Natiunea Dintr O Optica Neo Eurasiatica

LUCRARE DE LICENȚĂ

Națiunea dintr-o optică neo-eurasiatică

Cuprins

Introducere

1. Națiunea și naționalismul rusesc

1.1. Naționalismul rus din perspectiva Uniunii Europene

1.2. Ideologia naționalistă neo-eurasiatică

1.3. Teoria eurasianistă-precursoarea neo-eurasianismului

2. Spațiul post-sovietic neo-eurasianist

2.1. Portretistica politologului Alexandr Dughin

2.2. Planul strategic eurasiatic

2.3. Autoritarismul politic rusesc

3. Modelul anti-democratic rusesc

3.1. Fenomenologia anti-americanistă

3.2. Prototipul anti-naționalist al Uniunii Europene

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Lucrarea de față își propune să prezinte o temă aferentă domeniului politic oferind o abordare teoretică și critică. Pornesc în cadrul acestui demers prin evidențierea importanței politologiei. Aceasta reprezintă o subramură desprinsă din cadrul general al științelor socio-umane. Astăzi se evidențiază precum un catalizator istoric, de la primele forme de organizare umană, până la prezentarea dinamicii societăților contemporane.

Obiectivul gândirii politice urmărește afirmarea politicului ca un sistem, cu precădere axat pe constituirea structurii statale. Reprezentând un cadru diversificat și flexibil, știința politică nu se pretează la prezentarea unor fenomene generalizate și repetabile. Simbolistica politologică trebuie precizată și supusă mereu reconfigurării.

Premisa expusă anterior m-a determinat să optez pentru reliefarea aspectelor politice ce caracterizează spațiul post-sovietic al Federației Ruse. Mi-am propus să coagulez o teză sintetică, comprehensivă pe care am denumit-o „Națiunea dintr-o optică neo-eurasianistă”.

Motivația alegerii acestei teme a fost simplă. Am vizat să scot din izolaționism spectrul politic rusesc care de cele mai multe ori, este raportat periferic în cadrul clasamentelor înregistrate de către Europa Occidentală. Mi-am asumat totodată, riscul de a dezvălui și o serie de mecanisme politice utilizate peiorativ, care conduc la stagnarea politicii interne și externe rusești.

Tema deține un grad de noutate incontestabil. Își propune în primul rând, să expună caracterul îngust al culturii politice rusești. După colapsul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste în anul 1991 șansa Rusiei de a renunța la regimul comunist, prin prisma politicii gorbacioviene a fost respinsă. Sistemului democratic i-au fost așadar, închise ușile.

În al doilea rând, această primă acțiune o înlănțuie pe cea succesoare ei. Comunitatea de individualități se reunește în jurul unui stat ca urmare a triplului ferment: lingvistic, teritorial și economic. Aceasta emite fâșii de specificitate culturală națională și formează un destin comun reprezentând globul enciclopedic al națiunii. Națiunea rusească, conform opiniei personale este condamnabilă pentru supunerea voluntară la o ordine care promova revenirea naționalismului la putere.

Începând de acum se evidențiază rolul jucat de teoria neo-eurasianistă, o combinație hibridă de naționalism rusesc, comunism și accente fasciste. O raportez precum o teorie instabilă, incapabilă să definească spectrul înspre care vrea să se îndrepte, fie de stânga sau de dreapta.

Reprezintă o formă embrionară creată de politologul Alexander Dughin în 1991, aplicată la nivelul aparatului guvernamental începând cu anii 2000. Ea s-a transformat în forma recurentă utilizată de oficialii politici ce nu dețin capacitatea de a crea un mediu politic competitiv rusesc. Aplicabilitatea conceptului într-un plan temporal recent, mă determină să atest noutatea temei.

Obiectivele generale regăsibile în cadrul lucrării se centrează în jurul unui ax tripartit. Un prim aspect, se rezumă la reliefarea similitudinilor și diferențelor, însă cu precădere a ultimelor dintre teoria eurasianistă și cea neo-eurasianistă. În urma procesului de decantare, neo-eurasianismul păstrează doar o valoare politică renunțând la componenta istorico-filosofică.

Trecem înspre cel de-al doilea obiectiv, reliefarea depășirii granițelor de laborator. Din plan teoretic se ajunge la un plan practic regăsibil în discursurile, programele și legislațiile politice rusești. Apogeul acestor măsuri este reprezentat de al treilea obiectiv. El se definește prin crearea unei ideologii de natură neo-eurasianistă. Acest ultim aspect specificat, al ideologiei neo-eurasianiste a reprezentat pivotul metodologic pe care l-am ales spre abordare. Am optat să-l definesc, precum unul cu o structură piramidală.

În primul rând, am dorit să merg dincolo de o definiție standard prin aprofundarea semnificației de ideologie dintr-o optică neo-eurasianistă. Placa piramidală de bază presupune o reactualizare expansionistă rusească. Ea este determinată de un instinct al supraviețuirii care pleacă din interiorul comunității rusești. Din acest motiv, forma imperialistă este singura accesibilă Rusiei. Această bază o denumesc a fi paravanul neo-eurasianist, în spatele ei reflectându-se adevăratul scop.

În al doilea rând, placa de mijloc m-a ajutat să relev faptul că prefixația „neo”, atașată eurasianismului presupunea amăgirea conștiinței și traumelor de natură psihologică ale populației, ca urmare a decadenței Uniunii Republicilor Soviete Socialiste. Ceea ce trebuia să fie un model de reușită reală reprezintă de fapt o stereotipie de tip sovietic.

Statul unitar sovietic este recreat. Se necesită crearea unui partid de anvergură. Prin intermediul lui semnele unei posibile democrații sunt șterse în totalitate. Se urmărește reactualizarea discrepanței dintre elita politică și societate, cea din urmă fiind considerată un rebut. Structura elitistă oligarhică este denumirea pe care neo-eurasianiștii o alocă celor care conlucrează pentru păstrarea unui stat anchilozat.

În al treilea rând, vârful piramidal reprezintă masca utilizată de neo-eurasianism. În acest stadiu el pledează pentru realizarea unui imperiu nou de natură post-modernistă, trans-etnică, eurasiatică. Acesta ar putea să reunească state precum Ucraina, Iran. Pot avea diverse roluri strategice. Iranul, datorită resurselor de petrol. Kievul ar trebui să reprezinte cupola imperială, capitala fiind stabilită aici. Imperiul acesta de factură multietnică nu va aduce la suprafață distincția dintre o clasă privilegiată și una lipsită de ele. Principiile federaliste pe care se va clădi vor acorda autonomie tuturor grupurilor etnice de pe teritoriul Federației Ruse. Ele vor fi conduse prin intermediul unei organizări imperialiste.

Configurarea ideologică prezentată este extinsă pe parcursul a trei capitole care dau materialitate lucrării de față. Primul capitol denumit „Națiunea și naționalismul rusesc” își propune să ne ofere definițiile celor doi termeni care compun titlul, exemplificate cu ajutorul unei tente neo-eurasiatice. Tot aici, am prezentat strămoșul teoretic eurasiatic fără de care teoria neo-eurasiatică nu ar fi fost concretizată.

Teoria a fost implementată în anul 1920, în cadrul cercurilor intelectuale europene din Praga și Paris. Părinții fondatori erau personalități rusești impozante aflate în exil, ca urmare a ororii bolșevice dezlănțuite în anul 1917. Grupările vor crea o teorie orientalo-istorică ce caracterizează Rusia. Țara a fost descrisă precum un bazin al stabilității, al tradițiilor istorice și un centru al religiozității ortodoxe. Teza va fi ulterior renegată de neo-eurasianiști.

În aceeași măsură, se prezintă modul în care comportamentul politic al unor figuri tutelare, precum Vladimir Putin sau Dmitri Medvedev au fost influențate de această doctrină ideologică. Includ aici și o replică a Uniunii Europene asupra tipului de naționalism practicat în Rusia.

„Spațiul post-sovietic neo-eurasianist” reprezintă cel de-al doilea capitol. Acesta reflectă impactul pe care analistul politic Alexander Dughin la produs asupra politicii interne și externe rusești. Poate fi considerat dirijorul arenei politice fiind afiliat diverselor curente politice. Într-o primă fază îl vom vedea alături de liderul Partidului Democrat Liberal, Vladimir Zhirinovsky. Ulterior, se va alătura lui Zyuganov care conducea Partidul Comunist. Firea sa cameleonică îl propulsase și în jurul lui Vladimir Putin.

Influența asupra ultimului lider trebuia materializată prin intermediul unei Uniuni Eurasiatice. Proiectul vizează să dea o replică constructului european, adică Uniunii Europene. Uniunea trebuie să se constituie în baza unei cooperări statale, iar formele de susținere instituțională să copieze modelul celor europene. Se vizează reuniunea unui conglomerat al statelor din regiunea Asia-Pacific ducând la crearea unui centru economic prolific, militându-se pentru adoptarea unor politici de securitate comună. Prin acest proiect Federația Rusă urmărea să-și stabilească influența în zonă.

Ultimul capitol, intitulat „Modelul anti-democratic rusesc” relevă caracterul închis al politicii interne promovate de Rusia. Am atașat lipsa sistemului democratic de fenomenul cenzurii aplicate asupra mass-mediei. Aceasta este nevoită să-și demonstreze caracterul de loialitate față de aparatul guvernamental. Informația diseminată trebuie să reflecte poziționarea pozitivă a Rusiei. Totodată, se relevă inconsistența conceptului de societate civilă rusească. Ea nu poate da voce problemelor pe care le confruntă. Astfel, se crează un triunghi osificat între stat, mass-media și societatea civilă.

Elita politică răsplătește societatea cu o atitudine coercitivă, autoritară. Lipsa de deschidere politică se conturează prin intermediul unui aspect de asimetrie. Nefiind receptivă fenomenului globalizării Rusia, dezvoltă un curent anti-americanist. Reprezintă în viziunea mea, o proiecție paranoică ce reactualizează posibilitatea desfășurării unui al doilea Război Rece. În final, această construcție rusească primește o replică anti-naționalistă din partea Uniunii Europene care promovează democrația liberală și o societate civilă viguroasă. Vocea ultimei se face auzită în cadrul procesului politic decizional.

Partea teoretică și critică a lucrării de față au menirea de a substitui partea aferentă unui proiect de cercetare. Procesul realizării unui studiu de caz a fost pus în dificultate, ca urmare a nereceptivității demonstrate de către Carnegie Moscow Center. Așadar, nu am reușit stabilirea unui punct comun pentru a dezvolta o parte aplicată asupra tendințelor eurasianiste ce stau la temelia institutului.

În această notă de idei, lucrarea își propune să releve dimensiunea politică neo-eurasianistă rusească. Un spectru politic rapace, a cărui unică menire este aceea de a reînvia un trecut glorios aparținând unui fost imperiu decăzut în 1991. Astfel, teoria se complace în ideea reabilitării sufletului național rusesc strivit ca urmare a calamității geostrategice datorată prăbușirii regimului comunist.

1. Națiunea și naționalismul rusesc

Lumea contemporană se situează în faza unor transformări remarcabile în plan politic, economic și social. Un factor determinant în conturarea acestui scenariu se dovedește a fi fenomenul globalizării. Acesta din urmă, “pur și simplu accelerează” emergența în cadrul sistemului de relații internaționale a unor noi centre de putere. Ele au posibilitatea să-și exprime vocea în procesul managementului decizional mondial. Atenția noastră, se plasează cu precădere înspre scoaterea din marginalizare a spațiului estic.

Demersul în cauză pune accentul pe o sferă a politicului luând ca model de exemplificare cazul Federației Ruse. Traiectoria urmărește să evidențieze modul în cnomic și social. Un factor determinant în conturarea acestui scenariu se dovedește a fi fenomenul globalizării. Acesta din urmă, “pur și simplu accelerează” emergența în cadrul sistemului de relații internaționale a unor noi centre de putere. Ele au posibilitatea să-și exprime vocea în procesul managementului decizional mondial. Atenția noastră, se plasează cu precădere înspre scoaterea din marginalizare a spațiului estic.

Demersul în cauză pune accentul pe o sferă a politicului luând ca model de exemplificare cazul Federației Ruse. Traiectoria urmărește să evidențieze modul în care două concepte jonglează în planul discursiv al elitei politice și anume, națiunea și naționalismul. Actualitatea rusească aduce în atenție reconstituirea unei imagini imperiale a Rusiei. Mediul academic rusesc se coagulează în jurul unei definiții prin care, națiunea formează “o identitate unională – rușii reprezentând un popor imperial, un popor cu o misiune de a crea un stat supranațional”. Această perspectivă conduce la conturarea ideii de restabilire a granițelor fostei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste, iar în interiorul acestora să se situeze statul multietnic.

Așadar, avem de-a face cu un plan al prezentului care este intercalat în mod inevitabil cu un plan al trecutului. În acest caz trebuie să ne reîntoarcem la momentul colapsului blocului sovietic. Fenomenul istoric din 1991 a condus la constituirea unor traume închistate în mentalitatea rusească politică. Acestea s-au datorat ca urmare a modificării plăcii structurale statale. În primul rând, pe o direcție teritorială prin micșorarea granițelor ce compuneau fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste, Federația Rusă gravitând din acel moment doar înspre o metropolă moscovită.

În al doilea rând, printr-o scădere a populației datorită faptului că fostele state ce intrau în componența spațiului sovietic aveau oportunitatea de a-și clădi un alt drum. Aveau șansa de a se afirma ca state-națiune după eliberarea de sub dominația sovietică. Construirea națiunii trebuie astfel realizată încât să corespundă unei revigorări imperiale cu atât mai mult cu cât, imperiul “aduce o ideologie a ordinii, precum un parapet împotriva haosului lumii moderne”. Concepția reinterpretării imperialiste își găsește seva în proiectul propus de generația teoreticienilor eurasieni din anul 1920. Demni de menționat, în această conjunctură se dovedesc a fi istoricii ruși Vasili Kliucevski și George Fedotov, alături de filosoful Nikolai Berdiaev.

Teoretizarea lor este adusă în planul contemporaneității cu ajutorul mijloacelor mass-media. Jurnalul Ziua reprezintă instrumentul crucial care subliniază această necesitate a reactualizării tendințelor trecutului. Mecanismele utilizate își propun convingerea poporului rus de necesitatea unei noi baze statale, care să dețină și o componentă care să reflecte “restaurarea spiritualității ortodoxe”.

În această ordine de idei, viziunea vestică de constituire a unei națiuni civice este contestată cu vehemență. Planul propus de triada teoreticienilor occidentali Eric Hobsbawm, Benedict Anderson și Ernest Gellner este privit cu ostilitate, infestând noțiunea imperiului rusesc privit precum o “civilizație unică”.

Persuasiunea indusă în rândul populației prezintă un caracter deficitar. Se prezintă precum un scenariu apocaliptic, Rusia fiind constrânsă la o unică soluție. Fie se supune acestei replăsmuiri imperiale, fie comunitatea rusă va dispărea în totalitatea ei. Duritatea ipotezei maschează de fapt nereceptivitatea Rusiei în a-și schimba regimul cu tendință conservatoare.

În ajutorarea mijloacelor mass-media s-a declanșat o mișcare la nivel politic care să confere credibilitate proiectului. Astfel, în anul 1992 se constituie Frontul Salvării Naționale sub conducerea lui Ilya Konstantinov, care de altfel condusese și principala mișcare de reformă înspre o posibilă democratizare a Rusiei. O a doua organizație constituită a fost Alianța Poporului fiind stabilită prin eforturile liderului politic Alexander Tsepko și sprijinită de către liderul Gorbaciov.

Febra reproiectării imperialiste poate fi întâlnită și din anii 2000 până în prezent. Se pledează pentru existența unui stat supranațional care să redea identitatea pierdută a poporului rus. Se necesită totodată, și înglobarea fostelor state care aparțineau Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. O structură compactă între etnicii ruși și celelalte naționalități ar avea puterea de a crea o formațiune de tip eurasiatic multietnic. Liantul care ar sta ca fundament ar fi reprezentat de un fond cultural rus comun.

Fuziunea produsă între locuitori în cadrul acestui spațiu eurasiatic constituie un mediu propice pentru o coexistență pașnică. Aceasta din urmă, permite o fructificare a germenilor civilizaționali rusești. Caracterul deficitar poate fi sesizat cu ușurință. Unificarea nu privește posibilitatea existenței unei cetățenii comune, nici cel puțin o posibilitate a loialității politice dezvoltate la nivelul regiunilor care ar constitui acest imperiu. Esența acestei entități poate fi înțeleasă, doar în termeni religioși și culturali. Trecutul reprezintă factorul care permite existența unor relații de pace.

Cel de-al doilea concept, care trebuie analizat este acela de naționalism ancorat în contemporaneitate, mai precis cel al lui Vladimir Putin. Practica politică modelată de către liderul politic vizează întâlnirea unei soluții naționale. Semnalul de alarmă a fost tras de către acesta “Rusia devenind un stat fără identitate, o națiune înveninată plasată la marginea continentală”. Președintele adoptă o poziție naționalistă în încercarea de a trasa un scop al națiunii ruse. Totodată, își propune să redescopere misiunea Rusiei, precum și calitatea de mare putere ce i se cuvine.

Redescoperirea identității naționale îl plasează pe Vladimir Putin în rolul unui lider patriot. Patriotismul trebuie să devină o componentă atașată naționalismului care să realizeze o simbioză a ceea ce trebuie să conțină o națiune. Includem aici o valorificare a patriei, a valorilor culturale. Toate elementele care relevă caracterul de unicitate al Rusiei reprezintă piatra de temelie care să ajute la funcționarea ideii naționale rusești.

Naționalismul actual se oglindește în termenii unui etatism moderat. Conceptul pledează pentru o abordare civică a națiunii, care să cuprindă etnicii ruși și toate grupurile minoritare care locuiesc pe teritoriul Federației Ruse. Se reflectă faptul că “Putin caută să utilizeze puterea, nu doar pentru considerente proprii, dar de asemenea și pentru a promova o agendă politică internă și externă ambițioasă”. Așadar, traiectoria trebuie să urmărească crearea unui stat puternic care să reprezinte un punct de contact cu societatea la nivel intern. Trecând la latura externă, Rusia are datoria de a-și evidenția interesele naționale. În acest sens, își va asuma riscurile devierii de la calea politică manifestată în rândul puterilor vestice.

Naționalismul etatist se manifestă prin două fațete: prima, implică o serie de conotații pozitive. Ele se evidențiază ca urmare a discursului constituit în jurul creării unei unități la nivelul populației rusești. Aceasta poate fi obținută printr-o reclădire a mândriei naționale. Asemenea provocare poate fi atinsă printr-o filtrare a evenimentelor și câștigurilor istorice, o îndrăgire a patriei. Ecoul acestor acțiuni demonstrează caracterul de continuitate al poporului, dar și îndepărtarea de o alienare identitară.

Binele public reprezintă o altă axă prioritară. În acest concept se includ și generațiile viitoare, nu doar actuala generație. Acesteia din urmă îi este atribuit un rol de a perpetua, de a insufla asupra primei generații menționate o demnitate națională desprinsă dintr-un amplă paletă de valori morale.

O a doua fațetă a naționalismului înfățișează o privire de ansamblu negativă. Ca urmare a analizei discursive, se schițează urmele de insucces ale “modelelor vestice de democrație și capitalism din Rusia”. Există o lipsă totală de încredere în credința valorilor democratice, precum și o suspiciune referitoare la beneficiile pe care le poate aduce în relația dintre stat și societate. Inițiativa schimbărilor poate fi determinată de un stat puternic centralizat.

Trăsătura tradițională reprezintă formațiunea celulară care conduce la stabilirea ordinii în societatea rusească. Așadar, valorile liberale conturează starea unei fobii. Europa reprezintă “un mod specific de dezvoltare care nu poate fi reprodus”. O societate slăbită, scheletică, ascunsă în spatele unui stat supradimensional reprezintă sceneta care își redobândește laurii.

Această schiță naționalistă reprezintă premisa care îi conferă lui Putin șansa de a-și legitima exercitarea puterii, ca urmare a poziției politice ocupate. “Sărăcia și instabilitatea” rezultate ca urmare a distrugerii imperiului au fost asociate cu sentimente ale inferiorității pe scena politică, resentimente și umilință.

Naționalismul în această abordare, poate să contracareze aceste efecte și să plaseze o stare de optimism cu rezonanțe colective. Această stare indusă în manieră discursivă a permis liderului rus luarea măsurilor pe care le considera potrivite, de natură economică și politică pentru obținerea bunăstării naționale.

1.1. Naționalismul rus din perspectiva Uniunii Europene

Spațiul european vestic a fost supus reconfigurării în plan politic, scena relațiilor politice actuale fiind ocupată de remarcabila Uniune Europeană. Organismul este orientat înspre un “proces care în mod ideal acoperă toate sferele-economică, politică, de securitate și socială”. Reglementarea politicilor se realizează la un palier supranațional. Acest mecanism presupune un efort conjugat de cooperare între instituțiile Uniunii Europene, organizațiile non-guvernamentale și guvernele centrale în vederea întâlnirii unor soluții viabile. Eforturile se transpun pe două direcții: realizarea unui proces de integrare, bazat pe acomodarea țelurilor politico-economice ale statelor.

Al doilea țel trasează, un fenomen de lărgire înspre spațiul estic. Această apropiere se dovedește a fi premisa pe baza căreia liderii și teoreticienii vestici se înscriu într-un proces comun. El se bazează pe cunoașterea mentalității, mecanismelor și curentelor ideologice care se manifestă în această arie geografică.

