N.a.t.o., Aparitie, Rol Si Evolutie

CAPITOLUL I

N.A.T.O., APARIȚIE, ROL ȘI EVOLUȚIE

1.1. Scurt istoric

Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington pe 4 aprilie 1949, a creat o alianță între zece națiuni independente europene și două nord-americane, angajate în apărarea reciprocă.

Între 1952 și 1982 alte patru națiuni europene s-au alăturat Alianței, mărind la 16 numărul țărilor membre. Admiterea Republicii Cehe, a Ungariei și a Poloniei pe 12 martie 1999 a ridicat la 19 numărul membrilor. Ultima extindere s-a realizat în 29 martie 2004, prin includerea României, Bulgariei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Sloveniei și Slovaciei.

Țările membre NATO sunt Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxembourg, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Cehă, Spania, Statele Unite, Turcia, Ungaria, România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia și Slovacia.. Tratatul Atlanticului de Nord, care luat în sine este un document foarte simplu, se conformează spiritului Cartei Națiunilor Unite și își derivă legitimitatea din această Cartă.

În cadrul Tratatului, țările membre se angajează să-și mențină și să-și dezvolte capacitățile de apărare, individual și colectiv, oferind baza pentru planificarea apărării colective. Un articol al Tratatului se referă la cadrul de lucru pentru consultări între țările membre, ori de câte ori una dintre ele își simte securitatea amenințată. Acest articol subliniază importanța fundamentală a procesului de consultare pe scară largă care are loc în cadrul Alianței și explică de ce Alianța își asumă noi misiuni menite să sporească securitatea în spațiul euro-atlantic luat în ansamblu.

Un alt articol – Articolul 5 – se referă la dreptul la apărare colectivă, așa cum este prevăzut în Carta Națiunilor Unite. El stipulează că un atac armat asupra unuia sau a mai mulți membri NATO va fi considerat ca fiind un atac împotriva tuturor membrilor.

Admiterea de noi membri în cadrul Alianței corespunde Articolului 10 al Tratatului, care stipulează că alte state europene care sunt în măsură să urmeze principiile Tratatului și să contribuie la securitatea nord-atlantică pot fi invitate la aderare. După aderarea a României și Bulgariei, conducătorii Alianței au afirmat că ușile rămân deschise pentru alte țări în viitor, unele țări manifestându-și deja intenția, în special Ucraina după “revoluția portocalie”.

În alte articole ale Tratatului, fiecare din statele membre se angajează să contribuie la dezvoltarea unor relații internaționale de pace și prietenie într-o serie de moduri, inclusiv prin întărirea instituțiilor lor private și promovarea condițiilor de stabilitate și bunăstar. Tratatul prevede și eforturile de eliminare a conflictelor în politicile economice internaționale ale țărilor membre și de încurajare a cooperării dintre acestea. NATO este o alianță ce s-a angajat să apere în mod colectiv țările sale membre, ca element de bază pentru menținerea păcii și asigurarea securității în viitor, dar, ca urmare a schimbărior de mare importanță ce au avut loc Europa în anii 1990, ea a devenit un catalizator pentru extinderea securității și stabilității în Europa. Transformarea NATO, după sfârșitul Războiului Rece și sfârșitul divizării În Europa, are drept scop crearea unui înalt grad de cooperare și încredere reciprocă, de care va beneficia toată Europa.

În centrul Alianței se află țările sale membre. Guvernele reunite ale acestor țări reprezintă cele mai înalte autorități politice ale Alianțe.

Ca parte a tranformării sale, NATO clădește un parteneriat practic cu multe țări nemembre NATO în scopul creării unei Europe mai transparente în care gradul de neînțelegere și neîncredere să fie redus. În această privință, un punct central îl constituie programul (PfP) “Parteneriatul pentru Pace”, care promovează cooperarea între Aliații NATO și 26 de State partenere într-un vast domeniu al activităților de securitate. Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, (EAPC), care cuprinde 46 țări, inclusiv țările membre NATO, oferă cadrul politic pentru PpP și un forum de discuții privind problemele de securitate.

În ultimii ani, Rusia și Ucraina au dezvoltat o relație independentă specială cu Alianța, care le-a permis să deruleze, în multe feluri, programe de cooperare într-o gamă largă de probleme practice de securitate, atât în folosul lor, cât și al Europei în ansamblu. Ambele țări sunt membre al Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic.

