Nationalismul In Romania
=== NA__IONALISM ===
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE, POLITICE ȘI UMANISTE
SPECIALIZARE: RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE
LUCRARE DE LICENȚĂ
NAȚIONALISMUL ÎN ROMÂNIA
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC
Prof.univ.dr.Teodor FRUNZETI
ABSOLVENT
Ana NEACȘU-BĂLUȚESCU
BUCUREȘTI
2017
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………………..3
Capitolul I NAȚIONALISMUL- IDEOLOGIE ȘI CONCEPT…………………..5
1.1 Definiția și conceptul naționalismului…………………………………………………….5
1.2 Ideologii………………………………………………………………………………………7
1.3 Naționalism și patriotism………………………………………………………………….12
Capitolul II ISTORIA NAȚIONALISMULUI ÎN ROMÂNIA………………….19
2.1 Originile naționalismului românesc………………………………………………………19
2.2 Evoluția curentului naționalist în perioada secol XIX-1945…………………………….23
2.3 Naționalismul românesc în perioada regimului comunist………………………………34
Capitolul III NAȚIONALISMUL ÎN ROMÂNIA- PREZENT………………….37
3.1 Manifestări actuale ale naționalismului românesc………………………………………37
3.2 Naționalismul etnic în România, altul decât cel românesc……………………………..46
3.3 Impactul actual al naționalismului asupra mediului social……………………………..52
CONCLUZII FINALE……………………………………………………………………..55
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………….57
INTRODUCERE
Motivația alegerii temei
Naționalismul a devenit, poate pe nedrept, un concept destul de blamat în România, considerat un curent învechit și demodat, îți are rolul lui în istoria României. Tocmai descoperirea rolului jucat de naționalism în istoria României, dorința de a demonstra anumite aspecte pozitive ale naționalismului m-au determinat să aleg această temă.
Scopul lucrării
Principalul scop al acestei lucrări a fost acela de a analiza evoluția curentului naționalist în România dar și modul in care naționalismul prin reprezentanții săi a influențat principalele decizii și evenimente de-a lungul istoriei.
Obiectivele lucrării, activitățile conexe și rezultatele scontate vor fi prezentate în tabelul de mai jos:
Descrierea capitolelor
În cadrul capitolul I, este prezentată definiția naționalismului, ideologia și conceptul curentului politic naționalist, dar și o comparație între naționalism și patriotism, similitudini și diferențe. Capitolul secund este rezervat căutării originilor istorice ale naționalismului românesc și realizarea unui istoric al naționalismului românesc din secolul XIX până la mijlocul secolului XX. În cazul ultimului capitol, va fi tratată problema actuală a naționalismului în România, fie că este vorba despre cel românesc sau cel maghiar și impactul acțiunilor naționaliștilor asupra mediul social, politic și economic.
Scurtă metodologie
În redactarea acestei lucrări am inserat imagini din diferite surse, unele din arhiva personală, altele de pe internet cu menționarea sursei, pentru a scoate în evidență ideea din text. Sintetizarea informației și studierea bibliografiei au fost de-asemenea două dintre activitățile de bază în redactarea prezentei lucrări de licență, la care am întâmpinat anumite dificultăți în găsirea anumitor informații.
Dintre metodele utilizate în redactarea acestei lucrări menționez: observația liberă, problematizarea, studiu documentelor istorice, analiza unor materiale documentare- filme istorice, studiul bibliografic, etc.
Capitolul I
NAȚIONALISMUL- IDEOLOGIE ȘI CONCEPT
Naționalismul a fost, poate pe nedrept, blamat de-a lungul timpului, dar rolul său hotărâtor avut de-a lungul istoriei și mai ales în cristalizarea statelor naționale nu s-a terminat nici în prezent. Dovada este apariția unor noi state pe harta politică a lumii, declararea independenței acestora ce nu s-a făcut întotdeauna pașnic (vezi cazul Kosovo) dar și prin intermediul unui referendul, cum a fost în Muntenegru.
Naționalismul, ca noțiune izvorâtă dintr-un ideal, nu poate avea decât conotații pozitive dacă este înțeles si prezentat corect. Ca orice noțiune desemnând un proces, națiunea este atât un fenomen, cât și un proces istoric (în dinamică). Dacă națiunea este un proces istoric, naționalismul este esența acestuia . Conceptul de națiune presupune, înainte de toate, o evoluție și anumite trăsături. Noua construcție europeană reprezintă o sumă de națiuni, fără identitate națională, chiar și un popor european ar fi o entitate amorfă, fără consistență spirituală. Națiunea și naționalismul sunt părți structurale principale pentru orice inițiativă sau construcție europeană ori internațională. Naționalismul joacă un rol și în autoidentificarea popoarelor.
Nu putem fi europeni dacă nu suntem și naționaliști. Cel puțin din simplul motiv că Europa este un concept al cărui înțeles a fost diferit în timp, constanta fiind națiunile și naționalismele. Colaborarea multi-milenară și întrepătrunderea culturilor au creat un spațiu comun european.
Naționalismul stă, tot în zilele noastre, la baza mișcărilor de autodeterminare, vezi cazul secuilor/maghiarilor din Transilvania sau al catalanilor din Spania.
1.1 Definiția și conceptul naționalismului
Nationalismul continuă și în zilele noastre să fie unul dintre cele mai controversate curente de tip politic, rolul pe care l-a jucat de-a lungul secolului XX fiind foarte pregnant. După mai mult de două sute de ani de la apariția sa, sub forma unei mișcări politice, ideologia de tip naționalist încă exercită o foarte puternică atracție în egală măsură în statele cu o tradiție de tip democratic dar și liberal, dar și în cazul celor post-comuniste, care au o practică redusă în ceea ce privește exercițiul parlamentarismului.
În timp au fost desemnate/acceptate mai multe definiții ale naționalismului. Nu există o definiție a naționalismului care să-i acopere toate formele de manifestare sau care să fi devenit unanim acceptată . În Dicționarele Explicative ale Limbii Române, de-a lungul timpului, termenul de naționalism implică mai multe sensuri, după cum urmează prezentat în tabelul 1.1
Tabel 1.1 Definiții ale naționalismului
Sursa: https://dexonline.ro/definitie/na%C8%9Bionalism
Concluzionând asupra definițiilor din tabelul 1.1, se poate afirma că naționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni . Naționalismul este o doctrină relativ nouă, dacă luăm în seamă momentul când a fost formulat și introdus în politică, în economie, în dreptul internațional public, în sociologie . În zilele noastre, un număr de doctrinari califică naționalismul fie ca o ideologie revolută a unei perioade istorice, fie ca o doctrină ce-și încheie existența după 1947, odată cu renunțarea la principiul naționalităților în tratatele internaționale de pace.
Definirea naționalismului a fost de-a lungul timpului o reală provocare datorită multitudinii sensurilor acestuia (vezi tabel 1.1). Iată în continuare alte definiții acordate naționalismului:
1."Naționalismul este o stare de spirit care penetrează larga majoritate a unei populații; el recunoaște statul-națiune ca normă ideală de organizare politică și naționalitatea drept sursă a întregii energii culturale și a bunăstării economice".
2. "Naționalismul … este o condiție a minții, sensibilității sau sentimentului unui grup, care trăiește într-o arie geografică bine definită, care vorbește o limbă comună, are o cultură care exprimă aspirațiile națiunii, și este atașat unei tradiții comune și în unele cazuri are o religie comună".
3. Naționalismul descrie un grup de oameni uniți prin:
(1) locuirea unui teritoriu comun;
(2) o cultură și moștenire comună;
(3) interese comune în prezent și speranța de a trăi împreună în viitor, și (4) o dorință comună de a susține propriul stat.
4. Naționalismul se referă la "o anumită populație care împarte un teritoriu comun, o memorie istorică și mituri comune, o cultură publică, o economie comună, drepturi legale și îndatoriri pentru toți membrii ei".
1.2 Ideologii
La origine, doctrinele naționaliste existau numai datorită celor patru clasici: Charles Peguy, Charles Maurras, Maurice Barres și Johannes Fichte (vezi fig.1.1-1.4):
Charles Peguy (1873-1914) este cel care a lansat o teorie a unui naționalism de tip umanist, creștin și deschis, al cărui suport este voința de a păzi Franța;
Charles Maurras (1868-1952) este cel care fundamentează un naționalism integral, ce este bazat pe monarhie, reinterpretând astfel istoria Franței și ajungând apoi la o concluzie, faptul că monarhia este singurul regim potrivit pentru Franța;
Maurice Barres (1862-1928) asimilează națiunea cu patria tradițională, pericolul fiind reprezentat de tot ceea ce este din afară;
Johannes Fichte (1762-1841) este clasicul care dă naștere unui naționalism de tip rasist, care a fost determinat mai ales de necesitatea unei renașteri a națiunii germane, pentru a se eliberarea de sub opresiune lui Napoleon I. De aici își are originea teoria arianismului, a unei rasei superioare care este dezvoltată de pangermanism și de nazism .
Fig.1.1-1.4 Primii ideologi naționalisți: de la stânga la dreapta: Peguy, Maurras, Barres și Fichte, sursa: www.historia.ro
Există mai multe tipologii ale diferitelor ideologii de tip naționalist, iar acestea vor fi prezentate pe scurt în cele ce urmează:
a. Egalitatea sau inegalitatea națiunilor
Ideologiile naționaliste sunt cele care privesc națiunea ca fiind egală cu toate celelalte națiuni sau chiar superioară unora dintre ele. Este un naționalism echilibrat care presupune în primul rând egalitatea între popoare dar exclude elementele exterioare care pot duce la destrămarea acestora, abia în al doilea rând se vorbește despre superioritatea asupra altor popoare. În cazul deținerii tuturor prerogativelor fundamentale, ideologiile vorbesc despre afirmarea națiunii – competiția susținerii valorilor proprii și a propriei identități în concurență cu celelalte națiuni. În al doilea caz, în sfârșit, promovarea ideii de națiune superioară dă naștere formulării unor drepturi suplimentare a propriei națiuni peste ale altora sau în detrimentul altora.
b. De la promovarea națiunii la lupta cu alte națiuni
Acest criteriu este cel care vizează mai ales modul prin care se interpretează teoretic identitatea unei națiuni prin afirmarea propriei identități naționale, prin reliefarea unor caracteristici, prezentarea și promovarea elementelor proprii națiunii în cauză, sau negarea calităților celorlaltor națiuni.
c. Naționalism antiimperialist și anticolonialist
Este idelogia clasică în cazul națiunilor care sunt subordonate imperiilor sau unor părți a coloniilor unui stat, popoare ce au ca principale obiective fie să-și dobândească o autonomie largă, sau o suveranitatea totală într-un stat dar care să coincidă cît mai mult cu frontierele etnice. Naționalismul mișcărilor de eliberare din diferitele colonii și cel al Fronturilor Populare din statele neruse ale fostei URSS pot fi privite drept exemple clare ale acestui tip de naționalism.
d. Menținerea sau modificarea frontierelor
Din acest moment, ideologiile naționaliste devin în opoziție în raport cu situația negociată a granițelor existente. Unele acceptă tratatele existente, transpunând în alt plan încercarea de a controla spațiului etnic.
e. Politica ofensivă sau defensivă a frontierei
Este tendința oricărui tip de naționalism pentru extinderea frontierei statului cât mai aproape de acoperirea spațiului etnic al națiunii.
f. Naționalisme autonomiste și segregaționiste. Naționalismul regional
Un alt tip de naționalism este cel care susține constituirea, apoi afirmarea și într-un final, înființarea, unor grupuri disctincte ale unui popor, care să-și propună recunoașterea internațională și să fie legitimate ca națiuni în adevăratul sens al cuvântului.
g. Naționalisme unioniste și integraționiste
Reprezintă o altă categorie de formule de tip naționalist, sunt cele care fac referire la reunificarea unui stat din două entități politice preexistente .
h. De la purificarea etnică la supunere etnică (rasistă) – șovinism, xenofobie, antisemitism
Aceste ideologii naționaliste au în vedere întâietatea populației majoritare la conducerea statului, excluzând orice altă variantă. Există un naționalism cu nuanțe șovine și xenofobe în momentul în care, din diferite motivații, se descoperă în rândul minorităților cauzele tuturor relelor din propriul stat sau chiar declanșează lupta pentru obținerea purității etnice, chiar pentru eliminarea populațiilor minoritare prin încurajarea plecării ei, prin legi discriminatorii, etc.
j. Naționalism monarhic (dinastic) și republican
La origine, principiul monarhic (dinastic) și democrația erau cele două componente obligatorii a oricărei ideologii naționaliste.
k. Naționalisme economice și protecționismul
Implică cantonarea unei ideologiei naționaliste exclusiv în cadrul chestiunilor economice, mai ales în cazul promovării propriei producții.
l. Naționalismul juridic și principiul subordonării legislative
Reprezintă o categorie de ideologii naționaliste care se rezumă aproape exclusiv la aspecte de tip juridic în raport cu tot ceea ce reprezintă legislația internațională, consacrând prevalarea dreptului național pe teritoriul statului indiferent de locul unde s-a petrecut încălcarea legii, de naționalitatea sau cetățenia celui în cauză.
m. Naționalism anti-integraționist (antiinternaționalist) – poziția față de suveranitate
Cuprinde mai ales nuanțele tuturor ideologiilor naționaliste ce se desfășoară din punct de vedere ideologic de la antiunionism și autonomism până euroscepticism, izolaționism, antifederalism și interguvernamentalism.
n. Supranaționalismele – naționalism federal, naționalism statal, naționalism suprastatal
Acest tip de naționalism este cel care ține mai ales de necesitatea unei legitimării a identității unui anumit grup supranațional și se poate defini prin construirea unei "supranaționalități"; exemple în acest sens pot fi: cea federală-cehoslovacă, sovietică, iugoslavă, americană – statală, prin construirea unei "naționalități".
Din punct de vedere ideologic, naționalismul se prezintă sub forma unei matrice culturale, ideologia de tip naționalist implică ideea de "identitate colectivă" care se legitimează astfel, prin putere politică și prin mobilizarea indiviziilor pentru a participa la viața publică în numele "binelui național". În acest caz, termenul de ideologie face referire la un ansamblu de idei regulative care pot să fie regăsite, în mod implicit sau explicit, în cadrul diferitelor discursuri de tip naționalist fără să fie în mod neapărat vorba de o doctrină sistematică în acest sens.
Ca ideologie, naționalismul reprezintă o fuziune a elementelor cognitive si expresive disparate (eroii naționali, luptele istorice, monumentele și priveliștile naturale, simbolurile sacre), toate fiind legate de sentimente și aspirații.
Esența ideologiei de tip naționalist poate fi rezumată în următoarele idei :
1) Lumea este alcătuită din națiuni, fiecare cu propriul destin, având o istorie și o individualitate specifică;
2) Națiunea reprezintă sursa întregii puteri politice dar și sociale și, în consecință, loialitatea față de aceasta trebuie să fie situată cu mult deasupra tuturor angajamentelor individuale;
3) Libertatea și realizarea individuală sunt elemente ce depind de identificarea cu națiunea;
4) Națiunile pot să fie libere și în deplină siguranță numai dacă dreptatea și mai ales pacea sunt asigurate la nivel mondial.
Această definiție cristalizează o anume ideologie de tip politic si o doctrină culturală. Aceasta face referire la supozițiile de tip general pe care se bazează retorica naționalistă; o analiza aplicată ar putea scoate în evidență consecințele acestora mai ales în construirea supozițiilor "relative" în cazul diferitelor contexte istorice. Acestea nu sunt, în fapt, nimic altceva decât rădăcinile filozofice și cele antropologice ale unui concept specific de identitate națională care pot să fie găsite încă din perioada secolului XVIII.
Naționalismul poate fi de mai multe tipuri, prezentate în cele ce urmează:
a) Naționalism liberal: cu rădăcini în Iluminism, cu origini în Italia, avea în vedere formarea unei Europe cu numai 11 state independente care puteau să se opună Habsburgilor, în literatura de specialitate a fost considerat drept un naționalism moderat, legitim, corespunzând liberalismului moderat.
b) Naționalism tradițional (conservator): inspirat de temele culturale ale Romantismului, a apărut ca o reacție la Revoluția Franceză și la raționalismul care amenința continuitatea și organicitatea evoluției istorice.
c) Naționalism civic: încearcă să îmbine principiul autodeterminării naționale cu cel al autodeterminării individuale .
d) Naționalismul etnic: promovează ideea comunității de naștere și a culturii native. Indiferent de locul în care trăiești, esti legat organic, ineluctabil de comunitatea în care te-ai născut, descendența comună e trăsătura esențiala a națiunii .
