Nasterea Antisemitismului Iberic
Lucrare de dizertație
Nașterea antisemitismului iberic
1391-1500
CUPRINS
ARGUMENT
Cap. I ANTISEMITISMUL SPANIOL
I.1. Fixația pentru „evreul ascuns”
I.2. Antisemitism sau antiiudaism
I.3. Stereotipul despre evreu, parte a imaginarului spaniol
Cap. II. SCURTĂ ISTORIE A EVREILOR IBERICI
II.1. Originile sefarzilor în spațiul iberic
II.2. Perioada vizigotă
II.3. Evrei în Spania maură, evrei în Spania creștină
Cap. III. CONVERTIRILE LA CREȘTINISM
III.1. Istoria convertirilor evreilor sefarzi
III.2. Convertirile forțate ale evreilor: 1391 – 1415
Cap. IV. EDICTUL DE PURITATE A SÂNGELUI,
O PARTICULARITATE ANTISEMITĂ
IV. 1. „Puritatea sângelui”, expresie a antisemitismului iberic avant la lettre
IV.2. Reacții și controverse
Cap. V. LEGISLAȚIA ANTISEMITĂ ȘI EXPULZAREA EVREILOR
V.1. Contextul expulzării
V.2. Legislația antisemită a Regilor Catolici
V.3. Edictul Granada – 1492
V.4. Exilul post-expulzare: cazul Portugalia
V.5. Dreptul de reîntoarcere al evreilor în regatele spaniole
Cap. VI. IDENTITATEA MARANĂ
VI.1. Conversos și sefarzi
VI.2. „Alboraicul”, arhetipul convertitului din perspectiva antisemită
VI.3. Diferențierea convertiților – facțiuni
VI.4. Moștenirea evreiască – practici religioase marane
VI.5. Tribunalul Sfântului Oficiu
CONCLUZII
ANEXE
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Bibliografie
MOTTO:
„[Pentru] a fi inamic al creștinilor […] nu e neapărat să fii și tată și mamă evrei, unul ajunge: nu contează că nu e tatăl, ajunge mama și aceasta nu pe de-a-ntregul, ajunge jumătate și nici măcar atât, ajunge un sfert și chiar o optime, iar Sfânta Inchiziție a descoperit în vremurile noastre că până și la o distanță de douăzecișiunu de grade s-au cunoscut iudaizanți.”
ARGUMENT
Lucrarea de față încearcă să demonstreze că antisemitismul iberic se naște cu mult înainte ca însuși conceptul să fi existat, respectiv în perioada Evului Mediu târziu, însă, spre deosebire de alte spații creștin-catolice, el se fundamentează pe problematica pe care o va ridica apariția unei categorii etnico-socio-religioase distincte: convertititul evreu – converso. Identitatea acestuia se va construi în societatea creștină din Peninsula Iberică pe baza stereotipului despre evreu, în ciuda faptului că, spre deosebire de antedecesorul său, evreul, converso sau maranul, cum mai este denumit, este creștin. Ipoteza de la care pornesc este aceea că dacă maranul, deși prin credință creștin, este discriminat pentru că este cosangvin cu evreul și identitar preia tot imaginarul negativ creștin catolic despre acesta, atunci ne aflăm în fața unui antisemitism avant la lettre. Acest model de antisemitism se naște în perioada 1391-1500 și îl are în centru nu pe evreul ca evreu, ci pe evreul în calitate de convertit la creștinismul de rit catolic. De aici, rezultă stranietatea cazului spaniol.
Lucrarea de față nu își propune să facă o analiză exhaustivă a ceea ce înseamnă nașterea antisemitismul iberic, dar va puncta cauzele și crescendo-ul pe care acest fenomen îl cunoaște de-a lungul unui secol, în spațiul regatelor spaniole, până la definitivarea Reconquistei, în 1492. În fapt, el va deveni un fenomen dominant al mentalității spaniole, care va face carieră nu doar în perimetrul Peninsulei Iberice, ci se va dezvolta virulent și în teritoriile Americii dominate de conchistadorii spanioli.
De asemenea, analiza antisemitismului iberic se va limita la spațiul geografic al regatelor spaniole și maure din interiorul a ceea ce va deveni, după 1492, Spania unită. Portugalia, deși parte a Peninsulei Iberice, va fi doar amintită, deoarece antisemitismul portughez poate fi definit începând mai ales cu 1497, când, aliniindu-se politicii spaniole, prin căsătoria cu fiica Regilor Catolici, regele Manuel decide botezul forțat al evreilor. Mai mult, până la expulzarea din 1492 a evreilor spanioli, nu se înregistrează pogromuri sau atitudini ostile față de evrei pe teritoriul lusitan. Am putea afirma că apariția antisemitismul portughez este puternic legat de apariția și dezvoltarea celui spaniol, mai mult fiind o consecință logică a primului. Diaspora sefardă de după 1492 din afara Peninsulei Iberice nu constituie obiectul analizei lucrării de față.
De asemenea, lucrarea nu își propune să facă o exegeză a practicilor catolice în raport cu nou-creștinații și nici nu vrea să evidențieze detaliile mișcărilor religioase sau a credințelor intime oculte pe care convertirea forțată a evreilor și discriminarea prin certificatele de puritate a sângelui au determinat-o. Va aduce, însă, în discuție fiecare dintre aceste elemente, inclusiv facțiunile create chiar în rândul convertiților. E vorba, pe de o parte, de propensiunile mistico-religioase pe care contagiunea cu iudaismul și creștinismul le-a creat într-o parte semnificativă a convertiților și, pe de altă parte, de lumea golită de Dumnezeu pe care alți convertiți și-au asumat-o.
În fapt, lucrarea își propune să arate că nașterea antisemitismului este direct legată de apariția unei tipologii speciale a convertitului. Convertitul va fi, mai ales după expulzarea evreilor din Peninsula Iberică, în 1492, evreul prin excelență, evreul ascuns, tipologia celuilalt, a străinului. Originea evreiască, impură per se, a acestuia va fi un criteriu de eliminare socială și va face parte integrantă din discursul purității etnico-religioase, puritate care, la limită, conform criteriilor spaniarde, se putea regăsi doar în clasele de jos, extrem de sărace. Convertitul este, însă, nu de puține ori, în perioada premergătoare expulzării, element al răului, al impurității, neasumat nici de evrei, nici de creștini, mereu schizoidal, dar capabil, în viziunea unor gânditori, să producă o schimbare ontologică.
Voi avea o abordare hermeneutică a textelor, pe baza unui corpus de texte din perioada cercetată, care mă va ajuta să argumentez teza lucrării de față. Sursele pe care le voi folosi sunt constituite din documente scrise în Evul Mediu și început de Modernitate, precum Alborayque, un pamflet antisemit care îi definește pe marani, Edictul Regilor Catolici, edictul de puritate a sângelui, emis de Pero Sarmiento, controversele ridicate de aplicarea acestuia, precum argumentația lui Juan de Torquemada. De asemenea, voi utiliza literatura secundară, ca operele și studiile de specialitate ale unor autori consacrați – Cecil Roth, David Nirenberg, Norman Roh, Renée Levine Mellamed, Kevin Ingram, Mark Cohen, Léon Poliakov, Bernard Lazare, Joseph Pérez, Jaime de Salazar Acha și alți autori englezi, evrei, spanioli și francezi care s-au ocupat de subiect, dar și diverse studii publicate în domeniul studiilor iudaice pe tema convertiților sefarzi.
Dacă, în primul capitol, voi circumscrie teza de față conceptului de antisemitism și, mai ales, aceluia pe care îl consider propriu spațiului iberic tardo-medieval, ca fiind avant la lettre, în al II-lea capitol, lucrarea contextualizează comunitatea sefardă în spațiul iberic, încă de la originile sale documentate. Pogromurile, persecuțiile și convertirile forțate ale evreilor la creștinism din 1391, precum și legislația antisemită din 1412, care mențin un climat de violență în regatele creștine spaniole, fac obiectul celui de-al III-lea capitol. Perioada ce va urma va marca nașterea pattern-ului evreului ascuns, care derivă din situația generată în 1391. Nou-convertiții nu vor scăpa nici de stigmatul de a fi evrei, nici de pogromuri, așa cum arăt în capitolul al IV-lea. Al V-lea capitol este consacrat discriminării legislative a evreilor și edictului de expulzare a acestora, consecințe deopotrivă ale unei tradiții antiiudaice creștine, dar și ale apariției unei probleme sociale greu de stăpânit de către autorități – iudaizarea creștinilor. Ultimul capitol explorează relația ambiguă dintre sefarzi și conaționalii lor creștinați, construcția antisemită a imaginii convertitului, identitatea lui, privită atât din perspectiva creștină, cât și iudaică, dar, mai important, din propia-i perspectivă.
Lucrarea își propune să demonstreze că, deși într-o perioadă în care concepte precum etnie, națiune sau identitate națională lipsesc, acestea sunt folosite, totuși, în ceea ce îi privește pe convertiții evrei și creează, pe baza antiiudaismului medieval existent, o nouă formă de discriminare – antisemitismul avant la lettre.
CAPITOLUL I
Antisemitismul spaniol
I.1. Fixația pentru „evreul ascuns”
Chiar dacă în secolul al XV-lea concepte ca etnie, națiune sau identitate națională nu sunt o obișnuință a vocabularului comun, ele vor face carieră odată cu politicile de diferențiere și discriminare duse împotriva conversos. Discriminarea evreului convertit are ca bază antiiudaismul antic și medieval, dar cunoaște noi valențe, care vor aduce în prim-plan ideea de moștenire etnică maculată prin sângele purtat. Discriminarea de acest tip, legiferată, apare, pentru prima oară, în cadrul societății laice, atunci când, în anul 1449, în Toledo, după o revoltă a vechilor creștini împotriva conversos, care desfășurau activități specifice evreilor – cămătărie, negoț, meserii artizanale -, liderul orașului, creștinul Pero Sarmiento adoptă edictele de puritate a sângelui (sentencia-estatuto). Prin aceste statute se interzicea tuturor convertiților să mai ocupe funcții publice sau să facă parte din confrerii, fiind dovediți că provin din familii de evrei. Această identitate etnică a nou-convertiților purta în ea toată gama de stereotipuri legate de evreitate, care îi făceau pe convertiți marginali. Este de menționat că, anterior apariției statutelor care îi eliminau pe convertiți din viața publică (1449), este documentat ca aplicându-se pentru prima oară în Spania, încă din anul 1414, criterii discriminatorii de eliminare din Colegiul Sfântului Bartolomeu din Salamanca a celor care aveau sânge evreiesc. Nu întâmplător, anul coincide perioadei masivelor convertiri forțate la catolicism, care au avut loc de-a lungul spațiului spse studii publicate în domeniul studiilor iudaice pe tema convertiților sefarzi.
Dacă, în primul capitol, voi circumscrie teza de față conceptului de antisemitism și, mai ales, aceluia pe care îl consider propriu spațiului iberic tardo-medieval, ca fiind avant la lettre, în al II-lea capitol, lucrarea contextualizează comunitatea sefardă în spațiul iberic, încă de la originile sale documentate. Pogromurile, persecuțiile și convertirile forțate ale evreilor la creștinism din 1391, precum și legislația antisemită din 1412, care mențin un climat de violență în regatele creștine spaniole, fac obiectul celui de-al III-lea capitol. Perioada ce va urma va marca nașterea pattern-ului evreului ascuns, care derivă din situația generată în 1391. Nou-convertiții nu vor scăpa nici de stigmatul de a fi evrei, nici de pogromuri, așa cum arăt în capitolul al IV-lea. Al V-lea capitol este consacrat discriminării legislative a evreilor și edictului de expulzare a acestora, consecințe deopotrivă ale unei tradiții antiiudaice creștine, dar și ale apariției unei probleme sociale greu de stăpânit de către autorități – iudaizarea creștinilor. Ultimul capitol explorează relația ambiguă dintre sefarzi și conaționalii lor creștinați, construcția antisemită a imaginii convertitului, identitatea lui, privită atât din perspectiva creștină, cât și iudaică, dar, mai important, din propia-i perspectivă.
Lucrarea își propune să demonstreze că, deși într-o perioadă în care concepte precum etnie, națiune sau identitate națională lipsesc, acestea sunt folosite, totuși, în ceea ce îi privește pe convertiții evrei și creează, pe baza antiiudaismului medieval existent, o nouă formă de discriminare – antisemitismul avant la lettre.
CAPITOLUL I
Antisemitismul spaniol
I.1. Fixația pentru „evreul ascuns”
Chiar dacă în secolul al XV-lea concepte ca etnie, națiune sau identitate națională nu sunt o obișnuință a vocabularului comun, ele vor face carieră odată cu politicile de diferențiere și discriminare duse împotriva conversos. Discriminarea evreului convertit are ca bază antiiudaismul antic și medieval, dar cunoaște noi valențe, care vor aduce în prim-plan ideea de moștenire etnică maculată prin sângele purtat. Discriminarea de acest tip, legiferată, apare, pentru prima oară, în cadrul societății laice, atunci când, în anul 1449, în Toledo, după o revoltă a vechilor creștini împotriva conversos, care desfășurau activități specifice evreilor – cămătărie, negoț, meserii artizanale -, liderul orașului, creștinul Pero Sarmiento adoptă edictele de puritate a sângelui (sentencia-estatuto). Prin aceste statute se interzicea tuturor convertiților să mai ocupe funcții publice sau să facă parte din confrerii, fiind dovediți că provin din familii de evrei. Această identitate etnică a nou-convertiților purta în ea toată gama de stereotipuri legate de evreitate, care îi făceau pe convertiți marginali. Este de menționat că, anterior apariției statutelor care îi eliminau pe convertiți din viața publică (1449), este documentat ca aplicându-se pentru prima oară în Spania, încă din anul 1414, criterii discriminatorii de eliminare din Colegiul Sfântului Bartolomeu din Salamanca a celor care aveau sânge evreiesc. Nu întâmplător, anul coincide perioadei masivelor convertiri forțate la catolicism, care au avut loc de-a lungul spațiului spaniol (1391 – 1415). Acum, însă, apare o diferență nemaiîntâlnită în Spania și care nu există nicăieri în Europa: separarea socială și etnică între două categorii de creștini: cristianos viejos (lindos) și cristianos nuevos (marranos). Această diferență în cadrul Bisericii Catolice va fi amendată de papa Nicolas V prin bula Humani generis inimicus, în 1449, dar va fi ignorată, ulterior, inclusiv de clerul spaniol, care va exclude din sânul său toți covertiții evrei. Așadar, prevederea adoptată de Sarmiento se va extinde, asemenea unei boli, treptat, în toată Spania, pe verticală și pe orizontală, și va fi exportată în America, după 1492. Urmează crearea Inchiziției în 1478, care devine funcțională în 1480, cu scopul de a elimina erezia din sânul acestor evrei convertiți, bănuiți că „iudaizează” pentru că sunt evrei ca etnie, chiar dacă deja creștini prin confesiune. O primă expulzare a evreilor din Andaluzia are loc în 1480, spre alte zone ale Regatului, pentru a nu-i mai corupe pe convertiți. Ultimul pas va fi eliminarea definitivă a evreilor din Peninsula Iberică, prin Edictul de expulzare, emis în 1492 de Regii Catolici, unde scrie, negru pe alb, că motivul fundamental al deciziei este faptul că evreii îi corupeau pe creștini de la calea cea dreaptă a catolicismului. Pe de o parte, societatea laică este cea care îmbrățișează eliminarea convertiților pe criterii etnice, pe de cealaltă parte, Biserica își va construi, treptat, o ideologie a purității prin care va măsura gradul de „erezie” al societății spaniole.
După mai mult de un secol de discriminări prin legi și de convertiri forțate, prin metoda disputatio, dar și prin forța armelor (în 1391), societatea spaniolă va crea în sânul ei ceea ce se numește „evreul ascuns”, a cărui identitate se fundamentează pe stereotipul despre evreu – popularizat cu ajutorul predicilor sau cu ocazia diverselor sărbători. Este documentat în acest sens de către David Nirenberg că, în Aragon, în secolul al XIV-lea, tinerii băieți creștini erau puși să bată cu pietre evreii, în timpul sărbătorilor pascale creștine, ca o metodă de transmitere a tradiției în raport cu evreii, dar și ca o formă de câștigare a prestigiului social. O altă formă de defăimare publică a evreilor o constituia literatura populară și popularizată, precum pamfletele și coplas, citite în piețele publice sau la întâlnirile membrilor confreriilor.
În fapt, Spania a construit, din perioada Evului Mediu, o obsesie dublată de spaimă în ceea ce privește evreul secret. Cum subliniază Kevin Ingram, „Spania a fost obsedată de esența evreiască a convertiților. Dacă acestei maladii i se permitea să domine necontrolată, ar fi putut, se credea, să infecteze întregul regat, afectând onoarea și virtutea tuturor.” Mai mult, fixația pentru „evreul ascuns” a rămas, chiar și după ce Inchiziția a încetat să mai aducă acuzații de iudaizare acestor convertiți și chiar după ce discriminatoriile certificate de puritate a sângelui (limpieza de sangre) nu mai aveau puterea de a impune restricții în exercitarea competențelor profesionale. Această obsesie a mers atât de departe, spune Kevin Ingram, încât a dominat negativ întreg mentalul spaniol de-a lungul secolelor: „Pentru majoritatea spaniarzilor, evreii și convertiții erau întruparea atitudinilor și credințelor străine, corupătorii tradițiilor spaniole; și astfel, printr-o inversiune perversă, orice era străin, diferit sau inovator era susceptibil să fie etichetat ca evreiesc: masonii spanioli, Iluminismul spaniol, Prima și cea de-a Doua Republică, toate erau asociate cu răutatea evreiască.” Această fixație este sursa primară a discriminării evreilor spanioli, a expulzării acestora și a antisemitismului care a apărut odată cu crearea unei noi categorii socio-religioase: evreul convertit. Istoria nașterii și dezvoltării antisemitismului spaniol este istoria acestui evreu ascuns. Originea acestei probleme se regăsește în perioada pe care o supun analizei în lucrarea de față.
I.2. Antisemitism sau antiiudaism?
De ce vorbesc despre antisemitism înainte să fi existat conceptul și într-o perioadă în care Europa era dominată de antiiudaism? Pentru că în Spania apare pentru prima oară discriminarea care are la bază etnia, în speță cea evreiască, etnie ce va conta chiar și atunci când evreul devine creștin. Iată că într-o Europă medievală, în care religia este dominantă, iar Biserica Catolică face jocurile politice, societatea civilă spaniolă găsește soluția unei probleme socio-politice – eliminarea convertiților evrei din ghilde și din alte structuri de putere, pe motiv că sunt de etnie evreiască și, prin aceasta, nedemni să dețină poziții de deicizie în societatea creștină. Drept rezultat, se cer dovezi concrete, certificate, privind originea etnică și momentul de la care familia convertitului s-a creștinat. Discursul antisemit spaniol, care se grefează pe discursul antiiudaic al Bisericii creștine, are drept obiectiv eliminarea clasei de mijloc existente, formată din convertiți, și crearea uneia „autohtone”. Nu trebuie să uităm că antisemitismul spaniol coincide cu o criză de putere, cu luptele fratricide pentru putere, cu apariția ciumei, cu nevoia de a unifica politic și religios Peninsula Iberică, eliberată de musulmani, cu crearea unor noi structuri sociale și cu efuziunea, aproape mistică, dată de expansiunea unui stat care va deveni un imperiu. Evreii și convertiții devin, în acest context, conturat între secolele al XIV- lea și al XVI-lea, inutili și periculoși. Soluția care apare este eliminarea primilor și asimilarea celor din urmă.
Bernard Lazare este primul care face distincția între conceptul de antiiudaism, care se subordonează unor cauze exclusiv religioase, și antisemitism, care are motivații economice, sociale, rasiale. Mai mult, el clasează temporal cele două concepte: antiiudaismul este specific perioadelor antice și medievale, în timp ce antisemitismul este specific perioadei moderne. Cu toate acestea, Lazare opinează că între cele două concepte nu există nicio diferență, deoarece ambele sunt motivate de ura față de prezența străinului, care e perceput ca neaparținând grupului. Chiar dacă Lazare susține că antiudaismul aparține perioadei medievale, criteriile de discriminare tipice antisemitismului – cele de rasă, economice, sociale – se regăsesc integral în perioada pe care lucrarea de față o analizează în ceea ce îi privește pe evreu și pe convertitul evreu. În secolele al XIV-lea și cu precădere al XV-lea, situația evreilor și a convertiților evrei se deteriorează treptat, urmând un pattern cunoscut în toată Europa și pe care Andrei Oișteanu îl punctează: „De regulă, când s-a impus unei minorități etnice (sau confesionale) purtarea unui semn distinctiv, a fost primul simptom că majoritatea îi pregătește acesteia aplicarea uneia dintre măsurile radicale: convertirea forțată, expulzarea sau masacrarea.”
Susținând aceeași distincție între concepte ca și Lazare, Edward Flannery arată că există atât antiiudaism creștin (altul decât cel antic), cât și un antisemitism creștin. În timp ce primul este pur teologic, care nu respinge poporul evreu, ci iudaismul drept cale de izbăvire, antisemitismul creștin se fundamentează pe ura față de etnia evreiască și este în relație cauzală cu antisemitismul păgân (regăsit și la greci, și la romani, de pildă). Momentul pe care Flannery îl semnalează ca fiind punct de reper pentru nașterea antisemitismului creștin este secolul al IV-lea, când Părinții Bisericii vorbesc despre păcatul deicidului evreilor și pedeapsa divină pe care aceștia trebuie să o suporte. Pe linia cauzalității între antisemitismul păgân și cel creștin merge și Fadiey Lovsky. El spune, însă, că antisemitismul este o constantă a istoriei evreiești, iar sursa lui este gelozia celorlalte popoare în fața alegerii lui Israel, ura, în fapt, față de Dumnezeu.
La rândul său, Marcel Simon consideră că antiiudaismul și antisemitismul sunt sinonime. El susține că antisemitismul este un fapt comun al lumii antice, anterior mult creștinismului și apărut undeva în diaspora elenistică. Cauza acestuia pare a fi separația practicată de lumea evreiască, separație generată de setul de credințe și practici religioase specifice iudaismului. Cu alte cuvinte, deși un antisemitism religios, nu religia în sine a cauzat nașterea acestuia în lumea greco-romană, ci obiceiurile și comportamentul social derivate din religie. „A fi diferit” devine o problemă și se identifică, socialmente, cu evreul, ca element alogen, deci, detestabil, căci nu permite asimilarea în marele corp social dominant. Simon arată că antisemitismul creștin se naște din cel greco-roman, pentru că acesta este ambientul axiologic în care se extinde doctrina. Simon mai spune că ura față de evreu, pe care antisemitismului creștin încearcă să o stimuleze și să o argumenteze, prin clișeul deicidului, are la bază tocmai atractivitatea pe care iudaismul o exercita chiar în rândul creștinilor. Argumentul că prozelitismul iudaic ar fi cauzat dezvoltarea antisemitismului creștin apare și la Flannery și, într-adevăr, cel puțin în prima parte a Evului Mediul, în regatul vizigot iberic, Biserica Catolică se confrunta cu această problemă și, nu întâmplător, legislația adoptată în acea perioadă avea numeroase interdicții legate de căsătorie, relații interconfesionale și ocuparea de poziții publice, dar, mai ales, reglementări privind problema prozelitismului și a convertitului.
Putem afirma că teologia creștină este un generator al unui tip de antisemitism. E ceea ce susține Jules Isaac: Biserica îi dă acestui tip de ură îndreptată către evreu un caracter oficial, bine articulat și sistematic. El arată că Biserica introduce, astfel, ceea ce el numește „învățământul disprețului”, care se bazează pe caracterul degenerat al iudaismului, deicidul și diaspora evreilor ca pedeapsă pentru deicid.
Léon Poliakov neagă teza antisemitismului etern, deoarece el devine o problemă abia când creștinismul lui Pavel începe să pretindă extinderea sa ca religie autonomă, dincolo de granițele iudaismului. Or, fundamentală în construcția tezei pauline a înlocuirii Legii vechi cu a celei noi este vinovăția colectivă a evreilor, ca ucigași ai lui Isus.
Rosemary Radford Ruether spune că, întotdeauna, expresia socială a antiiudaismului este antisemitismul, iar această transformare a urii de tip religios în una de tip social este specifică spațiului creștin. Mai mult, antisemitismul, generat în sânul creștinismului, are la origine teza înlocuirii legii și polemicile în jurul mesianismului și a naturii divine ale lui Isus.
Gavin Langmuir face diferența între șablonul de tip xenofob, care este un construct eminamente social, și șablonul de tip himeric, care este un construct individual. Pentru Langmuir, antisemitismul are la bază etichetarea de tip himeric. Așadar, antisemitismul presupune asumarea unor credințe prin care evreii sunt portretizați negativ, fără să aibă, însă, la bază comportamente și atitudini ale acestora care să fi fost verificate sau observate. Langmuir arată că acest tip de ostilitate himerică începe să-și facă apariția în secolul al XII-lea. Iată așadar, momentul coincide cu fervoarea cruciadelor și cu începutul persecuțiilor străinului, al cărui arhetip este, în majoritatea cazurilor, evreul imaginar.
Cum am subliniat deja, conceptul de antisemitism este anacronic în contextul Evului Mediu, însă putem vorbi despre existența acestuia în Spania tardo-medievală, acolo unde se dezvoltă doctrina „purității sângelui” (limpieza de sangre), care face diferența între etnii, postulând că aceea evreiască este inferioară. Iată, deci, însăși definiția antisemitismului, așa cum o dă Norman Roth: „Antisemitismul se referă la ura față de evrei ca popor din cauza unor caracteristici rasiale imaginate, care sunt prezentate a fi inferioare și subversive.”
Ideologia purității sângelui arăta, folosind și distorsionând ideile aristotelice ale contaminării caracterului prin sângele conținut în laptele matern și lichidul seminal, că sângele evreiesc este maculat și, logic, inferior. Discriminarea bazată pe această ideologie va cunoaște o dezvoltare fulminantă în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea și, așa cum arată Norman Roth, va acționa pe două fronturi: exterminarea ereticilor nou-creștinați și izolarea. În fine, soluția finală va veni în anul 1492 prin Edictul Granada al Regilor Catolici și va însemna curățarea teritoriului de evrei. Evreii vor avea atunci de ales între expulzare, confiscarea bunurilor, dar păstrarea propriei credințe, și creștinare, păstrarea bunurilor, dar pierderea propriei identități confesionale și culturale. Soluția aleasă de regii spanioli a fost răspunsul în fața creșterii ereziei în rândul evreilor creștinați cu forța în anul 1391. Edictul, care va aduce un nou val de evrei convertiți, va contribui la dezvoltarea unei probleme sociale deja existente, cea a „evreului ascuns”, care, în ochii creștinilor spanioli, reprezenta sursa răului, indiferent de forma pe care acesta o căpăta în realitate. Acest fapt va legitima excluderea și persecutarea convertiților.
Se poate pune semnul egalității între rasismului iberic tardo-medieval și rasismul creat de statul german nazist, în perioada interbelică? Roth spune că nu putem vorbi despre rasism în perioada Spaniei medievale, în ciuda tuturor discriminărilor etnice pe care le-au suportat convertiții de origine evreiască și maură, pentru că rasa nu era un concept definit și asumat de către societatea spaniolă. La rândul său, Max Sebastian Hering Torres respinge teza continuității în ceea ce privește cele două sisteme discriminatorii puse în analiză, respingând afirmația lui Yosef H. Yerushalmi, care susține că ideologia purității sângelui din Spania este un „antisemitism rasial latent” sau „protorasism”. În acest sens, Hering Torres susține că doctrina purității sângelui s-a fundamentat, în prima instanță – adică perioada pe care lucrarea de față o explorează – pe omnipotența lui Dumnezeu, pe exegeza biblică și pe adaptarea științelor naturale aristotelice. De asemenea, sângele maculat a fost folosit ca instrument de blocare a ascensiunii sociale, dar Inchiziția, subliniază Hering Torres, nu a folosit acest concept pentru exterminare – așa cum s-a întâmplat prin legile de la Nürenberg. De aici, Hering Torres susține că putem afirma că doctrina discriminării iberice poate fi circumscrisă conceptului de „antiiudaism rasial”, o expresie a ”fricii și invidiei sociale inerente epocii lor” – „un oximoron care exprimă fuziunea între argumentarea „purității sângelui”, fundamentată atât pe teologie, cât și pe științele aristotelice, și pe oscilația difuză și contradictorie între origine (descendență / „rasă”) și apartenența religioasă.”
Există două școli de gândire în cercetarea trecutului sefarzilor și a moștenitorilor acestora, conversos. Una dintre acestea, fundamentată de Haim Beinart, susține că evreii convertiți nu au încetat niciodată să fie evrei și și-au păstrat identitatea, chiar dacă au fost botezați cu forța (anusim). Așadar, această categorie a fost victima persecuției Inchiziției în calitate de membră a unei alte credințe. În școala de gândire a lui Beinart se înscriu cercetători precum Fritz Yitzhak Baer, Yosef Kaplan sau Renée Levine Melammed. O altă direcție de gândire este cea reprezentată de Benzion Netanyahu, care susține că originile discriminării statului nazist german se regăsesc în persecuțiile Inchiziției și ale statului medieval și modern spaniol. Netanyahu susține, spre deosebire de Beinart, că acești convertiți au devenit creștini autentici, persecutați pe nedrept sub acuzația că ar fi iudaizat și că asistăm, ca în cazul naziștilor, la persecuția unor creștini doar pentru că aveau origini etnice evreiești.