În urma deciziei Alianței de a interveni pe cale militară pentru a pune capăt conflictului din Kosovo, Rusia a încetat să mai participe la o serie de astfel de programe. Totuși, în ciuda diferențelor legate de folosirea forței armate, țările NATO au conlucrat strâns cu reprezentanți ai guvernului rus în contextul eforturilor diplomatice de a pune capăt conflictului din Kosovo și de a găsi o soluție politică de durată. NATO este încrezătoare că această cooperare NATO-Rusia se va relua și va continua să se dezvolte într-un cadru și mai larg. Încurajatoare au fost eforturile pline de succes în privința cooperării, mai întâi în ceea ce privește Forța de Implementare, (IFOR), și apoi Forța de Stabilizare (SFOR) în Bosnia și Herzegovina, ca și în multe alte domenii.

În curs de derulare este și un program de cooperare specială în contextul Dialogului Mediteranean NATO, cu șapte state mediteraneene ne-membre ale NATO (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc și Tunisia). Scopul Dialogului Mediteranean este creșterea securității și stabilității în regiunea mediteraneană. Securitatea și stabilitatea din această zonă este legată de securitatea din Europa. În cadrul NATO există comisii responsabile de punerea la punct în aceste domenii a unor consultații politice, planuri și operații de apărare, cooperare în domeniul armamentelor și altele. Comisiile fac recomandări de acțiuni către Consiliul Nord-Atlantic – organismul de decizie cel mai înalt al NATO – sau către Comisia de Apărare a NATO, care se ocupă în principal cu probleme legate structura militară integrată a NATO.

Au de asemenea loc consultări pe probleme economice legate de securitate, inclusiv probleme de apărare și folosirea industriei apărării în scopuri civile. NATO asigură și un forum pentru cooperare activă între statele sale membre și Țările sale partenere în domenii precum planificarea situațiilor de urgență civilă, ajutor în caz de dezastru și programe științifice și ecologice. Deși fiecărei națiuni îi revine responsabilitatea principală pentru propria planificare a situațiilor de urgență civilă, NATO acționează în așa fel încât resursele civile ale Alianței să poată fi folosite cât mai eficient, atunci când acest lucru este necesar.

Rolul NATO este adesea aici unul de coordonare. În luna noiembrie 1998, Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Reacțiilor în Situații de Dezastru (EARDCC),creat în luna iunie a aceluiași an, a coordonat o operațiune de ajutorare a zonele lovite de inundații din vestul Ucrainei. În urma agravării situației în și în jurul regiunii Kosovo, EARDCC a jucat de asemenea un rol cheie în coordonarea ajutoarelor umanitare din partea NATO și a Țărilor partenere pentru a ameliora situația gravă în care se află refugiații din Kosovo și a veni în sprijinul țărilor din jur.

NATO derulează de asemenea o serie de programe de schimb internațional referitoare la probleme științifice și ecologice ce privesc NATO și țările Partenere. Aceste programe oferă sprijin pentru cercetările științifice de înalt nivel, încurajează dezvoltarea resurselor științifice și tehnologice naționale, și permit o reducere costurilor prin colaborare internațională. O serie de astfel de activități sunt destinate abordării problemelor ecologice legate de apărare care afectează țările din jur și care pot fi rezolvate doar prin cooperare.

1.2. Organele de conducere ale N.A.T.O. Structura organizatorică.

A. Consiliul Atlanticului de Nord.

Consiliul Atlanticului de Nord este organul suprem compus din miniștrii apărării, de externe și de finanțe ai statelor membre. Este organ de decizie, luând hotărâri cu unanimitate. Obiectivul său important constă în menținerea unui control politic între statele membre. Consiliul se reunește de mai multe ori pe an la nivel ministerial și uneori la nivelul șefilor de state și guverne, dar de obicei întâlnirile au loc la nivelul reprezentanților permanenți ai statelor membre. Cartierul său general se află la Bruxelles.

Fiecare țară membră este reprezentată în Consiliul Atlanticului de Nord de un ambasador ori un reprezentant permanent, asistat de o delegație națională – formată din consilieri și funcționari care, în numele statului lor, participă la diferitele comitete ale NATO.

