Natalitatea Si Dinamica Institutiilor Familiale
=== Natalitatea si dinamica institutiilor familiale ===
PREFAȚĂ
Elaborarea și implementarea politicilor sociale în condițiile actuale necesită aplicarea de noi mecanisme axate pe prestarea unui complex de servicii de asistență socială adresate celor mai variate categorii de indivizi. Cu referire la societatea moldavă, acestea necesită a fi încadrate într-un sistem coerent, dezvoltate și ajustate la condițiile perioadei pe care o trăim.
Asistența socială are menirea de a soluționa multiple probleme ce țin de condițiile de trai, educație, reabilitare, organizare a timpului liber, cele generate de stările conflictuale, deviante, marginale și de multe alte fenomene ce împiedică dezvoltarea în albia normalității a
individului. O condiție necesară pentru depășirea acestor probleme este ca societatea să dispună de asistenți sociali calificați.
Pe plan mondial profesia de asistent social nu este una nouă; ea are o istorie de peste o sută de ani. Primele școli în acest domeniu au fost deschise la hotarul secolelor XIX – XX în Germania, Anglia, America, Franța, Suedia. Un imbold semnificativ în dezvoltarea acestei profesii l-au constituit politicile sociale ale “statului bunăstării” orientate spre asigurarea legislativă a drepturilor tuturor cetățenilor la un trai decent, spre crearea “bunăstării colective”. Concomitent, a fost conștientizat și faptul că chiar și cele mai bune legi nu totdeauna “funcționează”, dacă nu sunt promovate în viață, ținându-se cont de condițiile de trai ale fiecărui individ în parte. Realizarea acestui obiectiv reprezintă o componentă importantă a serviciilor de asistență socială.
Actualmente, profesia de asistent social a devenit parte inalienabilă a vieții sociale în toate țările civilizate. În afara activității lucrătorilor sociali aici este de neconceput atât elaborarea și realizarea programelor de dezvoltare socială, cât și implementarea cu succes a politicilor sociale. Specialiștii în domeniul asistenței sociale sunt încadrați pe larg, în calitate de experți, în elaborarea legislației statului, în primirea deciziilor de către organele administrației locale și centrale, în activitățile ONG-urilor. Asistenții sociali sunt prezenți în instituțiile de învățământ și de ocrotire a sănătății, în oficiile forței de muncă și în întreprinderi, în armată și în penitenciare, în cele mai diverse structuri administrative, atât locale cât și centrale. Specialistul în problemele asistenței sociale este solicitat în aceste țări și de prezident, și de directorii de corporații, și de șefii serviciilor personale etc. Spre exemplu, în Marea Britanie (țară cu o populație de circa 60 milioane de oameni) activează peste 50 mii de asistenți sociali.
Capitolul 1. – DIMENSIUNI CONCEPTUALE ALE ASISTENȚEI SOCIALE
1.1. Asistența socială – componentă de importanță majoră a protecției sociale
Astăzi trăim într-o lume în continuă schimbare, plină de cele mai mari promisiuni pentru echitate și bunăstare a tuturor. În același timp, este o lume marcată de adânci conflicte, tensiuni și scindări sociale, de un grad ridicat de vulnerabilitate nu numai a persoanelor aparte, ci și a comunităților, societăților în întregime. În asemenea condiții, după cum ne demonstrează experiența mondială, nici un stat nu poate obține prosperarea, bunăstarea individuală și colectivă fără un efort susținut de construcție socială, fără a dispune de o rețea dezvoltată de servicii de asistență socială și specialiști capabili să protejeze persoanele aflate în dificultate.
Toate acestea au devenit probleme stringente și pentru țara noastră, aflată în perioada de tranziție, când declinul economic și diferențierea de avere au condus la crearea unei adevărate prăpăstii dintre majoritatea săracă a populației și o foarte mică parte a celor bogați. Într-o situație deosebit de grea s-au pomenit în special familiile cu mulți copii, copiii orfani sau abandonați, invalizii, pensionarii.
Crește numărul familiilor dezorganizate, al persoanelor dependente de drog, aflate în conflict cu legea, ia amploare fenomenul șomajului, sute de mii de cetățeni pleacă peste hotarele țării în căutarea unui loc de muncă etc. Or, pe fondul transformărilor contradictorii au apărut greutăți insurmontabile, pe care cea mai mare parte a populației nu le poate depăși de sine stătător. Această stare a lucrurilor accentuează și mai mult necesitatea dezvoltării asistenței sociale ca gen de activitate specializată și a pregătirii specialiștilor în această ramură capabili să lucreze cu cele mai diverse categorii de oameni aflați în dificultate.
Asistența socială constituie o componentă de importanță majoră a protecției sociale. Noțiunea de asistență socială nu este însă identică cu cea de protecție socială.
Protecția socială reprezintă un sistem de mijloace eficiente, orientate spre stabilirea solidarității între persoanele care obțin venituri din muncă și cele care nu au venituri din cauza vârstei înaintate, stării de sănătate sau imposibilității de a-și găsi un loc de muncă. Protecția socială include două componente ce se completează reciproc, și anume:
1) asigurările sociale – un sistem de beneficii contributive, un sistem de indemnizații bănești, care permit compensarea principalelor tipuri de pierdere a capacității de muncă și, în consecință, a venitului (a salariului) din motive obiective (boală, șomaj, vârstă înaintată, nașterea copilului, accidente la locul de muncă) și alte prestații prevăzute de legislație. Asigurările sociale se bazează pe principiul participării, adică pe contribuții personale ale asiguraților. Este vorba de:
• asigurări de bătrânețe (pensii);
• asigurări de boală, traume de producție etc.;
• asigurări de naștere;
• asigurări de șomaj.
În general bugetul asigurărilor sociale de stat sau publice se compune din:
• fondul pentru pensii și alocații;
• fondul pentru ocrotirea familiilor cu copii;
• fondul de asigurări pentru traumele de producție și bolile profesionale;
• fondul pentru șomaj;
• fondul pentru asigurarea socială a celor ce lucrează;
• fondul de rezervă.
Există două modalități principale de organizare a asigurărilor sociale: a) asigurări prin transferuri în flux (prin analogie cu sistemul general de impozite, adică plătești pe măsură ce câștigi), în care plata prestațiilor se realizează când apare situația și b) acumularea contribuțiilor în fonduri speciale sau asigurări sociale pe bază de fond. Plata prestațiilor în acest caz demarează după maturizarea fondurilor respective, mai exact, după expirarea perioadei de contract, de acumulare (de regulă, nu mai puțin de 10 ani și nu mai mult de 30 de ani);
2) asistența socială propriu-zisă – un ansamblu de beneficii noncontributive, în bani sau în alte forme (servicii de recuperare socială și profesională, de plasament în câmpul muncii, terapii de consiliere, de resocializare și integrare socială etc.). Asistența socială are la bază principiul nominativ sau categorial (universal), adică aceste servicii pot fi adresate unor segmente ale populației (prestații pentru copii etc.) sau se realizează în baza testării mijloacelor.
Așadar, asistența socială nu poate fi privită, după cum se procedează uneori, doar ca o protecție economică, nu poate fi redusă doar la beneficii financiare. Cu atât mai mult, asistența socială nu poate fi considerată o problemă numai a săracilor. Pe lângă dimensiunea economică mai există și alte dimensiuni − psihologică, socială, spirituală, care îl definesc pe orice om. Spre exemplu, există grupuri de indivizi care au nimerit în criză psihologică și au nevoie de ajutor. De asemenea, copilul are nevoie nu doar de mijloace bănești pentru îmbrăcăminte, produse alimentare etc., ci și de socializare, integrare, comunicare, formare, afecțiune etc. În același context menționăm că cea mai mare problemă care îi deranjează pe bătrâni este singurătatea. În cadrul asistenței sociale se va ține cont de toate aceste dimensiuni, urmărindu-se să fie realizată integrarea individului în complexul de relații sociale. Or, sfera activității asistenților sociali este extrem de vastă.
În sens larg, asistența socială reprezintă o activitate de ajutorare a oamenilor (prin susținere și protecție, corecție și reabilitare) să-și învingă greutățile, să-și dezvolte capacitățile de a soluționa de sine stătător problemele. În sens restrâns, ea poate fi privită ca o activitate orientată spre rezolvarea problemelor sociale ale unor persoane aparte sau ale unor grupuri de persoane, în primul rând ale celor care nu mai dispun de resurse materiale, sociale și morale, care nu mai sunt în stare să-și asigure prin propriile eforturi un trai decent (copii orfani, familii dezorganizate, pensionari, șomeri, invalizi, devianți, refugiați etc.).
Obiectivul asistenței sociale este de a-i sprijini pe cei aflați în dificultate să obțină condițiile necesare unei vieți decente, ajutându-I să-și dezvolte propriile capacități și competențe pentru o mai pronunțată funcționare socială. Ajutorul are în vedere însă o perioadă limitată de timp – până când persoanele aflate în nevoie își găsesc resursele sociale, psihologice, economice pentru a putea duce o viață normală, autosuficientă.
Printre funcțiile cele mai importante ale asistenței sociale putem numi:
– identificarea și înregistrarea segmentului populației ce s-a pomenit în dificultate;
– diagnosticarea problemelor cu care persoanele vulnerabile se pot confrunta într-o anumită perioadă de timp și în anumite condiții sociale, economice și culturale;
– dezvoltarea unui sistem coerent de programe, măsuri, activități profesioniste de suport și protecție a acestora;
– elaborarea propriilor programe de către cei aflați în situații de risc;
– identificarea surselor de finanțare a programelor de sprijin;
– stabilirea drepturilor și modalităților concrete de acces la serviciile de asistență socială în conformitate cu cadrul legislativ instituțional;
– suportul prin consiliere, terapie individuală sau de grup în vederea refacerii capacităților de integrare benefică în societate;
– promovarea unor strategii de preîntâmpinare a situațiilor defavorizate;
– dezvoltarea unui program de cercetări științifice la nivel național și local privind dimensiunea problemelor celor aflați în situații defavorizate.
Asistența socială poate fi analizată din mai multe perspective:
• la nivel individual;
• la nivelul comunității sau al grupului;
• la nivelul societății globale.
Asistența socială la nivel individual este integrată în activitățile de creare a condițiilor necesare pentru realizarea celor mai importante drepturi ale individului:
– a dreptului la o naștere normală, evitându-se factorii de risc în “perioada prenatală”;
– a dreptului la familie, la dragostea părintească;
– a dreptului la o dezvoltare normală atât fizică, cât și psihică, morală și intelectuală;
– a dreptului la educație și cultură etc.
Asistența socială la nivel comunitar include promovarea dreptului comunității:
– la o viață normală, liniștită și funcțională, lipsită de violență, “tensiuni psihice”, sărăcie materială și spirituală;
– la sănătate publică prin identificarea și lichidarea “focarelor de infecție” sanitară sau moral-comportamentală;
– la viață culturală etc.
Asistența socială la nivel societal ține de asigurarea condițiilor materiale, a cadrului legislativ și instituțional, de formarea resurselor umane (asistenți sociali profesioniști), pentru constituirea și funcționarea normală a sistemului de asistență socială necesar întregii
populații. Din această perspectivă, pentru Republica Moldova actualmente sunt prioritare următoarele probleme:
– recunoașterea rolului și a statutului asistentului social începând cu “Nomenclatorul de profesii și ocupații” al țării și terminând cu “Statele de funcțiuni” ale primăriilor, diverselor instituții (școli, spitale, penitenciare etc.), întreprinderi și servicii sociale;
– adoptarea unui “sistem legislativ” modern, axat pe valorile naționale și pe exigențele impuse de practica asistenței sociale internaționale;
– organizarea unei rețele adecvate de servicii, unități sau agenții de asistență socială, finanțate de la bugetul de stat, sprijinirea inițiativelor particulare – asociații, echipe voluntare de intervenție, cercetare și ajutor în domeniile specifice asistenței sociale etc.;
– cooperarea interinstituțională și interindividuală atât pe plan intern, cât și internațional în vederea modernizării și perfecționării asistenței sociale.
Desigur, nu se poate face o delimitare strictă între cele trei niveluri, căci orice intervenție de asistență socială vizează, fie în primă sau în ultimă instanță, individul, satisfacerea necesităților lui.
1.2. Familia în societatea contemporană:tipuri, interacțiuni, contradicții
Familia reprezintă un sistem de referință important pentru modul de elaborare, aplicare și evaluare a politicilor sociale în general. Aceasta se datorează faptului că familia este una dintre cele mai stabile forme de comunități umane care asigură perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale. Familia a fost considerată totdeauna și o sursă de creare a bunăstării, presupunând participarea membrilor ei la activitățile producătoare de venituri, sprijinul intergenerațional (pe baza relațiilor de rudenie), menținerea solidarității acestora.
Familia constituie o formă superioară de comunitate − în principal a soțului, soției și copiilor − care se bazează pe relații sociale și biologice, având drept scop suprem pregătirea unei generații sănătoase și capabile de a participa la dezvoltarea societății.
În încercările de a defini familia putem delimita două abordări:
una sociologică și alta juridică.
Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de căsătorie, consanguinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune. Din această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relațiile directe, informale, nemediate. Calitatea de grup primar nu semnifică absența normelor și a reglementărilor. Dimpotrivă, familia este unul dintre grupurile primare cu cea mai mare responsabilitate normativă.
Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi și obligații, reglementat prin legi și alte acte normative. Aceste norme stabilesc modul de încheiere a căsătoriei, paternitatea, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii etc.
Cele două perspective se suprapun parțial. În unele situații sensul sociologic al noțiunii de familie este mult mai larg decât sensul juridic.
De exemplu, cuplurile consensuale, care au luat o mare extindere în societatea contemporană, sunt considerate de către sociologii familiei, întrucât ele îndeplinesc majoritatea funcțiilor unei familii. Din punct de vedere juridic, cuplul consensual nu este o familie, deoarece raporturile dintre parteneri nu sunt sancționate prin căsătorie legală. În alte situații, sensul juridic poate fi mai larg decât sensul sociologic. De exemplu, un cuplu separat prin divorț nu mai este o familie, întrucât nu mai îndeplinește funcțiile definitorii esențiale ale familiei. Totuși, separarea celor doi parteneri în menaje diferite nu semnifică încetarea oricăror raporturi juridice între ei. În situația în care partenerii care divorțează au
copii, între ei continuă să existe anumite raporturi juridice privind încredințarea copiilor unuia dintre soți, obligațiile celuilalt soț pentru sprijinul financiar al copiilor minori, dreptul la vizită etc. Cele două perspective de abordare a familiei se completează reciproc. În unele situații, perspectiva sociologică poate conduce la modificarea perspectivei juridice și, implicit, la schimbarea reglementărilor legale privind familia.
Familia reprezintă un ansamblu de relații sociale reglementat prin norme juridice sau prin norme sociale difuze. Relațiile din cadrul familiei pot fi reduse la câteva categorii principale:
• relații între soți (parteneri) reglementate prin căsătorie sau prin consens;
• relații între părinți și copii (între ascendenți și descendenți);
• relații între descendenți (între copiii aceluiași cuplu);
• relații de rudenie între membrii cuplului familial și alte persoane (părinții din familia de origine, socri, cumnați etc.).
Multitudinea definițiilor, ca și diversitatea conotațiilor conceptului de familie, ne sugerează varietatea tipurilor de familie și a condițiilor concrete în care se manifestă funcțiile ei. Analiza sociologică distinge tipurile de familie, în funcție de următoarele criterii principale:
1. În funcție de numărul de generații, există:
• familia nucleară, restrânsă sau conjugală, alcătuită din soț, soție și, dacă este cazul, urmașii lor. Familia nucleară completă presupune ocuparea celor trei poziții-tip (tată, mamă, copil) și, prin urmare, existența a cel puțin trei diade nucleare: soț-soție, tată-copil, mamă-copil (precum și, eventual, un număr variabil de diade copilcopil).
Familia nucleară incompletă implică ocuparea doar a uneia sau a două poziții din cele trei posibile în familia nucleară;
• familia extinsă sau lărgită, formată din mai multe familii nucleare, aparținând unor generații succesive. Sociologul American N.Smelser aprecia că familia extinsă reprezintă o anumită continuitate, înțelegându-se prin aceasta că în aceeași casă bătrânească trăiesc mai multe generații, continuându-se tradițiile, preocupările și obiceiurile familiei respective. În acest caz, indivizii pot să dispară, sunt trecători, dar familia ca grup se menține peste generații. Putem delimita familia extinsă patriliniară, atunci când familiile sunt legate pe linie bărbătească, și familia extinsă matriliniară, când legătura este stabilită pe linie feminină.
2. În funcție de criteriul locuinței, putem delimita:
• familia de rezidență, care constă din toate persoanele ce locuiesc în aceeași casă, deci au locuință comună și desfășoară unele activități comune. Sociologul american T.Burch apreciază că persoanele care trăiesc în aceeași locuință, indiferent dacă sunt sau nu rude, sunt considerate membri ai aceleiași unități familiale;
• familia de interacțiune, care reprezintă grupul de persoane între care există, în primul rând, relații de rudenie, dar și relații de ajutor reciproc, de schimburi de produse, vizite reciproce etc. (este vorba, mai ales, de situația în care unul sau mai mulți membri ai unei familii sunt plecați la muncă/studii sau au părăsit familia, deci nu împart aceeași locuință, dar păstrează puternice legături cu familia din care au plecat).
3. În dependență de poziția unei persoane în cadrul familiei, putem distinge:
• familia de origine (de orientare), prin care desemnăm familia în care te naști și crești și care este formată din mamă, tată, frați, surori. Mai este denumită și familie consanguină pentru a desemna faptul că între respectiva persoană și ceilalți membri ai familiei (părinți, frați și surori) sunt legături de sânge;
• familia proprie constituită prin căsătorie și care include soțul, soția și copiii acestora. Se mai numește și familie de procreare (avându-se în vedere funcția demografică a acesteia) sau familie conjugală (sugerând că se originează în căsătoria partenerilor ajunși la maturitate).
Este important a menționa că majoritatea oamenilor aparțin atât unei familii de origine, cât și unei proprii.
4. În funcție de criteriul normalității, vom deosebi, ținând cont de aspectele structural-funcționale, juridice și etice ale normalității:
• familii normale, alcătuite din soț, soție și copii; îndeplinesc adecvat funcțiile familiei; sunt constituite prin căsătorie încheiată conform normelor juridice existente și sunt întemeiate pe dragoste reciprocă, respect și stimă. Cu referire la viața de familie, termenul normal, dincolo de încărcarea axiologică, semnifică ceea ce este permisibil social, ce se întâlnește, de regulă, în cele mai multe familii.
Altfel spus, după cum se exprimă H.H.Stahl, sensurile termenului de normal variază de la:
– accepțiunea curentă, după care frecvența unui fenomen determină normalitatea sa. Potrivit acestui sens, familia normală este compusă din soț, soție și copii;
– sensul conferit de lege normalității. Din această perspectivă, normale sunt familiile întemeiate prin actul juridic al căsătoriei;
– sensul etic al normalității ia în considerare întemeierea familiei pe baza sentimentelor de dragoste, respect reciproc, stimă, cu precizarea că dimensiunea etică a familiei este dificil sau chiar imposibil de a o cuantifica;
• familii anormale, din care lipsesc copiii (familie incompletă) sau lipsește unul din partenerii cuplului conjugal (familie monoparentală);
– nu-și îndeplinesc corespunzător funcțiile care la revin; nu sunt constituite
prin căsătorie;
– sunt constituite potrivit unor calcule și interese materiale.
În toate aceste abordări străbate ideea după care familia este o formă fundamentală de asociere a oamenilor, un tip special de grup social în care elementele formale – căsătoria fiind sancționată formal – nu impietează coeziunea intimă a grupului, a membrilor ei.
În orice societate familia s-a distins ca grup specific, caracterizat printr-o puternică sudură internă și presiuni externe. Forțele interne care unesc familia sunt sentimentele puternice și atașamentul emoțional al soților, precum și al părinților, copiilor, respectul reciproc, solidaritatea, alte atitudini care rezultă din satisfacerea reciprocă a nevoilor personale emoționale, năzuința spre intimitate și altele. În această ordine de idei, sociologul polonez Szczepanski apreciază că în majoritatea societăților legătura internă apare pe baza atașamentului emoțional, a dorinței sexuale, deci printr-o puternică coeziune sentimentală, la care, desigur, se va adăuga și o împletire de dependențe rezultate din funcțiile economice, sociale și culturale, din îndatoririle față de copii, față de părinți etc. Dacă, însă, această
coeziune emoțională dispare, dacă sentimentele reciproce dintre parteneri diminuează până la dispariție, familia funcționează numai în virtutea unor interese materiale, care alterează relațiile dintre soți. O asemenea situație atrage după sine modificări în relațiile dintre parteneri, dintre părinți și copii, grupul pierzând din intimitatea și specificitatea sa.
Familia se individualizează în raport cu alte grupuri sociale și prin stilul propriu de viață pe care îl practică, prin limba, normele, obiceiurile, valorile specifice poporului și clasei sociale cărora îi aparține.
Transmiterea din generație în generație a normelor și a valorilor dezirabile, a modelelor proprii de conduită, ca și a unor particularități ale exercitării rolurilor de către membrii grupului, conferă comunității familiale un statut aparte. Familia creează un mediu cultural propriu, menține continuitatea culturală, transmițând moștenirea culturală1. Din aceste aprecieri se poate deduce rolul social al familiei în transmiterea culturii și, prin aceasta, importanța ei în formarea personalității indivizilor.
De-a lungul istoriei sale familia a îndeplinit anumite roluri în raport cu indivizii și cu societatea în ansamblul ei. Cei mai mulți sociologi preocupați de studiul vieții de familie sunt unanimi în a aprecia faptul că familia este o formă specială de comunitate umană, prin aceea că îndeplinește funcții pe care nu le regăsim la alte grupuri sociale. Aceste funcții pot fi sistematizate în: funcții biologico-sanitare, economice, de socializare, de solidaritate și unele funcții externe care se referă la integrarea familiei în societate. În alți termeni, este vorba de:
– menținerea continuității biologice a societății prin procrearea, îngrijirea, formarea, educarea copiilor;
– menținerea continuității culturale prin transmiterea moștenirii culturale în procesul socializării;
– transmiterea de la părinți la copii a unei poziții sociale împreună cu moștenirea culturală;
– satisfacerea nevoilor emoționale a trăirilor intime, asigurând sentimentul siguranței și menținerea personalității;
– exercitarea de către familie a unui control social asupra comportării membrilor săi, mai ales asupra tinerei generații, fiind și un factor de control al comportării sexuale.
O semnificație deosebită prezintă și modul în care familia se raportează la celelalte instituții sociale, la societate în ansamblul ei și modalitățile prin care ea contribuie la socializarea, pregătirea și integrarea efectivă în muncă a tuturor celor valizi. Familia se află în permanență racordată la realitățile sociale; ea nu poate fi independentă de multiplele fenomene și procese ce caracterizează societatea la un moment dat. În mod foarte plastic se exprimă Henri Stahl când afirmă: ”Familia nu poate și nu trebuie să rămână indiferentă la tot ceea ce se întâmplă dincolo de viața ei personală, dincolo de ușa simbolică ce o desparte de restul lumii”1.
Comportamentul familial nu privește doar pe cei implicați în relațiile familiale. El prezintă interes pentru întreaga societate dat fiind faptul că familia rămâne a fi factorul de bază în coeziunea unei societăți. Or, în calitate de grup primar fundamental familia urmărește scopuri cu profundă semnificație socială. În acest context este important să se cunoască direcțiile principale în care se manifestă
interacțiunea reciprocă dintre familie și societate.
Astfel, pe de o parte:
• familia este sursa proceselor demografice care, din punct de vedere cantitativ, determină reproducerea și dezvoltarea forței de muncă și a masei de consumatori;
• prin intermediul socializării interne, familia exercită, din punct de vedere calitativ, o influență puternică (dar nu autonomă) asupra nivelului de dezvoltare fizică, intelectuală și morală a copiilor și tinerilor, făcând ca noile generații să fie mai bune, egale sau mai rele decât generațiile precedente. Familia contribuie la dezvoltarea calitativă a populației care, din punctul de vedere al dezvoltării sociale generale, este mai importantă decât creșterea pur cantitativă a numărului de
locuitori;
• familia este unul dintre principalii factori care asigură menținerea identității culturale naționale;
• inegalitățile la nivelul moral, educațional și cultural al familiilor au repercusiuni directe asupra fixării și reproducerii, adesea chiar și asupra aprofundării inegalităților sociale, asupra apariției de noi pături sociale. În acest caz, inegalitățile sunt permanentizate de către familie, ceea ce este contrar premiselor de justiție socială.
1 H.H.Stahl. Familia sătească altădată și astăzi. –București: Ceres, 1977.
Pe de altă parte, societatea, la rândul ei, influențează, direct sau indirect, forma familiei, dimensiunile acesteia, relațiile dintre parteneri și pe cele dintre generații. Astfel:
• schimbarea relațiilor de proprietate și a organizării economice a societății determină schimbări în funcțiile familiei;
• natura acțiunilor desfășurate în familie și în afara ei modifică dimensiunile familiei și relațiile dintre parteneri;
• preluarea de către societate a unor funcții familiale, tradiționale, favorizează creșterea importanței relațiilor socioafective dintre parteneri și generează noi modele familiale;
• mobilitatea socială și profesională dintr-o anumită societate este asociată și cu mobilitatea modelelor familiale și a ideologiilor familiale;
• politicile familiei pot acționa, direct sau indirect, asupra modelelor familiale, asupra dimensiunii familiei și pot favoriza menținerea sau expansiunea modelelor familiale dezirabile din punctual de vedere al societății globale.
Aceste relații generale dintre familie și societate, după cum menționează sociologul român I.Mihăilescu, trebuie nuanțate, avându-se în vedere că evoluția familiei contemporane se realizează, mai ales în societățile dezvoltate din punct de vedere economic, în condiții antinomice, adică în condiții care reunesc scopuri și tendințe contradictorii. Chiar și într-o analiză sumară, aceste antinomii se
dovedesc a fi numeroase și importante:
• există o contradicție între obiectivul de progres social și modelul de familie păstrătoare de tradiții. Familia stabilizează nu numai virtuțile culturale, naționale, dar și defectele și “păcatele” unei națiuni; ea păstrează nu numai valorile, tradițiile nedevalorizate de către progres, ci rezistă și împotriva noilor valori;
• în multe societăți (mai ales în cele slab dezvoltate din punct de vedere economic) există o contradicție între creșterea cantitativă și calitativă a populației. Astfel, se constată că în multe țări dimensiunile cantitative ale natalității nu sunt un factor decisiv al dezvoltării.