Trebuie subliniat că evreul este, în societățile creștine medievale occidentale (când se dezvoltă stereotipul despre evreu, care îi va supraviețui și atunci când acesta nu va mai fi fizic în spațiul în care stereotipul continuă), elementul alogen prin excelență. În Peninsula Iberică, i se alătură și maurul. Marele defect al evreului, în aceste societăți, provine din însăși evreitatea sa, identitate conferită de religia sa, o religie pe care creștinismul o neagă și o desființează.
I.3. Stereotipul despre evreu, parte a imaginarului antisemit
Primul pas spre construcția portretului fizic al evreului, care poartă în sine caracteristicile spirituale, vine, așadar, din poziția antiiudaică a Bisericii creștine și, ca o consecință propagandistică, a societății creștine în ansamblul ei. Considerat infidel – și pe linie patristică, și pe linie politică – imaginea sa adună toate elementele fizice ale trădătorului de Dumnezeu și ale trădătorului autorității statului-gazdă. Aceste idei vin încă din scena biblică a trădării lui Iuda și de la ideea că, în timpul cruciadelor, evreii au deschis arabilor poarta Ierusalimului sau, ca în cazul Spaniei, au ajutat maurii să invadeze cetățile vizigote sau, mai târziu, când Căderea Constantinopolului a fost considerată o lucrătură evreiască.
În Spania, ca și în alte părți ale Europei, stereotipurile despre evrei au transformat un grup eterogen într-unul omogen, identificabil prin construcția unui arhetip. De la trăsăturile fizice disprețuitoare – nas mare, acvilin, piele pătată – până, mai important, la cele psihologice – laș, îngâmfat, inteligent și ager, caracteristici negative folosite pentru a a-și realiza scopul de a-i înșela pe creștini. Toată această construcție s-a bazat pe osatura teologiei creștine și pe legislația laică și religioasă antisemite, care au fost permanent propagate în mase. Însă, în evoluția acestui tip de construcție, cum punctează Enrique Cantera Montenegro, „ura teologică a primilor apologeți creștini față cu iudaismul s-a transformat, de-a lungul secolelor medievale, în ură sociologică, care a degenerat într-o autentică ură rasială la sfârșitul Evului Mediu și în prima perioadă a Modernității.” Această schimbare de paradigmă este specifică anilor cuprinși între 1391 și 1500 și include în logica sa atât evreul ca evreu, cât și evreul în calitatea sa de convertit.
CAPITOLUL II
Scurtă istorie a evreilor iberici
II.1. Origini ale sefarzilor în spațiul iberic
Originile comunității evreiești constituite în Peninsula Iberică nu pot fi stabilite cu exactitate, iar dovezile arheologice nu confirmă vreo așezare până înainte de secolul al III-lea e.c. Informații legate de originile comunității încep să fie consemnate, însă, mai ales în perioada Evului Mediu, prin intermediul legendelor, care pun accent pe vechimea acesteia. Perioada nu este deloc întâmplătoare. Pe lângă faptul, general acceptat, că Evul Mediu abundă în legende, există o particularitate istorică a acestuia în ceea ce îi privește pe evrei – creșterea, descreșterea și dispariția comunității în interiorul secolelor Evului Mediu. Așadar, putem vorbi despre o necesitate de legitimare a existenței evreilor din vechime, care este direct legată de persecuțiile asupra comunității, de problematica purității sângelui convertiților la creștinism și de expulzarea din Peninsulă, într-o societate în care conceptele „vechime” și „noblețe” încep să domine din ce în ce mai mult mentalul spaniol.
Multe dintre legendele medievale arată că evreii s-au așezat în Peninsulă cu mult înaintea cuceririi romane, că erau comercianți ai vaselor foeniciene și cartagineze, care veneau spre Peninsula Iberică. Una dintre legende arată chiar că evreii spanioli din Toledo ar fi trimis, în anul 30 e.c., o scrisoare evreilor din Palestina, pentru a împiedica crucificarea lui Isus. Așa cum subliniază Scott Bradbury, este evident că în spatele unei asemenea legende se află o dublă motivație – aceea de a arăta că evreii spanioli nu au nicio legătură cu asasinarea lui Isus și că originea lor în Spania este anterioară cuceririi romane a Peninsulei, deci veche și, deci, nobilă. Poveștile urmează, așadar, deconstrucția a două dintre stereotipurile asociate evreității în Spania medievală: evreii, ucigașii lui Isus – stereotip regăsit în toate statele creștine ale momentului – și evreii, corp străin al societății spaniole (în pereche cu convertiții), care nu-și pot dovedi vechimea și noblețea.
Cele mai multe surse despre originile sefarzilor vin din mediul creștin și sunt coduri de legi sau surse religioase. Dovezile istorice atestă că evreii s-au așezat mai ales în zonele puternic romanizate ale Peninsulei, respectiv în sud și în est. Conform lui Bradbury, principalele comunități s-au concentrat în Toledo, Mérida, Sevilla și Tarragona, dar și în Elche, Tortosa, Adra și Baleare.
Unele dintre informațiile privitoare la stilul de viață al evreilor din Peninsulă provin direct din documentele Consiliului de la Elvira, din 300 e.c., unde sunt consemnate o serie de interdicții legate de relația cu creștinii: de a se căsători între ei, de a lua masa împreună, adulterul cu evreicele. Bradbury remarcă faptul că aceste interdicții, repetate la nesfârșit de-a lungul mai multor generații, arată că existau relații sociale normale între evrei și creștini, care admirau religia iudaică și, câteodată, chiar adoptau practicile religioase ale evreilor. Așadar, la nivelul de jos, al populației, nu existau restricții sociale și religioase flagrante între cele două grupuri religioase și etnice. Barierele vor fi, însă, treptat, puse de către cler, care va inocula, secole de-a rândul, în mințile creștinilor, ura față de evrei. Unul dintre motivele de temere ale clerului îl reprezenta convertirea la iudaism, teamă care a generat pogromuri, expulzări și persecuții asupra evreilor și a urmașilor acestora, conversos. ”Frica de iudaizare a fost motivul fundamental al încercărilor continue a autorităților creștine de a marginaliza și elimina comunitățile evreiești.”
II.2. Perioada vizigotă
Peninsula Iberică va cunoaște secole de mare tulburare geopolitică, căci autoritatea Imperiului Roman este în colaps, iar acest fapt a creat vulnerabilitate în teritoriile Peninsulei. Spania intră în perioada invaziilor barbare – vandali, suevi, vizigoți și ostrogoți. Cei care reușesc să cucererească Peninsula sunt vizigoții, după invazia din 456. Aparent, e o perioadă bună pentru evrei, căci vizigoții, deși creștini, sunt arieni, adică eretici în ochii Bisericii. Intoleranța față de evrei a regilor vizigoți începe să se simtă odată cu convertirea acestora la catolicism. Din anul 587, când regele vizigot Recared devine catolic și, odată cu el, toți supușii, și până în anul 711, când maurii reușesc să cucerească Peninsula, evreii vor avea de îndurat persecuții, interdicții, pogromuri și chiar expulzări. Iată, așadar, că evenimentul din 1492 este anticipat de cele petrecute în regatul viziot. Ceea ce unește cele două momente istorice este fundamentul religios creștin al persecuțiilor, așa cum le vizualizează regii catolici vizigoți și cei castiliano-aragonezi, dar care, în perioada Reconquistei, ca și după aceea, tinde să dezvolte noi ramuri. Dacă în cazul vizigoților putem vorbi, în primul rând, de antiiudaism, în cazul Regilor Catolici putem vorbi despre antisemitism avant la lettre.
Ceea ce își propun regii vizigoți este să aplice ad litteram, în cazul evreilor, Codul lui Theodosiu. Așa cum spune Bradbury, scopul esențial era limitarea până la eliminare a influenței pe care evreii o puteau avea, din punct de vedere religios, asupra creștinilor. Codul interzicea evreilor deținerea de sclavi, intrarea în serviciul imperial, construirea de sinagogi, practicarea prozelitismului și, evident, intermariajul reprezentanților celor două confesiuni. Bradbury arată că, din anul 506, în „Legea Romană a Vizigoților” regelui Alaric II, cunoscut drept „Breviarul lui Alaric”, cele 53 de legi privitoare la evrei din Codul Theodosian au fost condensate în 10. Conciliul din Toledo, din 589, spune Bradbury, asumă Breviarul. Principalele interdicții vizau căsătoria sau concubinajul dintre evrei și creștini și ocuparea funcțiilor publice de către evrei.
Stereotipurile despre evrei, construite de literatura patristică – lipsa de credință și lipsa de loialitate a evreilor, cauzate de crima de a-l fi ucis pe Isus -, au argumentat neîncrederea regilor vizigoți în comunitatea evreiască, fapt reflectat în legislație. La rândul său, expansiunea jihadului musulman a dublat statutul vulnerabil al evreilor, suspectați de trădare, căci circula ideea că evreii îi ajutaseră pe arabi să cucerească Ierusalimul în 614.
Toți regii vizigoți au actualizat legile prohibitorii dedicate evreilor, culminând cu anul 694, când regele Egica a declarat că toate proprietățile evreilor intră pe mâna fiscului, convertindu-i, practic, în sclavi. Mai mult, pentru a îngreuna și mai mult situația acestora, le-a permis convertiților să nu mai plătească anumite taxe pe care, în mod tradițional, le plăteau evreii. Dincolo de interdicțiile sociale, evreii erau amenințați în mod constant cu actul convertirii forțate.
II.3. Evrei în Spania musulmană, evrei în Spania creștină
Cucerirea Spaniei vizigote de către trupele lui Tāriq ibn-Zyād, în anul 711, marchează începutul unei noi ere pentru acest teritoriu, care se va constitui și se va dezvolta pe un mozaic cultural și confesional, susținut de cele trei mari religii – iudaismul, creștinismul și islamul. Din acel moment, expansiunea musulmanilor a putut fi oprită doar de Munții Pirinei, pe teritoriul actualei Franțe și la nord de Spania.
Cucerirea Spaniei de către mauri a fost posibilă ca urmare a luptelor interne pentru putere, dar și din cauza recoltelor proaste, a foametei și a ciumei. Istoricii sunt convinși că un rol important în luptele purtate de islamici l-au jucat și evreii care, la data respectivă, suportau persecuțiile vizigoților. În fapt, evreii văd în mauri pe salvatorii lor și de aceea le deschid porțile orașelor în care locuiau. Toledo, capitala vizigoților, a putut fi cucerită de noii invadatori cu sprijinul evreilor. Drept urmare, Toledo și celelalte orașe vor fi puse de mauri sub autoritatea evreilor.
Evreii s-au adaptat rapid noii construcții sociale. Araba devine a doua lor limbă, dar își păstrează identitatea religioasă și lingvistică (iudaism și ebraica) și creează un nou idiom, iudeo-spaniola. Evreii sefarzi considerau însă limba ebraică drept limba învățării și limba sfântă. Ca atare, majoritatea scrierilor se realiza în ebraică. S-au păstrat foarte puține lucrări în iudeo-spaniolă, anterioare expulzării din Peninsula Iberică: Coplas de Yosef, de scriitor anonim, Proverbios Morales de Sem Tob de Carrión si multe alte texte aljamiado. Limba a continuat să se dezvolte cu adevărat în Imperiul Otoman, unde a fost importată de către evreii expulzați de Regii Catolici în urma Edictului din 1492. Evreii care s-au stabilit în Africa de Nord au folosit o variantă a iudeo-spaniolei numită hakitia. După expulzare, s-au publicat și s-au păstrat o mulțime de texte iudeo-spaniole: traducerea ladino a Bibliei sau a textelor liturgice precum Haggadah și Pirke Avot, literatura rabinică, teatru, genuri populare, inclusiv romances (romansas), coplas (complas) și cantigas (canticas).
Comunitatea sefardă era urbană, se autoadministra, ceea ce însemna că își desemna magistrații și rabinii, deținea sinagogi, școli rabinice, case de îngrijire medicală. Unii dintre membrii săi reușesc să ocupe poziții de frunte. Printre aceștia, Samuel ha-Naguid, vizir al Granadei și un versat comentator al textelor sacre și Salomon ibn-Gabirol, marele gânditor numit de creștini Avicebron. Un alt caz este Abu Yusuf Hasday ibn Shaprut, medic al califului ummeyad Abd al-Rahman al III-lea și un talentat poliglot, care îl asista pe calif în relațiile diplomatice și de comerț exterior. O asemenea funcție înaltă, care contravenea explicit pactului legat de dhimmi crea o mare vulnerabilitate deținătorului ei. În perioade de restriște, însă, erau printre primele victime ale resentimentelor și răzbunării populare. Iosif ibn Nagrela, vizir al Granadei, a fost ucis în 1066 și, din cauza comportamentului său înfumurat, întreaga comunitate evreiască a fost masacrată de către mulțime. Celebrul Maimonide, născut în Spania, este și el victima intoleranței religioase. Familia sa este obligată de puterea almohază să se convertească la islam. În cele din urmă, familia părăsește Spania pentru a se stabili la Cairo, acolo unde Maimonide devine cel mai important gânditor al timpului său. Persecuția fanaticilor almohazi și almoravizi, care încearcă să recucerească teritoriile luate de creștini de la mauri și să reinstaureze dominația islamului în Spania, este un moment crucial pentru evrei. Majoritatea covârșitoare dintre aceștia aleg să migreze spre nord, în regatele creștine ale Peninsulei. O minoriate dintre ei, însă, se convertește la islam, pentru a nu fi ucisă, rămânând în teritoriile musulmane.
La rândul lor, suveranii creștini, care făceau tot posibilul să recucerească teritoriile iberice de la arabi, se arătau toleranți în această perioadă cu evreii. Motivul era simplu – nu se puteau dispensa de ei, pentru că vorbeau araba, cunoșteau organizarea politică, economică și socială a teritoriilor musulmane pe care le recuceriseră și erau experți în comerț. Istoricul Joseph Pérez spune că suveranii chiar îi presau pe evrei să se instaleze pe teritoriile lor, așa cum este, de pildă, cazul lui Iacob I de Aragon care, la începutul secolului al XIII-lea, „acorda permise de liberă trecere și scrisori de naturalizare tuturor evreilor, andaluzilor sau marocanilor care, sosiți pe uscat sau mare, ar fi dorit să se stabilească în Baleare și Valencia”.
Ceea ce trebuie înțeles este că sefarzii din Spania reprezintă, în Evul Mediu, una dintre cele mai importante și mari comunități evreiești din Europa, din multe motive – timpul îndelungat în care au trăit în teritoriul iberic, aportul cultural, importanța lor socială, deopotrivă în zona islamică și în cea creștină a Spaniei, faptul că au trăit într-o relativă toleranță între creștini și musulmani, cu precădere în Spania musulmană, în așa-zisa convivencia. Această formă de guvernare socială a reușit să adune evreii și în comunități dominant creștine, precum târgușoare sau sate, unde trăiau în interdependență economică și socială. Mai mult, Spania era, în perioada medievală, o societate mult mai evoluată ca restul țărilor europene, având, pe lângă sistemul parlamentar național, așa-numitul Cortes, o oarecare autonomie legislativă în regiunile sale. Toată construția politică, socială, normativă și legislativă a teritoriilor creștine spaniole a permis evreilor să se afle, nu de puține ori, nu doar pe picior de egalitate cu creștinii, ci chiar pe poziții superioare, în ciuda propagandei discriminatorii neîncetate a clerului catolic. Cu toate acestea, spune Norman Roth, chiar și acest cler era implicat în fenomenul convivencia, păstrând relații strânse atât economice, cât și sociale cu evreii.
Până în secolul al XIII-lea, s-a format o clasă aristocratică evreiască puternică, având reprezentați la curtea regală. Spre deosebire de alte state medievale creștine, evreii și maurii se aflau în proprietatea directă a regelui și se subordonau direct acestuia. Chiar și maurii mai puteau fi vasali ai unor seniori, lucru aproape inexistent în ceea ce privește statutul evreilor, ceea ce, din start, îi punea pe aceștia din urmă într-o situație fluctuană din punct de vedere legal, în funcție de dispozițiile regale – fie pe poziții superioare și sub protecție, fie pe poziții inferioare și sub interdicții. Această apropiere de curtea regală a permis multor evrei convertiți să pătrundă în aristocrație – mai mult în Castilia și mai puțin în Aragon – și chiar în sânul monarhiei. Jaime de Salazar Acha constată că acest fapt s-a datorat unor particularități tipic spaniole: „convertirea în masă a părții celei mai bogate și cultivate a poporului evreu” și egalitatea socială și de moștenire care erau acordate atât copilului legitim, cât și copilului natural. Printre numele celebre de evrei convertiți în epoca cea mai dură – sfârșitul secolului al XIV-lea, prima jumătate a secolului al XV-lea – sunt Azaris Chinillo, care s-a botezat Luis de Santangel, al cărui fiu a devenit magistrat, unul din nepoți episcop, iar un altul a ajuns secretarul Regelui Catolic. Un nume celebru este Jusah ibn Levi, devenit de la Caballeria, magistrat al regelui Jaime I de Aragon, și ale cărui rude și descendenți s-au convertit, preluând numele Caballeria. Aceștia au ocupat poziții de putere, lucrând pentru regi, în toate regatele spaniole – Castilia, Aragon, Navarra. Alte nume pe care Jaime de Salazar Acha le menționează sunt Paternoy, Sanchez, Coscon, Cabrero, care au reușit să intre în mica și marea aristocrație prin căsătoriile cu creștinii vechi. Cu toate acestea, Salazar Acha susține că nu aceasta era calea tipică prin care evreii convertiți accedeau la aristocrație, ci, mai degrabă, „mare parte a sângelui evreiesc vine, fără îndoială, din relațiile extramatrimoniale ale marilor seniori ai epocii și din relația echivalentă pe care, în multe cazuri, au avut-o fiii naturali și fiii legitimi”, lucru cu totul diferit de situația socială a acestora în familiile aristocratice din restul Europei. Salazar Acha arată că multe informații privind aceste ascensiuni ale sângelui evreiesc în aristocrație și monarhie, prin relații extramatrimoniale, se pot deduce din documentul El Tizon de la Nobleza de España. Această carte a fost, la origine, un memoriu, fără titlu, scris în anul 1560 de către cardinalul don Francisco de Mendoza y Bobadilla, arhiepiscop de Burgos și Valencia, regelui Spaniei, Felipe II, ca urmare a refuzului primirii într-un ordin militar a unuia dintre nepoții săi, pe motiv că are în familie ascendenți evrei. Se pare că documentul nu a fost printat din dispoziția expresă a regelui, deoarece conținea informații privind ascendența evreiască a multor familii de aristocrați. El a circulat clandestin, iar numele i-a fost pus de către vulg, căci tizón înseamnă pată („Pata Nobilimii din Spania”), ceea ce arată caracterul depreciativ pe care mentalul colectiv îl conserva despre aristocrați, pe care îi considera impuri. Din document, spune Salazar Acha, aflăm că din relația extramatrimonială a regelui Alfonso XI cu doña Leonor de Guzman au ieșit mulți copii, dintre care cei mai mari erau Enrique, care va deveni rege al Castiliei, și don Fadrique, magistrat de Santiago. Acesta din urmă a avut o relație cu o evreică din Llerena, supranumită Paloma pentru că era foarte frumoasă, spune Salazar Acha. Cei doi au avut un fiu, a cărui identitate a rămas ascunsă până la urcarea pe tron a lui Enrique. Acesta i-a dat numele de Alonso Enriquez, l-a făcut amiral al Castiliei și l-a căsătorit cu Juana de Mendoza, văduva lui don Gómez Manrique și mătușa celebrului poet Marqués de Santillana. Salazar Acha aduce în prim-plan și anecdota care însoțește căsătoria dintre cei doi. Don Enriquez și-a trimis un sol să îi ceară mâna Juanei, însă aceasta l-a refuzat: „Spuneți-i repede stăpânului vostru că dona Juana de Mendoza e prea mult pentru un evreu bastard ca el și rugați-l insistent să nu mă mai deranjeze”. Drept răspuns, don Alonso i-a tras o palmă donei Juana și „chemă pe capelanul castelului și îi ordonă ca exact acolo să îi căsătorească, pentru a nu se spune că dona Juana de Mendoza a fost pălmuită de altcineva care să nu fie soțul ei”. Din această relație se va naște dona Juana Enriquez, mama viitorului rege al Aragonului, Castiliei și a întregii Spanii, cel ce îi va expulza pe evrei, Fernando Catolicul. Și astfel, sângele evreiesc a pătruns până cel mai sus în ierarhia socială și a puterii, însă nu și obiceiurile evreiești și, cu atât mai puțin, religia iudaică. Pentru antisemitismul iberic, însă, existența acestei „pete” genetice este definitorie.
CAPITOLUL III
Convertirile la creștinism
III.1. Istoria convertirilor evreilor sefarzi
O sursă care aduce în atenție, pentru prima oară în istoria comunității sefarde din Peninsulă, problema convertirilor forțate în masă este „Scrisoare despre convertirea evreilor”, care aparține lui Severus din Minorca. Scott Bradbury ne spune că este vorba despre un document în care este descrisă o convertire aproape miraculoasă a întregii comunități, respectiv a 540 de evrei, în anul 148. Aceasta se petrece ca urmare a aducerii în Peninsulă a relicvelor Sfântului Ștefan Protomartirul. Evreii din Minorca trăiau în Magona, spune Bradbury, și, până la acel moment, se aflau în relații foarte bune cu creștinii. Ei duceau o viață prosperă, mai ales că nobilimea dominantă a orașului era formată din evrei. Mai mult, spune autorul, patronus al orașului era Theodorus, șeful celei mai importante familii evreiști și conducătorul sinagogii. Autoritatea sa era recunoscută, deopotrivă de evrei și creștini. Populația creștină a fost, însă, ațâțată, luni de-a rândul, de către Severus, împotriva comunității evreiești. Ca urmarea a refuzului sefarzilor de a participa la o dezbatere publică religioasă cu creștinii, primilor le-au fost aduse acuzații multiple, printre care și instigarea la violență. În timpul revoltelor, sinagoga a fost arsă, iar sulurile Torei și argintăria au fost luate cu forța. După o săptămână de dezordine socială, creștinii au ocupat Magona în masă, după cum spune Bradbury, pretinzând că i-au convertit cu forța pe toți cei 540 de evrei. Aceștia vor continua însă să iudaizeze în secret. Ei sunt primii convertiți marani atestați documentar și vor primi numele de xuetos, care, în dialectul din Baleare, pare a proveni fie de la juetó, diminutivat în jueu, care a evoluat în xuetó. O altă ipoteză ar fi derivarea din substantivul xulla, care înseamnă „șuncă sărată”, iar, prin extensie, capătă semnificația de „porc”. Există și o treia ipoteză, conform căreia termenul provine de la juetó, care a suferit o substituire a literei j cu litera x, și a căpătat o terminație în a-, dând xueta, suprapunându-se cu xulla, datorită asemănării fonetice dintre cele două substantive. Pare însă plauzibilă a doua ipoteză lingvistică, având în vedere că, în mentalul colectiv creștin, a rămas ideea că xuetos mâncau carne de porc în vederea tuturor cu scopul de a evidenția ruptura lor de iudaism. Mai mult, este un termen care a făcut carieră și în teritoriile Spaniei din timpul Reconquistei și după 1492, cu aceeași semnificație, de „porc”, respectiv marrano, pentru a desemna nou-convertiții la creștinism, los conversos. Ceea ce Bradbury subliniază în povestea convertirii este că Severus, instigatorul revoltelor creștine, spune în scrisoare că tot clerul din zona Mediteranei trebuie să continue convertirea evreilor din comunitățile lor. Iată, așadar, nu doar că pentru prima oară, în Baleare, apare convertirea forțată, dar aici apare și fenomenul marrano.
Un alt moment crucial în istoria convertirilor sefarzilor îl reprezintă Decretul emis de regele Sisebut, în anul 416, care obliga la botezarea în masă a tuturor evreilor din regat. Este primul act regal de acest tip emis în Europa. Ce fac evreii puși în fața acestui ordin? O parte decid să părăsească regatul, o altă parte acceptă botezul. Se naște, cu acest moment, un al doilea val de marani, căci, mulți dintre ei practicau în secret iudaismul. Când condițiile politice au permis-o, aceștia s-au reîntors la iudaism. Bradbury arată că în canoanele din Toledo IV, în anul 633, evreii convertiți în această perioadă sunt denumiți batizai Iudaei sau daor Iudai, dar niciodată creștini. Sigur, o explicație simplă vine din faptul că regele Sisebut nu a respectat învățătura Sfinților părinți, care îndrumau către o convertire treptată, venită din interioritatea evreilor, niciodată una cu forța. Cu toate acestea, Biserica a agreat ca evreii convertiți ai lui Sisebut să rămână creștini. E un scenariu pe care Spania Reconquistei îl va mai trăi de câteva ori în perioada 1391 – 1500. Raționamentul Bisericii a fost că evreii botezați au participat la misterul creștinării, primind sfintele sacramente, fapt ce nu putea fi anulat. Mai mult, spune Bradbury, episcopii încep să oblige apostații să se reîntoarcă la creștinism, una dintre măsuri fiind separarea de copiii acestora, care fuseseră circumciși. Acești copii au fost trimiși în familii de creștini sau direct în mănăstiri. Din nou, evreii Spaniei anului 1391 vor trăi exact același scenariu precum confrații lor, multe secole înainte.
Din anul 654, al IX-lea Conciliu de la Toledo îi obliga pe convertiți să participe la sărbătorile creștine și iudaice în prezența episcopilor lor, pentru a putea corobora cele două religii și, în final, pentru a merge pe calea cea dreptă a catolicismului.
III.2. Convertirile foțate ale evreilor: 1391 – 1415
Perioada 1391 – 1415 este marcată de covertiri masive ale evreilor, cauzate de masacrul produs în interiorul comunității de către populația creștină, o populație analfabetă, dar îndoctrinată de către parohii locali cu teze de tipul: evreii sunt autorii deicidului, în ajunul Paștelui aceștia sacrifică un copil creștin, evreii sunt vinovați de apariția ciumei.
Primele convertiri forțate ale perioadei post-convivencia au loc în 1391, după un pogrom în Sevillia. De acolo, uciderile și convertirile cu forța făcute de populație și Biserică se întind pe tot teritoriul spaniol. Aceasta nu înseamnă că, până în acel moment, nu au mai existat convertiri, deși verbul a forța ar trebui înlocuit cu o sintagmă mai largă, care ține de jocul de circumstanță. În contextul deprecierii vieții sociale a comunității evreiești, convertirea era calea prin care se crea accesul în zone socio-profesionale interzise până atunci. Existau și alte motive pentru care convertirea putea deveni o opțiune: cearta în familie, fuga de litigii, ștergea datoriilor sau convertirea unuia dintre soți. Cert este că, în timp ce Biserica încuraja creștinii să nu îi persecute pe acești nou-convertiți, ci să îi ajute să se integreze și făcea apel la rege ca în disputele privind moștenirile să ajute convertiții să își ia dreptul și să nu sărăcească, pentru a nu se reîntoarce la iudaism, regii au avut o atitudine ambivalentă în privința evreilor și a convertiților. Evreii erau proprietatea Coroanei, în timp ce convertiții erau proprietatea spirituală a Bisericii. Ambivalența atitudinii monarhiei, atât din Castilia, cât și din Aragon este una dintre cauzele relației tensionate dintre convertiți și evrei. Raportul de forță dintre aceștia depindea foarte mult de fanatismul religios sau de interesele finaciare ale Coroanei.
Istoricul Joseph Pérez vede în evenimentele violente din Sevilla anului 1391 „o explozie de ură de clasă deturnată împotriva evreilor și favorizată de carența de putere”. El consideră că momentul 1391 nu este decât o continuare a evenimentelor violente din 1321, înregistrate în Navarra, unde se fac resimțite pentru prima oară persecuțiile declanșate de cruciada „Păstorașilor” din Franța”. Pamplona devine scena unor crime sângeroase comise împotriva populației evreiești. De asemenea la Estella, în 1328, populația, instigată de un călugăr franciscan, ucide evreii și jefuiește casele acestora, pentru ca 20 de ani mai târziu Barcelona să cunoască același scenariu. De aceea, Pérez susține că „din acel moment, antisemitismul se instalează în Spania”. Cu toate acestea, acest tip de antisemitism avea, încă, motivații religioase și mai puțin rasiale, așa cum începe să se întâmple după momentul convertirilor în masă din 1391.
Convertirea forțată din 1391 nu era o noutate pentru comunitatea evreilor din Spania. Nu întâmplător, mulți au acceptat-o poate doar ca pe o etapă provizorie în destinul lor, așa cum memoria colectivă păstrase intactă experiența vizigotă iberică. Motivele pe care un evreu le avea să se convertească la creștinism de bună voie în secolul al XV-lea sunt subliniate de Alcala, citat de Melammed: 1- sincera credință, 2) dificultățile socio-economice, 3) agnosticismul; 4) declarațiile rabinice privind botezul forțat sau ideea că religia creștină nu este idolatrie, 5) filo-hispanismul.