Inserarea cazului Federației Ruse se dovedește a fi imperioasă pentru a cunoaște modul de operare, utilizat în relațiile cu celelate puteri mondiale. Însăși procesul de lărgire nu trebuie perceput precum “un factor de amenințare”. Trebuie văzut, precum unul de stimulare a cooperării cu organismul Uniunii Europene în vederea multiplicării intereselor rusești. Transformările produse ca urmare a colapsului blocului sovietic readuce la masa discuțiilor o Federație Rusă clădită pe baza “ideilor naționaliste rusești”.

Mediul academicienilor vestici se concretizează în jurul a două tabere pentru a aborda ideologia naționalistă rusească. Prima pleiadă, sesisează existența unui naționalism agresiv. Acestuia îi sunt anexate o serie de accente xenofobe ce se observă în diversele discursuri ale elitei politice. Un al doilea aspect relevat de această grupare invocă prezența tendințelor șoviniste. Manifestarea lor se observă, cu precădere la nivelul populației rusești adesea implicată într-o serie de proteste stradale violente. Se exprimă un caracter profund rasial proclamându-se existența unei Rusii doar pentru etnicii ruși.

A doua tabără sesizează un naționalism de tip moderat, conturat în jurul figurii politice a lui Vladimir Putin. Situația se manifestă datorită proiectului de modernizare propus de acesta în anul 2000. Observăm că se desprinde din marea și vasta tradiție rusească. Totodată, se operează cu o noțiune a unei societăți organice, concept preluat din abordarea eurasianistă. În plan economic se observă un hibrid liberal conservator. Rusia afirmă nealinierea înspre modelul vestic. Rădăcinile liberalismului economic au o tradiție istorică orientată occidental.

Se constată de fapt că ideologia a fost înlocuită de un simț pragmatic, interesele de natură financiară fiind cele care primează. Gruparea oligarhică a substituit elita politică. Ne confruntăm, așadar, cu imposibilitatea unor viziuni strategice care să fi “legitimat forma de guvernământ democratică”.

Unificarea argumentelor aduse de cele două perspective academice reflectă trei caracteristici ale naționalismului. Prima se referă la o prezență a autocrației, concept care maximizează rațiunea statală. Statul reprezintă contopirea voinței colective, iar statul centralizat reprezintă puterea sacrală a Rusiei. Regimul este plasat deasupra oricăror forme partinice. Figura prezidențială se configurează a fi cea care garantează constituția.

Încurajarea societății civile, a pluripartidismului reprezintă teme dezvoltate din perspective teoretice. Mecanismele de implementare își demonstrează slăbiciunea. O ușoară ameliorare în politica rusească a putut fi observată la nivelul anului 2008. Asistăm pentru prima oară, la o împărțire a puterii între președintele de la aceea perioadă, Dmitri Medvedev și primul-ministru Vladimir Putin.

Căderea cortinei demonstrează de fapt o simplă manevră teatrală. Putin își exercita funcția de președinte din umbră, “confirmând dorința lui de a întruchipa contractul între stat și societate în persoană”. Ideea de a aduce un nou suflu aparatului administrativ precum și o detronare a cultului statal s-au dovedit a fi acțiuni zadarnice.

Un al doilea concept care atrage atenția este acela de “suveranitate democratică” cel care ar sta la baza ideii naționale. Acesta confirmă dorința de autonomie internă a statului autocrat, mai mult joacă rolul de resort care propulsează funcționarea statului. În plan internațional a atras atenția ca urmare a cunoașterii deficitului democratic ce persistă în Rusia. În plan intern, concentrarea asupra conceptului continua să fie relevant chiar și în anul 2008. Menționăm doctrina partidului Rusia Unită, care pledează pentru acest concept de suveranitate democratică pe lângă nota conservatoare.

Vladislav Surkov este cel răspunzător cu introducerea conceptului. Militează pentru capacitatea acestuia de a transforma lentoarea democratică, într-un proces dinamic. Acest proces se declanșează însă pe o scală graduală, reîntărindu-se accentele conservatoare ale politicii rusești. Planul real demonstrează lipsa manifestării acestui tip de democrație. Ne confruntăm cu restricții privind funcționarea organizațiilor non-guvernamentale. Susținerea de către Kremlin în plan discursiv a unei forme democratice se situează în opoziție cu poziția Rusiei. Țara trebuia să își conserve trăsăturile asiatice. Rusia amplifică, deci un paradox prin importul occidental.

“Democrația suverană” nu reflectă voința populației sau a electoratului, consensul este plasat la nivelul elitelor naționale. Statul rus este legitim și democrat, democrația exprimă o voință generală. Conceptul depolitizează statul și îl transformă într-o entitate autonomă cu un rol suprapolitic.

Un al treilea concept, care iese la iveală este cel de naționalitate. În manieră discursivă se pledează înspre o aderare pro-europeană. Rusia admite într-o formă ambiguă că ar fi un stat european, deși accentul pus pe suveranitate ar plasa-o în afara civilizației europene. Putin dominat de un determinism geopolitic o percepe atât europeană, cât și asiatică. Biserica nu mai figurează în domeniul politicii externe, însă cu toate acestea rolul tradiției religiose nu este negat de către Medvedev și Vladimir Putin. Aceștia pledează pentru procesul de secularizare și libertate a conștiiinței. Urmăresc astfel, să nu se conducă la apariția unei “eclipse a culturii ruse”.

Observăm o îndreptare a atenției președintelui Putin înspre populația islamică din Rusia. Aceasta din urmă reprezintă o putere musulmană prin intermediul minorităților pe care le găzduiește pe teritoriul ei. Cu toate însă, atitudinea denotă o viziune pragmatică. Musulmanii sunt nevoiți să demonstreze o atitudine de loialitate față de Rusia. Acest lucru era urmărit de Putin în 2003. Scopul era acela de a recâștiga teritoriul credibilității după finalizarea celui de-al Doilea Război din Cecenia. Cele trei concepte, denotă un grad de modernizare greu tangibil. Avem de-a face cu un stat autonom, cu o direcție politică care nu renunță la perspectiva conservatoare.

1.2. Ideologia naționalistă neo-eurasiatică

Conceptul de ideologie se evidențiază într-o manieră generală prin termenii unei “manipulări a unui sistem de idei în vederea dominării intereselor politice”. Federația Rusă demonstrează însă, faptul că ideología rusească contemporană nu este încătușată într-o percepție strict politică. Mutația s-a produs ca urmare a filtrării planului ideologic în abordarea teoretică de tip neo-eurasianist. Curentul renăscut din cenușa perspectivei eurasiatice a acaparat scena politică rusească post-socialistă. S-a creat sub această formă impresia unei soluții salvatoare, ca urmare a colapsului blocului sovietic.

Noutatea este adusă prin faptul că spectrul ideologiilor se reflectă precum o serie de “formațiuni particulare”. Formațiunile înglobează într-o anumită măsură noțiuni de natură politică, precum și o conceptualizare filosofică. Pe de cealaltă parte, combină elemente ale conceptului de identitate națională.

Țelul vizat de ideologia neo-eurasianistă este acela de a reactualiza tendințele imperialiste ale Rusiei. Rădăcinile pot fi remarcate în trecutul istoric al dominației țariste. A doua ambiție legată de prima, se rezumă la prezentarea dintr-o optică biologică a naturii vii, organiciste a imperialismului rus. Instinctul supraviețuirii îl plasează într-o goană a expansionismului. Această abordare se reflectă și în istoriografia rusească, conform contribuțiilor aduse de istoricul Lev Gumilev. Neo-eurasianismul propune o direcție tripartită pentru întărirea scopului urmărit. Primul plan, inclus în perspectiva ideologiei neo-eurasiatice este de natură geostrategică. Își propune constituirea unui “continent special” situat la granița dintre spațiul estic și vestic. Porțiunea teritorială va lua numele de Eurasia. Această proiecție presupune, unificarea culturală a zonei asiatice pentru a se constitui o stabilitate regională. Totodată, se urmărește și formarea unui canal de comunicare reunind bazinul civilizațional rus, turs, chinez și musulman.

Analiza planului demonstrează ieșirea la iveală a intențiilor ascunse ale Rusiei. Statul rus nu va manifesta o relație de colaborare între culturi ci, se va plasa în postura unei puteri hegemone în cadrul constructului eurasiatic. Perspectiva îi va permite reclădirea măreției imperialiste, alături de o revărsare a specificității rusești prin reconfigurarea sevelor ideologice slave care alcătuiesc poporul rus.

În cadrul aceluiași plan, teoreticienii neo-eurasianiști dezvoltă conceptul orientalizării. El face parte dintr-o filosofie națională comună în Rusia. Într-o primă instanță, se urmărește o reactualizare istorică prin reliefarea sevelor dinamicii și practicilor militare însușite de către Rusia din partea Imperiului Mongol. În a doua instanță, se vizează o încununare etnică care să cuprindă minoritatea turco-musulmană răspândită pe teritoriul Federației Ruse. Minorității i s-ar permite să-și dezvolte propria identitate națională, dar în același timp poate manifesta un grad extins de loialitate față de statul rusesc.

Spațiul post-sovietic trebuie configurat din punct de vedere al unității politice și economice pentru a crea o Uniune Eurasiatică. Rolul Rusiei se întrevede a fi remarcabil. Trebuie să reflecte unicitatea ei ca națiune, nedorind să fie percepută ca atingând un “anumit stadiu de europenizare”. Rusia a luat calea promovării unor valori opuse culturii occidentale reliefând o viziune autoritară cu accente de conservatorism. Amplasarea teritorială, imixtiunea cu popoarele nomade nu îi permit o contaminare cu alte valori care ar submina propriile valori.

Forma imperială trebuie să domine peisajul politic, iar conceptul statalității să-l încapsuleze pe cel de societate și națiune. Existența statului rus permite existența Imperiului Rus. Statul-națiune reprezintă un concept al lumii vestice plămădit în urma Revoluției Franceze. Eurasia trebuie să creeze o serie de teritorii autonome regionale. Acestea, trebuie să reflecte comportamentele și diversitatea celor care locuiesc acele spații.

Al doilea pilon, trebuie să confere Federației Ruse un standard al stabilității și o linie de continuitate. În cadrul sistemului post-bipolar aspectul acesta este marcat de factorul religios. Viziunea spirituală neo-eurasianistă aduce în discuție un concept al centralității culturale, un termen cu aspecte de postmodernism. Proveniența vestică trebuie detașată și înlocuită de o valoare ecumenică. Fundamentul statal trebuie să fie bazat pe religie. Din nou, se observă un atuu al Rusiei care reprezintă deja o stabilitate prin intermediul “comunității de oameni ortodocși”. Instituțiile religiose au o mare pondere în conturarea identității naționale post- socialiste. Religia trebuie să treacă din spațiul individual, la cel național. Religia este factorul care stă la baza civilizației ruse. Rusia are misiunea de a conduce la o renaștere a ascetismului creștin.

Ultimul pilon țesut din perspectiva teoreticienilor neo-eurasianiști implică o formulare culturală. Se reconturează supremația orientală, precum și rolul Rusiei ca spațiu al stabilității, conservatorismului și religiozității. Modelul rus nu își dorește o infiltrare a valorilor occidentale, vestul fiind aflat într-un stadiu pregnant al decăderii. Occidentul reprezintă latura raționalistă, al mecanismului industrial, al științei.

Orientalismul invocă faptul că Rusia își întâlnește originile în Asia. Istoria și identitatea rusească pot consolida o serie de modele comportamentale pentru rescrierea unei istorii glorioase. Interpretarea servește drept suport pentru a demonstra ineficiența modelului vestic, care nu are aplicabilitate în țările post-sovietice. Civilizațiile nu au oportunitatea de a adopta elemente străine lor. Astfel, demonstrează că nu pot “opera pe baza alegerii individuale“. În planul definirii politice a Federației Ruse proiectul aduce o supraaglomerare de concepții dintr-o axă domenială variată. Situația coincide cu configurarea unei stări de ambiguitate.

Starea de ambiguitate se reflectă în mod paradoxal și în cadrul mediului academic al abordării neo-eurasiatice. Teoreticienii anilor 2000, precum și cei din 1990 și chiar 1980 se centrează în jurul conceptului de cultură. Își extrag specificul din cadrul teoriei eurasiatice. Bizar este faptul că, neo-eurasiaticii manifestă o aversiune față de părinții fondatori ai curentului. Aceștia erau cei care în anul 1920 vesteau zorii teoriei eurasianiste. Impedimentul îl constituie în mod cert faptul că, dezvoltarea curentului s-a realizat în mediul intelectual din Praga și Paris. Se renega o “asociere a individualismului” vestic cu caracteristicile proprii societăților estice.

1.3. Teoria eurasianistă-precursoarea neo-eurasianismului

Teoria eurasianistă ne îndeamnă să o considerăm în primul rând, o mișcare intelectuală ce deține un caracter politic incontestabil. Ideologic este caracterizată printr-o impresionantă bogăție. Cu toate acestea, remarcăm o teză fundamentală care marchează un răspuns concordant din partea celor care alcătuiesc gruparea eurasianistă în totalitatea ei. Șlefuirea suprafețelor marcate de asperitate relevă faptul că “Rusia este un amestec de culturi slave și non-slave și grupuri etnice”. Reprezintă o combinație intercalală de dinamicul și magicul ingredient asiatic.

Nașterea curentului în 1920 o datorăm istoricului Peter Nicolaevich Savitsky, fondator al centrului din Praga. Omagii în această direcție pot fi aduse, deopotrivă arhivistului Peter Suvchinsky care va domina institutul eurasiatic parizian și nu în ultimul rând istoricului Nikolai Trubetskoi. Astfel, se plasează precum o înfiripare teoretică de natură emigraționistă rusească.

În diversitatea mișcării avem posibilitatea de a strecura cele două idei de bază: unitatea populației formate în urma încrucișării slave și a elementelor non-slave. A doua componentă, reflectă năzuința în demonstrarea faptului că Revoluția Bolșevică se încadrează în contextul tradiției politice a țării. Rusia escaladează pe un drum anti-democratic și corporatist.

Regimul soviet era condamnat doar pentru controlul guvernamental excesiv exercitat asupra politicii și vieții intelectuale rusești. În mod franc ne este indicat de pe acum, faptul că existând 2 centre distincte în Europa sistemul eurasianist putea fi contrabalansat în orice moment de oricare din părți. Centrele nu conlucrau pe o filieră comun acceptată. Implicarea în câmpul politic, nu numai cel istorico-cultural a declanșat un proces eurasiatic al pierzaniei. Eurasianismul nu era portavocea care să dezvăluie o metodologie nouă pentru spațiul rusesc, era purtătoarea mai degrabă, a unei “fantasmagorii politice”.

Shlapentokh dezvăluie că mișcarea la nivelul platformei continentale rusești nu dispunea de instrumentele proteice pentru dezvoltare. Curentul stagna într-o formă a nanismului. S-a creat astfel, o criză identitară în cadrul perspectivei eurasianiste nereușind să se descifreze o definiție adecvată.

Profitând de puritatea eurasianistă “birocratizarea sporită a vieții sovietice, precum și totalitarismul ferm al societății soviete, au afectat percepțiile eurasianiste”. Subjugarea sovietă a eurasianismului își începea procesul inițiatic. Magia de o remarcabilă influență a determinat în mod șocant eurasianismul, să accepte premisa după care regimul totalitar se potrivește cel mai bine Rusiei. Mergând pe o linie dreaptă eurasianismul însăși, a împrumutat unele elemente ale regimului. Ideologic nu permiteau aruncarea de reproșuri asupra bolșevismului, datorită înclinațiilor îmbălsămate în totalitarism. Guvernarea despotică ajunsese să fie venerată, eurasianismul transformându-se în pârghia perfectă pentru a oferi accesul la putere membrilor care compuneau Partidul Comunist, transmițând tendințe naționaliste și implicit eurasiene. În toată confuzia creată, se delimitează o branșă eurasianistă rusească care denunță ideologia sovietă. Nu era promotoarea valorilor celorlalte grupări care manifestau o atitudine pasivă față de regimul bolșevic, sau unele care vedeau Revoluția Rusă precum Revoluția Franceză. Revoluția putea să creeze un Thermidor rusesc și să aducă o nouă “dimensiune politico-strategică”.

Gruparea care milita la deșteptare își prezenta roua eurasianistă prin apelul la emigranții ruși. Ei trebuiau să fie convertiți din simpli spectatori, în adevărați activiști pentru a soluționa problemele. Era necesară aderarea lor la o serie de organizații anti-sovietice. Întrevedem acest lucru în formula pe care ne-o prezintă W. Gareth Jones, prin nevoia unei minorități intelectuale “antrenată precum o nouă meritocrație rusească”.

Eurasianiștii s-au implicat din anul 1922 în lucrările organizației Trest. Aceasta fusese fondată în anul 1920 conform liniei oferite de Dmitry Shlapentokh. Paradoxală, reprezenta o combinație de agenți fervenți ai regimului sovietic, dar cooperau și cu inamici ai regimului. Rolurile au fost delimitate de la bun început. Responsabilitatea eurasianismului era aceea de a oferi sprijinul ideologic la nivel organizațional, cârma politică reală rămânând în mâna liderilor Trest. Motivația teoreticienilor eurasiatici era cu atât mai vizibilă, datorită întâlnirii în cadrul organizației a unor ofițeri ai fostei armate rusești. Susceptabilitatea lor de a colabora cu eurasianiștii nu este observată de cei din urmă. Ofițerii reprezentau sprijinul ideal, “prezența lor în cadrul elitei soviete, încurajând eurasianiștii să vadă Rusia bolșevică pregătită pentru o lovitură de stat prin care elita sovietă fruntașă să fie înlocuită de eurasianiști”.

Elita politică avea să rămână tot naționalistă, lovitura de stat ar fi păstrat neîntinate construcțiile majore sovietice. Includem aici un sistem unipartidic, controlul ideologic și perpetuarea sistemului socio-economic corporatist. Eurasianiștii ocupă astfel, o poziție cinică neaducând speranțe în epurarea malformaților sovietice. Cei care compuneau entitatea Trest au descusut planurile mișelești ornate în tente eurasianiste opace, care nu urmăreau distrugerea completă a regimului. Așadar, vom asista la o separare în anul 1926, înainte ca butoiul cu pulbere să atingă gradul maxim care să declanșeze o explozie.

Eurasianismul se afla acum singur în căutarea unei noi destinații. Inaugurăm din acest moment perspectiva lui Savitsky. Firea lui conservatoare dorește să păstreze conceptul de lovitură revoluționară care să îngenuncheze, regimul existent pe baza utilizării forței. Obiectivul filosofiei eurasiene se impregna totodată, și în rândul populației sovietice. Se apelase la un sistem de râspândire a unor afișe cu un conținut incendiar. Se aspira la atragerea adepților înspre această mișcare în manieră intensivă pentru a da curs “reconsiderării istoriei rusești și celei universale”.

În anul 1926, asistăm la noi configurări referitoare la mentalul eurasianist. Dintr-o capcană de tip soviet, s-a alunecat și înspre îmbrățișarea unui val de tip marxist. Din stabilitatea care arata baza profund naționalistă, se desprindea acum și o apreciere a zefirului totalitarist. Eurasianiștii sunt convinși din acest moment, că trebuie să se integreze alături de naționaliștii ruși Trebuiau să formeze o compoziție omogenă cu elita sovietă încorporată în cadrul Partidului, din necesitatea de a evita “situația unei crize acompaniată de instabilitate” conform enunțurilor emise de Obolonsky. Înflăcărarea lor era cu atât mai vizibilă, cu cât estimau necesitatea declanșării loviturii de stat din interiorul partidului pentru a da rezultate. În exterior, lovitura nu putea avea efectul scontat.

Din expunerea anterioară putem în mod facil, să ne furișăm în pielea teoriei eurasianiste. Prima senzație resimțită ar fi cea de marginalizare în societatea rusească. Se transformă ulterior, într-un sentiment al sfidării. Ca urmare a nerecunoașterii potențialului său sesizăm afilierea înspre naționalismul care se prelingea din discursul intelectual soviet. Eurasianismul urmează calea socialistă a Rusiei complăcându-se în cadrul unui sistem inflexibil. Modelul este cu totul distinct de cel înfloritor, vestic. Afirmațiile teoreticienilor nu sintetizau o confruntare cu spațiul occidental. Nu doreau marcarea diferențelor dintre cele două entități culturale, ci doar evidențierea asumpțiilor capitaliste vestice și alegerea rusească a laturii socialiste.

Discipolii lui Trubetskoi aflați în Praga, nu întârzie să-și manifeste îngrijorarea în urma informațiilor primite. Ele se centrau în jurul simpatiei pentru naționalism a rușilor, identificarea lor cu bazele curentului și o apreciere a totalitarismului. În această situație componenta teoretică aflată în exil, s-a simțit datoare să contureze o rezonanță politică intelectuală cunoscută sub numele de asiatism.

Paternitatea acestui elan teoretic îi aparține lui Vsevolod Nicolaevich Ivanov, reprezentant al intuitivismului în Rusia. În operele sale elaborează elementele pozitive care dăinuie în cadrul culturilor asiatice. Acesta se oprește în jurul aspectului unei spiritualități mărețe, tocmai pentru a sublinia juxtapunerea dintre societatea vestică care excelează la capitolul fenomenului conceptual de materialism și cultura estică, înrădăcinată spiritual. Ivanov nu era însă în mod imperios atras de necesitatea de a demonstra elementele care ajutau la “deconstruirea unei imaginii” dintre cei doi poli de putere.

