Născut, după propria-i mărturisire dintr-un fragment de biografie, la 1 mar tie 1837 (sau la 10 iunie 1839, după un înscris oﬁcial), Ion Creangăa… [611415]

Licență

Născut, după propria-i mărturisire dintr-un fragment de biografie, la 1 mar tie 1837 (sau la 10 iunie 1839, după un înscris oﬁcial), Ion Creangăa… [611415]

Byadmin ianuarie 1, 2024

AMINTIRI DIN COPILĂRIE
POVEȘTI •POVESTIRI

Născut, după propria-i mărturisire dintr-un fragment de biografie, la
1 mar tie 1837 (sau la 10 iunie 1839, după un înscris oﬁcial), Ion Creangăa fost primul dintre cei opt copii ai lui Ștefan a lui Petrea Ciubotariul dinHumulești, Neamț, și ai soției sale Smaranda, născută Creangă. După ceurmează, pe rând, cursurile școlilor din Humulești, Broșteni și Târgu-Neamț(1846–1853), apoi pe ale Școlii Catihetice din Fălticeni (1854–1855),ajunge să studieze la Seminarul de la Socola (Iași). În 1859 se căsătoreștecu Ileana Grigoriu și este hirotonisit diacon. Un an mai târziu se nașteunicul său ﬁu, Constantin. După un parcurs întortocheat, care includeprintre altele înscrierea la Facultatea de Teologie, curând abandonată, șila Școala Normală Vasiliană de la Trei Ierarhi, al cărei director era TituMaiorescu, ocupă prin concurs, în 1864, postul de institutor la Școalaprimară de la Trei Ierarhi. În 1865 absolvă Școala Normală. Este apoiinstitutor și diacon. Alcătuiește manuale școlare. În 1871, refuză să mairespecte cutuma și apare în biserică tuns și cu pălărie. Publică Învățătoriulcopiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove șibuchi, cuprinzând învățături morale și instructive, alături de C. Grigorescuși V. Răceanu; manualul avea să primească patru ani mai târziu, alături deMetoda noua de scriere și cetire pentru uzul clasei I primare, avizul minis -trului Titu Maiorescu pentru studierea în școli. În 1873 semnează câtevaarticole despre care se consideră că ar aduce atingere preoțimii și este des -tituit din cler, pierzând totodată și slujba de institutor. În același anobține divorțul, după ce se retrăsese la „bojdeuca din Țicău“, împreunăcu Tinca Vartic, alături de care își va petrece întreaga viață. În 1874 îșiprimește înapoi postul de institutor. Îi sunt publicate câteva povestiri șipoezii. În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, numit într-o comisie deexaminare a cărților didactice din Iași. Cu ajutorul lui ajunge în cerculJunimii și începe să publice constant povești și povestiri în Convorbiri
literare. Din 1880, la sfatul bunului său prieten Eminescu, începe să punăpe hârtie Amintiri din copilărie. În anii următori se implică în diverseproiecte de manuale, își vede tipărite primele trei părți din Amintiri.
Starea sa de sănătate se înrăutățește. Vestea morții lui Eminescu îl afec -tează foarte mult. După ani de suferință și numeroase concedii de boală,Creangă se stinge în noaptea de 31 decembrie 1889, în urma unui ataccerebral. Partea a IV-a din Amintiri din copilărie va ﬁ publicată postum,
în anul 1892.

ION CREANGĂ
Amintiri din copilărie
Povești
Povestiri

Textele și glosarul din ediția de față urmează, în general, ediția stabilită
de Iorgu Iordan și Elisabeta Brâncuș.
Redactor: Adina Săucan
Co per ta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Iuliana Constantinescu Corector: Iuliana Glăvan DTP: Dan Dulgheru
© HUMANITAS 2013 (ediția print)
© HUMANITAS 2014 (ediția electronică)
ISBN 978-973-50-4351-3 (pdf)
EDITURA HUMANITAS
Piața Presei Libere 1, 013701 București, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: [anonimizat] Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194

Cuprins
AMINTIRI DIN COPILĂRIE
I. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
IV . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
POVEȘTI
Prefața la poveștile mele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95Soacra cu trei nurori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97Capra cu trei iezi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106Punguța cu doi bani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116Dănilă Prepeleac . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121Povestea porcului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136Povestea lui Stan Pățitul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154Povestea lui Harap-Alb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179Fata babei și fata moșneagului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 236Ivan Turbinca . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 244

POVESTIRI
Poveste . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263
Moș Nichifor Coțcariul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 267Povestea unui om leneș . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287Moș Ion Roată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 290Popa Duhu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295Cinci pâni. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 302Ion Roată și Vodă Cuza . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 307
Glosar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3156 CUPRINS

AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Dedicație d-șoarei L.M.

I
STAU CÂTEODATĂ ȘI-MI ADUC AMINTE CE VREMI
și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem
și eu, dră găliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casapărinților mei, în satul Humuleștii, din târg drept peste apa
Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se
țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii.
Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai
așa, un sat de oameni fără căpătăiu, ci sat vechi răzășesc,în temeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari totunul și unul, cu ﬂăcăi voinici și fete mândre, care știau a
învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale întoate părțile; cu biserică frumoasă și niște preoți și dascăli
și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.
Și părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic
și cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai pomi s-aupus în ținterim, care era îngrădit cu zaplaz de bârne, stre -șinit cu șindilă, și ce chilie durată s-a făcut la poarta bise -ricei pentru școală; ș-apoi, să ﬁ văzut pe neobositul părintecum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădițaVasile a Ilioaei, dascălul bisericii, un holteiu zdravăn, frumosși voinic, și sfătuia pe oameni să-și deie copiii la învățătură.Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală,

între care eram și eu, un băiet prizărit, rușinos și fricos și de
umbra mea.
Și cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popei,
o zgâtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de în –
tre cea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii.
Însă părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea cese pe trece… Și ne pomenim întru una din zile că părintelevine la școală și ne aduce un scaun nou și lung, și după
ce-a între bat pe dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin
pe gân duri, apoi a pus nume scaunului „Calul Balan“ șil-a lăsat în școală.
În altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală, cu moș
Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de școală nouă,un drăguț de biciușor de curele, împletit frumos, și părin -tele îi pune nume „Sfântul Nicolai“, după cum este și hra -mul bisericei din Humulești… Apoi poftește pe moș Foteacă, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa, dincând în când, câte unul, și ceva mai grosuț, dacă se poate…Bădița Vasile a zâmbit atunci, iară noi, școlarii, am rămas cuochii holbați unii la alții. Și a pus părintele pra vilă și a zis căîn toată sâmbăta să se procitească băieții și fetele, adică săasculte dascălul pe ﬁecare de tot ce-a învă țat peste săptămână;și câte greșele va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iarla urma urmelor, de ﬁecare greșală să-i ardă școlarului câteun sfânt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprințarăși plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana!
— Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise pă –
rintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolaicel din cui.
Și cu toată stăruința lui Moș Fotea și a lui bădița Vasile,
Smărăndița a mâncat papara, și pe urmă ședea cu mânile laochi și plângea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dânsa.Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniți. Iar pă rintele,12 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

ba azi, ba mâne, aducând pitaci și colaci din biserică, a îm –
părțit la ﬁecare, de ne-a îmblânzit, și treaba mergea strună;băieții schimbau tabla în toate zilele, și sâmbăta procitanie.
Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, așa, câteodată; căci,
din bățul în care era așezată ﬁla cu cruce-ajută și buchilescrise de bădița Vasile pentru ﬁecare, am ajuns la trătaji, dela trătaji la ceaslov, ș-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părin -telui și a dascălului întram în ținterim, ți neam ceaslovuldeschis și, cum erau ﬁlele cam unse, tră geau muș tele și bon -darii la ele, și, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-două -zeci de suﬂete prăpădeam deodată; potop era pe capulmuș telor! Întru una din zile, ce-i vine părin telui, ne cautăceasloavele și, când le vede așa sângerate cum erau, își punemânile în cap de necaz. Și cum aﬂă pricina, începe a nepofti pe ﬁecare la Balan și a ne mângăia cu sfântul ierarhNicolai pentru durerile cuvioa selor muște și ale cuvioșilorbondari, care din pricina noas tră au pătimit.
Nu trece mult după asta, și-ntr-o zi, prin luna lui mai,
aproape de Moși, îndeamnă păcatul pe bădița Vasile
tântul, că mai bine nu i-oiu zice, să puie pe unul, Nic-alui Costache, să mă procitească. Nică, băiet mai mare șiînaintat în învățătură pănă la genunchiul broaștei, erasfădit cu mine din pricina Smărăndiței popei, căreia, cutoată părerea mea de rău, i-am tras într-o zi o bleandă,pentru că nu-mi da pace să prind muște… Și Nică începesă mă asculte; și mă ascultă el, și mă ascultă, și unde nus-apucă de însemnat la greșele cu ghiotura pe o draniță:una, două, trei, pănă la douzeci și nouă. „Măi!!! s-a tre -cut de șagă, zic eu, în gândul meu; încă nu m-a gătit deascultat, și câte au să mai ﬁe!“ Și unde n-a început a mi seface negru pe dinaintea ochilor și a tremura de mânios…Ei, ei! acu-i acu. „Ce-i de făcut, măi Nică?“, îmi zic euîn mine. Și mă uitam pe furiș la ușa mântuirii și totSTAU CÂTEODATĂ ȘI-MI ADUC AMINTE… 13

scăpăram din pi cioare, așteptând cu neastâmpăr să vină
un lainic de școlar de afară, căci era poruncă să nu ieșimcâte doi deo dată; și-mi crăpa măseaua-n gură când ve -deam că nu mai vine, să mă scutesc de călăria lui Balanși de blagoslovenia lui Nicolai, făcătorul de vânătăi.Dar adevăratul sfânt Ni colai se vede că a știut de știreamea, că numai iaca ce întră afurisitul de băiet în școală.Atunci eu, cu voie, fără voie, plec spre ușă, ies răpede șinu mă mai încurc prim prejurul școalei, ci o iau la sănă -toasa spre casă. Și când mă uit înapoi, doi hojmalăi se șiluaseră după mine; și unde nu încep a fugi de-mi scăpă -rau picioarele; și trec pe lângă casa noastră, și nu întruacasă, ci cotigesc în stânga și întru în ograda unui megieșal nostru, și din ogradă în ocol, și din ocol în grădinacu păpușoi, care erau chiar atunci prășiți de-al doilea, șibăieții după mine; și, pănă să mă ajungă, eu, de frică,cine știe cum, am izbutit de m-am îngropat în țărnă larădăcina unui păpușoi. Și Nic-a lui Costache, dușmanulmeu, și cu Toader a Catincăi, alt hoj mălău, au trecut pelângă mine vorbind cu mare ciudă; și se vede că i-a orbitDumnezeu de nu m-au putut găbui. Și de la o vreme,nemaiauzind nici o foșnitură de păpușoi, nici o scurmăturăde găină, am țâșnit odată cu țărna-n cap, și tiva la mamaacasă, și am început a-i spune, cu lacrimi, că nu mă maiduc la școală, măcar să știu bine că m-or omorî!
A doua zi însă a venit părintele pe la noi, s-a înțeles cu
tata, m-au luat ei cu binișorul și m-au dus iar la școală. „Că,dă, e păcat să rămâi fără leac de învățătură, zicea părintele;doar ai trecut de bucheludeazla și bucherițazdra: ești acum laceaslov, și mâne-poimâne ai să treci la psaltire, care este cheia
tuturor învățăturilor, și, mai știi cum vine vremea? poate să
te faci și popă aici, la biserica Sfântului Nicolai, că eu14 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

pen tru voi mă strădănuiesc. Am o singură fată ș-oi vedea
eu pe cine mi-oi alege de ginere.“
Hei, hei! când aud eu de popă și de Smărăndița popii,
las muștele în pace și-mi iau alte gânduri, alte măsuri:încep a mă da la scris, și la făcut cadelnița în biserică, și laținut isonul, de parcă eram băiet. Și părintele mă iè la dra –
goste, și Smărăndița începe din când în când a mă fura cuochiul, și bădița Vasile mă pune să ascult pe alții, și altă făinăse macină acum la moară. Nic-a lui Costache, cel răgușit,balcâz și răutăcios, nu mai avea stăpânire asupra mea.
Dar nu-i cum gândește omul, ci-i cum vrè Domnul.
Întru una din zile, și chiar în ziua de Sfântul Foca, scoatevornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. Sezicea că are să treacă Vodă pe acolo spre mănăstiri. Și bă dițaVasile n-are ce lucra? Hai și noi, măi băieți, să dăm ajutor ladrum, să nu zică Vodă, când a trece pe aici, că satul nostrue mai leneș decât alte sate. Și ne luăm noi de la școală și neducem cu toții. Și care săpau cu cazmalele, care cărau cutără boanțele, care cu căruțele, care cu covățile, în sfârșit, lu -crau oamenii cu tragere de inimă. Iar vornicul Nic-a Petri -căi, cu paznicul, vătămanul și câțiva nespălați de mazili sepurtau printre oameni de colo pănă colo, și, când deodată,numai iaca vedem în prund câțiva oameni claie pestegrămadă, și unul din ei mugind puternic. „Ce să ﬁe acolo?“ziceau oamenii, alergând care de care din toate părțile.
Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cet lu iau
acum zdravăn și-l puneau în cătuși, să-l trimită la Piatră…Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. Așa,cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea ﬂăcăii la oaste…Afurisită priveliște mai fu și asta! Flăcăii ceilalți pe datăs-au făcut nevăzuți, iară noi, copiii, ne-am întors plângândpe la casele noastre. „Afurisit să ﬁe cânerul de vornic, șiSTAU CÂTEODATĂ ȘI-MI ADUC AMINTE… 15

cum a ars el inima unei mame, așa să-i ardă inima Sfântul
Foca de astăzi, lui și tuturor părtașilor săi!“ blăstămaufemeile din sat, cu lacrimi de foc, în toate părțile. Iar mamalui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l cape un mort! „Las’, mamă, că lumea asta nu-i numai cât sevede cu ochii, zicea bădița Vasile măn gâind-o; și în oaste
trăiește omul bine, dacă este vred nic. Oștean a fost șiSfântul Gheorghe, și Sfântul Dimitrie, și alți sﬁnți muce -nici, care au pătimit pentru dragostea lui Hristos, măcarde-am ﬁ și noi ca dânșii!“
Ei, ei! pe bădița Vasile l-am perdut; s-a dus unde i-a fost
scris. Și părintele Ioan umbla acum cu pletele în vânt să gă –
sească alt dascăl, dar n-a mai găsit un bădița Vasile, cu –
minte, harnic și rușinos ca o fată mare. Era în sat și das călulIordache, fârnâitul de la strana mare, dar ce ți-i bun? Știa șiel glasurile pe dinafară de biserică, nu-i vorbă, dar clăm –
pănea de bătrân ce era; ș-apoi mai avea și darul sup tului…Așadar, școala a rămas pustie pentru o bucată de vreme, șicâțiva dintre noi, care ne țineam de părintele Ioan, calea-valea: biserica deschide pe om. Duminicile bâzâiam lastrană, și hârști! câte-un colac! Și, când veneau cele douăajunuri, câte treizeci-patruzeci de băieți fugeau înainteapopei, de rupeam omătul de la o casă la alta, și la Crăciunnechezam ca mânzii, iar la Bobotează strigam chi raleisa declocotea satul. Și, când ajungea popa, noi ne așezam îndouă rânduri și-i deschideam calea, iară el își trăgea barba șizicea cu mândrie cătră gazdă:
— Aiștia-s mânzii popei, ﬁule. Niște zile mari ca aceste
le așteaptă și ei, cu mare bucurie, tot anul. Gătitu-le-ațiceva bob ﬁert, găluște, turte cu julfă și vărzare?
— Gătit, cinstite părinte; poftim de ne blagosloviți
casa și masa și poftim de mai ședeți, să ne șadă pețitorii. 16 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Când auzeam noi de masă, tăbăram pe dânsa, ș-apoi,
aține-te, gură! Vorba ceea: „De plăcinte râde gura, de văr –
zare, și mai tare“.
Ce să faci, că doar numai de două ori pe an este ajunul!
Ba la un loc, mi-aduc aminte, ne-am grămădit așa de tare șiam răsturnat masa omului, cu bucate cu tot, în mijloculcasei, de i-am dogorit obrazul părintelui de rușine. Dar eltot cu bunătate:
— De unde nu-i, de-acolo nu se varsă, ﬁilor; însă mai
multă băgare de seamă nu strică!
Apoi la hramul bisericii se ținea praznicul câte-o săptă –
mână încheiată, și numai să ﬁ avut pântece unde să puicoliva și bucatele, atât de multe erau. Și dascăli, și popi, șivlădici, și de tot soiul de oameni, din toate părțile, se adu –
nau la hramul bisericii din Humulești, și toți ieșeau mul –
țumiți. Ba și pe la casele oamenilor se ospătau o mulțimede străini. Și mama, Dumnezeu s-o ierte, strașnic se maibucura când se întâmplau oaspeți la casa noastră și aveaprilej să-și împartă pâinea cu dânșii.
„Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba,
mai bine să-mi dau eu cu mâna mea. Că, oricum ar ﬁ, tot îsmai aproape dinții decât părinții. S-au văzut de acestea!“
Și când învățam eu la școală, mama învăța cu mine acasă
și citea acum la ceaslov, la psaltire și Alexandria mai bine decât
mine, și se bucura grozav când vedea că mă trag la carte…
Din partea tatei, care ades îmi zicea în bătaie de joc:
„Logofete, brânză-n cui, lapte acru-n călămări, chiu și vaiprin buzunări!“, puteam să rămân cum era mai bine: „Nic-alui Ștefan a Petrei“, om de treabă și gospodar în Humulești.Vorba ceea:
Decât codaș în oraș, Mai bine-n satul tău fruntaș. STAU CÂTEODATĂ ȘI-MI ADUC AMINTE… 17

Mama însă era în stare să toarcă-n furcă, și să învăț
mai departe. Și tot cihăia mama pe tata să mă mai dea
undeva la școală, căci auzise ea spunând la biserică, în„Parimei“, că omul învățat înțelept va ﬁ și pe cel neîn -vățat slugă-l va avea.
Și afară de aceasta, babele care trag pe fundul sitei în 41
de bobi, toți zodierii și cărturăresele pe la care căutasepentru mine și femeile bisericoase din sat îi băgase mamei omulțime de bazaconii în cap, care de care mai ciudate:ba că am să petrec între oameni mari, ba că-s plin de no –
roc, ca broasca de păr, ba că am un glas de înger, și multealte minunății, încât mama, în slăbăciunea ei pentru mine,ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, po doabacreștinătății, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită,aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor și veselea în –
treaga făptură cu viersul său.
— Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ți
mai trebuie! zicea tata, văzând-o așa de ahotnică pentrumine. Dac-ar ﬁ să iasă toți învățați, după cum socoți tu,n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele. N-ai auzit căunul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a ﬁ acolo, și avenit vacă? Oare Grigore a lui Petre Lucăi de la noi dinsat pe la școli a învățat, de știe a spune atâtea bongoase șiconăcăria pe la nunți? Nu vezi tu că, dacă nu-i glagore-ncap, nu-i, și pace bună!
— Așa a ﬁ, n-a ﬁ așa, zise mama, vreu să-mi fac bă ietul
popă, ce ai tu?
— Numaidecât popă, zise tata. Auzi, măi! Nu-l vezi
că-i o tigoare de băiet, cobăit și leneș, de n-are pereche?
Dimineața, pănă-l scoli, îți stupești suﬂetul. Cum îl scoli,cere demâncare. Cât îi mic, prinde muște cu ceaslovul șitoată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pascăcei cârlani și să-mi deie ajutor la trebi, după cât îl ajută18 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

puterea. Iarna, pe gheață și la săniuș. Tu, cu școala ta, l-ai
deprins cu nărav. Când s-a face mai mărișor, are să în -ceapă a-i mirosi a catrință, și cu astă rânduială n-am săam folos de el niciodată.
ȘI DUPĂ CUM AM CINSTE A VĂ SPUNE, MULTĂ VORBĂ
s-a făcut între tata și mama pentru mine, pănă ce a venit învara aceea, pe la august, și cinstita holeră de la ’48 și aînceput a secera prin Humulești în dreapta și în stânga, dese auzea numai chiu și vai în toate părțile. Și eu, neastâm –
părat cum eram, ba ieșeam la pârlaz, când trecea cu mortulpe la poarta noastră și-l boscorodeam cu cimilitura:
Chițigaie, gaie, ce ai în tigaie? Papa puilor duc în valea socilor. Ferice de gangur, că șede într-un vârf de soc Și se roagă rugului și se-nchină cucului! Nici pentru mine, nici pentru tine, Ci pentru budihacea de la groapă, Să-i dai vacă de vacă și doi boi să tacă.
Ba îl petreceam pănă la biserică și apoi veneam acasă cu
sânul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roș –
cove și smochine din pomul mortului, de se încrucea tatași mama când mă vedeau cu dânsele. Și ca să mă scape debelea, m-au trimis la stână în dumbrava Agapiei, lângăpodul Cărăgiței, unde erau și oile noastre, să șed acolo pănăs-a mai potoli boliștea. Însă peste noapte a și dat holerapeste mine și m-a frământat și m-a zgârcit cârcel; și-miardea suﬂetul în mine de sete, și ciobanii și baciul habarn -aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în țipe -tele mele și horăiau mereu. Iară eu mă târâiam cum pu -team pănă la fântână, în dosul stânii, și pe nimică pe ceasbeam câte-un cofăiel întreg de apă. Pot zice că în noapteaaceea la fântână mi-a fost masul, și n-am închis ochii niciSTAU CÂTEODATĂ ȘI-MI ADUC AMINTE… 19

cât ai scăpăra din amânar. Abia despre ziuă s-a îndurat
Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus în Humu –
lești, cale de două ceasuri cu piciorul, și a înștiințat pe tata,de a venit cu căruța și m-a luat acasă. Și pe drum, necon -tenit ceream apă, iar tata mă amâna cu momele de la ofântână la alta, pănă a dat Dumnezeu de am ajuns în Hu -mulești. Și, când colo, doftorii satului, moș Vasile Țandurăși altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă și prăjeau pefoc într-un ceaun mare niște hoștine cu său; și după cemi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean, mi-aducaminte ca acum, au întins hoștinele ferbincioare pe opân zătură și m-au înfășat cu ele peste tot, ca pe un copil;și nu pot ști cât a ﬁ trecut la mijloc pănă ce am adormitmort, și d-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătosca toți sănătoșii; Dumnezeu să odihnească pe moș Țan -dură și pe tovarășul său! Și, vorba ceea: „Lucrul rău nupiere cu una, cu două“. Pănă-n seară, am și colindat maitot satul, ba și pe la scăldat am tras o raită, cu prietenulmeu Chiriac al lui Goian, un lainic și un pierde-vară ca șimine. Dar tata nu mi-a mai zis atunci nimica; m-a lăsatîn voia mea pentru o bucată de vreme.
PESTE IARNĂ, MAMA IAR S-A PUS PE CAPUL TATEI, SĂ
mă deie undeva la școală. Dar tata spunea că nu mai are
bani de dat pentru mine.
— Lui dascălul Vasile a Vasilcăi [îi] plăteam numai
câte un sorocovăț pe lună. Iar postoronca de dască lulSimeon Fosa din Țuțuieni, numai pentru că vorbeștemai în tâl curi decât alții și sfârcâiește toată ziua la tabac,cere câte trei husăși pe lună; auzi vorbă! Nu face băietulista atâția husăși, cu straie cu tot, câți am dat eu pentrudânsul pănă acum!
Când a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc. 20 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

