Naționalismul Spaniol Războiul Civil din Spania [610410]

Naționalismul Spaniol – Războiul Civil din Spania

Universitatea Babeș -Bolyai
Facultatea de Istorie ș i Filosofie
Specializarea : Studii de Securitate
Student: [anonimizat], Gr. I)

Conflictul dintre forțele naționaliste ( franchiste, conduse de generalul Franco) și forțele legaliste
(comuniști, socialiști, anarhiști, șamd), primele fiind sprijinite de Italia, Germania și Portugalia
(dar nu numai), iar cei din urmă de URSS, respective Mexic, a durat din data de 17 Iulie 193 6 până
în data de 1 Aprilie 1939.

Genialul general monarhist José Sanjurjo a fost figura cea mai importantă a rebeliunii, în vreme
ce Emilio Mola era însărcinat cu planificarea și secundul lui Sanjurjo. Mola a demarat în mod
serios planurile în primăvară, dar generalul Francisco Franco a ezi tat până la începutul lui iulie .
Franco era un jucător cheie datorită prestigiului său , ca fost director al academiei militare , și ca cel
care stinsese revolta socialistă din 1934.

De teama unei lovituri de stat militare, Primul Ministru Casares Quiroga l -a trimis pe generalul de
origine portoricană Manuel Goded Llopis în Insulele Baleare și pe generalul Francisco Franco în
Insulele Canare. La 17 iulie 1936, complotiștii au dat semnalul declanșării loviturii de st at
trimițând fraza codată, „În toată Spania, cerul este senin.” Llopis și Franco au preluat imediat
controlul insulelor pe care se aflau. Avertizați de iminența unei lovituri de stat, stângiștii au
baricadat drumurile la 17 i ulie. Franco a evitat arestarea mergând cu un remorcher la aeroport.

Un agent de informații britanic de la MI6, maiorul Hugh Pollard, l -a dus apoi pe Franco în Marocul
Spaniol , unde acesta s -a întâlnit cu Juan Marc h Ordinas, într -o zonă în care Armata Spaniolă a
Africii, sub conducerea unor ofițeri naționaliști, nu avea adversari. Sanjurjo a fost ucis într -un
accident aviatic la 20 iulie, și comanda efectivă a fost împărțită între Mola în nord și Franco în sud.

Revolta (lovitura de stat) a fost (per total) eșuată, Guvernul reușind să p ăstreze controlul în anumite
zone ale țării. Naționaliștii nu au reușit să preia controlul niciunui mare oraș, în Madrid, spre
exemplu, ei au fost asediați în cazărmile Montana ; cazărmi care au căzut în urma unor lupte soldate
cu multiple victime. Barcelon a a căzut și ea, Generalul Goded, care a sosit din Insulele Baleare, a
fost capturat și executat.

Anarhiștii au preluat controlul asupra Barcelonei și asupra regiunii rurale din Aragon și din
Catalonia, zonă care s -a separat de facto de g uvernul republican. Legaliștii (republicanii) au păstrat
controlul asupra Valenciei și asupra unei zone care acoperea întreaga coastă de est a Spaniei și
zona centrală din jurul Madridului. Cu excepția Asturiei, Cantabriei și a unei părți din Țara
Bascilor, națio naliștii au preluat mare parte din nordul și nord -vestul Spaniei și o zonă din sud, și
anume centrul și vestul Andaluziei, împreună cu orașul Sevilla.
URSS, respectiv Mexic, au trimis arme și voluntari care să lupte alături de legaliști . Erau o alianță
largă, cuprinzând de la centriști care susțineau o democrație liberală capitalistă moderată până la
revoluționari anarhiști , dar în cea mai mare parte erau comuniști (fiind denumiți “ro șii” de către
naționaliști) ; baza lor umană era mai ales urbană și secular ă, dar conținea și țărani fără pământ, și
era deosebit de puternică în regiunile industri ale ca Asturia și Catalonia. Țara Bascilor, regiune
conservatoare, catolică, împreună cu Galicia și cu Catalonia, care înclina mai mult spre stânga,
doreau o autonomie mai largă sau chiar independența de guvernul central de la Madrid. Această
opțiune a fost lăsată desc hisă de guvernul republican. Toate aceste forțe erau adunate sub numele
de „Ejército Popular Republicano” (EPR) sau „Armata Populară Republicană”.