Etnocentrismul este o tendință naturală, este spiritul gregar al fiecărei etnii, mai ales când este majoritară. Poate fi păgubitor atunci când este transpus într-o politică părtinitoare. În egală măsură, etnocentrismul poate duce la false dezbateri.
Ultranaționalismul este naționalismul dus la extrem, având totală lipsă de toleranță față de anumite grupuri sau față de diferite etnii. Închide cooperarea și alimentează repulsia față de tot ceea ce este străin.
Naționalismul rațional nu este îndreptat împotriva cuiva și respinge separatismul etnic și teritorial. Armonia, unitatea și solidaritatea fac din arealul unei națiuni un ideal. Acest tip de naționalism admite toate naționalitățile, coexistența într-un spațiu.
Iredentismul nu este o soluție de rezolvare a unor litigii de natură etnică sau teritorială, întreține o stare tensionată. Naționalismul rațional nu are de a face cu iredentismul.
Falsul naționalism, nu pot fi niciodată evitat, este întâlnit peste tot, considerat agasant și convinge de puține ori.
Naționalismul xenofob – din acest punct de vedere, spațiul românesc a fost primitor dintotdeauna, aici străinii nu s-au simțit străini. Se vorbește despre un antisemitism în România, actual sau trecut, dar s-a exagerat foarte mult din acest punct de vedere. În altă ordine de idei, grija proprie pentru avuțiile țării nu reprezintă un naționalism xenofob. Din acest punct de vedere, se ivește o altă temă care este generatoare a tipurilor/nuanțelor ideologiilor naționaliste, care se referă la relațiile cu minoritățile etnice care trăiesc în același spațiu geografic (etnic). Astfel, o serie de popoare naționale acceptă legitimitatea băștinașilor ca locuitorilor de altă etnie, ajunși la acest nivel prin voință proprie, prin acordul statului gazdă. Minoritatea este considerată pe aceeași poziție cu naționalitatea majoritară.
O altă parte separă populația în băștinași și alogeni, invocând condiții istorice de timp a prezenței minorității pe teritoriu. Aceste categorii recunosc drepturile egale ale tuturor cetățenilor, de orice naționalitate, dorind fie integrarea minorităților în cultura și tradițiile poporului băștinaș, fie menținerea identității minorității, dar în condițiile loialității față de statul gazdă.
Aceste tipuri de naționalisme prevăd însă întâietatea majoritarilor la conducerea statului, excluzând o altă variantă. În fine, există naționalismele care dobândesc nuanțe șovine și xenofobe atunci când, pe diferite motivații, găsesc în minorități cauza tuturor relelor din propriul stat sau chiar luptă pentru puritatea etnică, pentru eliminarea minorității fie prin încurajarea plecării ei, fie prin legi discriminatorii, în funcție de etnie.
1.3 Naționalism și patriotism
Naționalismul se deosebește de patriotism în ceea ce privește referința juridică dar și ideologia sa politică, astfel, naționalismul se referă în mod deosebit la Dreptul strămoșesc ca fiind elementul naționalist care definește cel mai bine comunitățile istorico-lingvistice (așa numitele "neamurile"), și tinde spre a constitui astfel statele aproape exclusiv pe bază etnică, cu o legislație care se va inspira din jus sanguinis, în timp ce patriotismul face referire la Dreptul pământean ca fiind cel care definește toate națiunile prin intermediul și mai ales prin apartenența la același teritoriu și are tendința de a defini popoarele pe bază teritorială (indiferent de originile și limbile vorbite de către populație, cum este cazul Elveției), adică cu o legislație care se inspiră din jus soli .
Nu se poate vorbi despre națiune și naționalism în afara unei etnii stabile. Nu se va reduce însă termenul de naționalitate la etnicitate, în sens larg acest termen semnifică tot ceea ce este românesc. Nu există un model după care după care se poate forma o națiune. Conjunctura politică, factorii geopolitici, culturile asumate, cuantumul procentului etnic, contribuie la configurarea unei națiuni; nu națiunea precedă statul, nu statul precedă națiunea.
Naționalismul patriotic este cel care promovează o națiune însă fără a se opune minorităților conlocuitoare. Opus este naționalismul de tip șovin sau cel xenofob, care, dimpotrivă, li se opune și încă destul de pregnant. Astfel, naționalismul șovin și cel antiromânesc din anumite state utilizează sau mai bine spus motivează faptul că toți cei care vorbesc limba română din afara frontierelor României nu aparțin din punct de vedere politic de România (deci ei nu posedă cetățenia română), acest lucru este realizat pentru a introduce ideea (atât în cazul oamenilor locului, cât și în cazul opiniei publice internaționale) că aceștia nu aparțin poporului român (mai exact etniei și sferei de cultură și mai ales istoriei românești), ajungându-se chiar până la a nega originea latină a poporului român.
Nici o educație nu este mai intensă și mai eficientă decât cea a iubirii de țară. Toți cei care au contribuit la apărarea acestui popor pe câmpurile de luptă sunt considerați din perspectivă contemporană patrioți și naționaliști în egală măsură.
Naționalism și patriotism nu este același lucru. Între cele două concepte există anumite diferențe. NU se poate discuta despre naționalism în afara sferei politice. Naționalismul implică o atitudine asumată cu orice risc, agreată mai mult sau mai puțin de către totalitatea indivizilor dintr-un stat și presupune istorismul. Patriotismul se ridică deasupra politicului și nu implică istorismul. Patriotismul este o stare de grație.
Naționalismul romantic a apărut și s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic prin reînvierea momentelor de glorie din trecutul fiecărui popor și ocrotirea tradițiilor, datinilor și obiceiurilor populare. Giuseppe Mazzini și Garibaldi sunt promotorii ideii de reînviere – sau „Risogirmento” în italiană – a istoriei glorioase a Italiei. Cei doi au luptat pentru unificarea Italiei pe plan cultural la început, apoi și pe plan politic, și simultan au promovat, pe planul social, desființarea privilegiilor bisericești sau aristocratice din cele opt state din Italia acelei perioade.
Conștiința națională a fost rezultatul naționalismului .Naționalismul acolo unde s-a manifestat a contribuit la dezvoltarea conștiinței naționale. Este vorba despre constiința națională a grecilor care reușeau să lase de-o parte toate conflictele interne și să organizeze o apărare corespunzătoare în cazul unui atac din exterior. Un foarte bun exemplu este dat și de germani care au reușit să treacă cu bine peste înfrângerea din timpul Primului Război Mondial și au putut
să renască devenind din nou o forță la nivel european și chiar mondial. Este vorba dspre două teorii panslavismul și pangermanismul.
Când Tudor Vladimirescu scria în anul 1821 vornicului Nicolae Văcărescu că Patrie se cheamă poporul și nu tagma jefuitorilor, conceptul de națiune, existent în sine nu era bine cristalizat în termenii săi moderni. Ținând seama de motivele acțiunii, încărcătura mesajului tinde spre patriotism, starea de grație, făcând din Tudor Vladimirescu un erou al neamului românesc.
Idealul naționalistilor din secolul XIX a fost crearea unui stat propriu, principalele obiective ale naționalistilor dn perioada respectivăî au fost:
– eliberarea de sub dominația străină;
– progresul patriei;
– afirmarea valorior noastre autentice;
– integrarea valorilor autentice românești în cadrul circuitului european;
– preluarea și asimilarea bunurilor universale.
Idealul actual nu poate fi decât refacerea României Mari în granițele sale etnice și participarea pe picior de egalitate în Europa. Ideea centrală a naționalismului a fost constituirea statului național și afirmarea lui pe plan internațional, după constituirea acestuia naționalismul a trebuit să apere valorile naționale.
Elementele constitutive ale unei națiunii sunt cele care au indus în cadrul doctrinei naționaliste un număr de principii, este vorba despre: principiul rasei, principiul etnic, principiul limitei etnografice, principiul dreptului istoric, principiul liberei dispozițiuni a popoarelor (dreptul la autodeterminare) și principiul plebiscitului. Primele două sunt reflectări exacte ale elementelor constitutive ale unei națiunii, celelalte principii implică o dezvoltare de tip suplimentar.
Principiul limitei etnografice se referă la extinderea statului până la limitele teritoriale ale existenței națiunii, a etniei propriu-zise;
Principiul dreptului istoric este dat de existența națiunii ca element băștinaș pe teritoriul său, a posesiunii pe toată perioada existenței sale sau într-un trecut istoric asupra teritoriului unde este băștinașă, iar intrarea teritoriului în cadrul altui stat s-a produs prin anexare, forță sau intimidare ;
Principiul liberei dispozițiuni a popoarelor (dreptul la autodeterminare) presupune dreptul și obligația națiunii de a-și organiza propriul stat în limitele teritoriale date de principiul etnic și în baza dreptului dat de principiul naționalităților.
Principiul plebiscitului permite consemnarea voinței comunității naționale în cauză ca expresie a instinctului național ajuns în stadiul de conștiință națională prin plebiscit, act suficient pentru a legitima dreptul națiunii la un stat cu organizare proprie.
Doctrina naționalistă evidențiază și o serie de antagonisme doctrinare fundamentale: principiul dreptului istoric izvorât din posesiunea îndelungată a unui teritoriu și de guvernarea îndelungată a unei națiuni – "timpul scurs nu transformă niciodată violența în drept" (Mamiani)-, principiul legitimității – dreptul monarhiilor de posesiune asupra teritoriilor și de guvernare a națiunilor (Talleyrand), – principiul echilibrului static – elaborat de marile puteri în 1815, la Congresul de la Viena, pentru a justifica necesitatea menținerii imperiilor drept echilibru al celorlalte imperii și imperativ în menținerea păcii – principiul inegalității raselor și a națiunilor – care presupune privarea de drepturi a anumitor națiuni în detrimentul altora, inclusiv al subordonării raselor (națiunilor) inferioare celor superioare- și principiul superiorității statului asupra națiunilor și naționalităților – opus principiului autodeterminării, consacră menținerea cu orice preț a statelor existente la un moment dat, în ciuda voinței națiunilor .
Aproape toate dicționarele de înțelesuri din lumea largă identifică naționalismul cu patriotismul. Într-adevar, este vorba de niște sentimente care se răsfrâng asupra neamului și teritoriului național, țările fiind văzute, în cele mai multe cazuri, ca locuri de formare și dezvoltare ale unui popor- națiune.
Excepțiile sunt, în general, cele legate de forme politice imperiale sau federale constituite din conglomerate de grupuri naționale forțate sa conviețuiască în cadrul unui mediu aflat într- un echilibru extrem de fragil.
Istoria omenirii, arată că aceste “excepții”, cu tendințe hegemonice, apar periodic acționând pentru lichidarea statelor naționale stabile în scopul înglobarii lor în respectivele structuri suprastatale.
Și ca orice activitate umană împotriva unui curs natural de dezvoltare istorică, mai devreme sau mai târziu, apar fenomene de instabilitate socială și politică urmate de dezintegrări spectaculoase cu efecte internaționale nedorite, chiar violente.
Daca patriotismul se identifică prin sentimente de dragoste, devotament și loialitatea pentru o Patrie, în cazul naționalismului aceleași sentimente se răsfrâng asupra Națiunii care a făurit acea Patrie.
Patriotismul și naționalismul sunt complementare și inseparabile, cumulul acestor sentimente mergând până la sacrificiul de sine. Iar acest sacrificiu, înseamnă, în vremuri de război provocat împotriva ființei naționale române, viața proprie, sacrificiul suprem prin care s-a clădit statul național român, s-a întărit și s-a dezvoltat națiunea româna. Aceasta jertfa a înaintașilor a fost scrisă cu litere de sânge și foc pentru totdeauna în Cartea de bază a națiunii, Constitutia, revizuită sau nu.
Daca patriotismul definește relația cu țara, cu teritoriul de formare și dezvoltare a națiunii, naționalismul definește relația față de neamul căruia îi aparții cu valorile și tradițiile sale.
Atacul concentrat asupra naționalismului este tocmai o încercare de distrugere a legăturilor cele mai intime ale unui popor și implicit a dinamitării statului național și a independentei sale.
Acest lucru s-a manifestat prin teoria internaționalismului comunist, iar astăzi de diversele forme globalizatoare, cum ar fi federalizarea europeană, care ajung să ceară imperios însăși cedarea atributelor de suveranitate statală .
Naționalismul ca ideologie politică
Odată cu apariția statului națiune, naționalismul s-a dezvoltat ca justificare ideologică a sa iar patriotismul a evoluat ca expresie a loialității față de statul- națiune. Naționalismul este folosit drept cadru de referință, precum și o modalitate de evaluare a oamenilor și a politicii. El constituie forma principală de identificare.
Naționalismul face apel la oameni să se identifice cu interesele grupului lor național, vezi cazul Revoluției Franceze și a ceor aflați sub dominația URSS, imediat după terminarea Războiului Rece.
Naționalismul este fără îndoială una dintre cele mai vechi și mai agresive dintre ideologii. Ar fi dificil să se exagereze importanța acestui concept în politica națională. Naționalismul este cea mai puternică idee politică din ultimii 200 ani . Are un impact însemnat asupra oricărei persoane din orice societate modernă. Naționalismul este atât de influent încât a dominat aproape orice alt sistem ideologic.
Termenul de națiune este utilizat ca similar pentru stat sau țară. Termenul de națiune nu are de fapt nici o conotație politică fiind mai degrabă un concept de tip social. Naționalitatea ține mai ales de termenii etnicității decât de partea politică a lucrurilor. Și politica poate constitui o sursă de identitate națională. Deși termenul de națiune nu are neapărat implicații politice, nu același lucru se poate spune despre cel de stat.
Statul- națiune, a devenit forma principală de organizare politică a oamenilor moderni. Termenul de națiune simbolizează unitatea unui popor, termenul de stat conferă acestei uniunii caracterul politic.
În secolul XX, autodeterminarea popoarelor a devenit una dintre cele mai larg acceptate principii. Oamenii se identifică atât de mult cu statul-națiune, încât liderii politici trebuie adesea doar să susțină că o anumită strategie servește interesului național. Dacă politica statului- națiune este determinată exclusiv de ceea ce este bine pentru statul- națiune respectiv este foarte posibil ca respectivul stat să intre în diferite conflicte politice cu alte state-națiuni.
Teorii privind originea statului :
1. Teoria naturală : Aristotel, este unul dintre părinții știnței politice,unul dintre primii susținători ai acestei teorii naturale ; potrivit acestei teorii oamenii sunt ființe sociale prin natura lor care se strâng laolaltă în mod natural și interacționează formând astfel o comunitate ;
2. Teoria forței : implică o școală de gândire negativă care vizează faptul că statul este format prin cucerire, fiind o premisă pentru mișcările revoluționare ; expresia pozitivă a teoriei forței a apărut în Germania secolului XIX, stipulează faptul că formarea prin forță a statului se referă la faptul că cei slabi trebuie să fie conduși de cei mai puternici ;
3. Teoria originii divine : este probabil cea mai veche teorie privind formarea statului și vizează faptul că unii oameni sunt aleși și unși de Dumnezeu ; pot fi considerate trei generalizări cu privire la această origine a teoriei divine ; fiecare națiune s-a considerat la un moment dat cea aleasă de divinitate, selecția divină a fost invariabil autodeclarată, justificarea cuceririlor asupra altor națiuni ;
4. Teoria dreptului divin al regilor : a fost sprijinită de către cei care susțin monarhia absolută ; formulată ca o contraponderea la teoria celor două săbii, dar susținătorii credeau că orice putere vine tot de la Dumnezeu ;
5. Teoria contractului social : elaborată în secolele XVII-XVIII, se baza pe conceptul de suveranitate populară, conform căruia sursa legitimității și autorității statului este poporul ; conform acestei teorii, stataul, în loc să fie creat printr-un impuls uman natural sau împuternic de către Dumnezeu, statul a fost creat printr-un act deliberat și rațional al oamenilor din societate.