Dimpotrivă, o creștere excesivă a natalității reprezintă o frână în calea dezvoltării și a creșterii nivelului de trai. Cercetările întreprinse în unele țări europene au pus în evidență că la un spor demografic natural de 1% pe an este necesar ca venitul național să crească cu 1,5 – 2,5% sau mai mult, dacă se dorește o creștere a nivelului de trai;
• există o contradicție între tendința de a ridica nivelul de educație al familiei și tendința de creștere a fertilității (toate cercetările realizate în țările europene, la fel și în unele țări în curs de dezvoltare arată că, pe măsură ce crește nivelul de instrucție, se schimbă fertilitatea: femeile cu un nivel ridicat de instrucție au un număr mai mic de copii);
• apare o contradicție între politica privind creșterea nivelului de trai și cea privind creșterea numărului de copii în familie. În condițiile în care familia dispune de aceleași venituri sau beneficiază de creșterea modestă a veniturilor, creșterea numărului de copii într-o familie afectează veniturile medii ce revin unui membru al familiei și nivelul de trai al acesteia;
• apare o contradicție între incitarea angajării femeilor în activități economice și apelurile adresate acestora de a-și educa cât mai bine copiii și de a realiza cât mai bine sarcinile gospodărești;
• în unele societăți există o contradicție între principiile democratice privind posibilitatea obținerii divorțului și insistența pe stabilitatea familiei;
• există o contradicție între democratizarea și laicizarea atitudinii oamenilor și promovarea unor norme sociale (cum ar fi inadmisibilitatea relațiilor sexuale înaintea căsătoriei) ce nu pot fi justificate decât printr-o educație religioasă;
• există o contradicție între principiul egalității sexelor, vârstelor, statutelor civile și persistența unei atitudini negative față de fetele-mame, persoanele divorțate, căsătoria la o vârstă mai înaintată etc.;
• există o atitudine contradictorie față de vârsta la care trebuie să aibă loc căsătoria. Pentru a crește natalitatea și pentru a preveni relațiile sexuale înainte de căsătorie sau consecințele nedorite ale acestor relații, se recomandă căsătoria timpurie, dar, în același timp, din motive de asigurare a stabilității menajului, se recomandă ca
alegerea partenerului să se facă cu toată maturitatea, când partenerii dispun de o experiență de viață suficientă, deci – mai târziu;
• există o contradicție între abolirea numeroaselor bariere sociale în alegerea partenerului și înlocuirea acestora cu criteriul nivelului asemănător de instrucție. Ca urmare, a apărut un nou plan de conflicte familiale pe fondul “șocurilor culturale” ale partenerilor care posedă același nivel de instrucție, dar care provin din medii sociale diferite. Aceste conflicte se manifestă și în familiile în care partenerii au niveluri de instrucție diferite;
• politica pronatalistă găsește cel mai larg ecou în păturile sociale cu un nivel de instrucție scăzut, în care natalitatea este deja ridicată, și are un slab impact asupra categoriilor sociale care ar putea realiza o socializare de calitate superioară. Astfel, foarte multe politici pronataliste încurajează creșterea cantitativă a populației, dar la un nivel calitativ scăzut1.
Contradicțiile prezentate nu se regăsesc în aceeași măsură în toate societățile. E necesar să menționăm că antinomiile generale enumerate ar putea fi completate și cu altele, specifice, ținându-se cont de specificul culturii fiecărei țări în parte. Cunoașterea contradicțiilor ce apar între dezvoltarea economică și socială generală și evoluția familiei este de o importanță deosebită pentru activitatea sociologului
și a asistentului social, orientată spre depășirea disfuncționalităților din familiile contemporane. De ele trebuie să se țină cont la elaborarea politicilor sociale în general, precum și a politicilor privind familia.
1.3. Particularități ale evoluției comportamentelor familiale
Fiecare societate are un anumit sistem familial de reglementare a relațiilor dintre bărbații și femeile de vârstă matură și dintre aceștia și copii. În opinia sociologului francez Emile Durkheim, familia reprezintă “un grup social structurat după anumite norme culturale, un ansamblu de raporturi interindividuale între bărbatul-soț și femeia-soție (cuplu conjugal), între părinți și copii, între frați și surori”. Dezvoltarea omenirii din ultimele secole a impus ca tip principal de familie pentru
unele societăți sau ca tip unic pentru alte societăți − familia nucleară. O asemenea familie este formată din soț și soție uniți prin căsătorie legală și dintr-un anumit număr de copii minori (numărul copiilor variază de la o familie la alta, dar în majoritatea societăților europene el a fost, până acum trei-patru decenii, în medie, mai mare de trei). Actualmente, modelul familiei nucleare a suferit schimbări importante în multe din dimensiunile sale sau, în cazul multor societăți, a încetat să mai fie singurul model de familie practicat și acceptat.
Într-o măsura mai mică în țările est-europene și într-o măsură mai mare în țările vest-europene, familia reprezintă o diversitate de forme de conviețuire care diferă mult de familia nucleară sau nu au nimic comun cu familia. Astfel, întâlnim:
• menaje de o singură persoană, formate dintr-un bărbat singur sau o femeie singură, care au optat pentru un celibat definitiv;
• menaje de o singură persoană, formate din persoane divorțate sau văduve care nu s-au căsătorit;
• menaje (familii) formate dintr-un bărbat și o femeie care coabitează, dar nu sunt uniți prin căsătorie legală și nu au copii;
• menaje nefamiliale, formate din persoane între care nu se stabilesc relații sexuale. Acestea pot fi formate numai din bărbați, numai din femei sau din bărbați și femei. Între membrii unui asemenea menaj pot exista sau nu legături de rudenie;
• menaje formate dintr-un singur părinte (mai frecvent mama) și unul sau mai mulți copii. Ele pot fi menaje de persoane necăsătorite, care au copii, sau menaje de persoane care au fost căsătorite, dar au rămas singure prin divorț sau prin decesul partenerului;
• familii cu trei sau patru generații, care se întâlnesc din ce în ce mai rar etc.
Diversitatea formelor de conviețuire ne mărturisește, că actualmente are loc o scădere a ponderii familiei nucleare în toate țările din Europa și o creștere a ponderii menajelor nefamiliale și a familiilor monoparentale și consensuale.
Transformările ce au intervenit în modelele familiale țin de următoarele aspecte importante, precum:
a) Relația familie-societate, care se caracterizează prin:
• scăderea importanței funcției economice a familiei;
• laicizarea și dezinstituționalizarea parțială a familiei;
• accentuarea mobilității sociale a membrilor familiei;
• intensificarea participării femeii la activitățile extrafamiliale:
prelungirea carierei școlare, accentuarea profesionalizării, intensificarea participării la viața socială și politică, promovarea socială, independența economică a femeii, “emanciparea” femeii;
• preluarea unor funcții familiale de către societate;
• diminuarea relațiilor de rudenie și vecinătate;
• diminuarea controlului comunitar asupra comportamentelor demografice;
• creșterea toleranței sociale față de noile comportamente demografice;
• creșterea bunăstării materiale a familiilor;
• creșterea preocupărilor familiale față de problemele sociale (situația economică a societății, crize economice, calitatea vieții).
b) Comportamentele tinerilor necăsătoriți, acestea evoluând spre:
• extinderea experienței sexuale premaritale;
• controlul fecundității;
• extinderea coabitării premaritale;
• extinderea celibatului definitiv și a menajelor de o singură persoană;
• creșterea permisivității sociale și a toleranței părinților față de comportamentele premaritale ale tinerilor.
c) Comportamentele nupțiale, pentru care a devenit specific:
• desacralizarea căsătoriei;
• reducerea importanței motivațiilor economice ale căsătoriilor;
• creșterea heterogamei căsătoriilor;
• tendința de egalizare a pozițiilor la căsătorie ale bărbaților și femeilor;
• diminuarea sau dispariția rolului părinților și al rudelor în căsătoria tinerilor;
• scăderea ratei nupțialității.
d) Comportamentele familiale, urmate de:
• creșterea importanței relațiilor emoțional-afective dintre parteneri;
• intensificarea preocupărilor soților pentru calitatea vieții familiale;
• modificarea relațiilor dintre parteneri: tendința de egalizare a pozițiilor de autoritate ale soților, “emanciparea” poziției femeii, o mai mare acceptare socială a relațiilor sexuale extraconjugale, reducerea importanței relațiilor economice în cadrul familiei, creșterea importanței comuniunii de preocupări, mentalități, atitudini și interese;
• modificarea diviziunii rolurilor în cadrul familiei: tendința de egalizare a diviziunii rolurilor, supraîncărcarea relativă a soțiilor ocupate în activități extrafamiliale, generarea unor noi concepții cu privire la diviziunea rolurilor, conflicte inițiate de noua diviziune a rolurilor;
• modificarea fertilității și a rolului copiilor: scăderea fertilității, controlul fecundității, unilateralizarea fluxurilor de susținere (doar de la părinți la copii), concentrarea preocupărilor familiei pe calitatea descendenței, diminuarea rolului moștenirii (avere, nume, rang social);
• creșterea relativă a instabilității familiei nucleare: creșterea divorțialității, scăderea ratei recăsătoririlor, o mai mare acceptare individuală și socială a divorțialității, modificarea legislațiilor privind divorțul.
Schimbările în comportamentele familiale și în modelele familiale sunt determinate de un ansamblu de factori economici, sociali, culturali și ideologici. Factorii care au generat transformările modelelor familiale nu sunt identici în toate țările, după cum nici schimbările nu sunt aceleași, nici ca amploare, nici ca conținut. Există, desigur, și tendințe comune; acestea se manifestă însă cu precădere la nivelul unor mari zone socioculturale, spre exemplu: Europa de Nord, Europa Centrală, Europa de Est etc.
Cercetările realizate în țările din Europa, în SUA și în Canada, deși nu au ajuns la rezultate similare, permit totuși a evidenția principalii factori care au determinat schimbări în comportamentele nupțiale și în modelele familiale. Factorii cel mai frecvent puși în evidență sunt:
• diminuarea funcțiilor familiei prin preluarea unora de către societate;
• creșterea gradului de ocupare a femeilor și a dorinței de a se promova pe scara socială;
• creșterea independenței economice a tinerilor;
• creșterea veniturilor prin care unor persoane li s-a asigurat posibilitatea de a trăi singure și, drept urmare, s-a redus mult frecvența căsătoriilor pe motive de constrângere economică;
• creșterea diversității politice, culturale și spirituale;
• schimbări în moravuri și creșterea permisivității sociale la noile forme de comportament;
• efecte de contagiune, de împrumut al unor modele comportamentale de la un grup la altul și chiar de la o societate la alta1.
Modificările produse în comportamentele nupțiale și în modelele familiale au consecințe importante asupra relațiilor dintre familie și societate, dintre individ și societate și asupra posibilităților de realizare a funcțiilor familiei. Ele au contribuit într-o anumită măsură la creșterea gradului de satisfacție a partenerilor, la creșterea
independenței lor unul față de altul, la creșterea inserției femeii în activitatea socială. Aceste consecințe pozitive pentru individ se îmbină însă cu un șir de consecințe negative pentru societate. Unele modele noi de menaj sărăcesc familia de majoritatea funcțiilor și, în primul rând, de funcția ei de bază – reproducția și socializarea. Or, familia și-a pierdut mult din caracterul ei de instituție socială, a crescut proporția familiilor dezmembrate, monoparentale, a familiilor supuse
diferitelor forme de risc. Eroziunea valorilor familiei este însoțită de scăderea coeziunii familiale, pierderea capacității ei de a-și mobiliza resursele pentru asigurarea bunăstării comune. În urma schimbărilor produse în structura relațiilor familiale au de suferit cel mai mult copiii, căci este distrus “cuibul” cald și sigur care îi ocrotește de presiunile lumii exterioare.
Putem spune că în prezent transformările ce caracterizează evoluția comportamentelor demografice și familiale generează probleme sociale
noi, extrem de dificile pentru majoritatea societăților. Căutarea soluțiilor
de rezolvare a acestor probleme, de îmbinare reușită a intereselor individuale cu cele sociale generale, de separare a consecințelor positive de cele negative a determinat numeroase țări dezvoltate, precum și în curs de dezvoltare să formuleze în mod tacit sau expres politici ale familiei și politici demografice, să adopte măsuri legislative, economice și sociale privind populația și familia, orientate spre încurajarea creșterii fertilității, sprijinirea femeilor necăsătorite care au copii, sprijinirea familiilor cu mulți copii, asistența persoanelor vârstnice etc. Menționăm
însă că multe țări nu dispun de o politică a familiei și a populației propriu-zisă, considerând că asemenea politici ar afecta drepturile fiecărui individ, ale fiecărei familii de a decide în mod liber asupra numărului de copii pe care să-i aibă. Există și situații în care formularea unei politici demografice este evitată din considerente istorice. De exemplu, în Germania discuțiile referitoare la politica demografică sunt foarte delicate, întrucât acest tip de intervenție statală a fost compromis
printr-o aplicare denaturată în perioada nazismului.
Dincolo de susceptibilitățile privind drepturile democratice ale cetățenilor, tot mai multe guverne din țările dezvoltate au recurs în ultimii ani la măsuri de politică demografică și politică a familiei. În unele țări, aceste măsuri nu sunt integrate într-o politică demografică cuprinzătoare, ci își propun să intervină în anumite aspecte, cum ar fi: încurajarea creșterii fertilității, sprijinirea femeilor necăsătorite care au copii, sprijinirea familiilor cu mulți copii, asistența persoanelor vârstnice etc.
CAP. II – FAMILIA IN PERIOADA DE TRANZITIE: FACTORI DE RISC SI NECESITATEA ASISTENTEI SOCIALE
Pentru a avea o viață decentă copilul are nevoie întâi de toate de o familie care să-i ofere mediu prielnic creșterii și dezvoltării. În ultimii ani, marcați de criza socio-economică a perioadei de tranziție, ne confruntăm vădit cu fenomenele
deteriorării existenței sociale a individului și familiei. O parte însemnată a populației întâmpină greutăți materiale și financiare din ce în ce mai insuportabile. Se conturează tot mai mult tendința de polarizare a societății într-un strat mic de indivizi având situația materială bună și un număr tot mai mare de săraci – circa 80% din populația Republicii Moldova. Drept urmare, sporește numărul familiilor defavorizate, supuse diferitelor forme de risc, care necesită o atenție deosebită din
partea serviciilor de asistență socială.
Probabilitatea ca o familie să cunoască un stres sau o criză, datorate conflictelor dintre subsistemele sale, este corelată cu o serie de factori pe care asistentul social trebuie să-I identifice pentru a formula, împreună cu membrii familiei,
planuri și strategii de sprijin sau intervenție. Indicatorii folosiți pot fi :
• vârsta și maturitatea părinților
• dificultăți materiale și sărăcie
• experiențe și caracteristici.
Vârsta și maturitatea părinților reprezintă un semn al riscului, ceea ce nu înseamnă că toți copiii ai căror părinți sunt foarte tineri (între 16-20 ani) suferă sau sunt neglijați.
Concomitent e necesar a menționa că lipsa de maturitate și responsabilitate, îndeosebi a mamelor tinere, supune unitatea familială riscului, unor dificultăți, precum: separare, divorț, violență, abandon, familie cu un singur părinte (monoparentală) etc. Nașterile în afara căsătoriei înregistrează un mare procent
pentru categoria mamelor adolescente, iar pentru tinerele mame căsătorite rata divorțului este de asemenea extrem de mare .
O problemă stringentă în Republica Moldova este violența în familie. De regulă, puține din persoanele supuse violenței se adresează organelor de drept. Este îngrijorător faptul că victime ale violenței sunt femeile și copiii. Fenomenul agresării nu cunoaște limite socio-economice, rasiale, etnice, religioase sau
de vârstă.
Consecințele abuzului pot fi grave: aproape 20% din vizitele de urgență sunt datorate rănilor de pe urma violenței fizice. Peste 1/3 din victime au fost omorâte de partenerii lor.
Femeile suportă adesea relații abuzive, în urma cărora se simt amăgite, umilite și neputincioase. Unele din ele sunt nevoite să le suporte, deoarece sunt legate de agresor prin sentimente de dragoste și devotament, mai ales în cazurile când bărbatul este tatăl copilului. Altele – suportă agresarea din teamă și vină,
nutrind însă speranța că data viitoare își vor controla partenerii, că nu se va repeta situația. Cel mai des întâlnite forme de pedeapsă a copiilor sunt agresarea verbală, bătăile până la vânătăi, izolarea sau ținerea “închis”, gonirea afară din casă,
lipsirea de mâncare pentru un timp. Relațiile abuzive din familie au consecințe grave asupra comportamentului copilului, generând agresivitatea, absenteismul, furia, abandonul familiei etc.
Cele menționate impun necesitatea creării unor Centre de prevenire a violenței, de ajutor al persoanelor agresate.
Dificultăți materiale și sărăcie. În calitate de factori de risc, necesari a fi cunoscuți, pot fi: veniturile familiei, condițiile de trai, posibilitățile de asigurare a necesităților primare etc.
Degradarea totală a standardului de viață al marii majorități a familiilor, în special al celor cu copii numeroși, alunecarea lor spre sărăcie, sporirea diferențierii sociale, extinderea șomajului au drept consecință dezintegrarea sistemului familial. Astăzi sute de familii nu-și pot întreține copiii în școlile primare, nu au
cu ce-i îmbrăca, încălța pentru a-i trimite la școală. Conform datelor MAI, în iulie 1999 în mun. Chișinău nu erau școlarizați 433 copii. Or, copiii au fost cel mai dur afectați de deteriorarea situației economice din perioada de tranziție.
O modalitate de a completa veniturile familiei a devenit în prezent emigrarea temporară sau definitivă în țările occidentale, unde munca constituie o posibilitate de câștig mai ridicată decât în țară. Drept consecință a apărut un nou factor de risc pentru copii. Fiind de cele mai multe ori lăsați în grija buneilor, rudelor
sau chiar a vecinilor, simplilor cunoscuți, ei sunt lipsiți de resurse, abandonați, aruncați în stradă. Anual prin Centrul de Triere pentru Minori trec 1300-1500 copii. Această stare a lucrurilor impune necesitatea creării unor aziluri pentru “copiii străzii”, a unor Centre de educație familială.
Experiență și caracteristici. Experiențele depind de caracteristicile personale, iar ciclul vieții de familie este afectat de raportul dintre aceste trăsături. Situația în care diferiți copii în familie sunt afectați de boli sau nevoi speciale reprezintă o sursă generatoare de tensiuni, conflicte și ilustrează experiențe și caracteristici.
Adulții familiilor largi, sărace, fără șansa educației, pot exterioriza sentimente de frustrare prin comportament agresiv, abuzând sau izolând copilul cu handicap.
În funcție de acești indicatori deosebim următoarele categorii de dificultăți familiale :
a) procrearea ca sursă a crizei în familie;
b) sindromul alcoolic fatal;
c) deficiențe în dezvoltare;
d) violență domestică;
e) sărăcie și șomaj;
f) tineri cu tulburări de comportament;
g) forme de dependență – consumul de droguri;
h) bolile cronice și impactul morții asupra familiei;
i) abuzul copilului;
j) abandonul.
Ținând cont de gama largă de probleme și de diversitatea persoanelor aflate în nevoie, Centrele de asistență socială a familiei vor colabora cu toate elementele Sistemului de asistență socială, cu alte organizații sociale și culturale. Ele trebuie de asemenea să catalizeze mobilitatea energiilor și forțele de autoajutorare, sprijinindu-se pe resursele familiei și ale ambianței în care aceasta trăiește.
În acest context de idei ar fi binevenite următoarele servicii de sprijinire a familiei:
• servicii pentru consiliere în cazul separării și divorțului;
• servicii pentru femeile însărcinate;
• servicii pentru protecția minorilor din familii destrămate;
• servicii pentru consiliere în caz de violență domestică;
• servicii pentru “copiii străzii”;
• servicii pentru educație familială etc.
Eficiența activității lor poate fi sporită dacă munca individuală va fi completată cu cea de formare de comunități capabile să se ajute reciproc și să-și creeze, prin eforturi comune, condiții mai bune de existență.
Întreaga acțiune de supraveghere a relațiilor familiale, a exercitării obligațiilor părintești față de copil, înfierea copiilor rămași fără părinți sau în imposibilitatea de a-i crește, tutelarea celor lipsiți de capacități, fie minori, fie adulți și bătrâni – toate aceste probleme necesită serviciile asistenței sociale. Pentru prosperarea unei societăți cu familii “sănătoase” se cere a fi implementată rețeaua de servicii de asistență socială atât la nivel național, cât și local, astfel încât să se poată interveni în orice situație de criză.
2.2 NATALITATEA
Natalitatea – reprezinta fenomenul demografic al frecventei nascutilor vii intr-o populatie.
Sub aspect statistic, natalitatea se masoara cu rata bruta de natalitate: aceasta reprezinta raportul (exprimat in promile) intre numarul de nascuti vii si numarul mediu de locuitori ai perioadei considerate
n=N/P * 1000
in care: n = rata bruta de natalitate
N = numar de nascuti vii
P = numar mediu de locuitori ai perioadei studiate
Desi nu se mentioneaza perioada de timp la care se refera indicatorul acesta este de un an, iar numarul de locuitori este fie numarul mediu anual, fie numarul de locuitori la mijlocul anului calendaristic, deoarece gratie miscarii demografice exista in tot cursul anului variatii ale efectivelor.
Avantajele indicelui sunt simplitatea calculului is disponibilitatea datelor, in timp ce dezavantajele constau in principal in dependenta fata de structura populatiei. Altfel spus, daca dintr-o populatie efectivul persoanelor de sex feminin de virsta fertila (15-49 ani) difera fata de o alta populatie, indicele brut de natalitaet va diferi, chiar daca in ambele situatii se vor naste annual acelasi numar mediu de descendenti.
Acest dezavantaj este comun tuturor indicatorilor bruti si se corecteaza prin indici mai elaborati sau prin asa-zisa metoda de standardizare a structurilor.
Studiul evolutiei indicelui brut de natalitate demonstreaza existenta unor nivele deosebit de ridicate (40- 50o/oo) in toate tarile lumii. Aceasta reproducere foarte intensa nu a fost capabila sa genereze si sporirea rapida a numarului populatiei, deoarece au coexistat nivele aproape tot atat de ridicate ale mortalitatii (indicelui brut de mortalitate). Cu incepere din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, consecinta a industrializarii, urbanizarii, cresterii nivelului de trai si apoi a altor succese pe taramul ocrotirii sanatatii, mortalitatea a inceput sa coboare in tarile considerate astazi dezvoltate. Abia dupa un oarecare interval a fost antrenata si natalitatea intr-o tendinta descendenta.
Intre cele doua razboaie mondiale ambii indicatori tind sa se stabilizeze si sa evolueze paralel. Dupa cel deal doilea razboi mondial si pana in prezent indicele de natalitate coboara continuu, ajungand in Europa in jurul valorii de 11.7o/oo (1995).
Dinamica natalitatii in Romania a urmat acelei tendinta descrise pentru tarile europene avansate, dar cu o intarziere, datorita dezvoltarii economice si industrializarii tardive.
Astfel, in 1930 – 1935 nivelele depaseau 30 nascuti vii la 1000 locuitori. In anii din jurul celui de-al doilea razboi mondial ritmul reproducerii scade datorita dezorganizarii familiilor prin stramutari, concentrari, mobilizari, scaderii nuptialitatii si a climatului psihologic de teama si incertitudine. De altfel, nici nu se
cunosc valorile exacte ale natalitatii din acea perioada. Dupa terminarea razboiului, reproducerea populatiei este reluata cu o intensitate sporita, natalitatea crescand in 1949 pana la valoarea de 27.6o/oo. Urmeaza apoi o perioada de descrestere a valorii, intrerupta in unii ani de redresari ale indicelui. Din 1957 insa, in
conditiile practicarii libere a intreruperilor chirurgicale ale cursului sarcinii, scaderea natalitatii este mai rapida astfel incat in 1966 se inregistreaza valoarea de 14.3 o/oo. In acel an, prin Decretul 770/1996 se interzice avortul chirurgical. Drept consecinta a acestei masuri coercitive, in 1967 s-a inregistrat o crestere brusca a nivelului fenomenului – 27.4 o/oo. In perioada urmatoare, in conditiile unei politici demografice pronataliste si a mentinerii masurilor legislative amintite anterior, s-a constatat o evolutie a fenomenului asemanatoare cu cea inregistrata in perioada 1957-1966, respectiv o tendinta de scadere continua, dar intrun ritm ceva mai lent, ajungandu-se in 1983 la valoarea din 1966. Ca urmare a unor noi masuri coercitive, dupa 1983 nivelul fenomenului cunoaste o usoara tendinta de crestere ajungand la valori de 16 o/oo in 1986, pentru ca in perioada 1986-1989 sa se mentina la valori relativ constante. In 1990, ca urmare a liberalizarii avorturilor si a programului de planning familial initiat de Ministerul Sanatatii, nivelul ratei de natalitate a scazut la 13.6 o/oo ajungand in 1992 la 11.4 o/oo si in 2000 la 10.4 o/oo.
Pe medii, natalitatea a fost constant mai ridicata in mediul rural fata de mediul urban pana in anul 1976.
Dupa 1976, se inregistreaza in mod constant valori mai crescute pentru indicii de natalitate din mediul urban fata de cei din mediul rural.
Evolutia populatiei depinde de modificarea fertilitatii, adica de numarul de copii nascuti vii ce revin la 1000 de femei de varsta fertila (15-49 de ani).
In analiza fertilitatii exista doua modalitati de abordare:
transversala: analiza fertilitatii intr-un an calendaristic;
longitudinala: prospectiv su retrospectiv.
In analiza transversala a ferilitatii se calculeaza urmatorii indicatori:
o rata generala a fertilitatii
rata specifica pe varste a fertilitatii
In raport cu starea civila se pot calcula rate de fertilitate legitima si ilegitima care la randul lor se pot adresa fiecarei grupe de varsta in parte.