Ceea ce se dovedea a fi de o importanță extraordinară era maniera în care spiritualitatea estică, putea să se întrupeze într-o voință a poporului de a-și sacrifica propria viață pentru a aduce glorie statului, cel de tip totalitar. Nu putem să rămânem pasivi în fața acestei relatări. Asiatismul care trebuia să aducă o soluție salvatoare a reprezentat de fapt, o revitalizare amarnică a interminabilului cerc sovietic “nelegat de povețe morale tradiționale”. Putem să evidențiem că această pripire a eurasianiștilor din Praga, dovedește o lipsă de profesionalism teoretic. Au plasat această povară a construirii bazei asiatismului unui teoretician tânăr, neinițiat în deplinătatea valorilor și perceptelor care alcătuiesc eurasianismul. Gruparea experimentată ar fi trebuit să preconizeze, faptul că Ivanov va fi orbit din cauza neexperienței sale în acest domeniu. Acesta a fost momit de sistemul politic rusesc, de aici adăugarea valențelor sovietice asiatismului. Cu toate că își desăvârșise studiile în afara spațiului rusesc, revenirea în Rusia s-a dovedit a-i fi fatală asupra gândirii formate în mediul intelectual european. A fost reeducat în conformația specificului soviet.

Vizualizând într-o oarecare măsură propria eroare, specialiștii eurasianiști au încercat să șteargă conglomeratul sistemic creat de Ivanov. Au specificat faptul că Rusia nu poate fi încadrată cu strictețe, în limitele unei națiuni cu trăsături asiatice. Specialistul Alexander Obolonsky vede această etapă considerată a fi propice de către liderul Savchinsky. El reușește să creeze grupul eurasianiștilor de stânga numit Clamart, marea sa ambiție. Savchinsky nu a avut inspirația de a porni la drum fără a resimți nevoia unui sprijin cu efecte vizibile. Decizia ne dovedește instabilitatea teoriei eurasianiste care se luptă pentru supraviețuire, care nu poate evolua într-o formă independentă.

Percepem acest fapt ca urmare a solicitării sprijinului lui Nikolai Ustrialov, aflat în aceea perioadă la Praga. Ustrialov era conducătorul politic al mișcării național-bolșevice care se desfășura în Rusia. Fenomenul monstruos luase ființă într-o periodizare aproximativă cu nașterea eurasianismului. Ustrialov, împreună cu adepții săi urmăreau următoarele obiective: eliberarea proprietății private din cadrul tututor restricțiilor impuse de stat, necesitatea instalării unei perioade de destindere ce trebuia să se resimtă la nivelul vieții intelectuale, precum și un control guvernamental mai scăzut.

Scriitorul Geoffrey Hosking nu neagă faptul că doctrina eurasianistă, atinge un stadiu de credulitate frapantă. Aceasta nu reușește să perceapă faptul că Ustrialov urmărește ca mașinăria statală sovietă să aibă parte de un nou elan. La suprafață trebuia să iasă o nouă elită sovietică “dorind să restaureze statutul de mare putere a Rusiei”. Ea ar deține capacitatea de a demonstra arenei internaționale dorința rusească spre așa numita, modernizare economică și culturală îndelung așteptată de Rusia. Un tratament de persuasiune se ivește. Era necesar să se declanșeze un procedeu de cooptare a adepților neo-bolșevismului, în fond devenind cei care vor reprezenta interesele statului.

Regimul soviet care persista în 1922, respinsese tentativele mișcării neo-bolșevice de a restaura instituția proprietății private. Se înțelegea faptul că, Ustrialov se prezenta doar ca un uzurpator având propriile interese. Rusia se afla în cadrul unei bătălii în a alege între dreapta sau stânga politică. Conturarea unei societăți post-soviete nu ar fi deținut capacitatea de a se desprinde total de vechiul regim. Se puteau conserva o serie de secvențe autoritare, ceea ce însemna o rază de speranță pentru “orizonturile intelectuale” eurasiene.

Declanșarea unei asemenea oportunități era decisivă pentru Ustrialov, ca urmare a eșecului intelectual resimțit. Reunind pleiada care îi rămăsese fidelă au luat decizia comună de a se afilia eurasianiștilor. S-au ancorat într-o viziune conform căreia, teocrația totalitară ar reprezenta cel mai bine cultura politică națională rusească. Rusia reușea prin această modalitate să ocupe o poziție decentă în cadrul comunității mondiale.

Suvchinsky aplaudă această unificare dintre eurasianism și Ustrialov, devenind o piesă importantă la nivelul aparatului guvernamental. Mișcarea de stânga își permitea cu ușurință acum să destabilizeze curentele aliniate mișcării de dreapta. Forța unificatoare era destinată a fi prezentată componentei elitiste politice drept un “sistem de comunicații solid”. Noua dimensiune politică eurasianistă trebuia adoptată lăsând în prăpastia trecutului vechile dogme marxiste. Altfel spus, se necesita impunerea controlului asupra elitei comuniste.

Anul 1927 pare potrivit conducătorului eurasianist pentru a lua în adevăratul sens al cuvântului, puterea reală. Se accelerează rapida transformare a Uniunii Republicilor Socialiste Soviete într-o dictatură corporatistă naționalistă. Ideologia, era nevoită să prezerve o serie de subcomponente soviete precum și unele cu origini marxiste. Starea pe care o transmite Suvchinsky reflectă falsitatea și ipocrizia extremă. Eurasianismul de fapt, reprezintă o infiltrare teoretică ce nu aduce tendințe inovatoare. Reprezintă mușchiul amorf, care nu poate supraviețui fără scheletul sovietic pe care s-a clădit și pe care îl omagiază în semn de recunoștință. Eurasianismul elaborat în Europa, trebuie plasat în manieră practică înspre est, chiar ar fi indicat să-și releve caracterul de îngemănare cu mișcarea comunistă în scopul de a pune bazele unei “reforme structurale”.

O nouă boare este însă, prevăzută în programa lui Suvchinsky pentru a umple un vacuum ideologic observat de el. Aderarea la perspectiva marxistă nu-și prezenta eficiența în totalitate. Preluarea marxistă de către eurasianism trebuia afundată în perceptele filosofului Nikolai Fedorov. Așadar, promisiunea lui Marx de a armoniza relațiile sociale nu reprezintă o premisă îndestulătoare. Fedorov își contura reflexia conform căreia va pune capăt putregaiului uman, inclusiv fenomenului morții. Filosofia sa denotă o evoluție existențială, “invocând chiar cucerirea cosmosului”. Marxismul își primea în această împreunare aspectul logic. Se crea o ramură reprezentând un marxism escatologic fiind adăugat învățăturii eurasiene. Astfel, se putea conferi stângii politice o stabilitate precisă ce dădea însemnătate revoluției escatologice.

Sthepen Lukashevich recurgând la carisma scriitoricească, ne etalează aceste propuneri ale lui Suvchinsky. Ele au atras atenția lui Savitsky și Trubetskoi. Savitsky în mod special, rămâne memorabil. Îl portretizează pe cel dintâi un naiv aflat în fața unei furtuni marxiste. El contribuie la amplificarea ei, printr-o serie de deviații marxiste. Cel mai probabil ele au fost declanșate ca urmare a influenței receptate, în urma cooperării cu Dmitri Mirsky și Maxim Gorki.

Cei trei contributori la apariția unui eurasianism care se baza pe întrunirea similarităților istorice și culturale ale bazinului civilizațional estic, nu mai dețineau un limbaj comun. Acest tablou oferă scenariul sumbru al fricțiunilor care au dat să apară. Suvchinsky, a atribuit noțiunii eurasianiste o latură pur politică. Din dorința de a domina, a intrat într-un derapaj față de direcția principală. A continuat să sondeze o serie de facilități în jurul Partidului Eurasianist de Stânga, organizație care nu-i cuprindea și pe ceilalți doi contributori care au cristalizat mișcarea.

În primul rând, lipsa de scrupulozitate afișată de Suvchinsky se remarcă prin subordonarea în fața autorităților soviete pentru obținerea unor beneficii financiare. Acestea le permiteau desfășurarea activității teoretice în mediul european. De asemenea, Suvchinsky se alăturase în jurul nucleului constituit de oamenii de afaceri sovietici care pătrundeau în Europa Occidentală. Discipolii conducătorului politic trebuiau să se amplaseze în preajma acestora, pentru a accentua punctele comune dintre spectrul sovietic și cel eurasianist. Curentul eurasianist era un continuator al trăsăturilor soviete demonstrând “calea autoritară tradițională”.

Un al doilea reper necesar a fi conturat este faptul că, Suvchinsky și o parte din colaboratorii săi erau stăpânii resurselor financiare. Situație valabilă atât pentru centrul Clamart aflat în Paris, cât și cel din Praga. Situația le-a oferit imboldul lansării unor buletine informaționale în 1926 care erau de fapt, reprintări ale ziarelor soviete. Reprezentau maniera de acaparare a publicului cititor. Toate informațiile prezentau regimul rusesc într-o aură pozitivă. Reuniunea din 1928 a liderilor eurasianiști fusese convocată de Savitsky, alarmat fiind de propaganda sovietă. Era atât de puternică încât “putea să dicteze noile reguli“. Reuniunea a reprezentat un insucces, ruta spre o descompunere a mișcării fiind tot mai evidentă. Era dublată și de decizia eurasianiștilor conservatori, de a părăsi lucrările organizației datorită acestor extensii înspre stânga politică.

O reînchegare a relațiilor amicale pe plan teoretic se remarcă a fi imposibilă. Ne permitem să susținem cu tărie acest lucru, cu cât vânătoarea bolnăvicioasă întreprinsă de Suvchinsky nu urma să se stopeze după finalizarea întrunirii celor trei. Pune bazele Eurasiei care devine oficiosul partidului. Avea o nuanțare pro-sovietă mai elaborată decât jurnalele soviete în esențialitatea lor. Tulburarea este cu atât mai zguduitoare, când aflăm că sovietizarea este văzută precum o forță cosmică. Indivizii care stau la baza acestui sistem sunt conduși de zeități fedoroviene. Stalin corobora potențarea naturii umane generale, firea sa reușind “să controleze și să regleze, spațiul universal”.

Apariția acestui ziar, a fost un eveniment fără precedent în cadrul comunității de emigranți. Forța politică filosofică ce gravita în jurul eurasianismului era acum zdrobită sub pumnalul utilizat de Suvchinsky. Impactul este cu atât mai greu suportabil, știind că dislocarea provine din interiorul grupării. Separarea nu era coordonată de o forță externă.

Loialitatea rețelei eurasianiste era acum înlocuită de o învolburare aspră pentru supraviețuirea politică într-un mediu inospitalier. Apropierea curentului înspre stânga, obstricționa posibilitatea scriitorilor politici emigranți să-și vândă articolele. Fondurile strânse în urma acestora reprezentau baza de autosusținere a traiului care de altfel, nu era unul calitativ. Însă acum se atinsese un stadiu deplorabil.

Teoreticienii se regăseau în mlaștina crizei financiare. Publicațiile nu mai reprezentau o atracție pentru cei înstăriți. Aceștia prin sprijinul acordat, ofereau stabilitatea economică care conferea credibilitate structurilor politice. Nici Moscova nu ar fi dorit oferirea unor subvenții pentru răcorirea Eurasiei în infernul parizian în care sălășluia. La nivel mondial, anul 1929 instalase începutul Marii Depresii. Tot atunci și activitatea ziarului a fost retrasă. Suvchinsky era astfel rănit în propriul orgoliu. Unicul său scop rămas intact, era acela de a-l elimina pe Savitsky din competiție. Necesita noi aliați ca urmare a acestei “probleme politice grave aflată în creștere”.

Candidatul optim pentru această postură era Trubetskoi. Urmează un șir lung de corespondențe între cei doi. Suvchinsky recunoaște procesul de restructurare al elitei sovietice. Ea își lepăda mădularele marxiste oferind o imagine post-revoluționară cu un sens naționalist rusesc debordant.

Elevarea dreptei politice prin prisma lui Alexei Rykov și Mikhail Tomsky urmărea să reprezinte curcubeul care să însenineze politica în urma confruntării cu stânga. Suvchinsky în încercarea de a-l atrage pe Trubetskoi, vorbește de o serie de animozități între lideri ca urmare a competiției pentru putere și influență. Fisuri proeminente în cadrul teoriei nu sunt menționate. Factorii neînțelegerilor sunt reprezentați de lipsa comunicării eficiente a celor două grupări. Cea care se afiliase stângii avea sediul la Paris, în timp ce nucleul eurasianist se afla la Praga. Caracterul lui Savitsky și obsesia pentru putere erau de asemenea condamnabile. În anul 1929 ne aflăm în faza primei rupturi a eurasianiștilor. Suvchinsky și sluga loială Karvasin, sunt deposedați de la controlul bugetului care trebuia să echilibreze mișcarea eurasianistă în totalitatea ei. Acesta a fost preluat de către Savitsky.

Specialistul în studii euroasiatice, Shlapentokh ne aduce imaginea mărită a lui Savitsky. Îl evidențiază în discuțiile cu Peter Malevich, liderul stângii de la care se inspirase Suvchinsky. Malevich este informat despre transplantul revizionist marxist aplicat asupra eurasianismului. Se nădăjduia astfel, reîntoarcerea la o valorificare comunistă.

Succesul lui Savitsky se măsura într-un procentaj mic. Sfera eurasianistă din anul 1931, era afectată de un alt pericol venind în forță dinspre latura dreptei politice. “Teoria crudă și simplă a fascismului” începea să devină un magnet pentru generația eurasianistă ce se afla sub patronajul lui Savitsky. Emigraționiștii teoreticieni s-au lăsat influențați de un naturalism rusesc de tip fascist. Acest prototip propunea o unire a forțelor pentru declanșarea unor confruntări militare care să determine credibilitatea curentului.

Un militant înflăcărat Dmitrievsky, se arată încântat de un stat fascist care să-și scuture hainele comuniste învechite. S-ar beneficia, în mod evident de un “sistem mai stabil al guvernării”. Simpatia pentru Stalin este evocată. Ar fi unicul care ar putea transforma Rusia într-o putere formidabilă. Eurasianismul din mediul academic praghez fusese considerabil afectat. Astfel, precum în cazul grupării pariziene asistăm la a doua dezintegrare, acțiune condusă de Dimitri Klepinin.

O mică grupare aflată în Bruxelles ce se declară eurasianistă, dorea să se plaseze precum o organizație salvatoare. Klepinin fără a clipi le reamintește celor care formează entitatea de tendințele lor politice de stânga. Grupurile impostoare nu sunt acceptate în acest proces În 1934, eurasianismul fusese măcinat în totalitate. S-a creat o entitate de stânga, eternul coșmar al eurasianismului prin Malevich Și Mirsky. Deși, pledau că ar fi eurasianistă nu a fost recunoscută de Savitsky. În zorii izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Savitsky rămânea cu o imagine a ceea ce fusese teoria din 1920. Nu mai resimțea sprijinul venit din partea unor foști aderenți. Curentul fusese îngropat.

2. Spațiul post-sovietic neo-eurasianist

Spațiul rusesc dominat de un sistem sovietic este alcătuit pe baza unui fundal înconjurat de tentacule marxiste. Acesta a fost cutremurat însă de orificiile efectuate de liderul Nichita Hrușciov. Președintele rus, nu aspira la slăvirea ideologiei oficiale. Și-a conturat propriul arsenal de luptă bazat pe 2 piloni. S-a angrenat astfel, în viziunea elaborată de politologul Emanuel Copilaș.

Primul pilon aduce în discuție, imperiozitatea dobândirii unei economii de piață. Funcționarea ei depinde de formularea unor mecanisme indispensabile pentru a produce eficacitate financiară. Cel de-al doilea pilon își propune să restructureze aparatul birocratic, atacat de rugina sovietică. Proiectul care trebuia să dezlege mentalitatea rusească, îngustă, nu a făcut față alternativelor ideatice și atitudinale prezentate. A dat dovadă de fragilitate.

În locul modernizării s-a făcut resimțit naționalismul rusesc ce traversase o perioadă de debilitate în anii 1980. Uzura se realizase “împrumutând, adaptând și reproducând” o putere sovietă dominatoare pentru a nu se substitui măreției rusești.

Acest detaliu al resurgenței a reprezentat momentul zămislirii curentului neo-eurasianist cu plecăciune pro-sovietă. Reprezenta o “combinație bizară de naționalism rusesc, comunism și pro-fascism orientat înspre salvgardarea puterii și prestigiului Uniunii Sovietice, al cărei rol central era reprezentat de Rusia”. Reformele gorbacioviene aveau acum șansa de a fi înlăturate prin prisma academicienilor comuniști și naționaliști.

Forma embrionară neo-eurasianistă pro-sovietă putea fi întâlnită încă din anii 1960. Urmărindu-l pe Viktor Chalmaev, neo-eurasianismul reprezenta puritatea bolșevismului. Ultimul era considerat o reîncarnare a spiritului național rusesc. Din imensitatea expusă observăm totuși, și un fascicul care să se asemene eurasianismului clasic al anilor 1920. Nuanțarea se observă în încercarea de a aprinde flacăra ortodoxiei creștine dublată, de ideea de patrie mamă.

Conceptul de patrie mamă provoacă un alt răsunet în ceea ce-l privește pe comunistul intelectual, Sergey Kurginian. Nu își propune să-l perceapă precum un termen legat de un „dogmatism intolerant”. Mai degrabă, acesta se relevă printr-un proces de fotosinteză. Fecunditatea lui va fi afectată, dacă se aplică un model vestic într-o manieră fără discernământ. Se pleda pentru necesitatea umplerii sistemului soviet cu o doză de naționalism cu un caracter etatist. Avem o formă expusă de comunism alb ce mai degrabă, reprezintă un socialism național elitist cu rămășite autoritare. Nu se încearcă impunerea de obstacole în calea cetățenilor. Trebuie să se lupte pentru îmbogățirea spirituală, nu cea materială. Preocuparea pentru învigorarea economică, spirituală, dar și cea militară, domină în fața ideologiei cât timp se contribuie la actualizarea intereselor naționale.

Sistemul soviet a adoptat într-un final existența naționalismului. Odată cu această decizie, un alt factor devastator a laut naștere în societatea rusească. “Antisemitismul, a crescut, a devenit un fenomen persistent în viața publică” comform lui William Korey. Răspunzători pentru această direcție au fost Viktor Iakushev și conducătorul Uniunii Naționale Ruse, Alexander Barkashov.

Forma inițială a antisemitismului care presupunea eliminarea elementelor occidentale din cultura locală, a fost puternic asimilat de Asociația Pamiat în anul 1985. Documentele ce aparțin organizației ne specifică că se oglindește precum o uniune, la care se aderă pe bază voluntară. Ținta era unificarea forțelor patriote din toată țara.

Observăm așadar, că teoria nu reprezintă un element al noutății. În ciuda prefixului împrumutat duce numai la relevarea acelorași stereotipuri, alături de inflamarea naționalismului. Chipul angelic pe care ar dori să îl prezinte se transformă într-o bucurie sfărâmicioasă, lichefiată în postura demonică a păstrării laturii sovietice. Izul arhaic al Rusiei seacă posibilitatea de a colabora în manieră efectivă cu Occidentul.

“Pentru a întări statutul crescut” neo-eurasianismul a ras programul de restructurare propus de Gorbaciov. Valul neo-eurasianist unifică ideologia comunistă, naționalismul și fundamentalismul ortodox. Observăm astfel, apropierea extremei stângi și a celei drepte. Afiliați ai acestui crez nu întârzie să apară. Primul este Vladimir Zhirinovsky, liderul Partidului Democrat Liberal. Ne propune redobândirea sferei de influență rusești. Economia centralizată impusă de comunism trebuia să dispară. Regiunile învecinate rusești care vor accepta ajutorarea în cadrul acestui proiect, vor dobândi un statut de protectorat. Însă nu se vor situa la același nivel de putere ca și cel rusesc.

Observăm de fapt, o îndepărtare de identitatea eurasiană prin neacceptarea musulmanilor în proiect. Se evita stabilirea unei ordini a fundamentalismului religios în Rusia. Se lasă loc așadar, unui alt lider. Cel al Partidului Comunist și anume Gennady Zyuganov. Constatăm cu surprindere că optează pentru doctrina eurasianistă. Ideologia marxistă-leninistă-ortodoxă, caracteristică lui pledează pentru un imperiu rusesc, formă perfect adaptabilă comunității etno-politice și ideologice spirituale rusești. Rusia va juca rolul unei balanțe geopolitice. Va cruța astfel, “încarnarea maleficului” între civilizația europeană și cea estică. Un bloc eurasiatic trebuie să apară. Se va situa între Murmansk și Vladivostok pentru a pune capăt hegemoniei atlantice.

Zyuganov fusese inspirat de această doctrină prin intermediul țesăturii produsă de Alexander Prokhanov. Cel din urmă este încadrat la nivelul eurasianismului clasic. Spre deosebire de spusele lui Zhirinovsky, musulmanii trebuie integrați. Trăinicia putea fi obținută doar cu ajutorul lor. Democrația vestică cu origini ateniene a divizat lumea în două componente: Ceea ce numim societate. Aici apelul de adresare este revărsat asupra ceea ce recunoaștem ca îndeplinind rolul de cetățean. Cel care s-a dezvoltat într-o societate industrial, care elogiază valorile burgheze. Rușii reprezentau o categorie aproape neobservată, mergând înspre dezvoltarea unei spiritualități derivată din tradiție. Decalajul dintre cele două regiuni nu este neînsemnat. Occidentul a cunoscut stadiul prosperității alegând calea ușoară a dezvoltării externe. La polul opus Rusia a pledat pentru dezvoltarea internă morală, nefiind influențată de posiblitatea promovării unei “agende a schimbării”.

Palpabilitatea proiectului în sfera politică s-a resimțit datorită lui Prokhanov și Zyuganov. Militau pentru un stat construit pe valori tradiționale, bazat pe principiul demnității în fața controlului vestic. Eforturile s-au concretizat într-un manifest. Din acesta se desprinde drama prin care Uniunea Sovietică a trecut în anul 1991.