În con flictul marcat de orori cumplite au luptat și 60.000 de voluntari din afara granițelor Spaniei.
„Brigăzile internaționale” erau unități militare alcătuite din voluntari de 55 de naționalități,
angajați d e partea guvernului republican. În jur de z ece mii di ntre ei nu s -au mai întors niciodată
în țările de origine. Prin comparație, numărul voluntarilor care au luptat alături de Franco a fost
mult mai mic.

De partea legaliștilor au luptat și (în jur de) 600 voluntari români, toți comuniști, printre care și
Walter Roman (Erno Neula nder), Leonte Tismăneanu (Leonid Tisminețki ) și Petre Borilă ( Iordan
Rusev ).

Naționaliștii se opuneau mișcărilor separatiste, dar scopurile lor erau definite în primul rând de
atitudinea anticomunistă și de teama divizării Spaniei. Liderii lor proveneau dintre moșierii
monarhiști, mai conservatori, și susțineau centralizarea puterii în stat. Germania și Italia, precum
și mare parte din clerul romano -catolic, i -au susținut pe naționaliști, Estado Novo din Portugalia
le-a furnizat supo rt logistic. Forțele lor se adunaseră în „Eje rcito Nacional” sau „Armata
Națională”.

Pe 24 noiembrie 1936 pe peronul Gării de Nord o echipă f ormată din opt legionari: Ion Moța,
Vasile Marin, ing. Gheorghe Clime, avocatul Nicolae Totu, Prințul Alexandru Ca ntacu zino,
preotul Dumitrescu -Borsa ș i avocatul Bănica Dobre (rănit în timpul luptelor) , condusă de generalul
Gheorghe Cantacuzino a plecat să lupte alături de naționaliștii lui Franco.

“Acest război sfânt nu este numai al Spaniei; el ne aparține nouă tut uror. La Alcazar și aici, pe
frontul din nordul Madridului, ne asumăm apărarea lumii întregi“. – Zizi Cantacuzino “Grănicerul”

Legionarii au refuzat să intre în luptă cu grad de ofițer (toți fiind ofițeri în rezervă), aceștia
preferând și luptând ca simpl i soldați.

Un monument comemorativ (Majadahonda) a fost înălțat în cinstea eroilor martiri Moța și Marin,
care au pierit în luptă (împotriva “fiarei roșii”) pe data de 13 ianuarie 1937 .

Italia lui Mussolini, cât și Germania dictatorului Hitler, au trimis naționaliștilor “resurse”, cum ar
fi: trupe, avioane, tancuri , arme și muniție. Italienii au trimis Corpo Truppe Volontarie (Corpul de
Trupe Voluntare) , iar nemții Legiunea Condor , prima grupare fiind formată din 50.000 de
membrii, iar cea de a doua număra 12.000 de oameni, în total 75.000 de italieni au luptat în Spania,
alături de 19.000 de germani.

De partea naționaliștilor lui Franco au luptat (și) 700 de „camăși albastre” ( irlandezii adepți lui
Eoin O'Duffy ). Totuși, la sosirea în Spania, contingentul de irlandezi al lui O'Duffy a refuzat să
lupte contra bascilor de partea lui Franco, văzând asemănări între lupta lor recentă și aspirațiile
bascilor pentru independență. Ei considerau că rolul lor principal în Spania era cel de a lupta
împotr iva comunismului, în apărarea catolicismului. Oamenii lui Eoin O'Duffy nu au apucat să
lupte prea mult în Spania și au fost trimiși acasă de Franco după ce s -a tras accidental asupra lor
de către trupe naționaliste.