Variatia potentialului reproductiv cu varsta, ca si masurile de planificare a numarului de descendenti si a perioadei lor de aparitie de catre familie, fac ca indicii de fertilitate specifica sa difere puternic de la o varsta la alta. In figura se remarca nivelul maxim care caracterizeaza varsta de 20-24 ani si descresterea rapida pana la varsta de 45 ani.
Indicii de reproducere permit o apreciere sintetica a fenomenului, spre deosebire de indicii de fertilitate specifica pe varste a caror interpretare cere analiza comparativa a intregii serii de cifre ce caracterizeaza varstele cuprinse intre 15-49 ani.
Intregul comportament reproductiv este sintetizat in numarul mediu de descendenti de sex feminin pe care o femeie ii naste in perioada fertila.Daca in medie o femeie naste mai mult de o fetita inseamna ca generatia a fost inlocuita de o alta generatie cu un efectiv mai mare, cu alte cuvinte se asista la o reproducere largita.
Evident, daca numarul mediu de fetite nascute de o femeie in cursul perioadei fertile este subunitar, generatia fertila este inlocuita de o generatie mai redusa numeric, iar reproducerea este ingustata. Valoarea unitara indica o populatie stationara.
In practica se foloseste cel mai adesea indicele brut de reproducere care reprezinta numarul mediu de fete pe care le-ar naste o generatie de femei care nu ar fi supuse riscului mortalitatii (de la nastere pana la varsta de 50 ani) si care ar avea la fiecare varsta (intre 15 si 49 ani) fertilitatea specifica observata in perioada considerata. Se utilizeaza rate de fertilitate specifica pe varste calculate in anul studiat si nu o inregistrare longitudinala a comportamentului. Cu ajutorul lor se calculeaza numarul de copii pe care l-ar naste in medie o femeie dintr-o generatie ipotetica care ar avea la varsta de 15-19 ani fertilitatea femeilor de aceeasi varsta
din anul calendaristic studiat; intre 20 si 24 ani, fertilitatea femeilor in varsta de 20-24 ani (din anul studiat) s.a.m.d. pana la varsta de 49 de ani. Aplicand proportia de fete la cifra finala, numita si descendenta finala medie, se obtine indicele de reproducere (care se refera numai la efectivul mediu de fete).
Indicele de reproducere neta este bazat pe acelasi principiu de calcul, dar cu luarea in consideratie a mortalitatii femeilor intre de 15 si 49 ani. Se apreciaza ca in prezent descendenta medie finala in Romania are valori de 2,2-2,4 copii si ca indicele brut de reproducere are valori cuprinse intre 1,15-1,2.
2.3. FACTORI CARE INFLUENTEAZA NATALITATEA
Cauze medicale
Afectiunile endocrine, ginecologice, cauzele sterilitatii masculine si feminine si cauzele avortului spontan reprezinta factori ce trebuie luati in seama si care necesita diagnosticarea, instituirea tratamentului si preventia lor. Rolul lor in fluctuatiile natalitatii este insa mai putin important, avand in vedere ca variatiile
lor sunt mici si frecventa lor tinde sa scada datorita progreselor inregistrate in tratamentul lor.
De altfel, trebuie precizat faptul ca exista o scadere fiziologica a fecunditatii odata cu cresterea varstei.
Cauze fiziologice
In aceasta grupa de cauze intra implicatiile malthusiene cu privire la semnificatia copilului. Alta data, la tara, copilul reprezenta o sursa de imbogatire: el ajuta la munca campului, el continua munca tatalui sau. La oras, copilul era, intr-o oarecare masura, o piedica pentru libertatea parintilor si o sursa de cheltuieli.
Rezulta ca influenta civilizatiei industriale sio a urbanizarii coincide cu reducerea numarului de copii doriti; astfel, descendenta medie finala trece de la 2.7 copii pe femeie in comunele rurale la 1.6 copii pe femeie la Paris.
Rolul nuptialitatii, al uniunilor consensuale juvenile si al divortialitatii
Numarul casatoriilor scde de la an la an (143.593 in 1998 fata de 174.593 in 1992 fata de 312.000 in 1982).
Indicele de nuptialitate are cea mai mica valoare inregistrata dupa 1944: 5.5 casatorii la 1000 locuitori in 1983 (7.9 casatorii in 1991 si 6.5 in 1998 la 1000 locuitori).
In acelasi timp creste numarul uniunilor consensuale, mai ales cele juvenile.
Aceasta scadere a nuptialitatii este atribuita mai multor factori: modificarea raporturilor intre sexe, dificultati economice pentru cuplurile tinere, rolul legislatiilor sociale, fiscale, juridice, care permit obtinerea mai multor avantaje in situatia de concubinaj decat dupa casatorie.
Scaderea nuptialitatii nu influenteaza totusi decat intr-o mica masura natalitatea: se observa, de fapt, o crestere considerabila a numarului de copii nascuti in afara casatoriei (de doua ori mai mare in 1982 fata de 1976): acesti copii reprezentau in 1982, 14.2% din numarul total de nascuti.
Numarul divorturilor creste insa fara ca numarul persoanelor care se recasatoresc sa creasca in aceeasi proportie. Rata de divortialitate este in jur de 25 la 100 casatorii, dar rolul divortului nu pare sa fie determinat in scaderea natalitatii.
Varsta medie la prima casatorie este de 23,3 ani pentru barbati si 23,2 ani pentru femei; ea a scazut pana in 1974 dupa care inregistreaza un usor recul. S-a dorit sa se atribuie un rol acestei varste, gandind ca o varsta la casatorie mai mica va fi insotita de un numar mai mare de copii. In parte este adevarat, in masura in care,
frecventa sterilitatii creste cu varsta (daca numai 3-5% din cupluri sunt total sterile cand femeia se casatoreste in jur de 20 de ani, ponderea sterilitatii creste odata cu varsta femeii, inregistrand valori de aproximativ 20% din cupluri cand femeia se casatoreste in jur de 35 de ani). Trebuie luate in considerare si posibilitatile de contraceptie si de avort. Astfel, in 1960, inainte de introducerea tehnicilor moderne de contraceptie, descendenta finala pentru o femeie era estimata la 3,69 copii pentru casatoria inainte de 20 ani, 2,81 copii pentru casatoria intre 25 si 29 de ani. Este dificil de spus daca femeile care se casatoresc mai devremeau mai multi copii datorita precocitatii casatoriei lor, sau datorita unor motive personale care le-au
facut sa aiba mai multi copii.
Influenta mediului socio-cultural
Diferenta de fertilitate intre zonele rurale si zonele puternic industrializate isi poate gasi explicatia in diferenta de nivel socio-cultural. Astfel, studiul nivelului fertilitatii cuplurilor dupa nivelul de instructie al femeii evidentiaza urmatorul fenomen: declinul fertilitatii pe masura ce nivelul de instructie creste este
urmat de o crestere a fertilitatii, cea mai scazuta valoare observandu-se la categoria medie: totodata, fertilitatea femeilor fara studii o depaseste semnificativ pe cea a femeilor cu studii.
In paralel, studiul evolutiei descendentei finale la generatiile nascute intre 1982 si 1929 este interesant; daca, in general, se observa o crestere (de la 2,29 la 2,62), evolutia este diferita dupa categoria socioculturala: grupele mai favorizate d.p.d.v. al nivelului socio-cultural au un comportament – cresterea apoi scaderea descendentei finale – precursor al comportamentului altor categorii.
Rolul mijloacelor pentru limitarea nasterilor
Aceste mijloace sunt avortul si contraceptia.
2.4. CONDIȚIA COPILULUI ÎN SOCIETATEA ÎN TRANZIȚIE
Perioada de tranziție caracterizată printr-o serie de reforme menite să schimbe structura economică și socio-politică a societăților postcomuniste este în atenția multor specialiști care urmăresc aceste schimbări radicale, inclusiv în atenția
lucrătorilor sociali. Repercusiunile crizei economice, politice, sociale sunt suportate zilnic de milioane de oameni din întregul spațiu ex-sovietic. În acest context Republica Moldova nu este o excepție. Discrepanța dintre programele economice și sărăcirea celei mai mari părți a populației devine tot mai
pronunțată. În țară se înregistrează o creștere îngrijorătoare a variatelor fenomene nefaste: sărăcie, subnutriție, starea defectuoasă a sănătății populației, natalitate redusă, mortalitate sporită, comportament delincvent etc.
În prezent sărăcia este flagelul cel mai grav care subminează coeziunea socială. Majoritatea segmentelor sociale au devenit săraci în ultimii 4-5 ani, în perioada de tranziție, perioadă în care “vechilor” săraci – bătrâni cu pensii mici și
familii cu mulți copii, li s-au adăugat “noii” săraci – familii aflate la întreținerea șomerilor sau a lucrătorilor cu salarii mici, numărul cărora la momentul actual este impresionant.
În orice societate situația copiilor și atitudinea statului față de ei este una dintre cele mai importante caracteristici ale societății și indiciul principal al situației social-economice a țării. Până nu demult se considera că copiii în țara noastră sunt
cel mai privilegiat grup al populației. Astăzi însă ei alcătuiesc grupul social cel mai defavorizat care are nevoie de asigurare și protecție socială. Cei mai marginalizați din acest grup sunt copiii străzii. Fenomenul “copiii străzii” a ieșit la suprafață
imediat după aprofundarea crizei sociale și declinul economic.
Cauzele acestui fenomen sunt multiple: economice, demografice, familiale etc. și au apărut pe parcursul a mai multor ani. Situația copiilor străzii a intrat rapid în sfera de interes a mass-media. A patra putere în stat a mediatizat, în primul rând, aspectele senzaționale ale acestui fenomen: abuzuri, exploatare sexuală și fizică, criminalitate. Logic apare întrebarea: cine poartă vina de tot ce se întâmplă? În mare măsură vina este a acelora care au făcut “politici” în defavoarea copilului, și ei trebuie acuzați, direct sau indirect, pentru statutul de copil al străzii de care se complac. Aspectele așa – numitei “politici” a copilului sunt diverse și fiecare din ele este semnificativ. Astăzi puțini conștientizează că acești copii sunt
victime ale unor politici economice, demografice și sociale greșite, aplicate cu consecvență în perioada regimului totalitar, ale unor defecțiuni la nivel de familie, ale unei protecții și asistențe sociale prea mici în tendința atât de mare de
resocializare a celor marginalizați.
Actualmente, odată cu agravarea situației economice, a slăbit controlul exercitat de familie, instituțiile de instruire, educație și ocrotire a copilului, chiar și din partea organelor de justiție. Analizând situația, sesizăm că pentru multe cadre din
aceste instituții copiii străzii reprezintă un efect dezagreabil, dar normal, al perioadei de tranziție. De asemenea, în instituțiile de ocrotire a copilului numărul angajaților calificați în domeniul psiho-social rămâne foarte redus, insuficient în raport cu numărul copiilor internați. În aceste centre se menține, din păcate, prejudecata că situația poate fi redresată și prin rele tratamente, fie ele măsuri represive, fie manifestarea indiferenței. Ca urmare, mulți părinți au început să-și retragă copiii din instituțiile de ocrotire a copilului. Aici însă problema se amplifică. Întors în familie, unde sursele de existență sunt mizere, în familia unde persistă conflictul și maltratarea, unde părinții sunt alcoolici sau abuzivi, copilului nu-i rămâne altceva decât să se înroleze în ,,batalioanele” tot mai numeroase de copii ai străzii. Aceste “batalioane” în fiecare an sunt completate și de copiii neșcolarizați, numărul cărora se mărește din an în an.
Astfel, în anul școlar 1998-1999 în Republica Moldova 5600 de copii nu au pășit pragul școlii.
Ajunși în stradă copiii trebuie să se conformeze regulilor stricte existente aici, fiind, de cele mai dese ori, expuși riscurilor ce vizează: dependența de substanțe toxice, prostituția (mai ales fetele), obișnuința cu anumite libertăți, lipsa de obligații sau responsabilități, degradarea stării de sănătate, imposibilitatea de
a fi instruiți prin sistemul de învățământ sau cel profesional, perspectivele sumbre pe care le pot avea ca adulți, devenind fie cerșetori fără adăpost, care trăiesc în mizerie de la o zi la alta, fie delincvenți, care devin ,,clienți” permanenți ai închisorilor.
Viitorul acestor mici armate de copii flămânzi și înrăiți este trist și cu cele mai grave consecințe pentru ei, părinți și societate.
Este cunoscut faptul că odată cu deschiderea granițelor spre Moldova, România și alte țări din fostul sistem communist s-au revărsat ajutoare, oameni bine intenționați, dar și ”drojdia Europei”, persoane cointeresate de a găsi în aceste țări “marfă” nouă și ieftină pentru bordelurile din Occident. În acest context copiii străzii sunt cel mai important barometru privind rețeaua pedofiliilor străini.
În societatea în tranziție, inclusiv în Republica Moldova, fenomenul de vânzare-cumpărare a copiilor constituie o problemă de proporții în continuă creștere. Copiii sunt cumpărați pentru transplantul de organe, cât și pentru amplasarea lor în
stradă pentru practicarea cerșitului. Spre exemplu, în prima jumătate a anului 1998 în sectorul Ciocana al mun. Chișinău au fost înregistrate 16 cazuri de vânzare ilegală a copiilor, prețul cumpărării fiind între 4 – 5 mii $ SUA.
Perioada de tranziție este perioada când adevărul nu este căutat, ci este înlocuit cu beneficiul. Astăzi este rentabil să exploatezi copii (în special copii cu handicapuri, numărul cărora la momentul actual este de aproximativ 15400) și este nerentabil
să fii ocrotitorul lor.
În urma analizei situației copiilor străzii a fost scos în evidență faptul că ei nu beneficiază de cele mai elementare drepturi: dreptul la supraviețuire și dezvoltare, dreptul la protecție din partea părinților și statului, dreptul la educație și instruire, dreptul de a se bucura de securitate socială, dreptul la protecție împotriva violenței fizice și psihice, maltratării, abuzului, agresiunii și exploatării sociale.
Cele enumerate mai sus indică necesitatea reliefării pronunțate a locului și rolului asistenței sociale în societate care ar avea menirea de a schimba ceva, care ar ști cum să acționeze cum să intervină în viața individului, a grupului, a întregii
comunități.
Șansele copiilor străzii de a se integra sau reintegra social depind de programele, de proiectele și strategiile de intervenție, de calitatea, buna credință și intenția personalului remunerat în acest scop, de structura, potențialul și motivația copiilor străzii și, nu în ultimul rând, de voința diriguitorilor, de dezvoltarea gradului de civilizație a comunității în ansamblu.
Relația copil al străzii-societate, ca orice relație, este benevolă. La copil trebuie să apară, să fie stimulată dorința de a se integra social, iar societatea trebuie să-l sprijine, să realizeze această intenție.
Societatea trebuie să înțeleagă că ea poartă vina pentru că a creat obiectiv situația în care se află copilul străzii și că este cu totul pe nedrept să întrețină în privința lui o atitudine compusă din prejudecăți, ostilitate și dispreț.
CAPITOLUL III – INSTITUȚIILE SOCIALE: ROLUL ȘI LOCUL LOR ÎN ORGANIZAREA SOCIETĂȚII
3.1. Conceptul instituționalizării. Caracteristicileinstituțiilor sociale
Societățile moderne sunt reduse, de cele mai multe ori, la un complex instituțional. Din punct de vedere sociologic, societatea reprezintă un sistem de structuri organizatorice divizate în două mari grupe, după gradul lor de maturitate funcțională: instituțiile și organizațiile.
Conceptele de instituție și organizație sunt fundamentale pentru analiza societăților tradiționale sau moderne, deoarece se referă la mecanismele și procesele structurării vieții cotidiene. Ele vizează seturi ordonate de comportamente individuale și fluxuri de interacțiuni, baza normativă a ordonării acestora sau abaterile de la norme și reguli care generează tulburări sociale, mecanismele de grupare a oamenilor pentru a atinge anumite obiective prin organizarea resurselor ce asigură procesele de tranzacție variabilă în timp și spațiu social. Instituțiile și organizațiile sunt cadrele sociale prin care se reduce incertitudinea vieții individuale și cadrele relaționale prin care se structurează activitățile umane cotidiene.
Prin ele se instituie atât constrângeri sociale normative, cât și recompense
sau imbolduri pentru performanțe mai înalte.
Acțiunea socială se desfășoară în cadrul unui sistem de reguli și norme. Codificarea acestora, reglementarea statusurilor și a rolurilor indivizilor într-un sistem colectiv de acțiuni se realizează prin intermediul unor structuri organizatorice, din rândul cărora instituțiile sociale au ponderea cea mai mare și aria de cuprindere cea mai vastă în ce privește reglarea raporturilor sociale și organizarea acțiunilor colective.
Cum se poate ajunge la crearea de instituții sociale și ce reprezintă acestea?
Pentru a-și satisface necesitățile, oamenii intră în relații și practică anumite comportamente. Dacă aceste comportamente sunt repetate o anumită perioadă de timp, ele ajung să se fixeze în obiceiuri standarde. La un anumit moment, practicile de satisfacere a unor scopuri determinate sunt codificate și capătă o expresie legală.
Din acest moment putem vorbi de o instituire a relațiilor sociale.
Instituționalizarea constă în dezvoltarea unui sistem de comportamente așteptate, modelate și acceptate în cadrul unui sistem social.
Relațiile dintre bărbat și femeie se instituționalizează prin căsătoria civilă. În cadrul acestei instituții, statusurile și rolurile celor doi parteneri sunt clar definite și acceptate social.
Instituționalizarea constituie procesul de stabilire a unor norme clare care definesc o serie de statusuri și roluri sociale în corelație cu un anumit comportament ce răspunde unui set de valori comune.
Acest proces presupune înlocuirea comportamentului spontan, experimental,
cu un comportament bine precizat, constant, previzibil și presupune a avea loc în anumite condiții.
Urmarea acestui proces de instituționalizare este crearea de instituții.
În limbajul științific și în cel comun, termenul de instituție are mai multe semnificații. Prin instituție se înțelege:
– un grup de persoane angajat în vederea satisfacerii unor probleme importante pentru o comunitate;
– formele organizatorice folosite pentru realizarea unor probleme;
– ansamblul de mijloace și procedee folosite de membrii unui grup în vederea satisfacerii unor nevoi;
– rolurile importante pe care le dețin anumiți membri ai unui grup și care le permit să acționeze în rezolvarea unor probleme. De exemplu, un minister poate fi considerat instituție din mai multe puncte de vedere: ca un grup de persoane, cu o anumită ierarhie, care se ocupă de rezolvarea unor probleme; datorită formelor organizatorice prin care acționează respectivul minister; mijloacelor folosite (buget, funcționari, hotărâri, instalații tehnice); rolurilor principale deținute în
cadrul grupului (ministru, secretar de stat, director, șef de serviciu, referent etc.).
În literatura sociologică, prin instituție socială adesea se înțelege “un sistem de relații sociale organizat pe baza unor valori comune și în care se utilizează anumite procedee în vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale fundamentale ale unei colectivități sociale”.
Instituțiile sociale reprezintă structuri organizaționale cu caracter formal, în sensul că funcționează în baza unor sisteme de norme instituite prin tradiție sau elaborate intenționat, pe care grupurile sau comunitățile umane le constituie conștient, din necesitatea de a asigura un grad superior de eficiență a raporturilor dintre ele, pentru a le aplica în activitatea de producere a bunurilor și a valorilor materiale și spirituale.
Așadar, instituțiile își bazează legitimitatea fie pe valorile tradiției, cumulate în mentalitatea colectivă, fie pe un sistem de valori elaborate intenționat de un grup sau o comunitate. Caracteristica de bază a instituțiilor o constituie medierea dintre așteptările membrilor, scopul propus și condițiile de mediu proprii acțiunii umane. Ele asigură maximum de eficiență acțiunii în condițiile date, fiind deservite de specialiști profesionalizați cuprinși într-un aparat tehnico-administrativ menit
a asigura optimul funcțional.
Instituțiile sunt un sistem organizat de relații sociale care întruchipează anumite valori comune și procedee de lucru, răspunzând unor nevoi fundamentale ale societății. Indiferent de tipul acestora (instituții politice, administrative, economice, juridice, militare, de învățământ, de cultură etc.), lor le sunt proprii o serie de caracteristici generale, și anume:
– existența unui anumit scop, care este stabilit în baza unor nevoi importante comune și a unor valori comune;
– instituțiile realizează, în vederea atingerii scopului, o serie de funcții, de activități determinate și reglementate; funcțiile sunt realizate de anumite persoane care trebuie să se conformeze rolurilor instituționale stabilite;
– existența unor mijloace, a unor procedee și instalații cu ajutorul cărora este realizat scopul; aceste mijloace pot fi materiale și simbolice;
– existența unor simboluri culturale care ajută la identificarea instituțiilor (de exemplu, drapelul, inelul de căsătorie, imnul național, imnul religios, diverse clădiri: școala, biserica, casa, palatul regal etc.);
– existența unor coduri de comportament care prin însușirea lor ajută la punerea în practică a rolurilor instituționalizate (de exemplu, jurămîntul de credință față de patrie și popor depus de cadrele militare, jurământul depus de președintele țării la preluarea mandatului, jurământul lui Hipocrate depus de medici la intrarea în profesie etc.). În societățile contemporane codurile de comportament sunt formulate, în cea mai mare parte, în scris (constituții, legi, coduri civile, convenții, coduri profesionale, regulamente). Codurile de comportament reglementează exercitarea rolurilor în cadrul instituției și relațiile cetățenilor cu instituția. Respectarea codurilor de către membrii instituției și de către cetățeni este urmărită prin sancțiuni pozitive (decorații, diplome, recompense) și negative (amenzi, pedepse, sancțiuni administrative);
– acțiunea altor instrumente care se manifestă în cazul în care codurile de comportament nu își ating scopul (de exemplu, tradiții informale, obiceiuri, legi nescrise, măsuri răpide pentru a preveni încălcarea Codului etc.);
– existența ideologiilor ce reprezintă orice set de idei care explică și legitimează aranjamentele sociale, structurile de putere, scopurile, interesele sau pozițiile sociale ale grupurilor în care acestea apar;
– existența unor modalități de acțiune în numele grupului ca întreg, ceea ce permite reprezentarea grupului în exterior;
– modurile de acțiune sunt definite impersonal, adică aceste acțiuni trebuie să fie executate independent de caracteristicile și interesele personale ale celui care le execută;
– individul sau indivizii umani care execută aceste acțiuni au, în principiu, sprijinul întregului grup sau al majorității lui.
Prin activitățile pe care le desfășoară, instituțiile urmăresc realizarea mai multor scopuri: a) satisfacerea unor nevoi sociale dintr-un anumit domeniu (promovarea relațiilor dorite și reprimarea celor nedorite);
b) asigurarea continuității vieții sociale. Aceste scopuri sunt atinse prin realizarea unor funcții și cu ajutorul unor mijloace și procedee.
Funcțiile pot fi manifeste (exprimate clar în scopurile și ideologiile instituțiilor și derivate din scopuri) și latente (neintenționate, produse secundare ale funcțiilor manifeste). Funcțiile manifeste și latente se pot completa, dar ele pot fi și opuse. Instituțiile culturale care se ocupă de creația folclorică contribuie la promovarea acestui gen de creație, dar, în același timp, ele pot conduce la standardizarea ei și la
dispariția specificității locale.
Condițiile eficacității și ale randamentului funcționării instituțiilor sociale. Măsura eficacității funcționării unei instituții este în funcție de gradul de realizare a scopului și a obiectivelor sale. Eficiența unei instituții depinde de modul ei de organizare și funcționare și de relațiile ei cu celelalte instituții sociale. Condițiile de care depinde eficacitatea și randamentul funcționării instituțiilor sociale sunt:
– definirea clară a scopului și a domeniului de exercitare a funcțiilor.
O instituție trebuie să corespundă unor nevoi și probleme reale și importante. În caz contrar, ea devine parazitară și nu se poate menține decât prin constrângere;
– organizarea rațională a activităților în cadrul instituției. În orice instituție există o serie de comportamente funcționale, iar în cadrul comportamentelor – anumite roluri. Prin organizare, trebuie să se stabilească precis sarcinile funcționale ale fiecărui comportament și ale fiecărui rol. În caz contrar, personalul instituției nu va ști ce sarcini îi revin și cum trebuie să le soluționeze;
– gradul de depersonalizare a funcțiilor și de obiectivare a acestora, adică gradul de independență a funcțiilor față de interesele personale ale funcționarilor instituției respective;
– acceptarea socială a mijloacelor și a procedeelor folosite de instituție.
Procedeele folosite în realizarea funcțiilor instituționale trebuie să fie în concordanță cu valorile recunoscute, acceptate și promovate de către societate;
– recunoașterea socială a utilității instituției;
– relațiile dintre instituții și autonomia instituțională. Activitățile instituțiilor se intersectează în cadrul aceluiași spațiu social. Intrând în relații unele cu altele, instituțiile se influențează reciproc în realizarea funcțiilor lor. Pentru a asigura eficacitatea funcționării instituțiilor este necesar să se producă o alianță instituțională. Deși interdependente, instituțiile posedă o anumită autonomie instrituțională. Gradul de autonomie depinde de modul de organizare a societății.
2. Tipuri de instituții sociale
În fiecare societate există numeroase tipuri de instituții sociale, care pot fi clasificate după mai multe criterii.
După gradul de reglementare, distingem instituții formale și neformale. În cazul instituțiilor formale, scopul, obiectivele, procedeele de acțiune, modul de organizare, rolurile sunt concret determinate și reglementate prin prescripții cu caracter juridic. În cazul instituțiilor neformale, reglementarea se face în baza unor norme vagi, iar exercitarea rolurilor este personalizată; reglementarea activităților și a rolurilor acționează atâta timp cât durează o anumită activitate.