Acuzațiile erau formulate la adresa elitei politice incapabilă să apere teritoriul mamă. Semnatarii declarației sunt surprinși într-o ipostază de bravură. Sunt reliefați precum cavalerii idealului național din perspectiva ideologiei neo-eurasianiste. Se urmărea reconcilierea comunismului cu ortodoxia. Un plan halucinant, precum și necesitatea afișării unui stat puternic. Toate acestea trebuiau prinse în broșa renașterii civilizației eurasiatice, de o rafinitate diferită de cea vestică.

Perspectivele politice anterior menționate atrag atenția scriitorului Lev Gumilev. La această ipostază ne invită să participăm academicianul Luke March. El îl conturează pe antropologul rus, îngrijorat de descompunerea fațadei eurasianiste. Contribuțiile istorice și culturale ale părinților fondatori ai curentului sunt sub un voal de praf. Se denotă așadar, ignoranța celor care cu mândrie se declară neo-eurasianiști. Fotografia pur politică va fi oarecum, încețoșată de Gumilev. Rama eurasianistă va fi recompusă în parametri geografici și etnici.

În această poziționare Eurasia este reprezentată precum o așezare geografică care trăiește în baza unui puls al etnosului rusesc. Este un amestec de cruditate și sălbăticie, un “motor al istoriei” rusești. Combinația dintre ruși și grupările etnice regăsibile în Rusia, împrăștiate de-a lungul stepelor au condus la conlucrarea identității culturale și spirituale eurasianiste.

Politicienii trebuie să treacă comunitățile etnice printr-o serie de etape de inițiere pentru a ajunge la maturitate, adică atingerea gradului de națiune. Comunitățile au în spate o realitate bio-fizică. Nu sunt doar construcții socio-economice sau politice. Cu toate acestea, au nevoie de o înveșmântare socială. Contează interesele de grup, nu fiecare individualitate ce compune evantaiul etnic multicolor. Setea pentru putere a grupurilor este triumfătoare. Condamnarea lui Gumilev survine repede teoria sa “dovedind o imensă problematică”. Nu avea cum să reprezinte combustibilul articulării politice a neo-eurasianismului.

Așadar, intervine arhitectul Yevgeni Primakov pentru a reorienta nava înspre spațiul eurasiatic. Formulează doctrina Primakov centrată pe politica externă rusească. Îi adaugă o notă de flexibilitate. Acest mic detaliu, oferă permisivitate pentru stabilirea de alianțe complexe. Toate sunt gândite în forma limitării globale a Statelor Unite ale Americii de la capturarea spațiul eurasiatic.

Ordinea unipolară urmărită de puterea americană reprezintă tocmai mărul discordiei. Multipolaritatea propusă de Primakov, a fost respinsă încă de la început. Tendința expansionistă a Pactului Transatlantic putea să slăbească Federația Rusă. În fața unei asemenea amenințări, Rusia trebuia să-și scoată asul din mânecă. Trebuia să recurgă la formarea de alianțe multivectoriale. Vroia să dovedească nevaliditatea percepției egoiste și dominatoare americane amplasând “misiunea specială rusească” în sistemul relațiilor internaționale.

Triunghiurile strategice propuse pot fi sintetizate prin următoarea formulă. Prima țintă se dovedește a fi continentul european. Pornirea înspre statele Uniunii Europene, Franța și Germania puteau învolbura acțiunile Statelor Unite ale Americii. S-ar conduce la fragmentarea vestului ca entitate geopolitică și crearea primei axe de comunicare, Paris-Berlin-Moscova. Tensiunile care există între China și India, în relație cu Statele Unite ale Americii nu sunt omise de Rusia. Poziția ei ar putea fi îmbunătățită și înspre partea estică prin coordonata Moscova-Beijing-New Delphi.

O ultimă alianță dorită de Rusia are un caracter funcțional, nu strategic. Se plănuiește o coagulare a Cubei, Irak și Iran, state ce relevă traume ca urmare a intervenției puterii oceanice asupra lor. Rusia vrea astfel, să devină panaceul universal care să acopere fisurile aflate în diversele colțuri ale lumii.

Campania diplomatică eurasianistă este transmisă succesoral, iar de la planul Primakov ajungem la ritualul politic al președintelui Vladimir Putin. El este reliefat precum “cel care nu va permite ca Rusia să fie ignorată, sau marginalizată”. Intensificarea relațiilor cu puterile asiatice se dezvoltă după 2004. Anterior, Rusia era implicată în lupta globală împotriva terorismului relaționând cu Washingtonul. Jurnalista, Angus Roxburgh prezintă dezamăgirile produse de Statele Unite ale Americii asupra liderului. El se va orienta înspre curentul neo-eurasianist. Însă, îi va aplica un tratament care îl îndepărtează de cel post-soviet sau slavofil cu trăsături radicale.

Abordarea lui Putin denotă perspicacitatea în procesul de sesizare a potențialului economic care apăruse în Rusia. Cel energetic al Orientului Mijlociu era de asemenea sesizat. Rolul comercial rusesc trebuia să iasă la iveală. Rusia era nevoită să se infiltreze în textura geo-economică a acestor areale.

Cariera politică putiniană nu poate fi iertată de colaborarea cu Statele Unite ale Americii. Însă Putin, percepe acest compromis cu partea atlantică ca unul aducător de beneficii economice. Datorită lui s-a permis legitimarea războiului ruso-cecen. S-au redus costurile ce trebuiau asumate de Rusia pentru păstrarea securității statale. Fondurile au fost în mare măsură acoperite de dominatorul global. Bazele militare deschise în Asia Centrală, au surprins tabăra neo-eurasianistă ce se temea de destabilizarea zonală și declanșarea fundamentalismului islamic.

Pentru achitarea păcatelor se îndreptase spre dimensiunea asiatică. Cooperarea cu China s-a dovedit a fi înfloritoare. Partea rusă s-a integrat în Organizația de Cooperare de la Shanghai. Însă în final, Rusia și-a demonstrat pudicitatea în materie economică. Doar pentru a nu deveni o marionetă a Beijingului. Neacționând astfel, se punea la îndoială “viitorul Rusiei”.

Vladimir Putin se arată tolerant înspre lumea islamică. Ea este cea care a insuflat conturul identității rusești. Rusia se poate expune precum un organism cu particularități asiatice. Totuși, nu putem nega europenitatea rusească. Putin introduce Rusia în marea cultură europeană.

Trecând peste greșelile liderului, recunoaștem rolul Moscovei în spațiul post-sovietic. Pe de-o parte, puterea guvernamentală a fost supusă reîntăririi. Pe de cealaltă parte, se iscă o subminare și limitare a acțiunilor întreprinse de grupările oligarhice financiare. Ele dețineau un cuvânt important în politica internă.

Analistul politic american Paul Goble, constată o serie de presiuni culturale care stau la baza politicii externe a Federației Ruse. Acestea ar trebui să constituie “obiectul atenției speciale” generale. Avem de-a face cu o tensiune oscilatoare între izolaționism sau tendința de implicare. În prezent Moscova aplică pentru implicare. În anii 1990 această situație era umbrită de un proiect geopolitic al izolării, cu rădăcini strămoșești eurasiene. Neo-eurasianismul duce o bătălie interioară, nu una între civilizații. Poate fi catalogat precum copilul capricios al eurasianismului. Este nevoit să ducă o luptă pentru a lua la cunoștință obligativitatea normalizării Federației Ruse. De asemenea, trebuie să renunțe la zbuciumul inutil de a capta un statut de putere global. Reprezintă doar un proces deviant.

A doua tensiune se relevă ca urmare a credinței potrivit căreia, eurasianismul și neo-eurasianismul reprezintă o energie religioasă mulată sufletului rusesc. Goble nu susține această idee. Teoriile nu au nimic caracteristic religiozității. De fapt, se extrag din diverse concepte vestice. Singure și-au adăugat un suflu radical și ultraconservator. Această teoretizare nu se potrivește spațiului rusesc „anemic” cu o societate civilă firavă. Sfera publică are nevoie de implicare într-un dialog social. Acesta este așteptat să apară cu adevărat.

Sufletul rusesc rămâne încriptat în direcția intoleranței și a dogmatismului. Nu aderă la valorile liberale vestice. S-a îmbarcat într-un ideal care nu se deschide în fața unei organizări politice democratice pentru un viitor stabil. Tinde doar să preia o serie de teorii fără a le testa validitatea. Fără glasul societății Rusia nu își face simțită prezența în dezbateri. Componenta politică deține un caracter fix, “statul-națiune reprezentând forma ideală de organizare politică”.

2.1. Portretistica politologului Alexandr Dughin

O personalitate care atrage atenția în contextul actual rusesc este Alexander Dughin. Zugrăvit în diverse posturi fie ca geopolitician, analist politic, jurnalist, contribuțiile sale nu pot fi parcurse fugitiv. Încearcă să ne captiveze cu precădere datorită abordării sale. Aceasta pare să nu fie dominată de o coordonată lineară ci, mai curând de o fluctuantă filosofie.

Intrarea pe arena politică i-a fost facilitată politologului prin inserarea unor opere variate în cadrul institutelor de învățământ superior, precum și în cadrul centrelor pentru studierea relațiilor internaționale. Putem aminti o lucrare esențială în domeniul geopolitic, „Fundamentele geopoliticii”. Această carte se remarcă a fi pivotul, care la încununat pe jurnalist cu atenția cuvenită din partea diverselor elite politice. Dughin, la rândul său și-a permis să creeze o punte de legătură reușind să influențeze comportamentul politic al acestora.

O primă abordare, îl plasează pe Dughin într-o optică politică. Presiunea asupra politicii rusești poate fi descifrată în baza anumitor periodizări, după cum afirmă și profesorul universitar Ilie Bădescu. Astfel, între 1991-1993 se deschide o perioadă de bun augur pentru mișcarea eurasianistă. Se ivește pentru a justifica un “concept alternativ” desprins dintr-o subramură ce proiectează o civilizație rusească care își clamează propriile drepturi. Anul 1992 a reprezentat o distililare teoretică mai precis, “abilitatea de a întâlni provocarea” ce putea aduce un nou ambient politic.

Posibilitatea era valabilă prin ștergerea din vocabularul relațiilor internaționale al termenului Uniunea Republicilor Soviete Socialiste. Atât cei care compuneau dreapta sau stânga politică erau acum orientați înspre o doctrină eurasianistă. Dughin se alătură rezonanței eurasianiste. Neagă cu vehemență, versiunea tradițională sovietă a marxismului. Nostalgia se dezlănțuie când se reamintește măreția afișată de fostul imperiu, ruinat în prezent. Indiscutabil, Dughin și-a lăsat amprenta asupra conducătorului Partidului Democrat Liberal, Zhirinovsky. Liderul era absorbit de o conotație panslavistă ortodoxă, dar îndemna și la o tendință expansionistă a Rusiei “în termeni strict militari“. Extinderea viza partea sud-estică pentru acapararea Iranului, Afganistanului, Turciei și Indiei.

Teoreticiana Sengupta Anita, îl portretizează ca fiind marcat de mirajul Dughin și pe liderul comunist Zyuganov. El își propunea să reclădească rolul unic al statului. Rusia putea sub această formă să devină un gardian al stabilității lumii, grație expansionismului manipulator pe care l-ar fi putut aplica. Anul 1993 face trecerea lui Dughin de la un plan teoretic, la unul practic. Împreună cu Eduard Limonov formează Partidul Național Bolșevic. Cei 2 scot în relief “un interes reînoit“ dedicat laturii politice. Membrii reuniți în jurul formațiunii protestau împotriva conducerii lui Boris Yeltsin. Scutul lor era reprezentat de ziarul partidului, Limonka.

Critici pot fi aduse cu ușurință acestei perioade. În primul rând, se diviniza un apus ce nu avea să se mai afișeze, numit Uniunea Republicilor Socialiste Soviete. Elita politică era dominată de un proiect utopic. Programul se filtra prin privirea carismatică a lui Dughin. Realitatea îl descrie ca având efecte nocive. Rămânea precum o pată imposibil de șters din conștiința rusească, odată ajunsă în rândul populației.

O altă perioadă care trebuie analizată, este cea care marchează traiectoria politică a lui Dughin între 1994-1999. Naivitatea proiectului său de reafirmare a Uniunii Republicilor Soviete Socialiste și-a dovedit irelevanța în 1995. Frontul Național Bolșevic, obținuse un procentaj scăzut la alegeri încât nu putea să ocupe pozițiile râvnite în Parlament. Politologul Hosking, remarcă malformații și la nivelul regimului condus de președintele Boris Yeltsin. Posibilitatea alegerii unei căi democratice cu accente liberale se observa a fi estompată. “Puncte autentice de dezvoltare“ nu se mai întrezăreau. Yeltsin era convins, de necesitatea unui stat puternic. Ignora în totalitate, efectele pozitive pe care ideologia liberală ar fi putut să le demonstreze. Prin ea se putea eradica caracterul malign ce caracteriza societatea rusească. Dughin prevede această direcționare a sistemului, propice pentru construirea fermității rusești. Statul a dat dovadă de rezistență prin susținerea Războaielor din Cecenia.

Modernizarea propusă de Yeltsin a condus la conturarea unor grupuri solide. Aveau calea liberă spre controlul finanțelor statale, în favoarea intereselor personale. Caracterul corupt instituțional rusesc ar fi trebuit eradicat, anterior implementării mijloacelor de dezvoltare economică de proveniență europeană.

Dughin percepe necesitatea intervenției sale. Face apel la instrumentul său partidic înființat împreună cu Limonov. Acesta reunise un număr de susținători veritabili în anul 1998. Astfel, analistul politic își pregătise nișa perfectă în rândul alegătorilor. Se credea că Dughin va avea capacitatea de a consolida “o comunitate națională care să fie apărată și protejată de influențe externe“. Norii cenușii aveau însă să reapară. Introducem așadar, punctul de vedere al jurnalistului Arkadii Maler. Conform lui, perioada 1998-1999 aduce o revigorare a unui regim autoritar naționalist. Acesta concentrează eșecul reformelor care luaseră o cale haotică. În același timp, regimul își propunea să nu permită infiltrarea pe terenul politic al Partidului Bolșevic. Asumpția fusese atinsă într-un procent total.

Exemplul grăitor este noua lovitură dată lui Dughin. Asistăm la sciziuni în cadrul formațiunii înființate de el. Părăsind partidul, se va reorienta înspre o componentă eurasiatică din 1999. Nu va ezita să prezinte publicului editoriale prin intermediul ziarului Zavtra. Va realiza acest fapt, strict pentru națiunea rusă „pentru îmbunătățirea situației ei extrem de dificile în sens etnic, biologic, și spiritual.”.

Natalie Sabanadze, îl conturează pe Dughin în stadiul înaintării unei platfome politice liderilor de la Kremlin. Scopul era acela, de a produce restructurări în constanta generală elitistă. Roadele succesului vor fi culese de către el prin intermediul prelegerilor ținute în cadrul diverselor instituții de cercetare, chiar și la Serviciul Federal de Securitate.

Cu toate că i se acordă mare atenție, o ancorare realistă ne aduce lumina lucidității. Rusia nu poate scăpa dintr-un destin cu reminescențe sovietice. O dovedește tocmai Dughin prin discursurile lui contaminate cu accente patriotice. Misiunea lui este aceea de a-și aduna adepți, cu precădere din cadrul generației tinere. Ar deține oportunitatea de a le modela gândirea și direcționa acțiunile în favoarea slujirii eurasianismului. Putem să-l blamăm și în acest caz. Acțiunile lui, nu prevăd realizarea unei formule sistemice neo-eurasianiste care să reducă tensiunea decalajelor politice. Se instalează doar o serie de injectări paradigmatice bruște, care îl pot conduce inevitabil pe o pantă descendentă.

Reîntorcându-ne la componenta cronologică, ne vom situa acum în perioada 2000-2005. Cristalizarea curentului se manifestă prin înființarea Mișcării Eurasianiste Internaționale în 2003. Tot atunci, se realizează ascensiunea la putere a liderului Vladimir Putin. Aparițiile regulate ale lui Dughin, la diverse posturi de televiziune l-au convertit într-o figură ispititoare pentru autoritățile rusești. Acestea îl sprijineau în acțiunile sale pentru „păstrarea unui nucleu național sănătos”. Gândirea dughiniană era încorsetată de tentaculele naționalismului rusesc. Avea remarci suspicioase cu privire la fenomenul globalizării. Virulenta infecție naționalistă ajunsese la nivelul autorităților fiind validată, de însuși Vladimir Putin.

Colapsul Uniunii Sovietice era văzut precum cea mai mare calamitate geopolitică petrecută în istorie. Rusia avea mare nevoie să-și relanseze misiunea specială pe continentul eurasiatic. Dughin țesea gândul succesului eurasiatic, după cum ne indică contributorul Justin Cowgill. Însă, delimităm și lipsa unei linii armonice. Ne situăm în fața recunoașterii eurasianismului, precum un aspect vital care să soluționeze problemele omenirii. Dughin se ascunde în spatele unei consonanțe divine. A atașat-o eurasianismului pentru ameliorarea situației etnice rusești. Ideea este preluată din învățătura maoistă. Ea reprezintă salvarea spirituală a populației chineze.

În manieră reală, planurile dughiniene sunt altele. Își propune să șteargă cu buretele tot sprijinul primit din partea lui Limonov. Fostul partener era plasat acum în tabăra inamicilor politici. Statul puternic propus de Limonov este respins de Dughin. Asocierea corporatismului cu statul îl împiedică pe adeptul eurasianist să vadă lacuna securității populației rusești. Limonov care, atârna de un fir de ață a fost eliminat. Reprezenta un pericol prin sprijinirea minorităților etnice din fostele republici ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Putea reaprinde în cadrul lor “ambiții evidente de construire a statului” îndepărtându-se de proiectul rusesc.

Un alt aspect semnificativ este lipsa unui cadru fix ideologic urmărit de eurasianism. O putem numi mai degrabă o teorie de laborator, care nu depășește zidurile lui. Dar, când transcede se aduce o stereotipie tranșantă în mediul politic. Vladimir Putin și Dughin, sunt asimilați precum firi cameleonice. Cei 2 sunt protagoniștii răsturnărilor de situație. Putin oscilează fie între autoritarianism, sau posibilitatea alegerii unui portret liberal. Cei doi sunt dominați de momente de rațiune. Recunosc imposibilitatea reclădirii fenomenului imperial. Ideea reprezintă numai o manieră de atragere a atenției occidentale.

Vestul se consideră superior și stigmatizează trăirea cu tentă străveche, rusească. Atitudinea aceasta deziluzionează grupările politice. Ele se răzbună în mediul intern pentru eșecurile externe. De aceea aplică politica de tip autoritar. Dezechilibrul manifestat prin “lupta dintre aceste două tabere” vestice și estice se datorează încăpățânării rusești care, se împotrivește schimbărilor. Dughin este considerat de analiștii politici ruși, ca nesemnificativ. Chebankova ni-l prezintă precum un farsor politic, al unui naționalism rusesc de o “natură silențioasă”. Alte viziuni ne aduc o notă de îngrijorare. Dughin poate reprezenta un pericol pentru generația tânără, mai degrabă decât pentru conducerea de la Kremlin. Teoria eclectică, transportată de Dughin înglobează diferite trăsături a varii curente. Poate fi amplasată în Rusia, profitând de inexistența unor indici ai identității în era post-sovietă. Generația jună este educată în spiritul rezistenței împotriva ideologiei comuniste. Însă, componenta sovietică are picioare solide. Factorul religios trebuie reaprins. Chintesența ortodoxă este cea care duce la perpetuarea rusească, a unei mari puteri.

Trecem înspre o nouă optică în analiza dughiniană. De data aceasta geopolitică. Desprindem un puternic ecou fascist care amplasează note de agresivitate curentului neo-eurasianist. Anton Shekhovtsov, vorbește de o serie de articole programatice din cursul anului 2005. Dughin prezintă o teorie după care conspirația, deține un rol fulminant în dezvoltarea umană.

Istoria lumii încă din timpuri antice este reglementată de o serie de cercuri ciclice. Ele trasează o luptă între ordinele secrete atlantice și eurasiene. Așadar, „structura tensiunii polare este întotdeauna actuală, eternă, ca o întoarcere perpetuă”. Rivalitatea sovieto-americană este retranspusă în opoziția dintre puterea maritimă și cea de uscat. Ideea este preluată de la geostrategul Mackinder care, specifică existența bipolarității sistemice. El a conferit geografiei politice, o “arhitectură intelectuală”. Astfel, porțiunile uscatului au o atracție înspre a dezvolta o serie de regimuri autoritare. Lumea insulară în schimb, necesită un regim democratic pentru dezvoltarea sa.

Fascismul pentru Dughin reprezintă calea a treia. Acesta nu are nimic în comun cu naționalismul extrem, sau de tip radical. Nu este împovărat de bariere șoviniste sau rasiale. Se caută în acest mod o doctrină care înalță doar direcția etatismului politic, demn de aplicat la nivelul Rusiei. Excesivitatea adusă de ideologia germană nu trebuie să intervină în barometrul rusesc. Aici epatează un conservatorism național natural.

Dughin urmărea reabilitarea rolului geopoliticii. Nu o percepe precum o disciplină științifică ca Mackinder, ce vedea geografia ca fiind “constantă, deși impactul ei poate fi modificat”. În concepția rusească, geopolitica trebuia să înglobeze toate științele. Trebuia să fie transformată într-o meta știință.

Absurditatea propusă nu avea să aducă noutăți conceptuale. Dughin privea geopolitica prin prisma unei lentile a filosofiei istoriei hegeliene, preluată din temporalitatea secolului XIX. Fascismul se intersecta în cadrul geopoliticii rusești. Trebuia să interpreteze sistemul societății rusești și al istoriei care o caracterizează. Această geopolitică este îmbrăcată în contradicții. Se naște ca urmare, a unor elemente preluate din geostrategia europeană. În mod contradictoriu, Dughin le reneagă. Din ipostaza unei filosofii a lumii, se mută brusc la categoria unei discipline reprezentante a interesului statal. Ne lovim așadar, de carapacea așezată deasupra geopoliticii rusești. Trebuie să fie prezentată drept o știință de factură elitistă. Sensul evenimentelor și al lucrurilor poate fi înțeles doar în cadrul sferei politice.