Problema celor forțați să se convertească a existat deopotrivă pentru evrei și pentru Biserica Catolică. Marea dilemă a fost dacă botezul dat în aceste circumstanțe poate să fie sau nu recunoscut ca valid. Părinții Bisericii resping cu hotărâre o asemenea practică, numai dacă amintim teza Sfântului Augustin, care susține că evreii trebuie păstrați ca martori ai izbăvirii creștinilor în mijlocul acestora și doar așa se vor putea converti. Reprezentanții Bisericii au ignorat, însă, cu bunăștiință, aceste idei, recunoscând convertirile forțate de la 1391. E o decizie care va avea consecințe pe termen lung atât asupra acțiunilor Bisericii, ale statului, asupra comunității evreiești iberice, cât și asupra evreilor deveniți creștini.
Climatul din anul 1391 era unul favorabil persecuțiilor. Printre motive este apariția ciumei în spațiul spaniol, anterior anului 1391, care era văzută mereu ca o pedeapsă pentru păstrarea evreilor în mijlocul societății creștine. Nu sunt de ignorat veșnicele lupte de putere duse în sânul monarhiei pentru ocuparea tronului, care slăbeau și făceau vulnerabil statutul evreilor, aceștia aflându-se în proprietatea directă a regilor și la mila lor. În plus, în 1378 își face apariția un fanatic susținut de mase, arhidiaconul de Écija, Ferán Martínez, care incita la atacarea comunităților evreiești și la arderea singogilor. Acest tip de retorică este specifică Evului Mediu și este dublată de expulzările și discriminările deja produse la nord de teritoriile spaniole, mai ales în zona franceză, a cărei influență se face simțită în Peninsulă. Spiritul cruciadelor și ura față de păcatele aduse de evreu, element alogen prin excelență, se imprimă atât Reconquistei spaniole, cât și datoriei fiecărui spaniard de a lupta cu răul întruchipat de evreu. Puterea predicii lui Ferán Martínez se va face simțită mai ales după moartea regelui Juan I și întronarea fiului acestuia Enrique III, la numai 11 ani. Situația de insecuritate și lipsa autorității regale fac posibile atacurile violente asupra evreilor și arderea proprietăților și a sinagogilor. Moartea regelui Enrique III a fost și ea prematură, în 1406, motiv de suspiciune pentru mulți care s-au grăbit să-l acuze de asasinat pe medicul său, Mayr Alguadex, unul dintre primii dintr-o serie lungă de asemenea profesioniști care a suportat incriminările. Tot secolul al XV-lea e caracterizat de credința că medicii evrei omorau creștinii și, ca atare, de interdicția legală de a mai avea grijă de pacienții creștini.
Există, așadar, în această perioadă mai multe momente cruciale care determină convertirile în masă: pogromurile, legislația antisemită și predicile, dublate de disputatio, atât de frecvente în Evul Mediu. Pe de o parte, pogromurile au arătat sefarzilor că nimic nu mai e sigur în lumea în care și-au construit un destin, pe de cealaltă parte, legislația de la Valladoid din 2 ianuarie 1412, dată de regenta Catarina de Lancaster, împotriva evreilor și musulmanilor, consfințește atât statutul de străin pe care aceștia îl îndeplinesc, cu tot imaginarul negativ pe care cele două categorii etnico-religioase îl înglobau, cât și, totodată, sfârșitul legal al convivencia celor trei religii monoteiste.
Vicente Ferrrer este personajul-cheie, care va determina încă un val de convertiri – începând din fruntea ierarhiei evreiești și terminând cu cel mai umil dintre evrei. Campania de creștinare pe care o va duce va avea rezultate și va reprezenta o lovitură în plus pentru comunitățile evreiești distruse, sărăcite și maltratate. Predicile sale, care incitau la convertirea evreilor, au avut ecou în toate regatele spaniole creștine. Pentru creștini, campania sa „a presupus dezvoltarea unui proiect de reformă morală a societății”, în timp ce pentru evrei a însemnat înrăutățirea climatului social și, mai grav, generarea unor noi legi antisemite. Cu toate acestea, cauză a convertirilor în masă a evreilor au fost, conform Rosa Vidal Doval, nu predicile lui Ferrer, în ciuda charismei sale, ci amenințările la siguranța lor și restricțiile socio-economice ale legilor de Ayllón (Valladoid), pe care tocmai Ferrer le-a propus Catalinei de Lancaster.
Legile de la Valladoid îi obligau pe evrei și pe mauri să se separe de creștini, interziceau chiar medicilor evrei să îi mai trateze pe creștini. De asemenea, erau supuse pedepselor relaționările de orice tip între evrei, creștini și mauri, accentuându-se pe interdicția relațiilor sexuale dintre mauri și creștine. Pe lângă ghetoizarea aljamei, evreii și maurii trebuie să poarte semne distinctive și li se ridică dreptul de liberă circulație. Ceea ce arată o mare parte dintre interdicțiile impuse comportamentului social este că evreii, creștinii și maurii relaționau în mod normal – participau la nunți, la botezuri și la înmormântări, deveneau nași de botez, se vizitau și mâncau împreună de Sabat etc. „Ca niciun evreu sau evreică, nici maur, atât în casa lor cât și în afara lor, să nu mănânce, nici să bea în mijlocul creștinilor și creștinelor, nici creștinii, nici creștinele cu evreii și evreicele, maurii și maurele, să nu aibă nici paji, nici servitori, nici ajutoare în casă creștini sau creștine, care să le facă treaba (…) nici să aibă stăpâni creștini cărora să le crească copiii (…) nici să nu vină la petrecerile, la nunțile, nici la înmormântările creștinilor, nici să nu fie cumetri și cumetre ale creștinilor, nici creștinii și creștinele ale lor, nici să meargă la nunțile și înmormântările lor, nici să nu poarte vreo conversație în privat”.
Separarea și stigmatul etnic nu erau străine de Peninsula Iberică, iar lumea creștină s-a inspirat din prevederile în materie preexistente în lumea musulmană, mai precis din „Pactul lui Omar”. Mark R. Cohen susține însă că Pactul, care se referă la reglementările de diferențiere între musulmani și dhimmi, este influențat la rându-i de legislația romano-creștină bizantină. Pe lângă obligativitatea de a plăti impozit, Pactul prevedea că dhimmi nu aveau voie să meargă călare sau să poarte arme și nici să își construiască edificiile mai mari ca ale musulmanilor. Evitarea numelor onorifice (de tipul celor care încep cu Abu) și cerința ca nemusulmanii să se îmbrace distinct, prevedere care pare să-i fi influențat pe creștini, care adoptă această regulă la Conciliul IV de la Lateran din 1215. O mare parte dintre interdicțiile Conciliului se regăsesc, cum era logic, în Legile Valladoid.
Mark R. Cohen este de părere, însă, că, în timp ce diferențierea vestimentară practicată de creștini este de tip segregaționist, cea practicată de musulmani este bazată pe crearea recunoașterii superiorității unora față de ceilalți, fără obiectivul de a exclude. „Se pare deci că scopul islamului, atunci când impunea nemusulmanilor o îmbrăcăminte distinctivă era nu de a face pur și simplu o discriminare, ci de a arăta fără putință de îndoială cine erau stăpânii și cine supușii, de a face o delimitare și de a ușura buna funcționare a etichetei interetnice într-o societate inerent ierarhizată. Dimpotrivă, în creștinism, prevederile care impuneau veșminte distinctive, motivate inițial de teama contaminării fizice prin contact sexual, aveau menirea de a segrega și de a exclude”.
Mark R. Cohen susține că a existat în mod cert o diferență de tratament a evreilor de către musulmani, comparativ cu evreii, în sensul unei toleranțe mai mari venită din partea islamicilor. El spune că rădăcina acestei atitudini se regăsește în abordarea teologică diferită a celor două religii monoteiste. Deși atât creștinismul, cât și islamul s-au aflat într-o opoziție clară față de iudaism, lucru care a întreținut de-a lungul secolelor conflictul interconfesional, pare că abordarea a fost distinctă. ”În creștinism, polemica antievreiască era o componentă esențială a autodefinirii religioase. Pentru islam, disputa cu iudaismul a fost accidentală, nu esențială, astfel încât, ca ton și ca frecvență, a fost mai temperată decât echivalentul ei din creștinism. Iudaismul a răspuns cu moderația corespunzătoare, dacă nu cu apatie. Acest important contrast a reflectat – și ne permite să determinăm – gradul caracteristic mai scăzut de persecuție care a delimitat islamul de creștinătate sub aspectul relațiilor cu evreii”. E drept, disputatio ocupau un loc dominant în economia convertirii, dusă de clerici. Aceste înfruntări doctrinare nu au lipsit din Peninsulă. Celebra Disputatio Tortosa a fost cea care a mai adăugat, în 1415, un nou val important de convertiri din tabăra evreilor către creștinism, pe verticală și, ca atare, nu de puține ori, ca o formă de mimetism.
Trebuie, pe de altă parte, să înțelegem psiho-sociologia medievală, gândirea intimă a omului de atunci, așa cum propune David Nirenberg. În acest sens, el susține că violența era un fenomen comun al acelei epoci, atât în interiorul aceleiași comunități religioase, cât, mai ales, în raport cu o altă comunitate. Astfel se pot înțelege evenimentele violente, cruzimea convertirilor și persecuția străinului. În cazul particular al relațiilor dintre populația dominant creștină și comunitatea evreiască, Nirenberg documentează evenimente care se petreceau în fiecare an, în Săptămâna Sfântă, în regatul Aragonului și care sunt emblematice atât pentru felul de a fi al societății medievale în contextul așa-zisei convivencia, cât, mai ales, pentru evoluția discriminării minorității evreiești. Evenimentele sunt premergătoare anului 1391, se petrec în același secol, dar cu câteva zeci de ani înainte, fapt care nu înseamnă că ele nu au continuat. Nirenberg povestește cum copiii erau folosiți pentru a arunca cu pietre în evreii din juderias aragoneze tocmai în Săptămâna Patimilor. În acest fel, ritualul amintea că ucigașii lui Cristos trebuie pedepsiți și avea, deopotrivă, un sens în separare și în păstrarea memoriei colective a urii. Așadar, oricât de ciudat ar părea, avea un rol eminamente educațional. Copiii folosiți erau „tunșii”, adică aceia despre care se spunea că aveau înclinații religioase, iar participarea lor la asemenea jocuri pare să fi fost și un mod de a câștiga atenția și prestigiul în fața reprezentanților clerului. Oricâte pagube ar fi provocat, acești copii se bucurau de protecția dată de contextul festiv al acestui joc violent, petrecut în Săptămâna Sfântă. Nirenberg se întreabă de ce erau folosiți tocmai copiii? Un posibil răspuns este acela că ei reprezentau „conștiința comunității”, „o voce care putea spune adevărul pur pentru că se credea că vorbea din afara rețelei de relații sociale înăuntrul căreia adulții erau prinși, iar glasurile lor compromise.” Copiii erau astfel învățați dihotomia bine – rău, să identifice răul și să lupte cu el, pentru a-l elimina. Era obișnuit în Evul Mediu, spune Nirenberg, să se construiască o relație între copii și memorie. Nu întâmplător, aceștia erau folosiți ca martori în probleme de afaceri, precum transferul de proprietate.
Lovitura de grație dată comunității sefarde o va reprezenta Disputatio Tortosa, organizată și orchestrată de Vicente Ferrer. Această așa-zisă „dezbatere” a ideilor religioase iudaice și creștine debutează în ianuarie 1413 și ține peste mai bine de un an. Ea este menită să umilească iudaismul și să detemine convertiri masive ale evreilor la creștinism. Folosind ca orator un convertit, Geronimo de Santa Fe, medic al anti-Papei Benedict al XIII-lea, deci un om considerat capabil să discearnă între legea bună și cea rea, pentru a da mai multă greutate dezbaterii, Ferrer va alimenta un mise-en-scene care va culmina cu declararea înfrângerii evreilor și a iudaismul de către creștini. De partea iudaică, diferite comunități au fost reprezentate de mare parte a elitei evreiști care, în final, s-a convertit, generând un nou val de treceri la creștinism. În urma victoriei declarate a Papei, acesta a cerut ca toate exemplarele Talmudului să fie confiscate și cenzurate.
CAPITOLUL IV
Edictul de puritate a sângelui, o particularitate antisemită spaniolă
IV.1. „Puritatea sângelui”, expresie a antisemitismului iberic avant la lettre
Putem vorbi despre Spania medievală ca despre un spațiu al manifestării antisemitismului avant la lettre. Este vorba, mai precis, despre ceea ce numesc particularități ale antisemitismului, care apar, pentru prima oară, în Peninsula Iberică, precum conceptul de limpieza de sangre („puritatea sângelui”). Deși nu îi viza pe evreii care au rămas fideli propriei credințe, ci pe noii creștini, ea avea în spate bănuiala că acești conversos, foști evrei, practică în secret iudaismul. Nefiind, așadar, „puri”, aceștia nu puteau accede la funcții importante în elita politică, administrativă și clericală din Spania medievală. Pentru evreii rămași evrei, prin credința în iudaism, Peninsula Iberică devine creuzetul unui antisemitism violent, care va culmina cu nașterea Inchiziției și aplicarea Edictului de expulzare din Spania lui 1492 și Portugalia anului 1497.
Originea creării statutelor de puritate a sângelui trebuie căutată în lupta pentru putere. Rațiunile sunt deopotrivă economice, sociale, politice, iar adoptatea acestui tip de legislație locală poate fi inclusă în logica unei acțiuni antisemite, chiar dacă principalele ținte nu mai sunt evreii ca evrei, ci creștinii ca evrei. În ochii vechilor creștini, însă, convertiții rămân evrei prin sânge, prin moștenirea lor genetică. Este un argument irefutabil pentru a discrimina și a înlătura astfel tot ce nu corespunde principiilor de noblețe și virtute, de vechime, pe care societatea spaniolă le dezvoltă de aici încolo, concepte pe care autori precum Miguel de Cervantes le vor ironiza. Trebuie înțeles, de asemenea, că mulți dintre spanioli doreau să ocupe clasa de mijloc dezgolită de evrei, însă plină de convertiți. Aceștia devin adevărata amenințare, căci ei reprezentau acum noua realitate, mai ales economică, a Spaniei. Nu întâmplător, anii 1449-1474 reprezintă o perioadă de schimbare de paradigmă pentru convertiți.
Cum apar ele însă? Fondul politic este unul tulbure, regele Juan al II-lea încearcă să își consolideze puterea, iar curtea sa abundă de convertiți care se ocupă de problemele sale economice. În același timp, după ani de discriminare și persecuții la adresa evreilor, urmează o perioadă de acalmie, dată de decretele regale ale lui Juan al II-lea de Castilia și ale lui Alfonso al V-lea de Aragon. Aceștia abrogă restricțiile anterioare, inclusiv discriminările vestimentare care le fuseseră impuse, lucru ce îl va face pe evreul Abraham Benveniste să reconstruiască vechile aljamas distruse. Mare neguțător la curtea regelui Juan al II-lea, acesta reușește să creeze un fel de societate comercială, dominată de creștini. Drept urmare, Benveniste va fi însărcinat cu colectarea impozitelor. Iată așadar, regele Juan se arată tolerant față de evrei, înscriindu-se, în fapt, în linia generală a politicii regalității spaniole.
În anul 1449, regele Juan îl însărcinează pe Álvaro de Luna să colecteze taxe, pentru a putea să-și continue lupta cu nobilii care nu-l mai doreau la tron. Sarcina colectării revine convertitului Alvaro de Cota. Orașul Toledo, însă, care se confrunta cu grave probleme economice, de altfel, ca și alte orașe, va opune rezistență. Negându-i regelui autoritatea și susținându-l pe fiul acestuia, don Enrique, toledanii au văzut în convertiți însăși expresia deligitimării regale și, mai mult, expresia perfidiei, furtului și uzurpării, cauze a originii lor evreiești. Acest tip de demagogie a fost speculat de conducătorul orașului Toledo, Pero Sarmiento, care va deveni căpetenia revoltei toledane. Începută ca formă de protest față de politica regală, ea va continua și va sfârși ca formă de răzbunare împotriva convertiților. Totul se va transforma într-o imensă revoltă populară. Din nefericire, autoritățile regale nu au intervenit în timpul măcelului, iar, la final, când au luat decizia intervenției, a fost prea târziu pentru mulți dintre convertiți.
În timp ce îi lăsa pe rebeli să își potolească setea de sânge, dând foc caselor convertiților, torturându-i și omorându-i, Pero Sarmiento a mers mai departe – a cerut înlăturarea tuturor convertiților din funcțiile administrative ale orașului, emițând un edict numit Sentencia-Estatuto, pe care Adunarea din Toledo l-a adoptat la 5 iunie 1449. Documentul preciza că niciun convertit de descendență evreiască nu avea dreptul să ocupe funcții în ierarhia administrației locale – în oraș și regiune. De asemenea, convertiților li se interzicea să compare ca martori în procese, din cauza impurității lor etnice, care îi determina să iudaizeze și să batjocorească puritatea credinței catolice. Așa cum menționează Eloy Benito Ruano, în sprijinul deciziilor luate, Sarmiento utilizează drept argumente textele din Biblie, canoanele conciliilor Bisericii referitoare la statutul evreilor, precum cele ale Conciliului II din Toledo, Codul lui Iustinian, diverse legislații laice care apăruseră în toată perioada Evului Mediu din Castilia. Așadar, pentru a-și fundamenta decretul, Pero Sarmiento a făcut apel atât la argumente de ordin teologic și juridic, cât și istoric, reproșând convertiților pe care îi descrie, astfel, ca evrei, că au deschis porțile cetăților vizigote maurilor, oferindu-i pe bravii vizigoți drept scalvi. Acest document este baza emiterii dovezilor de puritate a sângelui (probanza de limpieza de sangre), necesare pentru a ocupa funcții în ierarhia publică în toate secolele ce vor urma. Ele dovedeau dacă petentul avea sau nu sânge evreiesc sau, în cazul Americii Latine, dacă era amestecat cu acela al indigenilor sau negrilor. Acest nou tip de legislație, care elimină convertiții la creștinism pe criterii etnice, este primul de acest fel în Europa sfârșitului de Ev Mediu. Treptat, se va transforma în cea mai puternică modalitate de eliminare socială a oricărui individ care nu își va putea dovedi vechimea creștină. Motivația pe care se fundamenta noua legislație dată în Toledo era reprezentată de trădarea și colaboraționismul cu maurii, care li se reproșa evreilor din momentul 711, când Tāriq a cucerit Spania vizigotă.
Textul enumeră, punct cu punct, practicile iudaizante și batjocora la adresa catolicismului pe care, chipurile, acești convertiți le comit, dovezi care demonstrează natura lor perversă, pentru că ea este evreiască. De aceea, nu au dreptul să decidă asupra vieții publice a adevăraților creștini și trebuie eliminați. „(…) pronunțăm și declarăm că, așa cum este cunoscut, atât prin dreptul canonic, cât și prin cel civil, convertiții de origine evreiască, din cauză că sunt neîncrezători în credința Domnului nostru Mântuitor Isus Cristos, căreia îi întorc spatele pentru a iudaiza, nu pot avea funcții și beneficii publice și private din cauză că pot aduce injurii și rele tratamente creștinilor vechi legitimi, nici nu pot fi martori împotriva lor. (…) păstrând riturile și ceremoniile legii vechi și spunând și afirmând că Mântuitorul nostru Isus Cristos este un om de originea lor incertă, pe care creștinii îl adoră ca Dumnezeu și, astfel, afirmând și spunând că există zeu și zeiță în cer; și astfel, în Joia Sfântă, în timp ce se consacră în Sfânta Biserică din Toledo Sfântul mir și carisma și se așază Corpul Mântuitorului nostru în Monument, numiții convertiți taie berbeci și îi mănâncă și fac alte feluri de holocaust și sacrificii iudaizante (…).
Este, totuși, de menționat că, anterior apariției statutelor care îi eliminau pe convertiți din viața publică, este documentat ca aplicându-se, pentru prima oară în Spania, încă din anul 1414, criterii discriminatorii de eliminare din Colegiul Sfântului Bartolomeu din Salamanca a celor care aveau sânge evreiesc „oricât de îndepărtat” era acesta. Nu întâmplător, anul coincide perioadei masivelor convertiri forțate la catolicism, care au avut loc de-a lungul spațiului spaniol. Și, deși atât documentele din 1414, cât și cel 1449, au un caracter local, legea lui Sarmiento a fost cea care a reușit să se impună de-a lungul secolelor și a spațiilor geografice dominate de spanioli.
Din 1483, ordinele cavalerești adoptă statutul de puritate a sângelui. În general, admiterea unui converso în rândul ordinelor trebuia să fie probată de dovada că provenea dintr-o familie aflată la a patra generație de creștini. Urmează excluderi ale noilor creștini din funcțiile bisericești înalte. De asemenea, nu mai sunt admiși în Colegios Mayores, care erau colegii universitare din rândul cărora se selecta clasa conducătoare a Spaniei.
De subliniat că, spre deosebire de legislația regilor spanioli din secolul al XV-lea, care viza discriminarea deopotrivă a evreilor și maurilor, documentul lui Pero Sarmiento îi vizează doar pe evrei. Deși și musulmanii și descendenții musulmanilor (fie moriscos, fie mudejari) se aflau sub semnul discriminării impus de creștinii care recuperaseră teritoriile de la ei, aceștia, spre deosebire de evrei, nu au avut parte întodeauna de același tratament. O explicație pare a fi chiar faptul că musulmanii au fost cuceritori și că au existat tot timpul negocieri între puterea creștină și aceea musulmană, în urma războaielor purtate. De altfel, cutumele locului stabiliseră chiar și o diferență de toleranță în ceea ce privește încălcarea interdicției relațiilor sexuale dintre creștini, evrei și musulmani. Creștinii priveau cu mai multă „îngăduință” relațiile între creștini și musulmani decât între creștini și evrei. O altă explicație constă în faptul că majoritatea dintre convertiții mauri, moriscos, erau țărani, deci nu aveau pretenția de a accede la funcții importante în stat și, mai ales după redobândirea treptată a teritoriilor de către creștini erau și în poziția de cuceriți. Nu era, așadar, cazul evreilor sau a celor suspectați de a fi evrei ascunși.
Din punctul de vedere al lui Joseph Pérez puritatea sângelui nu este un concept religios, ci unul sociologic. Cu alte cuvinte, aplicarea statutelor de puritate a sângelui servea pentru discriminarea profesională și crearea unei noi clase sociale și, implicit, a unui nou pol de putere. Cei a căror origine iudaică era demonstrată erau considerați potențiali eretici, marranos. Drept urmare, ei nu puteau avea acces în rândul elitelor.
Léon Poliakov susține că statutul de pureza de sangre fusese „conceput și impus de opinia publică; puterea statală se mulțumise să valideze, Biserica făcuse același lucru, nu fără să fi opus, uneori, rezistență”. Extinderea aplicării purității sângelui, pe criterii etnice, chiar și asupra acelora care aveau doar o treime sânge de evreu, îl face pe Léon Poliakov să semnaleze faptul că această problemă face „trecerea de la ura confesională la ura rasială” și că „opinia publică spaniolă terminase prin a nu mai face nicio distincție între convertiți și evrei”. Este momentul în care a fi limpio, adică de sânge pur, este o dovadă de cinste, iar a fi hidalgos, „fii ai unora care au fost cineva” devine suspect în ochii creștinilor. Mai mult, se vehicula ideea că „evreitatea” este molipsitoare, asemenea unei boli, astfel că era interzis ca o doică evreică să alăpteze un copil creștin, de teamă ca laptele acesteia să nu îl contamineze.
Sigur, printre cercetători, există și opinii contrare, percum aceea a lui Jaime de Salazar Acha, care consideră că, în realitate, cel puțin la originea sa, conceptul de „puritate a sângelui” nu este unul rasist, căci nu se referea la apartenența de rasă a convertiților, cum am fi tentați să credem, ci este un concept ideologic, care se referea la puritatea credinței creștine, pe care un convertit era dator să o păstreze. Cu alte cuvinte, discriminarea nu era una de natură etnică, deci în subsidiar, nu putem vorbi de un antisemitism avant la lettre, ci de o tactică de protecție a dreptei-credințe și este o urmare a faptului că mulți convertiți rămâneau captivi propriei credințe și batjocoreau noua religie, la care se convertiseră. „În ciuda a ceea ce poate părea, nu este vorba, la început, de un concept rasist, ci despre puritate ideologică. Finalitatea sa, cu alte cuvinte, nu consta în păstrarea unei rase pure, care, pe de altă parte, nu exista, ci în conservarea, în integritatea sa și fără impurități, a dogmei catolice”.
Inchiziția spaniolă a devenit funcțională în 1480 cu scopul precis de a pedepsi iudaizanții, adică acești conversos, bănuiți că, în ciuda botezului, practică vechea credință. Interesant este că, până la această dată, cu excepția Aragonului, nu au existat structuri ale Inchiziției, precum cele din teritoriile catolice vest-europene. Particularitatea acestei instituții vine din faptul că se subordona nu Papei, ci Regilor Catolici. Așadar, e interesant de observat că instituția se naște pe fondul persecuțiilor și acuzațiilor la adresa nou-convertiților, pe fondul Reconquistei și al creșterii nevoii de a avea un stat dominat de o pătură de mijloc autentic spaniolă, fără elemente alogene, care să determine o dezvoltare a identității naționale unitare, cu directe beneficii pecuniare și statutare ale membrilor noului regat creat.
Statutele de puritate a sângelui au fost abolite abia în anul 1865, printr-o lege dată în 16 mai.
IV.2. Reacții și controverse
Controversele legate de emiterea unui asemenea statut nu au întârziat să apară, susținute mai ales de călugării din diverse ordine, reticenți, totuși, la această discriminare care venea pe criterii aparent nereligioase. Aceștia susțineau că dacă până la botez convertiții puteau fi impuri, puritatea devenea un fapt odată convertiți, iar trecerea noii religii la moștenitori era o dovadă în plus pentru purificarea prin care au trecut acești foști evrei. Ordinul iezuit este cel care a rezistat cel mai mult în fața impunerilor statutelor de puritate și, nu întâmplător, pare să fi fost și unul înțesat de convertiți.
Comentariile pe marginea acestor statute au fost pro și contra, dar, trebuie subliniat, mai ales, contra acestei decizii. În primul rând, reacția ecleziastică și cea regală au fost cât se poate de clare și dure. Pe de o parte, regele Juan al II-lea l-a acuzat pe Pero Sarmiento și pe acoliții săi că au creat „schisma în corpus mysticus al Bisericii și că au atentat la adresa autorității regale, care era de emanție divină”. La rândul său, papa Nicolas V a emis bula Humani generis inimicus, pe data de 24 septembrie 1449, prin care condamna și respingea principiul diviziunii și al diferenței între creștini, făcând referire, așadar, la conceptele care vor face carieră și care vor funcționa de acum înainte dialectic – creștin vechi (lindo) – creștin nou (marrano). Papa decide, totodată, excomunicarea celor care se fac vinovați de asemenea delict. Interesant este că decizia Papei este emanația lucrării coerent argumentate a cardinalului Juan de Torquemada, unchiul cunoscutului inchizitor Tomas de Torquemada, și el convertit, Tractatus contra Madianitas et Ismaelitas adversarios et detractores filiorum qui de populo israelitico originem traxerunt. Cum subliniază Eloy Benito Ruano, scrierea cardinalului Torquemada este un contraargument punct cu punct al „Memorialului” lui Marcos Garcia de Mora, cel care a scris, se pare, statutul asumat de Pero Sarmiento. Un punct important al contraargumentării face referire la teza conform căreia răul și răutatea s-ar transmite până la a patra generație. Folosind textele biblice, canoanele conciliare, bulele papale și texte ale Sfinților Părinți, Torquemada spune că păcatele nu se transmit de la părinți la copii, iar în cazul convertiților nu poate fi contestată relația lor propriu-zisă cu Biserica, deoarece s-ar nega însăși eficacitatea sacramentelor, în mod special a botezului, cu atât mai mult cu cât Hristos a reconciliat umanitatea întreagă prin prezența sa. Mai mult, pentru a arăta falsitatea afirmațiilor conform cărora evreii sunt infideli, răi, adulteri, cardinalul amintește că Isus, Maria, Sfinții Părinți ai Noului și Vechiului Testament, Profeții – toți sunt evrei și, prin Isus, toată umanitatea este evreiască, arătând că sângele său și carnea sa sunt în euharistie. Eloy Benito Ruano arată că Torquemada comentează asupra canoanelor Conciliului al IV-lea de la Toledo referitor la excluderea evreilor și asupra pasajului creat de Fuero Juzgo susținând că toate aceste prevederi se aplică apostaților, nu celor care au îmbrățișat cu adevărat noua religie.