Distincția dintre instituțiile formale și neformale este destul de imprecisă. Această distincție între formal și neformal poate fi stabilită la nivelul regulilor sau normelor. Instituțiile sunt normative și constrângătoare social, definind și generând cadrul în care se stabilesc și derulează interacțiunile umane. Din рunct de vedere normativ, instituțiile constau dintr-un ansamblu coerent de reguli sau
norme care definesc structura de bază a ordinii sociale, respectiv modelele de comportare sau acțiune și de relaționare socială. Regulile sunt formale și neformale. Cele formale sunt incluse în legi sau prevederi (statute, regulamente etc.) juridice. Cele neformale iau forma tradițiilor, convențiilor, codurilor de conduită, ritualurilor etc. și pot fi scrise sau nescrise, implicite sau explicite. Atât regulile formale, cât și cele neformale pot fi asociate cu o anumită ideologie,
ca formă sistematică de reglementare în care se specifică raporturile trăite ale omului cu lumea. Indiferent însă de faptul dacă sunt sau nu asociate cu ideologii, regulile instituționale sunt încorporate sau iau forma expresivă a atitudinilor și a valorilor. Altfel spus, regulile instituționale se află în corespondență cu anumite
valori și se exprimă interacțional nu numai prin acțiuni și comportamente, ci și prin atitudini specifice.
Regulile instituționale formale și/sau neformale au funcții constrângătoare, adică limitează spațiul de variabilitate a inițiativelor sau a acțiunilor și interacțiunilor. Încălcarea regulilor este (sau se presupune a fi) urmată de pedeapsă, tot așa cum respectarea normelor se asociază cu recompense gradate.
În funcție de natura acțiunii sociale (de natura activității), pe care o mediază, se cunosc următoarele tipuri de instituții: politicoadministrative, economice, juridice, militare, de învățământ, culturale, de cercetare științifică, medicale, de ocrotire a sănătății, religioase (de cult), de publicitate, instituții bancare, financiare, de credit, comerciale, de cooperare economică. Acestea, la rândul lor, pot fi: particulare,
de stat, de competență locală, zonală sau internațională. Să analizăm unele dintre ele.
Instituții economice. În această categorie sunt cuprinse toate instituțiile care se ocupă de producerea, circulația și desfacerea bunurilor, desfășurarea activității de servicii și de organizare a muncii (întreprinderi industriale și agricole, servicii publice, bănci, cooperative etc.).
Instituțiile economice sunt dependente de diviziunea muncii și de tipul de proprietate.
Instituții politice și juridice. Aceste instituții se ocupă de cucerirea, menținerea și extinderea puterii. În această categorie se includ parlamentele, guvernele, partidele politice, armata, tribunalele, procuratura, poliția, închisorile.
Elementul principal al instituțiilor politice este puterea. Aceasta este folosită pentru:
– menținerea și consolidarea orânduirii respective;
– asigurarea fucnționării tuturor instituțiilor sociale;
– menținerea coeziunii sociale;
– controlul comportamentului cetățenilor și prevenirea comportamentelor nedorite.
Sistemul instituțiilor politice este determinat de natura societății, de clasele sociale existente în societate și de relațiile dintre clase. Fiecare societate dispune de mecanisme specifice de formare a instituțiilor politice.
Instituțiile juridice asigură elaborarea legislației și aplicarea legilor.
Ele dețin un rol important în exercitarea controlului social din cadrul societății. În acest scop folosesc un sistem de sancțiuni (de pedepse și recompense) stabilit prin prevederile legii. Eficiența este scăzută dacă normele juridice intră în contradicție cu normele politice, morale și culturale.
Instituții cultural-educative. Aceste instituții au ca scop menținerea tradiției culturale și dezvoltarea creației culturale, socializarea indivizilor conform normelor și valorilor sociale existente în societate.
În această categorie se includ grădinițele de copii, școlile, instutițiile de învățămînt superior, așezămintele culturale, mijloacele de comunicare în masă.
Principalele funcții ale instituțiilor culturale și educative sunt:
– pregătirea indivizilor pentru o anumită ocupație;
– menținerea valorilor culturale prin transmiterea de la o generație la alta;
– dezvoltarea la indivizi a capacității de a gândi și a acționa în mod rațional și independent;
– îmbogățirea vieții indivizilor în vederea integrării în viața socială;
– intervenția în formarea personalității indivizilor;
– formarea atitudinilor cetățenești și patriotice.
Instituții religioase. Aceste instituții organizează activitatea cultelor și relațiile credincioșilor cu reprezentanții clerului. Importanța acestor instituții diferă de la o societate la alta. În societățile cu un nivel ridicat de religiozitate, instituțiile religioase ocupă un loc central în sistemul instituțiilor sociale. În societățile contemporane dezvoltate, instituțiile religioase au pierdut mult din influență.
Organizarea activității religioase este diferită în raport cu doctrinele acceptate. În societățile contemporane, activitatea religioasă este organizată în forme Ecleziastice (biserici), în culte, secte și denominații.
Biserica este o uniune relativ largă, apartenența la ea e determinată, de regulă, de tradiție. În realitate, lipsește un control permanent și strict al membrilor, adepții fiind anonimi.
Cultele și sectele sunt opuse organizării ecleziastice (bisericii).
Cultele sunt organizații religioase relativ mici care se ocupă în principal de practica religioasă a credincioșilor și se interesează puțin de tipurile de moralitate personală. Sectele sunt, de asemenea, organizații religioase mici, dar care se ocupă insistent de moralitatea aderenților și de respectarea doctrinelor. Secta apare ca o mișcare opusă în raport cu o direcție religioasă sau altă. Pentru ea e caracteristică pretenția excepționalității rolului său, a doctrinei și a valorilor sale. Normele de
comportament practicate de secte pot fi diferite de normele sociale generale. În multe cazuri, sectele intră în conflict cu activitatea instituțiilor economice și politice.
O situație intermediară între biserică și sectă o ocupă așanumitele denominații, care reunesc grupuri mari de aderenți, dar nu totalitatea membrilor unei societăți (catolici și protestanți în Germania; metodiști și catolici în SUA; ortodocși și mulusmani în Iugoslavia; ortodocși, catolici, lutherani în România). Denominațiile
sunt în acord cu normele sociale. Activitatea lor este acceptată de către celelalte instituții sociale.
Hotarele dintre biserică, sectă și denominație sunt destul de flexibile. Spre exemplu, protestantismul de la bun început s-a divizat într-o serie de confesiuni autonome – lutheranism, calvinism, anglicanism. Mai târziu au apărut o mulțime de denominații, secte, protestante. Acest proces are loc și în timpul de față, iar sectele precedente s-au transformat în biserici ca: biserica baptistă, metodistă
sau adventistă.
Instituții totale. La începutul anilor `60 Ervind Goffman publică lucrarea Asiles, centrată asupra unui tip specific de organizații, care se străduie să instituie frontiere între membrii lor și lumea exterioară.
E.Goffman a lucrat timp de un an într-un spital psihiatric, iar observațiile
făcute de el în acest răstimp constituie materialul empiric al analizei a ceea ce el numește instituții totale.
Traducătorii francezi au preferat noțiunea de “instituție totalitară” (institution totalitaire), precizând însă că acest termen trebuie înțeles în sensul lui prim (“care cuprinde sau încearcă să cuprindă totalitatea elementelor unei mulțimi”), și nu în sensul lui politic, cel mai răspândit, prin care este desemnat un regim absolutist, întemeiat pe o confiscare a puterii. Întrucât termenul de totalitar conține astfel de conotații, e preferabilă noțiunea de “instituție totală”, care pare a fi mai apropiată
de conceptul originar al lui E.Goffman – “total institution”.
Prin conceptul de “instituție totală”, E.Goffman înțelege “un loc de reședință și de muncă, în care un mare număr de indivizi, puși în aceeași situație, rupți de lumea exterioară pentru o perioadă relativ îndelungată, trăiesc împreună o viață izolată [recluse] ale cărei forme sunt explicit și minuțios reglementate”, ca în cazul spitalelor psihiatrice, al închisorilor sau al comunităților religioase.
Trăsătura fundamentală a instituțiilor totale, care instituie ruptura totală dintre membrii organizației – claustrații (închișii) – și mediul social exterior din care face parte structura respectivă, o constituie predeapsa privativă de libertate (recluziunea). E.Goffman prezintă amănunțit tehnicile care contribuie la pierderea autonomiei celui claustrat: mortificarea (chinuirea, torturarea), depersonalizarea, instituirea unui sistem de privilegii.
Scopul tehnicilor de mortificare este acela de a-l face pe cel claustrat să se desprindă de personalitatea lui anterioară. Ele urmăresc să introducă o ruptură între trecutul și viitorul celui familial.
Vizitele sunt bine reglementate și, uneori, interzise. Ceremoniile de admitere țin tot de tehnicile de mortificare, în măsura în care constau, cel mai adesea, din privațiuni și chiar din umilințe. Aceste ceremonii diferă de la o instituție la alta: înregistrarea identitară, atribuirea unui număr matricol, inventarul efectelor personale, dezbrăcare, dezinfecție, împărțirea uniformelor instituției, diferite ritualuri de inițiere etc. Prin intermediul acestor formalități de admitere,
instituția total îl despoaie pe noul-venit de obiectele și de semnele apartenențelor anterioare și îi impune o nouă apartenență.
Marcajele corporale, tratamentele rele, insultele, amenințările contribuie,
la rândul lor, la degradarea imaginii de sine a claustraților și subliniază ruptura cu trecutul: tonsura (ceremonia tunderii părului din creștetul capului la catolici) în anumite comunități religioase, gesturile și cuvintele de respect din armată, bătăile și tratamentele speciale în închisori sau lagăre. În fine, mărturisirea și denunțul
sunt, în general, considerate ca norme.
Cum se adaptează claustrații la instituția totală? Erving Goffman distinge următoarele moduri de adaptare, care pot coexista în unul și același individ și pot varia în funcție de moment și de situație:
– închiderea în sine, care constituie o formă de dezangajare;
– nesupunerea, care constă în permanenta înfruntare cu dispreț cu personalul instituției;
– instalarea, ce se traduce printr-o acomodare la constrângerile instituției;
– convertirea, care marchează adoptarea de către cel claustrat a punctului de vedere al instituției.
Ce reprezentări împărtășește personalul instituțiilor totale și cum îi tratează acesta pe claustrați? Personalul, spune E.Goffman, recurge la o serie de scheme interpretative ce urmăresc să raționalizeze caracteristicile instituției totale. Claustrații sunt sistematic identificați prin prisma scopului instituției: un om internat este neapărat un nebun, după cum un deținut de drept comun este un
delicvent, iar un deținut politic este un terorist periculos. Personalul oscilează, totuși, permanent între două moduri antagoniste de a-i trata pe claustrați. Pe de o parte, aceștia sunt reificați, transformați în dosare, în numere matricole, în făpturi dezumanizate care circulă de la un serviciu la altul. Pe de altă parte, cei claustrați trebuie tratați cu o anumită omenie, mai ales prin acordarea de îngrijiri medicale. În mod paradoxal, acest imperativ umanitar poate face din cel claustrat un obiect neînsuflețit, ca atunci când necesitatea de a-l apăra pe el însuși de un sinucigaș
impune închiderea ori chiar legarea lui de pat.
Philippe Benoux recurge la conceptul de instituție totală pentru a desemna “instituția-întreprindere” care nu acordă autonomie salariaților săi. Este vorba de întreprinderea tayloristă, alcătuită numai din indivizi repartizați la câte o mașină, trecuți autoritar dintr-un post în altul și de la un grup de lucru la altul, obligați să
muncească într-un ritm impus și lipsiți de orice capacitate de a comunica. Philippe Benoux regăsește, în universul închis al muncitorilor cu înaltă calificare, principalele trăsături ale instituțiilor totale identificate de E.Goffman. Cu toate acestea, analiza rămâne incompletă, deoarece nu evidențiază diferențele dintre întreprindere și instituția totală construită de E.Goffman.
Cercetarea întreprinsă de Jeanine Verdes-Leroux asupra Partidului Comunist Francez (PCF) este, din acest punct de vedere, mai completă. Autoarea utilizează noțiunea de instituție totală pentru a analiza practicile curente ale PCF, pentru a organiza ansamblul faptelor celor mai semnificative și pentru a arăta logica
acestora. O serie întreagă de comportamente ale conducătorilor și ale militanților de rând sunt similare acelora care se manifestă în instituțiile totale: disponibilitate absolută, ritualuri de primire, instaurarea unor bariere față de exterior prin interdicții referitoare la anumite locuri, practici și preferințe, convertirea la ideologia comunistă, modificarea imaginii de sine prin intermediul autocriticii
și al denunțurilor făcute în numele vigilenței revoluționare, controlul generalizat al gândirii și al vieții private, inclusiv al celei amoroase, existența unui sistem de privelegii constând în elogii și în călătorii în URSS, condamnarea retragerii din partid, privită ca o trădare etc. Jeanine Verdes-Leroux este, totodată, atentă
și la aspectele prin care PCF se deosebește de alte instituții totale:
absența constrângerilor și a marcajului corporal, adeziunea voluntară a membrilor și mândria de a fi membru de partid. Inițierea este trăită ca o etapă fericită, iar membrii aprobă toate aspectele vieții militante. În sfârșit, partidul este adeseori considerat ca o familie solidară, iar fetișizarea lui persistă și la foștii membri.
Capitolul 4 – ASISTENȚA SOCIALĂ A FAMILIEI
4.1. Conceptul familiei
Familia constituie unitatea fundamentală a societății și mediul natural pentru creșterea și bunăstarea copilului. Fiecare societate are un anumit sistem familial de reglementare a relațiilor dintre bărbații și femeile de vârstă matură și dintre aceștia și copii.
Familia reprezintă o formă superioară de comunitate – în principal a soțului, soției și copiilor – care se bazează pe relații sociale și biologice, având drept scop suprem pregătirea unei generații viitoare, sănătoasă și temeinic educată, care să participe la dezvoltarea societății1.
Aceasta este definiția familiei, cel mai des întâlnită, dar vom prezenta și alte puncte de vedre ale unor sociologi și ale altor oameni de
știință cu renume.
Astfel, antropologul francez Claude Levi-Strauss definește familia ca un grup organizat, care își are originea în căsătorie și constă din soț, soție și copiii născuți din unirea lor, din relația lor, deși uneori acestui grup restrâns i se pot adăuga și alte rude. Grupul familial este unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale.
Pornind de la definiția dată, se impune să deosebim în cadrul ei o serie de aspecte, necesare pentru o analiză sociologică amplă a fenomenului familie. În primul rând, trebuie să se aibă în vedere că grupul familial variază după nivelurile sale de structură. Din acest punct de vedere deosebim familia simplă și familia extensivă. Familia simplă,sau nucleară, este formată din părinți și copiii lor necăsătoriți (proprii sau adoptați). Până la momentul căsătoriei individul aparține, în majoritatea cazurilor, ca fiu sau ca fiică, familiei din care provine, adică familiei de
orientare (familie nucleară de proveniență a unei persoane). Prin căsătorie, individul își constituie propria familie, familia de procreare (familie nucleară constituită prin mariaj), care rămâne potențial de procreare chiar dacă partenerii nu intenționează să aibă copii. Tot prin căsătorie, individul devine, în majoritatea cazurilor, membru al familiei de orientare a partenerului său – familia socrilor și a cumnaților – aparținând deci încă unei familii, familiei prin alianță.
Familia extensivă este familia constituită din mai mult de două generații, care trăiesc împreună și își împart responsabilitățile. Sociologul american N.J.Smelser definea familia de tip larg ca o unitate care prezintă o anumită continuitate, înțelegându-se prin aceasta că în aceeași casă bătrânească trăiesc mai multe generații, continuându-se tradițiile, preocupările și obiceiurile familiei respective. În acest caz, indivizii pot să dispară, sunt trecători, dar familia ca grup se menține peste generații.Dacă familia simplă apare ca unitate separată condusă de soț sau
de soție, sau de ambii, apoi familia extensivă este condusă de cei mai
vârstnici, sau de către un consiliu format, de asemenea, din cei mai vârstnici. (Despre acest tip de familie se poate vorbi numai la anumite popoare, în mod deosebit la triburi.) Sociologul american Thomas Burch susține că persoanele care trăiesc în aceeași locuință, indiferent dacă sunt sau nu rude, sunt considerate membri ai aceleiași unități familiale. În acest caz unitatea familiei este în funcție de locuință și este cunoscută în literature sociologică ca familie de rezistență.
Un alt aspect este acela, când membrii unei familii nu impart aceeași locuință, ci locuiesc la distanțe mari, în cazul în care soțul sau soția sunt plecați în țară sau peste hotare pentru a presta o muncă, a face studii, a face anumite specializări și se vizitează periodic. În acest caz avem o familie de interacțiune sau navetistă, migrantă.
Un alt punct de vedre în legătură cu conceptul de familie îl constituie denumirile sociologice de familie normală și familie anormală.
O primă formă de înțelegere a noțiunii de “familie normală” este aceea de familie care este compusă din soț, soție și unul sau mai mulți copii. Prin “familie normală” din acest punct de vedere se înțelege o familie incompletă, adică fără unul din soți sau fără copii. O altă formă de înțelegere a termenului “familie normală” este familia închegată oficial în fața organelor de stat, iar “familia anormală” este cea neoficializată de organele de stat, trăindu-se în concubinaj. Dacă ne referim la caracterul etic al familiei, atunci prin “familie normală” se înțelege familia
închegată pe bază de respect și iubire, iar în cazul “familiei anormale”
este vorba de închegarea unei familii pe bază de interese.
Un alt aspect al termenului de “familie normală” este cel ce se referă la o familie care duce o viață demnă, onorată și în care copiilor li se asigură o educație aleasă. Noțiunea de “familie anormală” se referă la familiile dezorganizate, cu prezența membrilor alcoolici, bolnavi cronici care nu lucrează, vagabondează, practică prostituția. În aceste familii apar “copii-problemă”, copii delincvenți și alte carențe sociale.
4.2. Funcțiile familiei
O analiză complexă a funcțiilor familiei permite să le clasificăm în funcții interne și funcții externe.
Funcțiile interne contribuie la crearea unui regim de viață intimă, menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecție și afecțiune.
Funcțiile externe asigură în esență dezvoltarea firească a personalității fiecărui membru al grupului, socializarea și integrarea corespunzătoare în viața socială.
Principalele funcții interne ale familiei sunt:
a) Funcțiile biologice și sanitare, care înglobează cerințele de procreare a copiilor și de asigurare a cerințelor de igienă și sănătate pentru toți membrii familiei. În acest sens, trebuie să se asigure controlul periodic privind sănătatea tuturor membrilor de familie. Latura de igienă într-o familie este esențială. Toți membrii familiei trebuie să fie deprinși cu respectarea riguroasă a normelor de igienă, începând cu igiena individuală și până la igiena colectivă. Igiena este o caracteristică a civilizației. Fiecare familie trebuie să primească nota maximă în
competiție cu igiena, deoarece aceasta reprezintă progres și dezvoltare socială.
b) Funcțiile economice reprezintă indicatorul principal de echilibru într-o familie. Despre familia în care sunt rezolvate problemele de ordin economic se poate vorbi ca despre o familie organizată, care are posibilitatea de a-și rezolva în mod competent întreaga gamă de obligații ătre stat și societate.
În cadrul vechilor colective familiale, membrii grupului respective consumau ceea ce producea grupul și, eventual, produse obținute prin schimb. Aceasta presupunea o structurare a responsabilităților, fiecare membru fiind responsabil de o anumită activitate. În acest tip de familie toți membrii erau subordonați capului familiei. În general, și astăzi, chiar în “familia nucleu”, în afară de părinți, care trebuie să aibă o meserie, o specialitate, trebuie să existe o preocupare deosebită pentru copii, care, în funcție de înclinațiile pe care aceștia le au, se specifică în anumite meserii
sau specializări cu pregătire la nivel superior. Pregătirea temeinică a fiecărui membru de familie conduce la consolidarea economică a familiei respective.
Funcțiile economice ale familiei variază de la o generație la alta și de la o societate la alta. O latură deosebit de importantă în cadrul funcției economice a familiei o formează “locuința”, respectiv spațiul locuit de membrii grupului familial. Locuința favorizează sau stânjenește desfășurarea vieții de familie, în sensul că în condiții normale asigură o atmosferă plăcută de lucru și odihnă membrilor familiei. În cazul unei locuințe proaste și necorespunzătoare ca spațiu, sau neigienice, membrii familiei nu au posibilitatea de a se odihni, de a se recrea, reface din punct
de vedere fizic și psihic pentru reluarea activității de-a doua zi. În această situație, membrii familiei pot contacta anumite boli, care, în cazul unei locuințe necorespunzătoare, se pot agrava.
Când studiem aspectele legate de locuință, trebuie să avem în vedere mai mulți indicatori, să ținem seama de suprafața totală locuită, de numărul de persoane ce trăiesc în apartamentul respectiv, să vedem câte familii locuiesc într-un apartament sau într-o casă, care este suprafața unei camere de dormit și câte persoane dorm în această cameră, cum sunt împărțite în general camerele în apartament, care este situația copiilor din acest punct de vedere, să fim atenți asupra faptului cum este dotat apartamentul și fiecare cameră în parte.
Pe glob, populația crește în mod vertiginos, iar ritmul executării locuințelor este cu mult rămas în urmă. Deci, locuința va deveni în viitor un factor determinant în echilibrul familiei. Astfel, dacă numărul de locuințe nu este în concordanță cu ritmul creșterii populației, starea socială a familiei, deci și întreaga societate vor fi într-o continuă degradare. Tocmai din această cauză studiul locuinței, în special în țările dezvoltate, a devenit o importantă temă de cercetare în sociologie.
Alături de problemele locuinței, în studiul familiei din perspective funcției economice mai intervine și studiul bugetelor de familie, care sunt menite să scoată în evidență raportul dintre venituri și cheltuieli. În țările dezvoltate economic și social, raportul dintre venituri și cheltuieli într-o familie este echilibrat, ba mai mult – volumul cheltuielilor este cu mult sub cel al veniturilor. În acest mod, familia respectivă își creează o rezervă de venituri, care poate fi utilizată în diverse forme, ca: studii peste hotare, excursii, completarea bibliotecii, procurarea automobilului și multe altele. O importanță deosebită o are în contextul celor expuse cercetarea problemei calificării profesionale a membrilor de familie. Într-o societate dezvoltată se tinde ca capul familiei (soțul) să aibă o calificare înaltă și să
fie încadrat într-o activitate în domeniul privat sau public, care să-i aducă un venit corespunzător ce-i va permite să facă față cheltuielilor necesare în familie. Evident, în una și aceeași familie situațiile pot fi din cele mai variate. Astfel, în cazul unei familii tinere, atunci când apare un copil, mama trebuie să rămână acasă și în perioada respectivă veniturile se rezumă în exclusivitate la cele realizate de către soț. În situația când în familie locuiesc și părinții soților, în acest caz are cine să îngrijească de copii, iar mama, după perioada de alăptare și îngrijire directă de circa un an, poate să-și reia activitatea în sectorul în care a lucrat.
c) Funcțiile de solidaritate familială includ ajutorul bazat pe sentimentele de dragoste și respect între părinți și copii, între frați și surori, față de bătrânii din familie sau față de bolnavi și infirmi.
d) Funcțiile pedagogico-educative și morale vizează asigurarea educației și a învățământului copiilor, socializarea primară a acestora.
Modul în care părinții reușesc să-și educe copiii, să-i integreze în viața de familie și în societate variază în funcție de valoarea care li se acordă copiilor în cultura respectivă. Din acest punct de vedere nu putem vorbi despre un mod universal, identic pentru toate familiile, de realizare a funcțiilor lor de socializare. La noi, spre exemplu, se consideră că “bătaia e ruptă din rai”. În alte comunități, însă, pedeapsa copiilor prin bătaie este strict interzisă.
Familia asigură nu numai îngrijirea fizică a copiilor, ci îi învață și regulile sociale. Or, familia este un agent al socializării.
În cadrul familiei se dezvoltă personalitatea copilului; chiar din primii ani de viață părinții învață copilul tipurile de comportament necesare pentru a se încadra în societate. Copiii observă cum se comportă părinții lor, preluând modelele de comportament de la părinți. După cum susțin unii specialiști în domeniu, copilul joacă, ca și actorul de teatru,diferite roluri – cu tot atâta convingere și uneori cu tot atâta talent. Jucând aceste roluri, copilul le însușește ca modele de comportament. Încă din primii ani de viață copilul învață în familie că rolurile sunt complementare. Observând comportamentul celor mari și raportându-se pe sine la părinți, copilul înțelege treptat faptul că în societate, în mica lui societate care este familia, rolurile sunt complementare. Pe măsură ce copilul crește, pe măsură ce sfera relațiilor sale sociale se lărgește tot prin intermediul familiei, el ajunge la o concepție mai largă asupra rolurilor de adulți. Făcând o serie de vizite cu părinții, el observă cum se comportă alții, din afara familiei, și astfel pe zi ce trece mai învață câte ceva nou.
Copilul însușește rolurile sociale specifice societății sale, precum și credințele, valorile și normele pe baza cărora acestea sunt posibile.
Menirea socializării este să asigure continuitatea societății prin formarea culturală a generațiilor. De aceea, e necesar ca socializarea să se realizeze prin:
• expunerea selectivă către copii a comportamentelor pozitive și, respectiv, prin ascunderea comportamentelor negative, precum evitarea certurilor între părinți, în fața copiilor;
• implicarea și responsabilizarea treptată a copiilor în activități consacrate social, precum cele din gospodărie și, respectiv, de la grădiniță și școală;
• recompensarea comportamentelor pozitive prin recunoaștere, elogiere, prestigiu și solicitare și, respectiv, sancționarea comportamentelor negative prin criticare, ridiculizare, evitare și ostracizare.
Socializarea vizează sensul valoric al societății. Conform antropologului american Ralph Linton, socializarea este un proces prin care individul învață ceea ce trebuie să facă pentru ceilalți și ceea ce poate în mod legitim să aștepte de la ei.
Așadar, grupul familial de tip “nucleu” (tata și mama) are marea menire de a-și pregăti pentru viață, din toate punctele de vedere, fiii sau fiicele sale, astfel ca ei să fie considerați ca având cei “șapte ani de acasă”.
Socializarea realizată în grupul primar, al familiei, este considerată drept socializare inițială, primară. Viața îl determină însă pe individ să-și însușească și alte roluri sociale, precum cele de elev, student, salariat, soț,părinte etc. Aceasta îl impune să se socializeze în continuare. Socializarea ulterioară se realizează în grupuri secundare (școli, locuri de muncă,cluburi etc.) și primește denumirea de socializare secundară.