Deși naționalismul este un fenomen relativ nou, a început să se manifeste din timpul secolului XII, nu a devenit decât mult mai târziu o instituție politică fundamentală. Dezvoltându-se odată cu Epoca Luminilor, naționalismul a fost o reacție politică la dezvoltarea comerțului și a comunicațiilor din perioada respectivă dar doar odată cu Revoluția Franceză a devenit o idee imposibil de reprimat. Totuși, naționalismul nu a făcut parte niciodată din prima linii a politicii mondiale. Deși naționalismul exagerat- numit și șovinism, poate conduce la fascism, formele mai temperate de unitate națională sunt îmbrățișate adesea de oameni mai puțin fanatici. Naționalismul a ajuns să cunoască o circulație politică largă. Naționalismul a devenit cea mai influentă idee politică din lume de la Revoluția Franceză. Naționalismul reprezintă o îmbinare între un fenomen politic și identitate ființei umane.
O distincție clară dintre naționalism și patriotism se bazează pe recunoașterea caracterului teoretic al naționalismului, spre deosebire de caracterul activist al patriotismului. În termeni simpli , naționalismul este ideologia de statului-națiune modern.
Patriotismul, pe de altă parte, nu este o teorie ci un act sau un gest de solidaritate, loialitate și devotament față de statul-națiune. Naționalismul descrie statul-națiune și oferă justificare teoretică a acestuia. Patriotismul înseamnă salutarea drapelului sau intonarea imnului național, el constă dintr-un sentiment de devotament față de instituția exprimată prin naționalism.
Patriotismul reprezintă în raport cu naționalismul ceea ce reprezintă adorarea religioasă în raport cu teologia. Patriotismul este formă laică de adorare a statului-națiune și este ca urmare, considerat un lucru nobil.
***Atașamentul emoțional față de naționalism este atât de puternic, deoarece naționalismul conferă individului o identitate pe care o extinde la ceva mai măreț decât eul individual. Naționalismul nu descrie pur și simplu o identitate politică, el crează o oglindă în care oamenii se pot vedea și se pot autodefini.
Naționalismul îi încurajează pe oameni să se identifice aproape exclusiv cu interesul național. Lucrurile care sprijină interesul național sunt considerate bune, iar cele care i se opun trebuie contracarate.
Naționalismul instituie un sistem de valori și oferă un mecanism prin intermediul cărora pot fi satisfăcute necesitățile socității. Naționalismul poate să unească sau să dezbine.
Formele extreme de naționalism pot fi negative ducând la imperialism, atunci când o națiune domină alte națiuni. Deși naționalismul poate fi un factor unificator valoros, el îi încurajează pe oameni să își definească interesele și valorile în alți termeni decât binele umanității ca întreg. Din păcate impulsul naționalist poate duce la rasism și antisemitism.
O altă provocare la adresa naționalismului vine din sfera economică. Globalizarea comerțului și corporațiile multinaționale au generat o contracție foarte puternică cu naționalismul.
Naționalismul este o abstracțiune, în loc să-i fie loiali unei persoane, unui nobil sau rege, oamenilor li se cere să fie loiali unie idei, unei tradiții, unei istorii, unei noțiuni de fraternizare.
Capitolul II
ISTORIA NAȚIONALISMULUI ÎN ROMÂNIA
Ca orice națiune, și cea română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe faze de formare, iar odată cu aceasta s-a format și noțiunea de naționalism. De multe ori, de-a lungul istoriei, acest naționalism nu s-a format în mod deosebit pentru iubirea de țară și popor ci mai ales ca o consecință a represiunilor la care au fost supuși românii de-a lungul istoriei din partea mai multor popoare.
Națiunea nu a apărut ca un artificiu ci este rodul evoluției unei realități. Ca orice națiune desemnând un proces, națiunea este rezultatul unui proces istoric. Miile de apărători ai neamului românesc, cunoscuți sau anonimi, căzuți pe câmpurile de luptă, sunt din perspectivă contemporană patrioți și naționaliști în egală măsură. Oameni de cultură și oameni politici, au pus la punct naționalismul deși au avut în multe cazuri convingeri diferite. Indiferent de ce factură a avut naționalismul, facând abstracție de natura politică, merită amintiți personalități ca: Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Brătienii, Nicolae Iorga, Ion Antonescu, chiar și Nicolae Ceaușeșcu și Regele Ferdinand. Din păcate mulți dintre acești au avut un destin tragic dar statul actual a apărut și s-a dezvoltat și pe seama sacrificiului lor.
În istoria românilor au fost numeroase momente de cumpănă, depășite prin eforturi proprii în majoritatea cazurilor sau printr-un sacrificiu, de cele mai multe ori suprem.
Afirmația că națiunea și naționalismul românesc este o creație a pașoptiștilor masoni este falsă. Națiunea română și naționalismul românesc nu este creația nici unei oculte. Este creația românilor din tot trecutul lor istoric.
2.1 Originile naționalismului românesc
Națiunea română a fost propria ei creație. Ontologic, spațiul românesc este o permanență istorică iar argumentativ nu este atacabilă această idee. Meandrele istoriei au trasat frontiere realiste, nerespectate de foarte multe ori de către vecini. În interiorul acestor frontiere s-a format și cristalizat poporul român tot ca permanență istorică.
După principiul limitei etnografice și după principiul dreptului istoric, românii au mai puțin teritoriu în prezent decât li s-ar cuveni. Evenimentele istorice au generate diferite mișcări de factură naționalistă, multe apărute ca o revoltă la opresiunile îndurate de-a lungul timpului.
Deși structura etnică a poporului român a rămas de-a lungul perioadelor istorice destul de stabilă, Transilvania a avut de suferit anumite colonizări de populații. Colonizările de populații au avut și consecințe pozitive nu numai negative (dezvotarea unor orașe, construirea unor cetăți).
a) Românii și colonizările din Transilvania
În Transilvania, naționalismul românesc a apărut pe măsura opresiunilor venite din partea maghiarilor, în condițiile în care regii maghiari au colonizat aici pe secui (populație turcică care a fost mutată in această zonă pentru a se opune altor popoare migratoare), sașii (au ocupat zona de sud a Transilvaniei) și cavalerii teutoni (Țara Bârsei).
În condițiile în care aceștia din urmă se bucurau de mult mai multe privilegii de cât românii, reacția acestora din urmă a venit imediat prin generarea unui curent naționalist, anti-maghiar în mod deosebit, care se manifestă până în zilele noastre.
În secolul al XVIII, au aduși aici svabii, populație de origine germană, dar toate aceste colonizări care au avut nu numai scop de apărare a granițelor dar și de a dilua fondul etnic românesc a menținut simțul național românesc veșnic treaz în Transilvania.
Cei care s-au opus în mod constat au fost țăranii români care au păstrat viu simțul național românesc.
Opresiunea cea mai mare a venit în timpul conducătorilor maghiari (Ludovic I de Anjou- 1342-1382) care a emis numeroase decrete împotriva ortodocșilor și a populației majoritare românești. Astfel, printr-un decret din data de 28 iunie 1366, regele acorda nobililor un privilegiu prin care aceștia puteau să extermine sau să distrugă din această țară pe răufăcătorii de orice națiune, mai ales români .
Politica maghiară de opresiune a continuat și mai departe de-a lungul timpului atunci când generalul Bucow a bombardat cu tunurile mănăstirile ortodoxe generând o intensificarea a curentului naționalist românesc. În ciuda opresiunilor nu a existat nici o absorbție confesională concretă. În schimb s-a produs compromisul religios soldat cu apariția greco-catolicismului.
În tot timpul Evului Mediu, în Transilvania a existat o polarizarea socială în defavoarea românilor și o reacție națională sub diferite forme față de politica anti-românească.
Dacă nu ar fi existat conștiința națională și rezistența la politica de anihilare a spiritului românesc, momentul Marii Uniri ori ar fi fost amânat ori nu s-ar mai fi întâmplat deloc.
Este de amintit Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691, care deși păstra autonomia internă a Transilvaniei și Dieta, dar și instituțiile juridice și pe cele administrative, confrimă privilegiul celor trei națiuni politice (maghiari, secui și sași), drepturile celor patru religii (romano-catolică, lutherană, calvină și unitariană) iar românii erau considerați tolerați.
b) Etapa renașterii naționale
Renașterea națională a venit pe fondul unor schimbări la nivel național în mai multe state europene cu repercursiuni și asupra statelor românești.
În Transilvania, renașterea națională s-a manifestat pe mai multe planuri: Școala Ardeleană (expresia românească a Iluminismului- Inochentie Micu, episcop care afirma continuitatea daco-romană a poporului român, și dreptul istoric asupra Ardealului- vezi fig.2.1). Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan din secolul XVII, răbufnire a naționalismului românesc, determinat de înăsprirea condițiilor de viață, a avut un ecou deosebit în Europa și pe plan local, autoritățile habsburgice au luat anumite măsuri de îmbunătățire a vieții țăranilor dar nu într-o pondere satisfăcătoare. Eroul răscoalei, Horea, a reprezentat un simbol, un simbol național dar și social. Horea a apărut în presa vremii și în iconografia din acea perioadă ca liderul unei națiuni obidite într-o țară românească unde dacii au pus bazele națiunii române, de aceea a fost numit și Horea- Rex Daciae.
Conștiința națională a generat în Transilvania un sentiment de solidaritate națională mult mai evident ca în Moldova sau Țara Românească, slujind toate acțiunile care s-au finalizat prin Marea Unire. Este de semnalat documentul Supplex Libellus Valachorum (1791- vezi fig.2.2), actul fundamental al mișcării naționale a românilor din Transilvania. Acest document a stat la baza programelor politice ulterioare, care au avut ca scop, în primul rând recunoașterea națiunii și a limbii române.
Fig.2.1-2.2 Ioan Inochentie-Micu (stânga) și Supplex Libellus Valachorum, sursa: www.historia.ro
În celelalte provincii, domniile fanariote nu avea nici un fel de compasiune față de populația românească . Aici naționalismul românesc a avut de-a face cu jefuirea țării de către turci prin intermediul domnitorilor fanarioți. În afara de devalizarea economică, desființarea armatei, domniile fanariote au avut ca rezultat popularea Dobrogei cu tot mai multă populație românească pentru că această provincie nu se afla sub influență fanariotă, salvând astfel Dobrogea de a fi transformată într-o regiune cu populație turco-tătară.
În egală măsură, membrii ai Școlii Ardelene au trecut în Moldova și Transilvania generând un curent naționalist, aducând lucrări ce scoteau la lumină ideea de naționalism românesc și fundamentarea noțiunii de națiune română. Rolul acestor învățați ardeleni în Moldova și Țara Românească în afirmarea conștiinței naționale a fost unul important dar nu decisiv . Stimulați și de deschiderea spre cultură a domnilor din Principate dar și de evoluția normală a cărții tipărite, oameni învățați ai vremii au scos la iveală importante lucrări care au intrat în circulație și au condus la fundamentarea ideii de națiune română. Deși rolul jucat de dascălii ardeleni care au traversat munții în Moldova și Țara Românească este incontestabil nu se poate vorbi despre un așa-numit descălecat cultural.
c) Redeșteptarea națională.
Pe măsura consolidării ideii de națiune modernă, condițiile istorice au devenit nefavorabile pentru poporul român. Puterile din preajma Țărilor Române au vizat în permanență anexarea acestora, valorificarea economică sau ca monedă de schimb între ele. Astfel, românii din Banat aveau să suporte o triplă amenințare: habsburgică, maghiară dar și sârbească, în fruntea bisericii ortodoxe române fiind puși ierarhi sârbi .
În anul 1718, când Banatul a trecut sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, a fost organizat ca domeniu al Coroanei și pus sub conducerea unui guvernator militar pentru ca în anul 1779 să fie alipit la Ungaria în cadrul Imperiului Habsburgic.
Bucovina, parte a Moldovei a fost cedată Austriei de către Poartă în anul 1775, pe timp de pace nu sub obligația unui război, a devenit Ducat, apoi Mare Ducat, a avut drapel propriu sub directa guvernare a Curții de la Viena. Bucovina a trebuit să suporte o catolicizarea intensă și colonizarea cu populație germanică- rutenii.
În Basarabia, deznaționalizarea românilor sub dominație rusă a fost foarte violentă. Basarabia a fost cedată rusilor de către turci în anul 1812. Deși inițial a avut un statut autonom, corespunzător politicii țariste față de regiunile limitrofe, acesta a fost desființat de către guvernatorul general Mihail Vorunțov (1823-1854). În Biserică, Școală și Administrație a fost introdusă în mod obligatoriu limba rusă, Mitropolia Ortodoxă de la Chișinău a fost subordonată Sinodului Rus. Elita românească din Basarabia a fost menajată de către regimul țarist în ideea de a sluji Rusia. Acest lucru a dus la procesul de rusificare datorită unor avantaje de ordin social, politic și material. Diferența esențială dintre Bucovina și Basarabia a fost nivelul de culturalizare, astfel, în Bucovina, germanismul a indus și anumite efecte pozitive, în ceea ce privește învățământul și accesul la cultură, în comparație cu îngrădirile din Basarabia, unde accesul la cunoaștere era foarte mult limitate.
Toți acești factori istorici au determinat în timp apariția unor mișcări naționale care s-a manifestat pentru început sub formă ascunsă, apoi sub camuflajul cultural și mult mai evident în timpul marilor răscoale și revoluții.
2.2 Evoluția curentului naționalist în perioada secol XIX-1945
În secolul XIX, politica antiromânească a fost extrem de virulentă mai ales în Basarabia, odată cu desființarea autonomiei regionale, numai 2 din cei 10 guvernatori au fost moldoveni . În egală măsură, o parte din populația românească din Basarabia a fost dizlocată și înlocuită cu alte populații, de alte etnii, cu toate acestea populația românească a rămas majoritară.
Revoluția lui Tudor Vladimirescu a fost în concordanță cu evenimentele imediat anteriore din Europa. Nu doar ideile liberale erau la modă dar și ideea națională prindea consistență la nivel european. Țara vândută practic străinilor, teritoriile amputate și bogățiile scoase din țară au fost tot atâtea motive pentru declașarea revoltei. În acele împrejurări sarcina de a schimba situația deplorabilă a Țării Românești a revenit lui Tudor Vladimirescu sprijinit de o parte din boierime. Tudor Vladimirescu a pornit la luptă fără un ajutor extern, numai alianța cu Eteria greacă s-a dovedit a nu fi suficientă pentru reușita revoltei.
Revoluția lui Tudor Vladimirescu din anul 1821, a apărut din mai multe cauze care au atins integritatea națională a românilor: regimul politic existent; protectoratul rus și suzeranitatea Turciei; monopolul turcesc asupra comerțului Țărilor Române; administrarea mănăstirilor.
Fig.2.3-2.4 Tudor Vladimirescu (stânga) și fortificațiile Bucureștiului din timpul Revoluției, sursa: istorielocala.ro
În acele vremuri, Tudor Vladimirescu a preluat rolul unei partide naționale românești curent naționalist din păcate nu prea mai exista în acel timp. Marea dificultate a evenimentelor din acea perioadă rezidă din unghiul cum era privită de factorii de putere și influență. Astfel, pentru turci era o răzvrătire internă, pentru boieri, o ridicare împotriva dominației otomane, iar
Eteria o privea ca o acțiune militară a unui aliat dar aceast din urmă avea să-și urmeze propriile interese.
Deși înfrântă, prin asasinarea lui Tudor Vladimirescu care nu a fost de acord ca Eteria să folosească resurse țării în interesul Greciei, Revoluția din anul 1821 a readus domniile pământene și a imprimat sentimentul recuperării demnității naționale.
Revoluția din anul 1821, nu a fost rezultatul unui hazard, ci a purtat glasul unei conștiințe naționale, reprezentând un punct de cotitură în istoria românilor. Odată cu celebrele cuvinte Patrie se cheamă poporul și nu tagma jefuitorilor (citat din Proclamația de la Padiș), era deja limpede că viitorul țărilor române se afla sub semnul naționalismului. Acțiunea revoluționară a avut o strategie și o tactică politică, o strategie și politică militară (un corp de oaste bine organizat- pandurii) și mai ales un program politic.
Tudor Vladimirescu, venit din clasa socială aflată în așteptare, a avut o viziune modernă asupra istoriei. A fost precursorul unei generații care nu mai accepta umilința poporului său. În numele națiunii a îmbrăcat el cămașa morții. Sacrificiul lui va rămâne în istorie ca unul deosebit, un model de naționalism și patriotism.