B. Secretariatul.

Secretariatul susține activitatea Consiliului și a comitetelor. Personalul său este alcătuit din cetățeni ai statelor membre, fiind recrutat în mod direct de Organizație, fie detașat de guvernele statelor membre pe o perioadă de 3-4 ani.

Secretarul General are rolul de a promova și conduce procesul de consultări în vederea luării deciziilor în Alianță. El este Președinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru planificarea apărării și Comitetului pentru planificarea nucleară. Secretarul general al N.A.T.O. este abilitat să medieze diferitele diferende între țările membre. El este principalul purtător de cuvânt al Alianței în relațiile acesteia cu statele membre și mass-media.

Secretarul General prezidează Grupul operativ la nivel înalt pentru controlul armamentelor convenționale, Grupul de lucru executiv, Comitetul N.A.T.O. pentru apărare antiaeriană, Colegiul consultativ mixt.

Secretarul General este deservit de Cabinetul Secretarului General, iar Secretariatul executiv are rolul de a asigura buna funcționare a Consiliului.

C. Departamentele N.A.T.O.

Există cinci departamente în structura NATO, astfel:

Departamentul pentru probleme politice – care cuprinde două direcții: Direcția Politică și Direcția Economică.

Direcția Politică în principal se ocupă de pregătirea dezbaterilor politice ale Consiliului N.A.T.O., redactează rapoartele asupra problemelor politice din atenția Secretarului General, ține legătura cu Delegațiile țărilor membre, ține legătura cu alte organizații internaționale și elaborează propuneri comune în domeniul dezarmării și controlului armamentelor.

Direcția Economică are rol consultativ în privința chestiunilor economice care au consecințe politice.

Ea analizează tendințele economice, pregătește evaluări economice ale țărilor membre N.A.T.O.

Departamentul planificare și politica de apărare – supervizează activitățile Comitetului executiv pentru planificare nucleară, fiind alcătuit din Direcția pentru planificarea forțelor armate și Direcția pentru planificare nucleară.

Departamentul pentru sprijinul apărării – are ca sarcini principale să consilieze Secretarul General și Consiliul Atlanticului de Nord în toate problemele legate de cercetare, dezvoltare, producție și achiziție de armamente, sisteme de apărare și telecomunicații.

Departamentul infrastructură, logistică și planificare pentru situații de urgență civilă – analizează și dispune asupra situațiilor de urgență civilă fiind alcătuit din trei direcții.

Direcția pentru infrastructură elaborează propuneri cu privire la aspectele de politică generală, probleme de finanțare, asigură supravegherea tehnică și financiară a Programului N.A.T.O. pentru infrastructură.

Direcția de Logistică elaborează și coordonează planurile logistice ale N.A.T.O. pentru eficacitatea forțelor Alianței, menține legătura au autoritățile militare ale NATO pentru asigurarea consumurilor.

Direcția de planificare pentru situații de urgență civilă coordonează și orientează planurile pentru trecerea rapidă a economiilor pe timp de pace ale țărilor Alianței la o economie pentru situații de urgență, planifică folosirea resurselor civile în sprijinul apărării Alianței și protecției populației civile.

Departamentul pentru probleme științifice și de mediu – are ca sarcini principale să-l consilieze pe Secretarul general al N.A.T.O. asupra problemelor științifice și tehnologice, să conducă activitatea subcomitetelor pentru întărirea capacităților științifice și să supervizeze elaborarea proiectelor-pilot pentru cercetare.

D. Organele militare ale N.A.T.O.

Organele militare ale N.A.T.O. sunt:

Comitetul Militar, format din Șefii Statelor Majore ale țărilor membre ori din delegații lor permanenți și din Statul Major Integrat.

Comandamentele regionale din Europa, Oceanul Atlantic și din grupul Strategic S.U.A. și Canada, care au sub comanda lor subdiviziuni speciale militare.

Forțele militare combatante naționale, care au un statut triplu: unele pentru intervenții în timp de război, altele cu misiuni de pace și altele care rămân în afara NATO.

Intervenția militară declanșată de Alianță în Iugoslavia la sfârșitul lunii martie 1999 a Constituit o schimbare în obiectivele și strategia N.A.T.O.

Astfel, Alianța a considerat că apărarea valorilor democratice constituie o prioritate absolută pentru apărarea păcii iar violarea drepturilor omului prezintă pericole grave. NATO a apreciat că are datoria să intervină indiferent unde se petrec astfel de lucruri, desigur după epuizarea căilor politico-diplomatice de rezolvare a situației.