În Portugalia, Ita lia, Germania, Oland a și Belgia au fost construite tabere de refugiați, deoarece
franchiștii au purces evacuarea copiilor, femeilor și vârstnicilor din zonele afectate de război ,
menționând, totuși, că și comuniștii au procedat la evacuarea acestora, dar bineînțeles, copiii
evacuați în URSS au rămas și au trăit al Doilea Război Mondial din perspectiva sovietică.

Sanjurjo, liderul loviturii de stat, a murit după prăbușirea avionului său la 20 iulie 1936 , astfel,
puterea a fost împărțită (în cadrul forțelor naționaliste), Mola în nord și Franco în sud . În a cincea
a conflictului, 21 Iulie, naționaliștii au capturat principala bază militară navală de la Ferrol din
nord-vestul Spaniei. Colonelul Beorlegui Canet, trimisă de generalul Emilio Mola, a înaintat spre
Guipúzcoa. La 5 sep tembrie, după lupte grele, a capturat orașul Irún blocând complet accesul
republicanilor la granița cu Franța. La 13 septembrie, bascii au predat orașul San Sebastián
naționaliștilor care au avansat apoi spre capitala bască, Bilbao, dar au fost opriți de m ilițiile
republicane la granița provinciei Viscaya la sfârșitul lui septembrie. Capturarea orașului
Guipúzcoa izolase însă deja provinciile republicane din nord.

Pe 21 septembrei 1936, la o întâlnire a principalilor generali la Salamanca , Franco a fost al es
comandant general al forțelor naționaliste , fiind mai mare în grad ca Mola, iar armata sa a Africii
își demonstrase superioritatea militară .

La data de 8 noiembrie, trupele franchiste au luat cu asalt Madrid -ul; Generalul Mola a declarat că
cele 4 co loane ale armatei sale din afara orașului vor fi susținut e de o a cincea aflată înăuntru, cu
toate acestea, atacul acestora a fost respins de comuniști, luptele având loc între 8 și 23 noiembrie.

La 18 noiembrie, Germania și Italia au recunoscut oficial regimul lui Franco, și la 23 decembrie,
Italia a trimis voluntari pentru a lupta de partea naționaliștilor. Cu ajutorul italienilor și al ostșilor
coloniali din Maroc, Franco a mai făcut o încercare de a ocupa Madridul în ianuarie și februarie
1937, dar n u a reușit nici de această data.

Orașul Ma laga a fost ocupat la 8 februarie. La 7 martie, Legiunea Condor din Germania, echipată
cu biplane Heinkel He 51 a sosit în Spania, la data de 26 aprilie . După două zile, armata lui Franco
a ocupat orașul. La 28 aug ust, Vaticanul l -a recunoscut pe Franco .

Bătălia de la Teruel a fost o importantă confruntare între trupele naționaliste și cele republicane.
Orașul aparținea naționaliștilor la începutul luptei, dar republicanii l -au cucerit în ianuarie. Trupele
franchis te au lansat o ofensivă și au recuperat orașul la 22 februarie. Totuși, pentru a face aceasta,
Franco a trebuit să se bazeze mult pe susținerea aeriană germană și italiană, răsplătindu -i pe aceștia
ulterior cu drepturi în minerit . Cu opt zile înainte de an ul nou, Franco a lansat un atac cu forțe
masive pentru invazia Cataloniei.

În primele două săptămâni ale lui 1939 , naționaliștii au cucerit Catalonia într -o campanie -fulger .
La 14 ianuaria a căzut Tarragona, Barcelona la 26 ianuarie, iar Girona la 5 fe bruarie. La cinci zile
după căderea Gironei, restul rezistenței din Catalonia a fost înfrântă.

La data de 27 februarie, guvernele Regatului Unit și al Franței au recunoscut regimul Franco.

La 28 martie Madrid -ul a căzut în mâinile naționaliștilor. A doua zi, Valencia, care rezistase sub
tunurile acestora aproape doi ani, s -a predat și ea. Franco și -a proclamat victoria într -un discurs la
radio la 1 aprilie, când s -au predat și ultimele forțe legaliste .