După încheierea războiului ruso-turc (1828-1829), terminat odată cu Pacea de la Adrianopole, administrația rusă instalată în Principate a vizat chiar anexarea completă a acestora, menționând Dunărea ca graniță firească a Rusiei . Cu toate acestea, Regulamentele Organice (vezi fig.2.5-2.6) au avut un rol extrem de important, au așezat Principatele dunărene pe linia progresului. Elaborarea Regulamentelor Organice, câte unul pentru fiecare Principat, a fost realizat sub coordonarea autorităților de la Petersburg. Socotite ca și constituții, cu prevederi asemănătoarea pentru Moldova și Țara Românească, s-au creat primele premise ale unirii acestora. În cadrul Regulamentelor Organice a fost pentru prima oară stipulată separarea puterilor în stat. O prevedere importantă din Regulamentele organice era cea legată de învățământ, mai exact organizarea lui pe baza a două principii: principiul limbii naționale și cel prioritar al învățământului public. S-a făcut însă rabat în cadrul acestor Regulamente Organice de alegerea domnilor. Astfel, aceștia trebuiau să fie aleși de Poartă și confirmați de Rusia. Numai Gheorghe Bibescu a fost ales de către Adunările Obștești Extraordinare.
Efectul direct al modernizării statului și liberalizarea vieții politice a fost tocmai generarea unei mișcări naționaliste. Se remarcă din acest punct de vedere, Partida Națională sub conducerea boierului Ion Câmpineanu. Partida Națională s-a opus în anul 1838 unui act adițional care stipula faptul că orice modificare a Regulamentului Organic trebuie să fie făcută numai cu aprobarea Rusiei și a Turciei. După adoptarea acestui act, Partida Națională va continua să funcționeze sub o formă conspirativă.
Fig.2.5-2.6 Coperta Regulamentului Organic din Țara Românească (stânga) și arderea acestuia în timpul Revoluției din anul 1848, sursa: Arhivele Naționale
În anul 1838, două documente, Act de unire și independență și Osebitul act de numire a suveranului românilor, declarau ca ilegal Regulamentul Organic și militau pentru Unirea Principatelor. Partida Națională considera Regulamentul Organic un mijloc de opresiune, o unealtă pentru coordonarea externă a Țărilor Române, mai ales că, în continuare, acestea din urmă nu-și puteau alege un domn în mod liber și democrat, iar acest document nu putea fi modificat decât de puterile din afara țării .
Partida Națională a fost astfel prima de acest gen care a declanșat prima mișcarea naționalistă din Țara Românească în adevăratul sens al cuvântului, se avea în vedere următoarele aspecte:
– Realizarea unității naționale;
– Stoparea amestecului celor două puteri în treburile interne;
– Independența națională.
Odată deschisă calea luptei pentru naționale pentru unitate, în anul 1840 apare Societatea Secretă care va lua aspectul unei mișcări mult mai radicale. Această mișcarea secretă a fost fondată de către Dimitrie Filipescu și împreună cu Partida Națională nu au fost doar simple acte de curaj ale românilor în fața ocupației străine ci expresia relevantă a conștiinței naționale sintetizată în imperativele epocii moderne. Problema românească a început să devină un subiect permanent pentru diplomația și opinia publică internațională din acea vreme, presa franceză a adus la cunoștință Europei drepturile firești ale românilor și hotărărea lor de realizarea a unui stat național.
Revoluția din anul 1848 a reprezentat un alt moment extrem de important al istoriei mișcării naționale. Deși în Moldova mișcarea nu avut anvergura necesară, două documente au enunțat principiul unității politice a românilor, este vorba despre Dorințele partidei naționale din Moldova și Prințipurile noastre pentru reformarea patriei. În Țara Românească, opoziția s-a organizat sub forma Partidei Naționale, cu presă radicală și conspirații politice, revoluția a avut un oarecare succes. Toate documentele revoluției erau realizate sub semnul naționalismului. Atunci s-a cântat pentru prima dată Deșteaptă-te române! și s-a adoptat Tricolorul (vezi fig.2.7)
Fig.2.7-2.8 Tricolorul din anul 1848 (stânga) și mișcările din timpul Revoluției, sursa: www.istoriiregasite.ro
Melodia imnului Deșteaptă-te române! a fost compusă de către Anton Pann, iar versurile aparțin poetului Andrei Mureșianu. Este vorba de fapt despre un poem, numit Un răsunet, redactat și publicat în timpul Revoluției din anul 1848, poem transpus apoi pe versuri. Datorită mesajului de patriotism și de libertate transmis, a fost cântat la toate evenimentele istorice, mai ales în cazul conflictelor militare (Războiul de Independență, Primul și al Doilea Război Mondial, Revolta de la Brașov- 1987, Revoluția Română- 1989, când a devenit și imnul național al României până în prezent) .
Tricolorul, drapelul național al României este un tricolor cu benzi verticale, începând de la lance, albastru, galben și roșu. Are o proporție de 2:3 între lățime și lungime. Conform unor legende, românii ar fi utilizat de mult timp aceste culori iar Mihai Viteazul le folosea pe scuturi sau pe diplomele emise. Tricolorul va fi adoptat în anul 1834 ca drapel de luptă, semnificația culorilor fiind: roșu (sângele vărsat), galbenul (holdele de grâu), albastru (culoarea cerului). Drapelul Revoluției de la 1848 era în benzi apoi s-a adoptat variantă cu culorile pe verticală.
Fig.2.9-2.10 Drapelul din timpul Revoluției din 1848, sursa: historia.ro
În Transilvania, mișcarea națională a românilor s-a suprapus cu mișcarea reformistă a nobilimii maghiare care avea în vedere alipirea Transilvaniei la o Ungarie inexistentă în acel timp. Revoluția din Țările Române din anul 1848 a fost parte integrantă a revoluției pașoptiste europene. Deși a avut aceleași țeluri, a fost diferită de la o țară românească la alta ca durată, intensitate, mijloace, forțe sociale angajate în revoltă. În plus fiecare țară românească se află în contact cu una dintre puteri: Transilvania cu Imperiul Austriac, Moldova cu Imperiul Țarist și Țara Românească cu Imperiul Otoman.
Principalul scop al revoluționarilor pasoptiști transilvăneni români a fost păstrarea identității naționale. Marea Adunare Națională de la Blaj din anul 1848 a reprezentat apogeul afirmării românismului.
Miile de transilvăneni și români din alte ținuturi au dat girul conștiinței naționale. Opoziția maghiarilor a dus la găsirea unor soluții sub suzeranitatea Austriei. Luptele au început în Transilvania, cea mai mare parte din această provincie va fi ocupată de trupele generalului polonez Iosif Bem. Munții Apuseni nu au fost sub ocupație maghiară datorită opoziției românilor sub conducerea lui Avram Iancu. Patriotismul românilor de aici a fost inspirat de o certă și limpede conștiință națională. Represiunea sângeroasă a maghiarilor din anumite zone nu a avut cu nimic de a face cu idealurile revoluționare .
În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind denumită în epocă și revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție în martie 1848 și printr-un program în august 1848. Petiția-proclamațiune cuprindea 35 de puncte și a fost redactată, de către Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, cu știrea domnitorului Mihail Sturdza, în data de 27 martie. Această "petițiune a boierilor și notabililor moldoveni" avea un caracter moderat datorită atitudinii rezervate a principelui Sturdza, care era presat de prezența trupelor ruse la graniță. Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova, sub influența celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mișcării. Aceștia urmau să fie trimiși în Turcia, însă au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea
În Țara Românească situația s-a desfășurat astfel:
7 iunie 1848 Craiova : Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar;
9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației revoluționare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanați;
11 iunie 1848, București: Știind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează, la București, proclamația de la Islaz care va deveni noua constituție. A doua zi, rușii au protestat prin consulul lor și au amenințat că vor invada țara. În aceste condiții, Gheorghe Bibescu abdică;
13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București;
16 iunie 1848 București: Revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii guvernului provizoriu. Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația Bucureștiului;
19 iunie 1848 București: Reacționarii încearcă o contralovitura anihilată imediat de revoluționari care cer sprijinul populației ;
13 septembrie 1848 București: În cursul intrării trupelor otomane, un incident a dus la Bătălia din Dealul Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat defavorabil revoluționarilor români (vezi fig.2.11-2.12);
Fig.2.11-2.12 Litografie prezentând Bătălia din Dealul Spirii (stânga) și monumentul ridicat în anul 1899-1901 în memoria celor căzuți în această luptă, sursa: historia.ro
30 noiembrie 1848: În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10 000 de ostași și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei și locuitori ai orașului, înarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat trupele străine, neținând seama de superioritatea numerică covârșitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluția fusese învinsă.
Revoluția pașoptistă română a pus în lumină solidaritatea națională, a netezit și mai mult drumul spre unitatea națională a românilor. Toate sacrificiile românești din secolul XIX s-au aflat sub semnul naționalismului.
După anul 1848, împlinirea unității naționale a românilor a devenit un obiectiv de prim rang. Naționalismul a fost înainte de toate, liantul acțiunilor politice din Principatele dunărene care au condus la Unirea din anul 1859. A urmat alegerea unui prinț străin ca și conducător și apoi Războiul de Independență. Solidaritatea românească din timpul Războiului de Independență a fost materializarea conștiinței naționale în tot spațiul locuit de către români.
Independența de stat era o necesitate și timpul sosise. Erau două căi pentru obținerea independenței: cea diplomatică și cea a războiului. Atunci când România s-a mobilizat și a pornit Războiul de Independență, puterile europene nu s-au grăbit cu un ajutor diplomatic, mai mult chiar, după cum spunea Mihail Kogălniceanu au păstrat o tăcere insultătoare. Jocul politic al Marilor Puteri nu avantaja România. În acea situația singura cale era cea armată. În ideea menținerii unui echilibru la nivel european, Marile Puteri doreau menținerea integrității Turciei, Conform noii sale Constituții din anul 1876, România era parte componentă a Imperiului Otoman. Protestul României a venit imediat iar singura alianță posibilă atunci a fost cea cu Rusia. Solidaritatea națională din timpul Războiului de Independență a fost materializarea constiinței naționale în tot spațiul locuit de români.
Expresia cea mai înaltă a naționalismului și patriotismului o întâlnim în istoria românilor în timpul Războiului de Reîntregire și a realizării Marii Uniri din anul 1918. Dilema opiniei publice românești de a participa de o parte sau de alta însemna alegerea variantei viabile care să slujească interesele naționale, variantă care să ducă la împlinirea unui ideal de veacuri: Unirea tuturor românilor.
În anii 1917-1918, aflată într-o situație foarte dificilă, peste 30 000 de români din Transilvania, Banat și Bucovina s-au înrolat în armata României. S-a dovedit apoi că rezistența de la Mărășești (1917) a evitat conjuncția armatelor Puterilor Centrale salvând astfel Antanta. Chiar în aceste condiții foarte dificile, românii din toate provinciile au venit spre ce a mai rămas din România, toți au înțeles că solidaritatea era singura șansă pe care o mai avea românismul.
În anul 1927 a apărut Mișcarea Legionară, poate cea mai reprezentativă mișcarea de dreapta din istoria românilor (vezi fig.2.9-2.10). Considerată pe nedrept o mișcare extremistă, a fost apreciată ca fiind: …mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste .
Mișcarea Legionară a apărut în contextul plecării lui Codreanu din Liga Creștină.
Legionarismul a apărut în condițiile unei clase politice învechite, care renunța cu greu la avantajele sale și cu o monarhia care nu mai reprezenta un factor de stabilitate.
De asemenea, mișcarea a apărut pe fondul unor sciziuni politice interne dar și pe fondul unor mișcări la nivel european de facturi diferite.
Doctrina legionară se baza pe următoarele puncte:
1. Combaterea dominației evreiești în viața economică și în presă;
2. Combaterea comunismului și asanarea vieții politice românești
Alinierea la Germania, a fost declarată mai degrabă o alternativă aleasă ca fiind ce mai viabilă în acel moment pentru interesele națiunii române și acest lucru nu trebuie să surprindă, când aproape toată Europa se afla sub dominația germană.
Fig.2.13-2.14 Simbolul Mișcării Legionare (stânga) și Corneliu Zelea Codreanu acordând onorul legionar, sursa: www.cuvantul-ortodox.ro
Principalul ideolog al mișcării legionare, Nae Ionescu, afirma următoarele: Când poporul capătă cunoștiință de sine, încetează de a mai deveni popor, devine națiune.
Sociologul Traian Brăileanu, și el adept al mișcării legionare, afirma că forma ideală de conviețuire umană este națiunea .
Mișcarea legionară a cunoscut un avânt vertiginos, la ea au aderat numeroase personalități ale timpului.
Conducătorul mișcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu, numit și Căpitanul, s-a adresat în data de 8 noiembrie 1929 legionarilor (vezi fig.2.15-2.16) care i-au prezentat onorul într-o adunare ținută la Iași astfel: Trăiască poporul român la el acasă!
Fig.2.15-2.16 Portretul lui Corneliu Zelea Codreanu (stânga) și alături de Ion Antonescu la o adumare publică, sursa: historia.ro
Între legionari și partidele politice au existat numeroase animozități, de asemenea s-a sugerat ideea alinierii legionarilor la mișcarea nazistă. Mulți legionari au fost pedepsiți și uciși generând din partea acestora numeroase represalii. Răfuielile dintre ei sau cu alte facțiuni au făcut mult rău unei mișcări pornite să purifice și să revitalizeze societatea românească. Deși inițial a avut un caracter pur național, în timp mișcarea a deviat de la principiile inițiale. Explicația este destul de simplă, mulți legionari au fost pedepsiți cu moartea de către adversarii lor politici, aflați sau nu la guvernare iar aceștia s-au răzbunat în cele extreme moduri. Actele lor criminale au fost folosite ca metode de răzbunare, dar au fost și cazuri individuale în care anumiți legionari au acționat pe cont propriu, depășind limitele patriotismului sincer.
Condamnat în anul 1938 la 6 luni de detenție pentru un afront adus lui Nicolae Iorga, demnitar al statului, Corneliu Zelea Codreanu va fi asasinat în noaptea de 29-30 noiembrie 1938 de către jandarmii care îl transportau la închisoarea Jilava. Incidentul are loc în pădurea Tâncăbești, din apropierea capitalei. Motivul oficial invocat a fost încercarea de evadare, dar din mărturiile participanților reiese că asasinarea celor 14 legionari a fost executarea unui ordin dat de Carol al II-lea.
Suprimarea „Căpitanului” și arestarea principalilor fruntași ai mișcării au dus la dezorganizarea Legiunii și la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima.
Legiunea s-a scindat în două tabere inamice, „simiștii”, gruparea majoritară condusă de Horia Sima și „codreniștii”, conduși de Ion Zelea Codreanu (tatăl), care l-a acuzat pe Sima de a fi fost spion al lui Moruzov, delapidator.
În tragicul an 1940, în fața pericolului extern și a amputărilor teritoriale, trăirea naționalistă a atins cele mai înalte cote. Glasul național s-a manifestat prin condamnarea cedărilor teritoriale iar mișcările armate ulterioare erau văzute numai în sensul recuperării teritoriilor pierdute. De precizat este faptul că, în anul 1940, românii din Basarabia au trăit diferite drame, multe familii fiind dezmembrate. Statul național-legionar, definit astfel după abdicarea lui Carol al II-lea, nu a fost o formulă inspirată, deoarece Horia Sima (vezi fig.2,11) s-a îndepărtat foarte mult de principiile lui Corneliu Zelea Codreanu . Mai ales sub conducerea lui Horia Sima au fost înființate acele echipe ale morții, care nu au avut nici o logică și și se aflau în contradicție cu și cu spiritul civic și cu cel creștin.
Pentru România a început războiul pentru reîntregirea teritoriului național, între anii 1941-1944, care a avut de la bun început un caracter anticomunist, drept și național. Astfel, odată declanșat războiul, România a încercat să aibă o relație bună cu toți vecinii și a încercat să imprime o poziție neutră și altor state din Balcani și Europa Centrală. Mersul războiului și operațiunile militare erau privite atunci ca având un scop nobil, recuperarea teritoriilor pierdute în anul 1940. Împotriva pierderilor teritoriale s-au pronunțat atunci numeroase personalități ale vremii: Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu.