Raportul dintre socializarea primară și socializarea secundară este de complementaritate. Prin urmare, relațiile complexe puse în mișcare prin mecanismul viu al familiei determină o continuitate a funcțiilor interne în plan social general. În felul acesta, funcțiile externe reprezintă o continuare, o prelungire a funcționalității interne, efectele pe termen lung ale instituției familiei.
Scopul oricărei societăți este de a-și menține echilibrul, ordinea socială și normativă. Acest deziderat se poate atinge prin funcționarea optimă a elementelor structurii sociale, a grupurilor, colectivităților și instituțiilor și prin integrarea armonioasă a indivizilor în diversele sfere ale societății. Pentru realizarea acestor scopuri funcționale, societatea și-a creat și și-a perfecționat mecanisme specifice de socializare și integrare socială. Conceptul de socializare definește procesele, mecanismele și instituțiile prin care societatea se reproduce în fizionomia personalității umane care îi este specifică, în anumite structuri de comportament ce
răspund așteptărilor și prescripțiilor sociale. Socializarea este un proces fundamental prin care se transmite moștenirea culturală, normele și valorile perene, un mecanism prin care cultura unei societăți formează personalitățile umane.
Fiind un proces complex, socializarea se manifestă pe tot parcursul vieții individului, implicând forme și mijloace specifice de realizare. Cele mai semnificative aspecte, pe care le cuprinde, sunt:
• socializarea formează educația, stăpânirea instinctelor și nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societatea respectivă;
• socializarea insuflă aspirații și năzuințe în vederea obținerii unor lucruri sau calități, a unui prestigiu;
• socializarea permite transmiterea unor cunoștințe și posibilitatea satisfacerii unor roluri;
• socializarea asigură o calificare profesională și alte calități necesare în viață.
Unul din efectele procesului socializării, exercitării rolurilor de către indivizi în conformitate cu așteptările grupului, participării la viața socială este integrarea socială. Integrarea socială reprezintă un process social fundamental, care resupune acomodarea, adică soluționarea conflictelor existente între diferite aspirații și atitudini comportamentale,între indivizi, grupuri, clase. Cei mai mulți autori definesc integrarea socială ca o stare obiectivă, dată de asamblarea și ajustarea reciprocă într-un sistem organizat al unei totalități de elemente (indivizi, grupuri,norme, valori, acțiuni) între care se stabilesc raporturi de interdependență.
În concluzie menționăm, că socializarea reprezintă un proces de maturizare ce permite o cunoaștere progresivă a normelor și valorilor, a modurilor de a reacționa la ele ale copilului. În acest proces de maturizare progresivă, comportamentele și atitudinile părinților, complementare cu cele ale altor persoane din mediul imediat (prieteni, vecini, colegi,profesori etc.), reprezintă experiențe de socializare decisive pentru evoluția ulterioară a personalității copilului. Procesul de socializare,
desfășurat pe întreaga durată de viață a individului, oferă acestuia șansa formării sale sociale, dobândirii echilibrului emoțional, menținerii integrității personalității, integrării sale în viața socială1.
4.3. Aspecte ale interacțiunii dintre familie și societate
În ultimele decenii familiile au suportat transformări profunde sub aspect valoric atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare.
Astăzi termenul “familie” devine tot mai ambiguu, tinzând să exprime realități, deosebite de cele caracteristice generațiilor precedente.
Schimbările se referă mai întâi la trecerea de la familia nucleară, bazată pe căsătorie, la o diversitate de forme de conviețuire: extinderea cuplurilor consensuale sau de coabitare, menaje de o singură persoană, care au optat pentru celibat definitiv, menaje de o singură persoană formate din persoane divorțate, menaje homosexuale etc. Modificările produse în comportamentul nupțial și în modelele familiale au contribuit într-o anumită măsură la creșterea gradului de satisfacție a partenerilor, creșterea independenței lor unul față de altul, creșterea inserției femeii în activitatea socială. Aceste consecințe pozitive pentru individ se îmbină însă cu un șir de consecințe negative pentru societate. Unele modele noi
de menaj sărăcesc familia de majoritatea funcțiilor și, în primul rând, de funcția ei de bază – reproducția și socializarea. Or, familia și-a pierdut mult din caracterul ei de instituție socială, a crescut proporția familiilor dezmembrate, monoparentale, a familiilor supuse diferitelor forme de risc. Eroziunea valorilor familiei este însoțită de scăderea coeziunii familiale, pierderea capacității ei de a-și mobiliza resursele pentru asigurarea bunăstării comune. În urma schimbărilor produse în structura
relațiilor familiale au de suferit cel mai mult copiii, căci este distrus “cuibul” cald și sigur care îi ocrotește de presiunile lumii exterioare. După cum s-a menționat, schimbările petrecute în modelele familiale și în comportamentul familial nu privesc doar pe cei implicați în relațiile familiale. Ele prezintă interes pentru întreaga societate dat fiind faptul că familia rămâne a fi și în continuare factorul de bază în coeziunea unei societăți. În acest context este important să se cunoască direcțiile principale în care se manifestă interacțiunea reciprocă dintre familie și
societate.
Astfel, pe de o parte:
• familia este sursa proceselor demografice care, din punct de vedere cantitativ, determină reproducerea și dezvoltarea forței de muncă și a masei de consumatori;
• prin intermediul socializării interne, familia exercită, din punct de vedere calitativ, o influență puternică (dar nu autonomă) asupra nivelului de dezvoltare fizică, intelectuală și morală a copiilor și tinerilor, făcând ca noile generații să fie mai bune,egale sau mai rele decât generațiile precedente. Familia contribuie la dezvoltarea calitativă a populației care, din punctul de vedere al dezvoltării sociale generale, este mai importantă decât creșterea pur cantitativă a numărului de
locuitori;
• familia este unul dintre principalii factori care asigură menținerea identității culturale naționale;
• inegalitățile la nivelul moral, educațional și cultural al familiilor au repercusiuni directe asupra fixării și reproducerii, adesea chiar și asupra aprofundării inegalităților sociale, asupra apariției de noi pături sociale. În acest caz, inegalitățile sunt permanentizate de către familie, ceea ce este contrar premiselor
de justiție socială.
Pe de altă parte, societatea, la rândul ei, influențează, direct sau indirect, forma familiei, dimensiunile acesteia, relațiile dintre parteneri și pe cele dintre generații:
• schimbarea relațiilor de proprietate și a organizării economice a societății determină schimbări în funcțiile familiei;
• natura acțiunilor desfășurate în familie și în afara ei modifică dimensiunile familiei și relațiile dintre parteneri;
• preluarea de către societate a unor funcții familiale, tradiționale, favorizează creșterea importanței relațiilor socioafective dintre parteneri și generează noi modele familiale;
• mobilitatea socială și profesională dintr-o anumită societate este asociată și cu mobilitatea modelelor familiale și a ideologiilor familiale;
• politicile familiei pot acționa, direct sau indirect, asupra modelelor familiale, asupra dimensiunii familiei și pot favoriza menținerea sau expansiunea modelelor familiale dezirabile din punctul de vedere al societății globale.
Aceste relații generale dintre familie și societate trebuie nuanțate, avându-se în vedere că evoluția familiei contemporane se realizează, mai ales în societățile dezvoltate din punct de vedere economic, în condiții antinomice, adică în condiții care reunesc scopuri și tendințe contradictorii. Chiar și într-o analiză sumară, aceste antinomii se dovedesc a fi numeroase și importante1:
• există o contradicție între obiectivul de progres social și modelul de familie păstrătoare de tradiții. Familia stabilizează nu numai virtuțile culturale, naționale, dar și defectele și “păcatele” unei națiuni; ea păstrează nu numai valorile, tradițiile nedevalorizate de către progres, ci rezistă și împotriva noilor valori;
• în multe societăți (mai ales în cele slab dezvoltate din punct de vedere economic) există o contradicție între creșterea cantitativă și calitativă a populației. Astfel, se constată că în multe țări dimensiunile cantitative ale natalității nu sunt un factor decisiv al dezvoltării. Dimpotrivă, o creștere excesivă a natalității reprezintă o frână în calea dezvoltării și a creșterii nivelului de trai. Cercetările întreprinse în unele țări europene au pus în evidență că la un spor demografic natural de 1% pe an este necesar ca venitul național să crească cu 1,5 – 2,5% sau mai mult, dacă se dorește o creștere a nivelului de trai;
• există o contradicție între tendința de a ridica nivelul de educație al familiei și tendința de creștere a fertilității (toate cercetările realizate în țările europene, la fel și în unele țări în curs de dezvoltare arată că, pe măsură ce crește nivelul de instrucție, se schimbă fertilitatea: femeile cu un nivel ridicat de instrucție au un număr mai mic de copii);
• apare o contradicție între politica de creștere a nivelului de trai și cea de creștere a numărului de copii pe familie. În condițiile în care familia dispune de aceleași venituri sau beneficiază de creșterea modestă a veniturilor, creșterea numărului de copii într-o familie afectează veniturile medii ce revin unui membru al familiei și nivelul de trai al acesteia;
• apare o contradicție între incitarea angajării femeilor în activități economice și apelurile adresate acestora de a-și educa cât mai bine copiii și de a realiza cât mai bine sarcinile gospodărești;
• în unele societăți există o contradicție între principiile democratice privind posibilitatea obținerii divorțului și insistența pe stabilitatea familiei;
• există o contradicție între democratizarea și laicizarea, atitudinea oamenilor și promovarea unor norme sociale (cum ar fi inadmisibilitatea relațiilor sexuale înaintea căsătoriei) ce nu pot fi justificate decât printr-o educație religioasă;
• există o contradicție între principiul egalității sexelor, vârstelor, statutelor civile și persistența unei atitudini negative față de fetele-mame, persoanele divorțate, căsătoria la o vârstă mai înaintată etc.;
• există o atitudine contradictorie față de vârsta la care trebuie să aibă loc căsătoria. Pentru a crește natalitatea și pentru a preveni relațiile sexuale înainte de căsătorie sau consecințele nedorite ale acestor relații, se recomandă căsătoria timpurie, dar, în același timp, din motive de asigurare a stabilității menajului, se recomandă ca alegerea partenerului să se facă cu toată maturitatea, când partenerii dispun de o experiență de viață suficientă, deci – mai târziu;
• există o contradicție între abolirea numeroaselor bariere sociale în alegerea partenerului și înlocuirea acestora cu criteriul nivelului asemănător de instrucție. Ca urmare, a apărut un nou plan de conflicte familiale pe fondul “șocurilor culturale” ale partenerilor care posedă același nivel de instrucție, dar care
provin din medii sociale diferite. Aceste conflicte se manifestă și în familiile în care partenerii au niveluri de instrucție diferite;
• politica pronatalistă găsește cel mai larg ecou în păturile sociale cu un nivel de instrucție scăzut, în care natalitatea este deja ridicată, și are un slab impact asupra categoriilor sociale care ar putea realiza o socializare de calitate superioară. Astfel, foarte multe politici pronataliste încurajează creșterea cantitativă a populației, dar la un nivel calitativ scăzut1.
Contradicțiile prezentate nu se regăsesc în aceeași măsură în toate societățile. E necesar să menționăm că antinomiile generale enumerate ar putea fi completate și cu altele specifice, ținându-se cont de specificul culturii fiecărei țări în parte. Cunoașterea contradicțiilor care apar între dezvoltarea economică și socială generală și evoluția familiei este de importanță deosebită pentru activitatea sistentului social orientată spre depășirea disfuncționalităților din familiile contemporane. De ele trebuie să se țină cont și în elaborarea politicilor sociale în general, precum și a politicilor familiei.
4.4. Rolul asistenței sociale în consolidarea familiei
Asistența socială a familiei este una dintre cele mai dezvoltate ramuri ale asistenței sociale, deoarece prin aplicarea ei în cadrul familiei și pentru familie se cuprinde totalitatea problemelor de asistență socială1.
Asistența socială își are locul în familiile dezorganizate și pentru a avea succes în rezolvarea problemelor de reorganizare a familiei este necesar ca familiile care pun astfel de probleme să fie depistate și, deci, cunoscute de către personalul de specialitate. În această situație stadiul cunoașterii cazurilor de dezorganizare a familiei are o importanță deosebită, deoarece în funcție de acest stadiu există sau nu posibilitatea de refacere a familiei. Cu cât stadiul de dezorganizare este mai avansat, cu atât refacerea familiei este mai dificilă, uneori chiar imposibilă.
Stabilirea factorilor determinanți, care au dus la dezorganizarea familiei, este acțiunea pe care asistența socială trebuie s-o aibă în vedere de la prima întrevedere cu familia respectivă până la rezolvarea definitivă a cazului, deoarece fenomenele sunt într-o continuă transformare. Or,factorul cauzal stabilit la începutul analizei nu poate să rămână întotdeauna același, până la încheierea acțiunii.
Dezorganizarea familiei îmbracă multiple variante și aspecte și poate fi generată de următoarele cauze principale:
• lipsa de supraveghere a copiilor, care poate conduce la greutăți la învățătură, vagabondaj, delincvență, tulburări de caracter și comportament, până la dezorganizarea relațiilor de familie, care se răsfrânge în mod inevitabil și asupra relațiilor de muncă.
Toate acestea duc la scăderea nivelului de trai al individului și,implicit, al familiei;
• locuința suprapopulată, care constituie unul din factorii favorizanți pentru apariția unor boli, conflicte, ce conduce la dezechilibru economic și stres psihic;
• reducerea veniturilor și, respectiv, înrăutățirea stării economice a familiei. Deficitul de venituri în familie sau lipsa acestora duce la dezorganizarea parțială sau chiar totală a familiei.
Uneori se întâmplă ca insuficiența de câștig să fie determinată de unele utilizări iraționale ale veniturilor, de risipă, de lipsa de prevedere, lipsa de educație gospodărească a mamei sau a tatălui etc. Declinul factorului economic are cea mai mare influență asupra stabilirii dezechilibrului în familie. În asemenea cazuri, asistentul social trebuie să facă și o analiză a modului în care se consumă bugetul familiei. El trebuie să cunoască raportul dintre venituri și cheltuieli pe structură:
alimentație, îmbrăcăminte, chirie, diverse servicii etc. și să stabilească raționalitatea consumului;
• structura deficitară a familiei este o altă cauză care favorizează apariția dezorganizării familiei. În viața socială, familia poate fi supusă la variate deficiențe legate de structura sa. Familia se poate dezorganiza din lipsa capului de familie, dintr-o cauză sau alta (deces, abandon etc.). Dezorganizarea familiei poate fi condiționată și de fenomenul “fetelor-mame”, al văduvelor devenite mame după despărțirea de soț etc.;
• prezența deficienților senzoriali, motorii și mintali în familie, precum și a suferinzilor de boli cronice sunt factori care de asemenea duc la dezorganizarea familiei.
Orice proces de dezorganizare a familiei începe cu tensiuni familiale, care se manifestă prin neînțelegeri, lipsă de afecțiune, discordii și chiar violențe. Aceste tensiuni familiale au adesea ca rezultat divorțul, părăsirea căminului, separarea între soți, abandonul – cele mai nefaste consecințe ale dezorganizării familiale – care, la rândul lor, provoacă efecte grave demografice (scăderea natalității, creșterea mortalității infantile etc.), maltratarea copiilor, mărirea numărului de “copii ai străzii”, delincvența juvenilă etc.
În acest context menționăm că studiile din multe țări europene au pus în evidență o creștere rapidă în special a ratei divorțialității. Indicele sintetic al divorțialității s-a dublat sau chiar s-a triplat în unele țări dezvoltate (Danemarca, Suedia, Norvegia, Regatul Unit, Elveția, Olanda, Ungaria, Federația Rusă, Cehia). În Moldova pe parcursul anilor ’90 acest indice a fost de asemenea înalt, variind între 2,4 și 3,4 la 1000 de locuitori sau, prin alt indice, între 35,0 și 51,5 divorțuri la 100 căsătorii.
Comparativ cu alte societăți europene, România are una dintre cele mai scăzute rate ale divorțialității (în jurul valorii de 1,5 la 1000 de locuitori în perioada anilor ’80 – ’90 sau în jur de 20 divorțuri la 100 căsătorii).
Este îngrijorător faptul că rata divorțialității este cea mai ridicată la generațiile tinere. Generațiile tinere cunosc o concentrare a divorțialității în primii ani după căsătorie. Instabilitatea și disoluția familiei sunt, în același timp, probleme individuale și sociale atât la nivelul condiționărilor lor, cât și la nivelul efectelor pe care le au. Divorțul este un fenomen psihic și social complex, determinat de o mulțime de factori economici, sociali, culturali și religioși, care acționează la nivelul indivizilor, în interiorul cuplurilor și în afara acestora. Unii factori condiționează, direct sau indirect, creșterea divorțialității, în timp ce alții o frânează – direct sau indirect.
Printre cauzele principale ce duc la divorțul familiilor tinere pot fi numite:
• insuficienta pregătire pentru viața de familie a viitorilor soți;
• insuficienta cunoaștere reciprocă a soților;
• concepții diferite în legătură cu condițiile materiale, sociale și bugetul familial;
• concepții diferite cu privire la relațiile de familie;
• folosirea irațională a timpului liber și necunoașterea modalităților de soluționare a unor probleme cu character extraprofesional;
• comportamentul necorespunzător al unuia sau al ambilor soți în familie (legături extraconjugale, alcoolism, brutalități, părăsirea domiciliului, alungarea din locuință);
• manifestări antisociale din partea unuia din soți;
• diferența mare de vârstă;
• diferențe mari după nivelul de instruire;
• boli incurabile ale unuia din soți;
• influența nefastă a mediului exterior asupra familiei etc.
Stabilirea ponderii acestor factori în dinamica divorțialității este o operație dificilă și discutabilă, dar menținerea solidarității familiale impune necesitatea cunoașterii ei, chiar dacă s-ar face cu un grad de relativitate înalt.
În asistența familiei se lucrează atât cu familiile complete (soț, soție și copii), care ridică anumite aspecte de dezorganizare, cât și cu familiile descompletate prin deces, divorț etc., care din diverse cauze cad sub nivelul de viață normală, intrând în sfera de activitate a asistenței sociale.
Activitatea desfășurată pe linie de asistență socială, în cazul fetelor-mame și al mamelor necăsătorite, urmărește să-i asigure copilului pe ambii săi părinți firești (legalizarea familiei și legitimitatea copiilor).
Reîncadrarea fetei-mamă și a copilului ei în familia acesteia este scopul acțiunii asistentului social, deoarece de cele mai multe ori, în urma unor astfel de conflicte, relațiile de familie se întrerup, iar asigurarea unui cămin propriu prin munca mamei este principalul obiectiv al planului de refacere a familiei.
Tot așa se procedează și în cazurile de concubinaj, în care se urmărește îndeplinirea formelor legale de căsătorie.
În caz de abandon, asistentul social urmărește reîncadrarea în familie a celui care a părăsit familia și înlăturarea cauzelor abandonului.
În cazuri de separație, asistentul social urmărește înlăturarea cauzelor care au dus familia în această situație.
În situația dezorganizării familiei ca urmare a divorțului, asistentul social urmărește refacerea căminului, dacă este posibil, dacă nu -recăsătorirea cu o altă persoană și armonizarea grupului social în noua situație.
Când familia este dezmembrată prin deces, se urmărește reorganizarea căminului prin munca părintelui văduv și a copiilor mai mari, apoi recăsătorirea și încadrarea în familie a mamei sau a tatălui vitreg.
O importanță deosebită în evitarea dezorganizării familiei aparține pregătirii tinerilor pentru căsătorie. Aceasta este o activitate complexă și trebuie să înceapă chiar în interiorul familiei, din adolescență. Căsătoria nu trebuie privită ca o problemă de ultimă oră. Sănătatea fetelor și a băieților își are rădăcinile în viața de familie, în caracterul părinților, în apropierea climatului moral și psihologic al celor ce îi înconjoară.
Problemele de asistență a familiei, precum și întreaga acțiune de supraveghere a relațiilor familiale, a exercitării obligațiilor părintești față de copii, a copiilor rămași fără de părinți sau aceștia fiind în imposibilitatea de a-i crește, tutelarea celor lipsiți de capacități, fie minori, fie adulți, bătrâni – toate acestea revin asistenței sociale.
4.5. Din experiența afirmării asistenței sociale a familiei în țările dezvoltate
Asistența socială a familiei este o importantă formă de redresare medico-socială a acestei unități de bază a oricărei colectivități.
Redresarea se poate înfăptui, dacă există o strânsă colaborare în acțiunea
pe teren între organismele publice și cele private, în folosul familiei dependente. Cele două forme de organisme în domeniul asistenței familiei, adică cea de stat și cea particulară, colaborează și se completează reciproc în realizarea acțiunilor întreprinse.
Principalele organizații pentru asistența familiei s-au înființat în Anglia, în anul 1869, sub grija Societății “London Charity Organization Society”. Zece ani mai târziu, respectiv în 1879, organizații similare se întemeiază în SUA și Canada.
În Germania, primele forme de asistență socială apar între anii 1900-1910 sub denumirea asociației ”Familienunterstiintzung”. Conform legislației germane, sunt îndreptățiți la asistență socială atât membrii familiei în înțeles mai restrâns, adică soțul, soția legitimă, copiii legitimi, cât și cei legitimați de către capul familiei înainte de a fi survenit împrejurarea care a creat starea de dependență a membrilor familiei. De asemenea, au dreptul la asistență: copiii vitregi aduși în căsnicie de către unul din soți, precum și membrii familiei în înțeles mai larg, adică soția
divorțată din motive care nu i se pot imputa ei și căreia capul familiei – devenit dependent – este obligat să-i asigure întreținerea, copiii vitregi care n-au fost aduși în familie, copiii nelegitimi, ascendenții, părinții adoptivi și părinții vitregi.
În țările occidentale asistența familiei constă în sprijin pentru obținerea unei locuințe, alimentelor, îmbrăcămintei, a asistenței în caz de boală, a asistenței femeilor dependente gravide sau în leuzie, a indemnizației de alăptare, a asistenței educaționale (cheltuieli școlare), sprijin în pregătirea profesională și plasarea în muncă.
Asistența familiei s-a manifestat și sub alte forme. Astfel, la Paris funcționează “Permanențele de întrajutorare socială” – organizații ce asigură o bună colaborare între inițiativa publică și cea particulară, în vederea ajutorării familiei, în special când starea de dependență impune un aport mai consistent pe linia asistenței. Tot la Paris, dar și pe teritoriul Franței, funcționează “Casele ajutoarelor de urgență” – organisme de asistență socială a familiei. Fiind amplasate în municipii, ele acordă celor în drept ajutoare urgente, ca: completarea plății chiriei, plata integrală a
chiriei întârziate, procurarea îmbrăcămintei, a medicamentelor etc.
Tot în Franța funcționează “Centre sociale”, care își organizează în teritoriu instituții de asistență socială spre a ușura, pentru o anumită perioadă, viața persoanelor defavorizate (cantine, cooperative de consum, cămine pentru copii, aziluri pentru bătrâni, băi publice etc.).
O măsură prealabilă pentru succesul acțiunii de asistență socială a
familiei este cunoașterea amănunțită – pe bază de investigație științifică –
a grupului de populație din zona respectivă și elaborarea unui diagnostic
social pentru grupul respectiv în scopul de a cunoaște gradul de cultură,
situația sanitară, socială și economică și reacția colectivă a grupului la
măsurile de asistență socială întreprinse.
Asistența socială a familiei, pe lângă rolul de ajutorare și educație a mediului familial, are și o menire foarte importantă în plan biologic și social – de a preîntâmpina dezorganizarea familiei. În anul 1927, la Bufalo, statul New York, a avut loc un Congres internațional de asistență socială a familiei, la care s-a subliniat că familia constituie singurul cadru care asigură o evoluție biologică normală a generațiilor, menținerea patrimoniului ereditar, conservarea caracterelor de rasă și, în plus, perpetuarea nealterată a elementelor de continuitate a colectivității (tradiții, obiceiuri, atitudini sociale etc.).
4.6. Metode și tehnici aplicate de asistentul social în lucrul cu familia
Problemele sociale legate de relațiile familiale care necesită intervenția asistentului social sunt determinate în principal de familia dezorganizată, adică de familia care și-a pierdut funcționalitatea normală prin apariția unor probleme speciale ca:
• orfanaj, semiorfanaj, abandon familial, mamă necăsătorită, mamă singură, tată singur etc.;
• formele de văduvie, divorț, separare care devin și ele probleme de asistență socială în cazul în care acestea sunt cumulate cu probleme legate de relațiile de muncă, de integrare în ansamblul relațiilor sociale sau cu probleme medico-sociale.
Metodele de lucru cu familia vor fi selectate în dependență de specificul problemei apărute, de sistemul de valori, norme stabilite în fiecare familie, relații care vizează interacțiunea dintre membrii ei. Or, practicienii asistenței sociale își vor axa metodologia pe o cunoaștere concretă a fiecărei familii în parte.
4.6.1. Ancheta
Una dintre metodele utilizate pe larg în asistența socială este ancheta. Utilizarea anchetei nu are însă aplicativitate universală. Ea este benefică doar în anumite situații de cercetare a problemei sociale.
Menționăm, de asemenea, că adesea nu se face o separare explicită între anchetă și interviu. Desigur, dacă este vorba de anumite tehnici ale anchetei, cum ar fi, de exemplu, cele ce au o formă orală, apoi ele se apropie de interviu. La fel și interviurile cu un număr mai mare de persoane și efectuate cu instrumente relativ rigide (repetându-se practice unele și aceleași întrebări) se apropie de anchetă. Este clar că în asemenea cazuri se pune accentul pe ancheta orală, minimalizându-se importanța anchetelor realizate prin completarea chestionarului de către respondent
sau de către asistentul social. În realitate, însă, între cele două metode (anchetă și interviu) există o serie de trăsături distinctive, determinate atât de natura lor formală (de realizare a cercetării), de natura conținutului problemelor studiate, cât și de natura populației direct investigate. În continuare aducem câteva dintre aceste deosebiri esențiale. Astfel:
1. Tehnicile de realizare a anchetei au un evident caracter standardizat. Or, ordinea și formularea întrebărilor, precum și efectivele de persoane cărora li se adresează aceste întrebări, sunt stabilite foarte clar de la bun început și nu sunt permise decât arareori abateri de la schema de realizare a anchetei. Desfășurarea interviului depinde mai mult de modalitatea concretă de interacțiune dintre cei aflați față în față, de ceea ce răspunde și de felul cum răspunde subiectul și mai puțin de schema de investigație construită anterior.