— Sărmane omule! Dacă nu știi boabă de carte, cum
ai să mă înțelegi? Când tragi sorocoveții la musteață, de ce
nu te olicăiești atâta? Petre Todosiicăi, crâșmarul nostru,așă-i că ți-a mâncat nouă sute de lei? Vasile Roibu dinBejeni, mai pe-atâția, și alții câți? Ruștei lui Valică și Mă –
riucăi lui Onofrei găsești să le dai și să le răsdai? Știu eu,să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul celde veci să dormi! Și pentru băiet n-ai de unde da? Măiomule, măi! Ai să te duci în fundul iadului, și n-are să aibăcine te scoate, dacă nu te-i sili să-ți faci un băiet popă! Despovedanie fugi ca dracul de tămâie. La biserică mergi dinPaști în Paști. Așa cauți tu de suﬂet?
— Ian taci, măi femeie, că biserica-i în inima omului, și
dacă voi muri, tot la biserică am să șed, zise tata; nu mai faceși tu atâta vorbă, ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cumâna peste gură și zi ca vameșul: Doamne, milostiv ﬁi mie,păcătoasei, care-mi tot îmbălorez gura pe bărbat degeaba.
În sfârșit, cât s-a bălăbănit mama cu tata din pricina
mea, tot pe-a mamei a rămas; căci într-o duminică, princâr neleaga, a venit tatul mamei, bunicu-meu David Creangădin Pipirig, la noi și, văzând cearta iscată între tata și mamadin pricina mea, a zis:
— Las’, măi Ștefane și Smărănducă, nu vă mai îngrijiți
atâta; că azi e duminică, mâne luni și zi de târg, dar marți,de-om ajunge cu sănătate, am să iau nepotul cu mine și amsă-l duc la Broșteni, cu Dumitru al meu, la profesorulNicolai Nanu de la școala lui Baloș, și-ți vedè voi ce-ascoate el din băiet; că de ceilalți băieți ai mei, Vasile șiGheorghe, am rămas tare mulțămit cât au învățat acolo.De douăzeci și mai bine de ani, de când port vornicia înPipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. Ce foloscă citesc orice carte bisericească; dacă nu știi a însemnamăcar câtuși de cât, e greu. Însă de când mi-au venit băiețiiSTAU CÂTEODATĂ ȘI-MI ADUC AMINTE… 21

de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc
de bine; acum zic și eu că poți duce vornicia pe viață, fărăsă te simți. Zău, mare pomană și-a mai făcut Alecu Baloșcu școala ceea a lui, cine vrea să înțeleagă! Și, Doamne,peste ce profesor înțelept și iscusit a dat! Așa vorbește deblând și primește cu bunătate pe ﬁecare, de ți-i mai maredragul să te duci la el! Ferice de părinții care l-au născut,că bun suﬂet de om este, n-am ce zice! Și mai ales pentrunoi, țăranii munteni, este o mare facere de bine. Când amvenit eu cu tata și cu frații mei, Petrea și Vasile și Nică,din Ardeal în Pipirig, acum șasezeci de ani tre cuți, undese pomeneau școli ca a lui Baloș în Moldova? Doar la Iașisă ﬁ fost așa ceva și la Mănăstirea Neamțului, pe vremea luimitropolitu Iacob, care era oleacă de cimotie cu noi, de peCiubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neam țului, buniculmâne-ta, Smărandă, al cărui nume stă scris și astăzi peclopotul bisericii din Pipirig. Ciubuc Clopotarul tot dinArdeal știa puțină carte, ca și mine; și apoi a pribegitde-acolo, ca și noi, s-a tras cu bucatele încoace, ca și moșDediu din Vânători și alți mocani, din pricina pa pistașieimai mult, pe cât știu eu. Și atât era de cuprins, de s-auumplut munții: Hălăuca, Piatra lui Iepure, Bărnariul,Cotnărelul și Boampele, pănă dincolo peste Pătru-Vodă,de turmele și tamazlâcurile lui. Și se pomenește că Ciubucera om de omenie; ﬁecare oaspe ce trăgea la odaia lui eraprimit cu dragă inimă și ospătat cu îndestulare. Și sedusese vestea în toate părțile despre bunătatea și bogățiasa. Pănă și Vodă cic-ar ﬁ tras o dată în gazdă la Ciubuc, șiîntrebându-l cu cine mai ține atâta amar de bucate, el ar ﬁrăspuns: „Cu cei slabi de minte și tari de virtute, măria-ta“.Atunci Vodă nu s-a putut stăpâni de mirare, spuind: „Ia,aista-i om, zic și eu; de-ar ﬁ mulți ca dânsul în dom niamea, puțină lipsă ar duce țara la nevoi!“ Și l-a bătut Vodă22 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

cu mâna pe umăr, zicându-i: „Moșule, să știi că de azi
înainte ești omul meu, și la domnie ți-i deschisă ușaorișicând“.
Și de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omul lui
Vodă, încât și pănă astăzi un deal, în partea despre Plo –
tunul, unde era mai mult așezarea lui Ciubuc, se cheamăDealul Omului.
Pe acest deal, Smărandă, am fugit în vremea zaverei, cu
mă-ta, cu tine și cu frate-tău Ioan, de frica unei cete deturci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secu și apoise îndreptară spre Pipirig, după jăfuit. Iar pe soră-ta Ioana,de grăbiți ce-am fost, o uitasem acasă, pe prispă, în albiuță.Și mă-ta, când a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulgepărul din cap și a boci înnădușit, zicând: „Vai de mine și demine, copila mea, au străpuns-o turcii!“
Eu însă m-am suit în vârful unui brad și, cum am văzut
că apucă turcii spre Plotunul, m-am azvârlit fără sine pepărul unui cal, am alergat acasă și, când colo, am găsitcopila teafără, însă răsturnată cu albiuța de niște porci, caregrohăiau împrejurul ei, cât pe ce să o rupă. Iar pe la capătulalbiuței am găsit câteva rubele puse de turci, se vede, lacapul copilei. Atunci am luat copila și, de bucurie, nici nuștiu când am ajuns cu dânsa la mă-ta, în Dealul Omului. Șidupă ce mi-am venit puțin în sine, am zis și eu în amă –
răciune, ca mulți înainte de mine: cei care n-au copii nuștiu ce-i necazul. Bună minte mai au unii, în felul acesta,de nu se însoară! Și unul dintr-aceștia a fost și Ciubuc mo -canul, care, neavând femeie, nici copii, ce i-a venit maitârziu, de evlavia cea multă ce avea, sau din alte împrejurări,a închinat toată averea sa Mănăstirii Neamțului, și el s-acălugărit, mai cu toți haidăii lui, făcând multe pomeniri câta fost în viață. Iar astăzi petrece în liniște lângă zidurilemănăstirii, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească întruSTAU CÂTEODATĂ ȘI-MI ADUC AMINTE… 23

împărăția cerească! Căci și noi ca mâne avem a ne duce
acolo! Așa-i că voi habar n-aveți de toate aceste, de nu v-așﬁ spus eu? zise bunicul oftând.
— Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de
carte, nu numaidecât pentru popie, cum chitește Smaranda,că și popia are multe năcăfale, e greu de purtat. Și decât n-aﬁ cum se cade, mai bine să nu ﬁe. Dar cartea îți aduce șioarecare mângăiere. Eu, să nu ﬁ știut a ceti, de mult aș ﬁîn ne bunit, câte am avut pe capul meu. Însă deschid Viețilesﬁnților și văd atâtea și atâtea și zic: „Doamne, multă răb –
dare ai dat aleșilor tăi!“ Ale noastre sunt ﬂori la ureche pelângă cele ce spune în cărți. Ș-apoi, să ﬁe cineva de tot bou,încă nu este bine. Din cărți culegi multă înțelepciune, și, ladreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentruﬁecare. Băietul văd că are ținere de minte și, numai dupăcât a învățat, cântă și citește cât se poate de bine.
De aceste și altele ca aceste a vorbit bunicul David cu
mama și cu tata, mai toată noaptea, duminica spre luni șiluni spre marți; căci la noi mânea când venea din Pipirigla târg să-și cumpere cele trebuitoare.
Iar marți des-dimineață puse tarnițile și desagii pe cai
și, legându-i frumușel cu căpăstrul: pe cel de-al doilea decoada celui întăiu, pe cel de-al treile de coada celui al doile,pe cel de-al patrule de coada celui al treile, cum îi leagămuntenii, a zis:
— Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămâneți cu
sănătate, că eu m-am dusu-m-am. Hai, nepoate, gata ești?
— Gata, bunicule, haidem, zisei, necăjindu-mă cu niște
costițe de porc afumate și cu niște cârnați fripți, ce mi-i pu –
sese mama dinainte.
Și, luându-mi rămas bun de la părinți, am purces cu
bu nicul spre Pipirig. Și era un puiu de ger în dimineața aceea,de crăpau lemnele! Și din sus de Vânători, cum treceam24 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

puntea peste apa Neamțului, bunicul în urmă, cu caii de
căpăstru, și eu înainte, mi-au lunecat ciubotele și am căzutîn Ozană cât mi ți-i băietul! Noroc de bunicul! „Și scroam –
bele ieste a voastre îs pocite“, zise el scoțându-mă repede,murat pănă la pele și înghețat hăt bine, căci nă boise apa întoate părțile; și iute mi-a scos ciubotele din picioare, că sefăcuse bocnă. „Opinca-i bună, săraca! îți șede piciorul ho –
dinit, și la ger huzurești cu dânsa.“ Și pănă a vorbit aceste,eram și învelit într-o sarică ghițoasă de Cașina, băgat într-odesagă pe cal, purces pe drum, și hai la Pipirig. Și când m-avăzut bunica în ce hal mă aﬂam, ghemuit în desagă, ca unpuiu de bogdaproste, cât pe ce să se prăpădească plângând.Încă n-am văzut așa femeie, să plângă de toate cele: eramiloasă din cale-afară. Carne de vită nu mânca în viață, totdin astă pricină; și când se ducea sărbătoarea la biserică,bocea toți morții din ținterim, ﬁe rudă, ﬁe străin, fără deo –
sebire. Bunicul însă era așezat la mintea lui, își căuta detrebi cum știa el și lăsa pe bunica într-ale sale, ca un cap defemeie ce se găsea.
— Oiu, Doamne, Davide, cum nu te mai astâmperi;
de ce-ai scos băietul din casă pe vremea asta?
— Ca să te mieri tu, Nastasie, zise bunicul, scoțând o
piele de porc sălbatic din cămară și croind câte-o perechede opinci pentru Dumitru și pentru mine; apoi le-a îngru –
zit frumos și a petrecut câte-o păreche de ață neagră de părde cal prin cele nojițe.
Și a treia zi după asta, dându-ne schimburi și câte
două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălțat cu
opincile binișor și, sărutând mâna bunicăi, am luat-o prinBoboiești, iar cu bunicul și cu Dumitru, fratele mamei celmai mic, și suind pe la fundul Hălăucii, am ajuns dupăun târziu în Fărcașa, unde ne-a fost și masul, împreună cupărintele Dumitru de la Pârăul Cârjei, care avea o gușă laSTAU CÂTEODATĂ ȘI-MI ADUC AMINTE… 25

gât cât o ploscă de cele mari și gârâia dintr-însa ca din –
tr-un cimpoi, de n-am putut închide ochii de răul săumai toată noaptea. Nu era vinovat bietul preot, și, dupăcum spunea și el, e mai rău de cei ce au gușă în cap decâtde cei ce o poartă pe dinafară…
A doua zi am purces din Fărcașa pe la Borca spre
Pârăul Cârjei și Cotârgaș, pănă ce am ajuns și la Broșteni.Și după ce ne-a așezat bunicul în gazdă, cu toată cheltu ialalui, la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesor și pe la bi -serică, de ne-a închinat pe la icoane, și pe urmă ne-a lăsatcu sănătate și s-a întors acasă, trimițându-ne din când încând cele trebuitoare.
Și satul Broștenii ﬁind împrăștiat, mai ca toate satele de
la munte, nu se rușina lupul și ursul a se arăta ziua-meaza-mare prin el; o casă ici, sub tihăraia asta, alta dincolo deBistriță, sub altă tihăraie, mă rog, unde i-a venit omuluiîndemână să și-o facă. Și Irinuca avea o cocioabă veche debârne, cu ferestrele cât palma, acoperită cu scânduri, îngră –
dită cu răzlogi de brad și așezată chiar sub munte, pe malulstâng al Bistriței, aproape de pod. Irinuca era o femeie nicitânără, nici tocmai bătrână; avea bărbat, și o fată balcâză șilălâie, de-ți era frică să înnoptezi cu dânsa în casă. Norocnumai că de luni dimineața și pănă sâmbătă seara n-o maivedeai; se ducea cu tată-său în munte, la făcut ferestrea, șilucra toată săptămâna ca un bărbat pentru nimica toată;doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteauscoate mămăliga. Ba la mulți se întâmpla de veneau sâm –
bătă noaptea câte cu un picior frânt sau cu boii stâlciți, șiaceasta le era câștig pe deasupra.
Cocioaba de pe malul stâng al Bistriței, bărbatul, fata
și boii din pădure, un țap și două capre slabe și râioase, cedormeau pururea în tindă, era toată averea Irinucăi. Darși asta-i o avere, când e omul sănătos. Însă ce mă privește?Mai bine să ne căutăm de ale noastre. 26 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Noi, cum a plecat bunicul, a doua zi ne-am dus la
școa lă; și văzând profesorul că purtam plete, a poruncit
unuia dintre școlari să ne tundă. Când am auzit noi una
ca asta, am început a plânge cu zece rânduri de lacrimi șia ne ruga de toți Dumnezeii să nu ne sluțească. Dar ț-aigăsit; profesorul a stat lângă noi, pănă ce ne-a tuns chilug.Apoi ne-a pus în rând cu ceilalți școlari și ne-a dat deînvățat, după puterea noastră, între una-alta, și „Îngerul astrigat“, pe dinafară.
Și am dus-o noi așa pănă pe la Mezii-Păresii. Și unde
nu ne trezim într-o bună dimineață plini ciucur de râiecăprească de la caprele Irinucăi! Ei, ei! ce-i de făcut? Das -călul nu ne mai primea în școală, Irinuca nu ne puteavindeca, pe bunicul n-avè cine-l înștiința, merindele eraupe sfârșit, rău de noi!
Nu știu cum se întâmplă, că, aproape de Bunavestire,
unde nu dă o căldură ca aceea, și se topește omătul, șicurg pâraiele, și se umﬂă Bistrița din mal în mal, de cât pece să ieie casa Irinucăi. Și noi, pe căldurile cele, ne un geamcu leșie tulbure, ședeam afară la soare cu pielea goală,pănă se usca cenușa pe noi, și apoi ne băgam în Bistrița dene scăldam. Așa ne învățase o babă să facem, ca să netreacă de râie. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scăldaîn Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postulcel mare! Și nici tu junghi, nici tu friguri, nici altă boalănu s-a lipit de noi, dar nici de râie n-am scăpat. Vorbaceea: „Se ține ca râia de om“.
Într-o zi, ﬁind Irinuca dusă în sat și având obicei a ședè
uitată, ca fata vătămanului, noi n-avem ce lucra? Ne suimpe munte, la deal de casa ei, câte c-o bucată de răzlog înmână, și cum curgeau pâraiele grozav, mai ales unul albcum îi laptele, ne pune dracul de urnim o stâncă din loculei, care era numai înținată, și unde nu pornește stânca lavale, săltând tot mai sus de un stat de om; și trece prinSTAU CÂTEODATĂ ȘI-MI ADUC AMINTE… 27

gardul și prin tinda Irinucăi, pe la capre, și se duce drept
în Bistrița, de clocotea apa! Asta era în sâmbăta lui Lazăr,pe la amiazi. Ei, ei! ce-i de făcut? Gardul și casa femeii dă -râmate la pământ, o capră ruptă în bucăți, nu-i lucru deșagă. Uitasem acum și râie și tot de spaimă.
— Strânge răpede ce mai ai, pănă când nu vine baba,
și hai să fugim cu pluta ceea la frate-meu Vasile, în Borca,
zise Dumitru, căci plutele începuse a umbla.
Înșfăcăm noi te mieri ce mai aveam, ne ducem degrabă
la plută, și plutașii, de cuvânt, și pornesc. Ce-a ﬁ zis Iri –
nuca, în urma noastră, ce n-a ﬁ zis, nu știu; dar știu atâta,
că eram cu gheața-n spate, de frică, păn-am ajuns laBorca, unde ne-a fost și masul. Iar a doua zi, în duminicade Florii, des-dimineață am plecat din Borca pe Plaiul-Bătrân, împreună cu doi plăieși călări, spre Pipirig. Era ozi frumoasă în duminica aceea, și plăieșii spuneau că n-aumai apucat așa primăvară devreme de când îs ei.
Eu cu Dumitru însă o duceam într-un cântec, strângând
viorele și toporași de pe lângă plaiu, și mergeam tot zbur –
dând și hârjonindu-ne, de parcă nu eram noi râioșii dinBroșteni, care făcusem atâta bucurie la casa Irinucăi. Șimer gând noi tot așa, cam pe la amiază, deodată s-a schim –
bat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarnebrazii la pământ, nu altăceva! Pesemne baba Dochia nu-șilepădase toate cojoacele. Începe a bura, apoi o întoarce înlapoviță, pe urmă o dă în frig și ninsoare cumsecade și,într-un buc, ne astupă drumul de nu știai încotro să mergi.Și tot ninsoare și pâclă pănă în pământ, de nu se vedea ompe om alăture ﬁind.
— Așă-i că s-a diochet vremea? zise unul dintre plăieși
oftând. Mă mieram eu să ﬁ mâncat lupul iarna asta așa de înpripă. De pe la Înțărcători am prăpădit drumul. De-acums-o luăm de-a chioara, și unde ne-a ﬁ scris, acolo vom ieși. 28 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

— I-auziți glasul unui cucoș, zise celălalt plăieș. Haideți
să apucăm într-acolo și poate să ieșim în sat undeva.
Și ne coborâm noi, și ne tot coborâm, cu mare greu tate,
pe niște povârnișuri primejdioase, și ne încurcăm printre
ciritei de brad, și caii lunecau și se duceau de-a răs tăgo –
lul, și eu cu Dumitru mergeam zgribuliți și plângeam înpumni de frig; și plăieșii numai icneau și-și mușcau buzelede necaz; și omătul se pusese pe une locuri pănă la brâu, șiîncepuse a înnopta când am ajuns într-o fundătură demunți, unde se auzea răsunând glasul unui pârăuaș ce venea,ca și noi, din deal în vale, prăvălindu-se și izbindu-se decele stânci fără voința sa… Numai atâta, că el a trecut maideparte în drumul său, iar noi am stat pe loc și am pus-o demămăligă, fără apă.
— Ei, măi băieți, ia amù trageți la aghioase, zise un
plăieș, scăpărând și dând foc unui brad.
— Ce ți-i scris în frunte ți-i pus; chef și voie bună, zise
celălalt scoțând o hrincă înghețată din desagi, pârpâlind-ope jăratic și dându-ne și nouă câte-o harchină.
Și așa luneca hrinca aceea de ușor pe gât, parcă era unsă
cu unt! După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-amcovrigit împrejurul focului; și deasupra ninsoare, dedesubtudeală; pe-o parte înghețai, pe una te frigeai, ca la vremeași locul acela. Și tot chinuindu-ne așa, era să ne pască altpă cat: cât pe ce să ne toropească bradul aprins, de nu băgade samă unul dintre plăieși. Pesemne blăstămul Irinucăi neajunsese.
În sfârșit, se face ziuă și, după ce ne spălăm cu omăt și
ne închinăm după obiceiul creștinesc, apoi pornim cu plă -ieșii la deal, pe unde ne coborâsem. Ninsoarea mai înce -tase, și după multă trudă am găsit drumul; și hai, hai! hai,hai! cătră seară am ajuns la bunicul David din Pipirig. Șicând ne-a văzut bunica, de bucurie a și tras un bocit. STAU CÂTEODATĂ ȘI-MI ADUC AMINTE… 29