De asemenea, în apărarea statutului convertiților a sărit și episcopul de Burgos, Alonso de Cartagena, în lucrarea Defensorium Unitatis Christianae, fiind, de altfel, primul care a făcut-o. Contrargumentând folosirea în Sentencia-Estatuto a deciziei Conciliului IV din Toledo, pe care legea lui Sarmiento se baza, de Cartagena arată că în pasajul „judaei, vel qui judaeis sunt”, „(…) termenului de judaei îi trebuie dată semnificația de evrei de origine, niciodată convertiți și practicanți ai legii mozaice”. Arată, de asemenea, că pasajul folosit în Conciliu se referă la vinovații de iudaizare care nu sunt neapărat de origine evreiască. În fapt, de Cartagena arată că un convertit nu doar că nu mai este evreu, dar el, cu atât mai mult nefiind evreu, nu e subiect al ereziei per se.
În ciuda controverselor iscate, a pedepselor aplicate, a bulei papale, confreriile toledane au continuat discriminarea etnică, alungând convertiții din mijlocul lor. Benito Ruano arată că printre primii care au aplicat Statutul lui Pero Sarmiento au fost membrii frăției zidarilor. Ca o replică la acest gest, nou-convertiții pantofari din Zaragoza s-au organizat într-o confrerie exclusivistă. Cordoba a urmat și ea exemplul din Toledo, unde Confradia de la Caridad s-a creat exclusiv pentru cristianos lindos. În mod clar, apare nu doar o problemă de discriminare, de sabotare a nou-creștinaților evrei, ci și o problemă în interiorul profesiilor, iar, mai grav, o problemă socială ce nu-și găsește, încă, soluția.
Pe măsură ce populația asimila convertiții cu evreii, nici statutul legal al evreilor nu era tocmai de invidiat. Regele Enrique IV adoptase dispoziții legale antisemite, în 1465, la Medina del Campo. Prin ele, relua, în fapt, dispozițiile de la Valladolid ale Catalinei de Lancaster, prin care evreii și musulmanii erau obligați să trăiască separat de creștini, să nu interacționeze social între ei, să nu fie medici pentru creștini și să poarte vestimentație care să-i distingă de restul lumii: „(…) evreii și evreicele, semne din pânză colorată la piept, aproape de umeri, unde pot fi văzute și nu ascunse, iar maurii, acoperăminte de cap galbene și cu luna albastră pe ele, iar maurele, luna”. Tuturor interdicțiilor discriminatorii li se adaugă unele și mai dure, precum interdicția pentru evrei și musulmani de a circumcide creștini, interdicția ca evreii și musulmanii să ocupe funcții publice și aceea de a lucra în public în zilele de duminică și alte zile de sărbătoare creștine. Altele se referă la interdicția de a părăsi Castilia, interdicția de a mai construi sinagogi, inderdicția de a-i pune pe creștini să jure că vor plăti la termenul agreat ceea ce au împrumutat, interdicția de a deține obiecte de cult creștine. Deja apare în lege certitudinea că evreii, maurii și creștinii răi, împreună, fură ostia și batjocoresc sfintele sacramente.
Contraofensiva convertiților evrei toledani, supuși discriminărilor și persecuțiilor, a venit în 1467, în ziua de 22 august,”Ziua focurilor Magdalenei”. Luând cu asalt catedrala din Toledo, convertiții i-au sechestrat pe enoriași înăuntru, chiar ucigând câțiva dintre aceștia și alți doi canonici. În ajutorul vechilor creștini au venit, însă, întăriri, ceea ce a dus la declanșarea unui adevărat război civil. Bătălia s-a dat în jurul catedralei și al cartierului Magdalenei, acolo unde convertiții au dat foc caselor. Aproximat 1.600 de case au ars atunci. După zile de luptă, convertiții au fost învinși, iar una dintre căpeteniile revoltei, Fernando de Torre, a fost ucis, lucru pe care l-au pățit și alți convertiți. Cadavrul său și al unuia dintre frații săi au fost expuse în piața publică. Lângă corpurile lor goale, un toboșar striga: „Aceasta este justiția ce se cere a se face comunității din Toledo în legătură cu acești trădători, căpitani ai convertiților eretici; pentru că au fost împotriva Bisericii, cereți să fie legați de picioare cu capul în jos: cine face ca ei, așa să plătească.” Într-adevăr, corpurile lor goale au stat atârnate cu capul în jos, timp de patru zile, iar în mâna unuia dintre brațele căzute la pământ ale lui Torre se găsea o hârtie legată, pe care scria toate lucrurile rele pe care le comisese acesta.
Luptele de stradă nu au încetat, din contră, au mai durat aproximativ o săptămână, timp în care autoritățile locale au interzis convertiților să mai dețină arme de orice fel. La rândul lor, pentru a se salva de răzbunare, mare parte dintre convertiți au ales să părăsească Toledo sau să se refugieze în bisericile și mănăstirile care le-au deschis porțile.
Pe fondul luptei pentru tron, care îi împărțea pe creștinii vechi și creștinii noi în tabere, creștinii vechi au început, prin toate mijloacele, o campanie de curățare a teritoriul Castiliei de toți cei care erau evrei ca atare, convertiți evrei, musulmani sau convertiți musulmanii. Din nefericire, ca și în cazul revoltei lui Pero Sarmiento, și acum, orașul a beneficiat, în cele din urmă, de iertarea regală, întărind astfel autoritatea antisemiților.
CAPITOLUL V
Legislația antisemită și expulzarea evreilor
V.1. Contextul expulzării
Expulzarea evreilor din 1492 are la bază influența pe care evreii și iudaismul îl aveau asupra acestor conversos. Cu alte cuvinte, evreii spanioli au fost expulzați din cauza convertiților evrei. E ceea ce a determinat sfârșitul iudaismului în Spania și crearea unor noi granițe pentru iudaism. În același timp, deși expulzarea evreilor se dorea o soluție pentru problema convertiților, ea nu a făcut decât să o accentueze în interiorul Spaniei unificate.
Renée Levine Melammed aduce în discuție opinia lui Henry Kamen, care susține că ideea de expulzare a evreilor își găsește germenii în acțiunea Inchiziției din Sevilla, acolo unde se înființează pentru prima oară în 1480. Ea este prima insituție, și nu Regii Catolici, care decretează expulzarea evreilor din Andaluzia în anul 1483, inclusiv a celor din Sevilla. Drept urmare, conchide Henry Kamen, așa cum îl citează Melammed, marea expulzare din 1492 nu este decât o extindere a expulzării regionale, pe care Inchiziția spaniolă a demarat-o, cu ajutorul regelui Fernando. De fapt, marea problemă a Bisericii Catolice, pe care regii, în fapt, au îmbrățișat-o, era coruperea pe care, considera ea, o exercitau evreii asupra noilor convertiți. Având în vedere faptul că aceștia trăiau în continuare ca o comunitate inseparabilă, continuând practicile iudaice, îmbrăcându-se la fel, chiar căsătorindu-se, Biserica avea toate motivele să se teamă. Există dovezi clare ale acestei mixturi în toate comunitățile evreiești și converso din anii premergători 1492.
Edictul Regilor Catolici din 1492 îi aduce pe evrei în fața unei situații cruciale: convertirea la creștinism sau expulzarea de pe teritoriul unde, secole la rând, își construiseră un destin. Mulți aleg convertirea, unii fug spre teritoriile apropiate – Portugalia, Italia, Țările de Jos -, în așteptarea unei reveniri. Alți fugari înțeleg situația ireversibilă și aleg calea Orientului – fie Nordul Africii, fie celelalte teritorii deja stăpânite de Imperiul Otoman, unde sunt chemați și bine primiți.
De ce aleg Regii Catolici o măsură extremă? Sigur, situația teritoriilor spaniole de la acea dată, cucerite de la mauri și unite, sub războiele Reconquistei, de către Coroana de Castilia și Aragon, era una greu de controlat. O societate de tip mozaic – musulmani, creștini (mulți mozarabi) și evrei – care generase obiceiuri departe de ceea ce visau regii și Biserica Catolică, putea fi reeducată doar prin eliminarea factorului disturbator. Așa pare să fi înțeles Regina Isabela soluționarea ereziei din sânul creștinismului. Pe de altă parte, regele Fernando vedea în expulzare un motiv de reglaj social și o soluție privind controlul nobilimii, dar și un motiv de câștiguri financiare prin exproprierea evreilor. Totodată, așa cum subliniază Léon Poliakov, Spania era în ochii lumii creștine un teritoriu al evreilor și maurilor, spaniolii înșiși fiind considerați evrei. Pamfletarii italieni vorbeau, în jurul anului 1500, despre odioasa sectă marană a spaniolilor, iar credința lor nesigură era numită peccadille d’Espagne. Poliakov citează dintr-un pamflet italian, L’Anti-Espagnol, care rezumă mentalitatea dominantă în lumea creștină în ceea ce îi privește pe spanioli și care explică, într-un fel, poate, decizia intransigentă a Regilor Catolici: ”… lichele din Castilia, catolici bastarzi, semi-evrei, semi-mauri, abia ieșiți din Sinagogă și din Coran”. Aceleași exemple se regăsesc până târziu, de pildă, în literatura franceză, în Garagantua și Pantagruel, de Rabelais, când Pantagruel refuză armele spaniole pentru că „tatăl său îi ura pe toți acești hidalgo, borrachos (bețivi), maranizați ca dracu”. Chiar în înseși vinele Regelui Catolic curgea ceva sânge evreiesc, moștenit pe linie maternă. Întrebându-se dacă nu cumva Machiavelli face, cu ironie, aluzie la paradoxul dintre decizia de expulzare dată de rege și originea sa evreiască, Poliakov amintește pasajul din Principele, care se referă la Fernando ca fiind monarhul ideal: ”(…) slujindu-se întotdeauna de religie, el începu să practice o sfântă cruzime, izgonindu-i pe marani din țara sa și depopulând-o: și nu poate fi dat vreun exemplu mai demn de milă și nici mai singular”.
Léon Poliakov spune că multitudinea de interdicții care preexistau Edictului din 1492, instituind astfel o practică a diferențierii și a marginalizării minorităților religioase, nu face altceva decât să dovedească faptul că ele erau încălcate frecvent. Așadar, Evul Mediu spaniol abundă de interdicții privind viața în comun a musulmanilor, evreilor și creștinilor în plan sexual, alimentar, vestimentar. De ce erau ele necesare? Poliakov susține că spiritul prea puțin religios îi anima pe locuitorii teritoriilor creștine și musulmane iberice să nu țină cont de diferențe. Istoricul notează cazuri de evrei care devin nași ai copiilor creștini și de participare a creștinilor la mesele evreilor, de pildă. Poate că nu întâmplător, Sfântul Scaun și celelalte țări creștine vedeau Spania ca pe un teritoriu în care locuitorii sunt în exclusivitate semiți. Este posibil astfel ca Edictul din 1492 să fi fost motivat de nevoia Regilor Catolici de a alunga păgânii din Spania și de a arăta Sfântului Scaun și întregii creștinătăți că Regatul este al creștinilor: un stat, o religie! Altfel, cum s-ar explica obsesia spaniolilor de a-și dovedi puritatea sângelui (limpieza de sangre), de a se curăța de tot ceea ce este semit în sângele lor? Mai mult, așa cum subliniază Eloy Benito Ruano, citându-l pe istoricul Américo Castro, pe epitaful mormântului Regilor Catolici din Granada, ultima redută cucerită de spanioli de la mauri, nu stă scris nici faptul că au definitivat Reconquista, nici faptul că au cucerit America, ci faptul că „o castă de spanioli le-a înfundat pe celelalte două” [mauri si evrei]: „Mahometice secte prostratores et heretice pervicacie exctinctores…”.
Important de menționat este că, cel puțin câteva decenii înainte de momentul expulzării, relația dintre regina Isabela, evrei și convertiți a fost mai mult decât strânsă. Aceștia au fost cei care au susținut-o, inclusiv financiar, în războiul civil pentru succesiunea la tron pe care aceasta l-a purtat cu Juana la Beltraneja, succesoarea regelui Enrique IV. Drept dovadă, evreii și convertiții ocupau poziții importante pe lângă regina Isabela – cum este Abraham Seneor, care era trezorier al Hermandad, una dintre cele mai mari și importante funcții în stat.
V.2. Legislația antisemită a Regilor Catolici
Un detaliu semnificativ este că perioada de început de domnie a Regilor Catolici este caracterizată printr-o anumită relaxare în raport cu problematica identității religioase, care permite convertiților reîntoarcerea la iudaism. Așadar, prozelitismul iudaic devine, treptat, o amenințare pentru Biserică, iar conturarea unui stat unitar și nașterea unei pături de mijloc spaniole creează premisele unor acțiuni și legislații antisemite adresate fie evreilor, fie convertiților evrei. Ca urmare, în 27 aprilie 1467, regii adoptă dispozițiile Cortes-ului de Madrigal. Prevederile asumate îi obligă pe evrei și pe musulmani să poarte semne distinctive pe veștminte, să nu poarte aur și argint, să anuleze acordurile verbale de împrumut cu creștinii, iar judecătorilor evrei și mauri li se ia dreptul de participare în cauze litigioase, chiar dacă acestea se petrec între membrii propriei comunități.
Regii merg mai departe și adoptă noi prevederi discriminatorii, mai dure, în Toledo, la 15 iunie 1480. În fapt, în mare parte, Regii Catolici reiterează legile antisemite din 1412 ale Catalinei de Lancaster, ceea ce arată schimbarea de paradigmă a relației dintre ei, evrei și convertiți. Separarea evreilor și maurilor în locuri diferite de cele în care trăiesc creștinii și interdicția de a ajuta musulmanii și „răii creștini” de a fugi din regat sunt două argumente importante ale legii din Toledo. Motivația există chiar în corpul legii: se cere separarea pentru că „din traiul amestecat al evreilor și maurilor cu creștinii rezultă mari pagube și inconveniente”. Un alt articol al legii arată că o parte a creștinilor, denumiți „creștini răi”, ajută maurii cu arme, cai, mâncare, în schimbul fugii acestor creștini în teritoriul maur, unde aceștia revin la iudaism sau la islam. Iată motive profunde de îngrijorare pentru Regii Catolici, în plin război al Reconquistei, în plin conflict etnico-religios și de clasă, generat în sânul regatului. „Mari pagube și inconveniente au avut bunurile noastre în special în Andaluzia, din cauza unor înțelegeri pe care unii creștini le fac în țara maurilor, introducând și dând maurilor arme și cai și pâine și multe alte lucruri și scoțându-i pe mauri și mudejari și captivi și răi creștini prin porturi ca să poată să rămână pe pământul maurilor”. Textul spune și ce pedeapsă vor primi acei răi creștini, care, dincolo de ajutorul ilicit pe care îl dau, se mai și reîntorc la credința părinților lor. Aceștia vor fi arși, iar bunurile lor, confiscate.
V.3. Edictul Granada – 1492
În final, Edictul Granada sau Edictul Alahabra, căci acolo s-a semnat, la 31 martie 1492, de către Regii Catolici, consfințește, pentru spanioli, eliminarea definitivă a elementului negativ, a străinului prin excelență, a evreului. În realitate, această expulzare nu face decât să agraveze o problemă socială deja existentă și să ducă la creșterea antisemitismului centrat pe „evreul ascuns”, maranul.
Cauzele expulzării sunt explicate încă din primele paragrafe ale Edictului: coruperea creștinilor de către evrei și reîntoarcerea acestora la iudaism. Așadar, a convertiților evrei, căci cine se putea reîntoarce la vechea lege, așa cum acuză în document Regii? Mai mult, Edictul regal face și un istoric al legislației anterior adoptate, prin care s-au făcut eforturi pentru a întrerupe practicile eretice ale convertiților, prin separarea acestora de evrei, așa cum a rămas scris în legile din Toledo, în 1480.
Iată, însă, concret, ce spune Edictul de Expulzare:
„Don Fernando și dona Isabel, prin mila Domnului, rege și regină ai Castiliei, Leon, Aragon, Sicilia, Granada, Toledo, Valencia, Galicia, Mallorca, Sevilia, Sardinia, Cordoba, Corcega, Murcia, Jaen, Algarve, Algeriza, Gibraltar și ale insulelor Canare, conte și contesă de Barcelona și seniori ai Vizcaya și ai Molina, duci ai Atenei și ai Neopatriei, conți de Rusellon și de Sardinia, marchizi de Oristano și de Gociano, prințului Juan, fiului nostru drag și iubit, infanților, prelaților, ducilor, marchizilor, conților, superiori ai ordinelor militare, superiori ecleziastici, nobili, comandori, seniori ai castelelor și ai cetăților regatelor și senioriilor noastre și adunărilor, împuterniciți ai monarhiei, primari, însărcinați cu menținerea ordinii, judecători, cavaleri, scutieri, oficiali și nobili din cel mai nobil și leal oraș, Burgos, și din alte orașe și târguri și locuri ale episcopiei voastre și tuturor evreilor și fiecăruia dintre ei, atât bărbați, cât și femei, de orice vârstă ar fi, și pentru oricine privește această scrisoare, salutări și misericordie.
Este bine știut sau trebuie să se știe că pentru că am fost informați că în regatele noastre existau niște creștini răi care iudaizau și au comis apostazie împotriva Sfintei noastre Credințe Catolice, din cauza comunicării permanente dintre evrei și creștini, în Cortes-urile pe care le-am reunit în orașul Toledo în anul 1480 am cerut să fie separați numiții evrei din toate orașele și târgușoarele și locurile regatelor și senioriilor noastre și să li se facă locuri separate unde să trăiască, crezând că prin această separare situația va fi remediată. Și de aceea am reușit și poruncit să se stabilească Inchiziția în regatele și senioriile noastre și, cum bine știți, de 12 ani este, și prin ea s-au găsit mulți vinovați, precum este cunoscut și precum suntem informați de către inchizitori și de alte multe persoane religioase, clerici și laici, e un fapt dovedit marele rău care i-a cuprins și care persistă în creștini din cauza legăturii, a conversațiilor și comunicării pe care le-au avut și pe care le au cu evreii, despre care s-a dovedit că încearcă mereu, prin toate căile și modurile posibile, să îi sustragă de la Sfânta noastră Credință Catolică pe fidelii creștini și să îi îndepărteze de ea și să îi atragă și să îi pervertească la credința și judecățile lor greșite, instruindu-i în ceremoniile și riturile legii lor, făcând adunări unde le citesc și îi învață ceea ce trebuie să creadă și ce reguli să țină, potrivit legii lor, încercând să îi circumcidă pe ei și pe fiii lor, dându-le cărți pentru a-și face rugăciunile lor și arătându-le zilele de post pe care trebuie să le țină și adunându-se cu ei să citească și să-i învețe tradițiile legii lor, anunțându-i când este sărbătoarea de Paște, înainte să vină, spunându-le ceea ce trebuie să facă, dându-le și aducându-le din casa lor azimă și carne preparată conform regulii, informându-i asupra lucrurilor de la care trebuie să se abțină, atât în ceea ce privește alimentele, cât și pentru alte lucruri care presupun respectarea legii lui Moise, făcându-i conștienți că nu există altă lege și alt adevăr decât aceasta. E evident din spusele nenumărate și mărturii, atât ale acestor evrei, cât și de la cei care au fost pervertiți și înșelați de ei, ceea ce a cauzat un mare rău, aducând distrugere și dezonoare Sfintei noastre Credințe Catolice.
Și cum de multe ori am fost informați despre aceste fapte, dinainte, și știm că adevărata soluție pentru toate aceste pagube și inconveniente consta în stoparea oricărei comunicări între amintiții evrei și creștini și să-i dăm afară din toate regatele noastre, ne-am mulțumit să-i trimitem afară din toate orașele și târgurile și locurie din Andaluzia, unde se pare că au produs cel mai mare prejudiciu, crezând că aceasta va fi suficient ca locuitorii din celelalte orașe, târguri și locuri din regatele și senioriile noastre să înceteze a mai comite cele mai sus menționate. Și pentru că suntem informați că nici măcar justiția făcută împotriva unora dintre evreii menționați, găsiți extrem de vinovați pentru crimele amintite și transgresiunile împotriva Sfintei noaste Credințe Catolice nu e de ajuns ca o soluție completă pentru a înlătura și face să înceteze această mare jignire la adresa credinței și religiei creștine, pentru că zilnic se descoperă și se arată că amintiții evrei continuă obiectivul lor rău și păgubos acolo unde trăiesc și relaționează și pentru că nu a rămas loc unde să nu poată fi jignită mai mult Sfânta noastră Credință, astfel, atât în cei ce până acum Dumnezeu a dorit să rămână, cât și în cei ce au căzut, revine Sfintei Mame Biserici datoria de a-i însănătoși și de a minimaliza răul, căci potrivit slăbiciunii umanității noastre, și viclenia și tentația diabolică, care au continuat să ne provoace, ar putea cu ușurință să continue, dacă nu este înlăturată cauza principală a acestora, care înseamnă să dăm afară amintiții evrei din regatele noastre. Deoarece atunci când o crimă gravă și detestabilă este comisă de către mai mulți sau doar de unul dintre cei din colegiu sau din universitate este normal ca acea universitate sau colegiu să fie dizolvate și anihilate și cei mici de către cei mari și unii și alții să fie pedepsiți, și aceia care pervertesc traiul bun și onest al orașelor și târgurilor și prin contagiere pot aduce prejudicii celorlalți să fie expulzați din teritorii și chiar și pentru alte cauze mai ușoare care aduc prejudicii republicii, cu atât mai mult pentru cea mai mare dintre crime și cea mai periculoasă și contagioasă cum este aceasta.
În final, noi, cu consilierea și părerile anumitor prelați și ale granzilor și cavalerilor regatelor noastre și ale altor persoane care aveau cunoaștere și cunoștință a Consiliului nostru, gândindu-ne îndelung la aceasta, poruncim să plece toți numiții evrei și evreice din regatele noastre și ca niciodată să nu se întoarcă vreunul dintre ei. Și pentru ei poruncim să se aplice această carte, de aceea cerem tuturor evreilor și evreicelor, de orice vârstă, care trăiesc și locuiesc în regatele și senioriile noastre, atât pământeni, cât și cei nepământeni, care în orice fel sau din orice motiv vor fi venit și sunt, ca până la finalul lunii iulie, prima care vine în acest an, să iasă din menționatele noastre regate și seniorii, cu fiii și fiicele, servitori și servitoare, rude ale evreilor, mici și mari, de orice vârstă sunt, și să nu îndrăznească să se întoarcă în ele sau să rămână în ele, în niciun loc din ele, nici măcar în trecere și nici în altă formă, astfel că dacă nu fac și îndeplinesc porunca și vor fi găsiți în numitele regate și seniorii ale noastre, riscă pedeapsa cu moartea și confiscarea tuturor bunurilor pentru casa regală și fisc, iar pedepsele se vor aplica imediat, fără alt proces, sentință sau declarație. Și poruncim ca nicio persoană din numitele regate ale noastre, de orice nivel și condiție, demnitate ar fi, să nu îndrăznească să primească, să găzduiască și nici să apere și să țină, public sau secret, evreu sau evreică, o dată trecut termenul de sfârșit de iulie, de atunci înainte, niciodată, nici pe pământurile lor, nici în casele lor, nici în altă parte din regatele și senioriile noastre, sub pedeapsa pierderii tuturor bunurilor lor, a vasalilor, fortărețelor și a altor moșteniri, și, de asemenea, orice misericordie din partea noastră, și toate vor fi date casei regale și fiscului.
Și pentru că menționații evrei și evreice vor putea, în toată perioada până la sfârșitul lunii, să dispună de ei și de bunurile lor și de pământurile lor, prin prezenta îi luăm și îi primim sub protecția și siguranța noastră și apărare regală și îi asigurăm pe ei și bunurile lor, astfel încât în perioada până în ultima zi a lunii iulie să poată merge și să fie în siguranță și să poată să intre și să vândă și să schimbe și să rezolve cu toate bunurile lor mobile și să dispună de ele liberi și cu bună știință și ca în perioada dată să nu li se facă rău sau să fie prejudiciați și să nu fie încălcată legea cu ei, cu bunurile lor, împotriva justiției, iar cei care încalcă porunca noastră vor fi pedepsiți. Și tot așa dăm drept numiților evrei și evreice să poată scoate afară din regatele și senioriile noastre bunurile lor și moștenirile, pe mare sau pe uscat, atât timp cât nu scot aur, argint sau monedă bătută, nici să ducă alte lucruri nepermise, prin legile regatelor noastre, cu excepția mărfurilor care nu sunt interzise sau care sunt scrisori de schimb.
Și astfel, poruncim tuturor consilierilor, magistraților, cavalerilor, scutierilor, oficialilor și nobililor numitului oraș Burgos și ai altor orașe și târguri și locuri ale regatului și senioriilor noastre și tuturor vasalilor noștri să respecte și să împlinească și să facă să se împlinească această carte și tot ce ea conține, să ofere îndrumarea și ajutorul necesare pentru punerea ei în executare, sub pedeapsă din partea misericordiei noastre și a confisării tuturor bunurilor și funcțiilor pentru depozitul noastru și fisc. Și ca prin aceasta să fie înștiințați toți ca nimeni să nu pretindă că nu o cunoaște, poruncim ca această carte a noastră să fie citită în toate piețele și locurile de întâlnire a orașului menționat și în orașele importante și în târgurile și locurile episcopiei de către toboșar și în prezența scribului public. Și ca nimeni să nu facă în contra a ceea ce a fost stabilit, subiect de pedeapsă a misericordiei noastre suverane și de anulare a funcțiilor lor și de confiscare a bunurilor pentru cei care fac în contră. Și, în plus, poruncim să se arate și să se demonstreze curții cu o mărturie semnată, specificând modul în care edictul a fost dus la capăt.
Dat în orașul nostru Granada în ziua XXXI a lunii martie anul nașterii domnului nostru Isus Hristos 1492.
Eu, Regele. Eu, Regina.
Eu, Juan de la Coloma, secretar al Regelui și al Reginei, domnii noștri, care a scris-o din ordinul lor.
Înregistrat de Cabrera Almaçan, cancelar.”
Edictul Granada conține, așadar, atât motivația și antecedentele legislative, cât și decizia finală. Ne dă seamă în conținutul său de reiterarea întregii legislații antisemite – legile de separare de creștini, de pildă – și aduce în prim plan problema socială care va domina de acum încolo toate straturile sociale ale Spaniei: evreul convertit.
Cauza expulzării pare să o reprezinte convertiții care, în prezența rudelor lor de sânge, evreii, continuă să se reîntoarcă la religia antedecesorilor lor. Deși motivată religios, în realitate, dispariția forțată a evreilor din Peninsulă are ca miză asimilarea acestora în marele corp creștin spaniol. În fapt, regii sperau la convertiri masive ale evreilor, așa cum o arătase experiența din urmă cu un secol și utilizarea lor în continuare în meseriile pe care le cunoșteau. Problema pe care regii nu au anticipat-o a fost că însuși marele corp social creștin avea o problemă cu toți aceia care descindeau din mauri și, mai ales, din evrei. Convertiții evrei erau mai mulți, mai bine pregătiți și ostentativi, dacă era vorba mai ales de aceia care nu renunțaseră niciodată la evreitatea lor.
Din punctul de vedere al lui Stephen Haliczer, decretul de expulzare este emanația unei politici eșuate a Regilor Catolici în ceea ce privește protecția comunităților iudaice și trebuie văzut drept „o încercare de a raționaliza și justifica înfrângerea politică masivă a monarhiei”. Haliczer consideră că motivația decretului este profund exagerată și înșelătoare, cu atât mai mult cu cât nici măcar o clipă nu sunt amintiți ca victime ale așa-zisei propagande iudaice convertiții, ci „credincioșii fideli”. În plus, Haliczer susține că politica regilor, dominată de dorința de a controla grupuri sociale distincte – o parte a nobilimii și masele – și de a primi sprijin politic și militar a cauzat adoptarea unor legi antisemite care nu au făcut decât să ducă spre decizia expulzării. La rândul său, Inchiziția a mizat pe antisemitismul popular și l-a amplificat, astfel încât, eliminarea evreilor din Peninsulă a fost văzut ca un act de normalitate. Fanatismul religios al franciscanilor și dominicanilor, care erau dominanți în structurile Inchiziției, s-a resimțit în toate etapele conflictelor sociale, pe care le-au amplificat. Mai mult, Haliczer amintește de faptul că însuși cronistul Regilor Catolici, Bernaldez, scrie că „după ce a fost făcut public ordinul de expulzare (…), sinagogile au fost literalmente invadate de călugări franciscani și dominicani, care încercau să îi convertească pe evrei.”