Documentele summit-ului de la Washington din 23-25 aprilie l999, prilejuit de aniversarea a 50 de ani de la crearea organizației, au afirmat angajamentul reciproc de apărare a „poporului, teritoriului și libertății bazate pe democrație, drepturile omului și statul de drept”.

Totodată se afirmă hotărârea de „a adopta o poziție fermă împotriva celor care violează drepturile omului, declanșează războaie și cuceresc teritorii”.

1.3. Alianța și gestionarea securității regionale și globale

1.3.1. Noile concepte doctrinar-strategice

La Praga, statele Alianței au adoptat noi concepte doctrinar strategice, precum: Conceptul strategic al NATO, rezultat al raportării Noului Concept Strategic, lansat la Washington, în 1999, la noile riscuri și amenințări din mediul de securitate; conceptul de apărare împotriva terorismului; noile structuri de comandă; noua structură de forțe a NATO; Forța de Răspuns a NATO (NRF); Angajamentul de la Praga privind Capabilitățile (PCC); specializarea de rol etc.

Conceptul Strategic al NATO de la Praga semnifică o reconfigurare a însăși filosofici Alianței, prin reproiectarea unor noi structuri de forțe moderne, mobile, foarte bine echipate și dotate, ce pot fi susținute din punct de vedere al resurselor, care pot acționa oriunde este nevoie, în afara granițelor naționale, precum și foarte bine pregătite să răspundă la întregul spectru de misiuni și scenarii anticipate.

Apărarea împotriva terorismului are în vedere crearea capabilităților necesare luptei cu acest flagel, sub diferite forme – antiterorism, contraterorism și operațiuni de management al consecințelor terorismului – în limitele capabilităților puse la dispoziție pentru celelalte misiuni cu caracter militar și în coordonare și cooperare cu autoritățile civile competente.

Noile structuri de comandă este un concept strategic ce denumește structuri de comandament mai puține (două comandamente strategice și unul operațional), mai simple și mai eficiente, mai eficace și mai ușor de desfășurat și de a răspunde necesităților operaționale pentru întreaga gamă de misiuni ale Alianței.

Noua structură de forțe a NATO cuprinde forțe dislocabile cu capacitate de acțiune ridicată și forțe cu capacitate de acțiune mai redusă, în special unități de sprijin de luptă și de sprijin logistic pe care aceste comandamente le vor comanda în operații.

Forța de Răspuns a NATO este o structură constituită, prin participarea statelor membre cu forțe de acțiune rapidă adecvate, în vederea îndeplinirii unor misiuni imediate rezultate din proliferarea riscurilor și amenințărilor, îndeosebi a celor asimetrice, pentru acoperirea noilor vulnerabilități din spațiul euro-atlantic (ȘEA).

Angajamentul de la Praga privind Capabilitățile definește voința statelor aliate de a-și îmbunătăți capacitățile proprii în domenii esențiale pentru operațiunile militare, cum sunt: mijloacele de transport strategic, aerian și maritim, și supravegherea aer-sol.

Specializarea de rol este o inițiativă lansată ca parte a PCC, ce incumbă o nouă formă de cooperare în cadrul Alianței, cea a rolurilor, înfăptuită pornind de la aptitudinile și posibilitățile reale ale fiecărui membru.

Racordarea acestor concepte strategice la o problematică complexă, permanentă și cu bătaie foarte lungă face ca rezistența și aplicabilitatea lor în timp să fie considerabile.

1.3.2. Rolul și misiunile Alianței

În noile condiții ale mediului strategic securitate, NATO îndeplinește rolul de organizație politico-militară de securitate și apărare colectivă, care contribuie la pacea și stabilitatea spațiului euro-atlantic și a celui global, prin acțiuni militare și alte acțiuni de management al crizelor, în nume propriu sau sub egida ONU, ori în colaborare cu alte organisme internaționale de securitate.