— David al meu are de gând să mă bage de vie în
mormânt, cu apucăturile lui, cum văd eu. Inca ce rană-i
pe dânșii, sărmanii băieți! Cum i-a mâncat râia prinstrăini, mititeii!
Și după ce ne-a căinat și ne-a plâns bunica, după obi –
ceiul ei, și după ce ne-a dat demâncare tot ce avea mai bunși ne-a îndopat bine, degrabă s-a dus în cămară, a scos unulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupuldin creștet pănă în tălpi și apoi ne-a culcat pe cuptior lacăldură. Și tot așa ne-a uns de câte două-trei ori pe zi cunoapte, pănă ce în Vinerea-Seacă ne-am trezit vindecațitaftă. Dar pănă atunci a venit și veste de la Broșteni de sprestricăciunea ce făcusem, și bunicul, fără vorbă, a mul -țumit pe Irinuca cu patru galbeni.
Apoi, în Sâmbăta Paștilor, m-a trimis la părinți acasă la
Humulești. Și în ziua de Paști am tras un „Îngerul a strigat“la biserică, de au rămas toți oamenii cu gurile căscate lamine. Și mamei îi venea să mă înghită de bucurie. Și pă –
rintele Ioan m-a pus la masă cu dânsul, și Smărăndița aciocnit o mulțime de ouă roșii cu mine. Și bucurie pestebucurie venea pe capul meu. Iar la Învierea a doua nu mi-amai mers așa de bine, căci toate fetele din sat, venind labiserică și unele din ele ﬁind mai drăcoase, cum au dat cuochii de mine, le-a și bufnit râsul, și au început a-mi zice:„Tunsul felegunsul, tunsul felegunsul, cânii după dânsul!“
București, 1880, septembre30 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

II
NU ȘTIU ALȚII CUM SUNT, DAR EU, CÂND MĂ GÂN DESC
la locul nașterii mele, la casa părintească din Humu lești, la
stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la
capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciulvetrei cel hu muit, de care mă țineam când începusem amerge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când nejucam noi, bă ieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucăriipline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acuminima de bucurie! Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci șipărinții, și frații și surorile îmi erau sănătoși, și casa ni eraîndes tulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a purureaîn petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fărăleac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!
Și eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și
co pilăros ca vântul în tulburarea sa.
Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi
zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintrenori după o ploaie îndelungată: „Ieși, copile cu părul bălan,afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea“ și vremea seîndrepta după râsul meu…
Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram
fe ciorul mamei, care și ea cu adevărat că știa a face multe

și mari minunății: alunga nourii cei negri de pe deasupra
satului nostru și abătea grindina în alte părți, înﬁgândtoporul în pământ, afară, dinaintea ușei; închega apa nu -mai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mi -rare; bătea pământul, sau păretele, sau vrun lemn, de caremă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: „Na, na!“,și îndată-mi trecea durerea… când vuia în sobă tăciuneleaprins, care se zice că face a vânt și vreme rea, sau cândțiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbește cineva derău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisacu cleștele, să se mai potolească dușmanul; și mai mult decâtatâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căută turamea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină dincolbul adunat pe opsasul încălțării ori, mai în grabă, luafuningenă de la gura sobei, zicând: „Cum nu se dioa che căl -căiul sau gura sobei, așa să nu mi se deoache copila șul“ și-mifăcea apoi câte-un benchi boghet în frunte, ca să nu-și pră -pădească odorul!… și altele multe încă făcea…
Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minu –
nății, pe cât mi-aduc aminte; și-mi aduc bine aminte, căcibrațele ei m-au legănat când îi sugeam țâța cea dulce și măalintam la sânu-i, gângurind și uitându-mă în ochi-i cudrag! Și sânge din sângele ei și carne din carnea ei am îm –
prumutat, și a vorbi de la dânsa am învățat. Iar înțelepciuneade la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-ibine și ce-i rău.
Dar vremea trecea cu amăgele, și eu creșteam pe ne –
sim țite, și tot alte gânduri îmi zburau prin cap, și alte plă -ceri mi se deșteptau în suﬂet, și, în loc de înțelepciune,mă făceam tot mai neastâmpărat, și dorul meu era acumnemărginit; căci sprințar și înșelător este gândul omului,pe ale căruia aripi te poartă dorul necontenit și nu te lasăîn pace, pănă ce intri în mormânt! 32 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te
trage pe furiș apa la adânc, și din veselia cea mai mare cazi
deodată în urâcioasa întristare!
Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea sin –
gură este veselă și nevinovată. Și, drept vorbind, acesta-iadevărul.
Ce-i pasă copilului când mama și tata se gândesc la
neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâne,sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul,încă lecat pe bățul său, gândește că se aﬂă călare pe un calde cei mai strașnici, pe care aleargă, cu voie bună, și-l batecu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul, și răcnește la eldin toată inima, de-ți iè auzul; și de cade jos, crede că l-atrântit calul, și pe băț își descarcă mânia în toată putereacu vântului…
Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost
toți copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar săzică cine ce-a zice.
Când mama nu mai putea de obosită și se lăsa câte
oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieții, tocmai atunciridicam casa în slavă. Când venea tata noaptea de la păduredin Dumesnicu, înghețat de frig și plin de promoroacă, noiîl spăriam sărindu-i în spate pe întuneric. Și el, cât era deostenit, ne prindea câte pe unul, ca la „baba-oarba“, ne ri -dica în grindă, zicând: „’tâta mare!“ și ne săruta mereu peﬁecare. Iar după ce se aprindea opaițul, și tata se punea sămănânce, noi scoteam mâțele de prin ocnițe și cotruță și leﬂocăiam și le șmotream dinaintea lui, de le mergea colbul;și nu puteau scăpa bietele mâțe din mânile noastre pănă cenu ne zgârâiau și ne stupeau ca pe noi.
— Încă te uiți la ei, bărbate, zicea mama, și le dai paièle!
Așă-i?… Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate cesunteți! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lângă casăNU ȘTIU ALȚII CUM SUNT… 33

de răul vostru. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceți
otrocol prin cele mâțe și dați la om ca cânii prin băț. Ăra!d-apoi aveți la știință că vă prea întreceți cu dediochiul!Acuși iau varga din coardă și vă croiesc de vă merg petecele!
— Ia lasă-i și tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură și ei de
venirea mea, zicea tata, dându-ne huța. Ce le pasă? Lemne latrunchiu sunt; slănină și făină în pod este de-a volna; brânzăîn putină, asemene; curechiu în poloboc, slavă Dom nului!Numai de-ar ﬁ sănătoși să mănânce și să se joace acum, câtîs mititei; că le-a trece lor zburdăciunea când or ﬁ mai mariși i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta.Ș-apoi nu știi că este-o vorbă: „Dacă-i copil, să se joace;dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească…“
— Ție, omule, zise mama, așa ți-i a zice, că nu șezi cu
dânșii în casă toată ziulica, să-ți scoată peri albi, mânca-i-arpământul să-i mănânce, Doamne, iartă-mă! De-ar mai venivara, să se mai joace și pe-afară, că m-am săturat de ei ca demere pădurețe! Câte drăcării le vin în cap, toate le fac. Cândîncepe a toca la biserică, Zahei al tău cel cuminte fuga șiel afară și începe a toca în stative, de pârâie pereții casei șiduduie fereștile. Iar stropșitul de Ion, cu talanca de la oi,cu cleștele și cu vatrarul, face o hodorogeală și un tărăboi,de-ți iè auzul. Apoi își pun câte-o țoală în spate și câte-uncoif de hârtie în cap și cântă „aliluiia“ și „Doamne milu -iește, popa prinde pește“, de te scot din casă. Și asta întoate zilele de câte două-trei ori, de-ți vine, câteodată, să-icoșești în bătaie, dac-ai sta să te potrivești lor.
— ’Poi dă, măi femeie, tot ești tu bisericoasă, de s-a dus
vestea; încaltea ți-au făcut și băieții biserică aici pe loc,după cheful tău, măcar că-ți întră biserica în casă, de de –
parte ce-i… De-amu puneți-vă pe făcut privigheri de toatănoaptea și parascovenii câte vă place, măi băieți; dacă vi-ivoia să vă dea mă-ta în toate zilele numai colaci de cei34 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

unși cu miere de la „Patruzeci de sﬁnți“ și colivă cu miez
de nucă.
— Ei, apoi! minte ai, omule? Mă miram eu, de ce-s și ei
așa de cuminți, mititeii; că tu le dai nas și le ții hangul. Iaprivește-i cum stau toți treji și se uită țintă în ochii noștri,parcă au de gând să ne zugrăvească. Ian să-i ﬁ sculat latreabă, ș-apoi să-i vezi cum se codesc, se drâmboiesc și sesclifosesc, zise mama. Hai! la culcat, băieți, că trece noap –
tea; vouă ce vă pasă, când aveți demâncare sub nas!
Și după ce ne culcam cu toții, noi, băieții, ca băieții,
ne luam la hârjoană, și nu puteam adormi de incuri, pănăce era nevoită biata mamă să ne facă musai câte-un șurub,două prin cap și să ne deie câteva tapangele la spinare. Șitata, săturându-se câteodată de atâta hălăgie, zicea mamei:
— Ei, taci, taci! ajungă-ți de-amu, herghelie! Știu că
doar nu-s babe, să chirotească din picioare!
Însă mama ne mai da atunci câteva pe deasupra, și mai
îndesate, zicând:
— Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteți! Nici noap –
tea să nu mă pot odihni de incotele voastre?
Și numai așa se putea liniști biata mamă de răul nostru,
biată să ﬁe de păcate! Ș-apoi socotiți că se mântuia numaicu-atâta? Ți-ai găsit! A doua zi des-dimineață le începeamdin capăt; și iar lua mama nănașa, din coardă, și iar nejnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?… Vorba ceea:„Pielea rea și răpănoasă ori o bate, ori o lasă“.
Și câte nu ne venea în cap, și câte nu făceam cu vârf și
îndesate, mi-aduc aminte de parcă acum mi se întâmplă.
Mai pasă de ține minte toate cele și acum așa, dacă te
slujește capul, bade Ioane.
La Crăciun, când tăia tata porcul și-l pârlea, și-l opărea,
și-l învelea iute cu paie, de-l înnădușa, ca să se poată rade maifrumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceamNU ȘTIU ALȚII CUM SUNT… 35

un chef de mii de lei, știind că mie are să-mi deie coada por –
cului s-o frig și beșica s-o umplu cu grăunțe, s-o umﬂu șis-o zurăiesc după ce s-a usca; ș-apoi vai de urechile mamei,pănă ce nu mi-o spărgea de cap!
Și, să nu-mi uit cuvântul! Odată, la un Sfântul Vasile,
ne prindem noi vro câțiva băieți din sat să ne ducem cu
plugul; căci eram și eu mărișor acum, din păcate. Și înajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat de capul tatei,să-mi facă și mie un buhaiu ori, de nu, batăr un harapnic.
— Doamne, ce harapnic ți-oiu da eu, zise tata de la o
vreme. N-ai ce mânca la casa mea? Vrei să te bușească ceinandralăi prin omăt? Acuși te descalț!
Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șter –
pelit-o de-acasă numai cu beșica cea de porc, nu cumvasă-mi ieie tata ciubotele și să rămân de rușine înaintea tova –
rășilor. Și nu știu cum s-a întâmplat, că nici unul dintre to –
varăși n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteamduce s-o ieu? În sfârșit, facem noi ce facem și sclipuim decole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrarcu belciug, mai beșica cea de porc a mea, și, pe după toacă,ne pornim pe la case. Ș-o luăm noi de la popa Oșlobanu,tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm totsatul… Când colo, popa tăia lemne la trunchiu afară și,cum a văzut că ne așezăm la fereastă și ne pregătim de urat,a început a ne trage câteva nașteri îndesate și a zice:
— De-abia s-au culcat găinile, și voi ați început? Ia
stați oleacă, blăstămaților, să vă dau eu!
Noi, atunci, am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scur –
tătură în urma noastră, căci era om hursuz și pâclișit popa
Oșlobanu. Și din spaima ceea, am fugit noi mai ju mătatede sat înapoi, fără să avem când îi zice popei: „Drele pepodele și bureți pe pereți; câte pene pe cucoși, atâția copiiburduhoși“, cum obicinuiesc a zice plugarii pe la casele cenu-i primesc. 36 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

— Măi, al dracului venetic și ceapcân de popă! zicem
noi, după ce ne adunăm toți la un loc, înghețați de frig și
spărieți. Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită,vedea-l-am dus pe năsălie la biserica Sfântului Dumitru desub cetate, unde slujește; curat Ucigă-l-crucea l-a colăcit săvie și să-și facă budihacea casă la noi în sat. Ferească Dum -nezeu să ﬁe preoții noștri așa, că nu te-ai mai înfrupta cunimica de la biserică în vecii vecilor! Și pănă-l mai menimnoi pe popa, pănă-l mai boscorodim, pănă una alta,amurgește bine.
— Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să întrăm ici, în ograda
asta, zise Zaharia lui Gâtlan, că ne trecem vremea stândîn mijlocul drumului.
Și intrăm noi la Vasile-Aniței și ne așezăm la fereastră
după obiceiu. Dar parcă naiba vrăjește: cela nu sună coasa,că-i e frig; celuia că-i îngheață mânile pe cârceie; văru-meuIon Mogorogea, cu vătrarul subsuoară, se punea de pri -cină că nu ură, și numa-ți crăpa inima-n tine de necaz!
— Ură tu, măi Chiriece, zic eu lui Goian; și noi, măi
Zaharie, să pufnim din gură ca buhaiul; iară iștialalți săstrige: hăi, hăi!
Și-odată și începem. Și ce să vezi? Unde nu se ia hap sâna
de nevasta lui Vasile-Aniței cu cociorva aprinsă după noi,căci tocmai atunci trăgea focul, să deie colacii în cuptior.
— Vai, aprinde-v-ar focul, să vă aprindă! zise ea, bur –
zuluită grozav; dar cum se cheamă asta? În obrazul cui v-aînvățat!…
Atunci noi, la fugă, băieți, mai dihai decât la popa
Oșlobanu… „Dar bun pocinog a mai fost ș-aista, zicemnoi, oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul satului,aproape de biserică. Încă una-două de aiestea, și ne scotoamenii din sat afară ca pe niște lăieși. Mai bine să mergemla culcare.“ Și după ce ne arvonim noi și pe la anul, cujurământ, să umblăm tot împreună, ne-am despărțit unulNU ȘTIU ALȚII CUM SUNT… 37

de altul, răbigiți de frig și hămisiți de foame, și hai ﬁecare
pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Și iaca așa ne-afost umblarea cu plugul în anul acela.
D-APOI CU SMÂNTÂNITUL OALELOR, CE CALAMANDROS
făceam!
Când punea mama laptele la prins, eu, ﬁe post, ﬁe
câșlegi, de pe-a doua zi și începeam a linchi groșciorul depe deasupra oalelor; și tot așa în toate zilele, pănă ce damde chișleag. Și când căuta mama să smântânească oalele,smântânește, Smarandă, dacă ai ce…
— Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci, mă –
mucă’ăi, ziceam eu, șezând închincit și cu limba scoasăafară dinaintea mamei, jos lângă oale.
— Doamne, prinde-l-voiu strigoiul cela odată la oala cu
smântână, zicea mama, uitându-se lung la mine, ș-apoi las’!Nănașa din grindă are să-i știe de știre, de nu l-or putèscoate din mâna mea tot neamul strigoilor și al strigoaicelordin lume!… Se cunoaște el strigoiul, care a mâncat smân –
tâna, de pe limbă… Urât mi-a fost în viața mea omul vi –
clean și lingău, drept să-ți spun, dragul mamei! Și să știi dela mine că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtușag,ﬁe lucru de purtat, ﬁe de-a mâncării, ﬁe ori de ce-a ﬁ.
„Ei, apoi! unde-o plesnește mama și unde crapă!“ zic
eu în gândul meu, că doar tot nu eram așa de prost pănăpe-acolo, să nu pricep atâta lucru.
D-apoi cu moș Chiorpec ciubotarul, megieșul nostru,
ce necaz aveam! Ba adică, drept vorbind, el avea necaz cumine; căci una-două, mă duceam la om și-l tot sucăleamsă-mi deie curele, ca să-mi fac biciu. Și cele mai de multe origăseam pe moș Chiorpec răbuind ciubotele cu dohot de celbun, care făcea pelea cum îi bumbacul. Și dacă vedea omulși vedea că nu se poate descotorosi de mine cu vorbe, mălua frumușel de bărbie cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă38 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

muia feleștiocul în strachina cu dohot și-mi trăgea un puiu
de răbuială ca aceea pe la bot, de-i bufnea râsul pe toți uce -nicii din ciubotărie. Și când îmi da drumul, mă duceamtot într-o fugă acasă la mama, plângând și stupind îndreapta și în stânga.
— Uite, mamă, Chiorpecul dracului, ce mi-a făcut!…
— Doamne, parcă l-am învățat eu, zicea mama, cu
părere de bine; am să-l cinstesc, zău așa, când l-oi întâlni;că șezi lipcă unde te duci și scoți suﬂetul din om cu obrăz -niciile tale, ușernic ce ești!
Dacă auzeam așa, mă spălam binișor pe la gură și-mi
căutam de nevoie… Și cum uitam ciuda, fuga iar la moșChiorpec după curele! Și el, când mă vedea intrând pe ușă,îmi zicea cu chef: „He, he! bine-ai venit, nepurcele!“ Și iarmă răbuia, făcându-mă de râs; și eu iar fugeam acasă, plân -gând, stupind și blăstemându-l. Și mama avea un chin cumine din pricina asta…
— Of! de-ar veni iarna, să te mai dau odată la școală
undeva, zicea mama, și să cer dascălului să-mi dea numaipielea și ciolanele de pe tine.
ODATĂ, VARA, PE-APROAPE DE MOȘI, MĂ FURIȘEZ DIN
casă și mă duc, ziua miaza-mare, la moș Vasile, fratele tateicel mai mare, să fur niște cireșe; căci numai la dânsul și încăla vro două locuri din sat era câte-un cireș văratic, care secocea-pălea de Duminica Mare. Și mă chitesc eu în mine,cum s-o dau, ca să nu mă prindă. Întru mai întăi în casaomului și mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat.
— Nu-i acasă Ion, zise mătușa Mărioara; s-a dus cu
moșu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Codreni, s-aducăniște sumani.
Căci trebuie să vă spun că la Humulești torc și fetele și bă –
ieții, și femeile și bărbații; și se fac multe giguri de sumani,NU ȘTIU ALȚII CUM SUNT… 39

și lăi, și de noaten, care se vând și pănură, și cusute; și acolo,
pe loc, la negustori armeni, veniți înadins din alte târguri:Focșani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, și de pe aiurea,precum și pe la iarmaroace în toate părțile. Cu asta sehrănesc mai mult humuleștenii, răzăși fără pământuri, șicu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână,oloiu, sare și făină de popușoi; sumane mari, genun chereși sărdace; ițari, bernevici, cămeșoaie, lăicere și scorțuriîn ﬂorite; ștergare din burangic alese, și alte lucruri, ce ledu ceau lunea în târg de vânzare, sau joia pe la mănăstirilede maice, cărora le vine cam peste mână târgul.
— Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătușă Mărioară!
vorba de dinioarea; și-mi pare rău că nu-i vărul Ion acasă,că tare-aș ﬁ avut plăcere să ne scăldăm împreună… Darîn gândul meu: „Știi c-am nimerit-o? bine că nu-s acasă;și, de n-ar veni degrabă, și mai bine-ar ﬁ!…“
Și, scurt și cuprinzător, sărut mâna mătușei, luându-mi
ziua bună, ca un băiet de treabă, ies din casă cu chip că măduc la scăldat, mă șupuresc pe unde pot și, când colo, mătrezesc în cireșul femeii și încep a cărăbăni la cireșe în sân,crude, coapte, cum se găseau. Și cum eram îngrijit și măsileam să fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătușa Mărioara,c-o jordie în mână, la tulpina cireșului.
— Dar bine, ghiavole, aici ți-i scăldatul? zise ea, cu ochii
hol bați la mine; coboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăța eu!
Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede
ea și vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cubulgări în mine, dar nu mă chitește. Apoi începe a se aburcape cireș în sus, zicând: „Stai, măi porcane, că te căptușeșteea, Mărioara, acuși!“ Atunci eu mă dau iute pe-o creangă,mai spre poale, și odată fac zup! în niște cânepă, care seîntindea de la cireș înainte și era crudă și pănă la brâu denaltă. Și nebuna de mătușa Mărioara, după mine, și eu fuga40 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

iepurește prin cânepă, și ea pe urma mea, pănă la gardul din
fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeamînapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepurește, și ea dupămine pănă-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu desărit; pe de lături iar gard, și hârșita de mătușă nu mă slăbeadin fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pemine! Și eu fuga, și ea fuga, și eu fuga, și ea fuga, pănă cedăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spunminciuni, erau vro zece-douăsprezece prăjini de cânepă,fru moasă și deasă cum îi peria, de care nu s-a ales nimica. Șidupă ce facem noi trebușoara asta, mătușa, nu știu cum, seîncâlcește prin cânepă, ori se împiedică de ceva, și cade jos.Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro douăsărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nul-am atins, și-mi pierd urma, ducându-mă acasă și ﬁindfoarte cuminte în ziua aceea….
Dar mai în deseară, iaca și moș Vasile, cu vornicul și
paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina și-l cheamăsă ﬁe de față când s-a ispăși cânepa și cireșele… căci, dreptvorbind, și moș Vasile era un cărpănos ș-un pui de zgârie-brânză, ca și mătușa Mărioara. Vorba ceea: „Au tunat și i-auadunat“. Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ceare cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, și vinovatultrebuia să plătească. Vorba ceea: „Nu plătește bogatul, civinovatul“. Așa și tata: a dat gloabă pentru mine, și pacebună! Și după ce-a venit el rușinat de la ispașă, mi-a tras ochelfăneală ca aceea, zicând:
— Na! satură-te de cireșe! De-amu să știi că ți-ai mân –
cat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuniam să mai plătesc eu pe urma ta?
Și iaca așa cu cireșele; s-a împlinit vorba mamei, săr –
mana, iute și degrabă: „Că Dumnezeu n-ajută celui careumblă cu furtișag“. Însă ce ți-i bună pocăința după moarte?NU ȘTIU ALȚII CUM SUNT… 41