În fapt, au existat mai multe documente de expulzare a evreilor, și nu este vorba despre cele din anii anteriori lui 1492, respectiv expulzarea din Andaluzia din 1483 și cele din arhiepiscopia din Zaragoza și a diocezei din Albaracin din anul 1486. Este vorba despre același Edict din 1492, emis în trei exemplare care aveau mici diferențe de conținut. Unul este acela care a fost scris inițial de Tomas de Torquemada, inchizitorul general al Supremei, apoi este vorba despre cel semnat doar de regele Fernando II de Aragon și un al treilea, cel mai cunoscut, acela semnat de regele Fernando și de regina Isabela. De ce era nevoie de atât de multe documente pentru aceeași decizie? În primul rând, primul, datat în 20 martie 1492, al inchizitorului Torquemada, nu putea avea autoritatea de a fi implementat pe tot teritoriul Coroanei, așa cum ar fi avut-o un document cu sigiliul regal. Așadar, actul, gândit și redactat de Torquemada, a fost asumat, în cele din urmă, de ambii regi, care l-au semnat la 31 martie al aceluiași an. Cum însă, Aragonul nu o recunoștea pe Isabela decât ca regină consoartă și nu cu autoritate egală cu a regelui Fernando, asemenea Castiliei, Fernando este singurul care a semnat un decret ce urma să se aplice pe pământuri aragoneze, inclusiv Sardinia și Sicilia. Restul teritoriului spaniol dominat de Regii Catolici, inclusiv Granada, recucerită de la mauri, se supuneau deciziilor regale luate în concordanță și asumate de ambii regi. Acest obicei de a trata separat problemele legale ale Coroanei de Aragon și ale Coroanei de Castilia a rămas pe toată perioada domniei celor doi regi. Atât Edictul pentru Aragon, cât și cel pentru restul teritoriilor spaniole, sunt datate 31 martie, iar expunerea motivației expulzării este, în linii mari, aceeași. Există, însă, și ceva diferențe notabile în textul pentru Aragon, asumat doar de Fernando, unde se reiau nu doar problemele de ordin religios, ci, interesant, câteva dintre stereotipurile antisemite. Cel mai accentuat este acela legat de practicile de cămătărie ale evreilor, prin care erau acuzați că au încălcat încrederea regelui și i-au sărăcit pe creștini. De asemenea, alte stereotipuri tipice Evului Mediu, care se regăsesc în documentul de Aragon, sunt „perfidia” și „răutatea” poporului evreu. Din Edictul semnat de regele Fernando, reiese că, fiind dezamăgit de natura rea a acestor evrei, care nu doar că au atras cu perfidia lor diabolică bunii creștini spre religia lor, dar i-au și deposedat de bunuri prin îndatorarea acestora, ci au și pierdut sprijinul regal. Și cum ei sunt la dispoziția regelui, acesta dispune să îi dea afară pentru a-și primi astfel pedeapsa și a salva credința adevărată. Tonul din acest Edict este cu mult mai dur decât acela asumat și de regina Isabela. Una dintre posibilele explicații poate fi tradiția antisemită mai lungă a Aragonului, care s-a aflat mereu sub influența fanaticilor călugări dominicani și franciscani veniți din teritoriile franceze și, unde a existat, anterior Supremei, Inchiziția medievală papală. Mai este o altă explicație, care pare a fi valabilă pentru întreg teritoriul spaniol. După nimicirea așezărilor evreiești, sărăcirea, convertirile forțate și asasinările evreilor, care au debutat în 1391 pe întreg teritoriul creștin spaniol, comunitățile s-au reorganizat cu greu și cu greu au reușit să supraviețuiască. Mai mult, locurile lor au fost preluate în bună măsură de către convertiți, astfel încât, în 1492, comunitatea evreiască devenise prea puțin utilă regilor. Putea fi mai rentabil, deci, pentru regi să scape de evrei și să lase loc liber confiscărilor bunurilor acestora și eliberării de ură pe care masele o acumulaseră și, în același timp, să satisfacă cerințele prelaților. O dată ce mâna regilor s-a ridicat de pe comunitățile evreiești, acestea au fost destinate pieirii.
Asunción Blasco Martínez spune că Edictul Granada a fost făcut public abia la o lună după semnare, ceea ce diminuat, în fapt, perioada de reședință a evreilor. Mai grav, aceștia „nici măcar nu au primit notificarea ordinului de expulzare”, despre care au aflat prin intermediari. Situația a dus la vânzări rapide de bunuri, pe nimic, la sechestrări de bunuri ale datornicilor, și chiar la obligativitatea ca evreii bogați să plătească pentru cei săraci. Cu toate acestea, Marisa Bueno Sanchez susține că intenția regilor era aceea de a determina convertirea a cât mai multor evrei și nu exilarea acestora, chiar dacă în Edict nu se menționează acest lucru. Asemenea lui Stephen Haliczer, și Marisa Bueno spune că această perspectivă ne-o dă chiar cronicarul regilor, Bernaldez. „(…) dar trebuie să privim dincolo de ceea ce spune decretul: este clar că mai degrabă convertirea decât expulzarea a fost principalul obiectiv și singura cale ca evreii să poată rămâne în teritorii. Acest lucru este confirmat de cronicarul Bernaldez: Fernando și Isabela ”au poruncit ca Sfânta Evanghelie și credința catolică și doctrina creștină să fie predicate tuturor evreilor din Spania și teritoriile ei, iar cei care doreau să se convertească și să fie botezați puteau să rămână în teritoriile lor, ca supuși ai lor cu toate bunurile lor.”
Mare parte dintre istorici estimează că dintr-un total de 80.000 – 100.000 de evrei, doar jumătate a emigrat și, dintre aceștia, cei mai mulți s-au refugiat în Portugalia și în Nordul Africii. Se pare că o mare parte dintre evreii din Aragon a preferat teritoriile din Italia, iar migrația sefarzilor și a maranilor s-a făcut, treptat, spre mai multe zone din Europa și Imperiul Otoman, Mexic, America de Nord și Sud și America Centrală. Cealaltă jumătate rămasă în teritoriile spaniole s-a convertit la creștinism, am putea spune forțați – fie exilul, fie moartea, fie botezul! -, îngroșând rândul categoriei conversos și, astfel, menținând în Peninsulă o „problemă evreiască” greu de soluționat pentru autoritățile statale și ecleziastice. Toată perioada modernității, numită secolele de aur ale literaturii și culturii spaniole, este impregnată de construcția imaginii „evreului ascuns”.
V.4. Exilul post-expulzare din 1492: cazul Portugalia
O parte dintre evreii care au fugit din Spania în anul 1492 ajung în Portugalia, însă experiențele evreilor portughezi și spanioli diferă. Spre deosebire de Spania, în Portugalia nu existase nici convertirea din 1391, nici propaganda antievreiască. Cu toate acestea, Renée Levine Melammed spune că există indicii că ar fi existat un atac asupra comunității în Lisabona anului 1449. Între comunitatea sefardă spaniolă și cea portugheză existau, însă, legături de familie, așa cum reiese din vizitele frecvente pe care evreii spanioli le efectuau în Portugalia, anterior expulzării din 1492. Ceea ce e interesant este că, nu de puține ori, rămâneau în Portugalia, pentru a găsi adăpost în momente de restriște, precum convertirea: „călătoreau în Portugalia pentru refugiu, câteodată după ce cedaseră convertirii”.
În Spania, instaurarea Inchiziției, în 1478, duce la schimbarea raporturilor între conversos și evrei. Mulți conversos aleg drumul Portugaliei, ceea ce îi face suspecți de iudaizare și erezie. În Portugalia începe să se dezvolte, din nefericire, în mase, un puternic sentiment anticonversos. Între 1483-1484 apare epidemia de ciumă, iar vinovați sunt găsiți conversos, acuzați că ar fi atras boala din cauza păcatului ereziei. Drept urmare, așa cum arată Melammed, în august 1484 convertiții castilieni sunt expulzați din Lisabona, Evora și Porto. Melammed spune că în Portugalia se mai petrece un fenomen inexistent până la acea dată și inedit, în același timp, anume resentimentul populației creștine față de convertiți se extinde asupra întregii comunități de evrei portughezi. Așadar, dacă în cazul Spaniei convertiții sunt urâți pentru că se trag din evrei, iar cauza răului se află în evreitatea lor, în Portugalia, convertiții sunt direct responsabili de ura pe care portughezii o simt față de evrei, iar cauza răului se află în erezia lor.
Momentul expulzării evreilor din Spania duce la un influx semnificativ al comunității sefarde în Portugalia. Regele Portugaliei, Ioan al II-lea, calculează perfect momentul și nu întârzie să profite de prezența nou-veniților în țara sa, unde, spre deosebire de Spania, nu există, la acea dată, nici Inchiziția, nici decretele regale care să împiedice existența comunității pe teritoriul lusitan. Așadar, evreii sunt primiți în condițiile impuse de decretele regale, prin care se stipula că aceștia puteau intra dacă plăteau o taxă de 8 cruzados per capita. De asemenea, nu erau obligați la plata niciunei taxe meseriașii care lucrau în domeniul armamentului și al construcției maritime. Regele mai permitea unui grup de 600 de familii să rămână, după 8 luni, dacă plăteau câte 100 de cruzados, fiecare. În cazul în care evreii intrau fraudulos în țară, deveneau sclavi ai Coroanei. Același lucru se aplica și celor care intraseră deja, dar nu reușiseră să plătească taxele legale. Acest grup a rămas la voința regelui, care a reușit să îi convertească, după ce le-a promis mai multe drepturi. Acesta este grupul de sefarzi spanioli care s-au botezat de bunăvoie în Portugalia, în octombrie 1492, așa cum observă Melammed. Cu toate acestea, continuă Melammed, convertirile forțate se aflau pe agenda regelui Portugaliei. Regele a ordonat separarea de comunitate a minorilor din rândul exilaților și a debitorilor care intraseră legal în țară. Conform cronicilor sefarde ale lui Samuel Usque și Samuel Ibn Vega, spune Melammed, aceștia au fost trimiși în insula São Tomé sau Islas Perdidas, unde au fost mâncați de „șopârle gigantice”, adică de crocodili, sau au murit de foame și de sete. De asemenea, Ibn Vega susținea că, de-a lungul timpului, supraviețuitorii, frați și surori, s-au căsătorit între ei. Aceeași Melammed precizează că alte raportări arată o cu totul altă imagine a situației. Motivul deportării copiilor în São Tomé ar fi avut la bază, pe de o parte, ideea de a rezolva afluxul imens de evrei în Portugalia și, pe de altă parte, viza un plan pe termen lung, de populare și de dezvoltare a insulei portugheze. Se pare că, în realitate, doar 2.000 de copii ar fi fost duși în São Tomé, iar dintre aceștia doar 600 au supraviețuit, cauza majoră a morții lor fiind malaria.
Cei mai mulți evrei spanioli au rămas, însă, în Portugalia, reprezentând între 60.000 și 120.000 de suflete. Ei aveau de înfruntat noi schimbări. Odată cu moartea regelui Juan al II-lea și urcarea pe tron a regelui Manuel I, situația politică a Portugaliei avea să aducă Spania și influența ei mai aproape de destinul evreilor fugari. Condiția viitoarei soții a regelui Manuel, infanta Isabela a Spaniei, și a părinților săi, Regii Catolici, pentru parafarea acordului căsătoriei, a fost o Portugalie fără evrei. Acest fapt lovea, însă, direct în interesele economice ale regelui. Un Decret de expulzare apare în decembrie 1496, prin care se cerea tuturor evreilor, portughezi sau spanioli, să aleagă între convertire și plecarea definitivă din țară, asemenea decretului Coroanei Spaniei. Termenul impus de Decret expira în octombrie 1497. Pentru a reconcilia propriile interese cu acelea ale regilor Spaniei, Manuel I găsește o soluție inedită pentru comunitatea evreiască. Deși le confiscase toate bunurile, cimitirele și sinagogile, regele nu avea de gând să îi lase pe evrei să plece. Au avut loc convertiri ale grupurilor în masă, mai ales în Lisabona, înainte și după 30 mai, cum notează Melammed. De asemenea, copiii erau separați de părinți, pentru a forța convertirea adulților și pentru a-i educa pe cei mici în spiritul religiei creștine. Conform deciziilor regale, timp de 20 de ani nimeni nu avea dreptul să cerceteze comportamentul religios al noilor creștini. În fapt, regele încuraja, astfel, asimilarea de bunăvoie a evreilor. Mai mult, în 1499, regele a emis un decret prin care le era interzis acestor evrei convertiți să emigreze. Dorința manifestă a lui Manuel I de a asimila evreii până la dispariție s-a reflectat și în decretul valabil între 1497 și 1507 prin care noii creștini nu aveau voie să se căsătorească între ei. Chiar dacă regele pare să fi protejat evreii nou-convertiți, aceștia au fost supuși unor discriminări antisemite demne de Spania Evului Mediu. Vechii creștini erau, așa cum se întâmpla și în Spania, total nemulțumiți de noile poziții sociale și economice câștigate de vechii evrei deveniți creștini. Anul 1504 marchează debutul unor manifestări ostile convertiților, din partea maselor, care culminează cu uciderea unui nou convertit care ar fi comentat, cu cinism, un presupus miracol, în interiorul unei mănăstiri dominicane. Ulterior, și fratele acestuia a fost ucis. Este, așadar, momentul declanșator, iar în lipsa intervenției imediate a autorităților, călugării dominicani au reușit să incite masele. Au fost asasinați, numai într-o zi, în Lisabona, 600 de nou-convertiți, spune Melammed. Autoarea subliniază că atacatorii erau incitați să omoare „evrei”, deși, practic, aceștia nu mai existau în peninsulă: „Mulțimile și călugării strigau moarte „evreilor”. Cu alte cuvinte, la 9 ani după convertirile în masă, un termen care deja ar fi trebuit să fie mort în această societate, mai precis „evreu” (mai degrabă decât „creștin nou”) trăia și era folosit cu succes pentru a incita masele”. După trei zile de revolte, bilanțul a fost tragic: 2.000 de nou-creștini au fost omorâți. Regele și suita sa nu se aflau în capitală din cauza ciumei, iar măsurile au fost slabe și tardive. Drept urmare a acestor evenimente, convertiții au cerut permisiunea de a părăsi țara, iar după mai bine de un an, spune Melammed, li s-a dat voie să plece și să-și vândă proprietățile.
V.5. Dreptul de reîntoarcere al evreilor în regatele spaniole
Între timp, în Spania, în același an 1492, în care a intrat în vigoare decretul Coroanei Spaniei privind expulzarea sefarzilor, la câteva luni distanță, Regii Catolici emit un nou document, publicat la data de 10 noiembrie, în Barcelona, prin care se acordă posibilitatea întoarcerii în Regat, în siguranță, a unui grup de evrei. Condiția impusă? Convertirea imediată sau declararea intenției de a se converti, odată întorși în Regat. Regii au emis asemenea ordine numite „scrisori de asigurare” și în perioadele care au urmat, respectiv 30 iulie 1493, 10 martie 1498, însă ele sunt răspunsuri punctuale la solicitările evreilor de a se întoarce și de a deveni creștini și nu trebuie văzute nici ca măsuri prin care se anulează efectele Edictului de expulzare, nici ca având un caracter general, din punct de vedere al implementării. Pentru ca aceste răspunsuri să poată fi emise, solicitarea trebuia făcută de evrei, iar pentru acceptarea reintegrării în teritoriile spaniole, punctul de pornire al cererii îl reprezentau recunoașterea greșelilor lor, dezicerea de iudaism și acceptarea convertirii. După ce regii acceptau să-i reprimească, documentul emis descria pașii care trebuie urmați: reîntoarcerea pe traseul parcurs la plecare, iar convertirea – dacă nu fusese deja făcută – urma să fie realizată în Spania, în prezența martorilor, autorități laice și ecleziastice, pentru a nu se comite fraude. În final, regii le garantau recuperarea bunurilor și siguranța. Printre alte prevederi emise în aceste scrisori este și aceea că se oferea o perioadă de grație, în care puteau să se reîntoarcă drept evrei, dar cu obligația ca, în această perioadă, să se convertească. Citându-l pe Enrique Cantera Montenegro, Melammed afirmă că, în timp ce anul 1492 a dus la fuga majorității sefarzilor în exil, mai mult de jumătate dintre aceștia au revenit în Spania până în 1497. Cei mai mulți veneau din Portugalia și Nordul Africii. Coroanei chiar a emis documente prin care oferea protecție evreilor reveniți și ajutor pentru recuperarea averilor confiscate. Acest fapt naște invidii din partea vechilor creștini. Drept urmare, se ridică problema protecției noilor convertiți. Regele Fernando emite un decret, în octombrie 1493, în Barcelona, prin care se specifică tratarea cum se cuvine a nou-creștinilor. Aceștia nu trebuiau denigrați, umiliți sau intimidați, respectiv să nu se folosească nume depreciative precum tornadizos sau judios. Această atitudine tolerantă din partea Coroanei ia sfârșit, însă, odată cu Decretul emis, tot în Granada, în data de 5 septembrie 1499. Această dată marchează momentul final al procesului de expulzare, început în 1492. De acum încolo, niciun evreu nu mai avea dreptul să intre în Spania, cu excepția celor care își declaraseră deja intenția de a se converti. Pedeapsa pentru nerespectarea Decretului era moartea.
Influența politicii spaniole s-a făcut simțită pe măsură ce puterea acesteia în Europa și în lume creștea. Până la sfârșitul secolului al XV-lea, Spania contagiase cu decizia de expulzare a evreilor Portugalia. În 1497, aproape toți evreii au devenit, fără voia lor, portughezi. În Navarra, evreii sunt expulzați în 1498, anul în care este anexată teritoriilor aragoneze ale regelui Fernando.
Deși din punct de vedere internațional, gestul regilor a fost foarte bine primit, spaniolii nu au putut scăpa de stereotipurile care începuseră deja să se construiască în secolul al XV-lea despre ei. Europenii îi văd pe spanioli ca ne-europeni, cum am spune astăzi, ca pe elemente alogene, căci îi consideră dacă nu creștini, cel puțin eretici și, din punct de vedere genetic, o mixtură semită de mauri și evrei. Persecuțiile Inchiziției, deși, așa cum susțin mai mulți cercetători, nu au fost mai rele ca în alte părți ale Europei, sunt baza, alături de mitul despre originile rasiale ale spaniolilor și obiceiurile lor dubioase de a exista, a ceea ce este cunoscut în Europa drept Legenda Neagră.
CAPITOLUL VI
Identitatea marană
VI.1. Conversos și sefarzi
Léon Poliakov susține, ca foarte mulți alți istorici, teza bunei conviețuiri a celor trei mari religii în teritoriile spaniole medievale, convivencia, obicei mai răspândit în teritoriile maure, dar care a fost asumat și în teritoriile creștine. Exemplele pe care acesta le dă, în mod particular, vizează, nu întâmplător, raportul dintre evrei și creștini, având în vedere conflictul existent în lupta de supremație a doctrinei creștine asupra iudaismului din care se trage. Problema care se ridică este dacă e vorba de bune relații între evrei și creștinii vechi sau vorbim despre relațiile dintre creștinii noi și evrei. E foarte posibil ca, în realitate, cazurile să se refere mai mult la această a doua situație, fără, însă, a neglija relativa toleranță care exista în teritoriile musulmane și creștine iberice între evrei și vechii creștini. Momentul 1391 este un moment de cotitură pentru comunitatea sefardă. Mulți se văd nevoiți să se converteasă la creștinism, după un val violent de pogromuri care debutează în Sevilia. Acești nou-creștinați vor rămâne, în bună măsură, evrei, dar vor beneficia de avantajele sociale și economice pe care convertirea le aduce cu sine. Imediat după convertirile forțate, evreii trecuți la creștinism vor trăi aproape de comunitatea evreiască, lovită puternic din punct de vedere economic. Mare parte dintre conversos devin influenți și bogați. Unii vor alege să susțină financiar comunitatea evreiască sărăcită. Până la momentul apariției Inchiziției nu există aproape nicio restricție în această relație. Sunt relatate pe larg cazuri de creștini care participă sau ascultă slujba de Shabbat, mănâncă cosher, citesc cărți evreiești și practică aceleași meserii pe care le aveau anterior convertirii. De asemenea, evreii participă la ceremoniile de botez ale copiilor convertiților și la evenimentele de viață importante ale acestora.
Stepher Haliczer, care analizează dintr-o perspectivă sociologică și antropologică interacțiunea dintre convertiți și evrei, spune că ea trebuie văzută în logica relației dintre dominant și dominator, inferioritate și superioritate, așa cum subtil reiese din mărturiile iudaizanților deținute de Inchiziție. În acest sens, Haliczer analizează schimburile de cadouri între evrei și creștini. În timp ce evreii ofereau matzot, mâncare cosher, de pildă, convertiții ofereau haine folosite. Hainele date de convertiți păreau foarte valoroase evreilor, însă, în realitate, spune Haliczer, din punct de vedere spiritual, nimic din ce puteau oferi convertiții nu putea compensa valoarea inestimabilă a darurilor evreiești. De aceea, concluzionează Haliczer, acest tip de situație crea, în realitate, un conflict intern, tăcut, de ierarhizare între evreu și convertit. „Schimburile între evrei și convertiți puteau doar să umilească și să rănească, niciodată să satisfacă sau să compenseze, deoarece convertiții deja nu mai puteau să răsplătească cu obiecte sacralizate corespunzător, iar evreii urmau să se resimtă inevitabil din cauza bogăției persoanelor care au reunțat la Dumnezeu. Fiecare cadou s-a convertit în ceea ce Mauss numește „un cadou funest, cadoul care se transformă în venin”, un venin care, inevitabil, coroda și amăra relațiile sociale între evrei și convertiți”.
Conflictele dintre evrei și convertiți apar inevitabil odată cu instituirea Inchiziției, iar dacă ele existau deja, presiunea inchizitorială și climatul antisemit nu fac decât să le acutizeze. Acest fapt e dovedit de înseși documente Inchiziției. Pe lângă cazurile clasice de denunțuri venite din partea vechilor creștini la adresa noilor creștini, apar cazurile evreilor care îi denunță pe conversos Inchiziției. Tensiunea pe care o exercită instituția asupra stilului de viață mixt trăit de evrei și conversos se simte din ce în ce mai tare și ajunge să îi pună față în față într-un mod brutal, nu de puține ori. Conversos devin, treptat, nedoriți atât de creștini, cât și de evrei. Renée Levine Melammed aduce în discuție câteva cazuri, precum acela al convertitului Manuel, denunțat de rabbi din Teruel în 1485, pentru că avea opinii evreiești și celebra Yom Kipur. Acestui denunț li se adaugă altele ale evreilor din comunitate. Aceeași situație o prezenta și cazul convertitei Maria Diaz, despre care rabinul din Palma, Fernando de Trujillo, ar fi spus că a participat la sărbătorile religioase importante evreiești, având grijă să mănânce kosher. Partea interesantă a poveștii, spune Melammed, este că rabinul Fernando de Tujillo a făcut denunțurile în calitate de convertit, nu de evreu. Oricum, în Toledo, de pildă, spune autoarea, rabinii erau obligați de Inchiziție să îi pună pe evreii din comunitate să declare dacă au dovezi în privința convertiților care își iau informații despre practica iudaică. Aceasta era forma de presiune pe care Inchiziția o putea exercita asupra evreilor, peste care instituția nu avea jurisdicție.
Din partea taberei convertiților se observă, de asemenea, o creștere a tensiunii față de evrei, pentru că ei erau identificați cu evreii în ochii creștinilor vechi și vinovați de aceleași culpe ca și evreii.
Cu toate acestea, un ordin al regelui Fernando I, din anul 1415, demonstrează că existau conflicte anterioare apariției Inchiziției, care erau generate de schimbarea de raportare între evrei și foștii evrei. Cauzele puteau fi multiple: de la statutul de divorțat – căsătorit, până la litigii anulate în detrimentul evreilor sau moșteniri pe care, în general Biserica Catolică le susținea pentru convertiți. Așadar, documentul cu pricina este în fapt un ordin, prin care evreii locali din Murviedro erau protejați de convertiți, care erau suspectați de intenții malițioase la adresa acestora. Iată, așadar, convertirile forțate din 1391 au dus și la un conflict de abordare între Biserică și monarhie. În timp ce monarhia proteja în mod special evreii, ca proprietate directă a regelui, Biserica susținea cauzele convertiților, pe care știa că putea să îi piardă din rațiuni futile. De pildă, sărăcirea unui converso, care fusese înstărit în perioada evreității sale, era un motiv solid de apostazie.
Pe fondul conflictelor etnico-religioase, sociale și a climatului vulnerabil generat de luptele cu maurii și de luptele interne pentru succesiunea la tronul Castiliei, pe de o parte, dar și de fanatismului specific spațiului aragonez, de-a lungul secolului al XV-lea, pe de altă parte, situația devine din ce în ce mai dramatică între evrei și convertiți. În timp ce acuzațiile de „iudaizare” la adresa convertiților apar chiar din mijlocul comunității evreiești, existau și convertiți care susțineau din ce în ce mai mult ideea expulzării sefarzilor din Peninsulă, spune Melammed. Evident, vina acelei decizii regale nu stă în spatele unei mase de convertiți, ci se adaugă la tendința în creștere și generală a întregii Europe și a întregii Peninsule. Fiecare avea motivele lui – mai mult sau mai puțin argumentate – de a scăpa de o comunitate din ce în ce mai ostracizată și sărăcită. În acest context, Melammed aduce în prim plan opinia lui Haliczer care susține că „întreaga noțiune de înlăturare fizică a evreilor din societatea spaniarzilor creștini nu a fost inventată în 1484 de birocrații regali, ci a ieșit din rândurile unui mic grup de convertiți proeminenți și foarte educați, între 1460 – 1470.” Același lucru îl susțin mai mulți autori, precum Yitzhak Baer, Joseph Perez sau Eloy Benito Ruano. Acesta din urmă arată că atât convertitul călugăr franciscan Alonso de Espina, cât și convertitul hieronimit Alonso de Oropesa au avut o poziție violentă față de convertiții care iudaizau, pe care îi considerau trădători ai credinței catolice. Espina și Oropesa susțineau că vina se află în laissez-faire-ul care exista, din punct de vedere religios și social, între evrei și creștini și că prezența evreilor este cauza răului pentru convertiți. La peste nu mai puțin de 31 de ani distanță față de momentul afirmațiilor celor doi, Edictul Regilor Catolici va duce la extirparea unei „probleme” – evreii – și la crearea și amplificarea uneia noi – conversos.
Franciscanul Alonso de Espina scrie o lucrare în cinci volume, intitulată Fortalitium fidei, în care propune rezolvarea problemei convertiților, mai ales în ceea ce privește ”iudaizanții” și clasifică păcatele acestora. Printre altele, propune crearea unor cartiere separate pentru noii creștini, expulzarea sefarzilor din Spania și crearea Inchiziției.
VI.2. „Alboraicul”, arhetipul convertitului din perspectiva antisemită
Construcția identitară a convertitului se va realiza mai ales în opoziție cu creștinul vechi, dar, deloc de neglijat, cel puțin până la dispariția sefarzilor din Peninsulă, și în opoziție cu evreul, situație care se va schimba, treptat, după 1492.
În raport cu evreul, convertitul era fie anus, respectiv convertitul prin forță, așa cum a fost cazul majorității covârșitoare în perioada 1391-1415, fie meshumad, convertitul prin proprie voință. De aici, firesc, raportarea evreului la convertit este de două tipuri – mai tolerant cu primul, intransigent cu al doilea, cu atât mai mult cu cât convertitul meshumad, nu de puține ori, se pune în slujba misionarismului catolic – fie e participant la disputatio, fie pur și simplu se opune și se dezice de cosangvinitatea evreiască. Pentru meshumad, situația se va schimba, în mod dramatic, mai ales după pogromurile la adresa convertiților din 1449 și apariția statutelor de puritate a sângelui.
În raport cu creștinul, convertitul devine, încetul cu încetul, opusul, nelegitimul. El nu este de mai multe feluri. Pentru mase, el este evreul prin excelență. După expulzare, interesele sociale vor transforma convertitul într-o marionetă la mâna oricui dorea să-l oprească din ascensiune.
Vocabularul cu care operează întregul aparat ideologic al persecuției asupra noului creștin este format din termeni precum nuevo cristiano (nou creștin) marrano, judaizante (iudaizant), crypto-judio (cripto-evreu sau evreu ascuns), nacion (națiune), mala generacion (sămânță rea), tornadizo (apostat). Chiar și termenul de converso și acela de confeso vin să arate descendența impură a celui care deține acest statut și, implicit, îl vulnerabilizează și îl discriminează. Sigur, convertirile forțate din anul 1391 vor alimenta permanent suspiciunile legate de loialitatea acestor convertiți față de stat și religie, în fapt, aceeași suspiciune cu care au fost mereu gratulați evreii – perfidia și infideli – și vor face parte din retorica antisemită a celor care doresc înlăturarea convertiților din pozițiile de putere. De altfel, în prima etapă a organizării lor, convertiții erau un fel de castă – mulți aleseseră să își conserve identitatea iudaică, și să rămână în aljamas. Unitatea lor venea și din faptul că puteau să practice meseriile liberale, prin inserararea, cu facilitate, datorită pregătirii superioare, în pozițiile de putere din cadrul diferitelor ghilde sau ordine militare și religioase creștine. Acest fapt va genera invidii și revolte.
Discriminarea convertiților este strâns legată de lupta pentru putere, care începe să se facă resimțită progresiv, pe măsură ce recucerirea Peninsulei de către regii creștini devine o realitate contemporană evreilor și convertiților. Este un proces care va crea ideea de unitate națională, statală și religioasă, cu efecte directe în structura socială. Așadar, există un interes direct al celor ce doresc acapararea structurilor de putere, atât la nivelul administrației locale, cât și al celei centrale, de a crea o confuzie de percepție în mintea creștinilor spaniarzi între creștinul în devenire și evreu sau maur, ca exponenți ai puterii opresive, străine.