Noua Alianță are următoarele misiuni:

de securitate – participarea la întregul spectru de operații NATO (art.5 și
non-art.5, cu NRF, infrastructură și sprijinul națiunii gazdă (HNS), la
PCC; participarea la operații de sprijin al păcii, umanitare și operații
postconflict;

de consultare – asupra tuturor problemelor ce afectează interesele vitale
ale statelor membre, în cazul evenimentelor ce reprezintă un risc la adresa
securității proprii, și coordonarea eforturilor în domeniile de interes
comun;

de descurajare și apărare – contra oricărui pericol de agresiune vizând un
stat membru;

de întărire a securității și stabilității regiunii euro-atlantice – prin
gestionarea crizelor și activități PpP;

de încurajare a dezvoltării relațiilor internaționale pașnice și prietenești și
susținere a instituțiilor democratice.

Evantaiul lor mai larg și importanța mult mai mare așează organizația pe un nou palier de responsabilitate, ce o detașează net de orice altă instituție internațională de securitate.

Este tot mai evident că NATO se constituie, pe zi ce trece, într-un generator de securitate cu valențe globale. Stabilitatea din zona euro-atlantică își extinde aria de influență asupra celorlalte spații strategice, cuprinse adesea de tensiuni și conflicte numeroase, situații de criză, pericolul escaladării nucleare, al diseminării armelor de nimicire în masă, iar aplicarea prevederilor Conceptului Strategic al NATO de la Praga extinde aria de acțiune a Alianței, și cu aceasta securitatea, la alte spații.

Valențele globale de securitate ale NATO sunt date, în principal, de:

locul și rolul esențial în noua structură globală de securitate;

amploarea spațială și demografică;

conceptul strategic și misiunile adoptate la Praga;

remodelarea sa ca instituție de securitate prin cooperare;

capabilitatea reală de obținere și menținere a echilibrului mondial;

extinderea competențelor și mecanismelor de securitate comunitare;

sporirea capacității de proiecție planetară a forțelor, a celei operaționale,
logistice și de susținere în teatru;

lupta sa cu terorismul internațional și proliferarea ANM;

redefinirea relațiilor cu Federația Rusă;

întâietatea tehnică și tehnologică militară;

implicarea fermă în revoluția în problemele militare (RMA);

uriașul său potențial investițional;

adaptarea perfectă la evoluțiile mediului de securitate;

transformarea în organizație adaptabilă;

adecvarea deplină a răspunsurilor sale la noile amenințări;

noul sistem de relații al Alianței;

atragerea partenerilor la acțiuni în sprijinul păcii;

afirmarea ca furnizor de expertiză în domeniul securității;

continuarea politicii ușilor deschise.

Deducem din multitudinea posibilităților de care dispune Alianța la începutul acestui mileniu că are capacitatea reală de a-și aduce, în viitor, contribuția la edificarea păcii și securității internaționale și la restabilirea acestora, în caz de nevoie, oriunde în lume. Dovedind în continuare realism și pragmatism politic, mobilitate și flexibilitate, NATO va avea, în viața internațională, un rol de factor de echilibru și cooperare, de stabilitate, un aport substanțial la securitatea globală.

1.4. Noile amenințări la adresa securității mondiale

După 1990, odată cu încheierea războiului rece și a dispariției structurii de putere bipolare a lumii, un număr tot mai mare de țări sau formațiuni structurate pe diferite criterii (etnice, religioase, istorice, etc.) au avut acces din ce în ce mai mare la arme perfecționate, de la dispozitive de lansare a rachetelor, până la arme chimice sau bacteriologice.

Pe de altă parte, sfârșitul războiului rece și colapsul Uniunii Sovietice și a Tratatului de la Varșovia au făcut ca atât cadrul conflictelor, cât și cel al comerțului internațional cu arme să se schimbe în mod semnificativ. Aceste mutații au determinat unele guverne și grupări armate să-și asigure în mod independent securitatea națională, fie prin producția și comercializarea armelor, fie prin alianțe politice și militare. Totodată a început să se manifeste pe o scară fără precedent terorismul internațional, simbolizat prin atacul din 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene (Twin Towers) din complexul World Trade Center din New York.

Se poate spune că a avut loc o „liberalizare" a pieței mondiale a armamentului ce a condus la escaladarea comerțului ilegal cu arme. „Liberalizarea" pieții în sfera apărării și securității a condus și la descentralizarea conducerii și controlului forțelor armate în multe țări, precum și la alimentarea artificială a unor conflicte armate în multe regiuni ale lumii.