D-apoi rușinea mea, unde o pui? Mai pasă de dă ochi cu
mătușa Mărioara, cu moș Vasile, cu vărul Ion și chiar cubăieții și fetele din sat; mai ales duminica la biserică, lahoră, unde-i frumos de privit, și pe la scăldat, în CierulCucului, unde era băteliștea ﬂăcăilor și a fetelor, dorițiunii de alții, toată săptămâna, de pe la lucru!
Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem,
de n-aveai chip să scoți obrazul în lume de rușine; și maiales acum, când se ridicaseră câteva fete frumușele în satla noi și începuse a mă scormoli și pe mine la inimă.Vorba ceea:
— Măi Ioane, dragi ți-s fetele? — Dragi! — Dar tu lor? — Și ele mie!… Însă ce-i de făcut?… S-a trece ea și asta; obraz de scoarță,
și las-o moartă-n păpușoi, ca multe altele ce mi s-auîntâmplat în viață, nu așa într-un an, doi și deodată, ci înmai mulți ani și pe rând, ca la moară. Și doar mă și fereameu, într-o părere, să nu mai dau peste vro pacoste, dar parcănaiba mă împingea, de le făceam atunci cu chiuita.
Și tocmai-mi-te! Îndată după cea cu cireșele, vine alta
la rând.
MĂ TREZEȘTE MAMA ÎNTR-O DIMINEAȚĂ DIN SOMN ,
cu vai-nevoie, zicându-mi: „Scoală, duglișule, înainte derăsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul arminesc și să tespurce, ca să nu-ți meargă bine toată ziua?…“ Căci așa neamăgea mama cu o pupăză care-și făcea cuib, de mulți ani,în tr-un teiu foarte bătrân și scorburos, pe coasta dealului,la moș Andrei, fratele tatei cel mai mic. Și numai ce-o au zeaivara: „Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!“ des-dimineață, în toatezilele, de vuia satul. Și cum mă scol, îndată mă și trimite42 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

mama cu demâncare în țarină, la niște lingurari ce-i aveam
tocmiți prășitori, tocmai în Valea-Seacă, aproape deTopoliță. Și pornind eu cu demâncarea, numai ce și audpupăza cântând:
— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? mă
abat pe la teiu, cu gând să prind pupăza, căci aveam gro -zavă ciudă pe dânsa: nu numaidecât pentru pupat, cumzicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noap -tea-n cap din pricina ei. Și cum ajung în dreptul teiului,pun demâncarea jos în cărare pe muchea dealului, mă suiîncetișor în tei care te adormea de mirosul… ﬂoarei, bagmâna în scorbură, unde știam, și norocul meu!… găbuiescpupăza pe ouă și zic plin de mulțămire: „Taci, leliță, căte-am căptușit eu! îi mai pupa tu și pe dracul de-acum!“Și când aproape să scot pupăza afară, nu știu cum se face,că mă spariu de creasta ei cea rotată, de pene, căci nu maivă zusem pupăză pănă atunci, și-i dau iar drumul în scor -bură. Și cum stam eu acum și mă chiteam în capul meu cășerpe cu pene nu poate să ﬁe, după cum auzisem, dinoameni, că se aﬂă prin scorburi câteodată și șerpi, unde numă îmbărbătez în sine-mi și iar bag mâna să scot pupăza…pe ce-a ﬁ…; dar ea, sărmana, se vede că se mistuise de fricamea prin cotloanele scorburei, undeva, căci n-am mai datde dânsa nicăieri; parcă întrase în pământ. „Măi! anapădalucru ș-aista!“ zic eu înciudat, scoțând căciula din cap șituﬂind-o în gura scorburii. Apoi mă dau jos, caut o les -pede potrivită, mă sui cu dânsa iar în tei, îmi iau căciula șiîn locul ei pun lespedea, cu gând c-a ieși ea pupăza de un -deva pănă m-oiu întoarce eu din țarină. După aceea mădau iar jos și pornesc răpede cu demâncarea la lingurari…Și oricât oiu ﬁ mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar,cât am umblat horhăind cine știe pe unde și cât am bojbăitNU ȘTIU ALȚII CUM SUNT… 43

și mocoșit prin teiu, să prind pupăza, și lingurarilor, nici mai
rămâne cuvânt, li se lungise urechile de foame așteptând.Ș-apoi, vorba ceea: „Țiganului, când i-e foame, cântă; bo -ierul se primblă cu mânile dinapoi, iar țăranul nostru îșiarde luleaua și mocnește într-însul“. Așa și lingurarii noștri:cântau acum îndrăcit pe ogor, șezând în coada sapei, cuochii păinjeniți de-atâta uitat, să vadă nu li vine mân –
carea dincotrova? Când, pe la prânzul cel mare, numai
iacată-mă-s și eu de după un dâmb, cu mâncarea sleită,veneam, nu veneam, auzindu-i lălăind așa de cu chef…Atunci au și tăbărât balaurii pe mine, și cât pe ce să mă în –
ghită, de nu era o chirandă mai tânără între dânșii, să-mi
ție de parte.
— Hauileo, mo! ogoiți-vă! ce tolocăniți băietul? Cu
tatul său aveți ce-aveți, iar nu cu dânsul!
Atunci lingurarii, nemaipunându-și mintea cu mine,
s-au așternut pe mâncare, tăcând molcum. Și scăpând eu
cu obraz curat, îmi ieu traista cu blidele, pornesc spre sat,mă abat iar pe la teiu, mă suiu într-însul, pun urechea la gurascor burei și aud ceva zbătându-se înăuntru. Atunci ieu les –
pedea cu îngrijire, bag mâna și scot pupăza, vlăguită deatâta zbucium; iar ouăle, când am vrut să le ieu, erau toatenumai o chisăliță. După asta vin acasă, leg pupăza de piciorc-o ață ș-o îndosesc de mama vro două zile în pod prin celeputini hârbuite; și una-două, la pupăză, de nu știau cei dincasă ce tot caut prin pod așa des. Însă a doua zi după asta,iaca și mătușa Măriuca lui moș Andrei vine la noi, c-ofalcă-n cer și cu una în pământ, și se ia la ciondănit cumama din pricina mea:
— Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure
Ion pupăza, care, zicea mătușa cu jale, ne trezește des-di mi -neață la lucru de atâția ani? 44 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Grozav era de tulburată, și numai nu-i venea să lăcră –
meze când spunea aceste. Și acum văd eu că avea mare
drep tate mătușa, căci pupăza era ceasornicul satului. Însămama, sărmana, nu știa de asta nici cu spatele.
— Ce spui, cumnată?! Da’ că l-aș ucide în bătaie, când
aș aﬂa că el a prins pupăza, s-o chinuiască. De-amu binecă mi-ai spus, las’ pe mine, că ți-l iau eu la depănat!
— Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smărandă,
zise mătușa, căci de zbânțuitul ista al dumnitale nimica nuscapă! Ce mai atâta? Mi-au spus mie cine l-au văzut că Iona luat-o; gâtul îmi pun la mijloc!
Eu, ﬁind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute
mă sui în pod, umﬂu pupăza de unde era, saiu cu dânsa pesub streșina casei și mă duc de-a dreptul în târgul vite lor,
s-o vând, căci era tocmai lunea, într-o zi de târg. Și cumajung în iarmaroc, încep a mă purta țanțoș printre oameni,de colo pănă colo, cu pupăza-n mână, că doar și eu eramoleacă de fecior de negustor. Un moșneag nebun, c-o vițicăde funie, n-are ce lucra?
— De vânzare-ți e găinușa ceea… măi băiete? — De vânzare, moșule! — Și cât cei pe dânsa? — Cât crezi dumneata că face! — Ia ad-o-ncoace la moșul, s-o drămăluiască! Și cum i-o dau în mână, javra dracului se face a o căuta
de ou și-i dezleagă atunci frumușel ața de la picior, apoimi-o aruncă-n sus, zicând: „Iaca poznă, c-am scăpat-o!“Pupăza, zbrr! pe-o dugheană și, după ce se mai odihneștepuțin, își ia apoi drumul în zbor spre Humulești și mă lasămare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitându-mă dupădânsa!… Eu atunci, haț! de sumanul moșneagului, să-miplătească paserea… NU ȘTIU ALȚII CUM SUNT… 45

— Ce gândești dumneata, moșule? Te joci cu marfa
omului? Dacă nu ți-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat dru –
mul? Că nu scapi nici cu giunca asta de mine! Înțeles-ai?Nu-ți paie lucru de șagă! Și mă băgam în ochii moșnea -gului, și făceam un tărăboiu, de se strânsese lumea ca lacomédie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu era?!
— Dar știi că ești amarnic la viață, măi băiete?! zise
moșneagul de la o vreme, râzând. În ce te bizui de te în –
dârjești așa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să-mi iei vițica
pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea,cum văd eu, măi țică, și ia acuși te scarpin, dacă vrei, bași-un topor îți fac, dacă mă crezi, de-i zice „aman, puiule!“când îi scăpa din mâna mea!
— Dă pace băietului, moșule, zise un humuleștean
de-ai noștri, că-i feciorul lui Ștefan a Petrei, gospodar dela noi din sat, și ți-i găsi beleaua cu dânsul pentru asta.
— He, he! să ﬁe sănătos dumnealui, om bun; d-apoi
chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan aPetrei? zise moșneagul; chiar mai dinioarea l-am văzut um –
blând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani,cum îi e negustoria, și trebuie să ﬁe pe-aici undeva, ori învro dugheană, la băut adălmașul. Apoi bine că știu a cuiești, măi țică! ian stai oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd,el te-a trimis cu pupăzi de vânzare, să spurci iarmarocul?
Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi
s-a muiet gura. Apoi încet-încet m-am furișat printre oa -meni, și unde-am croit-o la fugă spre Humulești, uitân -du-mă înapoi să văd, nu mă ajunge moșneagul? Căci îmiera acum a scăpare de dânsul, drept să vă spun. Vorba ceea:„Lasă-l, măi! L-aș lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum!“Tocmai așa pățisem și eu; ba eram încă bucuros că am scă -pat numai cu-atâta. Bine-ar ﬁ s-o pot scoate la capăt, măcar46 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

așa, cu mama și cu mătușa Măriuca, gândeam eu, bătân –
du-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frică și de os teneală.
Și când ajung acasă, aﬂu că tata și mama erau duși în
târg; și frații îmi spun, cu spaimă, că-i poznă mare cu
mătușa lui moș Andrei: a sculat mai tot satul în picioaredin pricina pupăzăi din teiu; zice că i-am ﬁ luat-o noi, șipe mama a pus-o în mare supărare cu asta. Știi că și mă -tușa Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om;nu-i o femeie de înțeles, ca mătușa Anghilița lui moș Chi -riac, s-a mântuit vorba. Și cum îmi spuneau ei îngri jiți,nu mai ce și auzim cântând în tei:
— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Soră-mea Catrina zise atunci cu mierare: — I-auzi, bădiță! Doamne, cum sunt unii de năpăstuiesc
omul chiar pe sfânta dreptate!
— Mai așa, sorioară!… Dar în gândul meu: „Când ați
ști voi câte a pătimit, sireaca, din pricina mea, și eu din
pricina ei, i-ați plânge de milă!“
Zahei însă ne lăsase vorbind și se ca’ mai dusese în
târg, după mama, să-i spună bucurie despre pupăză…
Și a doua zi, marți, taman în ziua de lăsatul săcului de
postul Sân-Petrului, făcând mama un cuptior zdravăn dealivenci și plăcinte cu poalele-n brâu, și părpălind niște puitineri la frigare, și apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prânzulcel mic, cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noiși-i zice cu dragă inimă:
— Doamne, cumnățică-hăi, cum se pot învrăjbi oa –
menii din nimica toată, luându-se după gurile cele răle! Ia
poftim, soro, mai bine să mâncăm ceva din ce-a da Dum –
nezeu, să cinstim câte-un pahar de vin în sănătatea gospo –
darilor noștri și: „Cele răle să se spele, cele bune să s-adune;
vrajba dintre noi să piară, și neghina din ogoare!“
Căci, dac-ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de
la o vreme s-apuci câmpii! NU ȘTIU ALȚII CUM SUNT… 47

— Așa, cumnată dragă, zise mătușa Măriuca, strângând
cu nedumerire din umere, când se punea la masă. Văzut-ai
dumneata? Să mai pui altă dată temei pe vorbele oame nilor!
Apoi începem cu toții a mânca. Și alții ca alții, dar eu
știu că mi-am pus bine gura la cale, să-mi ﬁe pe toată ziua.Și îndată ce m-am sculat de la masă, luându-mi rămas-bunde la călcâie, fuga la scăldat; și când sar odată voinicește
de pe-un mal nalt în ștoalnă, din greșală, drept cu fața-njos, numai scântei mi s-au făcut pe dinaintea ochilor de du -rere; și am crezut că mi-a plesnit pântecele, nu altăceva. Și
după ce-am ieșit cu mare greu din apă și m-am pus pe mal,ținându-mă cu mânile de inimă, băieții s-au strâns ciotcăîmprejurul meu și m-au înmormântat cu năsip, și m-au pro -hodit cum știau ei, și de-abia mi-am venit în simțire pestevrun ceas; ș-apoi am început a mă scălda în ticnă, pănă pela asﬁnțitul soarelui, potrivind-o să vin acasă odată cu va -cile și spuind mamei că, scă pându-le văcarul din ocol pe alenoastre la amiază, eu singur le-am dus la păscut, și de-aceea
m-am în târziet pănă acum. Și mama, creștină bună, crezân -du-le toate lăptoase, după răbuș, cum i le spusesem eu cumăgulele, m-a lăudat de vrednicia ce făcusem și mi-a dat și
demâncare. Iară eu, mâncând lupește, mă făceam smerit șinumai râdeam în mine, mierându-mă tot atunci de ghibăciaminciunilor ce potrivisem, de-mi venea mai-mai să le credși eu singur pe jumătate.
Iaca, așa se poate înșela omul de multe ori, când nici
n-a gândit, dacă nu știe a judeca bine. Însă iar mă întorcși zic: „Tot pățitu-i priceput!“
ÎNTR-O ZI, PE-APROAPE DE SÂNT-ILIE, SE ÎNGRĂMĂDISE ,
ca mai totdeauna, o mulțime de trebi pe capul mamei: niș –
te sumani să-i scoată din stative; alții să-i nividească și să48 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

în ceapă a-i țese din nou; un teanc de sumane croite, nalt
pănă-n grindă, aștepta cusutul; peptănușii în laiță n-aveacine-i ținea de coadă; roata ședea în mijlocul casei, și ca –
nură toarsă nu era pentru bătătură! Ș-apoi, vorba ceea:
„Nu ședea, că-ți șede norocul“; țevi de făcut la sucală;copil de țâță în albie, pe lângă alți vro cinci-șase, care aș -teptau să le faci demâncare. Treabă era acolo, nu încurcală;și încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul deFălticeni, care acela este ce este. Și mă scoală mama atuncimai dimineață decât alte dăți și-mi zice cu toată inima:
— Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă,
căci se scutură ovăsul cela pe jos; și eu asemene nu-mi vădcapul de trebi; tu mai lasă drumurile și stai lângă mă -muca, de-i fă țevi și leagănă copilul; c-apoi și eu ți-oiu luade la Fălticeni o pălăriuță cu tăsma ș-o curălușă de cele cuchimeriu, știi colè, ca pentru tine!
— Bine, mamă! dar, în gândul meu, numai eu știam. Toate ca toatele, dar la cusut și sărăduit sumane și mai
ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; șidin astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care,drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciudamea și-mi bătea din pumni, poreclindu-mă „Ion Torcălău“,cum îi zicea unui țigan din Vânători. Însă pentru asta totîmi era dragă, și torceam împreună cu dânsa, la umbra nu -cului lor, câte-o movilă de drugi de canură, de mă sărutamama, când i le arătam sara acasă.
Așa ne duceam băieții și fetele unii la alții cu lucrul, ca să
ne luăm de urât, ceea ce la țară se cheamă șăzătoare și se facemai mult noaptea, lucrând ﬁecare al său; cum torceam eu,de-a mai mare dragul pe întrecute cu Măriuca, și cumsfârâia fusul roții, așa-mi sfârâia inima-n mine de dragosteaMăriucăi! Martur îmi este Dumnezeu! Și-mi aduc aminteNU ȘTIU ALȚII CUM SUNT… 49

că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpușoi, i-am
scos Măriu căi un șoarec din sân, care era s-o bage în boalepe biata copilă, de n-aș ﬁ fost eu acolo.
D-apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câm –
pie, pe colnice și mai ales prin luncile și dumbrăvile cele
pline de mândrețe, după cules răchițică de făcut gălbenele,sovârv de umplut ﬂori, dumbravnic și sulcină de pusprintre straie, cine umbla? Povestea cântecului:
Fă-mă, Doamne, val de tei Și m-aruncă-ntre femei!
Și, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrule. Dar
când auzeam de legănat copilul, nu știu cum îmi venea;
căci tocmai pe mine căzuse păcatul să ﬁu mai mare întrefrați. Însă ce era să faci când te roagă mama? Dar în ziuaaceea, în care mă rugase ea, era un senin pe ceriu și așa defrumos și de cald afară, că-ți venea să te scalzi pe uscat, cagăinile. Văzând eu o vreme ca asta, am șparlit-o la baltă,
cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă și de ne -căjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra! De la ovreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară șiîncepe a striga, de da duhul dintr-însa: „Ioane! Ioane!Ioane! Ioane!“ și Ion, pace! Văzând ea că nu dau răspunsde nicăieri, lasă toate în pământ și se ia după mine la baltă,unde știa că mă duc; și, când colo, mă vede tologit, cupielea goală pe năsip, cât mi ți-i gliganul; apoi, în pi cioare,țiind la urechi câte-o lespejoară ﬁerbinte de la soare, cuargint printr-însele, și aci săream într-un picior, aci în ce -lălalt, aci plecam capul în dreapta și în stânga, spunândcuvintele:
Auraș, păcuraș, Scoate apa din urechi, 50 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Că ți-oiu da parale vechi;
Și ți-oiu spăla cofele Și ți-oiu bate dobele!’
După aceea zvârleam pietrele, pe rând, în știoalna unde
mă scăldam: una pentru Dumnezeu și una pentru dracul,
făcând parte dreaptă la amundoi; apoi mai zvârleam câteva,de încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gură;ș-apoi, huștiuliuc! și eu în știoalnă, de-a cufundul, să prindpe dracul de un picior, căci așa ne era obiceiul să facem lascăldat, de pe când Adam-Babadam. După asta, mă maicufundam de trei ori în rând, pentru Tatăl, pentru Fiul șiDuhul Sfânt, și înc-o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeamîncetișor pe-o coastă, la marginea bălții, cât mi ți-i moronul,și mă uitam pe furiș cum se joacă apa cu piciorușele celemândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu. Maifrumos lucru nici că se mai poate, cred!
Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mânile
sub suoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb dinprund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa,căci eram în treabă. În totului tot, a ﬁ trecut la mijloc vrojumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă, ș-ar ﬁ trebuit să înceapă ami se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci eratrecut de amiază. Însă eu, în starea în care mă aﬂam, ﬁindcuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume! În sfâr -șit, mama, cât era ea de tare de cap, de la o vreme pierderăbdarea și vine tiptil, în vârful degetelor, pe la spatelemele, când mă uitam la fete, cum vă spun, îmi ia toate hai -nele frumușel de pe mal și mă lasă cu pielea goală în baltă,zicându-mi cu năduh:
— Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea,
ș-apoi atunci vom avè altă vorbă! Și se tot duce. NU ȘTIU ALȚII CUM SUNT… 51

Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care vă –
zură asta, numa-și dau ghiont una alteia și chicoteau pe
socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu întram în pă -mânt de rușine, și cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era.Și din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi veneaacum să le strâng de gât, nu altăceva. Dar vorba ceea: „Poțiopri vântul, apa și gurile oamenilor?“ De-aceea le-am lăsatși eu pe fete să râdă, pănă li s-a duce gura la ureche, șipândind vreme pe când șed ele plecate și dau pânza în apăla ghilit, fac țuștiu! din baltă ș-o iau la sănătoasa; și așa fu -geam de tare pe prund, de săreau pietrele, pe care le stâr -neam cu picioarele, cât mine de sus. Și fuga, și fuga, fărăsă mă uit în urmă, pănă ce dau între hudiți, pe drumulcare ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de rușinesă nu întâlnesc vrun om, ci sar în grădina lui Costache șimerg tupiluș prin păpușoi; apoi într-o hudiță, din hudițăîn grădină la Trăsnea, și iar prin păpușoi; și când aproapesă ies din grădină, mă simțesc cânii lui Trăsnea, și la mine,să mă rupă! Ce-i de făcut? Auzisem eu din oameni că,dacă vrei să nu te muște cânii și să te lese în pace, cum îivezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ și să-i lași săte latre cât le place, fără să te urnești din loc; căci ei batcât bat și, de la o vreme, te părăsesc și se duc. Și adevărateste, căci așa am scăpat și eu de cânii lui Trăsnea, atuncicând am dat peste păcat cu ei și ei cu mine. Noroc din ceriupănă-n pământ că nu m-a prins melianul și haramninul deTrăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de când mă zăp -sise în grădina lui la furat mere domnești și pere sântiliești,căci m-ar ﬁ snopit în bătaie. Ș-apoi numai asta mi-ar maiﬁ trebuit acum, cât eram de pricopsit! În sfârșit, după cem-au lăsat cânii lui Trăsnea în pace, cum v-am spus, amsărit în răspintenele unui drum; de acolo, în grădină la noi,și atunci mi s-a părut că mă aﬂu în sânul lui Dumnezeu. Și52 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

merg eu acum fără păsare prin păpușoi, pănă în dreptul
ogrăzii, și mă uit pintre gard și văd pe mama cum se da învânt după trebi, când în casă, când afară; și-mi era maimare mila de dânsa, dar și de pântecele meu cel stocitde apă încă îmi era milă. Vorba ceea: „Milă-mi e de tine,dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.“ Și ne -mai putând suferi foamea, încep a mărnăi ugilit pintre gard:
„Mămucăi, iacată-mă-s!“ Ș-odată și sar în ogradă, mă înfă -țișez dinaintea mamei, așa chipos cum eram, îi apuc mânacu sila, o sărut și zic, scâncind: „Mamă, bate-mă, ucide-mă,spânzură-mă, fă ce știi cu mine; numai dă-mi ceva de mân -care, că mor de foame!“ Vorba ceea: „Golă tatea încunjură,iară foamea dă de-a dreptul.“ Ea, atunci, cum e mama cubu nătate, se uită galeș la mine și zice oftând:
— Bine-ți șede, coșcogeme coblizan, să umbli lela pe
drumuri în halul acesta și să mă lași tocmai la vremea astafără leac de ajutor! Hai de mănâncă, dar să știi că mi te-ailehămetit de la inimă; doar să te porți de-acum tare bine,să mai ﬁu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu știu, zău!
Și, scurtă vorbă, văzând că m-am pus rău cu mama, îi
juruiesc eu că ce-am făcut n-oiu mai face. Apoi umblu tot cubinișorul pe lângă dânsa și nu ies din cuvântul ei afară nicicu fapta, nici cu vorba, căci: „Vorba dulce mult aduce“; latrebi-s hărnicuț cât se poate: derdicam și măturam prin casăca o fată mare, de n-avea mama grijă când se ducea undeva.Și-ntr-o zi o văz că mă sărută și-mi zice cu blândeță:
— Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, și
să-ți dea de toate darurile sale cele bogate dacă te-i purtacum văd că te porți de-o bucată de vreme încoace!
Atunci eu, pe loc am început a plânge, și bucuria mea
n-a fost proastă. Și mai multă mustrare am simțit în cu -getul meu decât oricând. Și de m-ar ﬁ bătut mama cu toategardurile și de m-ar ﬁ izgonit de la casă ca pe un străin, totNU ȘTIU ALȚII CUM SUNT… 53

n-aș ﬁ rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci când m-a luat
cu binișorul! Și să nu credeți că nu mi-am ținut cu vântulde joi pănă mai de-apoi, pentru că așa am fost eu, răbdătorși statornic la vorbă în felul meu. Și nu că mă laud, căcilauda-i față: prin somn nu ceream demâncare, dacă măsculam, nu mai așteptam să-mi deie alții; și când era defăcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ș-apoi maiaveam și alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, pu ținătreabă făcea cu mine; când mă lua cu bineșorul, nici atâta;
iar când mă lăsa din capul meu, făceam câte-o dră guță
de trebușoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia, izbăvi toareade otravă, nu era în stare a o desface cu tot mește șugul ei.Povestea ceea: „Un nebun arunc-o piatră în baltă, și zececuminți n-o pot scoate.“
În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia,
am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată dehumă însuﬂețită din Humulești, care nici frumos pănă ladouăzeci de ani, nici cu minte pănă la treizeci și nici bogatpănă la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca înanul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodatăn-am fost!54 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

III
— NU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA, CÂND AI FI ȘI TU CEVA
și de te miri unde, îmi zice cugetul meu, dar așa, un boț cu
ochi ce te găsești, o bucată de humă însuﬂețită în sat de la noi,și nu te lasă inima să taci; asurzești lumea cu ță răniile tale!
— Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci și eu sunt om din
doi oameni; și satul Humuleștii, în care m-am trezit, nu-i
un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii, caalte sate; și locurile care încunjură satul nostru încă-svred nice de amintire. Din sus de Humulești vin Vânătorii
Neam țului, cu sămânță de oameni de aceia care s-au hăr –
țuit odinioară cu Sobietzki, craiul polonilor. Și mai din sus,
monăstirile Secul și Neamțul, altădată fala bisericei româneși a doua vistirie a Moldovei. Din jos vin satele Boiștea șiGhindăoanii, care înjugă numai boi ungurești la carălelor, unde plugurile rămân singurele pe brazdă în țarină, cusăp tămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, șinime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu știuce-i judecata. Aproape de Boiște vine satul Blebea, care maimult de jumătate, după ce-și scapă căciula pe baltă, zice:„Să ﬁe de suﬂetul tatei!“
Înspre apus miază-zi vin monăstirile: Agapia, cea tăinuită
de lume; Varaticul, unde și-a petrecut viața Brâncoveanca

cea bogată și milostivă, și satele Filioara, hățașul căprioarelor
cu sprincene scăpate din mănăstire; Bălțăteștii, cei pănide salamură, și Ceahlăieștii, Topolița și Ocea, care alungăcioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar; iar sprecrivăț, peste Ozană, vine Târgul-Neamțului, cu mahalalelePometea de sub dealul Cociorva, unde la toată casa estelivadă mare; Țuțuienii, veniți din Ardeal, care mănâncăslănină râncedă, se țin de coada oilor, lucrează lână și suntvestiți pentru teascurile de făcut oloiu; și Condrenii, cumorile de pe Nemțișor și piuăle de făcut sumani. Iar dea –
supra Condrenilor, pe vârful unui deal nalt și plin de ti -hărăi, se aﬂă vestita Cetatea Neamțului, îngrădită cu pus tiu,acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de stre -chie și străjuită de ceucele și vindereii care au găsit-o bunăde făcut cuiburi într-însa.
Dar asta nu mă privește pe mine, băiet din Humulești.
Eu am altă treabă de făcut; vreu să-mi dau samă despresatul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atâta-i tot.
Câți domnitori și mitropoliți s-au rânduit la scaunul
Moldovei, de când e țara asta, au trebuit să treacă măcar odată prin Humulești spre monăstiri. Apoi, unde pui cea -laltă lume care s-a purtat prin satul nostru, și tot lumemai mult bogată și aleasă. Mă rog, la Monăstirea Neam -țului: icoană făcătoare de minuni, casă de nebuni, hramde Ispas și iarmaroc în târg, tot atunci; apoi, tot pe aici,treacăt spre iarmaroace: la Peatră de Duminica Mare, și laFolticeni de Sânt-Ilie; la Secu, hram de Tăierea capuluisf. Ioan Botezătorul; la Agapia-n deal, hram de Schimbareala față; la Agapia-n vale, hram de Sf. Voievozi; și la Vara -ticu, hram de Sântă Măria mare; lume și iar lume!
Și câte târnosiri și sﬁnțiri de biserici din nou, și câte
soboare și revizii de fețe bisericești și politicești, și câți56 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

străini din toată lumea, și câte inimi purtate de dor, și
câte suﬂete zdrobite și rătăcite n-au trecut prin satul nos -tru spre monăstiri! Lume, lume și iar lume!
Și câte oștiri străine și o droaie de cătane călări, tot
nemți de cei mari, îmbrăcați numai în ﬁr, au trecut în
vremea copilăriei mele, cu săbiile scoase, prin Humulești,spre monăstirile de maice, după Natalița cea frumoasă! Șiau făcut nemții mare tărăboiu prin monăstiri, și au răs -colit de-a ﬁr-a-păr toate chiliile maicelor, dar n-au găsit-o,
căci și beciul privighitorului Parvu din Târgul-Neamțuluiputea să tăinuiască la nevoie o domniță. Și noroc de vără –
ticence, care au știut a-i dămoli luându-i cu binișorul, șia-i face să-și bage săbiile în teacă, spuindu-le că cei ce scotsabia de sabie vor pieri!
Dar ce-mi bat eu capul cu craii și cu împărații, și nu-mi
caut de copilăria petrecută în Humulești și de nevoilemele? Așa era cu cale să fac de la început, dar am ținut săarăt că humuleștenii nu-s trăiți ca în bârlogul ursului, ci aufericirea de a vedea lume de toată mâna.
La 1852, în ziua când s-a sﬁnțit paraclisul spitalului din
Târgul-Neam țului și s-a deschis școala domnească de acolo,
eu, împreună cu alți băieți, isonari ai bisericii, stam aproa –
pe de Ghica-vodă, care era față la acea serbare, încun jurat
de o mulțime de lume, și nu ne mai săturam pri vindu-l.
Și el, frumos la chip și blând cum era, văzându-ne pe maitoți de-a rândul, îmbrăcați cu cămeșuice cusute cu bibi -luri și albe cum e helgea, cu bondițe mândre, cu ițari dețigaie și în călțați cu opincuțe, spălați curat și pieptănați,cu rușinea zugrăvită pe față și cu frica lui Dumnezeu îninimă, aruncă o privire părintească spre noi și zise:
— Iată, copii, școala și sfânta biserică, izvoarele mân –
gâierii și ale fericirii suﬂetești; folosiți-vă de ele și văluminați, și pre Domnul lăudați! NU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 57

Aceste vorbe, rostite de gura domnească, au brăzdat
adânc inima norodului adunat acolo, și fără întârziere
școala s-a umplut de băieți doriți de învățătură, între careeram și eu, cel mai bun de hârjoană și slăvit de leneș; leneșfără păreche mă făcusem, căci mama, după câtă minteavea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofăde apă, numai să învăț carte și să mă fac popă, ca părinteleIsaia Duhu, profesorul nostru.
Bun mai era și părintele Duhu, când se aﬂa în toane
bune, Dumnezeu să-l ierte! Pus-a el băieții în rânduialăcum nu mai văzusem pănă atunci; cumpăra-ni el vara,din banii săi, cofe de zmeură și fel de fel de puricale de neda să mâncăm, și mai în toată sâmbăta ne încărca în odroagă de-a Mănăstirii Neamțului și ne ducea la stăriție,să dăm esamen dinaintea starițului Nionil, un bătrânolog, care ne sfătuia cu duhul blândeței să ne ținem deceaslov și psaltire; căci toate celelalte învățături, zicea el,sunt numai niște ereticii, care mai mult amărăsc inima șitulbură suﬂetul omului. Dar fost-a scris părintelui Duhusă nu asculte în totul sfaturile cuviosului stariț, ci să neînvețe și câte oleacă de aritmetică, de gramatică, de geo -graﬁe și din toate câte ceva, după priceperea noastră.
Odată, venind părintele Duhu supărat foc de la mo –
năstire, ne dete la regula de trei tema următoare:
— Dacă o para luată pe nedreptul îți mănâncă o sută
drepte, apoi șase mii de lei (leafa mea pe un an), care mi-aoprit-o starițul Nionil, pe nedreptul, câte parale dreptevor mânca de la Monăstirea Neamțului?
— Douăzeci și patru de milioane de parale, cinstite
părinte, sau șase sute de mii de lei, răspunse unul din noi,cu crida la tabelă.
— Ia să-mi facă Nică Oșlobanu încredințarea, zise pă –
rintele Duhu. 58 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Nică Oșlobanu, ca de obiceiu, se scoală în picioare, cât
mi ți-i melianul, și se roagă de iertare, spuind că-l doare
capul. Și atunci, nu știu cum îi cade un urs mare din sânși… de-a dura prin clasă; nu den cei pe care-i joacă ursarii,ci de mămăligă, umplut cu brânză, rotund, prăjit pe jaraticși de pus drept inimă, când ți-e foame. Băieții dau să-lprindă, Oșlobanu se aruncă în mijlocul lor să și-l ieie, și seface o chirfosală ș-un râs în școală din pricina ursului celuia,de-i poznă! Atunci, parcă-l văd cum s-a plesnit părinteleDuhu cu palma peste frunte, zicând c-un oftat adânc:
— Pesemne păcatele mele cele mari și grele m-au
aruncat și aici, să învăț niște țopârlani sălbatici! Mai fe -ricit erai de-o mie de ori să paști porcii la Cogeasca-Veche,Isaie, de cât să mai ﬁ ajuns și zilele aceste! Iar tu, mo gla -nule de Oș lobene, care te robești pântecelui și nu-ți dai câ -tuși de puțină osteneală minții, te-i face popă ca tată-tăucând s-or pustnici toți bivolii din Monăstirea Neamțului!
Oșlobanu, prost-prost, dar să nu-l atingă cineva cu cât e
negru sub unghie, că-și azvârle țărnă după cap, ca buhaiul.Cum se duce sara acasă, și spune tătâne-său ce a zis pă -rintele Isaia. Ș-apoi, las’ pe popa Niculai Oșlobanu, căci elnu prea știe multe; slujește câte trei liturghii pe zi și po –
menește la hurtă: pe monahi și ieromonahi, pe stareți, pemitropoliți și pe soțiile și copiii lor, de le merge colbul!
Într-o dimineață, n-are ce lucra părintele Duhu?! Iè pe
Teofan, alt călugăr de la spital, și se duc împreună la bi –
serica Sfântului Lazăr de sub dealul Cetății. Și cum întră înbiserică, încep a căuta pricină părintelui Oșlobanu, careslujea, că nu se ține de tipic.
— Tipic, boaite fățarnice? Ia să vă dau eu tipic! zise
părintele Oșlobanu, lăsând sﬁntele încolo. Ne-ați luat cușmecherie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir,și ne-ați dat, în locul acestui sfânt vestit, pe Lazăr, un jidanNU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 59

tremțuros, care tot moare și iar învie, și învie și iar moare,
de nu mai știe nime de numele lui. Acesta-i hram? Și dupăce ne-ați calicit, luându-ne moșia și închizându-ne bisericacu zid, închideți acum în ciudă și poarta spitalului; ba pănăși clopotele ni le-au oprit de tras cânerii de doftori, tot dinpricina voastră, de ni s-au împrăștiet poporenii; nici chioarăde babă nu mai dă pe la biserică! Și încă una: de șeizeci șimai bine de ani, de când slujesc preuția, voi aveți să mă în –
vățați tipicul, pui de năpârcă ce sunteți! Ia stați oleacă să văscot eu gărgăunii din cap!…
Și zvârr! cu pravila cea mare după călugări. Apoi, um –
ﬂând un sfeșnic zdravăn de alamă, după dânșii, să-i afuri –
sască!… Și, na! părintele Duhu și Teofan și-au prăpăditpapucii, fugind mai mult pe brânci decât în picioare; chiardupă tipic!
A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală;
dar nici părintele Duhu pe la biserica Sfântului Lazăr, căl-ar ﬁ pironit părintele Oșlobanu pe cruce și l-ar ﬁ pus înpodul bisericei, spre păstrare, cu parte din icoanele rămaseaici de la Cetatea Neamțului.
Și mi se pare că avea mare dreptate bietul bătrân, căci în
locul bisericii Sfântului Lazăr fusese altă biserică, de lemn,al cărei hram era Sfântul Dimitrie, făcută și înzestrată cumoșie de Vasile Lupu-voievod, ca și cea de la noi din Hu –
mulești. Însă Monăstirea Neamțului, bună mehenghe,când a făcut spitalul din Târgul-Neamțului, face și bisericaSfântului Dumitru de peatră, îi schimbă hramul, numind-oSfântul Lazăr, o închide cu zid în cuprinsul spitalului, șihramul Sfântului Dumitru l-a pus la paraclisul de la spital,iar moșia preuților a păpat-o, ca și pe moșia Humuleștii. Șide aici supărarea părintelui Oșlobanu ajunsese la culme; sănu vadă sămânță de călugăr pe la biserica lui, că-i potopește!60 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Ca prin urechile acului de n-a făcut mucenic pe părintele
Duhu, în locul sfântului Dumitru, izvorâtorul de mir.
Peste câteva zile după asta, auzim că Nică Oșlobanu s-a
dus să învețe la școala catihetică din Folticeni, vorbă să ﬁe!
Văru-meu Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea și alți cunoscuțiai mei se dusese tot acolo, mai de demult; bineînțeles, pesocoteala pungii părinților lor. Și eu, rămâind fără tova – răși de ispravă, și mai dându-mi și părintele Isaia un puiu
de bate, așa din senin, cihăiam pe mama să se pună pe lân -gă tata, ca doar m-a da și pe mine la catihet, măcar că eramun ghibirdic și jumătate.
Galbeni, stupi, oi, cai, boi și alte bagateluri de alde aces –
te, prefăcute în parale, trebuia să ducă dascălii poclon cati –
hetului de la fabrica de popi din Folticeni; ș-apoi lasă-te înconta sﬁnției-sale, că te scoate poponeț, ca din cutie… Pen –
tru mine însă numai două merțe de orz și două de ovăs adat tata cui se cuvine, de am fost primit în Folticeni, căcișcoala era numai de mântuială; boii să iasă!
Ajungând acolo toamna târziu, m-am așezat în gazdă la
Pavel ciubotarul din ulița Rădășenii, unde erau și ceilalțitovarăși ai mei. Catihetul, care făcea ziua noapte și noapteazi, jucând stos, rar venea pe la școală. Noi, dacă vedeam așa,ne duceam și mai rar; dar nebunii știu că făceam de-ajuns!
Pavel era holteiu, și casa lui destul de încăpătoare: laițe
și paturi de jur împrejur; lângă sobă, altul, și toate erauprinse. Iară gazda, robotind zi și noapte, se proslăvea pecup tor, între șanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciuși alte custuri tăioase, mușcheà, piedecă, hască și clin, ace,sule, clește, pilă, ciocan, ghinț, piele, ață, hârbul cu călacan,cleiu și tot ce trebuie unui ciubotar.
Cu noi ședea și Bodrângă, un moșneag fără căpătăiu,
însă de tot hazul. Pentru puțină mâncare și câte-oleacă depașcă de cea de trei ocă la para, slujea toată casa: tăia lemne,NU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 61

ațâța focul, aducea apă, mătura, ne spunea la povești nopți
în tregi, șezând cu nasul în tăciuni, și ne cânta din ﬂuier:Doina, care te umple de ﬁori, Corăbiasca, Măriuța, Horo –
dinca, Alivencile, Țiitura, Ca la ușa cortului, hore și alte
cân tece sculățele ca aceste, de jucam pănă ce asudau pode –
lele și ne săreau talpele de la ciubote cu călcăie cu tot, cădoar acum o dădusem și eu pe ciubote. Și din pricina luiPepelea de moș Bodrângă, Pavel mai nu le putea dovedidin cârpit; ba și el, uneori, sărindu-și din minți, își rupeaciubotele ferfeniță, jucând împreună cu noi.
Odată venise lui Oșlobanu rândul să cumpere lemne, și
așa, cu toată cărpănoșia lui, iese câne-cânește în medean,aproape de gazda noastră, și găsește un țăran de la Sasca,pare-mi-se, ori de la Baia, cu un car încărcat cu lodbe de fag.
— Cât cei pe car, bade? zise Oșlobanu, căruia nu-i era
a cumpăra lemne cum nu mi-e mie acum a mă face popă.
— Trei husăși, dascăle. — Ce spui, bădișorule, pentru un braț de lemne? Da’
că le duc în spate pe toate odată păn-acasă.
— Dacă le-i duce, dascăle, ți le dau degeaba. — Zău, nu șuguiești, bade? — Nici o șagă, dascăle; să vedem cum le-i duce, și halal
să-ți ﬁe!
Oșlobanu iè atunci lemnele din carul omului câte unul-
unul și le razămă în picioare lângă brațu-i, după aceeadescinge brâul de pe lângă sine și le împrejură, legându-lefrumușel, să nu se hrentuiască; apoi, săltându-le și abur –
cându-le cam anevoie, le umﬂă-n spate și la gazdă cu dân –
sele. Un băietan nebunatic de-alăturea, văzând asta, zise cuglas mare:
— Dascăle-Trascăle, be-he-he; dracul să te ié! Iar țăranul, făcându-și cruce, a rămas cu gura căscată,
fără să bleștească un cuvânt. 62 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Acum nu vă mai spun cât era de încărcat carul cu
lemne, care, la așa loc, ținea pe vremea aceea șapte lei și
jumătate, și cât era de mare și de tare Nică Oșlobanu, șialți vro șeizeci ca dânsul, între cari mulți, lăsându-și ne -vestele câte cu doi-trei copii acasă, în creierii munților,venise la Folticeni să se pricopsească de învățătură…
Ș-apoi carte se învăța acolo, nu glumă! Unii cântau la
psaltichie, colea, cu ifos:
Ison, oligon, petasti, Două chendime, homili,
pănă ce răgușeau ca magarii; alții, dintr-o răsuﬂare, spu –
neau cu ochii închiși cele șepte taine din catihisul cel mare.Gâtlan se certa și prin somn cu urieșul Goliat. MusteciosulDavidică de la Fărcașa, pănă tipărea o mămăligă, mântuiade spus pe de rost, răpede și fără greș, toată istoria Ve –
chiului Testament de Filaret Scriban, împărțită în perioade,și pronumele conjunctive de dativ și acuzativ din gramaticalui Măcărescu:
— Mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o,
ne-ve-i-le, mi-ți-i, ni-vi-li.
Ce-a ﬁ aceea, ducă-se pe pustiu! Unia dondăneau ca ne –
bunii, pănă-i apuca amețeală; alții o duceau numai în tr-un
muget, cetind pănă le perea vederea; la unia le umblaubuzele parcă erau cuprinși de pedepsie; cei mai mulți um –
blau bezmetici și stăteau pe gânduri, văzând cum își pierdvremea, și numai oftau din greu, știind câte nevoi îi așteaptăacasă. Și turbare de cap și frântură de limbă ca la aceștinefericiți dascăli nu mi s-a mai dat a vedè; cumplit mește –
șug de tâmpenie, Doamne ferește!
De-a mai mare dragul să ﬁ privit pe Davidică, ﬂăcău de
munte, cu barba în furculiță și favorițe frumoase, cu ple -tele crețe și negre ca pana corbului, cu fruntea lată și senină,NU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 63

cu sprâncenele tufoase, cu ochii mari, negri ca murele și
scânteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori,nalt la stat, lat în spete, subțire la mijloc, mlădios ca unmes teacăn, ușor ca o căprioară și rușinos ca o fată mare,Dum nezeu să-l ierte! că n-avu parte să se preoțească. A murit,sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele con junc –
tive, pieritu-le-ar ﬁ numele să le piară, că au mâncat juvaierde ﬂăcău!
Mai bună minte avea Mirăuță din Grumăzești, care
umbla trela-lela, în puterea iernii, pe la tărăbile jidovești,
întrebând ba teacă de cosor, ba căpestre de purici, ba cuiede la corabia lui Noe, ba fragi și căpșune pentru cinevacare pornise într-adaos, ba cânta în pilda jidovilor:
Nu-mi e ciudă de gândac, C-a mâncat frunza de fag; Dar mi-e ciudă pe omidă, C-a mâncat frunza de crudă: N-a lăsat să odrăslească, Voinicii să se umbrească.
Și alte drăcării ce-i trăsneau în cap. Nebun era el să-și
peardă viața din pricina lui mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o,
ne-ve-i-le, ca Davidică?
Eu, ca și Mirăuță, nu mă prea osteneam pănă-ntr-atâta,
să mor învățând; că doar nu-mi plângeau copiii acasă,nici dădusem catihetului cel poclon mare pănă pe-acolo.Pentru două merțe de orz și două de ovăs, nu era să lascopila popei de la Folticenii-Vechi nemângăiată. Afară deaceasta, când mă uitam în oglindă, barbă și mustete ca înpalmă; și doar le și pârleam eu într-o privire și le ungeamîn toată sara cu seu amestecat cu muc de lumânare șialună arsă, dar degeaba muncă! Ș-apoi, întrat în asemeneașcoală, mai numai barba și punga, bat-o pustia, te făcea săcalci a popă! 64 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