Evreul este, în societățile creștine (unde se dezvoltă stereotipul despre evreu, care îi va supraviețui și atunci când acesta nu va mai fi), elementul alogen prin excelență. Marele său defect provine din însăși evreitatea sa, identitate conferită de religia sa, o religie pe care creștinismul o neagă și o desființează. Considerați infideli – și pe linie patristică, și pe linie politică – evreii adună toate elementele fizice și psihologice ale trădătorului de Dumnezeu și ale trădătorului în raport cu statul-gazdă. În Peninsula Iberică, tot imaginarul colectiv legat de evrei și evreitate a fost transferat în percepția despre conversos. Ei erau moștenitorii nu doar sangvini ai evreilor, ci evreii înșiși, cu tot arsenalul de epitete negative, la care s-au adăugat elemente noi, antisemite.
Percepția asupra convertiților ca fiind evrei este elocventă dacă analizăm pamfletul antisemit Alborayque, scris de un anonim și datat spre sfârșitul secolului al XV-lea, undeva între 1467 – 1490, în Castilla, mai precis în provincia Llerena din Leon. Llerena fusese una dintre localitățile afectate de ziua numită „focul Magdalenei”, care a debutat în Toledo, în 1467, ca o continuare a ceea ce se petrecuse în 1449. Toledo fusese scena principală a revoltelor, a uciderilor și locul primar al apariției edictelor de puritate a sângelui. Foarte important, în perioada în care este datat pamfletul, Constantinopolul căzuse în mâna otomanilor, iar mulți îi vedeau pe evrei drept „colaboraționiști”, reactivând astfel ideea datată la 711, când spaniarzii și-au gravat în memoria colectivă marea trădare a evreilor, care au deschis porțile cetăților vizigote în fața invaziei maure. Or, așa cum demonstrează pamfletul, dacă vorbim despre convertiți, în fapt, vorbim despre evrei. Deja până la momentul difuzării pamfletului, se întâmplaseră o serie de evenimente anticonverso, antisemite, care să fundamenteze apariția unui asemenea produs, menit a populariza, în rândul maselor, propaganda antisemită despre convertiți și, implicit, despre evrei, folosind toate stereotipurile despre aceștia din urmă și realimentând o ură viscerală, atât de clar manifestată în revoltele sociale din ultimul secol. În studiul său, Panfletos, coplas y libelos injuriosos. Palabras silenciadas en el Siglo de Oro, Antonio Castillo Gomez susține că, spre deosebire de alte materiale injurioase scrise în perioada Evului Mediu, care se puneau fie în zidurile mănăstirilor, fie în cele ale caselor, dar care aveau, în acest fel, o receptare limitată, Alborayque, scris pe 12 pagini, a circulat și a fost citit în piețele publice sau în întâlnirile diferitelor confrerii. În acest sens, după cum demonstrează documentele existente de după jumătatea secolului al XVI-lea, pamfletul era cumpărat cu acest scop precis: „(..) s-au făcut diferite lecturi publice în magazinele care dădeau în piață, acolo unde se așteptau să se formeze mulțimea de oameni care veniseră cu același scop”. Documentele consemnează cumpărătorii, locurile unde se citea textul, mai ales în magazine, dar și atmosfera de râsete și atenția acordată înțelegerii corecte a mesajului pamfletului.
Alborayque este un pamflet despre conversos, fapt lămurit încă din Prolog, unde ni se comunică evenimentele care au debutat în 1391: „S-au făcut creștini acum șaptezeci de ani și mai bine și din războiul care s-a făcut atunci în toată Spania, cu moarte de sabie, trebuie știut, distrugere a fost în comunitățile evreilor. Iar cei care au rămas vii, în majoritatea lor au fost botezați cu forța.”
În legătură cu evenimentul geopolitic cel mai important al acelor ani, căderea Constantinopolului și bănuiala de infideli care plana asupra evreilor și care adăuga un plus situației tensionate din anumite regiuni dintre creștinii vechi și creștinii noi, textul pare să aibă ceva de spus: „Și este experiență dovedită că cei care mergeau la turc și au ars în Valencia de Aragon în acest an și cei care au plecat, și cei care au rămas dintre acești oameni, urmau să îl ajute pe turc să verse sângele creștinilor.” Evident că nu trebuie să punem semnul egal între ceea ce se întâmpla efectiv în momentul scrierii textului și ceea ce textul dă seamă ca fiind o realitate aproape la zi a evenimentelor, utilizând cuvântul „azi”, de pildă. Încercarea de a crea un „aici și acum” al evenimentelor petrecute deja, al oamenilor, al locurilor este tipică pentru Evul Mediu și, cu atât mai mult, pentru a susține teza antisemită pe care autorul își propune să o argumenteze. Jeremy Lawrance amintește, în legătură cu pasajul citat, de faptul că în anul 1464 Inchiziția romană care exista în Valencia „a acuzat un grup de convertiți andaluzi că au încercat să fugă în Orient pentru a se reîntoarce la iudaism”. Tentativele de a fugi sau chiar fuga propriu-zisă, pare-se, reprezentau deja o problemă, de vreme ce, în acea perioadă, spune Lawrance, inchizitorii Coroanei de Aragon supravegheau cu atenție emigrarea clandestină a victimelor persecuției antisemite.
Cum bine au subliniat Pilar Bravo Lledó și Miguel Fernando Gómez Vozmediano, argumentul pamfletului se cimentează pe patru piloni: religios (deicidul), economic (acapararea bunurilor, avariția și cămătăria), psihologic (înfumurarea și inteligența specială) și cel fizico-rasial (aspectul dezagreabil). În el, nou-creștinii sunt stigmatizați nu doar pentru originile evreiești, ci, mai ales și mai grav, pentru faptul că nu puteau fi asimilați niciunui grup religios – nici evrei, nici musulmani, nici creștini.
Convertiții erau asemnănați cu al-Burāk, animalul supranatural – nici cal, nici măgar -, despre care tradiția musulmană spune că ar fi fost trimis din cer de Allah prin intermediul arhanghelului Gabriel și pe spatele căruia Mahomed ar fi călătorit de la Mecca la Ierusalim. Acest animal alborayque, care nu e nici, nici, devine arhetipul maranului. Textul ne lămurește în privința caracterului periculos pe care acești convertiți îl au prin translatarea trăsăturilor dubios-miraculoase ale lui al-Burāk în identitatea psihologică a maranilor. Textul spune că nu sunt nici evrei (deși țin Shabbat-ul), nici musulmani (deși sunt circumciși, asemenea lor), nici creștini (deși au nume asemenea lor), dar reprezintă răul. Ei sunt animalul mahomedan, care este format din nepermisa trangresiune a speciilor: un fel de măgar și cal, dar nici, nici. Convertiții devin, astfel, entități ale periculosului, ale necunoscutului, ale alunecosului, ale necuprinsului, ale nedefinitului. ”(…) ei sunt circumciși precum maurii și țin sabatul precum evreii și doar numele îl țin de creștini – și nici nu sunt mauri, nici evrei, nici creștini, deși prin voință evrei, dar nu țin Talmudul, nici toate ceremoniile evreilor, nici măcar legea creștină – și din acest motiv le-a fost pus supranumele, din cauza marii lor vituperii, trebuie știut, ”alboraycos”, tuturor, și doar unuia ”alborayco”. Și eu, căutând în Legea veche și în cea nouă, acest nume nu am găsit, nici în glosele Scripturii, dar l-am găsit în Coran. Căci Mahomed, conducătorul maurilor, s-a prefăcut că Allah a trimis din cer să-l cheme prin Arhanghelul Gabriel și că pentru a ajunge acolo i-a adus un animal, care se numea așa, ”Alborayque”, pe care să călărească. Care animal este mai mic decât un cal și mai mare decât un măgar. Și cum niciunul dintre animalele naturii nu se găsește în Lege, nici în cartea De natura animalium, conform semnalmentelor care în amintitul Coran și în glosele înțelepților maurilor se află, în fine, cum asemenea animal nu este în legea Scripturii, nici în legea grației, tragem concluzia că ei nu sunt nici evrei, nici creștini, nici măcar mauri, căci în secta maurilor nu cred, nici măcar în cea a creștinilor [creștini] se numesc, dar nu cred.”
Înainte de toate, însă, autorul ne arată o distincție importantă în sânul aceleiași categorii – convertiții cu forța, adică anusim, și convertiții de bună voie, adică meshumadim. Această distincție, care se opera deopotrivă în lumea creștină și în lumea iudaică, este esențială în construcția percepției asupra identității convertitului. Deși clericii vor încerca să facă o separare importantă – deja începută de Juan de Torquemada, cum am văzut – între cele două feluri de a exista religios ale convertitului, masele și cei interesați să manipuleze masele nu făceau această distincție. Drept rezultat, toți convertiții vor fi înglobați în același șablon antisemit al evreului trădător și, ca atare, „iudaizant”. Iată ce spune textul despre aceste două subcategorii ale aceleiași categorii: „(…) și-au luat între ei un supranume în ebraică, anusim, care vrea să însemne ”forțați”. Și dacă unul se face creștin cu adevărat și păstrează legea creștină, îl numesc meshumad în ebraică, ceea ce vrea să însemne ”rebel”, pentru că se asociază cu creștinii. Și dacă unul din această ascendență ajunge într-un loc unde există această sămânță rea, îl întreabă: „ești anus?”, adică, „creștin cu forța”, „sau meshumad?”, „creștin prin propria voință”. Și dacă răspunde „sunt anus”, îl gratulează și îl onorează; și dacă zice „meshumad”, nu îi mai vorbesc.” Diferența dintre convertiți, care, așa cum spune autorul, sunt făcuți din multe metale, este o temă care revine spre finalul pamfletului. Indiferent de timpul în care au fost convertiți, sunt trădători ai credinței creștine. Chiar dacă au fost convertiți de însuși Isus, au preferat să se reîntoarcă la sinagogă, crezând că trebuia să îl mănânce la propriu. Alboraicii convertiți de către apostoli și Sfântul Petru, au trădat și ei credința creștină și, la fel, și aceia care, în timpurile contemporane autorului pamfletului, au fost botezați cu forța. „(…) că unii au fost convertiți de către Cristos și nu au continuat în legea sa, căci atunci când le-a spus: ”Nisi manducaveritis carnem filii hominis, etcetera”, au răspuns: „Grea este această predică. Cine să creadă în ea?” Și au făcut apostazie evreii convertiți și nu au mai vrut să-l urmeze pe Cristos, crezând că trebuia să-i mănânce carnea și nu au mai vrut să fie creștini și s-au întors la sinagogă. (…) Ceilalți alboraici au fost convertiți de Sfântul Petru și apostoli, după înălțarea lui Cristos. Și după aceea, după spusele lui Caiafa și ale altor conducători, au lăsat viața creștină. Alții sunt cei din timpurile moderne, la care face referire prologul, care au fost botezați cu forța, și aceștia nu sunt creștini.”
Autorul ne spune că, în timp ce creștinii adevărați trăiesc în Castilia, majoritatea falșilor creștini pot fi găsiți în Toledo, Murcia, Andaluzia sau Extramadura. Această distincție geografică între convetiții buni și răi, pe care o face autorul, este cel puțin bizară. Ea pare a avea însă o explicație politică – la vremea respectivă, nu se dorea de către notabilități crearea unei Inchiziții în zona Castiliei, cum susține Jeremy Lawrance. De asemenea, poate indica faptul că autorul este un convertit autentic și, prin acest text, încearcă să protejeze de furia vechilor creștini pe acei nou-creștinați care cred cu adevărat și să arate unde se află adevărata culpă: în evrei. Fie, poate indica originea unui creștin vechi, dornic să înfiereze prezența convertiților care au ocupat locurile cele mai bune în societatea creștină, fiind rivali periculoși, din perspectiva „autenticilor” creștini.
Trăsăturile animalului mahomedan, spune textul, devin trăsăturile sine qua non ale neofiților și sunt douăzeci de asemenea condiții de a fi ale convertitului. Iată-le: gura de lup, chipul de cal, ochii de om, urechile de ogar, gâtul de ponei cu coamă, corpul de bou, coada de șarpe, iar în vârful cozii un cap de gruie, în capătul cozii un corp de fluture-păun, un braț de picior de om cu ciorap pană elegant și piciorul încălțat, alt braț de picior de cal cu potcoavă, un picior de vultur cu labă cu unghii, picior de leu fără unghii, cu părul în toate culorile, mănâncă numai delicatese, nu este pe de-a-ntregul mascul, nici pe de-a-ntregul femelă, stă pe un jilț așezat pe o platformă bogată, iar lemnul jilțului este de smochin, scărițele sunt din multe metale, iar frâna e de foc încins și garda spadei îngrijită și din oțel fin. De aici înainte, folosind această bază, autorul anonim construiește, prin trăsăturile fizice ale monstrului descris, care nu-și găsește corespondent în normal, caracteristicile psihologice ale convertitului, pe care le consideră per se. Pentru a da pamfletului nota de autoritate, autorul, care pare a fi cunoscător deopotrivă al latinei și ebraicei, interpretează pasaje din textele sacre – creștine și ebraice -, pentru a le potrivi tezei sale antisemite. Așadar, convertitul este ipocrit, fals profet precum lupul, a cărui gură o are, pentru că spune că este creștin, dar nu este. Mai mult, susține autorul, Isus a avertizat asupra acestor lupi care au aparența unor oi, instrumente ale Satanei. Acești falși creștini, spune în continuare autorul, neagă evenimentul major al creștinătății – venirea lui Mesia la Ierusalim –, spunând că acesta va veni fie în Sevilla, fie în Lisabona, iar venirea sa este iminentă într-un viitor apropiat.
Ajutând cititorul să decripteze a doua semnificație a chipului de cal al alboricului, autorul spune că în luptele în care oamenii se omoară între ei, dintre toate animalele sunt aleși caii, pentru agilitatea și curajul de care dau dovadă. Această „sămânță blestemată” este agilă precum caii și a devenit puternică cu scopul de a omorî oameni sacrii precum profeții, pe Isaia și pe Zacaria și pe apostoli și pe martiri. Mai mult, ei au vărsat însuși sângele Domnului, a lui Isus Hristos. Sintagma „sămânță blestemată” se referă la etnicitatea evreiască, pentru că autorul continuă să creeze o confuzie voită între evrei și convertiții evrei, speculând stereotipurile deja existente. Precum caii, aceste animale aproape supranaturale, alboraicii reușesc să traverseze mările și țările.
Ochii lor sunt de oameni, spune autorul, însă e doar o aparență, pentru că, în realitate, sunt inumani și cruzi, diavoli prin fapte. Textul are un crescendo al urii și al grobianismului. Iată că semnificația urechilor de ogar pe care alboraicii le dețin trădează o psihologie a omului nerușinat – față de Dumnezeu, față de rege și față de oamenii care își văd de treburile lor, chiar și față de ceremoniile iudaice. Ei nu au nicio jenă în a-și susține ereziile și minciunile. Și pentru a nu uita care este originea lor genealogică, autorul ne redesenează felul lor de a fi evrei, dar nu oricare, ci apostați, cei mai răi dintre cei mai răi, ilegitimii creștini și trădători ai purității catolicismului. „(…) așa cum câinele întoarce vomitatul pentru a mânca ceea ce a regurgitat, așa acești câini se întorc la Sabat, și la azimă, și la preparatele lor, și la circumcizie, și la ceremoniile pe care le-au practicat când s-au botezat.” Din acest moment, maranul este câinele care își mușcă domnul cu o furie diabolică. În fapt, autorul face trimitere la Psalmul 22:16-18, parte a liturghiei din Vinerea Patimilor, pentru a arăta că acești convertiți sunt asemnenea acelor infideli care continuă să îl persecute pe Domnul.
Gâtul de ponei cu coamă al alboraicului arată că nu e destinat să muncească din greu, nici să lupte pentru poporul creștin, ci, asemenea poneilor, umblă pe la Curtea Regală și pe străzile creștinilor, înșelându-i pe aceștia. Corpul lor de bou arată plinătatea vintrelui lor și averea lor, pe care au construit-o prin însușirea bunurilor altora. Coada de șarpe arată natura eretică, târându-se precum acest animal pe pământ, iar mușcătura îi este veninoasă. Condiția sa de gruie arată un spirit de echipă a acestui alborayque. El își adună membri precum gruia și toți vorbesc același limbaj ocult. Deși primiți în sânul comunității creștine, ei iudaizează, dar autorul este convins că vor plăti acest păcat. „Și așa, cum aceste grui vin în anotimpul friguros și apoi vor să se întoarcă în țările lor, și am avut aici pagube din partea lor, așa au venit ei captivi și deși am primit mari pagube de la ei, tot voiau să se întoarcă în Iudea. Și de aceea în cartea ereziilor lor se roagă, spunând: „Adonai, eliberează-ne de puterea creștinilor și du-ne liberi în pământurile noastre din Iudea, etcetera. Și de aici le va veni condamnarea.” Sunt vanitoși și opulenți, precum coada de fluture de păun, dar fricoși și leșină imediat. Și este momentul ca autorul să se întrebe și să răspundă pentru ce evreii se tem, mai mult ca alți oameni, de toate creaturile pământului? Din cauză că l-au supărat pe cel ce le-a creat. Brațul lor din picior de om cu ciorap elegant și încălțat arată, chipurile, înfumurarea maranilor și dorința lor nestăpânită de a subjuga și de a umili creștinii din teritoriile în care ei se află. Acesta este motivul, spune autorul anonim, pentru care „(…) Dumnezeu îi ridică pe creștini deasupra lor și îi umilește.” Celălalt braț de cal cu potcoavă indică îndatorarea pe care o practică aceștia cu creștinul autentic, subjugându-l, „storcându-l precum niște boabe de struguri în butoi și distrugându-l.” Piciorul de vultur cu labă cu unghii este o caracteristică tipică a maranilor, care își cumpără demnitățile bisericești, fără măcar să creadă în catolicism și, din înaltul funcției lor, care le este dat și legitimat de către regi și senori ai pământurilor, aceștia fură văduve și orfani și săraci. Așadar, iată, avem în mod clar imaginea convertitului, care nu doar că, prin abilitățile sale ajunge în cele mai importante poziții ale Sfintei Biserici Catolice, dar, sprijinit de putere, persecută poporul. Convertitul devine, astfel, exponent al unei clase sociale opresive, portavocea puterii căreia autorul anonim i se opune, făcându-se mejager al celor umiliți de către acești convertiți. „Așa alboraicii trăiesc din expoliere, furând bisericile, cumpărând demnități de episcopi, de canonici și alte demnități ale Sfintei Biserici Mame, luând ordine (sic) de clerici și necrezând în sfânta credință catolică, nici în slujba euharistiei, așa cum spun. Și astfel, prin funcțiile lor de taxatori de impozite și de administratori, împuterniciți de către regi și stăpâni de pământuri, care le dau puteri nelegitime, ca să mărească rentele, și fură văduve și orfani și iau de la săraci și de la muncitori; împreună cu bogații, luând din drepturi tot ce pot, iar de la săraci mai mult decât datorează (…) împotriva cerinței Domnului (…)”. Celălalt picior de leu fără unghii va rămâne așa până în ziua în care îl vor recunoașe pe Isus ca fiu al lui Dumnezeu și Mesia. Părul lor multicolor arată cameleonismul lor, faptul că se declară creștini când sunt în compania acestora și evrei când sunt în mijlocul evreilor. Semn al duplicității lor, varietatea de culori este semn al unei boli interioare. Convertiții sunt asemănați cu liliecii care nu sunt nici păsări, nici animale și umblă noaptea, ascunși de lumina zilei. Ei mănâncă de toate – și de la creștini, și de la evrei, și de la mauri, fără diferență. Ei nu sunt nici masculi, nici femele, căci „Sodomia a venit de la evrei (…) Tribul lui Benjamin a păcătuit în sodomie și au murit, în ziua CXXV, mii de bărbați și mai multe femei și copii. (…) De la evrei a venit la mauri și de la mauri la creștinii răi, precum Diego Arias, etc., cel care a fost începutul și cauza pierzaniei care se va face în Spania.” Convertit, pare-se, de copil, când se numea Isaque Abenazar, Diego Arias a fost un puternic om politic și a făcut parte din nobilimea spaniolă. El s-a aflat în serviciul regelui Juan II de Castilia și al fiului acestuia, Enrique II de Castilia. Puterea extraordinară de care s-a bucurat i-a adus ura și injuriile creștinilor vechi, el fiind menționat negativ în multe dintre coplas ale vremii. El este reprezentarea vie a alboraicului prin excelență, știindu-se că este un evreu ascuns, care păstrează toate riturile, inclusiv căsătorindu-se cu o evreică și ea convertită și marană. Într-una dintre coplas care i-a fost dedicată este caracterizat astfel: „Ție Diego Arias, homosexualule,/ care ai fost și ești evreu,/ cu tine nu mă cert/ că ești mare senior/ai vultur, castel și cruce/ evreule, de unde îți vin toate?/căci prepuțul mădularului tău / nu le-a avut nici nu le are/ vulturul este al Sfântului Ioan/ castelul al lui Emaus/ și crucea a lui Isus/ unde ai fost căpitan.”
Autorul ne spune că pe alboraici îi interesează doar bogățiile lumești, și nu cele spirituale, trăsătură moștenită de la rudele lor evreii, care nu i-au cerut niciodată altceva lui Dumnezeu decât lucruri futile. Faptul că monstrul alboraic stă așezat pe o construcție creată din lemn de smochin simbolizează fundamentul credinței sale. Asemenea smochinului, nu are fruct, nici viitor. Or, credința alboraicului se trage din sinagoga evreilor, care a venit după Hristos, spune autorul. Și această sinagogă este locul Antichristului, care se numește sinegoz, iar convertiții sunt precum smochinul pe care Isus l-a blestemat să nu dea fruct. La fel s-a întâmplat cu sinagoga, care nu a dat fruct și nu a salvat niciun suflet și care nu va salva niciun evreu.
Finalul pamfletului produce și „soluția finală” pentru acești alboraici, o soluție care derivă din lupta între bine și rău, din lupta finală mesianică dintre Crist și Anticrist. Autorul cere imperios să li se pună frână acestor alboraici. Cum? Prin acțiuni de reprimare a lor, chiar și prin moartea cu sabia, împlinindu-se astfel „(…) ceea ce a spus Moise: (…) („Auziți, ceruri, cuțitul meu va tăia carnea”), ceea ce vrea să spună: „Voi da răzbunare adepților mei și necredincioșilor le voi da o rea recompensă”. Și San Isidor spune: ”S-a ridicat erezia în Spania din partea oamenilor care l-au crucificat pe Cristos și va dura LXX ani și la capătul anului LXX vor fi distruși prin foc și sabie.” Jeremy Lawrance spune că, în fapt, scopul final al cărții este acela de a crea o relație intrinsecă între alboraici, Bestie și Anticrist, „pentru a atrage atenția asupra necesității de a extermina monstrul prin foc și sânge.” Trecând în revistă injuriile și ofensele pe care evreii și convertiții le aduc credinței catolice și simbolurilor acesteia, autorul își justifică soluția finală pe care o propune, argumentând astfel, încă o dată, de ce sunt demni de moarte. „Răutățile pe care le spun evreii și convertiții împotriva legii noastre sunt următoarele: Domnului Nostru îi spun Maus herbar hanida, care vrea să însemne procreat ca urmare a unui act sexual contra naturii, fiu al unei perverse. Fecioarei Noastre îi spun timea, lucru murdar. Când se arată trupul Domnului Nostru, spun că arată trupul murdar. Crucii Adevărate, când o văd, îi spun zopheba, aceasta este iertarea celor pe care noi îi disprețuim. Vinerea Sfântă o numesc tifla, zi obscenă. Pe Sfinți îi numesc quedesim, codoși care au convertit oamenii. Pe cele unsprezece mii de virgine și pe celalalte sfinte le numesc quedesoth, codoașe. Sfinților Părinți, cardinalilor, arhiepiscopilor, episcopilor, și celorlalți din cler le spun galaym, tunși în batjocură. Credincioșii sunt numiți homaryn, măgari ignoranți. Predicii, yeliala, strigătul blestemului. Zilei de duminică, pizhah, ziua plângerii. Bisericii, ilderisim derasin, biserica celor răi, pe care Dumnezeu îi va judeca drept casă a celor încrezuți. // Când trec prin cimitire spun jahana goym oara quelayn. Iubirea creștinilor este iubire de câini. Nici măcar în înmormântare să nu mă unească Dumnezeu cu ei. Regelui, când îl primesc în sinagoga lor, îl blesteamă etc. Pe regele îngâmfaților să îl bată Dumnezeu în zilele noastre în fața ochilor noștri. Bunilor convertiți care sunt cu noi le spun mesumadim alcihi, adică să nu fie mântuire pentru ei. Când bat clopotele spun therobem bech seuch barsil, înseamnă-i cu fier încins.”
Pamfletul este, în bună măsură, inspirat din apologetica latină, chiar și atunci când autorul face anumite referiri la tematici iudaice. Drept exemplu, cum relevă Jeremy Lawrance, nu era necesar să ai o copie a siddur-ului, „pentru a a cunoaște birkat ha-minim sau „binecuvântarea ereticilor”, care a cauzat atâta scandal, încât în 1336 Alfonso XI a interzis să se mai folosească ruga în sinagogi”. Acest fapt demonstrează că o parte a tradițiilor iudaice deveniseră de notorietate în rândul creștinilor, până la data scrierii pamfletului. Pe lângă legislație și apologetică, Alborayque speculează stereotipuri preexistente în mentalul colectiv și care au ca bază de inspirație, printre alte surse, și cartea Fortalitum Fidei scrisă de Alfonso de Espina, un călugăr dominican din secolul al XV-lea și confesor al regelui Castiliei, Enrique al IV-lea. Influența scrierilor lui Espina ar fi fost fundamentală în cimentarea stereotipurilor în Spania, susține Janet Liebman Jacobs. Conform autoarei, Espina este „primul care a introdus acuzația de ucidere rituală în Spania, acuzând un grup de evrei din Tavara de crucificarea unui copil creștin”. După ce procesul din Tavara s-a finalizat, Espina a dezvoltat tematica în cartea sa Fortalitum Fidei: „(…) păcatele și nelegiuirile ereticilor evrei și natura blasfemiatoare a sistemului credinței evreiești (…) desacralizarea ostiei comisă de evrei și încercarea lor de a-l otrăvi pe rege.”.
Decenii după apariția scrierii și acuzației lui Espina, o poveste similară, de data aceasta „dovedită” de Inchiziție, a existat în La Guardia, zona Toledo, acolo unde antisemitismul atinsese cote alarmante și, nu întâmplător, locul în care comunitatea convertiților era foarte mare. În 1490, spune Janet Liebman Jacobs, un cripto-evreu a fost arestat sub acuzația de omorâre și mutilare a unui băiat de trei ani. După torturile aplicate de Inchiziție, el a recunoscut că a participat la crimă, alături de mai mulți complici și i-a numit pe aceștia. „Potrivit acuzațiilor, evreii și cripto-evreii s-au angajat într-un ceremonial de omorâre rituală care avea drept scop distrugerea Inchiziției și a dominației creștinilor asupra evreilor cu ajutorul practicilor magice și vrăjitoriei. După un proces lung care a fost supravegheat de Inchizitorul General, Torquemada, convertiții au mărturisit că l-au crucificat pe băiat, i-au scos inima și că i-au folosit trupul ca ostie în perioada Paștelui evreiesc. Condamnații au fost apoi arși pe rug ca avertisment pentru cei care ar putea să se implice în asemenea practici criminale.”
Alfonso de Espina este printre primii care identifică, în cartea sa, Fortalitium Fidei, erezia convertiților și practicile acestora, lucruri care vor fi foarte folositoare Inchiziției în deceniile și secolele ce vor urma. Dotat cu un vocabular antisemit, Espina va scrie, deopotrivă, împotriva evreilor și convertiților eretici, pe aceștia din urmă portretizându-i ca urmași ai evreilor. Opera lui Espina, așadar, nu doar fundamentează stereotipul despre evrei și îl transferă convertiților, dar va fi o sursă pentru alte scrieri antisemite, cum e cazul pamfletului Alborayque și, mai grav, va fi germenele care va duce la emitearea a doua edicte foarte importante, care îi vor avea ca țintă pe evrei și pe convertiți – Edictul de expulzare a evreilor și Edictul de credință. În studiul lor, La función del Edicto de fe en el proceso inquisitorial, Alicia Gojman Goldberg și Luis Manuel Martínez Escutia clasifică „lista de culpe” pe care Espina o emite, clasificând-o în două mari domenii: a) preceptele legii mozaice și trădarea evreilor și b) trangresiunile convertiților împotriva religiei creștine. În prima categorie se regăsesc „circumcizia, participarea la Sabat, donarea de ulei sinagogii, jurământul de fidelitate, conform ritului iudaic, înmormântarea, în acord cu ritul iudaic, educația iudaică pe care o primesc copiii convertiților în sinagogi; expresii ale credinței în Tora și alte precepte și tradiții pe care evreii le împlinesc în public și în privat.” În cea de-a doua categorie, foarte importantă pentru inchizitori, intră: „ evitarea primirii sacramentelor, evitarea mențiunii numelor lui Isus și a Fecioarei Maria: se exprimă ostil împotriva Fecioarei și împotriva creștinismului în general; mănâncă carne de berbec în timpul Paștelui; participă la slujbă doar de ”gura lumii” și pentru a evita suspiciunile, nu se închină, declară că nou-născuții sunt foarte bolnavi și de aceea fac botezul acasă, evitând ceremonia la biserică, oferind împrumuturi cu camătă creștinilor și prin acest fapt ștergând inechitatea care, pentru ei, o conține actul convertirii, indiferenți în fața anatemei, mărturisesc fals la spovedanie (doar mărturisesc faptele bune, distrug și ascund sfânta ostie).”