2. Ancheta se folosește de chestionar ca instrument de cercetare,chiar și în cazul celor mai simple forme de realizare a ei. Interviul se poate desfășura pe baza unui ghid de interviu, sau chiar fără un instrument de lucru construit dinainte.
3. Ancheta urmărește să satisfacă cerința de reprezentativitate, în sensul statistic al termenului, a eșantionului în raport cu o populație.
Tipurile de indivizi din eșantionul anchetat trebuie să acopere corect tipurile ce apar în populație, pe când cei din loturile intervievate posedă trăsături care, de regulă, îi particularizează vizavi de masa mare a celorlalți.
4. Ancheta se realizează, de regulă, pe eșantioane mari (de ordinul sutelor sau miilor de persoane), pe când interviului îi sunt supuși un număr mult mai redus de indivizi (câteva zeci de persoane sau chiar mai puține).
5. Ancheta, investigând un număr mare de indivizi, nu poate urmări decât colectarea unor informații simple. Chestionarul este standardizat, presupunând un gen de uniformizare spre o formă cât mai simplă, pentru a putea fi aplicat corect de către cât mai multe persoane cât mai multor persoane. Întrebările din chestionar se referă la aspecte din viața omului sau din mediul lui înconjurător, despre care acesta posedă informații și le poate reda fără mari dificultăți. Interviul încearcă sondarea în profunzime a universului spiritual al celor studiați. Se urmărește astfel
obținerea nu a unor cunoștințe de tip “fotografie”, ci descifrarea mecanismelor acțiunilor oamenilor, descoperirea motivațiilor, a sistemului de valori la care aderă etc. Altfel spus, ancheta este o metodă de tip extensiv, iar interviul este una de tip intensiv.
6. Interviul este o metodă ce se folosește prin excelență de tehnici orale, de preferință – față în față, pe când ancheta se poate realiza și în scris, în sensul că subiectul răspunde completând chestionarul primit.
7. Dacă ancheta se realizează colectând informația de la persoane luate în mod individual, interviul poate îmbrăca și forma interviului de grup. Interviul de grup are drept scop obținerea de informații de o anumită natură (opinii, de regulă), care sunt “elaborate” într-un anumit mediu colectiv, unde interacțiunile dintre persoanele ce-l compun sunt esențiale (deci care n-ar putea fi obținute prin interviuri individuale).
8. Ancheta se realizează, de regulă, cu personalul auxiliar, operatorii de anchetă, pe când interviul nu poate fi făcut decât cu persoane calificate, cunoscătoare de problemă și de obiectivele investigării. Interviul este realizat adesea de doi specialiști în domeniu (asistenți sociali), unul având ca sarcină întreținerea și stimularea discuției (în special în cazul interviului de grup), iar celălalt având ca
sarcină înregistrarea reacțiilor verbale și de altă natură ale subiecților.
Concluzionând, putem spune că ancheta face parte din cadrul metodelor cantitative, iar interviul este o metodă calitativă. Deosebirile sesizate între cele două metode sunt însă destul de flexibile și nu exclude posibilitatea trecerii de la una la alta1.
Metodele utilizate în vastele cercetări ce se efectuează prin ancheta socială sunt foarte variate, începând de la analizele clasice asupra sărăciei și mergând până la sondajele asupra opiniei publice, anchetele pentru planificarea orașelor, cercetarea pieței, pentru activitatea observației globale etc. Cât privește scopul anchetelor, el este la fel de larg.
O anchetă poate fi determinată pur și simplu de necesitatea unor acțiuni administrative într-un anumit aspect al vieții publice, ori poate fi concepută pentru a studia unele relații cauzale sau pentru a arunca o lumină nouă asupra unor aspecte ale diverselor teorii în acest domeniu.
Ancheta socială constituind o metodă de bază a asistentului social în lucrul cu familia, se realizează numai în interesul persoanei care solicită sprijin. Ancheta socială se întocmește la domiciliul persoanei în dificultate (în orice loc, în funcție de situația acestuia – la rude, vecini, cunoscuți etc.). Se redactează și se semnează de către asistentul social care răspunde pentru cele consemnate. Pe baza anchetei sociale se ia decizia de acordare sau neacordare a sprijinului solicitat.
Anchetele sociale se deosebesc după scop, obiect, conținut și sursa de informație.
Scopul multor anchete constă în a furniza cuiva informație. Acest cineva poate fi și un organ de stat, care este acreditat spre a lua decizii în domeniul asistenței sociale, ca: internări în unități speciale de ocrotire socială, alocarea unor ajutoare materiale sau în bani, reîncadrarea în muncă etc.
Obiectul anchetelor este de a determina căile spre formularea ipotezelor și verificarea lor. Or, obiectul se concentrează în exploatarea terenului pentru recoltarea de date în jurul subiectului propus sau stabilit.
Conținutul include mai mulți factori: caracteristicile demografice ale unui grup de oameni, mediul lor social, activitățile, opiniile și atitudinile lor.
Mediul social cuprinde totalitatea factorilor sociali și economici care influențează pe fiecare persoană, incluzând aici ocupația și venitul, condițiile de locuit, serviciile sociale.
Sursa de informație provine în principal din declarațiile persoanei anchetate, precum și de la școlile din raza de activitate a celui intervievat, de la dispensarul medical, organele de poliție, vecini etc.
În asistența socială se lucrează cu probleme extrem de variate, de la cele ale dezorganizării familiale până la cele ale delincvenței și ale persoanelor cu handicap fizic, mintal și senzorial. De aceea, efectuarea anchetei sociale, analiza și interpretarea ei, precum și terapia socială stabilită nu se pot face decât de specialistul în probleme de asistență socială.
Un model de ancheta socială structurată, aplicată de asistentul social în lucrul cu familia, ar putea conține următoarele capitole*:
1. Date de identificare, care includ:
• numele, prenumele, data și locul nașterii, actele de identificare (certificatul de naștere, buletinul de identitate);
• domiciliul stabil, instituția sau locul în care se găsește în prezent persoana la care se referă ancheta socială (în interesul căreia se face ancheta socială), scopul anchetei sociale, data deplasării, locul deplasării.
2. Istoricul familiei – cuprinde date despre familie și relațiile între membrii amiliei:
• părinții (mama, tata), numele, prenumele, vârsta, locul nașterii, starea civilă, domiciliul, nivelul de școlarizare, profesia, locul de muncă;
• numărul de frați / surori, numele, prenumele, vârsta, dacă locuiesc cu părinții sau în altă parte (de exemplu, la bunici, se află în instituții de ocrotire sau sunt căsătoriți), nivelul de școlarizare, profesia, locul de muncă;
• aspecte juridice.
3. Venitul familiei (condiții materiale):
• bugetul comun al membrilor familiei (salariați sau nesalariați): se determină prin înregistrarea tuturor surselor de venit ale familiei (salarii, pensii, ajutor de șomaj, ajutor social, alocații, burse, indemnizații, venitul realizat din proprietăți și suprafețe agricole);
• se menționează dacă bugetul familiei este echilibrat sau dezechilibrat; în acest ultim caz se precizează cauzele (de exemplu, consum excesiv de alcool, probleme de sănătate ce necesită cheltuieli pentru medicamente).
4. Starea de sănătate – se specifică:
• dacă membrii familiei prezintă probleme de sănătate și cine anume;
• dacă îngrijirea sănătății necesită spitalizări frecvente și cheltuieli ridicate pentru medicamente;
• dacă suferă de boli grave, incurabile, gradul de invaliditate (dacă este cazul).
Toate aceste certificate de sănătate, adeverințe medicale etc. se anexează, menționându-se data eliberării și organul care le-a eliberat.
5. Locuința – se referă la condițiile de locuit ale familiei (în bloc sau la curte):
• dotarea locuinței (mobilată sau nemobilată);
• numărul de camere;
• suprafața camerelor;
• spațiul corespunzător (sau necorespunzător) raportat la numărul de persoane;
• condiții de încălzire;
• iluminarea locuinței;
• starea de igienă.
6. Concluzii – se referă la situația generală a familiei conform celor constatate.
7. Propuneri – se menționează recomandările investigatorului, luând în considerație situația constatată și măsurile ce pot fi luate conform legislației în vigoare.
De importanță deosebită sunt pentru investigarea familiilor, a persoanelor în dificultate anchetele medico-sociale. Cu ajutorul anchetelor medico-sociale se obțin informații precise despre locuința clientului, distanța față de locul de muncă, despre mijloacele de transport accesibile, despre modul lui de viață și condițiile de muncă (programul zilei, regimul de alimentație, vacanțele), despre relațiile sociale pe care la are în familie, componența ei, carențele sanitare etc. Dacă sunt neglijate
condițiile în care clientul muncește, trăiește sau își petrece timpul liber, boala are șanse reduse de a se ameliora sau vindeca.
4.6.2. Diagnoza socială
Printr-o serie lungă de observații și de acțiuni, orice practician capătă o “experiență” profesională, care este foarte utilă în întreaga lui activitate. Debutantul, oricât de bine ar fi pregătit teoretic, nu poate avea tot atâta rapiditate și eficacitate în demersurile sale pe care le are un om cu multă experiență în meserie. Este o legitate a cercetării științifice că nu “găsește” decât cel care știe ce caută. Rareori întâmplarea intervine ca să ne pună pe calea unor descoperiri utile. În munca științifică nu trebuie să contăm pe întâmplare. Omul de știință se deosebește de cel neformat științific prin faptul că utilizează ca mijloc de cunoaștere și de acțiune ipoteza. Ipoteza de lucru servește pentru sistematizarea observațiilor,
astfel încât ele să ducă la confruntarea teoriei cu practica, la verificarea gândirii și la mânuirea realității. Ipotezele trebuie verificate prin anchete științifice, organizate de asistenții sociali, fapt pentru care aceștia trebuie să stăpânească cât mai bine instrumentele metodologiei necesare. Numai pe această bază se va putea pune un diagnostic și se vor putea lua măsuri de corecție sau ameliorare a situațiilor constatate.
Semnificația termenului “diagnostic” este cunoaștere precisă (de la grecescul dia – “a străbate prin” și gnosis – “cunoaștere”).
Diagnoza socială poate fi definită ca procedeu prin care se coordonează materialul adunat și se stabilește factorul viciat și cel cauzator al dependenței sociale1.
Diagnoza socială, ca și cea medicală, este necesară pentru stabilirea și cunoașterea tuturor simptomelor, a manifestărilor de anomalie și a circumstanțelor sociale care influențează starea dependentului.
Diagnoza socială este un rezultat, o opinie formată treptat, pas cu pas, în tot cursul investigației. Atât timp cât nu cunoaștem precis care este cauza principală de dependență a individului sau a familiei, lucrurile rămân în faza de investigație, iar asistentul social urmează să continue obținerea de informații.
În stabilirea diagnozei sociale, oricare ar fi cauzele dependenței, trebuie să le distingem cu deosebită grijă, încât dacă nu se pune suficientă atenție pentru separarea lor, se face muncă inutilă, înlocuindu-se efectul cu cauza, ceea ce este o greșeală fundamentală. Cauza este foarte des confundată cu efectul, îndeosebi când se pune problema de boală sau pauperism, care este generat de aceasta.
Programul de refacere trebuie să fie întocmit în așa fel, ca să elimine mai întâi cauza, și nu efectul. Ele se confundă adesea atât de mult, încât nu este chiar simplu de a se stabili ce a existat mai întâi – boala sau mizeria. Boala și mizeria sunt foarte strâns legate în asistența socială, sunt foarte apropiate: boala produce mizerie prin incapacitatea de muncă, iar mizeria produce boala prin insuficiența mijloacelor de îngrijire fizică. Adeseori, când se declară starea de dependență, ele există ambele și se pun ca două probleme diferite de dependență socială.
Numai în cazul în care la apariția primei probleme luăm din timp măsurile necesare de remediere, vom evita apariția celei de-a doua probleme.
Diagnoza poate avea și defectul de a fi prea largă în descrierea personalității și a situației în care trăiește dependentul, de a da prea multe amănunte, acordând tuturor detaliilor importanță egală. În stabilirea diagnosticului, factorii cauzali trebuie structurați după gradul lor de importanță: celor mai importanți să li se dea o atenție mai mare, celor secundari – una mai mică. Când li se dă importanță egală tuturor, se naște confuzie, nu vedem clar situația și nu putem deci recunoaște factorii principali de care trebuie să se țină seama în primul rând.
Sunt multe cazuri când în diagnoză cauza de dependență este precizată printr-un termen tehnic general, fără să se dea indicații în mod individual în ceea ce privește factorii cauzali terapeutici. Constatarea de văduvie, concubinaj, abandon sunt factori prea generali pentru ca pe baza aceasta să putem stabili măsuri de terapie socială. În medicină se poate uneori foarte bine prescrie o anumită rețetă pentru tratarea unui symptom sau boli, însă în terapia socială fiecare individ are nevoie de alt program terapeutic, conform personalității lui, după mediul și condițiile sociale
speciale în care trăiește. Nu există două persoane cu care să se procedeze la fel. Trebuie să se cunoască aptitudinile și defectele personale ale fiecărui individ în parte, la fel și condițiile sociale ale dependentului și ale persoanelor de care depind sau care depind de persoana respectivă.
Diagnoza socială trebuie să cuprindă:
• precizarea cauzei de dependență;
• indicarea factorilor cauzali de dependență;
• stabilirea factorilor care se pot exploata în favoarea terapiei sociale și a factorilor care constituie obstacole în terapia socială.
Pentru o mai ușoară orientare în munca de asistență socială se utilizează un formular de diagnostic sumar, cuprinzând probleme de morală, sănătate și de situație materială, de asemenea, posibilități de refacere (cazier social).
Orice diagnostic științific cuprinde:
• un diagnostic descriptiv (numit și nosologic);
• un diagnostic explicativ (numit și cauzal).
Diagnosticul descriptiv va cuprinde descrierea problemei și a condițiilor de viață ale familiei, iar diagnosticul cauzal va cuprinde analiza genetică a “carenței” funcționale și a efectelor ei.
1. Diagnosticul descriptiv sau de primă înfățișare. Diagnosticarea diferențială a problemelor de asistență socială se face pe calea unei “simptomatologii”, adică pe baza cunoașterii unor serii de “semne” prin care se manifestă problema. Precizia diagnosticului diferențial nu se face pe cale intuitivă, ci sistematic, prin analizarea tuturor “simptomelor” caracteristice fiecărui tip de caz în parte. Doar când găsim seria de simptome (adică sindromul), alcătuind laolaltă dovada existenței unei
probleme de o anumită categorie, putem proceda la o diagnosticare diferențială justă.
2. Diagnosticul cauzal. A constata și a descrie ce se întâmplă și cum se întâmplă nu este însă suficient. Acțiunea noastră de repunere în stare de funcționalitate a unei familii nu se poate întemeia pe simpla descriere a faptelor, ci are nevoie de o explicare a lor, de o precizare a proceselor ce au condus la apariția problemei de asistență socială.
E necesară o analiză a cauzei care face ca familia să fie carenată, adică a mecanismului încetării uneia din funcțiile ei. Punând față în față condițiile de viață ale familiei și efectele carențelor familiale pe care le putem observa direct, reconstituim procesul de carenare.
De exemplu, în analiza acestui proces de dereglare a funcțiunilor familiale trebuie scoasă în relief inventarierea condițiilor cu efect negativ, stabilindu-se gradul de gravitate și ponderea pe care acestea o au în procesul de deteriorare a familiei. Unele condiții de viață familială se dovedesc a avea un rol hotărâtor, direct cauzal. De pildă, în materie de orfanaj, lipsa părinților și a rudelor în stare să preia grija copilului duce la problema de asistență a “orfanului lipsit de familie”, problemă care necesită o intervenție imediată din partea asistenței sociale din orașul sau
localitatea respectivă.
De cele mai multe ori nu vom avea însă de a face cu asemenea determinări cauzale simple, ci cu un complex de condiții contributive, determinând laolaltă probleme de asistență, punând familia în situația de a nu-și putea exercita funcțiunile.
Dimpotrivă, vom ține seama și de condițiile care au un efect pozitiv asupra vieții de familie, fie că atenuează sau încetinesc acțiunea condițiilor negative, fie că pot servi drept punct de plecare în procesul de normalizare a familiei întreprins de asistența socială.
Determinarea condițiilor principale, pozitive și negative, scrierea în ordinea ponderii lor se fac în special avându-se în vedere acțiunea de asistență socială, căutând adică să stabilim care este condiția sau care sunt condițiile asupra cărora putem acționa mai rapid și cu maximum de eficacitate, pentru a le ataca cu precădere. În acest sens diagnosticul cauzal servește elaborării unui plan de acțiune.
4.6.3. Studiul de caz familial
Anchetele asistenței sociale se bazează pe “Studiul științific de caz”, care are în vedere o acțiune de intervenție directă, individualizată sau colectivă, în care asistentul social ia contact direct cu cei ce sunt investigați.
Studiul de caz este o metodă calitativă și se instituie într-o procedură de abordare a unei entități sociale, de la indivizi până la comunități sau organizații, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai completă (holistică) despre această entitate. Prin studiul de caz nu se abordează doar persoanele și, mai ales, nu se studiază realitatea socială din perspectiva acestor persoane, ci se cercetează un fragment de realitate din exterior.
Într-o formulă difuză și spontană, studiul de caz funcționează și la nivelul cunoașterii comune. Oamenii învață din cazurile și necazurile altora. În discuțiile cotidiene se întâlnesc expresii cu trimitere la aceasta:
“Multe cazuri de felul ăsta am mai văzut” etc. Nu întâmplător, mulți analiști ai vieții sociale afirmă că esența strategiei cunoașterii și evaluării umane este comparația, ceea ce reprezintă principiul fundamental și în abordarea științifică a problematicii cazurilor.
Abordarea profesională, pe domenii, se află la un nivel mai avansat de sistematicitate în studierea cazurilor, cum ar fi spre exemplu, instrumentarea cazurilor în domeniul juridic, a cazurilor de asistență socială și din mai multe sectoare de viață și activitate umană. Aici preocuparea spre cunoaștere este maximă, dar din perspective subordonării unui scop aplicativ – “soluționarea cazului”. Când examinarea unui caz ia forma riguroasă de descriere, explicație și
interpretare a lui globală, și, de regulă, a comparației explicite cu alte cazuri, ne ridicăm la nivelul cunoașterii științifice.
Dezvăluind conceptul studiului de caz, cercetătorul român I.Radu menționa: “De regulă, studiul de caz pornește – ca orice investigație – de la un cadru teoretic, care este esențial în culegerea de date. Fără o ipoteză sau idee directoare, recolta de informație este minoră. Urmează selectarea cazurilor și precizarea unităților de analiză (individ, situație etc.) o dată cu schițarea protocolului de colectare a datelor. În continuare, se trece la studierea fiecărui caz în parte prin interviu, observație, test, … în final, se extrag datele relevante în lumina ideii de start, se modifică teoria inițială și se dezvoltă toate implicațiile. Validitatea pe care o oferă studiul de caz este parțială …” 1.
În literatura de specialitate se disting trei mari categorii de studii de caz:
• intrinseci;
• instrumentale;
• colective.
Prin studiul de caz intrinsec se urmărește investigarea cât mai minuțioasă a unui caz particular ca interes în sine, fără scopul de a desprinde trăsăturile generale sau a “testa” o ipoteză sau idee. Un exemplu de acest gen pot servi studiile monografice. Desigur, orice studio intrinsec nu poate omite o cât de sumară încadrare într-un context exterior cât mai larg.
În studiul de caz instrumental un caz particular este cercetat, la fel, foarte detaliat, dar în scopul de a lămuri o problemă mai generală.
Alegerea cazului se face în lumina respectivului interes, și nu pentru a-l studia în sine. Cazul este un “instrument” al unei strategii de cunoaștere mai largi de la care se așteaptă răspunsuri consistente în legătură cu anumite chestiuni.
Studiul de cazuri colective (multiple) își pune ideea generalizării, a notelor și a mecanismelor comune.
Aici la bază nu stă ideea de a eșantiona cazuri dintr-o populație omogenă, pe care să se studieze anumite caracteristici, ci de a cerceta intensiv mai multe cazuri, ce pot fi similare sau contrastante, variate sau redundante și de a vedea mai târziu dacă au sau nu anumite trăsături comune. Cazurile sunt alese nu atât pe baza unor criterii specifice de ordin teoretico-metodologic (concepte, ipoteze, eșantionare), ci a ideii că studierea mai multor cazuri face mai multă lumină în înțelegerea unui
fenomen social.
În literatura de specialitate sunt prezentate următoarele etape ale studiului de caz1:
1. Selecția și delimitarea cazului (cazurilor). Atunci când studiem cazul intrinsec, problema alegerii nu se pune, deoarece ne interesează exact acel caz. Studiul de caz instrumental sau cel colectiv pretinde o cumpănire foarte atentă a avantajelor și dezavantajelor teoretice și practice ale abordării unor cazuri anume. Considerentele teoretice se referă la cât de reprezentativ poate fi cazul respectiv pentru tema studiată.
Cazul studiat trebuie să corespundă cât mai bine obiectivului teoretic.
2. Selectarea (eșantionarea) în interiorul cazului ales privește faptul că cercetând un caz ales spre studiu ne oprim, inevitabil, asupra unor persoane, locuri, evenimente pe care le observăm intensiv. Chiar atunci când este vorba de un singur individ, intervine eșantionarea în actele lui de comportament, fiindcă nu-l putem observa zi și noapte.
Selecția probabilistică nu funcționează și recurgem la evaluarea relevanței teoretice a unităților concrete supuse investigației profunde.
3. Principiul focalizării pe caz cu metode și din perspective diferite – ale triangulației – este esențial și posibil de aplicat în studiul de caz.
4. La interpretarea cazului, cercetătorul are datoria de a face comparații cu alte cazuri asemănătoare concrete și, când studiul este multicazuistic, să examineze cazurile comparativ.
5. Elaborarea textului final, a relației dintre vocea subiecților și a faptelor și vocea autorului, comportă criteriul adaptării la destinatar: comunitatea științifică, beneficiarul utilitarist sau marele public.
Asistența socială acordată familiei a fost considerată mult timp drept “family casework” (studiu de caz familial). Scopul studiului de caz social este acordarea ajutorului indivizilor pentru rezolvarea problemelor personale și sociale. Studiul de caz poate implica ajutor în adaptarea la mediu sau poate implica ajutor pentru obținerea unor servicii necesare clientului1.
Structura unui studiu de caz în asistența socială ar putea include următoarele elemente*:
1. Prezentarea problemelor:
a) identificarea sistemului clientului (persoane, familia);
b) specificarea problemelor așa cum au fost ele prezentate de client, precum și a altor probleme importante;
c) precizarea problemelor asupra cărora se lucrează.
2. Istoria problemelor.
3. Evaluarea capacităților, a punctelor slabe, modele și
caracteristici:
a) sisteme interpersonale:
• fizic (biologic);
• mental (cognitiv);
• psihologic (emoțional);
• stadiu de viață (probleme de dezvoltare);
b) alte tipuri de sisteme:
• modul de funcționare a sistemului social: familia sau alte persoane importante, munca, educația, rețeaua suportului social, situația financiară;
• contexte ecologice relevante, determinarea caracteristicilor mediului urban sau rural, determinarea sistemului economico-social;
• probleme ale diferențierilor care influențează situația clientului, definirea resurselor și a imaginii de ansamblu, a modului de ajutor (etnic, rasial, cultural, variabilă sex, variabilă vârstă, statut social-economic).
4. Evaluarea:
a) cum trebuie definită problema;
b) ce probleme suplimentare au fost percepute;
c) ce factori bio-socioeconomici și de mediu influențează problema prezentată;
d) ce defecte ale sistemului clientului sau ale contextului în care acesta funcționează vor afecta rezolvarea problemei.
5. Roluri:
a) roluri de intervenție:
• scopul clientului;
• scopul asistentului social;
• resursele agenției și limitele acesteia;
b) pentru fiecare scop sunt precizate obiectivele;
c) durata de intervenție așteptată și planificată;
d) anticiparea obstacolelor și cum vor fi ele depășite.
6. Planul de intervenție:
a) metode pentru intervenție (individ, familie);
b) sarcini de implementare: de către cine, cum și în ce ordine (sunt precizate persoanele fizice și juridice cu care se colaborează).
7. Evaluarea planului, a rezultatelor și a metodelor de măsurare și documentare.
8. Probleme etnice, identificarea lipsurilor financiare și a deficiențelor de sistem.
4.6.4. Istoricul social
Istoricul social cuprinde informații referitoare la:
• date cu valoare faptică;
• interpretarea semnificației acestor date.
Structura istoricului social:
a) informații de identificare a subiectului (numele, prenumele, data nașterii, telefonul, statutul material, religia);
b) motivarea întocmirii istoricului social de către asistentul social;
c) prezentarea succintă a problemei subiectului;
d) prezentarea familiei subiectului (relații între membrii familiei, raporturi intergeneraționale);
e) date despre sănătatea fizică și mentală a subiectului;
f) date despre educația subiectului și performanța intelectuală;
g) date despre situația economică a subiectului;
h) date despre rezidență și posibilitatea de deplasare a subiectului;
i) date despre resursele comunității necesare sprijinirii subiectului;
j) observații și recomandări.
4.6.5. Ciclul de viață familială
Cunoașterea de către asistentul social a ciclului de viață familială pentru fiecare caz este importantă în lucrul cu familia, deoarece membrii familiilor se află în etape diferite ale acestui ciclu (vezi Tabelul 4.1).
Utilizarea unei matrice (Tabelul 4.2) poate ajuta pe asistentul social să organizeze abordarea fiecărei probleme.
4.6.6. Genograma și ecomapa
Genograma este un instrument utilizat întru înțelegerea dinamicii familiilor și caracteristica ei principală constă în descrierea relațiilor intergeneraționale într-o familie, în utilizarea unor coduri ale căror descifrare este menționată într-o legendă care ajută la exprimarea schematică a relațiilor intergeneraționale cu relevanță pentru istoricul social.
În Figura 4.1 sunt aduse exemple de coduri utilizate în realizarea genogramei.