D-apoi lui Trăsnea, săracul, ce-i pățea suﬂetul cu gra –
ma tica! Odată îmi zise el, plin de mâhnire:
— Ștefănescule (căci așa mă numeam la Folticeni),
astăzi nu mai mergem la școală, că nu știu tabla și vreu să
învăț pe mâne la gramatică. Mă rog ție, hai cu mine lacâmp spre Folticenii-Vechi; vom învăța împreună, sau câteunul, eu la gramatică și tu la ce-i vrea; apoi mi-i asculta, săvedem, nu s-a prinde și de capul meu ceva? Las’ că nici lacelelalte nu prea pot învăța cu slova asta nouă, care-a ieșit,însă afurisita de gramatică îmi scoate peri albi, trăsnit-o-arﬁ s-o trăsnească! Parcă ai ce face cu dânsa la biserică? Dardacă se cere!… Am s-o ieu și eu din capăt, și, poate, cu tine,care ai trecut pe la părintele Duhu, să mă pot desluși…
Fiindcă la Folticenii-Vechi era ceva mângâiere pentru
mine, mă potrivesc lui Trăsnea, și ne ducem împreună. Șiera un ger uscat prin luna lui noiemvrie, și bătea un vân –
tișor subțire în ziua aceea, de-ți frigea obrazul! Cum ajun –
gem la câmp, Trăsnea se tologește pe-un hat și începe lagramatică, din capăt, întrebarea și răspunsul întăiu:
Întrebare: Ce este gramatica română? Răspuns: Gramatica română este cartea ce ne învață a
vorbi și a scrie o limbă corect.
Iar în altă ediție: Gramatica este o învățătură ce ne
arată modul de a vorbi și de a scrie bine într-o limbă.
Asta-i asta! Din ceaslov și psaltire, și acele bălmujite rău,
ca vai de ele, să treci la gramatică, și încă ce gramatică! Nuca aceste de acum, pozderie de gramatici; unele „raționate“,altele „dezvoltate“ și ticsite de „complimente“, care, trebuiespus fără compliment, îți esplică… pănă ce nu se mai în –
țelege nimică; adică făcute anume pentru copii, de se joacăcu dânsele, de ușoare ce sunt!… Însă ce folos? Peste Trăsnean-a dat asemene noroc… să umble într-ales… El, păcătosul,uitați-vă ce fel de gramatică trebuia să învețe: „artea, corect,într-o limbă; silabă numim un sunet deplin, simplu sauNU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 65

compus cu una din consune, sau și cu mai multe consune,
care însă să se pronunțe cu o scoatere de voace.“ Iar în altăediție: „Prin silabă înțelegem rostitura unei părți decuvânt ș.c.l.“
Ei, ei! de-acum drege-ți „voacea“ și descurcă-te, măi
Trăsne, dacă poți!
Iar, la a treia pagină, îndată altă năzbâtie:
Întrebare: Câte părți are gramatica română?Răspuns: Gramatica română are patru părți, care sunt:
1. Etimologia; 2. Sintaxa; 3. Ortograﬁa și 4. Prosodia.
Întrebare: Ce ne învață ﬁecare din părțile aceste? Răspuns: 1. Etimologia ne învață a cunoaște părțile
vor bei, adică analisul gramatical.
2. Sintaxa ne învață a lega părțile vorbei după ﬁrea
limbii noastre, adică sintesul gramatical.
3. Ortograﬁa ne învață a scrie bine, adică după regu –
lile gramaticei.
4. Prosodia ne învață a accentua silabele și a le rosti
după ﬁrea cuvintelor și scopul ce-l avem în vorbire.
Apoi: mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le. Și alte
iznoave hăzoase ca aceste!
Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vârstă,
bucher de frunte și tâmp în felul său; că profesorul, care și else mira cum au ajuns profesor, zicea: „Luați de ici pănă ici“,cum mi se pare că se mai face pe une locuri și astăzi, și poatecă nu veți aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului,nici lui Trăsnea, ci întâmplării, care a făcut pe oameni așacum sunt: ori cuțite de oțel, ori de tinichea…
Ș-apoi gândiți că Trăsnea citea întrebarea și răs punsul,
ﬁecare pe rând, rar și lămurit, ca să se poată înțe lege ceva?Nu așa, necredincioșilor, ci iată cum: „Ce este gramaticaromână, este… ce este, este… este arata… nu arata, ar –
tea… artea… ce… ce… ce ne învață, învață… învață… ce66 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

ne învață; a vorbi… bi… bi… ce ne învață… ce este,
este… este arata, uite dracu! nu arata, artea ce ne învață…
ce este, este…“ Și tot așa dondănind foarte răpede, bâl -bâit și fără pic de cugetare, pănă la „a scrie într-o limbă
corect“ rar ajungea, sărmanul! Și după ce turba de cap hătbine, mă striga să-l ascult, că știe. Luam eu cartea din mânalui și-l întrebam: „Ce este gramatica, măi Trăsne?“ Iar el,închizând ochii, răspundea iute, iute și mornăit, cum cercalicii la pod:
— Ce este gramatica română, este… ce este, este… și
celelalte, după obiceiu, schimonosind cuvintele și îndru -gându-le fără nici o noimă, de-ți venea să-i plângi de milă!
— Nu așa, măi Trăsne! — Dar cum? — Nu mai zice română, și spune numai răspunsul; ce
ai cu întrebarea?
Și se și opintea el, într-o privire, să răspundă bine, dar
degeaba; se încurca și mai rău, începea a ofta și-i veneasă-și spargă capul.
— Mai lasă-mă oleacă, zicea el necăjit și, când te-oi
striga, să vii iar să mă asculți; și de n-oiu ști nici atunci, apoidracul să mă ieie! Dă, gramatica să zicem că n-o înțeleg șis-o lăsăm la o parte; artea, asemine; corect, tiji. D-apoi „ro –
mână, este… ce… ne învață a vorbi și a scrie bine într-olimbă“ parcă-s cuvinte românești, ce naiba! Numai și aicitrebuie să ﬁe ceva: „a vorbi și a scrie bine într-o limbă“,îndrăcit lucru! Cum „să scrii într-o limbă“? Poate cu limba,mai știi păcatul? Pesemne că noi, cum s-ar prinde, las’ că,de scris, talpa gâștei, dar apoi și de vorbit, păcatele noastre,se vede că vorbim pogan și rău de tot; nu românește, cițărănește… Doamne, Doamne! Învățat mai trebuie să ﬁe șiacel care face gramatici! Însă și-n gramatică stau eu și vădcă masa tot masă, casa tot casă și boul tot bou se zice, cumNU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 67

le știu eu de la mama. Poate celelalte bâzdâgănii: „rostitură,
artea, corect, pronunțe, analisul, sintesul, prosodia, ortogra -ﬁa, sintaxa, etimologia, concrete, abstracte, conjunctive:mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-vei-le“ și altele de sama aces – tora să ﬁe mai românești… și noi, prostimea, habar n-aveam
de dânsele! Noroc mare că nu ne pune să le și cântăm, c-arﬁ și mai rău de capul nostru cel hodorogit! Decât țăran,mai bine să mori! Hai, du-te, Ștefănescule, că m-apuc deînvățat!…
Și lăsându-l, m-am dus și eu în ciudă la fata popei, am
găsit-o singură-singurică și m-am jucat cu dânsa în ticnăpănă-ndesară; căci mamă n-avea, și tată-său ca popa, um -bla după căpătat… Apoi m-am întors la câmp, cu zgărdițade la gâtul copilei, c-o năframă cusută frumos cu ﬂori demătasă și cu sânul plin de mere domnești; și, când colo,zărghitul de Trăsnea dormea pe hat, cu gramatica sub nas,și habar n-avea de frig. „Sărace, sărace! nu ești nici de zamaouălor; decât așa, mai bine te făcea mă-ta un mânz și temâncau lupii“, zic eu în mine.
— He! Trăsnea, mă! scoală! știi tabla? Sare el de jos, îl
ascult, cleiu. Haidem acasă, măi Trăsne, că m-a răzbit foa -mea și frigul, și mor de urât aicea pe câmp!
— Da, că și eu… Ducă-se dracului gramatica! Mi s-a
înăcrit suﬂetul de dânsa! Și osebit de asta, nici nu-mi e bine.
— Un fel de lene, amestecată cu slăbăciune, măi Trăsne,
nu-i așa?
— Ba chiar ai nimerit: un fel de leșin la inimă, ames –
tecat cu întinsori, sau cam așa ceva.
— Poate ﬁorile gramaticii, zic eu. — Mai știi păcatul? Poate că ș-aceea să ﬁe, zise Trăsnea;
căci, dracul s-o iie! cum pui mâna pe dânsa, îndată-ți vinesomn… Flecuștețe de-aceste nu se potrivesc cu rânduialabisericii, s-a mântuit vorba… „Osmoglasnicul“ este ce68 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

este… Vorba tatei: „Condacul umple sacul, și troparul
hambarul, măi băiete!“ Ce umblăm noi chinuindu-ne cugramatica, Ștefănescule? Haidem!
Și ne întoarcem noi la gazdă pe la asﬁnțitul soarelui,
mâncăm ce mâncăm ș-apoi rugăm pe moș Bodrângă să necânte; și unde nu se adună o mulțime de dăscălime la noi,căci aici era staniștea lor; și ne întărtăm la joc, știi colè, ca lavârsta aceea, de nici simțirăm când a trecut noaptea. Și așaam scăpat, și eu de urât, și Trăsnea de bolborosit prinsomn: „ce este gramatica română, este… ce este, este…“,ca alte dăți.
Însă veselia nu s-a încheiat numai cu atâta; alta și mai și
s-a început din capăt. N-apucase moș Bodrângă a lua bineﬂuierul de la gură, și iaca ne trezim cu popa Buligă, ce-i zi –
ceau și Ciucălău, din ulița Buciumenii, tămăiat și aghez –
muit gata des-dimineață. Dumnezeu să-l iepure! Și cum nebinecuvântează, după obiceiul său, cu amândouă mânile,ca vlădicii, ne și trage câte-un ibrișin pe la nas de spre fatapopei de la Folticenii-Vechi: ba că-i fată cuminte, ba că-ibună de preuteasă, ba c-ar ﬁ potrivită cu mine, ba că are sămi-o lege tată-său de gât, și câte ponosuri și tâlcuri de-a luipopa Buligă cel buclucaș, păn-a început Gâtlan a-l lua cumăgulele, zicând:
— Ia las’, las’, cinstite părinte! nu mai umbla și sﬁn –
ția-ta cu scornituri de-aceste chiar în ziua de lăsatul secului.Mai cântă încaltea, moș Bodrângă, un răstimp, să ne vese -lim de-ajuns, că părintele a ﬁ bun și ne-a ierta…
Moș Bodrângă de cuvânt; iar începe a cânta, și la
joc, băieți! Popa Buligă, deși era bătrân, dacă vede că ni-i
treaba de-așa, unde nu-și pune poalele antereului înbrâu, zicând:
— Din partea mea, tot chef și voie bună să vă dea
Domnul, ﬁilor, cât a ﬁ și-ți trăi! NU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 69

Apoi zvârle potcapul deoparte, și la joc de-a valma cu
noi, de-i pălălăiau pletele. Și tragem un ropot, și două, și
trei, de era cât pe ce să scoatem suﬂetul din popă. Și așal-am vlăguit, de-i era acum lehamete de noi. Dar vorbaceea: „Dacă te-ai băgat în joc, trebuie să joci!“ De la o
vreme, văzând bietul popă că s-a pus în cârd cu nebunii,începe s-o întoarcă la șurub:
— Mă așteaptă niște ﬁi de duhovnicie, dragii mei, și
trebuie să mă duc mort-copt, căci acesta ni-i plugul.
Pavăl, gazda noastră, și pune atunci un talger de uscă –
turi ș-o garafă cu vin dinaintea părintelui Buligă, zicând:
— Ia poftim, cinstite părinte, de-ți lua din masa noas –
tră oleacă de gustare ș-un pahar, două de vin, ș-apoi vă-țiduce, dacă spuneți c-aveți așa de mare grabă.
Sﬁnția-sa, nemaipunându-se de pricină, încrucișează
mânile, după obicei, își drege glasul și spune cu smerenie:„Binecuvântează, Doamne, mâncarea și băuturica robilortăi, amin!“ După aceea ridică un pahar, zicând: „Mă în -chin, băieți, la fața voastră cu sănătate, ca la un codru
verde! Când ne-a ﬁ mai rău, tot așa să ne ﬁe!“ Și dă paha -rul de dușcă; apoi încă vro două-trei, și peste acele altecâteva; după aceea ne binecuvântează iar cu amândouămânile, zicând: „Ei, băieți, de-acum liniștiți-vă!“ Ș-apoine lasă în pace și-și caută de drum. Însă noi, vorba ceea:
Nici toate-ale doftorului, Nici toate-a duhovnicului; De ce petreci, De ce-ai mai petrece!
Cam pe înserate, ne luăm târâș, cu moș Bodrângă cu
tot, și ne băgăm într-o cinstită crâșmă, la fata vornicului
de la Rădășeni, unde mai multă lume se aduna de dra -gostea crâșmăriței decât de dorul vinului; căci era șifrumoasă, bat-o hazul s-o bată! Ș-apoi, măritată de curând70 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

după un vădăoiu bătrân ș-un „lă-mă, mamă“, cum e mai
bine de tras la om în gazdă. Crâșmărița, cum ne-a văzut,pe loc ne-a sărit înainte și ne-a dus deoparte, într-o odaiemare, cu obloane la ferești și podită pe jos, unde eramnumai înde noi și crâșmărița, când poftea, ca la casa ei.
Într-un colț al odăiei, câteva merțe de fasole; în altul,
sămânță de cânepă; în al treilea, o movilă de mere dom -nești și pere de Rădășeni, care trăiesc pănă după Paști; înal patrulea, mazăre și bob, despărțite prin o scândură lată,iar alăture, niște bostani turcești; într-o putină, pere uscateși dulci ca smochinele; mai încolo, un teanc de chite decânepă și de in; pe-o grindă, călepe de tort și lânuri boitefel de fel pentru scoarțe și lăicere; apoi câlți, buci și altelucruri, zăhăite prin cele polițe și colțare, ca la casa unuigospodar fruntaș de pe vremea aceea.
Și cum ne aﬂam noi în această binecuvântată casă, crâș –
mărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumânarea și, câtai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut,plină cu vin de Odobești; și turnând prin pahare, să reaustropii din vin de-o șchioapă în sus, de tare ce era. Gâtlan,bun mehenghiu, iè un pahar și-l întinde gazdei, zicând:
— Ia poftim, puiculiță, de cinstește dumneata întăi! să
vedem, poate c-ai pus ceva într-însul.
Crâșmărița cea frumoasă, luând paharul, se închină la
toți cu sănătate, râzându-i ochii, și, după ce gustă puțin, seroagă să n-o zăbovim, că mai are și alți mușterei, și bărba –
tu-său nu poate dovedi singur. Dar ți-ai găsit; noi, ațiin -du-i calea, o pofteam, cu stăruință, să cinstească de la ﬁecare.Și ea tot ar ﬁ stat mai mult cu noi, dacă n-am ﬁ alungat-oprostește, mulțumindu-i câte c-o sărutare plină de foc!
— Așa e tineritul ista, bată-l să-l bată, zise moș Bo –
drângă, șezând cucuiet pe niște buci și molfăind la pereuscate. Aveți dreptate, băieți, acum vi-i vremea!NU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 71

— Și cum zici, moșule, răspunse crâșmărița, întrând
atunci pe ușă c-o strachină de plăcinte ﬁerbinți, c-o găină
friptă și puindu-le pe masă dinaintea noastră. Și, zău,mare pomană și-a făcut, căci eram ﬂămânzi ca niște lupi!
După ce mântuim de băut cana ceea, ni se aduce alta,
pentru care mulțămeam crâșmăriței tot cu sărutări, pănă cese făcea că se mânie și iar fugea dintre noi. Mai pe urmă iarvenea și iar fugea, căci cam așa se vinde vinul, pe unde sevinde… Ori, mai știi păcatul? Poate că nici crâșmăriței nu-iera tocmai urât a sta între noi, de ne cerca așa des. La urmaurmelor, unde nu-i dă și Trăsnea cel urâcios un pupoiu, fără
veste! Căci la de-aceste mai tot prostul se pricepe. Și atunci,crâșmărița cea frumoasă curat că s-a mâniet. Dar ce să-ifacem? Vorba ceea: „În care cămeșă s-a mâniet, într-aceeas-a dezmâniè“. Că altfel n-ai cum s-o ghibăcești.
De la o vreme, prinzând moș Bodrângă la curaj, să nu
înceapă a cânta din ﬂuier o Corăbiască de cele frământateîn loc? Noi, atunci, să nu ne întărtăm la joc? Și așa o fer -beam de tare, de nu ne ajungea casa, și dam chiorâș prinfasole, prin mazere și bob, și sămânța de cânepă se făceaoloiu, pârâind sub tălpile noastre.
Cam pe după miezul nopții, văzând că moș Bodrângă
ne-a părăsit, începem și noi a ne strecura câte unul, unul,spre gazdă; eu, cu sânul încărcat de pere uscate și c-unbos tan mare, ce mi l-a dat crâșmărița, căci pe cât era defrumoasă, pe atâta era și de darnică, mititica!… Și cândajung la gazdă, ce să vezi? mai ﬁecare tovarăș al meu fur -luase câte ceva: unul mere domnești, altul pere de Rădășeni;moș Bodrângă pașlise o grămadă de buci pentru ațâțatfocul, și Trăsnea, sămânță de cânepă. Iar Oșlobanu, cuciubotele dintr-o vacă și cu talpele din alta, viind mai înurma tuturor, numai ce-l vedem că se pune cu creștetulpe pat și cu talpele în grindă, așa încălțat și îmbrăcat cum72 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

era; și, ce să-ți mai vadă ochii? Să nu spun minciuni, dar
peste o dimerlie de fasole i-au curs atunci din turetce, pecare de obiceiu le purta suﬂecate, iar atunci le desuﬂecase,anume pentru trebușoara asta… Numai văru-meu, IoanMogorogea, fecior de gospodar cinstit, nu luase nici uncapăt de ață. Iar Zaharia lui Gâtlan se mulțămise c-unsărutat din partea frumoasei crâșmărițe. Mare mângâierepentru un băiet străin, în ziua de lăsatul secului!… Și iaacum înțeleg eu că Gâtlan, căruia-i zicea în școală ZahariaSimionescu, a fost mai cu minte decât noi toți; căci el dincele aduse de noi s-a folosit; iară noi, din fericirea lui, pace!
Ei, ei, toate bune și frumoase la vremea lor; dar de-acum
trebuie să ne mai punem și câte pe-oleacă de carte, căcimâne-poi mâne vine vacanția de Crăciun, și noi stricăm
pânea părinților degeaba; nimic fără cheltuială, și banii nuse ieu din drum. Unul cu altul la un loc aveam acum, laînceputul postului, vro patru-cinci ulcioare de oloiu, trei-patru saci de făină de păpușoi, câteva oci de pește sărat,perje uscate, fasole, mazere, bob, sare și lemne pentrucâteva săptămâni; căci stam la masă toți împreună, făcândmâncare cu rândul, ﬁecare dintr-al său pentru o zi. ÎnsăOșlobanu, care mânca cât șeptesprezece, ne cam pusese pegânduri. Tată-său, popa Neculai, nu-i vorbă, avea de undesă-i trimită; dar „Ce-i în mână nu-i minciună“.
Multe sunt de făcut și puține de vorbit, dacă ai cu cine
te înțelege. Mă sfătuiesc eu într-o zi cu Gâtlan, c-aici artrebui ceva de făcut, să putem scăpa de câțiva mâncăi,căci tovărășia nu ni se părea dreaptă. Și găsim un mijlocnu se poate mai nimerit: noaptea, când vor dormi toți, săpunem poștă la talpe cui vom socoti noi; mai ales că vrocâțiva adormeau duși, cum începea moș Bodrângă a spunela povești. Și după ce-am pus la cale unele ca aceste, pân –
dim când erau ceilalți duși de-acasă și ne apucăm de făcutNU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 73