Expansiunea comerțului mondial cu arme din primul deceniu al secolului XXI se datorează, între altele, tocmai surplusului de arme existent la momentul încheierii războiului rece.

După 1990, noile amenințări au cuprins un spectru larg de tensiuni și riscuri, precum și o gamă variată de manifestare a acestora, cum sunt:

– tensiunile etnice;

– traficul de droguri, substanțe radioactive și ființe umane;

– criminalitatea organizată transfrontalieră;

– instabilitatea politică a unor zone;

– reîmpărțirea unor zone de influență;

– proliferarea entităților statale slabe, așa-numitele „state eșuate" (failed states), caracterizate prin administrații ineficiente și corupte, incapabile de a oferi propriilorcetățeni beneficiile asociate gestionării în comun a treburilor publice.

O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice, netradiționale, ce pot consta în acțiuni armate și non-armate deliberate, având ca obiectiv afectarea securității naționale prin provocarea de consecințe directe ori indirecte asupra vieții economico-sociale a unei țări. între riscurile de acest tip se pot enumera:

– terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice;

– acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor de transport intern și internațional;

– acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice;

– acțiuni destinate afectării imaginii unei țări în plan internațional;

– agresiunea economico-financiară;

– provocarea deliberată de catastrofe ecologice.

La originea multor conflicte s-au aflat conducerea ineficientă, corupția, abuzul de putere, instituțiile slabe și lipsa de răspundere care au erodat credibilitatea statelor și au condus la insecuritate regională. Din acest punct de vedere, în prezent mai multe țări și regiuni riscă să fie prinse într-o spirală a conflictului, insecurității și sărăciei.

Un risc de tip nou, a cărui recrudescență a fost reiterată la începutul anului 20049, se referă la modificările drastice de climă pe care oamenii de știință le prevăd pentru următoarele decenii. Acestea pot determina mișcări sociale sau pot intensifica migrațiile, în unele scenarii ele putând conduce chiar la conflicte de tip militar.

Un factor de risc îl poate reprezenta și dependența energetică. Europa este cel mai mare importator mondial de petrol și gaze naturale, majoritatea furnizorilor aflându-se în zona Golfului, în Rusia sau în Africa de Nord. Dacă în prezent importurile acoperă 50% din necesarul de energie, în 2030 acest procent va crește la 70%.

Uniunea Europeană nu pare a fi în prezent amenințată de conflicte de tip clasic, constând în atacuri armate pe scară largă, în schimb o serie de alte amenințări se profilează la orizont, fiecare dintre ele fiind greu predictibile și relativ difuze, ceea ce le face, într-un fel, mult mai greu de contracarat.

Din punct de vedere european, trei dintre aceste amenințări sunt de remarcat în mod special:

Terorismul internațional, care reprezintă o amenințare strategică. Acest nou tip de terorism este legat de mișcări religioase fundamentaliste care au cauze deosebit de complexe. Dincolo de riscurile imediate, terorismul amenință deschiderea și toleranța specifice societăților democratice. Noul tip de terorism diferă de cel din deceniile precedente deoarece pare a fi interesat de utilizarea violenței nelimitate și de producerea de pierderi masive. O consecință a acestei abordări este interesul manifestat de reprezentanții acestui nou tip de terorism pentru armele de distrugere în masă. Pentru acest tip de terorism, exemplificat de rețeaua Al-Qaeda, Europa este atât o țintă, cât și o bază de lansare a atacurilor. Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă o altă importantă amenințare contemporană la adresa păcii și securității țărilor și popoarelor. Până la începutul anilor '90 tratatele internaționale și controlul exporturilor strategice au determinat o limitare a răspândirii acestor arme, dar în prezent are loc o diseminare periculoasă a acestora, mai ales în zona Orientului Mijlociu. Răspândirea tehnologiei rachetelor purtătoare va amplifica instabilitatea și va crea Europei o serie de riscuri suplimentare. Riscurile deosebite determinate de acest tip de amenințare rezidă în faptul că prin intermediul armelor de distrugere în masă un grup terorist de mici dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decât de armate ale unor state naționale.