VI.3. Diferențierea convertiților – facțiuni
Un lucru interesant în istoria convertiților evrei este faptul că, deși priviți la un moment dat de către societatea creștină ca un tot unitar – eretici, impuri din punct de vedere religios și etnic -, aceștia au mers pe direcții diferite, dacă nu total opuse. Distincția între un convertit forțat și un convertit prin propria voință, care a funcționat, inițial, și în lumea creștină, a făcut carieră mai ales în lumea evreiască. Norman Roth rezumă această separare: „Adevăratul convertit este denumit prin termenul meshumad, ceea ce înseamnă cineva care a abandonat în mod complet și nesilit de nimeni poporul evreu și, în general, nu mai este considerat evreu, ci, mai degrabă, un complet gentil. ”Convertitul forțat” sau anus, este acela care se convertește sub presiune și este presupus ca fiind un ”evreu ascuns”; cineva care dorește să se întoarcă cât mai curând posibil la practica iudaismului și care, între timp, este sfătuit să practice în privat, pe cât de mult e posibil, legea evreiască.”
Identitatea maranului s-a construit ca urmare a persecuției Inchiziției și a recluziunii sociale pe care aceștia au suferit-o. Învățând din experiență, maranii au devenit ceea ce putem numi schizoizi, purtând cu ei, în același timp, o identitate privată și o identitate publică. Muchnik îi definește prin două concepte cheie: being-against și being-with, în funcție de contextul social în care aceștia se aflau: ”(..)a-fi-împotrivă, în opoziție cu un foarte îndepărtat celălalt și a-fi-cu, în calitate de membru al unui corp colectiv legat prin secret”. Pentru a defeni identitatea marană, Melammed utilizează conceptul antropologic cultural commuter, prin care înțelege capacitatea acestora de a glisa între culturi, ”a se muta confortabil înapoi și înainte între ele [culturi] sau chiar a fi marginal în mai mult de un grup” .
Preluând, deopotrivă, percepția evreilor iberici despre trecutul lor vechi și nobil, cât și mentalitatea spaniardă despre noblețe și vechime, maranii susțineau că provin direct din elita evreiască exilată după distrugerea Templului de către Nabucodonosor, ca descendenți ai Regelui David, din triburile lui Benjamin și Iuda. Ceea ce aduce însă în discuție Munich este un tip de identitate aflat în progresul și la finalul construcției sale, undeva între secolele al XVI-lea și al XVII-lea, când convertitul este victima, cu momente de pauză și reviriment, a persecuției inchizitoriale. Este însă interesantă această finalitate identitară pe care o discută Munich, a cărei construcție începe încă în perioada convertirilor forțate, respectiv în anul 1391. Până la 1492, anul expulzării evreilor, această identitate își găsește strategii variate de supraviețuire. Edictul de reîntoarcere a evreilor în Spania nu face decât să accentueze caracterul ascuns al convertitului, forțat de circumstanțe să îmbrățișeze o identitate nu doar străină, dar care îi repungă prin însuși faptul că este obligatorie, persecutorie și în opoziție violentă cu fosta sa identitate evreiască.
Așadar, deși văzuți de către vechii creștini ca nou creștini, deci, evrei, deci capabili să iudaizeze, deci, cripto-evrei dispuși să distrugă credința catolică din interiorul ei, putem identifica, pe baza percepție creștine, a celei iudaice și a realității, mai multe subcategorii. Din perspectiva creștină ei sunt doar evrei ascunși și reproduc silogismul: evreii sunt impuri, convertiții sunt evrei, deci convertiții sunt impuri. Din perspectiva iudaică, ei sunt anusim, meshumadim și averroe-iști.
Denominarea și percepția identității evreilor botezați au evoluat de la categoria de convertiți cu forța versus convertiți de bunăvoie, la cea de creștini adevărați versus creștini falși, creștini noi, în opoziție cu creștinii vechi, până la percepția lor globală de evrei ascunși, iudaizanți. Mai mult, au primit nume care îi făceau să existe ca o categorie distinctă, maculată și profund etnicizată – tornadizos, mala generación, marranos, nación, portugueses. De asemenea, în cadrul categoriei au fost cei care, supuși persecuțiilor și nemairegăsindu-se nici în lumea iudaică, nici în lumea creștină și sub influența Renașterii ce se simțea deja și în Spania începutului de secol al XVI-lea, au devenit averroe-iști – adepți ai filosofiei aristoteliene și ai păgânismului grecesc. Un reprezentant important al acestei facțiuni este Francisco de Rojas, unul dintre cei mai mari scriitori ai Secolului de Aur al literaturii spaniole, un deschizător de drumuri în literatură și un inovator, prin celebra sa scriere ”Celestina”. Provenit dintr-o familie de convertiți, deja la a doua generație, deci, născut convertit și căsătorit cu o convertită, asistă la procesul inchizitorial al socrului său, care reactivează memoria trecutului părinților și rudelor sale evrei. Francisco de Rojas va fi greu de indentificat ca eretic, însă lucrările sale literare ne fac să tragem concluzia că renunțase la orice tip de religie monoteistă și se întorsese către un ateism cu valențe păgâne.
O altă facțiune, la fel de interesantă precum averroe-iști, dar la polul ideologic opus, este aceea a mesianicilor, poate cei mai mulți și care se înscriau credinței tuturor că sfârșitul lumii este aproape. În fapt, Isaac de Abravanel a văzut în actul convertirii majorității evreilor – și poate a și justificat gestul – o provocare pentru venirea lui Mesia. Abravanel vede, așadar, în gestul maranilor un mod de a provoca schimbarea ontologică. Deși Abravanel face distincția între meshumad și anus, e conștient că, după 1492, această diferență nu exista nici în societatea spaniolă, nici în practica Supremei și că și unii și alții erau destinați suspiciunilor, persecuțiilor, auto da fé-urilor și arderilor pe rug sau în efigie. Însă el găsește și cea de-a treia categorie de convertiți, pe care îi consideră cu adevărat eretici, aceea a averroe-iștilor. Când vorbește de această a treia categorie a convertiților, analizând discursurile lui Isaac Abravanel, Ram Ben-Shalom face distincția între cercul adepților filosofiei lui Ibn Rushd (Averroe) și „o mare și eclectică colecție de idei deviante și nihilism religios care concura cu canoanele gândirii iudaice și creștine.” Este această facțiune a convertiților capabilă să provoace revenirea la adevărata credință, se întreabă Abravanel? Iată ce spune chiar el: „Când un om nu se înscrie niciunei credințe, când este gol de orice religie, mai ușor va accepta acesta adevărata religie decât altcineva care urmează o credință rivală. Astfel, a fost înțelepciunea lui Dumnezeu ca înainte de venirea lui mesia și revelația credinței lui Dumnezeu, întregul Regat să fie lovit de erezie.” Acest rol aparte în determinarea actului final al omenirii și l-a asumat o altă parte dintre convertiți, anusimii în mod special, care au văzut în convertirea lor provocarea venirii lui Mesia. Ei au preluat, astfel, idei din iudaism și creștinism, însă, pentru ei, a doua venire a lui Mesia era nu doar o cale de reîntoarcere la monoteismul iudaic autentic, așa cum credea și Abravanel, ci, mai ales de a spăla omenirea de păcatele vechi, respectiv de cel al creștinării, care a precedat și a determinat căderea Templului de la Ierusalim. Ca figură centrală a convertirii, care ascunde, așadar, un sens mai înalt, al salvării, o aleg pe regina Esther, care devine pentru marani centrul cultului lor. Mulți dintre ei erau convinși, sigur, în contextul revoltelor necontenite la adresa evreității lor, că Mesia va veni în Sevilia, lucru pe care îl găsim consemnat, cum am văzut, și în pamfletul antisemit Alborayque. Un alt tip de a-și configura rolul înalt pe care convertiții îl aveau, Sam Ben-Shalom atrage atenția asupra discuțiilor ce s-au purtat post-pogromul din 1391, printre evreii din Aragon. Aceștia dezbăteau problema reprezentativității lor prin intermediul conversos, în special a celor care dețineau poziții de putere, și aveau competențe folositoare. O parte a comunității a refuzat colaborarea cu ei, alții au acceptat dublul standard după care convertiții trebuiau să trăiască, văzând în acest status nou un mediu prin care evreitatea nu ar mai fi fost un element de ură în rândul creștinilor. Revenind la credința în misiunea specială pe care convertiții ar avea-o în schimbarea paradigmei religioase, Sam Ben-Shalom susține că ea și-ar avea originile în două abordări cu rădăcini vechi – una teoretică, alta mitică. Ben-Shalom spune că Abravanel a adaptat paradigma lui Maimonide condiției convertitului. Ce spune Maimonide? Umanitatea a evoluat de la politeism la monoteism, iar „Dumnezeu s-a conformat pe sine și legile sale acestei realități, acționând mai degrabă după principiul acomodării, decât prin miracole, care alterează legile naturii. ”Maimonide numește aceasta „Viclenia lui Dumnezeu” (ormat hashem u-tevunato).” După ce evreii au trecut la monoteism, spune Maimonide, politeiștii au încercat constant să-i distrugă, iar formele prin care au acționat au fost fie filosofia greacă, fie prin acte de violență sau îmbrăcând hainele unei false religii monoteiste. Iată însă că prin dominația lor, aceste false monoteisme – creștinismul și islamul – au un scop mai înalt, luând parte, inconștient, la planul lui Dumnezeu. Isus, ca figură centrală în distrugerea monoteismului, este parte a acestui plan. Ben-Shalom spune că Abravanel a preluat ideea lui Maimonide, adăugând că și evreul fals mesianic poate ”promova” monoteismul. Acesta susținea că pentru a recunoaște venirea adevăratului Mesia, era importantă „(…) introducerea credinței mesianice și a așteptărilor mesianice în lume. Era posibil și chiar necesar să se facă prin mijloace înșelătoare. Asta, de exemplu, explică apariția unor asemenea falși mesia precum Isus sau Bar Kochba.” Se pare că în noua mișcare mesianică convertiții averroe-iști ocupă, conform lui Abravanel, rolul dominant. Cum creștinismul și-a atins limitele, era momentul creării unei schisme în sânul lui, a unei mișcări subversive, pe care Abravanel o acordă acestor averroe-iști despre care credea că sunt inconștienți de rolul lor crucial în provocarea schimbării paradigmei ontologice, așa cum nu fuseseră nici creștinii la momentul lor. Deși Abravanel a avut ocazia să cunoască îndeaproape psihologia convertiților, deoarece avusese contacte directe cu aceștia, chiar la curtea regală din Castilia, Ben – Shalom susține că acesta a creat o imagine nu a convertitul real, ci a convertitului așa cum și-a fi dorit el să-și imagineze că este, lucru vizibil în exegezele sale pe marginea textului biblic.
Unde îi găsim pe acești averroe-iști, cu alte cuvinte păgâni, atei sau agnostici, în societatea spaniardă? Kevin Ingram amintește că în primii patruzeci de ani ai activității Inchiziției, 3.000 de convertiți au fost arși pe rug, sub acuzația de iudaism, iar alte mii au fost încarcerați și deposedați de avere. Spre deosebire de alți istorici care susțin că putem vorbi de o asimilare majoritară a convertiților, bazându-se pe faptul că acuzațiile Inchiziției privind iudaizarea convertiților scad după 1520, Kevin Ingram este de părere contrarie. El afirmă, cumva susținând ipoteza lui Abravanel, a existenței unei facțiuni total diferite meshumadim și anusim, că o bună parte dintre convertiți o putem regăsi în multe mișcări de avangardă – culturală și politic-religioasă din Spania. Una dintre ele este mișcarea iluminaților, alumbrado, apărută spre începutul secolului al XVI-lea, care „a fost compusă aproape în totalitate din conversos care respingeau dogma catolică pentru practici religioase mistice și chietiste”. Alumbrados susțineau că poți trăi experiența divinității și intra în comunicare cu aceasta încă din viață și că nu este necesară participarea la liturghie sau realizarea de fapte bune, deoarece ele nu erau o condiție pentru a deveni iluminat. Ingram susține că și în revolta Comunero din 1521 au fost implicați o bună parte dintre convertiți. Cea mai importantă mișcare din Spania începutului de secol al XVI-lea, susținută inițial de regele Carol I, cel care avea să devină împăratul Carol Quintul, a fost erasmismul, iar Kevin Ingram spune că această mișcare era dominată de conversos, atât la curtea regală, cât și în viața academică, în mod special la Universitatea Complutense din Alcalá de Henares. Erasmismul a fost forma cea mai potrivită pentru conversos de a ataca practicile catolice, de pe pozițiile umanismului, fără a suferi prejudicii, până când această libertate a reformiștilor a devenit ilicită. Kevin Ingram spune că, din acel moment, erasmismul convertiților a devenit o mișcare de underground, iar vocile lor au devenit subversive și s-au regăsit în eseuri sau ficțiune, cel mai important gen converso fiind romanul picaresc. În fapt, acestea erau forme de rezistență prin artă, la fel cum pentru altă categorie de convertiți, practicile de zi cu zi, religioase, oculte, erau forme de a fi împotrivă. Deși facțiuni diferite ale aceleași categorii, acești convertiți aveau un numitor comun – „resentimentul împotriva unei morale opresive a majorității vechilor creștini.”
VI.4. Moștenirea evreiască – practici religioase marane
Legătura dintre convertiți și evreitatea lor, aceea care conta, cea religioasă, s-a păstrat cel puțin până la jumătatea secolului al XVI-lea, spune Cecil Roth. Acest fapt le-a permis să păstreze, în secret, un iudaism cât mai aproape de cel tradițional. Prin accesul la cărțile evreiești și prin contactul direct cu evreii care existau încă în Peninsula Iberică până spre sfârșitul secolului al XV-lea, dar și cu ajutorul evreilor bătrâni convertiți forțat după 1492, maranii au reușit să țină sărbătorile importante în iudaism și să-și continue viața de zi cu zi conform halaha. Cecil Roth spune că religia marană se naște ca o necesitate a unei continuități întrerupte cu iudaismul. Dorind să fie cât mai aproape de iudaism, dar aflându-se, mai mult, după 1492, în contact cu creștinismul, marani au construit, inevitabil, o religie contagiată de elemente creștine. Cecil Roth spune, că, ironic, însăși Inchiziția, prin edictele și procesele sale, a fost mai degrabă o sursă de informare pentru marani în privința a ceea ce aveau de făcut pentru a-și urma cultul, decât asupra a ceea ce nu trebuiau să facă. Așadar, mai ales după expulzarea evreilor din Peninsulă, maranii și-au inventat sinagogile în propriile case, fără a avea decorațiile care se regăseau în mod uzual în aceste edificii religioase. Cele mai importante sărbători pe care iudaizanții le respectau erau Sabatul, Yom Kippur și Paștele. Pentru Sabat casa era curățată, iar membrii familiei se spălau și îmbrăcau haine curate vinerea, până la apusul soarelui. De asemenea, mulți dintre ei posteau în așteptarea Sabatului. Inchiziția este aceea care a creat liste cu aceste ritualuri de pregătire ale maranilor, așa cum apar ele în Edictele de Grație. Aprinderea luminilor de Sabat putea să îi dea de gol pe marani, de aceea, fie se făcea în pivnița casei, fie într-o cameră a cărei fereastră era acoperită, dacă nu, pur și simplu lumina era aprinsă într-un ulcior. De Paște făceau eforturi imense pentru a îndeplini obligația de a consuma carne de miel și pâine nedospită, matza. De asemenea, se abțineau de la carne de porc în timpul Sabatului, altfel greu de evitat în zilele obișnuite, și încercau, pe cât posibil, să gătească mâncarea cu ulei, fapt ce a reprezentat una dintre dovezile de iudaizare prezentate de Inchiziție, semnalează Cecil Roth. Același istoric povestește că printre obiceiurile maranilor au rămas binecuvântarea copiilor, spălarea mâinilor înainte de rugăciune și purtarea pe cap a unei pânze albe, în timpul slujbei, care aminea de tallit. Două sărbători devin foarte importante în economia vieții spirituale marane – Yom Kippur și postul dedicat Estherei. Încărcătura lor simbolică este relevantă pentru destinul maranilor. Ele sunt sărbători ale identității ocultate pentru salvarea adevăratei credințe – cum este semnificația figurii reginei Esther, care devine centrul spiritualității conversos. De asemenea, marea sărbătoare de Yom Kippur redeschide problematica scindării interioare, a ambivalenței identității spirituale și a nevoii de confesiune și iertare, care derivă din această schizofrenie. Se pare că Inchiziția era extrem de atentă să depisteze celebrarea acestei zile, motiv pentru care convertiții schimbau data sărbătorii destul de des. Reîntorcându-ne însă la figura reginei Esther, ea a jucat un rol central în comunitatea marană și, astfel, sărbătoarea de Purim a devit pentru marani sărbătoarea Estherei. Regina Esther este convertitul prin excelență, arhetipul maranului. Ea și-a ascuns originile evreiești în fața împăratului Ahașveroș, trăind în palatul acestuia, într-un moment în care declararea evreității însemna condamnarea la moarte. În momentul de răscruce, și-a salvat poporul de la moarte, învingându-l pe Haman în fața împăratului, care, în final, i-a ridicat la mare rang pe evreii din împărăția sa. Povestea Estherei era cunoscută, din generație în generație, prin intermediul Bibliei creștine, și nu iudaice, la care au avut acces de-a lungul anilor și secolelor. Aici, în ediția creștină a Bibliei, găsesc maranii rugăciunea Estherei – text adăugat din traducerea grecească a Bibliei – care pentru ei reprezintă identitatea lor, temerile lor și lupta lor pentru păstrarea adevăratei credințe. „«Doamne al meu, doar tu ești Împăratul nostru;/ ajută-mă pe mine cea singură,/ cea care nu am alt ajutor decât numai de la Tine;/ că pieirea mea îmi stă înainte./ Eu am auzit de la tatăl meu,/ în neamul părinților mei,/ că Tu, Doamne, Ți l-ai ales/ pe Israel din toate neamurile/ și pe părinții noștri din toți strămoșii lor,/ spre moștenire veșnică,/ și că ai făcut pentru ei tot ce ai grăit./ Și acum, noi am păcătuit față de Tine,/ iar Tu ne-ai dat în mâinile vrăjmașilor noștri/ fiindcă noi i-am cinstit pe dumnezeii lor;/ drept ești Tu, Doamne!/ Dar acum, ei nu s-au mulțumit/ cu amărăciunea robiei noastre,/ ci și-au dat mâna cu idolii lor,/ ca să răstoarne poruncile gurii Tale/ și să nimicească moștenirea Ta/ și să astupe gura celor ce Te laudă pe Tine/ și să stingă slava casei Tale și jertfelnicul Tău/ și să dezlege gura neamurilor/ spre a-i preaslăvi pe dumnezeii lor cei mincinoși/ și pentru ca regele cel muritor să fie-ntotdeauna prețuit./ Doamne, nu da sceptrul Tău,/ celor ce nu sunt,/ ca să nu râdă ei de căderea noastră,/ ci întoarce-le uneltirea împotriva lor înșiși,/ iar pe cel ce a început să ne rănească/ fă-l de rușine./ Adu-Ți aminte de noi, Doamne,/ arată-Te în vremea necazului nostru/ și dă-mi curaj,/ Tu, Împărat al dumnezeilor și Stăpân a toată stăpânirea./ Pune-mi în gură cuvânt cu trecere în fața leului/ și umple-i inima de ură împotriva celui ce se luptă cu noi,/ pentru ca să piară acela,/ el și cei de un gând cu el./ Pe noi însă izbăvește-ne cu mâna Ta,/ iar mie, celei singure, ajută-mi,/ că nu am pe nimeni în afară de Tine, Doamne!/ Tu pe toate le cunoști/ și știi că eu urăsc slava nelegiuiților,/ că îmi este silă de patul celor netăiați-împrejur/ și de tot străinul./ Tu ești Cel ce-mi cunoști nevoia,/ că nu pot suferi semnul mândriei mele,/ care se află pe capul meu în zilele când ies la vedere,/ că-mi este silă de el ca de o haină întinată cu sânge/ și că nu-l port atunci când sunt singură./ Roaba Ta n-a mâncat din masa lui Aman,/ nici n-a prețuit ospățul regelui,/ nici că am băut din vinul jertfit idolilor;/ nici că roaba Ta s-a veselit,/ din ziua ridicării mele și până acum,/ fără numai întru Tine, Doamne, Dumnezeul lui Avraam./ Dumnezeule, Cel ce ai putere peste toate,/ auzi glasul celei fără de nădejde/ și izbăvește-ne din mâna celor ce caută să ne facă rău/ și eliberează-mă de frica mea!»”
În ciuda faptului că, așa cum arată documentele Inchiziției, maranii foloseau cuvinte batjocoritoare la adresa sacramentelor și a figurilor sacre ale creștinismului (Trinitatea era pentru convertiți o formă de politeism), există o certă influență creștină în practicile și gândirea maranilor. În primul rând, aceștia aveau o abordare mesianică și chiar dacă pe Isus nu îl percepeau ca pe Mesia, ci ca pe un profet, atunci când se refereau la Mesia pe care îl așteptau, foloseau termenul de Jesuschristo. Mântuirea devine o preocupare a maranilor, dar mântuirea nu prin Isus, ci prin Legea lui Moise. Credeau că această salvare a sufletului lor, măcinat de o identitate incertă, va fi posibilă doar dacă vor rămâne fideli până la capăt iudaismului. Foarte interesant este că în această nouă formă de religiozitate mesianică, centrată pe salvarea prin monoteismul de tip iudaic, apar alte concepte cheie ale creștinismului: ideea de păcat și antagonismul rai – iad. Din contagiunea cu creștinismul, apar, pe lângă figura de sfântă a Estherei, figurile sfinților Rafael și Tobias, patron al călătoriilor.
Cine erau păstrătorii iudaismului? Inițial, foștii rabini, însă, cu timpul, se conturează în comunitatea convertiților două personaje-cheie, care vor fundamenta existența cripto-evreilor și vor menține și dezvolta practicile iudaice și după expulzarea evreilor din Peninsulă: conversa și medicul. În cazul femeilor, faptul că nu era necesară circumcizia era unul dintre elementele fundamentale care le diferenția de bărbați atunci când era vorba de corpus delictus. Așadar, circumcizia băieților era exclusă, iar maranii găsiseră justificarea acestei încălcări a legământului avraamic în Biblie, spune Cecil Roth, astfel că Dumnezeu nu lua în considerare necircumcizia drept păcat pentru copiii evrei născuți în sălbăticie, în circumstanțe nepotrivite, departe de Țara Făgăduinței. Bar Mitzva pare că era însă momentul cel mai potrivit în care începea educația religioasă marană a copiilor, afirmă Cecil Roth.
Societatea cripto-iudaică era urbană și centrată pe cămin, adică o societate dominată din punct de vedere religios și social de femeie, care reprezintă elementul de coeziune. Ea este cea care, treptat, devine lider spiritual al comunității. Ea este cea care îndeplinește mai multe roluri: de predicator și păstrător al memoriei religioase, de aprovizionarea cu alimente și prepararea mâncării kosher sau în ritualul specific morților. O figură aparte din rândul conversas era văduva bătrână, al cărei rol era acela de a posti. Postul apare ca mijloc de salvare a întregii comunități, este calea spre izbăvire. Sub influența catolicismului, se instituționalizează, astfel, postul pentru cei vii și pentru cei morți.
La rândul lor, medicii aveau un rol deosebit în crearea de enclave cripto-iudaice, având în vedere statutul lor itinerant și autoritatea conferită de meserie. „Îngrijindu-și pacienții în comunități mici, acești medici erau bine plasați ca surse de informare despre prieteni și rude, în Spania și în restul Europei. Circulația acestor informații era esențială din moment ce forma baza a ceea ce am numit deja ”diaspora virtuală” printre cripto-evrei, care o acoperea pe cea reală, care era formată dintr-o rețea și din circulația persoanelor și bunurilor.”
Trecând în revistă limbajul maranilor, Muchnick constată că în relația de identificare a celuilalt se folosea expresia „a avea ochii deschiși””. Este o aserțiune care apare în documentele Inchiziției, ca incriminatorie, dar ea se regăsește și în „Celestina” lui Francisco de Rojas, care nu era deloc străin de limbajul subversiv al convertiților din rândul cărora făcea parte. Așadar, scrisă înainte de 1500, „Celestina” conservă și ea o parte a limbajului maranilor. În spaniolă, tener los ojos abiertos, înseamnă a cunoaște adevărul, a fi în posesia acestuia, unde adevărul este reprezentat de legea lui Moise. Mai mult, având în vedere că o mare parte din tradiția iudaică, în timp, este transmisă aproape exclusiv prin Vechiul Testament al Bibliei creștinilor, aș risca să afirm că acolo maranii puteau întâlni suficient de multe povești care vorbesc despre revelația adevăratei credințe care este ascunsă altora. Aș îndrăzni să afirm că povestea lui Balaam și a măgăriței sale care vede îngerul Domnului, în vreme ce Blaam nu, este o poveste-metaforă pentru adevărata credință. Acolo apare drept concept-cheie această idee a ochilor deschiși. Muchnick spune că, opus, pentru acei conversos care nu adoptau legea lui Moise, se folosea expresia ”a fi orb”. Deși, treptat, nu au mai folosit ebraica, maranii au continuat să transmită oral anumite fragmente biblice în ebraică și au conservat numele evreiesc al lui Dumnezeu, Adonai.
Una dintre cele mai importante declarații ale acestora era aceea de comuniune cu iudaismul, fapt care le crea iluzia unei apartenențe la un grup social, într-un moment de maximă persecuție din partea Inchiziției și a societății spaniole. Cei care aderau așadar, în secret, la „diaspora virtuală”, spuneau că ei cred în legea lui Moise. Muchnick amintește una dintre formulele folosite de marani, așa cum apar ele, în mod frecvent, în documentele Inchiziției, ca de altfel mare parte din ceea ce cunoaștem despre conversos: ”Todos son Uno” (Toți sunt Unul). Această expresie relevă ideea de unitate, de grup, de corp al aceleiași religii. Așa cum subliniază Muchnick, în absența evreilor, a tradițiilor, a textelor directe, metafora trupului ca unitate comunitară devine esențială, ceea ce îi face pe marani dependeți de interacțiunea face a face, de pregătirea meselor și, aș adăuga, de utilizarea unui vocabular subversiv.
Rădăcinile acestei disimulări sociale, a acestei măști pe care conversos o poartă mereu, și-ar afla originile, conform lui Mark R. Cohen, în lumea islamică, o lume pe care sefarzii au cunoscut-o îndeaproape. Pe de o parte, musulmanii nu priveau conceptul de martiraj în aceeași cheie precum creștinii, pe de altă parte, confruntați cu convertirea forțată, musulmanii considerau acceptabilă disimularea, denumită taqiyya, iar în sinea lor rămâneau credincioși islamului. „În lipsa unui model neevreiesc de martiraj pe care să-l imite și chiar să-l depășească, evreii lumii musulmane par să fi fost influențați de reacția islamică față de convertirea forțată, conformându-se la rândul lor. Ulterior, aceasta a devenit reacția standard a evreilor persecutați din Spania creștină, puternic influențată de prezența islamică pe pământ iberic timp de atâtea secole”.
VI.5. Tribunalul Sfântului Oficiu
Tribunalul Sfântului Oficiu sau Suprema sau Inchiziția sunt numele aceleiași instituții care și-a construit una dintre cele mai tulburătoare imagini în ceea ce privește perescuția pe criterii religioase și aceasta în bună măsură din cauza Legendei Negre care a fost creată despre Spania. Cu toate aceastea, în realitate, Inchiziția spaniolă nu pare să fi fost mai rea decât celelealte instituții inchizitoriale din restul Europei. În teritoriile iberice nu a existat, până în 1478, o asemenea instituție, cu excepția Aragonului, regat al cărui moștenitor pe linie monarhică era regele Fernando. Însă acea Inchiziție de tip medieval era cvasi-inexistentă. Noua instituție inchizitorială a fost creată diferit de cea aragoneză, după ce Papa a acceptat cererea regilor Isabela și Fernando de a constitui o instituție care urma să li se subordoneze total. Cel mai important aspect al Inchiziției spaniole este că ea a fost creată special pentru a separa noii convertiți de rădăcina răului, coetnicii lor evrei. A fost creată pentru a monitoriza convertiții și pentru a-i salva de la erezie și pentru a-i aduce pe calea catolicismului adevărat, chiar și cu prețul vieții. Practic, din momentul apariției ei se instituționalizează discriminarea și violența, iar, așa cum subliniază Renée Levine Melammed, „persecuția este mutată în domeniul public”.