Sentimentul luptei pentru dezrobirea națională s-a afirmat în anul 1941, odată cu numirea lui Ion Antonescu ca șef al statului (vezi fig.2.11). Antonescu a venit la putere după amputările teritoriale și s-a aliat cu Germania ca singura soluție viabilă pentru recuperarea teritoriilor pierdute.
Numit prim-ministru de către Regele Carol al II-lea, Ion Antonescu nu a primit sprijinul
politic din partea partidelor democratice de accea a cooptat Mișcarea Legionară în Guvern cu Horia Sima în fruntea legionarilor. Astfel s-a instaurat Statul Național-Legionar.
Fig.2.11 Ion Antonescu și Horia Sima, sursa: www.historia.ro
Numit vice-președinte al Consiliului de Ministri, Horia Sima se considera principalul artizan al acestui tip de stat. În consecință, instaurarea Statului Național-Legionar a determinat scindarea ordinii interne pe mâna poliției și a legionarilor. Aceștia din urmă aveau anumite resentimente față de Poliție care chiar și așa era condusă de un general legionar Constantin Petrovicescu. Legionarii aveau în vedere asigurarea ordinii publice pe baza principiilor lor fasciste și a intereselor de partid. Pentru a asigura un echilibru între instituția Poliției care s-a dedat la numeroase acțiuni împotriva legionarilor în perioada lui Carol al II-lea și legionari s-a înființat Poliția legionară. Antonescu a profitat de situația creată și de noua organizație pentru a elimina câteva persoane incomode și apoi a da vina pe legionari. Astfel a fost eliminat de cțtre un comando al Poliției legionare Mihail Moruzov, creatorul și șeful serviciului secret de informații al armatei în perioada 1924-1940) .
Legionarii se prezentau ca principala forță politică și paramilitară din țară dar erau nevoiți să suporte la conducerea Statului un militar fidel Berlinului, Ion Antonescu. Preluând instituțiile de forță, Antonescu a limitat extinderea puterii administrative și militare a legionarilor.
Statul Național-Legionar s-a caracterizat în cele patru luni de guvernare prin lipsa aplicării legii oficiale, drepturile omului și libertatea de exprimare fiind reprimată de cele mai multe ori violent de către legionari. Antonescu a profitat și a folosit Legiunea pentru fapte de care el nu vroia sa fie acuzat.
Bilanțul financiar al țării a devenit excedentar odată cu confiscarea averilor evreilor, inițial au existat mari probleme cu banii datorită pierderilor teritoriale, suportări a 1,5 milioane de refugiați din teritoriile ocupate dar și datorită cutremurului din anul 1940. Procesul numit românizare, a adus în buzunarele legionarilor foarte mulți bani.
În data de 4 decembrie 1940 a fost încheiat un acord economic cu Germania, prin care aceasta acorda asistență militară și tehnică de luptă contra petrolului românesc.
Ion Antonescu a preluat practic toată puterea în Stat, numindu-se Conducător al Statului, practic nici o instituție nu avea autoritatea de al combate.
Rebeliunea legionară, a început atunci când legionarii au început să crească numărul acțiunilor de forță (sechestrări, asasinate, maltratări, etc.). Victime au căzut rând pe rând Nicolae Iorga, Virgil Maghearu, Gheorghe Argeșanu, Victor Iamandi, dar și masacrul de la Jilava (26-27 noiembrie 1940) când au fost asasinați 64 de deținuți, foști demnitari.
După întâlnirea cu Hitler de la Berlin, Antonescu a revenit prin a da două decrete ce precizau pedeapsa cu moartea pentru cei care instigau la rebeliune sau de dedau la fapte împotriva interesului Statului, înlocuind o mare parte din legionarii aflați la putere. Rebeliunea legionară a durat între 21-23 ianuarie 1941 fiind reprimată de armată. A urmat apoi ofensiva pentru cucerirea teritoriilor ocupate care se va solda ulterior cu un eșec, după o serie de succese inițiale.
Chestiunea continuării războiului dincolo de Nistru poate fi justificată prin faptul că URSS și-a reiterat permanent ambițiile de revenire la situația granițelor din iunie 1941. Indiferent de cum este pusă problema și cât de discreditat a fost si este Ion Antonescu, acesta a vizat recucerirea teritoriilor naționale pierdute. Acesta și-a asumat răspunderea și a fost dispus la numeroase sacrificii în numele sentimentului național. Operațiunile militare și deciziile de război au fost luate pe fondul conjuncturilor de moment.
Naționalismul de la începutul secolului XX a fost unul îndreptat pentru prosperitatea țării și a locuitorilor săi, realizarea unificării naționale și asigurarea frontierelor. Cu toate acestea, treptat, naționalismul s-a transformat într-o mișcare ce a tins spre extremism, mizele interne depășind de cele mai multe ori principiile originale ale naționalismului. Astfel, numeroasele crime, asasinate și răpiri au pătat imaginea de ansamblu a naționalismului .
2.3 Naționalismul românesc în perioada regimului comunist
În perioada comunistă, conceptul de națiune a fost bine definit. Cu toate acestea, conceptul de naționalism a fost combătut de ideologia comunistă din mai multe motive: anacronism, imperialism, discriminare. Cu toate acestea, națiunea și naționalismul erau indisolubile iar instinctul național nu putea fi înăbușit.
Ideologia comunistă a imprimat o altă noțiune, un alt concept, internaționalismul proletar, care să înlocuiască naționalismul. Astfel, în viziunile de stânga, naționalismul apare ca o ideologie și politică care nu recunoaște drepturile altor popoare conlocuitoare, încălcând interesele lor legitime și persecută alte popoare. Astfel, naționalismul a fost combătut, pentru că se opunea internaționalismului proletar.
Internaționalismul proletar avea în vedere solidaritatea de clasă a oamenilor muncii din toate țările împotriva asupritorilor. Internaționalismul proletar era reprezentat ca fiind unul dintre principiile fundamentale ale marxist-leninismului. Sintagma oamenii-muncii, nu desemnează peste tot aceeași condiție a oamenilor activi dintr-o anumită societate. Astfel, Cominternul (1919-1943) și Cominformul (1947-1956) au coordonat la nivel internațional activitatea partidelor comuniste, cele două organisme politice au ignorat factorul național iar pentru atingerea scopurilor propuse au recurs la teroase, șantaj și crimă.
Pe timpul comunismului, naționalismul s-a manifestat pe toate palierele societății. Limba, tradițiile, istoria au fost apărate la vedere și nu în mod inconștient, iar autoritățile comuniste au tolerat acest lucru. Astfel, în structurile comuniste, au apărut două tabere: grupul naționalist, cristalizat în jurul lui Lucrețiu Pătrășcanu și grupul Ana Pauker, Vasile Luca și Theohari Georgescu, grup supus fără condiții sovieticilor și o altă tabără, străină de spiritul românesc.
În ciuda supunerii față de interesele sovietice, liderii comuniști nu s-au dezis de naționalismul lor, astfel Gheorghe Gheorghiu-Dej a ținut sus steagul naționalismului, el afirmând în anul 1955 calea românească de afirmare a socialismului. Din acest punct de vedere, România a respins Planul Valev (România trebuia să devină grânarul statelor comuniste), implicarea puterii de la București în medierea diferendului dintre China și URSS și distanțarea de Moscova. Gheorghe Gheorghiu-Dej a urmărit distanțarea de Moscova prin mai multe căi.
După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu a continuat această linie naționalistă a politicii comuniste.
Momentul prielnic a apărut în data de 20/21 august 1968 când Cehoslovacia a fost invadată de statele Pactului de la Varșovia (vezi fig.2.12-2.13). România și-a manifestat solidaritatea cu poporul cehoslovac, scoțând la iveală un naționalism viguros care afirma faptul că un stat, un popor și o națiune nu trebuie amenințate sau agresate sub nici o formă de nimeni. Se poate spune că naționalismul a acoperit lipsa de simpatie a românilor pentru politica regimului comunist dar acest lucru nu a contat când a fost vorba de revolta anticomunistă .
România, stat comunist și membră a Tratatului de la Varșovia, prin poziția politică și prin voința populară a transmis lumii un mesaj foarte clar: un stat, un popor și o națiune nu trebuie amenințate și agresate sub nici o formă de nimeni. Este dreptul fiecărei națiuni să-și urmeze destinul. Naționalismul ca trăire profundă, își poate dovedi profunde valențe pentru adversarii conceptului: de deschidere, de înțelegere, de respect și solidarizare cu alte naționalisme.
Fig.2.12-2.13 Praga-1968, invazia Cehoslovaciei (stânga) și opoziția lui Ceaușescu, sursa: www.historia.ro
Putem spune că naționalismul a acoperit lipsa de simpatie a românilor pentru regimul comunist, dar nu contat când a fost vorba despre revolta anti-comunistă. Spre finalul epocii comuniste, manifestările izolate sau cele de stradă din decembrie 1989, au avut loc din cauza nemulțumirilor condițiilor de trai, nu din cauza naționalismului.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Exilul românesc a încercat cu șanse minime să oprească ascensiunea comunismului. Au fost personalități ale exilului care au nuanțat și latura
naționalistă, este vorba de Grigore Gafencu, dar și despre intelectualii din Basarabia care au manifestat o atitudine naționalistă de mare curaj. Grigore Gafencu nu a fost doar un naționalist, ci un lider al rezistenței românești din afara granițelor. El a lat apărarea muncitorilor polonezi și unguri în timpul revoltelor din anul 1956, atunci când aceștia s-au opus regimului comunist și a avut o viziune unitară asupra Europei. Peste hotarele României, nimeni nu avea faima și prestigiul lui Gafencu, reprezenta nu numai interesele României dar și ale vecinilor săi.
În anul 1970, poetul Grigore Vieru publică poezia Curcubeul, Nicolae Dabija- Harta vechii Dacii, Mihail Ion Cibotaru- Temerea de obișnuiță (pentru românii de o parte și de alta a Prutului).
În perioada anilor 1970-1989, vocea națiunii s-a făcut mult mai puțin ascultată; știrile și comentariile venite pe calea undelor din afara țării fiind mai mult radiografii cotidiene decât un naționalism militant iar aparițiile editoriale rămâneau cunoscute numai în cercuri restrânse sau anihilate de propaganda comunistă. În acele decenii, nici o personalitate, politică sau culturală, nici un grup de personalități, nu au făcut să se audă, sus și tare, cu direcții, concrete și majore, vocea României.
Cu diferența de rigoare dată de suprema funcție ecleziastică, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut multe pentru polonezi. Astfel, poate și datorită acestui lucru, Polonia se situează din punct de vedere economic, cel mai bine dintre statele comuniste. După decembrie 1989, mulți români plecați din țară au revenit și au revendicat ce au pierdut, normal dar cu măsură.
***Suferințele de veacuri ale românilor de-a lungul istoriei, cu pierderi umane și materiale, au fost imense. Sunt consemnate în cartea de istorie și în depozitate în memoria poporului. Toate sacrificiile umane merită a fi amintite și respectate. Nu trebuie uitați martirii poporului român, o parte dintre ei fiind consemnați în capitolul secund al acestei lucrări. Nu trebuie omis faptul că avem o galerie de personaje istorice cărora statul român nu le-a fost pe deplin recunoscător care a contribuit la formarea Statului Român și a contribuit la cristalizarea românismului.
Naționalismul este de neconceput fără aportul intelectualilor. Ei imprimă pe rând poporului direcția curentelor progresiste, este motivul din cauză căruia mulți intelectuali au căzut victime regimului comunist.
Capitolul III NAȚIONALISMUL ÎN ROMÂNIA- PREZENT
În perioada postdecembristă naționalismul românesc a sucombat, nu a vizat idealuri fundamentale. Mai mult nu s-a făcut simțit în viața economică a țării dar nici în celelalte compartimente ale vieții României.
O lozincă frecvent arborată după decembrie 1989: Nu ne vindem țara!, deși a fost luată în derâdere de presa vremii a devenit în timp o realitate în sensul confirmării temerilor de atunci.
Dezechilibrul provocat de curba descendentă demografică, și limita resurselor naturale îngrojorează foarte multă lume, mai ales specialiști, sociologi și economiști și cu toate aceste resursele continuă să fie înstrăinate.
Mai mult decât oricare alte teorii, naționalismul, prin atitudini de echitate morală, contribuie la asigurarea supraviețuirii popoarelor prin măsuri adecvate situației. Prioritatea unei legislații, care să asigure conservarea resurselor naturale, a solurilor și mai ales împotrivirea la înstrăinarea acestora, sunt elemente care țin deja de siguranța statului național român.
Ar fi fost de preferat ca sentimentul național să nu se politizeze, ci să fie trăit fără ostentație în firescul existenței, aceasta se poate spune; numai că evoluția lucrurilor a fost alta, iar astăzi stăm în bătaia consecințelor ei, fie că ne place, fie că nu. Oricît ar părea de paradoxal, naționalismele, în ultimă analiză, nu sînt atît creații ale “naționaliștilor” (cum proclamă politologii de serviciu ai “erei post-westfaliene”, care pregătesc opinia publică mondială pentru proclamarea oficială a “morții națiunilor”), cît ale acelor agenți dizolvanți ce-au tîrît, cu “echerul” și “compasul”, lumea lui Dumnezeu spre cel mai mare deșert spiritual al istoriei. Abătute de la scopul pervers cu care au fost asmuțite pe scena politică a lumii, lămurite asupra lor însele în cîteva experiențe radicale ale modernității, reasumate în prelungirea vie a tradiției și transfigurate în lumina credinței, naționalismele au ajuns arme redutabile și temute întoarse contra manipulatorilor „ordinii mondiale”, forme de autoreglaj ale existenței istorice firești în drumul omenirii spre eshaton, „lecție” de „răzbunare” a Firii împotriva celor care cred că o pot silui nepedepsiți.
3.1 Manifestări actuale ale naționalismului românesc
Am constat faptul că, în România actuală, ca de altfel în toată Europa Central-Estică, după anul 1989 curentul naționalist a fost destul de puternic, el manifestându-se atât la nivelul populației dar și la nivelul unor lideri politici cunoscuți (sunt cazurile liderilor de partid ca Corneliu Vadim Tudor- vezi fig.3.1, sau Gheorghe Funar- vezi fig.3.2, foarte bine cunoscute și de menționat că nu au fost singurale, cum este cazul mai nou lui Bogdan Diaconu, președinte fondator al PRU).
Fig.3.1-3.2 Doi lideri naționaliști români după anul 1990, Corneliu Vadim Tudor (stânga) și Gheorghe Funar, sursa: www.adevarul.ro
În privința istoriografiei problemei, se poate spune că, în general, autorii care au analizat, într-o anumită formă sau alta, această spinoasă problemă a naționalismului de tip românesc după anul 1989, au ajuns la concluzii multiple, una dintre acestea, care poate fi considerată comună tuturor, este aceea că naționalismul românesc post-comunist nu a fost un element nou apărut după odată cu evenimentele din luna decembrie a anului 1989, ci el a continuat, sub o formă sau alte, elemente specifice naționalismului interbelic și din timpul perioadei ceaușiste.
În egală măsură am constatat faptul că toate problemele care au fost create de naționalismul de tip românesc nu s-au limitat numai la momentul căderii regimului lui Ceaușescu, se poate afirma că naționalismul a reușit să supraviețuiască (sub diferite forme) și în perioada de după anul 1989. Anumite elementele care sunt specifice unui naționalism comunist, sau celui dintre cele două războaie mondiale, au fost prezente destul de puternic în toat domeniile culturale, sociale, politice și economice din România postcomunistă, cu efecte de cele mai multe ori negative asupra evoluției țării către o democrație puternică.
Analiștii menționau faptul că societatea românească a fost destul de mult marcată de o evoluție a naționalismului, pe un fundal care a fost dominat de numeroase aspecte precum: fragilitatea unei vieții politice lipsite de consistentă și a regimului democrației parlamentare, civismul la un nivel destul de scăzut al unei părți din populația României, încrederea foarte redusă a populației în instituțiile statului român și mai ales în partidele politice, constrângerile interne dar și externe asupra cărora societatea dar și liderii ei au fost nevoiți să găsească diferite soluții, opțiunile majore ale poporului român mai ales în privința acceptării mesajelor de tip naționalist etc. Se poate vorbi chiar despre diverse tipuri de naționalisme (diferențiate chiar la nivelului zonelor geografice), dar și la nivelul mediilor din cadrul societății românești în care naționalismul a fost mult timp destul de popular și pe care ulterior, l-au propagat: foști securiști așa numiți „patrioți”,un anumit număr de ofițeri în rezervă dar intelectuali necompetitivi care au fost foști activiști în partidul comunist înainte de anul 1989.