Ecomapa reprezintă un instrument cu ajutorul căruia asistentul social precizează grafic locul individului și al familiei în context social, evidențiind natura relațiilor existente, intensitatea conflictelor. Ca și genograma, ecomapa se realizează cu ajutorul unor coduri și simboluri care exprimă o gamă variată de raporturi interindividuale și sociale ale subiecților analizați (vezi exemplul din Figura 4.2).
Cu ajutorul observației și ascultării active, asistentul social realizează o proiecție grafică a relațiilor din interiorul familiei.
Cine examinează o ecomapă, poate să găsească răspunsuri la întrebări, precum:
• Are familia un venit suficient pentru a acoperi cheltuielile de întreținere, hrană, transport, educație?
• Membrii familiei au locuri de muncă?
• Care sunt relațiile dintre membrii familiei?
• Interacționează familia cu rude, vecini, prieteni?
• Copiii familiei au acces la educație?
• Participă familia la activități religioase, sociale, politice,culturale etc.?
Figura 4.2. Exemplu de ecomapă simplă.
4.6.7. Terapia familială
Conceptul de terapie familială evidențiază faptul că subiectul schimbării este însăși familia. E cunoscut că fiecare familie se distinge prin rețeaua comunicativă și prin structura relațiilor dintre subsisteme.
Ciclul de viață familială explică modificările pe care le cunosc sistemele familiale în funcție de etapele de dezvoltare ale fiecărui membru.
Familiile pierd și câștigă permanent membri și își dezvoltă necesitățile, își transformă structura relațiilor interpersonale în acord cu evoluția fiecărui subsistem.
Conceptul de terapie familială se referă la procesul prin care familia ca sistem este ajutată să dobândească capacitatea de a schimba structura interacțiunilor dezvoltate în scopul de a favoriza fiecărui membru libertatea de a se dezvolta într-o direcție favorabilă sieși, reducându-se astfel gradul și intensitatea factorilor de risc. Termenul de terapie familială este relativ recent, începând a fi utilizat în urmă cu 30 de ani cu referire la intervenția profesionalismului în familia percepută ca
întreg. Sunt mai mulți teoreticieni ai terapiei familiale, printre care: Virginia Satir, Salvador Minuchin și Jay Haley, cercetători în domeniul psihologiei. Vom dezvălui succint esența acestor învățături.
Abordarea terapiei familiale din perspectiva Virginiei Satir1 Încă din 1967 cercetătoarea Virginia Satir a considerat că structurile de comunicare în familia cu probleme sunt vagi, indirecte, nedefinite, cuplul marital evită să discute dificultățile familiale legate de necesități și proiecte, ceea ce conduce la implicarea inegală a părților în procesul performanțelor în rol; este astfel accentuat stresul referitor la pierderi posibile, iar conflictele maritale se instalează și în aria relațiilor parentale. Copiii devin victime ale relațiilor tensionate între părinți, fiind
abuzați fizic, emoțional, sexual sau neglijați din punctul de vedere al dezvoltării, îngrijirii, educației. Părinții sunt marcați de incapacitatea de a găsi echilibrul între a da și a primi, ceea ce explică abuzurile de comportament și disfuncționalitățile familiale. Stima de sine redusă a părinților se corelează cu disputa pentru impunerea unei structuri a puterii și deciziei, diminuându-se cooperarea intersisitemică. Fiecare dintre soți înțelege că partenerul nu reprezintă doar o extensie a propriilor aspirații și modele. Modul în care este percepută diferența ca sex, vârstă, personalitate conduce spre experiențe negative în absența definirii
principalelor dimensiuni ale familiei. Următoarele etape ale evoluției cuplului și familiei anunță o capacitate naturală scăzută de a depăși stresul, dificultățile emoționale, materiale sau financiare. Propriile nevoi sunt exacerbate pentru a se obține recunoașterea individuală acolo, unde, de fapt, subiectul eșuează în a înregistra performanțe, idei, comportamente; sentimentele sunt impuse uneori în mod forțat, ceea ce mărește distanța dintre partenerii cuplului marital. Poziționarea
individuală față de experimentarea diferenței devine inconfortabilă, iar comunicarea încetează de a fi directă, autentică. Necesitățile sunt nesatisfăcute în contextul transmiterii unidirecționale a mesajelor, mai ales în conjunctura nepreluării reciproce a rolului. Comunicarea nonverbală transmite semnele insatisfacției individuale; ea nu este conexată cu cea verbală și de aceea mesajele sunt distorsionate, provocând neînțelegere și tensiuni. Atunci când elementele de
comunicare nonverbală (tonul, expresia facială, gesturile) concordă cu înțelesul cuvintelor (spre exemplu, “sunt tristă” – afirmație însoțită de absența zâmbetului și chiar de lacrimi), comunicarea este congruentă.
Adesea însă comunicarea este incongruentă în condițiile creșterii gradului de neînțelegere și de stres. Comunicarea incongruentă, explicată de Virginia Satir ca un exemplu de dublu mesaj ce plasează receptorul în poziții duale, ireconciliabile, stă la baza dificultăților pe care le înregistrează unele familii în realizarea propriului management al resurselor emoțional-umane și materiale.
Obiectivele terapiei familiale pe care le propune V.Satir se fundamentează pe prezumția că fiecare individ are capacitatea de a crește, de a se dezvolta, de a prelua responsabilitatea pentru propriile alegeri și decizii. Această ipoteză conduce spre următoarele concluzii:
1. Maturitatea permite fiecărui individ să-și interpreteze propriile idei și sentimente făcând afirmații deschise despre ceea ce gândește și simte.
2. Abilitatea de a coopera cu propria personalitate reprezintă premisa pentru a accepta relația cu alt individ.
3. O altă persoană trebuie să fie înțeleasă ca altcineva unic și separat de propria identitate; ea trebuie acceptată în virtutea înțelegerii diferenței.
4. Existența diferenței este o provocare la a învăța și a accepta, și nu la a fi intolerant sau a lupta împotriva cuiva.
Pentru a ajuta membrii familiei cu dificultăți în a înțelege propria unicitate și de a accepta diferența prin comunicare, V.Satir a apelat la “tehnica aserțiunii eu”. Fiecare membru al familiei a fost stimulat să vorbească despre sine, integrându-se astfel într-o relație de comunicare congruentă, care evidențiază faptul că acceptarea și utilizarea diferenței reprezintă un catalizator al propriei dezvoltări. Dacă sistemele familiale ar fi identice, competiția ar lipsi, iar oportunitatea de a înțelege complexitatea relațiilor interumane nu ar exista. V.Satir mai propune
utilizarea tehnicii “sculptura familiei”, prin care se ilustrează ipotezele everbalizate folosite în familie. Tabloul “vivant” obținut în urma sculpturii familiale exprimă relațiile, care pot fi flexibile sau rigide, dintre membrii familiei, iar subsistemele identificate pot fi caracterizate de cel care îndeplinește rolul de sculptor. Înțelegerea finală a problemelor familiei este astfel mult mai clarificată, întrucât membrul familiei care preia rolul de sculptor explică celorlalți membri modul în care a realizat această “modelare” ca o protecție individuală a relațiilor interpersonale existente în familie. O altă idee transmisă prin această tehnică este cea care enunță schimbarea. Prin terapia familială propusă de Satir familia
este ajutată să coopereze cu schimbarea prin negociere în interiorul sistemului a noilor reguli care le pot substitui pe cele vechi și irelevante.
În acest context se creează cadrul necesar enunțării ideilor, care contribuie la depășirea unor dificultăți datorate lipsei de comunicare congruentă, autentică, relevantă.
Principalul obiectiv al intervenției în familie, din perspective terapiei familiale propuse de V.Satir, constă în clarificarea structurilor de comunicare din cadrul familiei și orientarea acestora spre congruență.
Perfecționarea metodelor de comunicare implică următoarele rezultate:
1) fiecare membru al familiei ar trebui să fie în stare să explice complet și corect ceea ce vede, aude, simte și gândește despre sine și alții;
2) fiecare membru al familiei trebuie să aibă capacitatea să se raporteze la propria personalitate, astfel încât deciziile sale să fie luate în termenii cunoașterii de sine și explorării propriilor necesități și aspirații, și nu în cei ai utilizării abuzive a puterii;
3) diferențele pot fi utilizate pentru stimularea creșterii și dezvoltării individuale.
Abordarea terapeutică a familiei din perspectiva lui Salvador Minuchin1 S.Minuchin subliniază importanța terapeutică a diferențierii subsistemelor din sistemul familial, pentru autor fiind semnificativă restructurarea acestor subsisteme dacă ele prezintă semnele disfuncționalității.
De exemplu, într-o familie copilul eșuează în activitatea școlară, iar tatăl întâmpină dificultăți în afaceri. În urma problemelor materiale apărute în familie, mama este cea care încearcă un alt tip de management familial, întrucât tatăl refuză să-și îndeplinească în mod corespunzător rolurile în familie: el este dezamăgit, confuz și anxios, nu se interesează de problemele familiei, de necesitățile ei care, în timp, devin din ce în ce mai complexe. Mama preia aproape integral rolul de manager, luând decizii pentru întreaga familie. Relația sa cu fiul se deteriorează, deoarece acesta refuză să-și curețe camera, să îndeplinească datoriile școlare.
Mama consideră că-și protejează soțul împotriva unui grav insucces în afaceri și de aceea afirmă că în familie nu sunt probleme, negarea reprezentând astfel o formă de autoprotecție. Terapeutul poate în relațiile cu mama să-i sugereze acesteia că este important pentru rolul său de mamă să continue să-și exprime nemulțumirea și dezacordul față de comportamentul copilului. În același timp, aceeași atitudine va trebui abordată și în relația cu soțul. Aceste recomandări din partea mamei către
copil de a-și asuma responsabilitatea contribuie la o orientare corectă a acestuia, iar punctul de vedere al mamei referitor la atitudinea tatălui poate fi susținut și de cel mai mic membru al familiei. Astfel, se evidențiază complexitatea problemelor care nu aparțin exclusiv doar unui singur membru al familiei, ci tuturor. Tatăl poate primi astfel, de la ceilalți membri ai familiei, semnele înțelegerii situației, ceea ce va determina autoanaliza și reluarea responsabilităților de soț și tată. Mamei i se clarifică faptul că nu a deschis o ofensivă împotriva fiului pentru a-l
proteja pe soț, ci doar că relația sa cu soțul trebuie să fie interconectată cu cea filială, pentru ca familia să excludă orice dificultate.
Ceea ce Minuchin numește “sugestie paradoxală” evidențiază granițele dintre subsistemele unei familii, contribuind la refacerea acesteia prin acordarea unui nonsens creșterii și dezvoltării. Din perspectiva structurală, orice familie conține subsisteme care trebuie să funcționeze corect în virtutea respectării granițelor dintre ele. Așadar, familia are tendința de a-și menține structura, dar și de a se schimba în funcție de condițiile fluctuante. Intervenția asistenței sociale pune în
evidență resursele pe care membrii familiei le dețin în concordanță cu subsistemele din care fac parte, precum și utilizarea lor. Terapia familiei, așa cum a fost ea dezvoltată de Minuchin, contribuie la reechilibrarea sistemului familial prin:
• redefinirea granițelor dintre subsisteme;
• eliminarea disfuncționalității din sistemul familial;
• schimbarea perceperii relațiilor ierarhice din interiorul familiei.
Abordarea terapiei familiale din perspectiva lui Jay Haley
Autorul utilizează în terapia familială modelul strategic focalizat pe structurile comunicaționale: cum contribuie comunicarea verbală sau nonverbală la menținerea homeostaziei sistemului? Homeostazia este tendința de a nu produce schimbare, de a rămâne stabil. Toți membrii sistemului familial contribuie la acest echilibru prin consolidarea reciprocă a comportamentului. O deviere prea mare de la norme va fi contracarată și sancționată. Pentru Haley cel mai important element în terapia familiei este cel reprezentat de premisa că actuala problemă semnalată este produsă de familie. El consideră că trebuie de lucrat cu întreaga familie tocmai pentru a defini corect și relevant problema cu toate particularitățile ei, după care urmează etapa elaborării unui plan orientat spre schimbarea comportamentului. Haley utilizează strategia acordării sarcinilor fiecărui membru al familiei pentru a impune astfel deplasarea sistemului spre o zonă funcțională.
De exemplu, problema unei fetițe cu enuresis. Tatăl consideră că mama este prea exigentă și, ca atare, ar trebui să devină mai înțelegătoare.
Tatălui i se stabilește de către terapeut sarcina de a schimba lenjeria copilului în timpul nopții.
Deși mulți terapeuți orientați spre teoria sistemului familial consideră că imediat ce un simptom este corelat cu un tratament, un altul va apare pentru a îndeplini funcția primului, totuși Haley a fundamentat ideea că prin terapie familială membrilor familiei li se oferă posibilitatea de a experimenta o schimbare pozitivă – în urma acesteia ei pot învăța analizând rezultatele acțiunilor sale. În exemplul dat anterior, Haley consideră că încredințându-i-se tatălui sarcina de a schimba lenjeria
umezită de către copil, el va înțelege necesitatea consolidării sistemului parental, colaborând mai strâns cu mama tocmai pentru a rezolva problema de comportament a copilului. Uneori schimbările propuse de terapeut pot declanșa tendința sistemului de a opune rezistență și de aceea este nevoie de a aplica tehnica “redefinirii”, prin care semnificația unui comportament este redimensionată din perspectiva familiei ca întreg.
Cu aceleași efecte terapeutice se pot folosi “imaginile vorbitoare”în lucrul direct cu copiii din familiile cu probleme, dezvoltându-se încrederea în sine a copilului și vizându-se echilibrul său psihic (după King).
4.6.8. Evaluarea sprijinului social
Sprijinul social este definit ca “informație verbală sau nonverbală,sau sfatul, ajutorul concret, sau acțiunea care sunt oferite de asistentul social clientului și care au consecințe asupra comportamentului și stării emoționale ale clientului”1. Sprijinul social este componentă a rețelei sociale cu care fiecare individ sau grup interacționează în contextul vieții comunitare sau sociale. S-a constatat că familiile care au nevoie de sprijin social sunt adesea izolate de rude sau prieteni, fiind în incapacitatea de a-și rezolva problemele legate de satisfacerea necesităților fundamentale.
Acordarea sprijinului social necesită întocmirea unei mape a rețelei de relații sociale care folosește drept instrument în atingerea obiectivului propus de către asistentul social – dezvoltarea de către client a capacități de autopercepere și de autoevaluare realistă.
Mapa rețelei de relații sociale, proiectul de sprijinire socială a familiei pot fi prezentate în forma adusă în Figura 4.3.
4.6.9. Consilierea
A consilia pe cineva cu probleme personale nu reprezintă nici un act magic și nici unul mistic, deși uneori rezultatele sunt incredibile.
Pregătirea de specialitate a consilierului și experiența în domeniu sunt elementele decisive pentru parcurgerea cu eficiență a etapelor acestui tip de sprijin și ajutor. În linii mari, din perspectiva celui care acordă ajutor, consilierea presupune trei faze:
1) construirea unei relații;
2) explorarea în adâncime a problemelor;
3) formularea soluțiilor alternative.
Se delimitează, însă, și perspectiva clientului, din acest punct de vedere putându-se aborda opt stadii ale consilierii:
1) conștientizarea problemei: “Am o problemă!” sau “Cred că sunt într-o dificultate!”;
2) construirea unei relații cu consilierul: “Cred că acest consilier mă poate ajuta”;
3) motivația: “Cred că pot să-mi îmbunătățesc situația!”;
4) conceptualizarea problemei: “Problema mea nu este de nerezolvat”;
5) explorarea strategiilor: “Înțeleg că sunt câteva planuri de acțiune pe care pot să le încerc pentru a-mi ameliora situația”;
6) selectarea strategiei: “Cred că această abordare m-ar ajuta și sunt gata să o încerc”;
7) implementarea: “Această abordare mă ajută foarte mult!”;
8) evaluarea: “Deși această abordare mi-a luat o parte din timp și a solicitat efort, consider că a meritat”.
Unii practicieni refuză să-i confere consilierului statutul pe care-l merită, substituindu-l fie cu tehnicile psihoterapeutice, fie cu interviul. E adevărat că rolul său este asemănător cu cel al psihoterapiei, dar există o deosebire majoră: psihoterapia, utilizată de psihologi și psihiatri antrenați special în această direcție, constă în interpretarea patologiei problemelor clienților, în timp ce consilierea interpretează lipsurile actuale ale clienților. Deci, prin consiliere se urmărește adaptarea optimală la condițiile de viață și dezvoltarea personalității deja existente, rezolvarea în primul rând a conflictelor interpersonale. Când un client are probleme ce depășesc abilitatea consilierului, acesta este îndreptat spre serviciile de specialitate.
Există un raport specific între consiliere și interviu. Se poate spune că tehnica de consiliere este o extensiune a interviului, întrucât sunt utilizate aceleași procedee de comunicare, chiar dacă există, din partea consilierului, o participare cu multă căldură, acceptare și înțelegere. Însă sunt și diferențe. Una dintre acestea se referă la nivelul de rezistență a clientului, mai scăzut în timpul procesului de consiliere.
O altă diferență specifică a consilierii se referă la utilizarea unor teorii care fundamentează obiectivele și formele de desfășurare. Cel mai frecvent, acestea sunt aplicate în conexiunea lor (de exemplu, teoria psihanalitică este aplicată atunci când se intenționează “pătrunderea” psihologică spre mecanismele de apărare și rezistență ale clientului, activitatea în timpul intervenției lucrătorului social).
Una dintre cele mai cunoscute tehnici de consiliere este cea a terapiei centrate pe client, ce se realizează prin prezența a patru procedee:
• ascultarea activă;
• clarificarea;
• parafrazarea;
• reflectarea sentimentelor.
Pentru a face posibilă o asemenea intervenție, consilierul trebuie să probeze, în relația sa cu clientul, trei atribute principale:
• atitudinea pozitivă și necondiționată;
• abordarea cu sinceritate;
• empatia.
Atitudinea pozitivă necondiționată se instalează când lucrătorul social reușește să comunice clientului o acceptare completă și sinceră a personalității acestuia, cu tot ce ține de manifestarea ei. Este complet neindicată poziția moralizatoare, de etichetare a unor acte, atitudini sau sentimente.
Sinceritatea, ca o condiție fundamentală, constă în “dezvăluirea” propriei personalități în activitatea cu clientul. Trebuie de precizat că sinceritatea are un caracter profesional, deci autodezvăluirea va viza acele elemente ale personalității integrate, care să poată activa și dezvolta componente corespunzătoare ale eu-lui clientului.
Empatia este capacitatea de a participa la ceea ce simte clientul, este o fuziune cu sentimentele acestuia. Implică mai mult decât o înțelegere de tip intelectual, este un transfer emoțional în universal interlocutorului. Această calitate, pentru a fi dezvoltată, necesită un antrenament deosebit ce începe cu ascultarea activă și se finisează cu asimilarea unor vaste cunoștințe și experiențe despre cauzele și motivele comportamentului uman.
4.6.10. Interviul
Interviurile folosite în asistența socială se împart conform următoarei clasificări:
a) interviul informațional;
b) interviul de diagnostic;
c) interviul terapeutic.
Realizarea interviului fără un ghid reprezintă una dintre gravele erori pe care le înregistrează mulți dintre asistenții sociali, îndeosebi cei fără experiență. În planificarea interviului sau realizarea ghidului de interviu* prezintă importanță următoarele întrebări:
1. Care sunt obiectivele intervenției asistentului social și cum vor fi ele atinse prin intermediul întâlnirii cu clientul?
2. Ce decizii sunt vizate pentru a fi formulate în timp?
3. Sunt implicați în procesul ajutorării clientului și alți profesioniști?
4. Cât timp va dura interviul?
5. Unde se va desfășura?
6. Ce aranjamente sunt necesare pentru interviu?
7. Ce tehnici pot fi aplicate în timpul interviului?
8. Ce factori trebuie luați în considerație pentru pregătirea interviului (culturali, etnici, religioși etc.)?
9. Ce stări ale clientului trebuie avute în vedere pentru pregătirea interviului (anxietate, furie, confuzie etc.)?
10. Ce date medicale trebuie apreciate înainte de interviu (stare de sănătate, fizică și psihică, tratamente și efecte)?
11. Ce documentație este necesară pentru pregătirea interviului?
a) Interviul informațional
Interviul informațional este desemnat să obțină materialul necesar realizării istoricului social al clientului cu care relaționează asistentul social. Scopul acestui tip de interviu constă în obținerea informației care să-l ajute pe asistentul social să înțeleagă mai bine clientul și problemele lui. Structura interviului este următoarea:
• informații de identificare: numele, data nașterii, adresa, telefonul, ocupația, religia, rasa, statutul material, înălțimea, greutatea;
• prezentarea problemei: problema prezentată de client sau motivația întocmirii istoricului social;
• date despre familie și copilărie: sunt prezentate experiențe familiale, probleme ale dezvoltării (vârsta la care a început să vorbească, să meargă, aspecte ale autoîngrijirii și igienei, relații cu părinții, cu frații și surorile, crize de adaptare în timpul micii copilării);
• performanțe școlare – o apreciere a evoluției subiectului în mediul școlar: absenteismul sau tendința de abandon, performanța școlară, pozitivă sau negativă;
• starea de sănătate: este prezentată o evaluare a stării de sănătate (fizică și mentală), a internărilor subiectului;
• istoria maritală: se prezintă elemente semnificative ale relațiilor din cadrul sistemului marital, sentimente și experiențe maritale;
• istoricul angajării: unde este angajat, unde a mai fost angajat anterior, ce poziție ocupă, dacă sunt probleme;
• contacte cu alte instituții sau agenții care au ajutat până în prezent clientul, ce fel de ajutor a primit clientul din partea acestora (dacă a fost implicat în psihoterapie);
• impresii generale: sunt prezentate impresiile asistentului social despre client și observațiile din timpul interviului.
b) Interviul de diagnostic
Ceea ce deosebește interviul informațional, sau istoricul social, de interviul de diagnostic este natura întrebărilor din acest al doilea tip de interviu, ele fiind orientate spre decizii specifice care pot justifica tipurile de servicii oferite clientului în funcție de problemele evidențiate.
De exemplu, asistentul social lucrează într-o rezidență destinată copiilor cu nevoi speciale; el va trebui să-și organizeze interviul de diagnostic pentru a decide dacă copiii, ai căror părinți au depus cereri pentru internare, vor fi sau nu admiși în acest tip de instituție. Dacă asistența socială oferă servicii de protecție, el va trebui să decidă, împreună cu alți profesioniști, dacă un copil a fost supus abuzului fizic
sau nu, sau dacă a fost deprivat din punct de vedere social.
c) Interviul terapeutic
Scopul acestuia este de a sprijini clienții pentru a produce schimbări în modul în care își desfășoară viața și activitatea sau în propriul comportament. De exemplu, un părinte poate fi sprijinit pentru a-și exercita corect abilitățile parentale: un client care este într-o stare depresivă sau foarte anxios, sau prezintă tendința de suicid, poate fi sprijinit pentru a face față acestor probleme; un client care tocmai a fost
eliberat din închisoare poate fi sprijinit și ajutat să se angajeze, să-și găsească o slujbă; un cuplu care prezintă probleme maritale poate fi ajutat să-și îmbunătățească stilul de comunicare și să-și amelioreze condițiile în care se dezvoltă ca sistem familial.
Exemplu. Un soț sau o soție pot fi sprijiniți să-și ajute partenerii de viață pentru a renunța la alcool, tutun, droguri. Din acest exemplu rezultă faptul că interviul terapeutic presupune absența persoanei pentru care este vizată schimbarea cu efect terapeutic.
Indiferent de tip, interviul necesită trei etape:
• deschidere;
• conținut;
• încheiere.
Deschiderea interviului
Inițierea discuțiilor poate aparține atât clientului (care, după ce este invitat să se simtă confortabil, vorbește asistentului social despre îngrijorările și preocupările sale), cât și asistentului social. Pentru începutul și sfârșitul interviului sunt recomandate conversații cu character general care au scopul de a pregăti emoțional clientul. De altfel, acesta este sprijinit să realizeze tranziția de la un mod de a interacționa familiar la unul nou și nefamiliar, care presupune răspunsuri pentru care are experiență limitată.
Nu sunt dezirabile inițieri ale interviului de genul:
– “Cu ce vă pot ajuta?”, deoarece se poate astfel sugera că elementul principal în rezolvarea problemei este asistentul social, ceea ce este fals;
– “Aveți o problemă?”, deoarece prin această formulare se poate sugera că asistentul social percepe clientul ca un “caz de psihiatrie sau ca un caz foarte special”.
Conținutul interviului
Este absolut necesar ca asistentul social să indice clientului rolul său în cadrul interviului și apoi să aprecieze obiectivul interviului.
Exemplu: “Buna ziua! Sunt… asistent social în această școală. Astăzi aș dori să stăm de vorbă, deoarece ți-am văzut situația școlară și se pare că întâmpini dificultăți. Poate vom discuta despre aceasta?” Întrebările care reprezintă conținutul interviului trebuie redactate cu multă rigurozitate, deoarece prin intermediul lor se obțin informații, iar clientul este ajutat și încurajat să-și spună “povestea vieții”, să-și exteriorizeze sentimente și chiar să-și selecteze alternative pentru rezolvarea propriei probleme. Întrebări de genul “Ce simți gândindu-te
la…?” sau “Poți să-mi descrii ce simți? sunt des întâlnite și permit sondarea gamei de idei și sentimente ale clientului. Un asistent social cu abilități de comunicare trebuie să-și verifice tonalitatea folosită în formularea întrebărilor, deoarece în funcție de tipul de problemă tonul va sugera înțelegere, empatie, recunoașterea unei stări, sau fermitate. Iată câteva exemple de întrebări formulate greșit și varianta lor corectă:
Varianta cu erori:
Când v-ați lovit ultima oară soția?
Ați făcut un real progres, nu-i așa?
Vă place Maria?
V-ar place să discutați despre căsnicie sau despre slujbă în această dimineață?
Varianta corectă:
V-ați lovit vreodată soția?
Ce progres credeți că ați făcut?
Ce simțiți pentru Maria?
Despre ce ați vrea să discutăm în această dimineață?