Inchiziția a început să funcționeze în 1480, iar primul auto da fé a avut loc în Sevilia, pe 6 februarie 1481, în mod ironic, locul în care în 1391 sute de evrei erau forțați să se convertească la creștinism. De data aceasta, șase convertiți au fost arși de vii. Din 1492, tribunalele inchizitoriale s-au extins pe tot teritoriul spaniol, în orașe precum Toledo, Cordoba, Valladolid, Segovia, Jaen, Avila, Següenza, Medina del Campo.
Perioada care marchează o intensă persecuție a convertiților și, ca o consecință, generează cele mai numeroase și sonore procese durează între 1490 și 1540. Probele erau constituite din informări venite de la diverse persoane și se bazau pe ascendența acuzatului, pe numele de origine al familiei, poziția profesională ocupată, date despre ceilalți membri ai familiei, dovezile, în majoritate doar verbale, ale informatorului despre obișnuințele culinare și riturile practicate de condamnat. Procesele erau urmate de confiscări de bunuri și condamnări la arderea pe rug. Numele penitenților, condamnarea și semnele pedepsei erau inscripționate pe așa-numitele sambenitos, care se băgau în pereții bisericilor. În acest fel, rușinea condamnaților și a familiei devenea publică și, în același timp, devenea un avertisment pentru oricine mai îndrăznea să comită erezie. Se pare că, ulterior, pentru a evita bârfele, găurile acestea au fost acoperite cu bucăți de pânză din lână, numită popular manta. De aici, spune Jaime de Salazar Ancha, a apărut și expresia tirar la manta, ceea ce înseamnă că ceva urmează a fi dezvăluit, or această operațiune se realiza de fiecare dată când avea loc o informare legată de puritatea sângelui persoanei vizate.
Până în 1560, persecuția convertiților intră pe o curbă descendentă, iar reluarea urmăririi conversos este cauzată de descoperirea unui grup de cripto-evrei în Quintanar de la Orden, în anul 1588. Revenirea convertiților din Portugalia în Spania, care fugiseră tocmai de persecuția Inchiziției portugheze, aduce un nou val de procese ale maranilor la jumătatea secolului al XVI-lea. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, sunt înregistate mai multe auto da fé-uri în Mallorca, unde au fost arși pe rug evreii convertiți, denumiți chuetas. În secolul al XVIII-lea, numărul conversos persecutați scade dramatic. Deși se vorbește mult despre arderile pe rug ale Inchiziției spaniole, istoricii au stabilit că, de-a lungul existenței sale, au fost condamnați la pedeapsa capitală mai puțin de 5.000 de oameni, din toate categoriile aflate sub anchetă – protestanți, cripto-evrei, blasfemiatori, devianți. Ultima persoană judecată ca fiind cripto-evreu a fost Manuel Santiago Vivar, în anul 1818, cu mai puțin de două decenii înaintea dispariției definitive a Supremei, sub influența politicii franceze. De la această dată, trebuia, însă, să mai treacă 50 de ani ca legile privind puritatea sângelui să fie eliminate definitiv.
CONCLUZII
Lucrarea de față a încercat să demonstreze că antisemitismul iberic se naște cu mult înainte ca însuși conceptul să fi existat, în perioada Evului Mediu târziu, doar că, spre deosebire de alte spații creștin-catolice, el se fundamentează pe problematica pe care o va ridica apariția unei categorii etnico-socio-religioase distincte: convertitul evreu sau converso.
Deși prin credință creștin, convertitul era discriminat în societatea spaniolă pentru că era considerat cosangvin cu evreul. Drept urmare, în construcția identității acestuia a intrat tot imaginarul negativ creștin catolic despre evreu. Pentru prima oară în istoria creștinismului, apare în sânul societății civile, prin adoptarea certificatelor de puritate a sângelui, diferența între două categorii de creștini – vechi și noi. Creștinii noi vor fi înlăturați din funcțiile publice și din toate structurile de putere, deoarece erau considerați etnic impuri și, deci, predispuși la trădare, așa cum erau considerați evreii, prin prisma ideologiei urii care a dominat mentalul medieval. Așadar, convertiții care fuseseră persecutați ca evrei sunt puși în fața unor noi pogromuri și persecuții începând cu 1449, moment de la care erau obligați să își probeze originile etnice. În paralel cu discriminarea față de convertiți, regii creștini spanioli emit legi prin care aplică segregarea și stigmatizarea evreilor. Este mai ales cazul legilor din Toledo, din anul 1480, când, din cauza potențialul iudaizant găsit de inchizitori în sânul comunității convertiților, evreii sunt ghetoizați. Frica de iudaizare și fixația față de evreul ocult domină tot secolul al XV-lea și are drept cauză convertirile forțate ale evreilor din perioada 1391 – 1415. Pe de o parte, ura maselor, alimentată de o pătură de mijloc spaniardă în devenire și de fanatismul călugărilor dominicani și franciscani, pe de cealaltă parte, atitudinea duală a regilor față de evrei și convertiți, cauzată de luptele de putere pentru tron, de Reconquista și de nevoia de susținere financiară și politică, dublate de apariția Inchiziției, determină apariția antisemitului avant la lettre în spațiul regatelor creștine spaniole. Acest model se naște în perioada 1391-1500 și îl are în centru nu pe evreul ca evreu, ci pe evreul în calitate de convertit la creștinismul de rit catolic.
Lucrarea de față nu și-a propus o analiză exhaustivă a ceea ce înseamnă nașterea antisemitismul iberic, dar a punctat cauzele și crescendo-ul pe care acest fenomen l-a cunoscut de-a lungul unui secol în spațiul regatelor spaniole, până la definitivarea Reconquistei, în 1492, și în primul deceniu al secolului al XVI-lea. În fapt, până când el va fi devenit un fenomen dominant al mentalității spaniole, care va face carieră nu doar în perimetrul Peninsulei Iberice, ci și în teritoriile Americii dominate de conquistadorii spanioli.
Analiza antisemitismului iberic s-a limitat la spațiul geografic al regatelor spaniole și maure din interiorul a ceea ce va deveni după 1492 Spania unită. Portugalia, deși parte a Peninsulei Iberice, a fost doar amintită, deoarece antisemitismul portughez poate fi definit începând mai ales cu 1497, când, aliniindu-se politicii spaniole, prin căsătoria cu fiica regilor Catolici, regele Manuel decide botezul forțat al evreilor.
În fapt, lucrarea a arătat că nașterea antisemitismului este direct legată de apariția unei tipologii speciale a convertitului. Originea evreiască, impură per se, a acestuia a fost un criteriu de eliminare socială și a devenit parte integrantă a discursului purității genetice, puritate care, la limită, conform criteriilor spaniarde, se putea regăsi doar în clasele de jos autohtone creștine, extrem de sărace. Convertitul devine, așadar, nu de puține ori, în perioada premergătoare expulzării, element al răului, al impurității, neasumat nici de evrei, nici de creștini, mereu schizoid, dar capabil, în viziunea unor gânditori, să producă o schimbare ontologică.
În realitate, tot imaginarul colectiv legat de evrei și evreitate a fost transferat în identitatea convertiților (conversos). Ei erau moștenitorii nu doar sangvini ai evreilor, dar evreii înșiși, cu tot arsenalul de epitete negative antiiudaice, la care s-au adăugat elemente noi. Societatea creștină spaniardă reproduce un silogism pe cât de simplu, pe atât de periculos pentru noii convertiți: evreii sunt maculați, convertiții sunt evrei, deci convertiții sunt maculați. Din nefericire, această „noutate” a convertirii lor va rămâne așa, indiferent câte secole vor fi trecut de la momentul creștinării. Vina de a fi evreu a fost mereu menținută în societatea spaniolă, chiar dacă acest evreu nu mai exista demult.
Puritatea sângelui a dat naștere, la rându-i, unei instituționalizări a discriminării pe criterii de etnie și rasă, al cărei model îl regăsim din Evul Mediu, de-a lungul istoriei umanității, chiar și în societățile cele mai evoluate. Cu alte cuvinte, modelul impus în Peninsula Iberică acum mai bine de 500 de ani a introdus în Europa comportamente ale căror ecouri le regăsim până astăzi. Dar instituționalizarea comportamentelor s-a realizat prin organele de represiune ale Coroanei. Unul dintre ele, cel mai important și longeviv, a fost Inchiziția, creată în Spania în 1478 și devenită funcțională în 1480.
Istoria demonstrează că expulzarea evreilor și persecuția noilor creștini a creat în Spania medievală nu doar un vid cultural, – cultură care cunoscuse, sub dominația musulmană și cu ajutorul învățaților evrei, epoca sa de aur! – ci și un vid la nivelul meseriilor și comerțului. Mai mult, se naște o diferență socială care domină în mentalul colectiv până astăzi între hidalgo (fiul cuiva) și originea pură. În ceea ce îi privește pe evreii sefarzi, aceștia au continuat să se simtă de-a lungul secolelor mai degrabă atașați Spaniei, care îi persecutase, decât propriei identități etnice, indiferent unde au reușit să se stabilească. Pe de altă parte, conversos sau noii creștini, derivați din evrei, au purtat cu ei permanent o ambiguitate identitară – creștini din punct de vedere social, evrei în intimitate – care nu doar că a dat naștere unor manifestări religioase subversive în raport cu religia creștină dominantă, dar a și creat modele comportamentale distincte. Identitatea maranilor a continuat să se construiască în raport cu permanenta angoasă dată de obligativitatea de a prezenta certificate de puritate a sângelui, deci și a credinței, legislație pe care Poliakov o definește ca una „de discriminare rasială (…) ca prim rasism organizat din istorie.”
Joseph Pérez susține că, în fapt, antisemitismul spaniol se naște ca o consecință a unei Spanii multietnice și multiconfesionale, în care cuvântul de lege nu era toleranța, așa cum susțin mulți istorici spanioli. Altfel spus, existența musulmanilor, dominanți în jumătatea de sud a Spaniei medievale, a creștinilor, stăpâni peste nordul Peninsulei Iberice și a evreilor, veșnicii intermediari ai celor două puteri aflate în conflict, nu a însemnat coagularea diferențelor, ci adâncirea lor.
Mark R. Cohen adoptă aceeași poziție cu a lui David Nirenberg, pe care o citează. Acesta susține că explicația pentru antipatia crescândă față de evrei, cât și față de conversos, înainte și mai ales după momentul 1391, nu este decât continuarea unui antisemitism tradițional, cu baze religioase. Este vorba, în schimb, de o nouă criză de identitate a creștinismului, spune Nirenberg, ca urmare a „perturbării antinomiei evreu-creștin”, subliniază Nirenberg, citat de Mark R. Cohen. „Această anxietate a dat naștere unei încercări de a-i segrega – sexual și rezidențial – pe „noii creștini” de evreii rămași în religia lor”.
Istoria antisemitsmului iberic debutează odată cu convertirile forțate, care determină o schimbare de paradigmă în societatea spaniolă. Convertiții rămân etnic evrei și sunt discriminați în sânul creștinătății ca evrei, condiție de care nu pot scăpa, chiar dacă unii dintre ei devin creștini adevărați și nu evrei ascunși. Marginalizarea lor constantă, prin cutume și legi locale, literatură populară și denunțuri către Inchiziție îi vor radicaliza. În timp ce unii se vor întoarce spre identitatea lor iudaică, creându-și o identitate subversivă, alții vor căuta cu orice preț asimilarea până la ștergerea oricărei urme semite din originea lor. De cealaltă parte, a spaniarzilor creștini, fixația pentru evreul ascuns a dominat contrucția socială a acestora, obsesie care reflectă în bună măsură nevoia de a elimina orice ar fi amintit de trecutul unei Spanii mereu suspectate de Europa catolică drept semită și eretică. Antisemitismul iberic este emanația acestei fixații și este efectul convertirilor forțate și a încercării de asimilare a evreilor sefarzi. Istoria convertiților evrei de la sfârșitul Evului Mediu este însăși istoria nașterii antisemitismului spaniol.
Anexe
ANEXA I
TRANSCRIEREA DOCUMENTULUI PROPUS DE PERO SARMIENTO ȘI ADOPTAT DE ADUNAREA DIN TOLEDO, ÎN 1449, PRIN CARE CONVERSOS SUNT ÎNLĂTURAȚI DIN TOATE FUNCȚIILE PUBLICE PE MOTIV CĂ SUNT DE ORIGINE EVREIASCĂ (sursa: Eloy Benito Ruano, Los orígenes del problema converso. 2010. Biblioteca Virtual Universal, facilitat de Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, de pe www.biblioteca.org.ar.)
ANEXA II
TRANSCRIEREA CELOR TREI DOCUMENTE EMISE ÎN 1492 PRIVIND EXPULZAREA EVREILOR (sursa: Asunción Blanco Martínez, Razones y consecuencias de una decisión controvertida: la expulsión de los judíos de Espana en 1494. Revista Kalakorikos, 10, 2005, pp: 26 – 35.)
SCRISOAREA INCHIZITORULUI GENERAL, TOMÁS DE TORQUEMADA – 20 MARTIE 1942
EDICTUL GRANADA, SEMNAT DE REGII ISABELA DE CASTILIA ȘI FERNANDO II DE ARAGON, APLICABIL ÎN TOATE TERITORIILE COROANEI DE SPANIA, MAI PUȚIN ARAGON – 31 MARTIE 1492
EDICTUL GRANADA, SEMNAT EXCLUSIV DE FERNANDO II DE ARAGON, APLICABIL DOAR ÎN TERITORIILE APARȚINÂND COROANEI DE ARAGON – 31 MARTIE 1492
ANEXA III
ILUSTRAȚII DIN PAMFLETUL ORIGINAL ALBORAYQUE, APĂRUT ÎN ULTIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XV-LEA (sursa: Alborayque, facsimil din Biblioteca Bacarrota, cu studiu preliminar ediție și note de Dwayne Eugène Carpentier. 2005. Editora Regional de Extramadura)
BIBLIOGRAFIE
Acha, Salazar de, Jaime. La limpieza de sangre. Revista de la Inquisicion, nr.1,1991, pp. 289 – 308. Madrid: Editorial Universidad Complutense.
Alborayque. Facsimil din Biblioteca Bacarrota, cu studiu preliminar ediție și note de Dwayne Eugène. 2005. Carpentier Editora Regional de Extramadura.
Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară redactată și adnotată de Bartolomeu Anania. 2001. București: Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
Bradbury, Scott. The Jews of Spain, pp. 508 – 518, în Steven T. Katz (coordinator), The Cambridge History of Judaism, vol IV, The Late Roman- Rabbinic Period. 2008. Cambridge University Press.
Bonfil, Robert. Jews, Christian and sex in Renaissance Italy: a historiographical problem. În Jewish History, vol. 26, 2012, pp. 101 – 111.
Bueno, Marisa. Social portraits of Conversos. Baptism and Royal Clemency in Medieval Castile (1492 – 1502). 2013. Articol în curs de publicare, prezentat în cadrul conferinței “To be or not to be a jew”, la Universitatea București, Centrul de Studii Iudaice Goren Goldstein al Facultății de Litere.
Cohen, R. Mark. Sub semilună și sub cruce. Evreii în Evul Mediu. 2010. București: Hasefer.
Doval, Vidal, Rosa. Predicación y persuasión: Vicente Ferrer en Castilla, 1411 – 1412, Revista de poética medieval, 24, 2010, pp. 225 – 243.
Eisenberg, Josy. O istorie a evreilor. 1993. București: Humanitas.
Flannery, Edward. The Anguish of the Jews – Twenty-three Centuries of Anti-Semitism. 1965. New York: Macmillan Company.
Gomez, Castillo, Antonio. Panfletos, coplas y libelos injuriosos. Palabras silenciadas en el Siglo de Oro. În Manuel Pena Diaz (coordonator), Las Españas que (no) pudieron ser: herejías, exilios y otras conciencias (s. XVI-XX), pp. 59 – 74. 2009. Huelva: Universitatea de Huelva.
Haliczer, Stephen. Conversos y judíos en tiempos de la expulsión: Un análisis crítico de investigación y análisis. În revista Espacio, Tiempo y Forma, serie III, Historia Medieval, t.6, 1993, pp. 287 – 300.
Hitti, K. Philiip. Istoria arabilor. 2008. București: All.
Ingram, Kevin. The Conversos and Moriscos in Late Medieval Spain and Beyond. Volume One: Departures and Change. 2009. Leiden: Koninklijke Brill NV.
Isaac, Jules. Genèse de l’antisémitisme. Essai historique. 1956. Paris: Calmann Lévy.
Jacobs, Liebman, Janet. Hidden Heritage. The Legacy of the Crypto-Jew”. 2002. University of California Press.
Johnson, Paul. O istorie a evreilor. 2003. București: Hasefer.
Langmuir, Gavin. History, Religion and Antisemitism. 1993. University of California Press.
Lazare, Bernard. L’Antisémitisme, son histoire et ses causes. 2011. Paris: Kontre Kulture.
Lawrence, Jeremy. Alegoría y apocalipsis en El Alboraique. Revista de poética medieval, nr. 11, 2003, pp. 11-39.
Lledó, Bravo, Pilar și Vozmediano, Gómez, Fernando, Miguel. El Alborayque. Un impreso panfletario contra los conversos fingidos de la Castilla tardomedieval. În revista Historia. Instituciones. Documentos, nr.26, 1999, pp. 57 – 84.
Lovsky, Fadiey. Antisémitisme et mystère d’Israël. 1955. Paris: Albin Michel.
Manchado, Carrasco, Isabel, Ana. De la convivencia a la exclusión. Imágenes legislativas de mudéjares y moriscos. Siglos XIII-XVII. 2012. Silex.
Martínez, Blanco, Asunción. Razones y consecuencias de una decisión controvertida: la expulsión de los judíos de España en 1494. Revista Kalakorikos, 10, 2005, pp.: 9 – 36.
Melammed, Levine, Renée. A Question of Identity: Iberian Conversos in Historical Perspective”. 2004. Oxford University Press.
Montenegro, Cantera, Enrique. La imagen del judío en la España medieval, în Revista Espacio, Tiempo y Forma, serie III, Historia Medieval, t. 11, 1998, pp. 11 – 38.
Muchnik, Natalia. Being against, being with: Marrano self-identification in inquisitorial Spain (Sixteenth – Eighteenth Centuries). An essay, în Jewish History, vol. 25, 2011, pp. 153 – 154.
Nirenberg, David. Communities of violence. Persecution of Minorities in the Middle Ages. 1996. Princeton: Princeton University Press.
Oișteanu, Andrei. Imaginea evreului în cultura română. 2012. Iași: Polirom.
Pérez, Joseph. Istoria Spaniei. 2007. București: Artemis.
Poliakov, Léon. Istoria antisemitismului. Vol. I: De la Hristos la evreii de curte. De la Mahomed la marani. 2007. București: Hasefer.
Quirós de Bernaldo Torroba Felipe. Evreii spanioli. 2003. București: Hasefer.
Roth, Cecil. A History of Marranos. 2001. Skokie, Illinois: Varda Books.
Roth, Norman. Conversos, Inquisition and the Expulsion of the Jews from Spain. 1995. The University of Wisconsin Press.
Ruether, Radford, Rosemary. Faith and Fratricide: The Theological Roots of Anti – Semitism. 1974. New York: Seabury Press.
Shalom, Ben, Ram. The Converso as Subversive: Jewish Traditions or Christian Libel?, în Journal of Jewish Studies, vol. I, nr, 2, 1999, pp. 259 – 283.
Shalom, Ben, Ram. The Typology of The Converso in Isaac Abravanel, în Jewish History, vol. 23, 2009, pp. 281 – 292.
Simon, Marcel. Recherche d’histoire judeo-chrêtienne. 1962. Paris: Mouton& Co.
Spolsky, B, Benor B. S. Jewish Languages. 2006. Elsevier Ltd.
Torres, Hering, M.S. Limpieza de sangre ¿Racismo en la Edad Moderna?, articol tradus de Diego Rueda Siniestra și autorizat de autor din Torres, Hering, M.S și Schmale, W.(eds.), Wiener Zeitschrift zur Geschichte der Neuzeit / Rassismus. 3. JG Heft 1. Wien Studienverlag. Articol apărut în revista Tiempos Modernos, 9, 2003, pp. 20 -36.
Surse online:
Goldberg, Gojman, Alicia și Escutia, Martínez, Manuel, Luis. La función del Edicto de fe en el proceso inquisitorial”, http://biblio.juridicas.unam.mx/libros/2/700/19.pdf.
www.jewishvirtuallibrary.org.
Ruano, Benito, Eloy. Los orígenes del problema converso. 2010. Biblioteca Virtual Universal, facilitat de Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, de pe www.biblioteca.org.ar.
BIBLIOGRAFIE
Acha, Salazar de, Jaime. La limpieza de sangre. Revista de la Inquisicion, nr.1,1991, pp. 289 – 308. Madrid: Editorial Universidad Complutense.
Alborayque. Facsimil din Biblioteca Bacarrota, cu studiu preliminar ediție și note de Dwayne Eugène. 2005. Carpentier Editora Regional de Extramadura.
Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară redactată și adnotată de Bartolomeu Anania. 2001. București: Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
Bradbury, Scott. The Jews of Spain, pp. 508 – 518, în Steven T. Katz (coordinator), The Cambridge History of Judaism, vol IV, The Late Roman- Rabbinic Period. 2008. Cambridge University Press.
Bonfil, Robert. Jews, Christian and sex in Renaissance Italy: a historiographical problem. În Jewish History, vol. 26, 2012, pp. 101 – 111.
Bueno, Marisa. Social portraits of Conversos. Baptism and Royal Clemency in Medieval Castile (1492 – 1502). 2013. Articol în curs de publicare, prezentat în cadrul conferinței “To be or not to be a jew”, la Universitatea București, Centrul de Studii Iudaice Goren Goldstein al Facultății de Litere.
Cohen, R. Mark. Sub semilună și sub cruce. Evreii în Evul Mediu. 2010. București: Hasefer.
Doval, Vidal, Rosa. Predicación y persuasión: Vicente Ferrer en Castilla, 1411 – 1412, Revista de poética medieval, 24, 2010, pp. 225 – 243.
Eisenberg, Josy. O istorie a evreilor. 1993. București: Humanitas.
Flannery, Edward. The Anguish of the Jews – Twenty-three Centuries of Anti-Semitism. 1965. New York: Macmillan Company.
Gomez, Castillo, Antonio. Panfletos, coplas y libelos injuriosos. Palabras silenciadas en el Siglo de Oro. În Manuel Pena Diaz (coordonator), Las Españas que (no) pudieron ser: herejías, exilios y otras conciencias (s. XVI-XX), pp. 59 – 74. 2009. Huelva: Universitatea de Huelva.
Haliczer, Stephen. Conversos y judíos en tiempos de la expulsión: Un análisis crítico de investigación y análisis. În revista Espacio, Tiempo y Forma, serie III, Historia Medieval, t.6, 1993, pp. 287 – 300.
Hitti, K. Philiip. Istoria arabilor. 2008. București: All.
Ingram, Kevin. The Conversos and Moriscos in Late Medieval Spain and Beyond. Volume One: Departures and Change. 2009. Leiden: Koninklijke Brill NV.
Isaac, Jules. Genèse de l’antisémitisme. Essai historique. 1956. Paris: Calmann Lévy.
Jacobs, Liebman, Janet. Hidden Heritage. The Legacy of the Crypto-Jew”. 2002. University of California Press.
Johnson, Paul. O istorie a evreilor. 2003. București: Hasefer.
Langmuir, Gavin. History, Religion and Antisemitism. 1993. University of California Press.
Lazare, Bernard. L’Antisémitisme, son histoire et ses causes. 2011. Paris: Kontre Kulture.
Lawrence, Jeremy. Alegoría y apocalipsis en El Alboraique. Revista de poética medieval, nr. 11, 2003, pp. 11-39.
Lledó, Bravo, Pilar și Vozmediano, Gómez, Fernando, Miguel. El Alborayque. Un impreso panfletario contra los conversos fingidos de la Castilla tardomedieval. În revista Historia. Instituciones. Documentos, nr.26, 1999, pp. 57 – 84.
Lovsky, Fadiey. Antisémitisme et mystère d’Israël. 1955. Paris: Albin Michel.
Manchado, Carrasco, Isabel, Ana. De la convivencia a la exclusión. Imágenes legislativas de mudéjares y moriscos. Siglos XIII-XVII. 2012. Silex.
Martínez, Blanco, Asunción. Razones y consecuencias de una decisión controvertida: la expulsión de los judíos de España en 1494. Revista Kalakorikos, 10, 2005, pp.: 9 – 36.
Melammed, Levine, Renée. A Question of Identity: Iberian Conversos in Historical Perspective”. 2004. Oxford University Press.
Montenegro, Cantera, Enrique. La imagen del judío en la España medieval, în Revista Espacio, Tiempo y Forma, serie III, Historia Medieval, t. 11, 1998, pp. 11 – 38.
Muchnik, Natalia. Being against, being with: Marrano self-identification in inquisitorial Spain (Sixteenth – Eighteenth Centuries). An essay, în Jewish History, vol. 25, 2011, pp. 153 – 154.
Nirenberg, David. Communities of violence. Persecution of Minorities in the Middle Ages. 1996. Princeton: Princeton University Press.
Oișteanu, Andrei. Imaginea evreului în cultura română. 2012. Iași: Polirom.
Pérez, Joseph. Istoria Spaniei. 2007. București: Artemis.
Poliakov, Léon. Istoria antisemitismului. Vol. I: De la Hristos la evreii de curte. De la Mahomed la marani. 2007. București: Hasefer.
Quirós de Bernaldo Torroba Felipe. Evreii spanioli. 2003. București: Hasefer.
Roth, Cecil. A History of Marranos. 2001. Skokie, Illinois: Varda Books.
Roth, Norman. Conversos, Inquisition and the Expulsion of the Jews from Spain. 1995. The University of Wisconsin Press.
Ruether, Radford, Rosemary. Faith and Fratricide: The Theological Roots of Anti – Semitism. 1974. New York: Seabury Press.
Shalom, Ben, Ram. The Converso as Subversive: Jewish Traditions or Christian Libel?, în Journal of Jewish Studies, vol. I, nr, 2, 1999, pp. 259 – 283.
Shalom, Ben, Ram. The Typology of The Converso in Isaac Abravanel, în Jewish History, vol. 23, 2009, pp. 281 – 292.
Simon, Marcel. Recherche d’histoire judeo-chrêtienne. 1962. Paris: Mouton& Co.
Spolsky, B, Benor B. S. Jewish Languages. 2006. Elsevier Ltd.
Torres, Hering, M.S. Limpieza de sangre ¿Racismo en la Edad Moderna?, articol tradus de Diego Rueda Siniestra și autorizat de autor din Torres, Hering, M.S și Schmale, W.(eds.), Wiener Zeitschrift zur Geschichte der Neuzeit / Rassismus. 3. JG Heft 1. Wien Studienverlag. Articol apărut în revista Tiempos Modernos, 9, 2003, pp. 20 -36.
Surse online:
Goldberg, Gojman, Alicia și Escutia, Martínez, Manuel, Luis. La función del Edicto de fe en el proceso inquisitorial”, http://biblio.juridicas.unam.mx/libros/2/700/19.pdf.
www.jewishvirtuallibrary.org.
Ruano, Benito, Eloy. Los orígenes del problema converso. 2010. Biblioteca Virtual Universal, facilitat de Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, de pe www.biblioteca.org.ar.
ANEXA I
TRANSCRIEREA DOCUMENTULUI PROPUS DE PERO SARMIENTO ȘI ADOPTAT DE ADUNAREA DIN TOLEDO, ÎN 1449, PRIN CARE CONVERSOS SUNT ÎNLĂTURAȚI DIN TOATE FUNCȚIILE PUBLICE PE MOTIV CĂ SUNT DE ORIGINE EVREIASCĂ (sursa: Eloy Benito Ruano, Los orígenes del problema converso. 2010. Biblioteca Virtual Universal, facilitat de Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, de pe www.biblioteca.org.ar.)
ANEXA II
TRANSCRIEREA CELOR TREI DOCUMENTE EMISE ÎN 1492 PRIVIND EXPULZAREA EVREILOR (sursa: Asunción Blanco Martínez, Razones y consecuencias de una decisión controvertida: la expulsión de los judíos de Espana en 1494. Revista Kalakorikos, 10, 2005, pp: 26 – 35.)
SCRISOAREA INCHIZITORULUI GENERAL, TOMÁS DE TORQUEMADA – 20 MARTIE 1942
EDICTUL GRANADA, SEMNAT DE REGII ISABELA DE CASTILIA ȘI FERNANDO II DE ARAGON, APLICABIL ÎN TOATE TERITORIILE COROANEI DE SPANIA, MAI PUȚIN ARAGON – 31 MARTIE 1492
EDICTUL GRANADA, SEMNAT EXCLUSIV DE FERNANDO II DE ARAGON, APLICABIL DOAR ÎN TERITORIILE APARȚINÂND COROANEI DE ARAGON – 31 MARTIE 1492
ANEXA III
ILUSTRAȚII DIN PAMFLETUL ORIGINAL ALBORAYQUE, APĂRUT ÎN ULTIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XV-LEA (sursa: Alborayque, facsimil din Biblioteca Bacarrota, cu studiu preliminar ediție și note de Dwayne Eugène Carpentier. 2005. Editora Regional de Extramadura)
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Nasterea Antisemitismului Iberic (ID: 122521)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.