Analistul politic Andreas Umlaud consolidează, un viitor rusesc eclipsat de un fascism cu elemente de misticism. Fascismul reprezintă un adjuvant al revoluției conservatoare. El trebuie să demonteze pionii democrației de pe tabla de șah și deviația dintre spectrul stâng sau cel drept. Dughin este condus de un determinism etnic și biologic, nu de unul geografic. Condiția de individ este dată de colectivitatea rasială de care rușii aparțin. Ea nu poate fi respinsă nefiind dobândită prin naștere. În lipsa unei comunități rasiale o persoană nu are nici un sens, națiunea reprezentând totul.

Dughin încearcă să se sustragă curentelui nazist și fascist italian. Dar în ochii societății rusești el atrage iremediabil, atenția prin operele sale. Ceea ce se dovedește a fi interesant este atașarea conceptului de ariosofie limbajului rusesc. El trebuie privit precum un concept metafizic, nu are o coloratură biologică. În considerente filosofice, rasa ariană oferă spiritualitate individului. Ipoteză descrisă anterior, se plia pe “regimul care a funcționat în Germania din 1933 până în 1945”.

Se cultivă așadar, o perspectivă a bizarului, a unui spațiu teluric. Concepția se îndepărtează de istoria și geografia prezentată de eurasianiștii clasici. Omului arian îi corespunde un spațiu geografic sacral, bazat pe o metafizică a punctelor cardinale. Geografia sacrală conform numelui, ar avea o conexiune cu lumea ortodoxiei. Dughin însă, așează religia în sfera ocultismului. Geografia sacrală reprezintă o știință necunoscută, ce are capacitatea de a releva tainele istoriei lumii. Reconturarea civilizațiilor antice, dezvăluirea ascunzișurilor mitologice și enigmele care planează la nivelul continentelor contează în mod special.

Nucleul constitutiv este determinat de nord și de est. Nordul ne conduce la teoria nazistă, estul reprezintă oglindirea orientalității rusești. Contopirea celor două puncte duce la existența procesului natural geopolitic rusesc.

Rusia trebuia să realizeze convergența identității rasiale. Acest lucru se realiza, cu ajutorul populației superioare rasial, localizată în nord. La aceasta se adaugă reconfigurarea culturală și religioasă. Se necesita acomodarea cu importantul bagaj cultural al spațiului vestic. Se urmărea și alipirea spațiului sudic, punct strategic economic. Regiunea siberiană nu este eliminată din acest peisaj. Reprezintă sfera unificatoare dintre nord și est. Siberia este învolburată într-o negură a misticului. Reprezintă ultimul imperiu paradisiac, care dă Rusiei sarcina unui destin cosmic.

Fuziunea propusă de Dughin demonstrează caracterul antisemit al proiectării sale. Evreii sunt o cultură cu o identitate națională diferită de cea a arienilor. Din cauza acestui motiv, nu pot fi asimilați. Includerea lor, va conduce la declanșarea unei poziții belicoase între cele două tabere. Substratul arian se va contamina și va duce spre o rută a degenerării. “Atenția specialiștilor pare justificată” Dughin aducând afirmații neconcordante cu elementele formulate de părinții fondatori ai curentului eurasiatic.

Geopolitica eurasianistă ducea la stabilirea unor relații statale de tip hobsian. Declanșatorul acestor fenomenene agresive se declara un admirator al intituției militare. Rusia se lupta pentru a supraviețui. Cei care se declară aliații Rusiei sunt de fapt, inamicii ei. Interesele de natură egoistă domină sistemul de relații internaționale, umbrit de o competiție statală avidă.

Însă Dughin, nu pierde ocazia de a elabora un plan cu statele care în mod generic ar putea fi numite aliate. „Delimitarea unor zone geopolitice suplimentare” poate provoca beneficii aranjamentelor plănuite de teoreticianul neo-eurasianist.

Prima aliată a Rusiei avea să fie Germania. Inima Europei avea atribuția de a-și impune amprenta asupra Europei Centrale și Italiei. Germania era sfătuită să utilizeze tacticile sale militare, de origine prusacă. Trebuia să se centreze pe teoriile dezvoltate de teoreticienii naziști.

Mergând înspre spațiul asiatic, Rusia trebuia să se alăture Japoniei. Axa Berlin-Roma-Tokyo trebuia recreată precum în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. În lumea musulmană, observăm o preferință pentru Iran. Interesul pentru Asia Centrală se reflectă în jurul stăpânirii resursele petrolifere. Se dădea o contrareplică Statelor Unite ale Americii care vroiau să domine zona.

Amenințările democratice presează necesitatea reorganizării Federației Ruse. O altă măiestrie utopică de care dă dovadă Dughin, precum ne confirmă și Andreas Umlaud. Aici vorbim de, readăugarea țărilor baltice și a statelor socialiste din Europa de Est. Se va ține cont și de rolul Siberiei. Unitățile federale existente momentan trebuie abolite și dezvoltate o serie de regiuni administrative care să-și demonstreze loialitatea față de Moscova. S-ar indica separarea Yakutia-Sakha, Tatarstan și Bouriaty. Acestea au un potențial ridicat, față de regiunile învecinate.

O astfel de bază teritorială, nu va avea nevoie de recunoașterea naționalităților. Se va stabili o comunitate imperială, de tip supranațional. Simțul pentru un spațiu sovietic s-ar înlătura prin procesul anexării Mongoliei, Tibetului și ariei balcanice. Influența politică pe care o exercită Dughin, nu este racordată la nivelul mediului academic occidental. Markus Mathyl, specialist în studiul politologiei post-sovietice, ne asigură că Dughin este doar un misionar politic. El susține o renaștere imperială continentală.

Nu reprezintă un pericol ci, doar un gardian al unor țeluri rusești apuse ce se conservă în manuale de istorie rusească. O ultimă optică care trebuie analizată, este cea filosofică. Startul spre această asumpție, ne este dat de Dughin aflat în cadrul unui proces menit să “creeze o nouă sinteză ideologică”. S-ar afilia modernității dar se încăpățânează, să nu fie atins de bagheta occidentală.

Shekhovtsov ne lămurește că această inducere, îl plasează pe Dughin în mod eronat în sfera filosofiei perpetue. Teoria dăinuie în cadrul școlii de gândire tradiționaliste franceze. Aici se dezvoltase conceptul tradiționalismului integral. Dughin a susținut sistematic că aderă la această mișcare. Modernitatea este anihilată din start, de către părinții fondatori ai acestei teorii și anume Réne Guénon și metafizicianul Ananda Coomaraswamy.

Sensul umanității poate fi înțeles, doar prin reîntoarcerea trecutului în prezent. Se recurge așadar, la o viziune mitologică idealizată. Umanitatea este recunoscută de către gruparea metafizicienilor ca deținând în țesutul celular o înțelepciune perpetuă. Cercetările asupra ei pot fi conduse până la reliefarea timpurilor preistorice.

Etapele succesive așezate placă cu placă, au sedimentat un proces de slăbire și decadență. Limbajul spiritual filosofic a dispărut din viața indivizilor. Occidentul în amplasamentul contemporan, nu mai dispune de acel fundament definitoriu pentru existența umană. Primordialitatea genetică este renegată, societatea fiind orbită de procesul industrializării și mecanismele globalizării. Astfel, avem de-a face cu un “universalism fals”.

Conform lui Andreas Umlaud, tipologia înțelepciunii zace în inima diversității religioase mai exact, în spațiul asiatic. Izul pesimist se descătușează în mod rapid. Angajamentele politice contemporane în care se înscrie lumea reprezintă doar o serie de artefacte umane lipsite de relevanță. Textele care stârniseră controverse în mediul european francez, au ajuns sub privirile poporului rus, de-abia în 1991. În Franța curentul era deja demodat.

Unele din tezele prezentate de metafizicieni vor fi preluate de Dughin. El le va utiliza în jurnalele la care era afiliat. Confuzia că ar fi adept al tradiționalismului se va risipi curând. Dezacordurile dintre cele două părți nu întârzie să apară. Acest lucru se va releva printr-o intervenție teoretică, dar și una referitoare la ansamblul afacerilor sociale.

Luând în discuție posibilitatea migrației intelectuale estice înspre universitățile vestice neo-eurasianismul, acceptă oportunitatea. Studenții se reîntorc în țările natale și aduc modele tehnologice. Ele pot fi transplantate pentru a duce la o evoluție a valorilor culturale proprii.

Guénon se arată disprețuitor față de această posibilitate, “pe care nu o poate accepta, resemnându-se în mod contemplativ ei”. Studenții din est se vor occidentaliza, se vor transforma într-o serie de agenți care vor duce o propovăduire vestică. Nu va mai exista nici o diferență culturală între regiuni. Doar un accent modernizator va defila. Orientul va fi presat să-l prezinte podiumului european și american.

Un alt aspect demn de luat în considerare reflectă, prezența ocultismului în sfera eurasianistă. Dughin reclamă faptul că ar fi preluat-o de la scriitorul britanic, Aleister Crowley. Shekhovtsov chiar ne expune legitimitatea acordată de Dughin acestuia. Cu nonșalanță, îl plasează ca teoretician al tradiționalismului.

Guénon nu ezită să se împotrivească. Crowley este condamnat datorită misticismului aplicat. Invocă un fenomen al “psihopatologiei” prin afirmații care nu se raportau caracteristicilor sondate de tradiționalism.

Dughin s-a afliat lui Crowley doar pentru accesibilitatea pe care o dovedește. Acesta declarase că este deschis oricărei rezonanțe politice. Fie că vorbim despre comunism, nazism, anarhism. Așadar, Dughin îl va plasa precum un partizan al revoluției conservatoare.

Analistul social este interesat de acei autori, care pot să îl ajute să-și formuleze propria doctrină. Perspectiva întreagă a tradiționalismului nu îi stârnește curiozitatea ci, doar nonconformismul cultural, radicalismul politic și idealismul. Capacitatea rudimentară pe care o dovedește Dughin este astfel expusă. Nu se gândește la posibilitatea expansiunii înspre o cunoaștere a multiplelor perspective.

Un autor cu răsunet tradiționalist și-a propus să demonstreze unele fărâme tradiționaliste, remarcate la Dughin. Mark Sedgwick comportă un oarecare succes, în mediile academice. Cercetarea sa își propune să atingă punctul de comunicare între doctrina neo-eurasiatică și tradiționalism. Dughin operează cu un tradiționalism, ce înlănțuie un ecou filosofic.

Dislocă un tip de tradiționalism cu conotații geopolitice, dorind să mascheze preluarea componentei geopolitice. Acest lucru se realizeză pentru a nu-și manifesta recunoștința față de preluările geostrategicianului Mackinder.

Doctrina lui Dughin se bazează pe trei elemente: sensul apocaliptic, critica democrației liberale și o analiză geopolitică. Sedgwick ne asigură că primele două subcomponente sunt de origine tradițională. Însă această înmagazinare politică, nu poate fi explicată doar din perspectivă tradițională. Sedgwick spune că veritabilele legături dintre tradiționalism se intersectau cu eurasianismul anilor 1920. Cele 2 teorii se influențau reciproc în cercurile oocidentale.

Dughin a preluat termenul de neo-eurasianism, „tipul cultural denaturat care poate fi definit în totalitate ca idolatric, fetișism sau păgânism” pentru a ascunde tendințele neo-fasciste, pe care vroia să le amplaseze asupra Rusiei. A murdărit imaginea emigranților ruși care au dat viață eurasianismului.

Neo-eurasianismul reprezintă o combinație bazată pe concepte pseudo-arhaice și o serie de postulate postmoderne. Cărțile și publicațiile lui Dughin servesc, unei mase incapabile de avea acces la literatura europeană, “sursele și implicațiile acestei logici denotând, de asemenea un asentiment ce trădează un anti-americanism.”

Dughin este actorul contradicțiilor. În primul rând, ideologia lui vrea să fie una o modernității. Nu acceptă însă valorile occidentale. În acest sens câmpul lexical al tradiționalismului, nu poate fi aplicat în cazul lui Dughin. Se creează un oximoron, un tradiționalism modernizator, cu două direcții ce trebuie văzute separat. Nu se pot asimila în cadrul unei structuri comasate. Ne aflăm în fața a doi poli antinomici, ce duc la sărăcirea valorii teoretice deținute de tradiționalismul integral.

O a doua problemă s-ar instala, prin includerea lui Dughin pe lista tradiționaliștilor. Cei care au teoretizat curentul, ar cădea de pe scara intelectuală într-un stadiu inferior. Ar trebui să fie plasați înspre o altă sferă teoretică. Posibilitatea plasării unui neologism în jurul teoriei deja consolidate, cazul tradiționalismului nu ar aduce beneficii “consecutive și consistente.”

Dughin trebuie amplasat în afara tradiționalismului pentru menținerea fructuozității efortului intelectual colectiv creat de Guénon. Jurnalistul politic reprezintă mascota unui veritabil spectacol creat pentru atragerea faimei. În realitate s-a conturat o imagine mitizată, patetică ce dorește revărsarea unui adevărate ficțiuni politice. Dughin este nevoit, să-și restructureze imaginea în totalitate astfel, putând fi acuzat de „ignorarea legilor geopoliticii”.

2.2. Planul strategic eurasiatic

Formula ideatică eurasianistă reprezintă un concept elaborat în interiorul grupărilor eurasianiste, ale secolului al XIX-lea. Forma embrionară a condus la evoluția gândirii politice rusești. Se pleda pentru realizarea unui sistem complementar de susținere al statului și societății, marcate de dimensiunea duală, europeană și asiatică.

“Pentru a corespunde realității politice” în contextul post-sovietic, ideea eurasiatică a fost amplasată în cadrul diverselor dezbateri. Vocea sa a fost făcută auzită prin intermediul unor individualități politice precum Gorbaciov, Yeltsin, iar cel mai recent de Vladimir Putin. Tot acum se înalță și un pericol oscilant. Fie orientarea înspre valorile moderne pro-occidentale sau păstrarea orientării eurasiene.

Jeremy Black ne dă asigurările care dovedesc că, Putin nu va da dovadă de lașitate. Fostul președinte Medvedev era cuprins deja de mirajul liberalismului vestic. Așadar, Putin va iniția demersurile necesare pentru realizarea unei integrări eurasiatice. Efectele colapsului Uniunii Republicilor Soviete Socialiste puteau fi remediate. Se urmărește consolidarea ariei ce cuprinde statele din zona Asia Pacific. Aceste state sunt văzute ca deținând o importanță crescândă. Se urmărește implementarea unei rețele de comunicare între aceste ele. Ea se va baza pe o serie de politici comune. Acestea trebuie să facă fașă presiunilor interceptate din partea rivalului occidental. Rețeaua s-ar întinde de la arealul vestic până la sud estul granițelor rusești.

Într-o primă instanță, proiectul ar deveni legitim cu cât în ultimii ani, Occidentul a fost plasat sub umbrela problemelor de natură economică. Anul 2008 a retezat prestigiul prototipului vestic. Criza financiară răspândită, urmărea să cuprindă în abcesul ei un număr cât mai mare de unități statale. Observăm suspiciunea de a privi valorile vestice într-o notă pozitivă. Premisa eurasianistă vociferează menținerea cadrelor tradiționale. Teoreticienii neo-eurasianiști supun Rusia obediențelor lor așadar, rămâne o țară conservatoare. Lipsa unei viziuni fundamentale ca urmare a unei “societăți slabe” și o elită politică incapabilă să definească rolul statului, cer necesitatea implementării unei uniuni.

Constatăm însă, că va fi asamblată pe considerente strict pragmatice. Nu se va pune accentul pe valorificarea unui curs doctrinar, care ar conduce la dezvoltarea Rusiei. Istoricul britanic Jeremy Black, prefigurează proiectul precum un club ce va reuni o subgrupă politică privilegiată. Setea lor pentru influență va fi temperată. Statele vecine vor fi invitate la integrare, în calitate de “omologi internaționali”.

Insatisfacțiile statelor vecine prin noua configurare a granițelor post-sovietice, precum și nereprezentativitatea identității etnice în limitele statului național vor fi reglementate în interiorul Federației Ruse. Dominația rusească este unica clauză necesară a fi acceptată. Numai așa, statele își vor primi bonificația. Aceasta se traduce prin respectarea tradițiilor naționale și menținerea păcii inter-etnice.

Proiecția Uniunii Eurasiatice gravitează în jurul articolelor emise de mass-media rusească în 2011. Declarațiile putiniene reliefau posibilitatea unei integrări regionale. Integrarea reprezintă o „diversificare naturală” bazată pe conlucrarea politicilor externe și economice ale fostelor republici soviete și cele asiatice. Întrunirea lor vizează, emiterea unor expertize ferme care să răspundă aserțiunilor globale politice. În același timp, se contura matricea care să conducă la stabilirea unui spațiu comun cultural, științific și lingvistic cu un puternic caracter supranațional.

Integrarea regională reprezintă pentru Rusia un obiectiv pe termen lung, conform analistului John Young. După destrămarea imperiului hegemon, fostele republici soviete s-au reorientat. Au trecut la o stratagemă de întărire a proprilor politici naționale. Totodată, au căutat și realizarea de noi parteneriate. În această ordine de idei, amintim integrarea statelor baltice în cadrul unor organizații precum Uniunea Europeană sau Pactul Nord Atlantic. Astfel, au avut șansa de a-și securiza un mediu economic și de securitate prosper, scăpând din sclavia rusească.

Tentativele rusești de reapropiere prin crearea de alianțe cu un caracter restrâns, s-au înnecat în propriile iluzii. Astfel, Federația Rusă și-a manifestat dorința de a purcede în afara spațiului euroatlantic. Acțiunea era necesară pentru dobândirea succesului și adăpostirea de inamicul ei suprem, Statele Unite ale Americii.

În Asia Centrală, relațiile închegate se raportau cu statul chinez. Această legătură avea să fie efemeră din 2003. Implicațiile americane în zonă au reaprins fitilul eurasiatic rusesc. Propunerea Chinei de a realiza o zonă de liber schimb, între statele membre ale Organizației de Cooperare de la Shanghai era de neconceput. Stabilirea punctelor comune pentru realizarea nucleului care să reunească statele asiatice deținătoare de energie nucleară, au dus la stârnirea rivalităților dintre cele două foste partenere.

Rusia se vedea obligată să își procure un set de principii realiste “râvna pentru schimbare planând deja în aer”. Profesorul Ilie Bădescu afirmă că Uniunea Vamală dintre Kazakhstan, Rusia și Belarus din 2010 reprezintă strămoșul capodoperei inaugurate în 2012. Vorbim acum de Spațiul Economic Comun dintre Rusia, Belarus și Kazakhstan.

Proiectul reprezintă o piesă de temelie istorică pentru cele 3 state semnatare ale acordului de implementare. La modul general, are însemnătate pentru tot spațiul post-sovietic. Acest model de cooperare se inspiră din procesul de integrare europeană. Copiază modelul instituțional și împrumută maniera de cooperare din domeniul securității europene,.

Motivul constituirii acestei alianțe este cât se poate de simplu. Era necesară pentru a ajutora supraviețuirea economiei rusești. O producție de bunuri aproape inexistentă, un plin proces al dezindustrializării caracterizau Rusia. Economia se afla în faza epuizării. Bugetul statului era limitat la veniturile care proveneau din vânzări de petrol și gaz.

Un proiect de relansare economică este redactat în 2012. El se axează pe creșteri în investiții pe diverse paliere : industrie, agricultură, stimularea inovației la scară largă. Procesul de modernizare este însă întrerupt. Noile produse sunt lansate pe o piață internă aflată într-un stadiu al micșorării. Cauza este deficitul demografic înregistrat la nivelul populației rusești. Economia exprima tendințe de regres. Exportarea masivă a produselor înspre piața vestică, nu reprezintă o soluție. Avem de-a face cu un procedeu aflat în afara competitivității. Statul rus experimentează o puternică degradare în cadrul secolului XXI. Nici măcar diversificata componentă de materii prime deținută în stoc nu putea să ușureze demersul ieșirii din lentoare. Fiind clarificat motivul Rusiei, ne vom îndrepta înspre pozițiile geopolitice reflectate de 3 state importante pentru Federația Rusă.

Primul caz care face parte din acest “bloc economic” este Belarus. Integrarea acestuia în uniune a avut un impact favorabil. În timpul crizei financiare din 2008, statul fusese finanțat din fondurile Comisiei Economice Eurasiene. Se urmărea scăderea nivelului de inflație atins. Conform specialistului Dmitri Trenin, uniunea are capacitatea de a facilita exporturile înspre piața rusească. Astfel, prețul de importare pentru gazul rusesc scade considerabil. Singura temere manifestată de guvernarea Lukashenko se rezumă la posibilitatea augmentării dominației rusești prin intermediul Uniunii Vamale. Belarusul rămâne fidel orientării estice ca urmare a unor sancțiuni impuse de Uniunea Europeană. Ele au scopul de a nu facilita relații cu state, care pot utiliza manevre emise de Federația Rusă “putând deveni obstacole“ și boicota relațiile de cooperare între statele europene.

Un al doilea stat care se bucură de atenția Rusiei este Kazakhstanul. Pentru acesta poziționarea Rusiei reprezintă cea mai bună cale, de a-și facilita exporturile de resurse minerale. Președintele Nazarbayev este încrezător, în ceea ce privește viitorul relațiilor de cooperare cu partenerul său. Pericolul afghan poate reprezenta un element care să afecteze politica internă kazahă. Cooperarea cu Rusia implică mai mult o perspectivă a securității, prin tacticile militare și orientarea anti-teroristă. O eventuală pătrundere islamistă în Asia Centrală ar putea fi stopată. Din cauza aceasta ne situăm în fața unui atașament rusesc, indispensabil în contracararea amnenințărilor la adresa securității.