poște, ca s-avem pe mai multă vreme. Câteva pături de
hârtie, lipite una peste alta cu seu de lumânare topit pelângă foc, puse încet la talpe, când doarme omul greu, șiaprinse c-un chibrit, mai sfânt lucru nici că se poate!… Șiﬁindcă pe Oșlobanu toți aveau ciudă mai mare, lui i-amfăcut pocinog întăiu. Și când l-a ajuns arsura la os, a săritdin somn, răcnind ca un taur, și nu-și găsea loc prin casă,de usturime. Dar, neaﬂând care-i vinovatul și nebizuin -du-se în putere a se bate cu toți, se puse la făcut metanii șine blăs tăma, de-i curgea foc din gură. Noi însă, cu toateblăstămele lui, mai puindu-i în alte nopți câteva poște șifăcându-i-se talpele numai o rană, a fost nevoit să-și ieietăl pășița spre Humulești, lehămetindu-se de popie și lă -sând toate merindele sale în stăpânirea noastră.
Îndată după asta, Gâtlan scrise lui Oșlobanu:
„Iubite Oșlobene,
Mă închin cu sănătate de la golătate, despoieții din
urmă. De n-aveți ce mânca acolo, poftim la noi să postimcu toții.
Al tău voitor de bine,
Zaharia,
Mare căpitan de poște
Peste vro câteva zile am mai tăiat gustul de popie unuia,
care venise în gazdă la noi din proaspăt; Nic-a lui Con –
stantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu tălpilebășicate pe urma lui Oșlobanu. Și cu atâta mai bine, căcitot își pierdeau vremea în zadar. Iar Trăsnea, ﬁind maichilos și mai tare de cap, rabdă el cât rabdă și, dacă vedecă-l răzbim cu poștele, se mută la altă gazdă, luându-șipartea de merinde. Și cu astă rânduială, am rămas noiacum numai trei la Pavel ciubotarul: eu, Gâtlan, văru-meu74 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Ioan, poreclit Mogorogea, și moș Bodrângă pe deasupra.
Văru-meu, care văzuse de patima celorlalți, luase obiceiu întoată seara, la culcare, a-și coase mânicile contășului și,vârându-și picioarele într-însele, dormea fără grijă. Vorbaceea: „Paza bună trece primejdia rea“.
Aproape de Crăciun, Pavel făcu o pereche de ciubote de
iuft vărului meu Ioan, cu care era prietin unghie și carne.Doi icusari plătise Mogorogea lui Pavel pentru ciubote.Dar, ce-i drept, făceau paralele acele, căci pusese pielebună, talpă de fund, și erau cusute de tocmală. Numai scârțuitase Pavel să pună… și pentru asta rău i s-a stricat inimalui Mogorogea! Noroc mare că era o iarnă geroasă, și omă -tul ajuta la scârțâit.
În vacanță ne duceam acasă, ș-apoi, vorba țiganului cu
„Crăciunul sătulul…“ Costițe de porc afumate, chiște de
buft umplut, trandaﬁri usturoieți și slănină de cea subțire,făcute de casă, tăiete la un loc, fripte bine în tigaie și cumămăliguță caldă, se duc unse pe gât. Mai face el țăranulși alte feluri de mâncări gustoase, când are din ce le face.Și, mulțămită Domnului, părinții noștri aveau de unde,căci sărăcia nu se oploșise încă la ușa lor, pe când știu eu.Și să nu-mi uit cuvântul! Petrecem noi sărbătorile frumosla părinți, în Humulești, și după Bobotează ne întoarcemiar în Folticeni, la Pavel, gazda noastră. Pe la școală maidam noi așa, câteodată, de formă. Dar, la drept vorbind, nici
n-aveam ce căuta, căci bucheaua poate s-o învețe și acasăcine vrea. Iar cine nu, ferice de dânsul! Și eu, unul, eramdintr-acei fericiți: când e vorba de credință, ce-ți maitrebuie învățătură? De la moș Bodrângă zic și eu că aveaice învăța: ﬂuierul său te făcea să joci fără să vrei, șipoveștile lui nu-ți dau vreme de dormit. Afară de asta, maiaveam noi cu ce ne trece vremea când voiam: țencușa, batăbăcăreasca sau concina, ba alteori, noaptea, ne puneamNU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 75

la taclale pănă se făcea ziua albă. Iar în sărbători, o luam
hăbăuca prin cele sate, pe unde știam că se fac hori. ÎnRădășeni, sat mare, frumos și bogat, am jucat la trei jo -curi într-o singură zi: unul de ﬂăcăi tomnatici, la care ve -nise fetele cele mai tinere; altul de ﬂăcăi tineri, la carevenise fetele cele stătute; iar al treilea, de copilandri, lacare venea cine poftea… Flăcăii abia se legănau în joc, șihora se învârtea foarte încet. Fetele nu așteptau rugate, cape-aiurea, ci ﬁecare desprindea mânile a doi ﬂăcăi, unde-ivenea la socoteală, spunea bună ziua! și urma jocul îna -inte. Văru-meu, fudulindu-se cu ciubotele cele nouă, jucanumai lângă fata vornicului, soră cu crâșmărița cea fru -moasă din Folticeni. Și Gâtlan, care juca lângă mine, îmispuse la ureche:
— Las’ că-i vedè tu ce-am să-i fac lui Mogorogea; de
i-a ticni ziua de azi, păcat să-mi ﬁe!
— Taci, măi, zic eu, ce mai vorbești în bobote, că s-a
mâniè omul și s-a duce și el acasă.
— Ei, ș-apoi? Ce mare pagubă? Vorba ceea: „Dacă s-a
da baba jos din căruță, de-abia i-a ﬁ mai ușor iepei“. Șijucăm înainte.
Sara ne întoarcem la gazdă, și Mogorogea, băiet
grijuliu, își curăță ciubotele frumos și le pune la uscat pevatră, deoparte, cum făcea totdeauna. A treia zi după asta,ciubotele văru-meu se rup hăbuc în toate părțile… Și el,supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în loculacelora, ori să-i deie banii îndărăt numaidecât.
— Mi-ai pus piele scoaptă, cârpaciule, zise Mogorogea
înfuriat; așa fel de prieten îmi ești? Haiti! alege-ți una dindouă, căci altfel dai cinstea pe rușine; îți trântesc scroam -bele de cap! Auzitu-m-ai?
Pavel, neștiindu-se vinovat, zise cu dispreț: — Ia ascultă, dascăle Mogoroge, nu te prea întrece cu
vorba, că nu-ți șede bine. Pe cine faci cârpaciu? După ce-ai76 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

purtat ciubotele atâta amar de vreme, umblând toată ziua
în pogheazuri, și le-ai scrombăit pe la jocuri și prin toatecorhanele și coclaurile, acum ai vrea să-ți dau și baniiînapoi, ori să-ți fac pe loc altele nouă? Dar știi că eștiajuns de cap?! Nu-ți e destul că m-ai amețit, puindu-țisfârloagele pe calup, trăgându-le la șan, și ungându-le aici,
pe cuptor, la nasul meu, în toate diminețile? Ba de câte orimi-ai pus și poște la picioare, și eu, ca omul cel bun, totam tăcut și ți-am răbdat. Îmi pare rău că ești gros de obraz!Ei, las’ că te-oi sluji eu de-acum, dacă ți-i vorba de-așa!
— Ce spui, cârpaciule? zise văru-meu; și tu mă mogo –
rogești? D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicis –
nicule? Încă te obrăznicești? Acuși te-oi otânji, cu ceva, denu te-i putè hrăni în toată viața!
— Pănă ce mi-i otânji, zise Pavel, eu acuși te cinătuiesc
frumușel cu dichiciul; înțeles-ai?
Văzând noi că era cât pe ce să se încaiere la bătaie, ne
punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu: Ioan să mai
dea un irmilic lui Pavel, iar el să-i căputeze ciubotele, șipace bună!
Mai glumeau ei după aceasta câne-cânește, dar lui Mo –
gorogea nu-i ieșea de la inimă afrontul ce i-l făcuse Pavel.
În săptămâna hârții, sau cârneleaga, moș Vasile, viind
la Folticeni, între alte merinde, aduce feciorului său și treipurcei grijiți gata.
— Bine-ai venit sănătos, tată, zise Ioan, sărutându-i
mâna. Așă-i că ne-ai nimerit?
— Bine v-am găsit sănătoși, măi băieți, răspunse moș
Vasile. D-apoi, vorba ceea: „Nimeresc orbii Suceava, și eunu eram să vă nimeresc?“
Apoi, din vorbă în vorbă, ne întreabă:
— Ei, ce mai zice Mecetul despre popia voastră? Are
gând să vă deie drumul degrabă? Căci eu, drept să vă spun,m-am săturat de-atâta zdruncen și cheltuială. NU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 77

— Nu se zice mecet, ci catihet, tată, răspunse Ioan
rușinat.
— Na, na, na, măria-ta! parcă asta grijă am eu acum!…
vorba ceea: „Nu-i Tanda, și-i Manda; nu-i teiu-beleiu, ci-i
beleiu-teiu… de curmeiu“. Și ce mai atâta încunjur?…Mecet, Berechet, Pleșcan, cum s-a ﬁ chemând, Ioane, știu
că ne jupește bine, zise moș Vasile. Ș-apoi cică popa-i cupatru ochi!… Ia mai bine rugați-vă cu toată inima sfântului
hărașc Nicolai de la Humulești, doar v-a ajuta să vă vedețipopi odată; ș-apoi atunci… ați scăpat și voi deasupra ne -voiei: bir n-aveți a da, și havalele nu faceți; la mese ședeți încapul cinstei și mâncați tot plăcinte și găini fripte. Iar laurmă vă plătește și dințăritul… Vorba ceea: „Picioare decal, gură de lup, obraz de scoarță și pântece de iapă se cerunui popă“, și nu-i mai trebuie altceva. Bine-ar ﬁ, Doamneiartă-mă, ca fețele bisericești să ﬁe mai altfel!… dar… veți ﬁauzit voi că popa are mână de luat, nu de dat; el mănâncăși de pe viu, și de pe mort. Vedeți cât de bine trăiește mece –
tul, fără să muncească din greu ca noi… Numai… dă!…darul se cinstește!… Ioane, eu ți-am și ochit un potcapic,zise moș Vasile, la pornire. Cată de nu te lăsa pe tânjală,
pune mâna pe aﬁștat mai răpede și vin-acasă; căci Ioana luiGrigoraș Roșu, de la noi, așteaptă cu nerăbdare să-ți ﬁepreu teasă. Mai rămâneți cu sănătate, dascăle Zaharie șinepoate, că eu m-am dus!…
— Mergeți sănătos, moș Vasile, zicem noi, petrecându-l
pănă mai încolo, și vă rugăm, spuneți părinților, din par -tea noastră, că ne aﬂăm bine și-i dorim.
După ce se duce moș Vasile, eu zic lui Ion cu binișorul:— Vere, ia să frigem în astă sară un purcel de ceia, că
tare mi-i dor!…
Mogorogea, nătâng și zgârcit cum era, începe a striga
la mine: 78 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

— Mă! ia ascultați; eu nu-s Nică Oșlobanu, să mă suciți
cum vreți voi… Cu ce mă hrăniți, cu aceea am să vă hră –
nesc. Nu vă dau nici o bucățică de purcel, măcar să crăpați!
— Iar de nu, cel ce zice, răspunde Gâtlan.— Amin, bleștesc eu cu jumătate de gură. — Și eu mă anin, spuse Pavel de după sobă. — Amin, neamin, ștergeți-vă pe bot despre purcei, zise
Mogorogea cu ciudă; înțeles-ați? Nu tot umblați după bu –
nătăți; mai mâncați și răbdări prăjite, că nu v-a ﬁ nimica!
— Ia lăsați-l încolo, măi; sta-i-ar în gât pe ceea lume!
zise Zaharia.
Și ne punem, dragă Doamne, la învățat. Însă, ﬁe vorba
între noi, nu ne era a învăța, cum nu i-e cânelui a lingesare. În sobă arsese un foc strașnic; îl învelisem și astupasem,căci era ger afară. Moș Bodrângă se încurcase nu știu peunde în sara aceea, și Pavel, neavând lucru ca alte dăți, seculcase devreme. Iar Mogorogea, nădăjduindu-se în potca –
picul tătăne-său, adormise înaintea lui Pavel cu picioareleîn mânecile contășului, după obiceiu, și horăia zdravăn.Vorba ceea: „Lasă-mă, să te las!“ Mai târziu stingem și noilumânarea și ne culcăm; însă nu puteam adormi, gândin –
du-ne la purcel.
— Măi Zaharie, nu mai ai tu vro poștă de cele un –
deva? zic eu încet.
— Nu, bre, răspunse Zaharia și mai încet; și, Doamne,
ce bine-ar ﬁ să trântim una lui Mogorogea! Dar, pănă lapoștă, pănă la nu știu ce, na cuțitașul meu, taie încetișorcustura de la mâneca lui Mogorogea, în dreptul uneitălpi, dă-i o pârleală bună cu niște chibrituri de ieste, careard mocnind, și las’ dacă i-or mai ticni purceii… Numaicată de nu te mocoși atâta!
— Adă cuțitașul încoace, zic eu, și, la toată întâmplarea,
cred că nu mă vei da prin șperlă și nu-l vei lăsa să mă bată! NU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 79

— Nici vorbă nu mai rămâne, zise Zaharia; dă-i
pârleală înainte, fără grijă.
Atunci… îmi ieu inima în dinți și fac tocmai așa cum
fusesem povățuit de Gâtlan; taiu cusutura încetișor și țin
câtu-ți-i smocul de chibrituri aprinse la călcâiul văru-meu,unde era pielea mai groasă, pănă ce-l răzbește focul. Șicând răcnește odată cât ce poate, eu zvrrrr! chibriturile din
mână, țuștiu! la spatele lui Zaharia și-ncepem a horăi, deparcă dormeam cine știe de când… Ion însă, împiedicat cu
pi cioa rele în mânecile contășului, căzuse alivanta la pă -mânt, zvârcolindu-se ca șarpele și blăstămându-ne cum îivenea la gură:
— Vai! osândi-v-ar Dumnezeu să vă osândească, soiuri
ticăloase ce sunteți! Nime n-are chip să se odihnească încasa asta de răul vostru! Cine oare mi-a făcut șotia? PeZaharia și Nică îi aud horăind și nu cred să ﬁ îndrăznit…Numai că hoțomanul de Pavel mi-a făcut-o… be-l-artăunii să-l beie, când i-a ﬁ somnul mai dulce! Și încă sepreface că doarme, ticălosul! Ia să-l învăț eu a-și mai batealtă dată joc de om!
Și răpede iè cu cleștele un cărbune aprins din vatră, și
cu dânsul pe cuptor la Pavel. Și cum dormea, sărmanul,cu fața în sus, îi pune cărbunele pe pieptul gol, zicând:
— Na! satură-te de făcut șagă cu mine, cârpaciule! Atunci se aude un răcnet spăimântător, și, odată cu
răcnitul, Pavel, izbind cu picioarele în sobă, o și darmă lapământ. Și în buimăceala ceea, trezindu-se cu Ion față înfață, unde nu se încinge între dânșii o bătaie crâncenă;ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima…
— Sai, Zaharie, că se face moarte de om în casa asta, și
noi avem să dăm samă! zic eu tremurând ca varga de frică.
— Ho, mă! ce vă este? zise Zaharia sărind ca un vultur
între dânșii. Casă de oameni de treabă se cheamă asta?… 80 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Iară eu, amandea pe ușă, afară, plângând, și încep a
răcni cât îmi lua gura, strigând megieșii. Oamenii săriră
buimaci, care dincotro, crezând că-i foc, ori ne taie căta –
nele, Doamne ferește!… Căci era oștire nemțească în Fol -ticeni pe vremea aceea. După ce se mântuie clăcușoara asta,
lumea ne lasă în cât ne-a găsit și se împrăștie, huiduin -du-ne. Să ﬁ văzut ce blăstămăție și gălămoz era în casă: fe -reștile sparte, soba dărămată, smocuri de păr smuls din cap,sânge pe jos, Pavel, cu pieptul ars, și Ion, cu călcăiul fript,ședeau la o parte gâfuind; eu cu Zaharia, de alta, mirân -du-ne de cele întâmplate… iar nevinovații purcei, ﬁindspânzurați în tindă, la răceală, nu se știe ce s-au făcut!…Zaharia, de la o vreme, voind a curma tăcerea, zise:
— Cântă-le de-acuma, Ioane: „Cei fără prihană, aliluia!“
și nu mai tânji atâta după dânșii; se vede că așa le-a fostscris, mititeii!…
— Ia nu mai clămpăni și tu din gură, măi, răspunse
Ion, plin de năduh; ați tot strigat asupra lor, și iaca vi s-afăcut pe voie.
În vorbele aceste, venind și moș Bodrângă, chiurluit,
începea-și face cruce de la ușă.
— Ei, moșule, zic eu; place-ți cum ne-ai găsit? Pavel, care pănă atunci șezuse ca mut, uitându-se prin
casă amărât, zise:
— Ia ascultați, dascălilor: ca să se mântuie toată diho –
nia, cărăbăniți-vă de la mine, și mă lăsați în pace!
Noi, bucuroși c-am scăpat numai cu-atâta, ne luăm ce
mai aveam și ne mutăm la un ferar peste drum, dimpreunăcu moș Bodrângă, mângâitorul nostru.
PRIN POSTUL CEL MARE SE RĂSPÂNDEȘTE VUIET
printre das căli despre desﬁințarea catiheților și trecerea ce -lor mai tineri dintre noi la Socola. NU MI-AR FI CIUDĂ, ÎNCALTEA… 81

82 AMINTIRI DIN COPILĂRIE
— Na-ți-o bună, că ți-am frânt-o! zise Trăsnea; când la
adică, nu-i nimică. Vorba ceea: „Ne-am pricopsit cu cai cu
tot…“ Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica?…De știam asta, mai bine ședeam acasă; și cu banii câți s-audat, pe ici, pe colea, își prindea tata altă nevoie.
— D-apoi noi, ziseră dascălii cei însurați, oftând;
ne-am calicit cu desăvârșire: zimți, ba oițe, ba stupi, bacai și boi s-au dus pe gura lupului! Părintele catihetul
să trăiască!…
— Ia tăceți, bre, răspunse Zaharia; banu-i ochiul
dracului, s-a mântuit vorba!… Ce-l mai cisluiți atâta pebietul catihet? Parcă numai el e de-aceia?… Ș-apoi și vouă,nu știu, zău, cum v-a mai întra cineva în voie. Vorbaceea: „Hai în car! – Baiu! – Hai în căruță! – Baiu! – Hai înteleagă! – Baiu! – Hai pe jos! – Baiu!“ Ziceți mai bine căvă trageți la teapa voastră, ca apa la matcă. Eu-s maibucuros că s-a întâmplat asta. La Socola să mer gem, dacăvoim să ieșim dobă de carte!… Acolo-s profe sorii cei maiînvățați din lume, după cum aud eu.
— La Socola! strigă dascălii cei mai tineri. — Duceți-vă pe pustiu, dacă vă place! duce-v-ați
învârtindu-vă ca ciocârlia! strigă cei bătrâni.
Și așa, aproape de Paști, ne-am răzlețit unii de alții, și la
Socola a rămas să meargă cine-a vrea în toamna viitoare,anul 1855.
București, 1881, septembre

IV
CUM NU SE DĂ SCOS URSUL DIN BÂRLOG, ȚĂRANUL
de la munte strămutat la câmp, și pruncul dezlipit de la sânul
mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești întoamna anu lui 1855, când veni vremea să plec la Socola,
după stăruința mamei. Și oare de ce nu m-aș ﬁ dat dus dinHumulești, nici în ruptul capului, când mereu îmi spuneamama că pentru folosul mieu este aceasta? Iaca de ce nu:drăgăliță Doamne, eram și eu acum holtei, din păcate! ȘiIașii, pe care nu-i văzusem niciodată, nu erau aproape de
Neamț, ca Fălticenii, de unde, toamna târziu și mai alesprin câșlegile de iarnă, ﬁind nopțile mari, mă puteam repezidin când în când, pâșlind-o așa cam de după toacă, și totînainte, sara pe lună, cu tovarășii mei la clăci în Humulești,pe unde știam noi, ținând tot o fugă, ca telegarii. Și după ce
jucam cât ju cam, furam câte-un sărutat de la cele copile sprin –
țare, și pă nă-n ziuă ﬁind ieșiți din sat, cam pe la prânzul cel
mare ne-a ﬂam iar în Fălticeni, trecând desculți prin vad, îndreptul Baiei, Moldova înghe țată pe la margini, și la dus, șila întors, de ne degera mă duva-n oase de frig! Inima însă neera ﬁerbinte, că ce gândeam și izbândeam. De la Neamț laFălticeni și de la Fălticeni la Neamț era pentru noi atunci opalmă de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de

două poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c-o
întindere de șese poște, lungi și obositoare, de la Iași pânăla Neamț. Căci nu vă pară șagă: de la Neamț pănă la Iași ecâtu-i de la Iași pănă la Neamț, nici mai mult, nici mai pu –
țin. Și mai bine rămâi pe loc, Ioane, chiteam în minteamea cea proastă, decât să plângi nemângâiat și să te usuci,de dorul cui știu eu, văzând cu ochii!… Dar vorba ceea:„Ursul nu joacă de bunăvoie“. Mort-copt, trebui să fac pecheful mamei, să plec fără voință și să las ce-mi era drag!
Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgă –
toare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâh -nire Cetatea-Neamțului de atâtea veacuri! Dragi-mi erautata și mama, frații și surorile, și băieții satului, tovarășiimei din copilărie, cu cari, în zile geroase de iarnă, mă des -fătam pe gheață și la săniuș, iar vara, în zile frumoase desărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile șilun cile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu hol dele,câmpul cu ﬂorile și mândrele dealuri, de după cari-mizâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereței!
Asemenea, dragi-mi erau șăzătorile, clăcile, horile și
toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mareînsuﬂețire! De piatră de-ai ﬁ fost, și nu se putea să nu-țisalte inima de bucurie când auzeai, uneori în puterea nop –
ței, pe Mihai scripcarul din Humulești umblând tot satulcâte c-o droaie de ﬂăcăi după dânsul și cântând:
Frunză verde de cicoare,Astă-noapte pe răcoare Cânta o privighetoare Cu viersul de fată mare. Și cânta cu glas duios, De picau frunzele jos; Și cânta cu glas supțire 84 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Pentru-a noastră despărțire;
Și ofta și ciripea, Inima de ț-o rupea!
Și câte și mai câte nu cânta Mihai lăutarul din gură și
din scripca sa răsunătoare, și câte alte petreceri pline de ve –
selie nu se făceau pe la noi, de-ți părea tot anul zi desărbă toare! Vorba unei babe: „Să dea D-zeu tot anul săﬁe sărbă tori și numai o zi de lucru, și atunci să ﬁe praznicși nuntă“.
Apoi lasă-ți, băiete, satul, cu tot farmecul frumuseților
lui, și pasă de te du în loc strein și așa depărtat, dacă te lasăpârdalnica de inimă! Și doar mă și sileam eu, într-o părere,s-o fac a înțălege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorulei… și să mor printre streini! că văru-meu Ion Mogorogea,Gheorghe Trăsnea, Nică Oșlobanu și alții s-au lăsat de în -vă țat și, despre asta, tot mănâncă pâine pe lângă părințiilor. Dar zădarnică trudă! Mama avea alte gânduri; ea îmipregătea cu îngrijire cele trebuitoare, zicându-mi de la ovreme cu asprime:
— Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe
gâlceavă!… Ai să pleci unde zic eu. Și Zaharia lui Gâtlanmerge cu tine. Luca Moșneagu, megieșul nostru, vă ducecu căruța cu doi cai ca niște zmei. Ia, mai bine, răpezi-tepănă la el de vezi, gata-i de drum? Că mâne dez-dimineață,cu ajutorul Domnului, plecați.
— Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, macar să
mă omori! ziceam eu, plângând cu zece rânduri de lacrimi.Mai trăiesc ei oamenii și fără popie.
— Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu
nepăsare! la mine nu se trec acestea… Pare-mi-se că știi tumoarea mea… Să nu mă faci, ia acuși, să iau culeșerul dinocniță și să te dezmierd cât ești de mare! CUM NU SE DĂ SCOS URSUL DIN BÂRLOG… 85