Încheierea interviului
Această etapă este deosebit de complexă, deoarece ambele părți s-au familiarizat una cu cealaltă. De aceea, clientul va fi pregătit chiar de la începutul interviului pentru această etapă. Este necesară o întâlnire anterioară, denumită de unii autori “tema de acasă,” care este formulată de asistentul social la finalul interviului. Aceasta poate fi folosită, spre exemplu, în cazul unui cuplu cu probleme de comportament sexual, între două întâlniri cu asistentul social, cei doi fiind încurajați să vorbească despre această dificultate.
Unii clienți își exprimă îngrijorările abia la sfârșitul interviului. Sfârșitul este important, pentru că ceea ce se întâmplă în timpul acestei ultime faze este în măsură să determine impresia interviului asupra interviului ca întreg.
Strategia interviului
Reguli pentru dezvoltarea experienței profesionale:
1. Întrebați ce trebuie, nici mai mult nici mai puțin, și așteptați pentru întrebarea următoare. Nu încercați să umpleți timpul cu “tăcerea”.
Studierea reacțiilor în pauzele conversației este o tehnică de interviu.
Pentru succesul interviului este necesară SIGURANȚA!
2. Acordați atenție celui cu care vorbiți pentru a înțelege exact sensul exprimării. Dacă el nu este politicos, cereți-i să-și reformuleze problemele.
3. Nu întrerupeți și lăsați timp de gândire pentru răspuns. Nu faceți pauze mari, veți fi dezavantajat.
4. Nu jucați ca un comediant! Subiectul așteaptă să audă și să vadă persoane bine intenționate, pricepute, descurcărețe. Dacă vă faceți plăcut, e perfect. Nu se obișnuiește a se vorbi aspru sau foarte încet și laconic.
5. Nu încercați să faceți eforturi disperate pentru a vă face agreat de subiect, pentru că el nu dorește să vadă asta. Investigatorul experimentat este profund și controlat. Fiți onești! Puneți accentul pe motivația de a-l ajuta.
6. Încercați să priviți permanent interlocutorul în ochi și lăsați-l să creadă că este evaluatorul soluțiilor dumneavoastră.
7. Rămâneți permanent pe aceeași lungime de undă cu subiectul.
Clarificați-vă eventualele neînțelegeri, dar nu vă lăsați imaginația să plutească. Țineți în frâu imaginația!
Cele expuse sunt completate de Figurile 4.4, 4.5 și 4.6 ce urmează, unde sunt sintetizate un șir de reguli pentru investigator, e descrisă comunicarea în cadrul interviului și sunt aduse elemente necesare unui interviu eficient.
4.6.11. Observația
Observația, ca metodă de investigare, constă în perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor și interacțiunilor factorilor sociali, în momentul manifestării lor, conform unui plan dinainte elaborate și cu ajutorul unor tehnici specifice de investigare. Posibilitățile de utilizare a observației se diferențiază în funcție de obiectul observării, tehnica de înregistrare aplicată și poziția observatorului.
Figura 4.5. Comunicarea în cadrul interviului.
Observația a fost aplicată mai întâi la cunoașterea lumii naturale,iar apoi și la cunoașterea fenomenelor psihice și sociale. Devenită metoda științifică de cunoaștere și acțiune, observația a început să se dezvolte în mod particular în funcție de domeniul de aplicație. Astfel, în științele naturii ea a luat în special forma experimentului (înțeles ca “observația dirijată perfect”). Dimensiunea cantitativă este cea dominantă în cazul observației din științele exacte. În domeniul sociouman observația a trebuit să se adapteze specificului obiectului cercetat. În acest domeniu, obiectul este de fapt un subiect uman, un actor social individual sau colectiv. Spre deosebire de obiectele naturale, actorii sociali dezvoltă comportamente reactive în raport cu observatorul. Atunci când se știu
observați, oamenii își modifică substanțial comportamentul, pentru a-și construi o imagine favorabilă și pentru a răspunde presupuselor așteptări ale observatorului. De aceea cercetătorul trebuie să ia permanent în calcul caracteristica reactivă a obiectului investigat și să încerce să diminueze efectele distorsionate; el trebuie să aibă mereu în vedere deosebirea dintre comportamentul “vizibil” și cel “invizibil”. În relația dintre subiectul cunoscător și obiect, în domeniul socioumanului, trebuie de avut în
vedere și comportamentul subiectiv și selectiv al observatorului.
Figura 4.6. Elemente necesare unui interviu eficient.
Observatorul nu e doar un cercetător, el este în același timp o persoană marcată de afecte, sentimente, preferințe și prejudecăți. De aceea realitatea observată de un subiect uman (fie el un om obișnuit sau un savant) nu este realitatea pur și simplu, ci o realitate “construită”, o lume pe care vrea să o vadă.
Observația nu este doar o metodă de cunoaștere științifică. Ea este, în primul rând, un mijloc de orientare a omului în mediu. Orice relație cu exteriorul presupune din partea subiectului uman realizarea unor observații spontane. Abia atunci când procesele de cunoaștere sunt standardizate, făcând parte dintr-o strategie coerentă, agenții cunoscători procedează la o observație științifică.
Observația spontană are următoarele caracteristici:
• este nesistematică și fragmentară, producându-se la întâmplare, conjunctural, fără un plan dinainte stabilit și vizând aspecte disparate ale realității;
• este imprecizia, în sensul că ea este marcată de inexactități, de exagerări ale unor detalii în dauna întregului, ale manifestului în dauna latentului, de interpretarea necorespunzătoare a unor semne ale socialului;
• are un caracter subiectiv, determinat de predominarea afectelor, sentimentelor și prejudecăților observatorului;
• nefiind înregistrate sistematic, multe dintre datele empirice culese se pierd.
Spre deosebire de observația spontană, observația științifică se caracterizează prin:
• fundamentare teoretică, când cercetătorul realizează observația pornind de la o teorie științifică în legătură cu obiectul investigat; respectiva teorie îi orientează activitatea de observare;
• caracter sistematic și integral, vizând fenomenul în totalitatea sa. Demersul observației va fi, în acest caz, unul analitic; nici un element al realității observate nu va fi lăsat deoparte.
Pornindu-se de la premisa asistenței sociale, el presupune că orice fapt poate avea semnificație socială;
• înregistrarea informațiilor și repetarea observațiilor.
Caracteristică ce face necesitatea codificării operațiilor și construirii unui sistem de variabile; în felul acesta, se realizează o culegere rapidă de date și se poate acumula o cantitate mare de informație.
În cadrul observației științifice distingem următoarele tipuri:
a) Observația de explorare este tipul de cercetare care are ca obiect o realitate socială asupra căreia nu dispunem de informații teoretice și preliminarii practice. Etnologii și antropologii sunt primii cercetători care au întreprins observații de acest tip asupra societăților arhaice, înregistrând direct aspecte și evenimente semnificative din viața populațiilor respective și oferind astfel primele informații despre ele.
Practica asistenței sociale presupune apelul extrem de frecvent la o asemenea tehnică de cunoaștere, dat fiind faptul că fiecare client și fiecare situație problematică reprezintă, în felul lor, “unicitate”. Observația de explorare este cea mai puțin sistematizată, întrucât se realizează la primul contact al cercetătorului cu fenomenul social. Complexitatea și imprevizibilitatea comportamentului individual și de grup în viața cotidiană, dificultatea de a reduce interacțiunile sociale la aspectul lor cantitativ fac ca utilizarea categoriilor analitice într-un mod precis să fie rară în acest stadiu. Acest tip de observație necesită integrarea cercetătorului în realitatea studiată, participarea lui la viața comunității, pentru a surprinde astfel aspectele esențiale. Observația exploratoare se situează la un nivel descriptiv în cunoașterea științifică (respectiv în fazele de întâlnire și de studiu psihosocial proprii modelului medical și la etapele de reparare a problemei și de analiză a situației în modelul intervenției), marcând punctul de plecare în formularea ipotezelor pentru investigarea metodică ulterioară (respectiv pentru fazele de diagnostic psihosocial sau de analiză preliminară și operațională).
b) Observația de diagnostic se referă la aspecte, probleme și situații socioumane despre care există deja un volum de informație și cu privire la care se pot formula ipoteze. Etapa exploratoare fiind depășită, cercetătorul urmărește să realizeze o analiză de profunzime și să verifice ipotezele stabilite inițial. Etimologic, termenul “diagnostic” înseamnă cunoaștere adâncită (dia – a străbate, prin; gnosis – cunoaștere). El este utilizat mai ales în medicină, de unde este “exportat” și în alte domenii (inclusiv în asistența socială, spre exemplu), pentru a indica rezultatul
unei investigații de profunzime asupra unei probleme. Un diagnostic științific cuprinde, în fapt, două componente: un diagnostic descriptive (diferențial) și un diagnostic explicativ (cauzal, etiologic).
c) Observația experimentală urmărește verificarea unor ipoteze și aprofundarea cunoașterii fenomenului social vizat prin manipularea variabilelor și a factorilor procesului social în sensul construirii unui sistem controlabil de observat. Observația experimentală este utilizată, în asistența socială, cu precădere în etapa aplicării planului de intervenție, etapă în care procedeele de declanșare și susținere a proceselor de schimbare socială au frecvent caracter experimental.
d) Observația participativă este o tehnică asemănătoare observației de tip etnologic, ce presupune integrarea observatorului în grupul cercetat pentru o perioadă lungă de timp, perioadă în care poate observa realitatea în mod global, și nu fragmentar. Observația participativă a fost utilizată pentru prima dată de către Bronislaw Malinowski în antropologie, cu titlu de tehnică de investigare a societăților arhaice. Însă dacă societăților primitive le sunt străine scopurile urmărite de etnologi, cercetătorul realităților sociale moderne trebuie să prezinte cu exactitate scopurile și obiectivele cercetării, pentru a putea obține acordul comunității. În funcție de gradul de implicare a observatorului în viața obișnuită a comunității studiate, distingem observația reportaj și observația participativă de tip etnologic.
Observația reportaj este utilizată mai ales de către ziariști, dar și de către sociologi și asistenți sociali. Ea se aplică fenomenelor și activităților discontinue, fie ele unice sau repetabile la intervale mari: sărbători, ceremonii tradiționale etc. În acest caz, observatorul participă ca spectator, menținându-se în afara grupului observat.
Observația participativă de tip etnologic sau calitativ presupune integrarea cercetătorului în comunitatea investigată, având drepturi și obligații aproape identice cu ale membrilor de drept ale grupului. Aceștia ignoră sau “uită” de ce s-a integrat în comunitate cercetătorul. Timpul observației participative de tip etnologic sau calitativ trebuie să fie suficient de lung, pentru ca cercetătorul să cunoască destul de bine colectivitatea, și suficient de scurt, pentru a se evita identificarea lui cu interesele, aspirațiile cu modul de viață a comunității. În acest din urmă caz, s-ar vicia obiectivitatea datelor empirice culese. Totuși, în fiecare
observație există și trebuie să existe un oarecare grad de subiectivitate.
Realizarea observației participative de tip etnologic presupune integrarea cercetătorului în viața comunității potrivit următoarelor principii:
• să respecte regulile de conviețuire și tradițiile colectivității investigate;
• să nu se izoleze de grup și să aibă un comportament normal;
• să nu lase impresia că este o autoritate și să nu joace rolul de conducător sau sfătuitor (acest rol fiind admis doar la etapa aplicării planului de intervenție, nu și la acea de analiză a situației);
• să nu șocheze prin vocabularul utilizat și cultura sa;
• să nu manifeste un interes mediu pentru ceea ce se petrece în comunitate;
• să nu fie indiscret, să nu forțeze situația de observație și să nu pară prea interesat de un aspect sau de un actor social;
• să manifeste interes egal față de toți membrii și față de toate microgrupurile existente în comunitatea respectivă, pentru a dobândi încrederea tuturor;
• să se preocupe de antrenarea unor subiecți în cercetare și să acorde o atenție specială așa–numitelor “persoane-cheie”, fără acordul cărora nu are acces la anumite informații.
Cercetătorul se confruntă însă cu o serie de probleme referitoare la posibilitățile practice de a realiza observația îndelungată asupra unei comunități și de a se afla simultan în mai multe locuri, în miezul mai multor evenimente. De aceea, este necesară adesea utilizarea unor observatori membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este tehnica participantului observator care culege și transmite cercetătorului date cu privire la activitatea propriului grup. Participantul observator este o persoană (spre exemplu, un membru al familiei, al grupului de prieteni, al
colectivului de muncă, un vecin, un agent, educațional etc.), care îi cunoaște evoluțiile sociale, putându-ne furniza informații prețioase despre apariția situației problematice, despre posibilele ei cauze, precum și despre resursele ce pot fi mobilizate în scopul rezolvării acesteia. Totuși, până și această subiectivitate poate fi exploatată științific și asistențial, devenind obiect de studiu și criteriu de evaluare a trebuințelor umane.Cunoașterea motivațiilor profunde ale acțiunii sociale, precum și cunoașterea imaginilor de sine ale actorilor sociali nu este posibilă fără concursul acestora.
Observația participativă permite depășirea unei viziuni exterioare asupra problemei sociale și asupra populației investigate, în profitul unei analize din interior, care cuprinde dinamica realității trăite, evidențiind legătura dintre fapte direct observabile și mobilul lor subiectiv.
Utilizarea unui ghid de observație, prin care asistentul social urmărește scopul identificării naturii și structurii interacțiunilor care se stabilesc între membrii familiei, ar putea include întrebări referitoare la:
• aprecierea raporturilor din cadrul familiei, care se va realiza în dependență de răspunsurile obținute de asistentul social la întrebări de felul: care sunt membrii familiei biologice (părinți naturali, copii naturali), care sunt membrii familiei legale, declarate prin căsătorie, divorț sau adopție ori prin ordine de plasament și îngrijire temporară, cum sunt împărțite responsabilitățile de îngrijire a copilului sau cum sunt îndeplinite sarcinile pentru supravegherea și funcționarea
familiei;
• fapte sau evenimente descrise de familie, prin care se va stabili dacă familia resimte necesitatea de a evidenția identitatea religioasă, etnică sau culturală, la fel se va stabili contextul de vecinătate în care trăiește, care sunt sursele veniturilor, unde sunt angajați membrii familiei, care este istoria divorțului, abandonului, violenței și cum au afectat boala și dizabilitățile funcționarea familiei;
• performarea funcțiilor familiei, care poate fi stabilită prin cunoașterea modului de funcționare a familiei ca unitate economică (venitul total, nivelul cheltuielilor), de realizare a socializării copiilor, de utilizare a metodelor de educație, de
cultivare a sentimentelor de permanență, intimitate, dragoste,identitate etc.;
• determinarea granițelor subsistemelor, a regulilor și rolurilor care guvernează interacțiunile din familie;
• dezvăluirea dimensiunilor morale și etice ale familiei care se referă la astfel de valori, precum: obligația, fidelitatea, corectitudinea, sacrificiul, credințe religioase, convingeri
spirituale etc.;
• modul de a lua deciziile în familie;
• problemele emoționale ale familiei (predomină anxietatea, tristețea, furia sau alte emoții;
• modul de acceptare de către membrii familiei a diferenței (eliminarea altora, eliminarea sinelui, evitarea și comunicarea directă și deschisă)1.
4.6.12. Ascultarea activă
Ascultarea poate fi prezentată prin intermediul a trei procese: receptarea mesajului, interpretarea și transmiterea mesajului.
1. Receptarea reprezintă un proces închis, eșecul în receptare intervenind în momentele când asistentul social încetează să asculte cu atenție.
2. Interpretarea mesajului este, de asemenea, un proces închis, prezentând analiza mesajului receptat și înțelegerea semnificației acestuia. Erorile se pot instala datorită distorsiunilor care împiedică înțelegerea cu acuratețe a mesajului trimis de client. Problemele apărute se centrează pe tendința asistentului social de a asculta ceea ce dorește să audă de la client (se anulează comunicarea bidirecțională).
3. Transmiterea mesajului reprezintă secvența finală a ascultării. Se consideră că un asistent social poate recepta corect un mesaj, dar, datorită lipsei de abilități de comunicare, poate avea dificultăți în transmiterea mesajului; oricum, aceste probleme par a fi mai ușor de corijat decât în procesele anterioare.
Se poate vorbi despre patru tipuri de răspunsuri specifice ascultării:
1) clarificarea;
2) parafrazarea;
3) reflectarea;
4) rezumarea.
Clarificarea are următoarele scopuri:
• face eficient mesajul clientului;
• confirmă acuratețea perceperii mesajului de către asistentul social;
• verifică corectitudinea înțelegerii mesajului.
Exemplu. Afirmația clientului: “Am 35 de ani și sunt văduvă cu doi copii. Toată viața mea s-a schimbat după moartea soțului. Mă simt atât de nesigură în legătură cu puterea mea de a lua decizii pentru familie. De mult nu mă mai pot odihni bine noaptea, nu mă mai pot concentra, am început să beau…”
Clarificarea asistentului social: “Vreți să spuneți că una dintre noile dificultăți pe care le-ați întâmpinat după moartea soțului este lipsa de încredere în capacitatea dvs. de a lua o decizie pentru familie?” În conexiune cu clarificarea trebuie să se realizeze distincția dintre partea cognitivă a mesajului și cea afectivă. Partea din mesaj, care oferă informații despre situație sau eveniment, care include referințe la
persoane, obiecte, reprezintă secvența cognitivă a mesajului. Partea din mesaj, care poate releva sentimente, emoții și se caracterizează prin folosirea unor expresii semnificative pentru trăirile emoționale, reprezintă secvența afectivă a mesajului.
Exemplu. Un copil de 7 ani face afirmația: “Nu-mi place la școală, nu mi se pare amuzant, la ore mă plictisesc.”
“La ore mă plictisesc” reprezintă secvența cognitivă care se referă la o situație specifică, mai precis, lipsa unor activități școlare care să captiveze atenția copilului. “Nu-mi place la școală” este secvența afectivă, sentimentele
copilului fiind sugerate de expresia “nu-mi place”.
Parafrazarea reprezintă o reformulare a mesajului clientului de către asistentul social care utilizează propriile expresii. Scopul parafrazării constă în a ajuta clientul să se concentreze asupra ideilor pe care le-a formulat incorect și să încerce o analiză a acestora.
Exemplu. “De când a murit soțul Dvs. aveți toată responsabilitatea și luați toate deciziile pentru familia dvs., deși vă este foarte greu”. Reflectarea poate fi considerată sinonimă cu răspunsul la partea afectivă a mesajului. Scopul reflectării constă în:
• a încuraja clientul să se exprime cât mai mult despre sentimentele sale;
• a sprijini clientul în a experimenta stări emoționale intense;
• a ajuta clientul să devină conștient de sentimentele care l-ar putea domina.
Exemplu. “Vă simțiți îngrijorată în legătură cu puterea Dvs. de a decide pentru întreaga familie după moartea soțului?”
Rezumarea poate fi definită ca un ansamblu de două sau mai multe parafrazări și reflectări care exprimă în mod concentrat mesajul clientului.
Scopul constă în a realiza legătura dintre elementele mesajului, a oferi feed-back, a identifica teme repetate în mesajul clientului.
Exemplu: “Acum, după moartea soțului Dvs., vă confruntați cu o serie de dificultăți, între care cea mai mare este preluarea responsabilităților și a puterii de decizie pentru familie, vă simțiți singură, încercările de avea mai multă grijă de dvs. și familie s-au epuizat.”
4.6.13. Redefinirea
Redefinirea reprezintă tehnica utilizată de către asistentul social pentru a ajuta clientul să modifice semnificația acordată unui eveniment capital sau unui comportament. Scopul utilizării acestei tehnici reprezintă persuadarea clientului pentru ca acesta să abordeze dintr-o perspectivă nouă elementul sau comportamentul luat în discuție. Redefinirea este în mod special folosită în lucrul cu persoanele care au probleme legate de relațiile interpersonale (în cuplu sau în familie); membrii familiei sunt încurajați să reexamineze definițiile pe care le-au oferit problemelor sau dificultăților întâmpinate, promovându-se o înțelegere sporită și un mod particular de raportare emoțională la evenimentul sau comportamentul analizat. În consecință, când o persoană percepe lucrurile într-o nouă lumină, ea, de obicei, simte și se comportă într-un mod diferit.
Redefinirea contribuie la stimularea clientului de a formula diferite interpretări și alternative ale perceperii, ceea ce contribuie la determinarea clientului de a simți și a gândi tolerant în raport cu ceilalți.
4.6.14. Sculptura familială
Sculptura familială este o tehnică desemnată să ajute clientul sau familia să evalueze aspecte ale comportamentelor existente în familie, fiind folosită la fel de eficient. Unul dintre membrii familiei este invitat să realizeze aranjamente fizice cu ceilalți membri, astfel încât rezultatul să corespundă unor relații existente și percepute de către toți participanții.
Maniera de lucru este asemănătoare modelării lutului, însă materialul cu care se lucrează este unul mult mai dificil, este unul de esență umană.
Asistentul social va sprijini permanent, preluând rolul de sculptor, pe acel
membru de familie ce oferă o imagine personală a raporturilor din familie. Orientarea spațială a fiecărui membru, poziția față de restul familiei exprimă perceperea vizualizată de către sculptor a relațiilor care pot fi identificate la nivel familial. Fiind folosită în terapia familială, această tehnică asigură oportunitatea discutării sentimentelor generate de rolul de sculptor, dar și a celor experimentate de către fiecare personaj al “sculpturii” obținute. Este evident rolul de mediator al asistentului social între persoana care a preluat rolul de sculptor și ceilalți membri ai familiei. A lucra cu o familie cu dificultăți, sentimentele membrilor nefiind bine reglate sau rolurile lor nefiind bine performante, și a utilize sculptura familială în asistența socială este o provocare pentru ambele părți implicate. A.Hartman, în lucrarea sa “Working with adoptive families; Beyond placement”, oferă asistentului social detalii cu valoare orientativă în aplicarea sculpturii familiale. Se poate sugera faptul că sculptorul imaginează familia acasă, în timpul serii: unde va fi fiecare persoană, ce vor face acestea (pot fi utilizate scaune sau alte obiecte…).
Este important să i se permită sculptorului să termine fără a fi întrerupt, iar ceilalți membri ai familiei să fie asigurați că ei, la rândul lor, vor fi capabili să realizeze sculptura familială mai târziu, în maniera în care o vor dori. Asistentul social ar trebui să acorde sculptorului sprijinul și ajutorul necesar, să-l încurajeze pentru a fi relaxat, punându-i întrebări cum ar fi: “Vrei ca mama ta să fie aranjată într-o direcție particulară? Este ceea ce vrei tu să faci? Sunt alte schimbări pe care ai dori să le faci?” După ce sculptorul a finalizat sculptura cu o anumită satisfacție și
își reia locul pe care și l-a atribuit în cadrul sculpturii, asistentul social este în continuare mediator, în timp ce actorii rămân în pozițiile pe care le-au cerut (personajele din sculptură). Această invitație poate să provoace momente dezagreabile pentru unii membri datorită modului în care ei văd familia. Vor fi rugați să-și exprime punctul de vedere, manifestând astfel stresul sau tensiunea1.
4.6.15. Cartea Vieții
Cartea Vieții* reprezintă un instrument cu valoare terapeutică. El este folosit în scopul de a ajuta un copil, în special un copil dat spre îngrijire sau adoptat, de a-și dezvolta un sens al identității și de a-și înțelege experiențele generate de separare sau plasament. Cartea Vieții urmărește:
• să dezvolte un sens al continuității și al identității;
• să înțeleagă separările din trecut și plasamentele actuale,
reducând confuzia și neînțelegerea asupra acestor experiențe;
• să evite să folosească într-un mod nesănătos fanteziile în încercarea de a coopera cu experiențele dureroase ale vieții sale;
• să-și amintească persoane semnificative și evenimente din copilărie;
• să mențină o evidență a celor mai importante informații personale (certificat de naștere, informații medicale, fotografii cu membrii familiei, premii școlare etc.).
Cartea Vieții e o carte realizată în mod individual, ce se referă la perioada de la naștere până în prezent, scrisă de către copil cu propriile sale cuvinte. Ea cuprinde o descriere a ceea ce i se întâmplă copilului, unde, de ce, dar și a sentimentelor copilului despre ceea ce se întâmplă. În carte pot fi incluse fotografii, desene, premii, certificate, scrisori de la părinții de îngrijire anteriori sau părinții adoptivi și părinții naturali, certificatul de naștere, genograma și orice altceva ce ar putea fi inclus de către copil în mod particular1.
Acestea sunt câteva din metodele, tehnicile și instrumentele principale de lucru ale asistentului social cu familia care și-au demonstrate eficiența în timp.
BIBLIOGRAFIE:
* E.Zamfir. Psihologie socială. Texte alese. -Iași, 1997.
* C.Zamfir. Politici sociale în România. -București,1999.
* E.Zamfir, C.Zamfir. Politici sociale. România în context european. – București,1995.
* M.Spânu. Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului. – Chișinău, 1998.
* V.Miftode. Fundamente ale asistenței sociale. – Iași, 1999.
* A.Stoica-Constantin, A.Neculau. Psihosociologia rezolvării conflictului. – Iași, 1998.
* Convenția cu privire la drepturile copilului. ONU, 1989.
* Transition ’99. Human Development Report for Central and Eastern Europe and the CIS. – New-York, 1999.
* Working with street children. Unesco Publishing/ICCB, Vendome, 1995.
* V.Teclici. Vina de a fi copil al străzii. -București, 1998.
* Enachescu, D., Marcu, Aurelia – “Caracteristici medico – sociale ale sanatatii familiei”, Institutul de Igiena si Sanatate Publica, Bucuresti, 1985
* Giddens A.; “Sociologie”, Editura All, București, 2000
* Goode W.; “World revolution and family patterns”, The Free Press, New York, 1970
* Mitrofan I., Ciupercă C., “Psihologia și terapia cuplului”, Editura Sper, București, 2002
* Mitrofan I., Mitrofan N. , “Familia de la A la … Z”, Editura Stiințifică, București, 1991
* Pricop F. Planificare familiala. Elemente interdisciplinare, Casa de editura Venus, Iasi, 1997
* Rotariu T., Iluț P.; “Sociologie”, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996
* Mitrea, Georgeta – “Valori si atitudini familiale”, Academia Romana, Institutul National de Cercetare a Calitatii Vietii, 1993
* Voinea M.; “Psihosociologia familiei”, Editura Universității, București, 1996
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Natalitatea Si Dinamica Institutiilor Familiale (ID: 164420)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.