Ultimul actor adus în discuție nu este integrat în Uniune. Ne referim la cazul Ucrainei. Ridică doar controverse legate de direcția pe care ar dori să o adopte. Reprezintă o miză importantă atât pentru Occident, dar și pentru Rusia. O alternativă importantă pentru ea ar fi integrarea în cadrul Uniunii Europene. Trenin confirmă incertitudinea care stă la nivel politic, dar și dimensiunea teritorială și demografică crescute. Ele împiedică entitatea politică europeană de a o convoca spre integrare. O putem percepe ca fiind instabilă. Ne solicită atenția prin remarcarea unei stări nostalgice. Aceasta este dată de imposibilitatea de a se alătura spațiului vestic democratic. La polul opus, cooperează cu Rusia în cadrul sectorului energetic. Nu se urmăresc aceleași standarde ale tranparenței pe care le solicită Europa.

Nu putem percepe viabilitatea acestui demers unional. Într-un procentaj covârșitor poate fi considerat mai degrabă, un fragment desprins din campania electorală putiniană. Scopul este acela de a readuce în vizorul publicului “modele de gândire și comportamente persistente“ și o esență nostalgică a trecutului.

2.3. Autoritarismul politic rusesc

Raportarea de față se oglindește în jurul noțiunii de autoritarism. Intenția ar putea să fie filtrată precum o tentativă, care denotă un caracter straniu. O stare de perplexitate ar putea fi instalată prin revigorarea acestui fenomen rigid care poate afecta țesuturile statale. Un număr considerabil de state au ales să-și modifice cu franchețe, sistemele politice alegând leagănul democrației.

Cazul de față, ne trimite înspre cochilia autoritaristă manifestată de Federația Rusă. Analiza se concentrează asupra amplasamentului teritorial post-comunist. Momentul de glorie al Rusiei este pus sub semnul scadenței de către istoria universală. Pentru a reatrage atenția, aceasta a apelat la implementarea unui sistem cu rădăcini autoritare. Astfel, acceptăm opinia politologului Stephen Holmes.

Comprehensiunea regimului moscovit nu poate fi atinsă prin diseminarea nepotrivirilor care stau între democrație și autoritarism. Lipsa de originalitate și valoarea stagnantă a practicilor politice au furat tocmai “statutul de mare putere, dar și aura de mister” pe care Rusia le râvnește enorm.

O triplă rezonanță, ne solicită să ne concentrăm asupra autoritarismului estic. În primul rând, Rusia reprezintă creuzetul unde istoria s-a finalizat. Ulterior tot aici, s-a reaprins experimentul istoric. Robert Kagan vorbește de împletitura democratică și cea autoritară, ambele ipostaze fiindu-ne demonstrate. Elanul spre democrație modelat în anii 1990, a fost îngropat în decursul unei decade. În anii 2000, revoluția globală înspre democrație se ruina lăsând loc autoritarismului crispat.

O a doua ipostază, reflectă trăsăturile inovativului regim represiv moderat. Represiunea politică este aplicată asupra jurnaliștilor și celor care se opun regimului. Recunoaștem însă faptul că rușii dispun de o libertate, cum nu se mai regăsește odată cu răsfoirea istoriei lor. Acest lucru se observă prin deschiderea granițelor. Se permite așadar, circulația neîngrădită a cetățenilor. “Regimul lui Putin este și unul non-ideologic”. Faptul este evidențiat prin încercările Kremlinului de a consolida identități colective. Ele au rolul de a explora sentimentele naționale. Trebuie subliniat că sloganul de modernizare nu reprezintă o alternativă la democrația liberală. În mod veridic se definește precum o variantă de existență proiectată în trecutul istoric.

A treia abordare relevă disfuncționalitatea bacteriei autoritariste. Aceasta dăinuie la baza regimului putinian. Cu toate că acest sindrom este sesizat, el este acceptat. Natura sa contradictorie fie fixă, fie instabilă precum nisipul clepsidrei determină populația să nu renunțe la el în cadrul erei cu un “portret democratic”.

În urmărirea acestui traseu al autoritarismului, trebuie să avem în vedere și eșecul științei politice în a nu preconiza căderea comunismului în partea estică. Seymour Lipset ne iluminează pe această direcție: stabilitatea regimului soviet, era asamblat în cadrul unei paradigme comune occidentale. Dreapta politică evoca eficiența instituțiilor sovietice. Acestea întăreau represiunea în mod obiectiv. Evocăm aici cazul Comitetului Securității Statului. Stânga politică aduce în discuție o societate egalitaristă, bazată pe un învățământ gratuit și susținerea unui sistem de sănătate. Însă, legitimitatea socială tindea să supraestimeze sistemul soviet.

Ideea conform căreia Uniunea Sovietică avea să dăinuie nefiind expusă nici unui tip de fisuri, domina cerebralitatea jurnaliștilor, activiștilor politici. Însă, roca solidă a fost străpunsă și sortită colapsului. Vigurozitatea sovietică era acum pusă să se oglindească în cadrul unui regim autoritar, imatur.

Fragillitatea atașată autoritarismului, pare să fie deplasată. În cazul rusesc putem să notăm rezistența sa. Spațiul post-soviet este condamnat să trăiască cu prezența stafiei sale. Teoreticieni precum Steven Lewitsky și Lucas Way vin să întărească, acest circuit descris anterior. Un alt adept spre această direcție, Jason Brownlee dorește să ne contureze iluzia optică a autoritarismului. Regimul va lua măsurile necesare, pentru a se afilia alegerilor multipartidice. Atitudinea aceasta reprezintă o lance cu dublu tăiș. Nu se acceptă democrația, în constituția ei deplină. Însă, nici alegerile cu tentă manipulatoare nu reprezintă o atracție. Nu oferă o pavăză liderilor fiind astfel presați de forțele externe emise de sistemul internațional.

Levitsky și Way, s-au rezumat în jurul unor studii care spun că supraviețuirea regimurilor de acest tip, se realizează în cadrul țărilor care nu interferează cu spațiile occidentale. În cazul în care ar relaționa puntea de legătură ar fi minimală. Un stat funcțional ce este determinat înspre represiune, acompaniat de un partid obedient lui, dau șanse de continuitate acestor regimuri nefaste.

Jeane Kirkpatrick adaugă regimului tradițional autoritar o conotație totalitară. Mai atașsează și o rafinitate ideologică revoluționară. Aceste trăsături stratificate, devin mult mai greu de liberalizat. Securizarea elitei aflate la putere se realiza tot pe bază ideologică. Existența unui singur partid trebuia cufundat în mlaștina ideologică. Astfel, nu se permitea succesiunea la putere vreunei alte formațiuni care ar fi putut să-și demonstreze ambițiile politice.

Regimul lui Putin se arată a fi de o rezistență fulminantă. Acest lucru se datorează lipsei unei ideologii. Se preferă, ancorarea în cadrul unor tendințe prin care aparatele statale să fie percepute precum corporații. Interesul public este eradicat din terminologia lor. Numai sub aceaastă formă pot deține puterea în totalitate.

Deschiderea granițelor reprezintă un fenomen care ar trebui, să plaseze urme de îngrijorare sistemelor autoritare. Posibilitatea liberei circulații dată de către Putin, aduce o particularitate interesantă. Se crează o clasă de mijloc, descurajată de necesitatea acționării colective. Blamând regimul acestea vor profita de șansa liberei circulații. Efectele se resimt răsunător la analizarea indicilor demografici.

Analistul Hirschman plasează acest fenomen al migrației, ca urmare a incapacității de a rezista sub domnia regimului osificat. Odată cu această relaxare a frontiereler, caracterul reformator politic cade într-un stadiu al declinului. Guvernanța deficitară este condamnată. Însă segmentele de populație afectată, nu își asumă responsabilitatea luării unor măsuri pentru schimbarea acestui climat.

Autoritarismul supraviețuiește ca urmare a acțiunilor descrise. Starea de pasivitate la care recurg rușii, nu are nimic în comun cu frica. Cei care ar fi putut schimba demersul sistemic s-au orientat înspre Occident. Acesta reprezintă un “elixir al vieții”. Alte părți ale populației se dedică angrenării într-o lume virtuală. Rețelele de socializare, înlocuiesc lipsa acută a strigătelor care ar putea să producă modificări sferei sistemice.

Conform unei ipoteze oferite de Lipset populația rusească amplifică fenomenul de afundare al autoritarismului. Lipsa inițiativei, se instituie ca urmare a preluării unor percepte democratice. Acest lucru se realizează prin infiltrarea în societățile liberale pentru a-și asigura “condiții comfortabile și demne“. Cu atât mai mult ni se indică că asimilarea se produce într-un timp relativ scurt, prin pachetul modernizator compus din, fenomenul urbanizării, industrializării și secularizării.

Pentru a tenta populația să se reîntoarcă în scopul restabilirii balanței demografice, liderii au recurs la diverse metode. De cele mai multe ori neinspirate. Unul dintre ele reflectă procesul de imitare al instituțiilor democratice, alături de adaptarea unui limbaj liberal. Teoreticienii dau un semnal de alarmă politicienilor, care tind să aplice această măsură. Chiar dacă urmăresc să le utilizeze în scopuri manipulatoare, dozajul excesiv de elemente vor constitui propria bombă cu ceas. Ea amenință să curme întreg fundamentul și spiritul autoritarist, lăsând în urmă un teren sterp.

3. Modelul anti-democratic rusesc

Semnificația noțiunii de democrație nu poate fi redată, limitându-ne la o perspectivă unilaterală. În mod inechivoc, trebuie atașată de libertatea presei. Conexiunea dintre cele două este de netăgăduit. Mijloacele mass-media conțin sâmburele fructificator pentru a deveni liantul dintre cetățeni și reprezentanții politici. Acțiunile realizate de clasa politică își dovedesc eficacitatea doar dacă dețin un grad perceptibil de autonomie.

Relația problematică ilustrată aici, dintre libertatea presei și democrație se aplică Rusiei. Privind din acest unghi, nu observăm un decor marcat cu aspecte care să denote un optimism debordant. Sarah Oates ne determină să înțelegem că democrația, nu reprezintă o practică la nivel universal. Așadar, necesitatea implementării unei guvernări democratice nu dobândește un drept general. În Rusia asemenea concepție implică, un conținut emoțional distinct, “democrația în noul stat rusesc, a devenit încă o dată un instrument eficient pentru represiune și autoritarism”.

Conceptul poate cădea într-o cascadă a vulnerabilității. Fiecare organism statal după bunul plac are oportunitatea de a-i plasa un mod de definire. Acest fapt o va conduce înspre alienare, devenind un termen vid. Prefixată, devenind neo-democrație conceptul se încețoșează total. Această atitudine aprinsese alarma. Rusia adopta o ținută abuzivă. Se resimțea aprecierea minimală a democrației. Simbolistica politică referitoare la competitivitate, alegeri electorale libere, nu concorda cu atitudinea potrivnică afișată direct de către Rusia. Adevărata democrație oferă un spațiu în care mișcări politice aflate în opoziție se înlănțuie, iar partidele politice sunt menite să potolească preferințele electorale. Liderii duc o competiție acerbă pentru ocuparea posturilor de guvernare.

Pentru un spor adăugat specialistul politic, Sarah Henderson confirmă că prin sudarea laturii liberale democratice competiția liberă, este îmbogățită cu o serie de drepturi civile și politice. Acestea sunt: dreptul la discurs, la libera asociere, dar și noțiunea de societate civilă. Ultima este “mediator între stat, economie și societate, colectează și articulează interese” formând un capital social. El duce la agregarea cetățenilor în legături de încredere și reciprocitate. Democrația trebuie expusă precum o variabilă, menită să reglementeze relațiile de putere pentru maximizarea oportunităților indivizilor. Ei trebuie să influențeze deciziile care afectează societatea, entitate creată chiar de ei. Viețuirea democrației se plasează pe orbita termenului de cultură politică sistematizată de Almond și Verba. Formele de guvernare sunt modelate conform dispozițiilor date de cei aflați în fruntea conducerii. Acestea reflectă un caracter de împământenire, “afectiv și normativ, mai degrabă decât cognitiv” venind din partea cetățenilor. Valorile unei societăți nu pot fi răsturnate în mod subit.

Cultura democratică accentuează rolul individului, înzestrat cu rațiune. El deține discernământul necesar pentru a alege din variatele mesaje cele care se potrivesc lui. I se conferă permisiunea de a-și contrui propria temelie a adevărului.

Rusia reprezintă un teren arid, în care democrația este pârjolită de direcția autoritaristă. În această sonoritate se conturează importanța unor conducători înțelepți, care dețin putere de convingere. Omul comun se va plasa, într-o relație de dependență cu cei menționați de curând. Populația este decupată, condamnată și amplasată la un nivel al iraționalității. Această atitudine nu reprezintă o noutate, poate fi întâlnită în adâncurile tradiționale rusești. Reprezintă chiar o teorie elitistă.

Revenind la Sara Oates discernem faptul că încă din perioada țaristă, se observa această discrepanță. Comunismul a dorit să îndulcească, aceea epocă amarnică. Se proclamase ca fiind egalitar. Curând începuse să arunce din tolbă, săgeți cu vârfuri elitiste provocând un “standard de viață scăzut, haos, și o societate, mai puțin justă”. Conform lui Lenin, Partidul Comunist era de avangardă. Masa inconștientă trebuia să fie ghidată de partid. Elita, era spuma nepătată de prim rang, în timp ce cetățenii erau aruncați în valea rebuturilor, subclasați conform structurii guvernamentale.

Rusia post-comunistă era dominată și acum de acest trecut. Patologia anchilozată sovietă era acum strămutată înspre structura elitistă oligarhică, acompaniată de o serie de reminescențe. Evaluate microscopic ne demonstrează, că sunt tocmai cetățenii care compun societatea.

Democrația liberală necesită să fie susținută de o presă liberă. Ea este puntea de legătură între guvernământ și cetățeni. Cei din urmă sunt informați în legătură cu transformările politice, pentru a lua parte la procesul decizional.Acest lucru se rezumă conform logicii lui Almond și Verba.

Mass-media trebuie să fie independentă, să traseze linia de diviziune între stat și instituțiile politice. Trebuie să clarifice “dilema unei distribuții nedrepte”. Presa necesită să fie eliberată din tentaculele de dependență economică și politică. Independența mediatică, se bazează pe trei nivele. Aceasta conform schiței oferite de Karol Jakubowicz. Primul nivel, presupune nevoia unei independențe exogene a organizației mediatice Este necesară pentru a nu fi supusă interferențelor administrativ politice. Un al doilea demers, vorbește de o independență indogenă, cea a colectivului editorial și a publicațiilor emise. În al treilea rând, nevoia unei independențe profesionale jurnalistice. Ziariștii trebuie detașați din jurul intereselor politice, economice, sociale. Vocația trebuia îndeplinită în baza unui sistem etic, jurnaliștii păstrându-și gradul de obiectivitate.

Survolul asupra Rusiei, nu depistează aceste tipuri de independență. Democratizarea vestică, aplicată în Orient este doar un paravan mirobolant pentru instrumentalizarea presei. Nu constituie un model de autenticitate, este încorporată în tiparul cu “diviziuni adânci” autoritare. Analistul Andrei Richter îl percepe pe președintele Yeltsin, ca santinela care veghează democrația și libertatea presei. Așteaptă așadar, dovezile de loialitate din partea ei.

Mass-media era implicată în cruciada inițiată de președinte. Complotul său politic a dus la o însângerare a democrației prin interzicerea în 1993, a oricăror jurnale care aparțineau opoziției. Executivul se postase în terenul mediatic. Unele canale de televiziune precum RTR, dar și canalul de radiodifuziune ORT erau subordonate statului.

Presa trebuia să îngenuncheze în fața majestății de la Kremlin pentru a primi acordul de publicare al articolelor. Mass-media s-a afundat singură în colții fiarei statale. A înghițit “amestecul precis de ingrediente” astfel că substanța autoritar corporatistă, se difuzase în rândul breslei jurnalistice. Hipnotizată ea pleda pentru susținerea democrației parțiale.

Interesant este faptul că gazetarii ruși se proclamă a fi misionari ai ideilor, nicidecum observatori ai anumitor sisteme politice. Obligația lor era aceea de a disemina informația. Superficialitatea presei este adusă la tratative de către activistul social, Sergey Markov. Independența presei este proclamată doar pe hârtie. Conlucrarea politicii cu mecanismul jurnalistic era mai mult decât evidentă. Presa rămăsese un martor neclintit la acțiunea măsluită întreprinsă de Yeltsin. Acțiunea se referă la trecerea resurselor țării în mâinile oligarhilor. Corupția în extindere, sufoca societatea rusească. Bunăstarea în schimb, îi era atribuită familiei președintelui. Așa-zisa presă autonomă, devenea un parametru izolat fără finanțarea statală.

Un alt element ce se scufundă în oceanul politic, este tocmai publicul rusesc. Acesta nu își pune întrebări cu privire la veridicitatea informațiilor. Ele trebuie internalizate doar de către sistemul politic pentru a supraviețui.

Informația este victima atacată, din toate direcțiile. Televiziunile și jurnalele prezintă un material stufos. Publicul nu izbutește să proceseze informațiile cu adevărat importante. Funcția informațională trebuia reconturată și evacuată din tubul politic închis la ambele capete. Se necesita deplasarea înspre vârful unei piramide guvernamentale transparente. Accesul jurnaliștilor la informații, “putea avea consecințe semnificative asupra sistemului politic”, dar reușea să intensifice și formularea unor rețele de opinii strecurate la poalele cetățenilor. Acțiunea ar fi putut demonstra dibăcia, de care dau dovadă individualitățile gazetare spre accesarea surselor.

Cultura discreției caracterizează Rusia post-comunistă. Un â moment necesar a fi menționat, legat de scufundarea submarinului Kursk în 2000 ne arată o ușoară divagație din nucleul ei. Se bănuia că guvernarea dorește să ascundă informația completă și reală asupra incidentului. Doar canalul RTR, a avut acces la înregistrarea datelor dezastrului. Prelucrările lor, au adus informații false, iar oficialii guvernamentali, nu reușeau să justifice întrebările adresate. În scopul remedierii situației în același an se adoptă, Doctrina Securității Informaționale a Federației Ruse. Ea permitea fluxul liber informațional, exprimându-se neîncrederea față de mijloacele jurnalistice aplicate.

Ca și o modalitate conclusivă, legislația și instituțiile nu sunt suficiente pentru a da stabilitate mediului politic. Publicul, alături de mass-media, trebuie să fie pionii care să împărtășească același canal de comunicare prevăzut în cultura politică a țării luptând pentru înlăturarea “deficiențelor interne culturale”.

3.1. Fenomenologia anti-americanistă

Cultura neo-eurasianistă contemporană este supusă decantării teoretice. Infiltrațiile fiind înlăturate ni se prezintă o fabricație politică excentrică, însă proprie naturii intrigante eurasiatice. Nesupunându-ne planului banalității teoreticienii eurasianiști ne reliefează o etapă de nedepășit, și anume confruntarea dintre Federația Rusă și Statele Unite ale Americii. Conceptul are o dublă valență. Una pozitivă prin care Rusia își poate desena programul politicii sale externe. Privilegiul acesta este însă umbrit de latura negativă. Ea este reprezentată de senzația paranoică rusească a posibilității de a fi supusă în orice clipă, unui “genocid etnic sau cultural” de către hegemonul american.

Portretul oferit de eurasianiști se centrează în jurul unui ax fenomenologic anti-americanist. Concepția s-a născut, grație analistului social Alexander Dughin. A fost internalizată în cadrul laboratorului știitific eurasiatic. Trecută printr-un proces de macerare, teoria a fost făcută vizibilă în anul 2004 în cadrul conferintei eurasianiste, găzduite de Turcia.

Tonalitatea discursivă aplicată de Dughin a schițat iremediabil, imposibilitatea concilierii între cele 2 state. Statele Unite ale Americii formulaseră un plan de incursiune în programul politic extern rusesc. El se datora ca urmare a atentatelor de la 11 Septembrie 2001, fiind o șansă de regenerare al “profilului global”.

Conform analistului poltic Buchanan, președintele Bush urmărea să-și evidențieze admirația pentru statul rus. Însă, gestului său i s-au atribuit alte valori de către neo-eurasiniaști. Bush era tratat într-o tentă zeflemitoare. O marionetă prezidențială care nu era capabilă să joace rolul geostrategic plasat pe umerii săi de către guvernarea americană. Nu stagnarea ostilităților și rivalității erau prioritățile statului oceanic ci, preluarea controlului Eurasiei.

Mergând pe urmele acestei convingeri dughiniene, analistul politic John Dunlop reașează piesele acelei întruniri din Turcia. Acesta reliefează caracterul revelator expus de părintele neo-eurasianismului. Dughin remarcă cele două ținte reale ale hegemonului global. Primul se referă la controlul indirect asupra Rusiei. Acesta ar avea un grad de periculozitate proeminent față de un control exprimat direct. Libertatea rusească ar fi limitată, mare parte din ea trecând sub controlul unor instituții transnaționale. Acești dirijori ar armoniza compoziția orchestrală americană pe portativul dominării globale. Rusia ar acționa astfel, în baza unui dictat american. Un al doilea subpunct exprimă un control direct exercitat asupra Rusiei. Acesta ar fi realizat prin implicarea elitei politice americane în configurarea programelor de guvernământ rusești. Proiectul ar conduce la o dezintegrare lentă a spațiului rusesc. Un val revoluționar rusesc ar fi unicul capabil să pună capăt unui plan atât de absurd.