Existența unor structuri statale slabe (failed states) și amplificarea crimei organizate, în unele părți ale globului (Somalia, Liberia, Irak, Afganistan, Kosovo, etc) existența unor structuri statale slabe, conflictele civile și accesul la arme au determinat întărirea pozițiilor crimei organizate. Aceste situații sunt amenințări la adresa securității, prin sprijinirea traficului de droguri sau a celui de ființe umane. Multe din aceste amenințări la adresa securității Europei sunt localizate în Balcanii Occidentali sau Europa Răsăriteană, sau au drept căi de acces Balcanii, Europa de Est și Asia Centrală.

1.5. Criza N.A.T.O. din februarie 2003, în contextul eventualului război împotriva Irak-ului.

Chestiunea dezarmării Irak-ului a provocat "cea mai gravă criză în cadrul Alianței Nod-Atlantice după crearea sa, în 1949", apreciază Henry Kissinger, fost secretar de Stat american.

Pentru prima dată în istoria sa, NATO exteriorizează disfuncțiuni politice și strategice grave. Franța, Belgia și Germania nu vor să se acorde sprijin Turciei „în eventualitatea ca va fi atacata de către Irak”.

Romano Prodi, președintele Comisiei Europene, a declarat pe 10 februarie 2003 că "planul franco-german este direcția justă”, deși acest plan este respins de America și Marea Britanie.

La rândul său, Louis Michel, ministrul de externe al Belgiei, a precizat că Franța, Belgia și Germania nu acceptă "logica războiului" și refuză să ofere ajutor militar Turciei, țara care este principalul aliat al Statelor Unite și care, oricum, are un uriaș arsenal oferit de NATO. "Suntem deciși să rupem procedura tăcerii pentru că nu suntem de acord cu ceea ce ni se cere”, a spus Michel după o întâlnire cu omologul francez Dominique de Villepin. Franța a recurs pe 10 februarie 2003 la dreptul său de veto, sfidându-l pe Lordul George Robertson, secretarul general al Alianței. "Dacă acceptăm cererile americane, înseamnă că intrăm deja în logica războiului, totul se schimbă și este eliminată orice posibilitate de reglementare pașnică a crizei”, a argumentat Louis Michel. „Belgia este o țară mică și veche, dar mândră că este aproape de Franța care a încercat să salveze onoarea și a împiedicat până acum lansarea războiului". El a subliniat că un război cu Bagdadul ar fi un coșmar pentru irakieni, însă ar afecta și economia europeană.

Ca reacție, Donald Ramsfeld ministrul apărării americane, a apreciat că un refuz de susținere a Turciei ar constitui un eveniment surprinzător și uluitor care, ar putea avea repercusiuni o anumită vreme. „NATO va supraviețui, dar, dacă țările partenere anunță că nu vor susține Turcia, vor fi judecate de propriile popoare, dar și de alte state membre NATO". În același context, Donald Ramsfeld a reamintit că articolul 5 din Statutul Alianței Nord-Atlantice se referă la solidarizarea tuturor statelor-membre, dacă una dintre țări este atacată.

Foarte drastic a fost Thomas Friedman, editorialistul ziarului "The New York Times", care a propus, nici mai mult, nici mai puțin – decât scoaterea Franței din Consiliul de Securitate pentru "lipsă de seriozitate". "India este mult mai serioasă decât Franța, care nu este capabilă să înțeleagă faptul că lumea este în schimbare după Războiul Rece. India poate înțelege acest lucru". „De ce nu ar intra în Consiliul de Securitate Germania și Japonia? Aceste țări contribuie masiv la rezolvarea crizelor regionale și de aceea, locul lor ar fi în Consiliul de Securitate, alături de Franța și, de ce nu? India”. În continuare în articolul publicat, Friedman este și mai necruțător: "Franța e atât de fixată pe necesitatea de a se diferenția de America, pentru a se simți importantă, încât poziția ei devine idioată". Parisul ar trebui să se alăture Washingtonului "în vederea autorizării forței militare".

Nicholas Burns, ambasadorul SUA la NATO, s-a arătat indispus de întorsătura lucrurilor: "Credem că este un test pentru credibilitatea Alianței. Aliații au obligația fundamentală să apere Turcia și cred că toate cele trei țări vor contribui la realizarea consensului pentru a ajuta Turcia, aflată într-o situație dificilă".

Colin Powell, secretarul de stat american, consideră că planul propus de Franța și Germania privind dezarmarea și controlarea Irakului cu ajutorul trupelor ONU "este o diversiune, nu o soluție".