Se poate vorbi și despre un naționalism economic caracterizat prin diverse sloganuri: stoparea vânzărilor din cadrul economiei, renaționalizarea marilor unități economice, prestarea obligatorie a muncii „pentru ca nimeni să nu se poată plânge că vrea să muncească și nu are unde”, practic reîntoarcerea la un model economic de tip național-comunist care interzicea vânzarea pământului către străini, defensiva în fața străinilor care, sub acoperirea unor investiții în diferite domenii economice, ar fi venit practic să „colonizeze” România, intervenția cât mai masivă a statului în cadrul tuturor ramurilor economice, pentru a proteja categoriile care sunt defavorizate, regândirea procesului de privatizare, promovarea exclusiv a investițiilor realizate de către români, repatrierea tuturor sumelor de bani care au fost depuse de români în băncile străine, dar și altele asemenea. Este interesant modul cum liderii naționaliști au reușit să se raporteze la temele naționaliste și modalitatea în care ei conștientizau tot mai bine faptul că puteau să se folosească în scop electoral de speranțele și frustrările românilor de rând, care se simțeau în acest mod neglijați, chiar folosiți, de către politicieni. În aceste condiții economice și politice, naționalismul este cel care oferea acestor grupuri sociale dezorientate o nouă structură de tip social-politic în care acestea să se poată regăsi și apoi să se rupă, oarecum, de existența cotidiană, care era de multe ori destul de dură.
Problema Basarabiei și a ,,fraților de dincolo de Prut”, dar și a obsesiile naționaliste în ceea ce privește Transilvania, sunt cele două mari probleme foarte sensibile ale naționalismului românesc după anul 1990: Basarabia și Transilvania.
Chestiunea Transilvaniei a fost legată mai ales de relațiile dintre populația majoritară românească și minoritatea etnică maghiară, dar și de relațiile dintre România cu vecina ei, Ungaria. În egală măsură, relațiile între România și Republica Moldova dar și situația Basarabiei și a ,,fraților de dincolo de Prut” a reprezentat una dintre cele mai importante teme de ordin sentimental care au existat în cadrul spațiului social – politic al României anilor '90. A fost, în primul rând, vorba despre o temă care s-a aflat foarte des la limita între abordările de tip patriotic și cele de tip naționalist. Nu în ultimul rând, au fost avute în vedere și elemente care vizau o considerare diferită, în Basarabia și România, a caracterului populației, a limbii vorbite, și posibilului ei viitor dar și exploatarea acestui subiect de către naționaliști. Totodată, majoritatea subiectelor foarte sensibile privind minoritățile etnice din Transilvania au fost prezente foarte des, chiar permanent în cadrul discursurilor naționaliste poscomuniste. Astfel, s-a avut în vedere o instrumentare a subiectului de către liderii naționaliști, o instrumentare a sentimentelor și a spaimelor moștenite din trecutul istorie (unele din perioada interbelică, dar altele chiar din timpul regimului comunist: astfel, ungurii erau văzuți ca adevărați subminatori, foarte agresivi, cei mai dușmănoși, principalul lor scop era ruperea Transilvaniei din cadrul României). Din păcate, acel succes al partidelor naționaliste românești (de exemplu, Partidul România Mare) s-a bazat și pe cerințe inoportune ale reprezentanților politici ai comunității maghiare, și ne referim aici în special la Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, cu viziunea asupra autonomiei teritoriale a așa-numitului Ținut Secuiesc .
Fig.3.3-3.4 Sigla Partidului România Mare (stânga), Bogdan Diaconu și Partidul România Unită, noul lidel al naționalismului politic românesc, sursa: www.romaniatv.ro
Într-o Românie, care după anul 1990 avea peste 10% din populație cetățeni aparținând minorităților naționale, tentațiile de natură naționalist– xenofobe au existat și vor exista la toate nivelurile societății, apărând inclusiv anumite situații care au dus la conflicte interetnice. De asemenea, în numeroase apariții publice și în mass-media, o bună parte dintre oamenii politici cu o orientare naționalistă au avut aproape permanent o tendință de a blama majoritatea minorităților etnice pentru diversele evenimente sau mai ales pentru perioade nefaste din istoria țării sau, mai nou, pentru toate problemele prin care trecea România în perioada aniilor '90. În cadrul acestui context al numeroaselor blamări, principalii vizați au fost ungurii, rromii (dar și evreii)
Naționaliștii au folosit un discurs antiminoritar pe post de sursă de legitimare (mai ales în cadrul competiției politice), dar, în paralel, au reușit și să se promoveze destul de bine mai ales pe baza ideii conform căreia națiunea română era exclusiv a celor care aveau „sânge românesc”. De aici a pornit o foarte mare parte din cadrul atitudinilor discriminatorii existente într-o anumită parte a societății românești față de rromi și unguri.
Tot în perioada post-comunistă s-a constat un fapt și-anume că societatea românească are tendința de a accepta modelele europene în privința situației minorităților naționale, iar abordările privind această problemă erau printre cele mai diverse. Dacă naționaliștii se declarau într-un mod foarte clar împotriva acordării și promovării drepturilor minorităților, au existat și viziuni democratice. Unele dintre acestea au fost considerate futuriste, dar în timp, unele dintre idei aveau să-și găsească aplicabilitate.
După cum am constatat, un subiect foarte atractiv precum naționalismul nu avea cum să nu intre în atenția intelectualilor români după anul 1989, astfel problema naționalismului a fost tratată sub numeroase aspecte, atât în privința perioadei de dinainte de anul 1989, cât și a celei ulterioare. Fie că a fost vorba despre literatură, istoriografie, sociologie sau economie, subiectul a fost foarte larg dezbătut și chiar a dus la adevărate polemici.
Schimbările care au survenit după anul 1989 au făcut ca pentru Biserică să apară diferite probleme și provocări noi. Biserica și armata vor ocupa, în această ordine, primele două poziții în cadrul încrederii românilor, locuri pe care se vor menține mult timp. Încă din primul deceniu postcomunist, instituția Bisericii s-a bucurat de cea mai mare încredere. În cadrul ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române s-a discutat despre revenirea încadrul structurilor anterioare instaurării comunismului.
S-au intensificat foarte mult relațiile cu românii ortodocși de pe teritoriul Basarabiei; chiar mai mult de atât, Patriarhul Teoctist a luat o decizie extrem de importantă: aceea de a susține reactivarea, în anul 1992, a vechii Mitropolii a Chișinăului, dar sub jurisdicția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În luna iunie a anului 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat câțiva sfinți „naționali”, este vorba despre cuvioșii monahi Gherman din Dobrogea, Ioan de la Prislop, Daniil Sihastrul de la Voroneț, domnitorul Ștefan cel Mare etc.
Deosebindu-se clar de naționalismul politic, unul apreciat șovin și chiar isteric în anumite privințe, naționalismul ortodox a fost cel care a folosit un discurs mult mai decent, care aprecia în mod deosebit acea libertate de conștiință, care făcea apel valorile victimizate în perioada regimului comunist și care se intersecta cu marile motivații ce țin de experiența religioase. Această formă de naționalism, uneori foarte autoritar, utiliza o formă de propagandă foarte subtilă care se bazează foarte mult pe anumite elemente care țin de domeniul iraționalului și pe sentimentalisme.
Un aspect foarte interesant al naționalismului din perioada primul deceniu poscomunist a fost reprezentată de constituirea, reapariția unor grupări care aveau drept model Legiunea Arhanghelului Mihail, coprespunzătoare perioadei interbelice (vezi fig.3.5-3.6) .
Fig.3.5-3.6 Sigla Partidului Noua Dreaptă (stânga) și manifestație împotriva minorităților sexuale, sursa: www.adevarul.ro
În mod generic, toate acestea au fost catalogate ca fiind de tip „neolegionar”. Unele dintre acestea, chiar s-au declarat ca și continuatoare ale Mișcării Legionare din perioada interbelică și principiilor promovate de către liderul acesteia, Corneliu Zelea Codreanu. Totodată, unele dintre grupările neolegionare au beneficiat de susținere din partea unor vechi adepți ai legionarismului, aflați peste hotare, sau a unora care făceau diverse afaceri în România.
Cel de-al doilea aspect are în vedere încercările de reabilitare ale legionarilor interbelici realizate după anul 1990 în cadrul diverselor publicații, cărți sau apariții publice ale neolegionarilor sau ale unor lideri naționaliști postcomuniști. Deși anumite grupări neolegionare au dobândit în timp un anume grad de popularitate (mai ales în rândul tinerilor) și au formulat chiar anumite proiecte politice (toate cu viziuni naționaliste și unele chiar antisemite), unii autori apreciau că acest neolegionarism postcomunist a fost unul destul de „anemic” care s-a rezumat foarte mult la acțiuni specifice, mai degrabă, organizațiilor care corespundeau societății civile . Unele dintre grupările considerate neolegionare de după 1990, s-au coagulat în mișcări care, deși nu au fost puternice din punct de vedere politic (așa cum a ajuns să fie Garda de Fier spre finalul perioadei interbelice), au găsit modalități de a activa legal, au avut publicații (sau membrii lor au publicat destul de constant în diverse reviste cu tente naționaliste) și au fost destul de vizibile în spațiul public. modul în care una dintre cele mai importante publicații naționaliste de după 1990, revista „România Mare”, a reflectat „problema evreiască” și personalitatea mareșalului Ion Antonescu, în primul deceniu postcomunist. Revista „România Mare”, publicație oficială a Partidului România Mare, înființată la 9 iunie 1990, la puțin timp după evenimentele din decembrie 1989 care au dus la căderea regimului comunist din România, reflectă în paginile sale atât evenimentele petrecute în ultimul deceniu al secolului trecut, cât și probleme mai vechi cu care s-a confruntat societatea românească. În privința primului subiect, se poate afirma că revista „România Mare” a avut o atitudine clar antisemită în ultimul deceniu al secolului al XX-lea.
Fig.3.7-3.8 Două publicații naționaliste: Revista România Mare (stânga) și ziarul Tricolorul, sursa: dcnews.ro
Naționalismul, ba chiar ultranaționalismul partidului pe care îl reprezenta, xenofobia, antioccidentalismul și, mai ales, antiamericanismul, la care poate fi adăugat șovinismul au contribuit din plin la această situație . Evreii au fost de multe ori prezentați ca și conspiratori, ca și întrupare și sursă a răului, ei stând în spatele multor acțiuni antiromânești promovate atât în țară, cât mai ales în străinătate, și în special în Occident. Chiar dacă în România anilor '90 evreii aproape că au dispărut (la recensământul din 2002 au mai fost identificați doar 5 785 de evrei, adică un procent de 0,026% din totalul populației), atitudinea antisemită a publicației „România Mare” poate fi explicată printr-o continuitate de percepție (negativă) a evreului în societatea românească, dar și printr-un antisemitism latent, prezent încă în societatea românească de după 1989. În ceea ce privește al doilea subiect, se poate spune că omagierea diverselor personalități din istoria României a reprezentat o formă a naționalismului revistei „România Mare”, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Astfel, în paginile sale a fost alocat un spațiu considerabil comemorării acestor personalități, fie atunci când s-au împlinit un număr rotund de ani de la realizările lor cele mai însemnate, fie legat de naștere sau de moarte. Având în vedere strict personalitatea mareșalului Ion Antonescu, putem spune că publicația „România Mare” l-a prezentat pe acesta, mai tot timpul, ca pe un erou național și l-a disculpat de acuzația de criminal de război în toată perioada anilor '90 și a continuat să o facă și după anul 2000. De asemenea, publicația PRM-ului a reliefat aspectele pozitive ale atitudinii mareșalului Ion Antonescu față de evrei. Astfel, s-a scos des în evidență faptul că Antonescu a sprijinit emigrarea evreilor în Palestina, că a avut o politică protectoare față de minoritatea evreiască, ba chiar că închiderea acestora în lagărele din Transnistria a contribuit la salvarea lor, fiind astfel feriți să cadă în mâinile germanilor. Pe de altă parte, însă, a fost omis faptul că în această provincie dintre Bug și Nistru peste 80% dintre ei au fost exterminați ori au fost răpuși de boli sau de inaniție. Astfel, se poate spune că prezentarea mareșalului Ion Antonescu de către revista „România Mare” ca un erou național este umbrită de postura sa de criminal de război, întrucât mareșalul a fost și una și alta. Probabil una dintre cele mai bune explicații, referitor la modul în care a fost perceput mareșalul Ion Antonescu, a oferit-o istoricul Lucian Boia: „Depinde cu ce balanță cântărim. Ne-am obișnuit ca tot ce este «național» (ideologia națională, eroii naționali) să aibă doar conotații pozitive; națiunea a justificat însă și războaiele, și excluderea «celorlalți». Echivocul condiției lui Antonescu corespunde echivocului însuși al proiectului național, împins uneori la limitele lui extreme”.
Astfel, am constatat că în România anilor '90 manifestările cu caracter naționalist au fost relativ numeroase. Adepții naționalismului sau regăsit în mai toate generațiile și în mai toate categoriile sociale, profesionale sau educaționale. Prin asocierea sa cu antioccidentalismul, antidemocratismul, antimodernismul, naționalismul s-a dovedit a fi o pervertire a conștiinței naționale, iar naționaliștii, deși afirmau că erau în slujba „interesului național”, de multe ori mai degrabă au subminat, prin acțiunile lor, acest interes. Nu de puține ori, atât în societate cât și în discursul public sau politic, limita între patriotism și naționalism, de exemplu, era destul de greu de sesizat. Acest fapt se datora și denaturării patriotismului în perioada comunistă. Nu trebuie neglijat nici faptul că în societatea românească postcomunistă percepția distinctivă a naționalismului față de patriotism nu era foarte răspândită, iar tentația de a plasa naționalismul și patriotismul pe același palier era destul de comună. Ambele aveau legătură cu trecutul, fiind orientate către mituri istorice și modele politice care nu se puteau regăsi într-o societate în care democrația, orientată spre prezent și viitor, începea să prindă contur tot mai puternic. Pe de altă parte, societatea românească a începutului anilor '90 era una foarte limitată nu doar material, ci și civic și moral. Iar în configurația politică a României postcomuniste, naționalismul a constituit una din notele politico-ideologice definitorii ale mișcărilor extremiste, fie ele de stânga (precum Partidul România Mare) sau de dreapta (așa cum au fost grupările de sorginte neolegionară). Astfel, naționalismul a fost adoptat de mai multe partide fățiș și explicit naționaliste (dintre care cele mai cunoscute au fost PRM și PUNR), precum și de o seamă de partide și organizații considerate neolegionare, dar care nu au reușit niciodată să ajungă în Parlament. Totodată, atracția față de naționalism a evoluat în mod diferit, ea reflectând de multe ori nemulțumiri și frustrări sociale datorate greutăților tranziției. Nu în ultimul rând naționalismul a exprimat inclusiv nevoia societății românești de a găsi o soluție care să limiteze șocuri sociale și economice, determinate de trecerea de la totalitarismul comunist, care a avut urmări în tendințe postcomuniste de a conserva vechile structuri anterioare anului 1990, către democrația de tip occidental, considerată modelul spre care România trebuia să se îndrepte.
Alături de formațiunile prezentate mai sus, mai pot menționate următoarele formațiuni: Alianța Noastră- BINE, alianța formata din Noua Dreaptă, PRM si PRU (vezi fig.3.9).
Partidele naționaliste PRU, PRM și PND vor constitui o alianță politică, intitulată Blocul Identității Naționale în Europa (BINE).
Protocolul de constituire a fost semnat duminică, iar cererea de înregistrare la Tribunal va fi transmisă săptămâna viitoare. Sloganul alianței este „Facem BINE România! ”.
Fig.3.9-3.10 Formarea alianței BINE (stânga) și fondatorul Grupului pentru România, actorul Florin Zamfirescu, sursa: romaniatv.ro
Grupul pentru România condus de Florin Zamfirescu (vezi fig.3.10)
Florin Zamfirescu a explicat că această organizație își propune, printre altele, să modifice Constituția României, să propună un alt drapel, ale cărui culori să fie modificate și care să îmbine simboluri creștine cu cele dacice, să reglementeze vânzarea de pământ străinilor .