Nota malefică acordată de Dughin este deplasată. Însă, barometrul normalității este depășit de acesta persecutat fiind de “dominația totală a atlantismului”. El suspectează acest plan în termenii de reconturare al Războiului Rece. Ținta era o reînviere a cursei înarmărilor. Punctul de fierbere îl constituia Eurasia, trofeu pe care Statele Unite ale Americii îl râvneau. Tocmai de aceea, doresc să dea un nou format perioadei de tensiune considerată a nu se fi finalizat nici în prezent.

Leonid Ivashov ne plasează în circumvoluțiunile dughiniene. Dughin ne invită la lansarea ideii de creare a unui imperiu. Cele două tabere din cadrul societății post-sovietice nu erau pe gustul jurnalistului. O parte glorificau un patriotism al sacralității imperiale, ceilalți un patriotism național cu trăsături liberale. Imperialitatea bazată pe o economie de piață și o politică liberală occidentală nu erau viabile pentru Rusia.

Rusia trebuia să renunțe la postura de stat rezidual amplasată de către Statele Unite ale Americii. Imperiul dughinian era o replică scorțoasă menită să înfierbânte partea atlantică. Sub cupola aceasta trebui3 integrate identitățile tuturor grupurilor civilizaționale de pe teritoriul Federației Ruse, “reconturând vechi tradiții” din cadrul Imperiului Mongol, Se va realiza un import trans-cultural și trans-etnic, din trecut înspre prezent.

Proiectul își atrage critici neașteptate. Conform lui Butman incandescența imperială, trăiește doar în mintea lui Dughin. El face în mod recurent apel la un discurs demagogic. Rusia urmărea să se alieze cu diverse grupuri etnice, dar importanța reală ar fi fost acordată doar, Ucrainei și Iranului, pentru resursele de petrol. Unificarea viza stabilirea capitalei la Kiev. Se urmărea crearea unui imperiu mai fastuos decât cel anterior.

Căderea în dizgrație putea fi evitată. Razele strălucitoare ale tradiției rusești eurasiene pot să înfrângă fenomenul globalizării. O nouă ideologie era necesară pentru a intra în competiție cu Occidentul. Postulatul ridicării unor imperii noi, de natură eurasianistă post-modernă era preferabil. Se puteau sub această formă depăși relațiile banale competitive, în materie de produse de larg consum, sau acela al evidențierii avântului tehnologic ce nu erau caracteristice Rusiei.

Cowgill, specialist american în filiera relațiilor internaționale aduce o perspectivă nu măgulitoare pentru americani. Mai degrabă, se plasează precum un susținător al imperialismului rusesc. Omogenitatea culturală indusă de civilizația americană este văzută precum o Cutie a Pandorei. La deschiderea ei, observăm pierderea culturii tradiționale, a exterminării lingvistice. Deasupra diverselor grupuri etnice reunite pe teritoriul american, s-a amplasat un vulcan. Prin presiunile exercitate de globalizare, el și-a aruncat lava înspre destabilizarea esenței umane manifestând un “comportament șocant”. Însă, America nu se limitează aici. Dorește să se amplaseze și în exteriorul limitelor teritoriale pentru a-și demonstra măreția statală.

Ierarhia globală putea fi combătută prin intermediul imperiului eurasiatic. Noutatea este adusă prin caracterul multietnic. Se vor elimina stâlpii politici care făceau distincția între cei privilegiați și cei deposedați de ele. Scriitorul Ignatow, ne indică conturarea spațiului eurasiatic pe principii federaliste. Acestea vor acorda autonomie fiecărui grup etnic În vârf se va plasa organizarea imperială. Semnalmente de exclamare trebuie induse înspre acest proiect. Axarea doar pe configurarea statului unitar, ar conduce la o devianță a imperiului și o asfixiere a părții etnice culturale. Teoreticienii americani, fac o paralelă interesantă cu cazul eșuat al lui Slobodan Miloșevici. Din dorința de a crea un stat birocratic, neținând cont de diferențele etnice demersul a dus la dezamorsarea Iugoslaviei.

“O schimbare majoră a balanței de putere eurasiatică” va fi dată prin intermediul federalismului rusesc. Acesta va combate federalismul american. Primul va lua în considerare specificitățile culturale. Diviziunea administrativă amorfă a statelor americane va fi depășită. Mozaicul cultural și politic bazat pe principiul auto-guvernării va prevala.

Tsygankov ne face trecerea de la planul teoretic, la cel practic. Busola acestuia demonstrează însă o cu totul altă direcție. Vorbim de o centralizare a statalității. Putin a apelat la strategia de a desemna guvernatori care să reprezinte grupurile etnice. O sesizăm precum o eroare enormă, deoarece se stabilește același grad de omogenitate existent în cazul rivalului atlantic. Păstrarea în funcție a acestor guvernatori, vor isca antagonisme între diversele etnicități. Pe termen lung, se va coagula fragilitatea statală rusească.

Realizând o planșă sintetizatoare proiectul lui Dughin poate fi amplasat în sfera incertitudinii și a instabilității. Vom lua spre analizare, de exemplu idealul asigurării prosperității economice.

Conform metodologiei teoretice, sferele de influență din Asia Centrală și Orientul Mijlociu vor urmări închegarea unor aranjamente economice pentru stabilirea unui “câmp gravitațional puternic“. Acest lucru se va realiza pentru a devasta demersurile americane în acest sector. În mod real, Dughin ignoră subiectul dezvoltării economice. Preferă să adopte poziția unui conservator al tradițiilor. Va acționa într-un ritm muzeificat al trecutului. Adepții lui se vor putea întoarce înspre valori primordiale însă, standarde de viață înalte nu vor fi oferite.

O altă situație, de luat în considerare este poziția iraniană incertă. Alianța cu Rusia ar edifica statutul rusesc imperial în zonă. Ar reprezenta conjunctura geopolitică ideală pentru utilizarea resurselor de petrol iraniene. Nu ar fi doar unicul câștig, în favoarea echilibrării balanței rusești. Federației Ruse îi va surâde decizia americană, de a limita exportul de arme nucleare înspre Iran. Din acest motiv Iranul oscilează, fie între eurasianism sau atlantism. Va fi nevoit să mediteze cu atenție înspre ce punct o va lua după părăsirea acestei răscruci de drumuri.

Andreas Umlaud face apel la un limbaj simplu și face abstracție de “traiectoria istorică” grațioasă eurasianistă. Își propune să-l demascheze pe Dughin.

În primul rând, Umlaud încearcă să renege proiecția utopică a restaurării politicii externe din timpurile sovietice, precum și reactualizarea Războiului Rece. Ideea unei Rusii mărețe ieșite învingătoare dintr-un “război absurd“ al imaginarului nu are vreun conținut palpabil. Este conturată precum un vid teoretic. Chiar și în cazul în care acest coșmar, ar lua forma unei lupte reale ar necesita existența unui echilbru de puteri.

Rusiei îi lipsește cu desăvârșire tocmai acest element. Rusia nu se mai putea baza pe aliații din aceea perioadă. Raporturile dintre state au luat întorsături diverse. Nici rolul instituțiilor, nu ar mai avea aceeași relevanță. Nu există nici un fundament solid care să determine Organizația Națiunilor Unite să se transforme în ustensilul care să conducă la un câștig mondial rusesc.

Încoronarea acestui insucces, s-ar datora în mare parte și prin slaba pregătire a armatei rusești. Poatefi acompaniată de o putere navală ce ar intra, într-un colaps urgent prin confruntarea cu Statele Unite ale Americii.

În al doilea rând, Umlaud specifică necesitatea părăsirii atitudinii ofensivă asupra Americii. Fenomenul globalizării ar putea crea un efect tip bumerang. Ar putea crea un teren interșanjabil. Rusia ar putea fi năvălită de o serie de decalaje la nivelul păturilor sociale. S-ar mobiliza totodată, și forțe politice de orientare naționalistă. S-ar conduce la iscarea de revolte interne de natură socială și interetnică.

Concluzionând, Dughin necesită să adopte o postură a reflecției. Ulterior va fi solicitat să se ancoreze într-o viziune realistă asupra situației politice mondiale. Un prim pas îl reprezintă descătușarea din viziunile fantasmagorice ce predomină în gândirea sa.

3.2. Prototipul anti-naționalist al Uniunii Europene

Curentul teoretic eurasianist își găsește adăpost, doar la nivelul spațiului rusesc. Caracteristica sa de bază se reflectă în tendința de a reinstaura o ordine sovietă cu un ecou puternic naționalist. Exportat la masa tratativelor europene este criticat cu vehemență. Europa va ridica stindardul unui model anti-naționalist. Repreyintă un contraargument la rezistența pe care o impune eurasianismul aflat “în afara orbitei vestice”. Secolul XX ne îndeamnă să ne concentrăm atenția înspre Vechiul Continent. Punctul de atracție se constituie în jurul ideilor reformatoare pe care liderii politici le propuneau pentru Europa. Aceștia erau conștienți de ineficiența regimului naționalist. El ducea doar la uzura relațiilor statale. O nouă proiecție trebuia dezvoltată pentru salvgardarea domeniului politic. Asistăm astfel, la crearea unui mecanism cunoscut sub denumirea de proces de integrare europeană.

Nașterea acestuia s-a datorat eforturilor întreprinse de economistul francez, Jean Monnet. Planurile sale au fost făcute publice de către ministrul de externe, Robert Schuman. Inițial la nivelul anului 1951 procesul se situa în termenii unui proiect pilot. Reunific doar un număr de 6 state. Se viza în mod inechivoc, stârpirea posibilității izbucnirii unui nou război.

Tocmai de aceea Susannah Verney ne explică faptul că, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului se conturase precum o rețea care să determine renunțarea la rivalitățile statale. Eficiența partajării resurselor de oțel și cărbune între statele membre, au dovedit eficacitatea demersurilor părinților fondatori. Din forma “unui puzzle intrigant” ce ar fi putut să-și demonstreze caracterul de fragilitate, integrarea europeană reprezintă actualmente, un proces viguros. Familia europeană reunifică sub umbrela sa 27 de state animate de implicarea în procesul de deliberare politică.

În anii 1990 căderea blocului sovietic, lăsa loc intepretărilor în mediile academice asupra destinului Europei. Perspective sumbre reconturau reamplasarea instabilității și aspirația înspre declanșarea de noi războaie. Înlănțuirea conflictelor inter-etnice din Balcani, au determinat această poziție. Alte voci demonstrau decadența integrării europene. O Germanie reunificată, ar fi putut redeștepta simțul pentru un sistem politic naționalist și i-ar fi permis să dezvolte o serie de pretenții hegemonice.

La modul practic, conform spuselor teoreticienei Keith Crawford, nici unul dintre scenarii nu a fost aplicat. În mod surprinzător, Uniunea Europeană s-a apropiat de statele estice împărtășind “euforia stabilirii democrației”. Statele recent desprinse de sub subjugarea comunistă sau angajat într-un proces de reconciliere cu foștii adversari din timpul Războiului Rece. Punctul central înspre conturarea relațiilor de cooperare, s-a realizat prin semnarea Tratatului privind Forțele Armate Convenționale din Europa. Propunerea statelor membre ale Uniunii Europene de reducere a arsenalului la nivelul întregului continent european, a produs o reciprociate statală vestică și estică funcțională. Percepția Uniunii Europene asupra acestor state estice s-a modificat radical. Nivelul crescut de încredere a conturat idea posibilității realizării celui mai extins val de intregare al entității europene. Fostele state soviete erau în căutarea unui viitor sustenabil. Apropierea de Europa Occidentală reprezenta oportunitatea ieșirii din cenușa monopolului soviet. Astfel, Lituania, Estonia, Letonia, Polonia, Republica Cehă, Ungaria, au fost încorporate constructului european.

Experimentul are o însemnătate notabilă. Există însă o percepție eronată conform căreia, hotărârile individualităților statale de a adera la Uniune, pe bază voluntară ar reliefa incapacitatea lor de a-și dobândi propriile interese naționale. Trebuie sesizată conotația istorică a fenomenului. Evitarea reizbucnirii atitudinilor beligerante care ar fi putut nimici Europa. Soluția se preta la nivelul instituirii unui cadru de cooperare interstatal și clădirea unui palier instituțional. Acestea aveau scopul de a sonda sistemele politice democratice. Se determina instituirea unui sens puternic al solidarității politice prin “implicarea participanților în jocul politic”. Proiectul era inovator și prin demersul economic lansat. Oferirea unei piețe extinse, care să poată determina creșterea economică sustenabilă.

Piatra de temelie care conferă putere demersului politic se centrează în jurul principiului mutualității, ca urmare a cercetărilor lui Andrew Janos. Conform acestuia, toate statele recent aderate se bucură de același tratament precum cele care proiectaseră planul european. Le sunt conferite responsabilități, drepturi și privilegii egale. S-a iscat inevitabil ideea conform căreia, integrarea europeană reprezenta o experiență menită să conducă la asigurarea unei păci regionale. Direcția putea fi realizată prin sintetizarea unei structuri de securitate fertile. Această opțiune plasată în fața statelor era privită într-o notă pozitivă. Un număr considerabil de state au renunțat la vechea și clasica paradigmă unilaterală a naționalismului. Ea punea accentul doar pe întruchiparea suveranității naționale, “ideile politice sau economice au fost acceptate datorită noutății lor”.

Procesul de integrare a primit un suflu nou prin intermediul Agendei 2000. Reprezintă o compoziție de texte legislative care prefigura întărirea politicilor de la nivelul Comunității. Presupune și instituirea unui cadrul financiar amplu. Susannah Verney, întărește că acesta era necesar pentru armonizarea valului de 10 state integrate la nivelul anului 2004 și stabilirea unui “progres necondiționat”.

Constructul poate fi perceput, ca având un grad mare de persuasiune, chiar și asupra statelor care nu aparțineau acestei rețele de tip supranațional. Stabilirea unui parteneriat cu statele membre puteau garanta într-un viitor apropiat, o postură de membru integrat cu drepturi depline. Ele aveau însă o condiție esențială de îndeplinit. Voința de a fi deschise schimbării. Trebuiau să se supună reformelor administrative și legale asociate cu standardele centrate pe democrație și respectarea drepturilor omului. Era practic o condiție de reciprocitate, Uniunea Europeană fiind contributoare la bunăstarea societăților.

Astfel, puterea cooperantă este noțiunea care se potrivește Uniunii Europene, conform politologului Joseph Nye. Ea poate fi considerată precum mediana care coroborează asistența economică cu mecanismele de obținere a păcii. Uniunea Europeană duce astfel de tratative cu state precum Turcia, Croația. Legăturile nu se remarcă a fi de natură coercitivă, fiind reglabile prin intermediul unui dialog constant.

Beneficiile integrării europene nu pot fi puse sub semnul îndoielii. Statele își manifestă dorința de a se integra fiind pregătite să-și “dezlănțuie flexibilitatea”. Aplicarea anumitor reforme presupun însă, o cale anevoioasă, în faza inițială a aderării. La toate acestea se adaugă și controale regulate din partea Uniunii pentru a evalua progresul spre instalare a armoniei.

Procesul de extindere reprezintă unealta de anvergură utilizată de către Uniune pentru șlefuirea Europei Centrale de la un regim comunist la unul de factură modernă, funcțional și democratic. Acesta a adus reforme semnificative și pentru Turcia și Croația. Cetățenii europeni sunt așadar plasați în mijlocul unei vecinătăți cu un statut democratic și o economie de piață prosperă.

Țările sunt invitate să adopte concepte inovatoare și să intre în emisfera veridicului politic. Doar așa se putea contribui “pozitiv la procesul de integrare europeană”. Acest lucru se realiza prin asumarea statalității, a legislației, a conturării societății civile. Cu ajutorul acestora, guvernarea din cadrul modelului naționalist tradițional este abandonată. Interesele naționale sunt reconceptualizate prin angajamentul multilateral al fiecărui stat în parte. Ele sunt angrenate într-un sistem al păcii și cooperării instituționalizate, dând o nouă dimensiune erei globalizării.

Concluzii

Sistemul de relații internaționale este marcat de transformări de natură economică și socială. Din această discuție, nu pot să fie evitate modificațiile politice. Globalizarea reprezintă fenomenul care a determinat o nouă rută mondială. Statele, își propun să devină centre de putere care să dețină roluri majore în conturarea deciziilor politice.

Prin intermediul acestei lucrări Națiunea dintr-o optică neo-eurasiatică, am urmărit să evidențiez o serie de elemente politice, care caracterizează spațiul estic. Cazul Federației Ruse atrage atenția ca urmare a nealinierii la standardele globale. Însă, pretențiiile venite din partea ei vor să o plaseze precum un centru de putere politic relevant.

Spațiul post-sovietic se arată așadar, intoxicat de intrarea furtunoasă a teoriei neo-eurasianiste. Ea determină o direcția regresivă a politicii interne rusești. Astfel, din 1991 asistăm la o repotențare a conceptului de sistem naționalist. Curentul teoretic care pledează pentru reprezentativitatea optimă a spectrului politic rusesc reprezintă în esență, panta descendentă rusească.

Pornind de la acest subpunct, am reușit să sintetizez următoarele linii generale care caracterizează terenul politic rusesc. Conceptul neo-eurasianist în vederea deteriorării sevei statale, reînvie percepția necesității reconfigurării unui imperiu rusesc. Numele acestuia, cu o denumire sugestivă, ar fi reprezentat de Uniunea Eurasiatică. În plan teoretic, proiectul cu o tentă inovatoare, ar trebui să închege relațiile economice și de securitate politică ale statelor asiatice.

În mod real, carapacea rusească ce ascunde reticența ei spre cooperare este demascată în cadrul tezei. Rusia, urmărea să domine acest areal. Nu ar reprezenta un spațiu al deliberării politice între cei care ar compune entitatea. S-ar renonstitui sub această formă modelul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, în care statele sunt subjugate în a reprezenta interesele unui construct imperial distrugător. Rusia vizează prin acest proiect restabilirea economiei sale. Singurul element de noutate este setul de state noi, care trebuiau să fie momite în acest joc politic cinic. Precum fostele state sovietice și cele satelit, cele din cadrul prezentului trebuiau să ia forma unor marionete controlate de centrul moscovit.

Totodată, proiectul dă posibilitatea Rusiei de a își măsura forțele politice cu Uniunea Europeană, entitatea eurasiatică fiind un contraargument la adresa primei. Cu toate criticile pe care le plasează Occidentului, Rusia își demonstrează caracterul lipsit de originalitate. Preia în mod surprinzător, tocmai modelul instituțional configurat de Uniunea Europeană. Mi-a demonstrat în acest sens, faptul că este doar o importatoare a unor valori europene. Preluate și procesate trebuie să corespundă planurilor sale de a redeveni o putere hegemonă ceea ce se dovedește prin intermediul liderilor politici. Ei sunt conștienți de încetinirea mecanismelor de supraviețuire ale politicii interne de aceea, apelează la această strategie externă, trecând în mod urgent la aplicarea ei.

O a doua problematică, evidențiată în lucrare se rezumă la inexistența unei pleiade de teoreticieni care să se declare ferm convinși de atitudinile lor eurasianiste. Neo-eurasianismul este dominat, de un caracter unilateral. Direcția de gândire este dezvoltată de către analistul politic Alexander Dughin. Îl denumesc ca fiind un farsor în dimensiunea sa absolută.

Acesta face apel, în mod recurent la șarmul său, pentru a influența liderii politici. Drept mărturie ne stau secvențele istorice din 1991. Tentativele de acaparare în mișcarea eurasianistă a lui Zhirinovsky sau Zyuganov. Mai târziu, sursa sa de energie va fi sondată de către Vladimir Putin. Prin puterea exercitată de Dughin, am reușit să conturez lipsa productivității politice competiționale rușești manifestate în politică.

Rusia demonstrează caracterul său politic închis, în mod recurent. Astfel, o a treia abordare, aduce în discuție infertilitatea rădăcinilor democratice. Neo-eurasianismul se declară un prim inamic, al instrumentului democratic eficient de natură vestică. Acomodarea lui în Federația Rusă, este menit a fi utilizat în practicile discursive. Cetățeanul rus, care dă format societății sale este însă, privat de asemenea beneficii.

Neo-eurasianismul întărește incapacitatea societății civile de a participa la conturarea politicilor publice. De fapt, aici am constatat un minimum informațional în rândul populației. Ea cultivă un spirit al conservatorismului, nefiind conștientă de emergența unui posibil simț civic. Nu se formulează cel puțin, o definiție a acestui concept. Sub această formă, coroană neo-eurasianistă poate fi atașată, fără urme de regret în cazul Rusiei. Populația își merită destinul opus evoluției. O parte din vină aparține și mediului mediatic. Acesta este incapabil să se reprezinte pe el însuși, fiind puternic ancorat într-un spectru politic. Acest lucru dublează imposibilitatea părăsirii regimului autoritar, condus de o elită care consideră societatea insignifiantă.

Opinia personală, ce gravitează în jurul temei alese, mă determină să observ caracterul maladiv al națiunii ruse. Aceasta se ancorează în cadrul unui coșmar al perpetuării unui regim soviet. Dezgolind carapacea neo-eurasianismului tocmai această tendință, se încearcă a fi promovată. În acest respect consider că se complace cu antecesorul ei, eurasianismul. Teoria dezvoltată în 1920, în cercurile intelectuale din Europa Occidentală se distrusese singură când începuse să pledeze fsptul că, bolșevismul este regimul potrivit pentru tradiționala Rusie.

Observ așadar, o linie de continuitate între cele două teorii. Neo-eurasianismul moștenește această formă de acceptare a unei sovietizări, în planul contemporaneității politice rusești. Contaminarea politică degradase eurasianismul, iar eroarea neo-eurasianismului este tocmai singularitatea tentei politice. Neajustând și alte tentacule salvatoare, poate să fie victima propriei mlaștini politice instalate.

Prin intermediul prezentei lucrări am reușit, să identific un model politic ce este plasat cu precădere în sfera marginilizării în cazul procedeelor dezbaterilor poltic.e Totodată, am încercat să subliniez ruta disparată a necredinței neo-eurasianismului în stabilirea unor parteneriate strategice cu Europa Occidentală. În acest caz, Rusia resimte un pericol al modernizării care i-ar putea periclita valorile tradiționale. Mecanismul industrial și accentul pus pe materialitate, obstricționează spiritualitatea ce sălășluiește în cultura rusă.

Pornind de aici, am avut oportunitatea de a schița sentimentele inflamatoare rusești tratând un concept, inovator și anume fenomenul anti-americanist. Conceptul nu reprezintă doar, un simplu dispreț atlantic, cum s-ar putea crede la o primă analiză. Dorindu-se crearea unui imperiu rusesc pe baze federaliste, indică faptul că Rusia își propune să se situeze deasupra modelului promovat de Statele Unite ale Americii.

Starea paranoică, este cea care determină preluarea acestor modele de organizare politică. Rusia își prezintă lipsa lucidității prin afirmarea faptului că, Războiul Rece nu își încetase existența, ci preluase o altă formă. Temerea de zdruncinarea americană se resimte în mod constant. Însă, tocmai aceste atitudini plasează Rusia ca un actor imposibil de integrat la masa tratativelor în acest mediu impregnat de accentele globalizării.

Tema reprezintă un domeniu necesar a fi cercetat. Interesul meu viitor privind această seră se va poziționa asupra transformărilor pe care le va suferi neo-eurasianismul. Voi urmări să schițez dacă va reprezenta o teorie care va avea capacitatea în urma reconfigurării, să schimbe imaginea dezolantă, portretizată de însăși Rusia prin atitudinea ei.

Motivația mea este cu atât mai mare, observând creșterea interesului pentru cunoașterea teoriei în mediile academice vestice. Ne putem situa în fața posibilității, ca Occidentul să releve o soluție pentru supraviețuirea neo-eurasianismului. Tot în acest cadru, trebuie să specific faptul că interesul pentru această teorie, se dezvoltă și la nivelul statului român. La momentul actual, raportarea se rezumă a fi minimală, prin existența a doar două centre în domeniul studiilor eurasiatice. Centrul de Studii Eurasiatice din Constanța, funcționează în cadrul Universității Ovidius. Celălalt este situat la București, fiind denumit Centrul de Studii Est-Europene și Asiatice.

Centrului din Constanța îi datorăm o considerație aparte, prin inițiativa de a crea o revistă, cuprinzând această tematică. Revista Română de Studii Eurasiatice publică articole relaționate temelor studierii fenomenelor politice ce se concretizează la nivelul spațiului asiatic începând cu anul 2005. Problematica neo-eurasianistă își va găsi ecoul prin prisma tuturor acestor inițiative, iar calea pe care o va alege Rusia, puterea asiatică excentrică este tocmai determinantul ce mă îndeamnă să nu pun capăt cercetării începute în acest domeniu teoretic.

Bibliografie

Almond, Gabriel A. & Verba, Sidney, Political Attitudes and Democracy in Five Nations, California, London, New Delhi: Sage Publications Inc., Sage Publications Ltd., Sage Publications India. Pvt. Ltd., 1989, 1965, 1963.

Antonenko, Oksana & Pinnick, Kathryn, “Introduction: The Enlarged Eu and Russia: From Converging Interests to a Common Agenda”, in Antonenko, Oksana & Antonenko Pinnick, Kathtryn (eds.), Russia and the European Union, Taylor & Francis e-Library, 2005.

Art, Robert J., A Grand Strategy for America, New York: The Century Foundation, 2003.

Ball, Alan M., Imagining America: Influence and Images in Twentienth-Century Russia, Lanham, Maryland, Oxford: Rowman & Littlefield Publishers Inc., 2003.

Bădescu, Ilie, „Imperialismul ca dominație. Oboseala istorică a popoarelor” în (eds.), Bădescu, Ilie, Dumitrescu, Lucian, Dumitrașcu, Veronica, Geopolitica Noului Imperialism, București: Editura Mica Valahie, 2010.

Beichman, Arnold, Anti-American Myths:Their Causes and Consequences, New Brunswick, New Jersey: Transaction Publishers, 1993.

Bjorkman, Tom, Russia’s Road to Deeper Democracy, Washington, D.C.: The Brookings Institution, 2003.

Black, Jeremy, “Boundaries and Conflict: International relations in ancien régime Europe”, in Warr-Grundy, Carl (ed.), Eurasia: World Boundaries, vol. 3, London, New York: Routledge Taylor & Francis e-Library, 2002/

Blum, Douglas W., National Identity and Globalization: Youth, State, and Society in Post-Soviet Eurasia, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, Sao Paolo: Cambridge University Press, 2007.

Brudny, Yitzhak M., Reinventing Russia: Russian Nationalism and the Soviet State, 1953 – 1991, Cambridge, Massachusetts, London, England: Harvard University Press, 1998.

Chebankova, Elena, Civil Society in Putin’s Russia, Abingdon, Oxon, New York: Routledge Francis & Taylor Group, 2013.

Copilaș, Emanuel, “Cultural Ideal or Geopolitical Project? Eurasianism’s Paradoxex”, în Strategic Impact, No.3, 2009.

Crawford, Keith, East Central European Politics Today: From Chaos to Stability?, New York: Manchester University Press, 1996, p. 89.

Dughin, Alexandr G., Bazele geopoliticii: Viitorul geopolitic al Rusiei, București: Editura Eurasiatica, 2011.

Dunlop, John B., TheRise of Russia and the Fall of the Soviet Empire, Princeton, New Jersey, Chichester: Princeton University Press, 1993.

Fritz, Verena, State-Building: A Comparative Study of Ukraine, Lithuania, Belarus and Russia, Budapest, New York: Central European University Press, 2007.

Goody, Jack, The Eurasian Miracle, Cambridge, Malden: Polity Press, 2010.

Gray, Colin S., The Geopolitics of Super Power, Lexington: The University Press of Kentucky, 1988.

Henderson, Sarah L., Building Democracy in Contemporary Russia: Western Support for Grassroots Organizations, Ithaca, New York: Cornell University Press, 2003.

Hosking, Geoffrey A., Rulers and Victims: The Russians in the Soviet Union, Cambridge: Oxford University Press, 2006.

Humphrey, Caroline, “‘Eurasia’, ideology and the political imagination in provincial Russia”, în Hann, Chris M. (ed.), Postsocialism Ideals, Ideologies and Practices in Eurasia, Taylor & Francis e-Library, 2004.

Janos, Andrew C., East CentralEurope in the Modern World: The Politics of the Borderlands from Pre – to Postcommunism, California: Stanford University Press, 2000.

Jones, Gareth W., “Tradition and counter-tradition: the radical intelligentsia and classical Russian literature”, în Leatherbarrow, William, Offord, Derek (eds.), A History of Russian Thought, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, Sao Paolo, Delhi, Dubai, Tokyo: Cambridge University Press, 2010.

Kohn, Hans, The idea of Nationalism:A study in its Origins and Background, New Brunswick, New Jersey, 2005.

Korey, William, Russian Antisemitism, Pamyat and the Demonology of Zionism, Chur: Harwood Academic Publishers, 1995.

Krastev, Ivan, “Paradoxex of the New Authoritarianism”, în Journal of Democracy, Vol. 22, No. 2, April 2011.

Laruelle, Marlène, In the Name of the Nation: Nationalism and Politics in Contemporary Russia, New York: Palgrave Macmillan, 2009.

Laruelle, Marlène, Russian Eurasianism: An Ideology of Empire, Gabowitsch, Mischa (trans.), Washington D.C.: Woodrow Wilson Center Press, Baltimore, Maryland: The Johns Hopkins University Press, 2008.

Lo, Bobo, Vladimir Putin and the Evolution of Russian Foreign Policy, London: The Royal Institute of International Affairs, Malden, Oxford, Carlton South, Victoria, Melbourne, Berlin: Blackwell Publishing Ltd., 2003.

Lukashevich, Sthepen, N. F. Fedorov (1828-1903) A Study in Russian Eupsychian and Utopian Thought, Cranbury, New Jersey, London: Associated University Presses, Inc., 1977.

Malinova, Olga, “Russia and ‘the West’ in the 2000s: redefining Russian identity in official political discourse, in Ray Taras, (ed.), Russia’s Identity in International Relations: Images, perceptions, misperceptions, Abingdon, Oxon, New York: Routledge, Taylor & Francis Group, 2013.

Mankoff, Jeffrey, Russian Foreign Policy: The Return of Great Power Politics, Lanham, Boulder, New York, Toronto, Plymounth, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 2004.

March, Luke, The Communist Party in post-Soviet Russia, Manchester: Manchester University Press, 2002.

McFall, Michael, Stoner-Weiss, Kathryn , “The Myth of the Authoritarian Model: How Putin’s Crackdown Holds Russia Back”, în Foreign Affairs, Vol. 87, No. 1, January, February, 2008.

McFaul, Michael, Russia’s Unfinished Revolution: Political Change from Gorbachev to Putin, Ithaka, New York: Cornell University Press, 2001.

Oates, Sarah, Television, Democracy and Elections in Russia, Taylor & Francis e-Library, 2006.

Obolonsky, Alexander V., The Drama of Russian Political History: System against Individuality, Texas: A & M University Press, 2003.

Patrikeeff, Felix, Russian Politics in Exile: The Northeast Asian Balance of Power, 1924-1931, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, New York: Palgrave Macmillan, 2002.

Popescu, Nina, “Putinism Under Siege: The Strange Alliance of Democrats and Nationalism”, în Journal of Democracy, Vol. 23, No. 3, July 2012.

Renton, Dave, Fascism: Theory and Practice, London: Pluto Press, 1999.

Roxburgh, Angus, The Strongman: Vladimir Putin and the Struggle for Russia, London, New York: I.B Tauris & Co. Ltd., 2012.

Sabanadze, Natalie, Globalization and Nationalism: The Cases of Georgia and the Basque Country, Budapest, New York: Central European University Press, 2010.

Sempa, Francis P., Geopolitics: From the Cold War to the 21st Century, New Brunswick, New Jersey: Transaction Publishers, 1989.

Sengupta, Anita, Heartlands of Eurasia: The Geopolitics of Political Space, Lanham, Maryland, Plymouth: Lexington Books, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 2009.

Shekhovtsov, Anton, “The Palingenetic Thrust of Russian Neo-Eurasianism: Ideas of Rebirth in Aleksandr Dugin’s Worldview”, în Totalitarian Movements and Political Religions, Vol. 9, No. 4, December 2008.

Shlapentokh, Dmitry V., “Eurasianism. Past and Present”, in Communist and Post-Communist Studies, Vol. 30, No. 2., 1997.

Suny, Ronald, Grigor, The Revenge of the Past: Nationalism, Revolution, and the Collapse of the Soviet Union, California: Stanford University Press, 1993.

Tcoubarian, Alexander, The European Ideeain History in the Nineteenth and Twentieth Centuries: A view from Moscow, Ilford, Portland: Frank Cass & Co. Ltd., 1994.

Tolz, Vera, Inventing the Nation: Russia, London: Arnold, Hodder Headline Group, New York: Oxford University Press Inc., 2001.

Tsygankov, Andrei P., Russia’s Foreign Policy: Change and Continuity in National Identity, Lanham, Maryland, Plymouth: Rowman & Littlefield Publishers Inc., 2013.

Umlaud, Andreas, “Pathological Tendencies in Russian Neo-Eurasianism: The Significance of the Rise of Alexandr Dugin for the Interpretation of Public Life in Contemporary Russia”, în Russian Politics and Law, Vol. 47, No. 1, January-February 2009.

Verney, Susanna, “Justifying the second enlargement: Promoting interests, consolidating democracy a returning to the roots?”, in Sjursen Helene (ed..), Questioning EU Enlargement –Europe in search of identity, Abingdon, Oxon, New York: Routledge Taylor & Francis Group, 2006.

Warleig, Alex, Flexible Integration: Which model for the European Union?, London, New York: Sfeffield Academic Press Ltd., 2002.

Young, John F., “Centre-periphery and state-society relations in Putin’s Russia”, in J. L. Black, Johns, Michael, (eds.), Russia after 2012: From Putin to Medvedev to Putin – continuity, change or revolution?, Abington, Oxon, New York: Routledge, Taylor & Francis Group, 2013.

Bibliografie

Almond, Gabriel A. & Verba, Sidney, Political Attitudes and Democracy in Five Nations, California, London, New Delhi: Sage Publications Inc., Sage Publications Ltd., Sage Publications India. Pvt. Ltd., 1989, 1965, 1963.

Antonenko, Oksana & Pinnick, Kathryn, “Introduction: The Enlarged Eu and Russia: From Converging Interests to a Common Agenda”, in Antonenko, Oksana & Antonenko Pinnick, Kathtryn (eds.), Russia and the European Union, Taylor & Francis e-Library, 2005.

Art, Robert J., A Grand Strategy for America, New York: The Century Foundation, 2003.

Ball, Alan M., Imagining America: Influence and Images in Twentienth-Century Russia, Lanham, Maryland, Oxford: Rowman & Littlefield Publishers Inc., 2003.

Bădescu, Ilie, „Imperialismul ca dominație. Oboseala istorică a popoarelor” în (eds.), Bădescu, Ilie, Dumitrescu, Lucian, Dumitrașcu, Veronica, Geopolitica Noului Imperialism, București: Editura Mica Valahie, 2010.

Beichman, Arnold, Anti-American Myths:Their Causes and Consequences, New Brunswick, New Jersey: Transaction Publishers, 1993.

Bjorkman, Tom, Russia’s Road to Deeper Democracy, Washington, D.C.: The Brookings Institution, 2003.

Black, Jeremy, “Boundaries and Conflict: International relations in ancien régime Europe”, in Warr-Grundy, Carl (ed.), Eurasia: World Boundaries, vol. 3, London, New York: Routledge Taylor & Francis e-Library, 2002/

Blum, Douglas W., National Identity and Globalization: Youth, State, and Society in Post-Soviet Eurasia, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, Sao Paolo: Cambridge University Press, 2007.

Brudny, Yitzhak M., Reinventing Russia: Russian Nationalism and the Soviet State, 1953 – 1991, Cambridge, Massachusetts, London, England: Harvard University Press, 1998.

Chebankova, Elena, Civil Society in Putin’s Russia, Abingdon, Oxon, New York: Routledge Francis & Taylor Group, 2013.

Copilaș, Emanuel, “Cultural Ideal or Geopolitical Project? Eurasianism’s Paradoxex”, în Strategic Impact, No.3, 2009.

Crawford, Keith, East Central European Politics Today: From Chaos to Stability?, New York: Manchester University Press, 1996, p. 89.

Dughin, Alexandr G., Bazele geopoliticii: Viitorul geopolitic al Rusiei, București: Editura Eurasiatica, 2011.

Dunlop, John B., TheRise of Russia and the Fall of the Soviet Empire, Princeton, New Jersey, Chichester: Princeton University Press, 1993.

Fritz, Verena, State-Building: A Comparative Study of Ukraine, Lithuania, Belarus and Russia, Budapest, New York: Central European University Press, 2007.

Goody, Jack, The Eurasian Miracle, Cambridge, Malden: Polity Press, 2010.

Gray, Colin S., The Geopolitics of Super Power, Lexington: The University Press of Kentucky, 1988.

Henderson, Sarah L., Building Democracy in Contemporary Russia: Western Support for Grassroots Organizations, Ithaca, New York: Cornell University Press, 2003.

Hosking, Geoffrey A., Rulers and Victims: The Russians in the Soviet Union, Cambridge: Oxford University Press, 2006.

Humphrey, Caroline, “‘Eurasia’, ideology and the political imagination in provincial Russia”, în Hann, Chris M. (ed.), Postsocialism Ideals, Ideologies and Practices in Eurasia, Taylor & Francis e-Library, 2004.

Janos, Andrew C., East CentralEurope in the Modern World: The Politics of the Borderlands from Pre – to Postcommunism, California: Stanford University Press, 2000.

Jones, Gareth W., “Tradition and counter-tradition: the radical intelligentsia and classical Russian literature”, în Leatherbarrow, William, Offord, Derek (eds.), A History of Russian Thought, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, Sao Paolo, Delhi, Dubai, Tokyo: Cambridge University Press, 2010.

Kohn, Hans, The idea of Nationalism:A study in its Origins and Background, New Brunswick, New Jersey, 2005.

Korey, William, Russian Antisemitism, Pamyat and the Demonology of Zionism, Chur: Harwood Academic Publishers, 1995.

Krastev, Ivan, “Paradoxex of the New Authoritarianism”, în Journal of Democracy, Vol. 22, No. 2, April 2011.

Laruelle, Marlène, In the Name of the Nation: Nationalism and Politics in Contemporary Russia, New York: Palgrave Macmillan, 2009.

Laruelle, Marlène, Russian Eurasianism: An Ideology of Empire, Gabowitsch, Mischa (trans.), Washington D.C.: Woodrow Wilson Center Press, Baltimore, Maryland: The Johns Hopkins University Press, 2008.

Lo, Bobo, Vladimir Putin and the Evolution of Russian Foreign Policy, London: The Royal Institute of International Affairs, Malden, Oxford, Carlton South, Victoria, Melbourne, Berlin: Blackwell Publishing Ltd., 2003.

Lukashevich, Sthepen, N. F. Fedorov (1828-1903) A Study in Russian Eupsychian and Utopian Thought, Cranbury, New Jersey, London: Associated University Presses, Inc., 1977.

Malinova, Olga, “Russia and ‘the West’ in the 2000s: redefining Russian identity in official political discourse, in Ray Taras, (ed.), Russia’s Identity in International Relations: Images, perceptions, misperceptions, Abingdon, Oxon, New York: Routledge, Taylor & Francis Group, 2013.

Mankoff, Jeffrey, Russian Foreign Policy: The Return of Great Power Politics, Lanham, Boulder, New York, Toronto, Plymounth, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 2004.

March, Luke, The Communist Party in post-Soviet Russia, Manchester: Manchester University Press, 2002.

McFall, Michael, Stoner-Weiss, Kathryn , “The Myth of the Authoritarian Model: How Putin’s Crackdown Holds Russia Back”, în Foreign Affairs, Vol. 87, No. 1, January, February, 2008.

McFaul, Michael, Russia’s Unfinished Revolution: Political Change from Gorbachev to Putin, Ithaka, New York: Cornell University Press, 2001.

Oates, Sarah, Television, Democracy and Elections in Russia, Taylor & Francis e-Library, 2006.

Obolonsky, Alexander V., The Drama of Russian Political History: System against Individuality, Texas: A & M University Press, 2003.

Patrikeeff, Felix, Russian Politics in Exile: The Northeast Asian Balance of Power, 1924-1931, Houndmills, Basingstoke, Hampshire, New York: Palgrave Macmillan, 2002.

Popescu, Nina, “Putinism Under Siege: The Strange Alliance of Democrats and Nationalism”, în Journal of Democracy, Vol. 23, No. 3, July 2012.

Renton, Dave, Fascism: Theory and Practice, London: Pluto Press, 1999.

Roxburgh, Angus, The Strongman: Vladimir Putin and the Struggle for Russia, London, New York: I.B Tauris & Co. Ltd., 2012.

Sabanadze, Natalie, Globalization and Nationalism: The Cases of Georgia and the Basque Country, Budapest, New York: Central European University Press, 2010.

Sempa, Francis P., Geopolitics: From the Cold War to the 21st Century, New Brunswick, New Jersey: Transaction Publishers, 1989.

Sengupta, Anita, Heartlands of Eurasia: The Geopolitics of Political Space, Lanham, Maryland, Plymouth: Lexington Books, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 2009.

Shekhovtsov, Anton, “The Palingenetic Thrust of Russian Neo-Eurasianism: Ideas of Rebirth in Aleksandr Dugin’s Worldview”, în Totalitarian Movements and Political Religions, Vol. 9, No. 4, December 2008.

Shlapentokh, Dmitry V., “Eurasianism. Past and Present”, in Communist and Post-Communist Studies, Vol. 30, No. 2., 1997.

Suny, Ronald, Grigor, The Revenge of the Past: Nationalism, Revolution, and the Collapse of the Soviet Union, California: Stanford University Press, 1993.

Tcoubarian, Alexander, The European Ideeain History in the Nineteenth and Twentieth Centuries: A view from Moscow, Ilford, Portland: Frank Cass & Co. Ltd., 1994.

Tolz, Vera, Inventing the Nation: Russia, London: Arnold, Hodder Headline Group, New York: Oxford University Press Inc., 2001.

Tsygankov, Andrei P., Russia’s Foreign Policy: Change and Continuity in National Identity, Lanham, Maryland, Plymouth: Rowman & Littlefield Publishers Inc., 2013.

Umlaud, Andreas, “Pathological Tendencies in Russian Neo-Eurasianism: The Significance of the Rise of Alexandr Dugin for the Interpretation of Public Life in Contemporary Russia”, în Russian Politics and Law, Vol. 47, No. 1, January-February 2009.

Verney, Susanna, “Justifying the second enlargement: Promoting interests, consolidating democracy a returning to the roots?”, in Sjursen Helene (ed..), Questioning EU Enlargement –Europe in search of identity, Abingdon, Oxon, New York: Routledge Taylor & Francis Group, 2006.

Warleig, Alex, Flexible Integration: Which model for the European Union?, London, New York: Sfeffield Academic Press Ltd., 2002.

Young, John F., “Centre-periphery and state-society relations in Putin’s Russia”, in J. L. Black, Johns, Michael, (eds.), Russia after 2012: From Putin to Medvedev to Putin – continuity, change or revolution?, Abington, Oxon, New York: Routledge, Taylor & Francis Group, 2013.