Partidul "Pentru Patrie", numit apoi Partidul Totul pentru Țară.
A fost înființat în 1993, la inițiativa unui grup de vechi luptători în Rezistența Națională Anticomunistă, foști legionari si foști deținuți politici și partizani in munți.Deoarece partidul legionar a fost singurul partid rămas interzis după Revoluția Română din 1989, legionarii au căutat diverse denumiri pentru mișcarea lor ultima fiind PPP: Partidul „Pentru Patrie”.
PTT a apărut ca o reacție la continuitatea și consolidarea structurilor sistemului dinainte de 1989, dezvoltarea unui politicianism corupt și imoral, întemeietorii săi considerând că acestea puneau în pericol existența neamului românesc și a statului național unitar român, amenințînd România cu izolarea de lumea civilizată.
Legea Antilegionară.
Președintele Klaus Iohannis a promulgat o lege inițiată de fostul președinte PNL, senatorul Crin Antonescu. Aceasta prevede interzicerea cultului persoanelor vinovate de genocid, cum ar fi cazul dictatorului Nicolae Ceaușescu. Încălcarea prevederilor acestei legi ar putea fi pedepsită cu închisoare de până la 3 ani. Actul normativ a stârnit nemulțumirea unor simpatizanți ai Mișcării Legionare, dar și a unor istorici, care sunt îngrijorați că nu vor mai putea studia viața și opera unor persoane care au avut simpatii și activități extremiste .
3.2 Naționalismul etnic în România, altul decât cel românesc
După aderarea Ungariei și a României la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și integrarea în Uniunea Europeană, neorevizioniștii au operat adaptări de strategie și tactică, transferând partea de acțiune, în contradicție vădită cu ideea europeană, pe seama unora dintre organizațiile revizioniste extremiste ori cu caracter paramilitar, dintre care pot fi menționate: “Garda Maghiară”, ”Noua Gardă Maghiară”, “Legiunea Secuiască”, “Descălecarea 2000”, “Mișcarea de Ungaria a Tineretului”, “Tinerii Maghiari Uniți”, “Societatea Trianon”.
Noua Gardă Maghiară (Új Magyar Gárda)
La scurt timp după scoaterea în afara legii a Gărzii Maghiare, foștii membri s-au reorganizat în“Noua Gardă Maghiară”, care și-a deschis filiale și în România. De Ziua Națională a României, membri ai “Új Magyar Gárda” (Noua Gardă Maghiară) din județul Harghita au provocat tulburarea ordinii în centrul municipiului Cluj, ca urmare a unei tentative a acestora de a comemora 91 de ani de la înființarea Batalionului Secuiesc, unitate militară din cadrul Diviziei Secuiești, implicată în războiul româno-ungar din 1919.
Fig.3.9-3.10 Garda maghiară în România (stânga) și la Budapesta, sursa: www.stiridecluj.ro
Mișcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate (Hatvannégy Vármegye Ifjúsági Mozgalom – H.V.I.M.)
Este o mișcare a tineretului maghiar, adept al ideologiei de extremă dreapta. A fost fondată în 2001 de către Toroczkai László, care, în octombrie 2006, i-a cedat conducerea lui Zagyva György Gyula. Mișcarea, așa cum este calificată de presa occidentală, se revendică din idealurile “Ungariei Mari”, partajată în 1920 prin Tratatul de la Trianon și redusă în limitele sale teritoriale. H.V.I.M. s-a făcut remarcată prin acțiunile virulente din Serbia, Slovacia și România. De asemenea, H.V.I.M. a efectuat numeroase activități “în favoarea revendicărilor minorităților maghiare din țările vecine Ungariei”, intrând în coliziune și cu legile ungare.
Manifestațiile antiguvernamentale din septembrie 2006 și atacarea clădirii Televiziunii Naționale Maghiare au făcut ca mișcarea să fie cunoscută în întreaga lume.
„Mișcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate” (H.V.I.M.) a demarat în Transilvania o campanie împotriva țiganilor și evreilor, fiind distribuite manifeste cu mesaje de mobilizare la luptă, în vederea stopării criminalității țigănești, „împotriva evreilor care cumpără pământurile și a politicienilor-marionetă”. Acțiunea a fost sancționată salutar de presa de limbă maghiară, care a considerat că “(…) mișcarea de tineret ar trebui să-și regândească apelul, să analizeze dacă are voie să instige în casele noastre prin intermediul unor foi volante care ne lezează comunitatea, care nu pot genera altceva decât propagandă neofascistă
Legiunea Secuiască (“Székely Légió)
Reînființată în anul 2002, Legiunea Secuiască are scopul “de a reda secuilor din Harghita și Covasna teritoriul străbun”. Membrii sunt racolați preponderent din rândul tinerilor intelectuali plecați la muncă în Ungaria. Unii sunt recomandați de preoții bisericilor din Ardeal – romano-catolică, calvină sau unitariană – cu activitate militantă în Consiliului Național Secuiesc.
Legiunea Secuiască are statut legal și este recunoscută de către statul ungar, având sediu și un depozit cu armament în localitatea Dunaújváros. Legiunea Secuiască își desfășoară activitatea în România , antrenându-se în Munții Ciucului. Liderul Legiunii, autoproclamat “Comandant Suprem al Legiunii”, Révész Tibor, este născut la Sfântu Gheorghe, în anul 1976. A părăsit România în urmă cu 15 ani și a devenit expert în bombe artizanale.
În 2009, în Bolivia a fost neutralizat un comando de mercenari, din care făceau parte Eduardo Rózsa-Flores (dublă cetățenie maghiară și boliviană), Tóásó Előd (cetățean maghiar născut în România, absolvent al Academiei Militare Maghiare “Zrínyi Miklós”) și Magyarosi Árpád (cetățean român stabilit în Ungaria), membri ai Legiunii Secuiești, alături de irlandezul Michael Martin Dwyer, membru al Armatei Republicane Irlandeze (IRA), care pregătea un atentat iminent împotriva președintelui bolivian, Evo Morales. Această implicare nu poate fi decât de natură să sugereze că Legiunea Secuiască nu este doar o organizație extremistă care militează pentru autonomia secuilor din regiunea Harghita-Covasna, ci și instrumentul unor servicii secrete, de care se uzează în operațiuni clandestine de mercenariat, pentru comiterea de asasinate politice.
Frontul neorevizionist din România
La 25 decembrie 1989, în plină desfășurare a evenimentelor asociate afirmării unei noi puteri, a fost anunțată constituirea Uniunii Democratice a Maghiarilor din România. Era prima expresie a dreptului la liberă asociere, exercitat după abolirea puterii totalitare a Partidului Comunist. Noua formațiune politică, în fapt un “front al mai multor orientări ideologice” nu a apărut pe un teren nepregătit. Szűrös Mátyás, fondatorul doctrinei panmaghiare, avusese contacte cu Domokos Géza, primul președinte al UDMR și cu alte figuri reprezentative ale maghiarilor din România, între care: Sütő András, Fazekas János, Kányádi Sándor, Szabó T. Attila ș.a.
De la Budapesta, în spiritul doctrinei panhungariste, Antall József, șeful primului guvern maghiar rezultat după alegeri libere, a dat semnalul: “Doresc să fiu prim-ministrul celor 15 milioane de unguri din lume!”.
Prim-ministrul Guvernului Slovaciei a replicat prompt: “Cetățenii de origine maghiară ai Slovaciei își au propriul prim-ministru, acela al Slovaciei“. De la București nu se știe, încă, dacă s-a luat vreo atitudine. Inițial, UDMR nu a făcut referiri publice la autonomia teritorială a comunității maghiare din România, acest obiectiv al neorevizionismului maghiar fiind asumat, până la apariția orientărilor ideologice și a organizațiilor “rivale”, de către asociațiile neorevizioniste din Ungaria, conduse de maghiari din România. Așa, de exemplu, Tőkés László și Sütő András au fondat și condus “Societatea Pro Transilvania“, cu sediul la Budapesta, dar cu centrul de greutate al activității în România.
Premergător integrării României în Uniunea Europeană, începând din a doua jumătate a anului 2006, odată cu perspectiva înregistrării Uniunii Civice Maghiare ca partid politic, UDMR se radicalizează și devine exponenta publică a revendicării autonomiei pe criterii etnice și a declarării limbii maghiare ca limbă oficială în zonele locuite și de cetățenii români de naționalitate maghiară.
În septembrie 2006, după Adunarea Națională a Secuilor, Markó Béla a anunțat, la 23 septembrie 2006, la Miercurea Ciuc, constituirea Uniunii pentru Ținutul Secuiesc, alcătuită din consiliile locale din zonă, declarând că UDMR are în vedere și un referendum pentru autonomie.
Numărul secuilor din România variază, după diferitele surse, între 150 și 831 , ceea ce este de natură să demaște o diversiune și nu numai atât. Pentru ca organizațiile politice prin care reprezentanții ungurilor au acces la privilegiile puterii să nu fie, cel puțin direct, implicate în atentate la adresa Constituției României, neorevizioniștii și extremiștii dreptei maghiare se folosesc de “secui” și de “Ținutul Secuiesc”, ca de un simbol .
Declarația liderului UDMR a atras imediat reacțiile vehemente ale partidelor politice, mai puțin ale Partidului Național Liberal, care guverna cu Markó Béla ca viceprim-ministru.
Tot mai frecventele derapaje anticonstituționale ale UDMR, dar mai ales escaladarea provocărilor naționalist-separatiste ale coloanei a V-a a internaționalei neorevizioniste a determinat reacții energice, dar nu și suficiente luări de poziție în Parlamentul României.
Consiliul Național al Maghiarilor din Transilvania
Ședința de constituire a Consiliului Național al Maghiarilor din Transilvania (CNMT) a avut loc la Cluj, în 13 decembrie 2003, președintele fondator fiind Tőkés László.
Principalul obiectiv urmărit este autonomia teritorială a Transilvaniei. Consiliul nu are statut legal, dar a fost acceptat tacit președintele acestuia fiind susținut pentru alegerea ca deputat în Parlamentul European.
Cu prilejul constituirii, Consiliul Național al Maghiarilor din Transilvania s-a adresat societății civile, parlamentului și partidelor politice, pentru colaborare în interesul realizării autonomiei maghiarilor din România.
Plutonul Secuiesc
Plutonul Secuiesc, prima subunitate din România a Gărzii Maghiare, subordonată Batalionului „Wass Albert“ din Győr – Ungaria, s-a înființat la Miercurea Ciuc, județul Harghita.
După ce Garda Maghiară a fost declarată ilegală – și dizolvată – în Ungaria, o parte a activităților acesteia a fost transferată în Transilvania.
Organigrama Plutonului Secuiesc prevede un număr de brigăzi, în funcție de specificul activității: de pază și de protecție „pentru oficialii Gărzii care vin în zonă", pentru intervenții în aplanarea unor conflicte, pentru acțiuni civice. Cei care vor să devină membri trebuie să menționeze ce grad și ce funcție cred că ar trebui să aibă, în funcție de specializare. După testări, comandantul batalionului din Ungaria decide ce grad și ce funcție pot fi acordate, dar numai după o perioadă de instrucție în calitate de cadet. Confirmarea ca membru se consacră prin depunerea jurământului pe “coroana sfântă ungară”.
Fig.3.11-3.12 Manifestări extremiste în Transilvania, sursa: www.ziaristionline.ro
Tinerii Maghiari din Ardeal (E.M.I.)
Asociația a dobândit statut legal. Organizează frecvente manifestări cu caracter propagandistic revizionist și fascist, rasist și xenofob, precum și de promovare a cultului unor persoane vinovate de comiterea de infracțiuni contra păcii și omenirii, pentru care, după instrucția penală preliminară, s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
E.M.I. a fost promotoarea unui maraton literar cu operele criminalului de război Wass Albert, implicat în uciderea mai multor români și evrei, a unor spectacole-manifest instigatoare la luptă armată pentru autonomie și a organizat un turneu de vizionare a filmului dedicat regentului Horthy Miklós .
Minoritatea rromă
Romi, uneori scris și rromi, cunoscuți popular și ca țigani, roma – în limba romani, constituie unul dintre grupurile etnice minoritare cele mai mari din România. Conform recensământului din 2011, ei numărau 621.573 de persoane (adică 3% din totalul populației), fiind al doilea grup etnic minoritar din România ca mărime, după cel maghiar Din acești 621.573 de oameni, 62% locuiesc în mediul rural (390.903). Există opinii că cifra estimată nu corespunde realității, fiindcă mulți din ei ar refuza să-și declare etnia. În Maramureș, Bucovina, Banat, Dobrogea și Moldova concentrația romilor este sub media țării.
Fig.3.13-3.14 Mafia țigănească, sursa: www.adevarul.ro
O amenințare sub aspectul criminalității pentru societatea românească o reprezintă "mafia țigănească". Părerile despre țigani formate în lipsa cunoașterii vieții și comportamentului lor creează imagini contrastante.
Se vorbește adesea despre existența unor structuri organizate, bine conturate, despre precepte cu privire la "judecata țigănească", despre existența unor lideri denumiti "Bulibașa" cu o mare autoritate în rândul grupurilor pe care le reprezintă.
Alteori aceștia sunt considerați o plagă pentru societate, incapabili să socializeze, să se adapteze la o societate civilizată.
Pentru conturarea unei imagini reale trebuie să ținem cont de istoria, obiceiurile, interesele, aspirațiile, motivațiile comportamentului lor, multitudinea manifestărilor și diversitatea problemelor cu care se confruntă țiganii și nu în ultimul rând de valorile sociale proprii (vezi fig.3.13-3.14).
Minoritatea germană
Germanii din România și Republica Moldova nu sunt un grup etnic unitar. Pentru a înțelege limba, cultura și istoria lor, trebuie văzuți ca o serie de grupuri independente, care se deosebesc unele de altele atât ca obârșie, cât și după regiunea în care s-au așezat și data imigrării:
Sașii – cel mai cunoscut grup, adesea identificat cu germanii din România;
Șvabii sătmăreni și majoritatea șvabilor bănățeni, grupuri ale șvabilor dunăreni din România,
Landlerii protestanți din zona Sibiului;
Țipțerii germani din Maramureș;
Germanii bucovineni, odinioară cu prezență masivă la Gura Humorului (majoritatea populației în 1930), Suceava, Rădăuți, Vatra Dornei și Cernăuți;
Germanii basarabeni (pentru perioada 1918-1940);
Germanii regățeni;
Germanii dobrogeni, colonizați în trei etape între 1840 și 1891.
La recensământul din 2011 un număr de 27.019 persoane s-au declarat cu limba germană ca limbă maternă.
Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR) (în germană Demokratisches Forum der Deutschen in Rumänien) este o asociație a minorității germane din România, recunoscută prin HG 599 din 4 iunie 2008 ca fiind de utilitate publică. Aceasta a fost înființată în timpul Revoluției din decembrie 1989. În virtutea Legii partidelor, asociația poate participa la viața politică din România și poate propune candidați la nivel local și parlamentar.
Fig.3.15-3.16 FDGR, emblemă (stânga) și sediul, sursa: adevarul.ro
Prin statut, FDGR se declară ca fiind succesorul de drept al tuturor instituțiilor și organizațiilor ale minorității germane, care au fost desființate prin constrângere. În virtutea acestei asumări, FDGR a fost un beneficiar contestat al unora dintre imobilele Grupului Etnic German nazist (vezi fig.3.15-3.16).
Minoritatea ucraineană
Ucrainenii (Українці în limba ucraineană) sunt al treilea grup etnic minoritar din România ca mărime, numărând 50.900 de persoane conform recensământului din 2011 (61.350 de persoane conform recensământului din 2002), adică 0,3% din totalul populației.
Ucrainenii trăiesc mai ales în nordul țării, în zonele din apropierea graniței cu Ucraina. Mai mult de jumătate din ucrainenii din România se află în Județul Maramureș, unde sunt 6,67% din totalul populației județului. Un număr semnificativ de ucraineni se găsesc și în Județul Suceava (8.506 persoane) și Județul Timiș (7.261 persoane). În județul Tulcea au fost numărați 1.279 ucraineni. În 12 comune din România, ucrainenii dețin majoritatea.
Minoritatea turcă
Turcii (Türkler în turcă) sunt o minoritate etnică din România, numărând 32.596 de persoane, conform recensământului din 2002. Ei reprezintă 0,2% din populația totală a țării. Majoritatea turcilor din România trăiesc în zona istorică Dobrogea (în limba turcă: Dobruca), în special în Județul Constanța, unde trăiesc 24.602 de turci, 3,4% din populația județului. Urmează județul Tulcea.
Înaintea scufundării sale, a existat o importantă comunitate turcă și în insula Ada Kaleh.
Ca și minoritate etnică recunoscută oficial, turcii din România au un scaun asigurat în Camera Deputaților.
3.3 Impactul actual al naționalismului asupra mediului social
Totalitatea oamenilor care interacționează cu noi într-un fel sau altul, pe parcursul vieții, alcătuiesc mediul nostru social. Acești oameni se poate întâmpla să fi trăit cu mult timp înainte de noi, dar pentru că au scris cărți, au montat filme, sau în alt fel ne-au comunicat ceva prin care ne-au influențat, ei fac parte din mediul nostru social. La rândul nostru, și noi alcătuim mediul social pentru oamenii din jur și contribuțiile noastre îi vor influența într-un fel pozitiv sau negativ. Astăzi oamenii interacționează unii cu alții mult mai intens ca în vremurile dinainte și aceasta datorită cărților, ziarelor, filmelor, programelor televizate, telefoniei mobile, Internet-ului, etc. Astfel, mediul social în care trăim noi și în care ne cresc copiii abundă de influențe rele și mai puține lucruri bune. Iată un exemplu elocvent privit la noutăți .
În impactul cu realitatea socială, semnificația primordială a naționalismului -sentimentul apartenenței la o națiune – se colorează ideologic și politic, încetând să mai fie o abstracție logică și devenind o componentă a conștiinței politice a unei societăți date. Oamenii de cultură, oamenii de știință și clasa politică vor recepta nucleul naționalismului în modalități diferite, dând structurii sale duale un conținut specific. În acest context, trebuie subliniat că orice naționalism este o formă a conștiinței naționale dar nu orice conștiință națională este, automat, și naționalism. Altfel spus, în conștiința națională pot dospi, virtual, toate formele posibile de naționalism, ceea ce nu înseamnă în nici un fel că ea, conștiința națională, nu poate exista decât într-o formă sau alta de naționalism. Dragostea față de "noi" nu înseamnă în mod fatal ură sau dispreț față de "ceilalți". Conștiința națională nu presupune, deci, a gândi propria națiune în afara umanității ca pe un eșantion decupat din ea și, cu atât mai mult, spus celorlalte etnii .
Ca ansamblu de idei și sentimente privind propriul popor naționalismul este, evident, un fenomen subiectiv care vibrează în mintea și sufletul fiecăruia. Naționalismul metamorfozează aceste idei și sentimente în patriotism. Pentru el este o certitudine absolută că ceea ce simte și gândește despre națiunea sa reprezintă binele. Obiectivat în practica socială și devenind o fibră a unui regim politic, patriotismul se poate metamorfoza în contrariul său. În anumite regimuri politice, șovinismul, xenofobismul au fost interpretate ca ipostaze supreme ale iubirii față de națiunile respective. O națiune autentic patriotică nu poate gândi binele națiunii proprii prin subjugarea sau nimicirea altor popoare.
Naționalismul oferă o perspectivă singulară asupra vieții sociale, căci în timp ce majoritatea doctrinelor prezintă universul socio-uman sub fațete multiple, "doctrina naționalistă o privește sub prisma specială, fatal îngustă și exclusivistă a ideii naționale" În timp ce în optica liberalismului, națiunea și fenomenele nemijlocit circumscrise acesteia reprezintă doar o parte dintr-un complex, pentru naționalism națiunea este complexul însuși, de fapt o realitate delimitată pe care o privești în mod autonom, chiar dacă națiunea română, ca orice națiune, s-a plămădit din propriile experiențe istorice, cu trăsăturile ei inconfundabile, iar forțele naționale constituie suportul indispensabil al dezvoltării .
Din punct de vedere sociologic, ceea ce contează este mai puțin vechimea conținutului unei tradiții, cât eficacitatea procesului prin care anumite credințe și înțelesuri ajung să fie luate de cunoaștere imediată și să nu mai fie puse la îndoială de îndată ce sunt etichetate drept tradiții. Acest proces are mai mult de-a face cu felul în care este produsă, interpretată, asumată și trăit cultura în momentul în care este produsă / asumată / trăită decât cu istoria ca ansamblu de fapte și de fenomene din trecut. Faptul ca etnia și tradiția sunt luate drept fundamente ale identității naționale nu are legătură cu originile istorice veridice ale etniei sau ale tradiției, ci se datorează unuia dintre rolurile funcțional-simbolice ale conceptelor de etnie și de tradiție în plan social: prin aceste concepte, memoria istorică este constituită și inculcată ca 'prejudecată' (inclusiv în sensul de 'anterioară judecății' și de 'condiție constitutivă a judecății')
***Generația noastră, care vede renașterea „naționalismului” în marile țări occidentale este datoare să se conceNteze la mersul istoriei și să revină la reconstrucția unei națiuni și a unei țări puternice. Proiectul Europei solidare este generos și reprezintă, în continuare, scenariul de bază pentru România dar nimeni nu poate refuza țării și un scenariu alternativ, o pregătire pentru eventuala Europa cu două viteze sau chiar pentru o Europă cu puternice accente naționale.
Deși magiștrii corectitudinii politice au izgonit din limbaj termenul „naționalism” înlocuindu-l cu mai puțin nobilul „populism”, fenomenul acoperit de acest termen există indiferent de ce atribut semnatic i l-ar da unii sau alții. A fi naționalist în secolul XXI nu mai înseamnă a avea proiecte războinice și/sau centrate pe etnie ci începe să însemne centrarea pe propriul model economic și social, concentrarea resurselor interne pentru întărirea economiei naționale , plasarea proiectelor continentale în plan secund atâta timp cât determină evoluții neconvingătoare propriului spațiu.
Am ales câteva exemple concrete pentru a ilustra o politică care ar putea fi inspirată de „naționalismul” indus de modul cum se mișcă lumea occidentală acum.
A fi „naționalist” ar putea să însemne, de exemplu, rezolvarea uneia dintre cele mai rușinoase plăgi ale timpului nostru: copiii suferinzi de boli grave care nu pot fi tratați decât cu bani cerșiți de părinți sau cu formulare europene.
CONCLUZII FINALE
Într-o democrație, sunt acceptate, pe lângă partidele cu o orientare politică moderată, și forțele de extremă dreaptă și extremă stângă în scopul realizării unui echilibru. De obicei, partidele extremiste reușesc cu greu să atingă pragul electoral, și implicit, să aibă reprezentare parlamentară. Însă, anumiți factori declanșatori determină ascensiunea acestora și câștigarea a peste 10% din electorat.Debutul crizei economice în Europa, în anii 2009-2010, a însemnat un moment favorabil pentru pătrunderea pe scena politică europeană a extremismului. Partidele politice de centru s-au confruntat și se confruntă și în prezent cu o scădere a popularității, dovedind de multe ori că sunt incapabile în a găsi soluții pentru ieșirea din impas, austeritatea nefiind o măsură economică care să aducă voturi în plus.
Extremiștii sunt specialiști în a găsi vinovați. În vestul Europei, partidele anti-imigrație și eurosceptice câștigă tot mai mult teren. În Olanda, un partid fondat recent(în 2006), Partidul Libertății are o poziție radicală față de muncitorii veniți din estul Europei.(de exemplu, acesta a lansat în 2012 un site anti-imigrație). Alte teme prezente în platforma politică a acestui partid sunt anti-islamismul și euroscepticismul:se opune extinderii Uniunii Europene, mai ales aderării Turciei.
Partidul Libertății (PVV), condus de către Gert Wilders, are în prezent 24 de locuri în Parlamentul Olandei, după ce în 2010 a câștigat voturile de la peste 15% dintre alegători. Alte formațiuni politice cu poziții asemănătoare sunt Liga Nordului(Italia);Partidul Progresist(Norvegia); Partidul Poporului (Elveția) și UKIP din Marea Britanie, care a reușit să câștige aproape un sfert din voturi la recentele alegeri locale parțiale(mai 2013). O atitudine mai moderată o are Frontul Național din Franța, condus de către Marine Le Pen, care se disociază de celelalte partide extremiste din Europa .
Anul 2012, an electoral pentru majoritatea statelor europene, a fost privit cu teamă de către analiștii politici datorită sondajelor de opinie care arătau o popularitate în creștere a extremiștilor.Nu a fost cazul ca aceștia să ajungă la putere și să formeze guverne, dar au reușit să câștige în medie 10-15% la din voturi în statele vizate.Un articol scris într-o notă optimistă, (Europa nu devine extremistă, Irish Times, 31 iulie 2012, autor Dan O'Brien) arată că ipoteza potrivit căreia situația Europei începea să semene cu cea din anii '30 a fost falsă, democrația având câștig de cauză în fața autoritarismului, iar singurele schimbări survenite în urma alegerilor au vizat înlocuirea guvernelor care nu au reușit să gestioneze eficient criza economică(exemplul Spaniei, Franței, Greciei, Italiei sau României).Reamintim totuși cazul Greciei, unde era o probabilitate destul de mare ca alegerile să fie câștigate pentru prima oară în Europa ultimilor 50 de ani de către un partid comunist(Syriza, condus de Alexis Tsipras), fapt ce nu s-a întâmplat.
În partea de est a continentului atrag atenția tot mai mult în ultima perioadă două partide care au împrumutat anumite elemente din simbolistica și ideologia nazismului german:Zorii Aurii din Grecia și Jobbikdin Ungaria, amândouă reușind să obțină reprezentare parlamentară la recentele alegeri.Cel din Grecia(Chryssi Avghi în limba greacă) are o platformă politică asemănătoare partidelor extremiste anterior amintite:consideră că situația economică precară a țării se datorează imigranților musulmani.Acțiunile acestuia sunt extrem de violente, fiind îngrijorător și faptul că tot mai mulți tineri șomeri devin membrii sau simpatizanți ai partidului de extremă dreaptă.Pe plan internațional, își dorește să exporte și în alte state ideologia sa, vizând crearea unei ”internaționale neo-naziste”, contând și pe sprijinul diasporei grecești.
Dacă pe plan economic, proiectul european a dat greș, pe de altă parte putem afirma că simpla existență a Uniunii Europene garantează pacea și stabilitatea dintre statele membre, organizație ce se dovedește a fi mult mai eficentă decât Societatea Națiunilor și sistemul tratatelor de la Versailles care au încercat să definească un cadru de cooperare și stabilitate în perioada interbelică.Vin să susțină acest fapt cei de 50 de ani de pace, în care continentul european nu s-a confruntat cu un conflict militar de proporții.În acest context, atitudinile și acțiunile extreme din politica europeană rămân doar la nivel declarativ.
Pe de altă parte, sunt și probleme serioase care sunt puse în discuție de către partidele extremiste, ignorate de cele cu o orientare politică moderată sau considerate subiecte tabu:deficitul democratic al Uniunii Europene, unde deciziile sunt luate doar de Bruxelles, fără a ține cont de interesele statelor membre;corporatismul și capitalismul sălbatic sunt cu adevărat aspecte ce țin de actualitate. Putem fi de acord că Partidul Noua Dreaptă din România a avut dreptate în 2006 când avertiza asupra anumitor dezavantaje ale integrării țării noastre în Uniunea Europeană.
Însă, retorica xenofobă, precum și reînvierea ideologiei extremiste a anilor '30 nu își mai au locul în prezentul pe care îl trăim.Tinerii care sunt atrași de aceste mișcări pot avea inteligența necesară să inventeze altele, adaptate secolului XXI.Mult mai viabile sunt mișcările politice”grass-roots”(la firul ierbii), de genul Tea Partydin S.U.A. sau Mișcarea 5 stele din Italia.
BIBLIOGRAFIE
a) Literatură de specialitate
1.Apud Constantin Schiferneț, Europenizarea societății românești și mass-media, Editura Comunicare.ro, București, 2011;
2.Baradat P.Leon, Ideologiile Politice;
3.Bălan Dinu„Etnie, etnicitate, națiune și naționalism: câteva precizări terminologice”, în Codrul Cosminului, nr. 12, 2006, Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava;
4.Calhoun Craig 'Nationalism', in: George Ritzer (ed.), Encyclopedia of Social Theory, Vol. 2, Thousand Oaks, London, New Delhi: Sage Publications, 2005;
5.Boia Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 2005;
6.Boldur Alexandru, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992;
7.Brașoveanu P.Emilian, Neorevizionismul ungar, Tulcea, 1991;
8.Chifu Iulian, Naționalismul între doctrină și ideologie, Editura Universitară, București, 2013
Djuvara Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, București, 2005;
9.Duca I.G. "Doctrina liberală". În: Doctrinele partidelor politice, București, Editura Cultura Națională, 1925;
10.Gellner, Ernest Nations and antionalism, Ed. Blackwell Publishers Ltd, Oxfors, 1997;
11.Gellner, Ernest Nationalismul , Ed. Librom Antet, Oxford, 2001;
12.Horovitz D. Ethnic Groups in Conflict, Berkeley, University of California Press, 1985;
13.Iorga, N."Doctrina nationalista", în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucuresti, Ed. "Garamond"1999;
14.Isar Nicolae, Istoria modernă a românilor, 1774/1784-1918, Editura Universitară, București, 2006;
15.Kohr, Leopold, Prăbușirea Națiunilor, apud Război în Balcani. Iugoslavia, primăvară sângeroasă la sfârșit de secol;
16.Paraschiv Niculae, Românism și naționalism , Editura Universitară, București, 2014;
17.Papacostea Ștefan, Geneza statelor românești în Istoria României. Editura Enciclopedică, București, 1998;
19.Pavel Dan, „Neolegionarismul și reînvierea societății civile”;
20.Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.2, Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991;
21.Petcu, Dionisie, "Naționalismul extremei drepte românești din perioada interbelică". În: Ideea care ucide, București, Editura "Noua Alternativă", 1994;
22.Peter F.Sugar, Naționalismul est-european în secolul XX. Editura Curtea Veche, București, 2002;
23.Platon Gheorghe, Istoria modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică, 1985;
24.Sabourin, Paul Nationalismele europene, Institutul European, Iași, 1999;
25.Trandafiroiu Ruxandra, „Integration and Nationalism – a Symbolic Reconfiguration of Europe”, în Ovidiu Pecican (ed.), Romania and the European Integration, European Studies Foundation Publishing House, Cluj Napoca, 1999;
26.Tunăreanu Nevian Organizarea și activitatea desfășurată de serviciile de informații maghiare împotriva României, în perioada interbelică, București, 1995;
27.Ulici Laurențiu, „Național și european – addenda la o polemică”, în Gabriel Andreescu (coord.), Naționaliști,, antinaționaliști… O polemică în publicistica românească, Editura Polirom, Iași, 1996;
28.Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției, Editura Diogene, București, 1995;
29.***Călători străini despre Țările Române, vol.III, Editura Științifică, București, 1971;
b) Articole mass-media
Block Maurice – "L'Europe politique et sociale", articol Le France
Levente, Albert „Stafia neofascismului’’, în “Háromszék“.
c) Webografie
www.historia.ro
www.istorielocala.ro
www.istoriiregasite.ro
www.cuvantul-ortodox.ro
www.adevarul.ro
www.romaniatv.ro
www.dcnews.ro
www.stiridecluj.ro
www.ziaristionline.ro
https://dexonline.ro/definitie/na%C8%9Bionalism
http://www.corectnews.com/politics/opinii/neolegionarismul-si-reinvierea-societatii-civile
http://www.stiripesurse.ro/legea-anti-legionara-explicata-ce-interzice-de-fapt_963137.html
https://moldovacrestina.md/imfluenta-mediului-social-asupra-capacitatii-omului-de-a-deveni-cel-care-intentioneaza-sa-devina/
http://adevarul.ro/international/in-lume/marine-pen-liderul-frontului-national-franta-sa-terminam-uniunea-sovietica-europeana-1_50ba05c87c42d5a663b06e66/index.html.
http://www.presseurop.eu/ro/content/article/2445591-europa-nu-devine-extremista
Recensământ 2011
d) Instituții
Arhivele Naționale
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Nationalismul In Romania (ID: 118721)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.