Apoi cheamă pe tata și-i zice hotărâtor:
— Spune-i și d-ta băietului, omule, ce se cuvine, ca
să-și ia nădejdea și să-și caute de drum.
— Mai rămâne vorbă despre asta? zise tata posomorât.
Are să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el, că doar nu-ide capul său. Când m-ar bate numai atâta grijă, măi fe –
meie, ce mi-ar ﬁ? Dar eu mă lupt cu gândul cum să-iport de cheltuială, căci banii nu se culeg de la trunchi, casurcelele. Și la iști vro șese, afară de dânsul, dacă rămânacasă, nu le mai trebuie nimica? Dar ﬁind el cel maimare, norocul său; trebuie să căutăm a-l zburătăci, căcinu se știu zilele omului! Și poate vreodată să ﬁe și elsprijin pentru iștialalți.
Văzând eu că nu-i chip de stat împotriva părinților,
începui a mă gândi la pornire, zicând în sine-mi cu amă –
răciune: „Ce năcaz pe capul meu! Preuții noștri din satn-au mai trepădat pe la Socola, și mila sfântului! nu-i în –
cape cureaua de pântecoși ce sunt. D-apoi călugării, o adu –
nătură de zamparagii dugliși, din toată lumea, cuibărițiprin mânăstire, ce nu ajung? Și eu să înșir atâtea școli: înHumulești, la Broșteni în crierii munților, în Neamț, laFălticeni, și acum la Socola, pentru a căpăta voie să măfac, ia, acolo, un popă prost, cu preuteasă și copii; prea multmi se cere!“…
Acuși îi spun mamei că mă duc la călugărie, în Neamț,
ori la Secu. Și cu câtă carte știu, cu câtă nu știu, peste câțivaani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc și să strâng un știu -beiu plin de galbeni, ca părintele Chirilaș, de la jugărit, dinVână torii Neamțului. Ș-apoi atunci… pune-ți, cuvioaseIlarie, plosca cu rachiu la șold, icrișoare moi cât se poate demulte și altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoaleleîn brâu, pe sub rasă, comanacul pe-o ureche, și, cu sabiaDu hului în mână și pletele în vânt, ia-o la papuc, peste86 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

„Piciorul Rău“, spre „Cărarea Afurisită“ dintre Secu și Aga –
pia din deal, unde toată vara se aude cântând un glas
îngeresc:
Ici în vale, la pârău, Mielușa lui Dumnezeu!
Iar câte-un glas gros răspunde: Hop și eu de la Durău,
Berbecu’ lui Dumnezeu!…
Căci, fără să vreu, aﬂasem și eu, păcătosul, câte ceva
din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după…
bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de că -lugărie…Știi, ca omul cuprins de evlavie.
În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea cea di –
nainte de plecare, pănă s-au revărsat zorile, m-am frământatcu gândul, feliu și chip, cum aș putea îndupleca pe mama sămă deie mai bine la mânăstire; și tocmai când eram hotărâta spune mamei acestea, iaca și soarele răsare, vestind o zifru moasă, și Luca Moșneagu, însurățel de-al doilea, a căruitânără nevastă avusese grijă să-l trezească la timp și să-lpregătească de pornire… se și aude strigând afară: „Gatasunteți? Haidem! că eu vă aștept cu caii înhămați“. Mamaatunci mă și ia răpede-răpede la pornit, fără să am când îispune de călugărie.
Și, scurtă vorbă, ne adunăm, cu rudele lui Zaharia, cu
ale mele, în ogradă la moș Luca, sărutăm noi mâna părin -ților, luându-ne rămas-bun cu ochii înecați în lacrimi și,după ce ne suim în căruță, supărați și plânși, ca vai de noi,Luca Moșneagu, harabagiul nostru, dă bici cailor, zicândnevestei sale, care închidea poarta după noi: „Olimbiadă, ièsama bine de borta ceea!“ Căci niște porci, spărgând gar dulîntr-un loc, se înnădise în grădina lui la păpușoi. CUM NU SE DĂ SCOS URSUL DIN BÂRLOG… 87

Era dimineața, în ziua de Tăierea capului lui Ioan Bote –
zătorul, când ieșeam din Humulești, și fetele, și ﬂăcăii,
gătiți frumos, ca în zi de sărbătoari, foiau prin sat în toatepărțile, cu bucurie zugrăvită pe fețe! Numai eu cu Zaharia,ghemuiți în căruța lui moș Luca, ne duceam surgun,dracului pomană, că mai bine n-oiu putea zice.
— Rogu-te, mână mai tare, moș Luca, zic eu, să nu se
mai uite satul ca la urs la noi!
Luca Moșneagu însă mâna cum știa el, căci smârțoagele
lui de cai erau vlăguiți din cale-afară, și slabi, și ogârjiți caniște mâți de cei leșinați, nu zmei, cum zicea mama, carenu știa cum să mă urnească mai degrabă din casă.
— Fire-ar afurisit să ﬁe cine a mai desﬁințat și catihețiile
cele, tocmai acum în vremea noastră! zise Zaharia luiGâtlan, plin de năduh, după ce-am ieșit la drum, afară.Când să-ți petreci și tu tinerețea, apucă-te de cărturărie;parcă are omul zece vieți! Tot umblând noi din școală în
școală, mai mult, ia, așa „de frunza frăsinelului“, mâne,poimâne avem să ne trezim niște babalâci gubavi și ofti -goși – numai buni de făcut popi, ieșiți din Socola.
— Ce zici dumneata, moș Luca, despre unele ca aceste? — Ce să zic, dascăle Zaharia; știm noi cum vi-s for –
mele? Eu trebuie să vă duc la locul hotărât, și, de-aciîncolo, cum v-a sluji capul. Hi, căluții tatei, să ne întoar -cem cât mai degrabă acasă!
Cum auzeam noi pe moș Luca pomenind cu drag de
casă și când mai vedeam cum rămân satele și locurile fru -moase în urmă, și tot altele necunoscute se înfățoșază îna -inte-ne, supărarea noastră creștea la culme! Pentru ﬁecarefântână, părâu, vâlcică, dumbravă și alte locuri drăgălașece lăsam în urmă-ne scoteam câte-un suspin adânc dinpiepturile noastre! Și, după mintea ce-o aveam, ne-am ﬁîntors înapoi chiar atunci, de nu eram dați în sama lui moșLuca, de care ne rușinam ca și de părinții noștri. 88 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

După un scurt popas, făcut la podul de la Timișești,
de pe Moldova, pornim înainte spre Moțca și suim în –
cet-încet codrul Pășcanilor. Apoi, din vârful acestuicodru, mai aruncăm, nimernicii de noi, câte-o căutăturăjalnică spre munții Neamțului: urieșii munți, cu vârfurileascunse în nouri, de unde purced izvoarele și se revarsăpârăiele cu răpejune, șopotind tainic, în mersul lor ne -în cetat, și du când, poate, cu sine multe-multe patimi șiahturi ome nești, să le înece-n Dunărea măreață!
— Ei, ei! măi Zaharie, zic eu, coborându-ne la vale
spre Pășcani; de-acum și munții i-am pierdut din ve dere,și înstrăinarea noastră este hotărâtă cine știe pentru câtăvreme!
— Cum ne-a ﬁ scris de la Dumnezeu sfântul, zise Za –
haria, cu glasul aproape stâns, ș-apoi rămase dus pe gân -duri tot drumul, pănă la Blăgești, peste Siretiu, unde ne-afost și masul în noaptea aceea.
Dar vai de masul nostru! Aici, pe prispa unui rotariu,
puțin de nu era să rămânem chiori. De cu sară și pănădupă miezul nopții am stat numai într-o fumăraie debaligi, ca la carantină, și tot ne-au coșit țânțarii.
— Așa-i viața câmpenească, zise moș Luca, cioșmălin –
du-se și învârtindu-se ca pe jăratic, de răul țânțărimei. Cumtreci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înă -duși de căldură, și țânțarii te chinuiesc amarnic. N-aș trăi lacâmp, Doamne ferește! Halal pe la noi! Apele-s dulci,limpezi ca cristalul și reci ca gheața; lemne, de-ajuns; vara,umbră și răcoare în toate părțile; oamenii, mai sănătoși,mai puternici, mai voinici și mai voioși, iar nu ca iști depe la câmp: sarbezi la față și zbârciți, de parcă se hrănescnumai cu ciuperci fripte, în toată viața lor.
— Știi una, moș Luca, zise Zaharia de la o vreme. Găi –
nușa-i spre asﬁnțit, rarițile de-asemine, și luceafărul de ziuă
de-acum trebuie să răsară; haidem să pornim la drum! CUM NU SE DĂ SCOS URSUL DIN BÂRLOG… 89

— Că bine zici, dascăle Zaharie! parcă ț-a ieșit un
sfânt din gură! Decât ne-om tot învârti și cioșmoli pe iastă
prispă, mai bine să scurtăm din cale. Căci mare-i Dum -nezeu, ne-a feri el de întâmplări!
Și așa, luându-ne rămas-bun de la gazdă, care era tot
afară culcat, pe altă prispă, plecăm. Și cum ieșim în șleah,părerea noastră de bine: întâlnim câțiva oameni, cu niștecare cu draniță, mergând spre Iași. Ne întovărășim cudân șii, de frica lăieșilor din Ruginoasa, și hai-hai, hai-hai,pănă-n ziuă, iacă-tă-ne în Târgul-Frumos, unde-am și în -jun ghiat câțiva harbuji într-ales, de ne-am potolit, deo -cam dată, și foamea, și setea. Apoi, după ce s-au hodinitcaii, am pornit înainte, spre Podu-Leloaie; și de aici, totînainte spre Iași, mai mult pe jos decât în căruță, căcizmeii lui moș Luca se muiese de tot; și țăranii noștri,glumeți cum sunt ei, ne tot șﬁchiuiau, în treacăt, care din -cotro, de ni-era mai mare rușinea de rușinea lui moș Luca.Iar, mai ales, pe la asﬁn țitul soarelui, tocmai când întramîn Iași, pe rohatca Pă curari, un ﬂăcăuan al dracului ne-aluat în râs cum se cade, zicând:
— Moșule, iè sama de ține bine telegarii ceia, să nu ieie
vânt; că Iașul ista-i mare și, Doamne ferește, să nu faci vroprimejdie!…
Atâta i-a trebuit lui moș Luca, ș-apoi lasă pe dânsul!
câte parastase și panaghii, toate i le-a rădicat…
— I-auzi, măi! Dac-ar ști el, chiolhănosul și ticăitul, de
unde am pornit astă-noapte, ș-ar strânge lioarba acasă, n-armai dârdăi degeaba asupra căișorilor mei! Ș-apoi doar nuvin eu acum întâiași dată la Iași, să-mi deie povăț unul cadânsul ce rânduială trebuie să păzesc. Patruzecile mâne-sade golan! Dacă n-a stat oleacă, să-l învăț eu a mai lua dealtă dată drumeții în râs! 90 AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Văzând noi că ne ieu oamenii tot peste picior și pe
moș Luca tulburat din cale-afară, cum eram în căruță, ne
acoperim peste tot c-un țol, zicând eu, cam cu sﬁală:
— Moș Luca, de te-a întreba cineva, de-acum înainte,
de ce trag caii așa de greu, să spui că aduci niște drobi desare de la Ocnă, și las’ dacă nu te-a crede ﬁecare!…
— Ei, apoi?! Știutu-v-am eu că și voi mi-ați fost de-a –
ceș tia? zise moș Luca, mergând pe lângă cai, plin de năduh;nu mă faceți, că ia acuși vă ard câteva jordii prin țolul cela,de v-a trece spurcatul!
Auzind noi ce ni se pregătește, ghiontitu-ne-am unul
pe altul, chicotind înnădușit, și ca’ mai ba să zicem nicicârc! În sfârșit, după multe șﬁchiuiri ce-a primit moș Luca
de la unii-alții, cum e lumea a dracului, mergând noi înpasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcănile depe ulițile Iașilor, am ajuns într-un târziu, noaptea, în cie riulSocolei și am tras cu căruța sub un plop mare, unde-amgăsit o mulțime de dăscălime adunată de pe la catiheți, dintoate județele Moldovei: unia mai tineri, iar cei mai mulțicu niște târsoage de barbe cât badanalele de mari, șezândpe iarbă, împreună cu părinții lor, și preuți și mi reni, șimărturisindu-și unul altuia păcatele!CUM NU SE DĂ SCOS URSUL DIN BÂRLOG… 91

POVEȘTI

Prefața la poveștile mele
Iubite cetitoriu,
Multe prostii ăi ﬁ cetit, de când ești.
Cetește, rogu-te, și ceste și pe unde-i vedè că nu-ți vin
la socoteală, iè pana în mână și dă și tu altceva mai bun laivală, căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut.
Autoriul

Soacra cu trei nurori
(Poveste)
ERA ODATĂ O BABĂ, CARE AVEA TREI FECIORI NALȚI
ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.
O răzeșie destul de mare, casa bătrânească cu toată po –
jijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păseri alcă –
tuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și
părăluțe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zecenoduri și tremura după ban.
Pentru a nu răzleți feciorii de pe lângă sine, mai dură
încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stânga celeibătrânești. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ținèfeciorii și viitoarele nurori pe lângă sine – în casa bă trâ -nească – și a nu orândui nimic pentru împărțeală pănă aproa –
pe de moartea sa. Așa făcu; și-i râdea inima babei de bucuriecând gândea numai cât de fericită are să ﬁe, ajutată de fe -ciori și mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori ziceaîn sine: „Voiu privighea nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiustruni și nu le-oiu lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa fe -ciorilor mei. Soacră-mea – ﬁe-i țărna ușoară! – așa a făcut cumine. Și barbatu-meu – Dum nezeu să mi-l ierte! – nu s-a pututplânge că l-am înșelat sau i-am risipit casa; …deși câteodatăerau bănuiele… și mă probozea… dar acum s-au trecut toate!“
Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie și câștigau
mulți bani. Celui mai mare îi venea vremea de însurat, și

baba, simțind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă; și
în cinci-șese sate, abiè-abiè putu nimeri una după placul ei:nu prea tânără, naltă și uscățivă, însă robace și supusă.Feciorul nu ieși din hotărârea maică-sa, nunta se făcu șibaba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, careînsemnează că soacra nu trebuie să ﬁe cu gura mare și să totcârtească de toate cele.
După ce s-a sfârșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor,
iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, cătră seară,baba începu să puie la cale viața nurori-sa. Pentru babă,sita nouă nu mai avea loc în cuiu. „De ce mi-am făcutclește? ca să nu mă ard“, zicea ea. Apoi se suie iute în podși coboară de acolo un știubeiu cu pene rămase tocmai dela răposata soacră-sa, niște chite de cânepă și vreo douădimerlii de păsat.
— Iată ce am gândit eu, noro, că poți lucra nopțile. Pi –
ua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furcadupă horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa malaiu;și când a veni barbatu-tău de la drum, vom face plachie cucostițe de porc, de cele afumate, din pod, și, Doam ne, binevom mânca! Acum deodată, pănă te-i mai odihni, iè furca înbrâu, și pănă mâni dimineață să gătești fuioarele aceste detors, penele de strujit și malaiul de pisat. Eu mă las puțin, cămi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. Dar tu să știică eu dorm iepurește; și pe lângă iști doi ochi, mai am unulla ceafă, care șede pururè deschis și cu care văd, și noaptea, și
ziua, tot ce se face prin casă. Ai înțeles ce ți-am spus?
— Da, mămucă. Numai ceva de mâncare… — De mâncare? O ceapă, un usturoiu ș-o bucată de mă –
măligă rece din poliță sunt destul pentru o nevastă tânără catine… Lapte, brânză, unt și ouă de-am putè sclipui să du -cem în târg ca să facem ceva parale; căci casa s-a maiîngreuiat cu un mâncău și eu nu vreu să-mi pierd comândul.98 POVEȘTI

Apoi, când înseră, baba se culcă în pat, cu fața la
părete, ca să n-o supere lumina de la opaiț, mai dând a
înțelege nurori-sa că are s-o privigheze; dar somnul o cu -prinse în dată, și habar n-avea de ce face noră-sa. Pe cândsoacra horăia, dormind dusă, blajina noră migăia princasă; acuși la strujit pene, acuși îmbala tortul, acuși pisamalaiul și-l vântura de buc. Și dacă Enachi se punea pe
gene-i, ea în dată lua apă rece și-și spala fața, ca nu cumvas-o vadă nea dormita soacră și să-i bănuiască. Așa să muncibiata noră pănă după miezul nopții; dar, despre ziuă,somnul o doborî, și adormi și ea între pene, caiere, fuselecu tort și bucul de malaiu. Baba, care se culcase odată cugăinile, se sculă cu noaptea-n cap și începu a trânti ș-aplesni prin casă, încât biata noră, care de-abiè ațipise, de
voie, de nevoie, trebui să se scoale, să sărute mâna soacreiși să-i arăte ce-a lucrat. În cet-încet, nora s-a dat la brazdă,și baba era mulțumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câtevazile, cărăușii sosesc, și tâ năra nevastă, văzându-și bărbățelul,mai uită din cele necazuri!
Nu trece mult, și baba pune la cale și pe feciorul cel
mijlociu, și-și iè un suﬂet de noră întocmai după chipul șiasemănarea celei dintăi, cu deosebire numai că aceasta eramai în vârstă și ceva încrucișată, dar foc de harnică.
După nuntă, feciorii se duc iarăși în cărăușie și nuro –
rile rămân iar cu soacra acasă. După obiceiu, ea le dă delucru cu măsură și, cum înserează, se culcă, spuind nuro -rilor să ﬁe harnice și dându-le de grijă ca nu cumva săadoarmă, că le vede ochiul cel neadormit.
Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul
soacră-sa cel atoatevăzător, și așa, una pe alta se îndemnaula treabă, și lucrul ieșea gârlă din mânile lor. Iară soacrahuzurea de bine. SOACRA CU TREI NURORI 99

Dar binele, câteodată, așteaptă și rău. Nu trece tocmai
mult, și vine vremea de însurat și feciorului celui mic. Baba
însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărțită de nu –
rori… de aceea și chitise una de mai înainte. Dar nu-i tot –
dea una cum se chitește, ce-i și cum se nimerește. Într-o bunădimineață, feciorul mamei îi și aduce o noră pe cuptor.Baba se scarmănă de cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ceface, și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună!
După nuntă, bărbații din nou se duc la treaba lor și
nurorile rămân iar cu soacra acasă. Baba iarăși le dă delucru cu măsură și, cum vine sara, se culcă după obiceiu.Cele două nurori, văzând pe cea mai tânără codindu-se latreabă, îi zic:
— Da’ nu te tot codi, că mămuca ne vede.— Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta?
Noi să lucrăm, și ea să doarmă?!
— Nu căuta că horăiește, zise cea mijlocie, mămuca are
la ceafă un ochiu neadormit, cu care vede tot ce facem,ș-apoi tu nu știi cine-i mămuca, n-ai mâncat niciodatămoarea ei.
— La ceafă?… vede toate? n-am mâncat moarea ei?…
Bine că mi-am adus aminte… Dar ce mâncăm noi,fetelor hăi?
— Ia, răbdări prăjite, dragă cumnățică… Iar dacă ești
ﬂămândă, iè și tu o bucată de mămăligă din colțar și cuniște ceapă și mănâncă.
— Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu
n-a mâncat așa bucate! Da’ slănină nu-i în pod? unt nu-i?ouă nu sunt?
— Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt a mă –
mucăi.
— Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ș-al nostru, și ce-i al
nostru e ș-al ei. Fetelor hăi! s-a trecut de șagă. Voi lucrați, că100 POVEȘTI

eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării, știi colè, ceva
mai omenește; ș-acuși vă chem și pe voi.
— Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! ziseră cele
două. Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne zvârlă baba
pe drum?
— Las’ dacă v-a durè capul! Când v-a întreba pe voi,
să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate.
— Apoi dar… dă!… fă cum știi; numai să nu ne bagi
și pe noi în belea.
— Hai, fetelor, tăceți, gura vă meargă; că nu-i bună
pacea, și mi-e dragă gâlceava. Și iese cântând:
Vai, saracu’ omul prost, Bun odor la cas-a fost!
Nu trece nici un ceas la mijloc, ș-un cuptor de plăcinte,
câțiva pui pârpâăți în frigare și prăjiți în unt, o străchinoaie
de brânză cu smântână și mămăliguța erau gata. Apoi iutecheamă și pe celelalte două în bordeiu, și se pun la masăcu toatele.
— Hai, fetelor, mâncați bine și pe Domnul lăudați, că
eu mă răpăd în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca sămeargă plăcintele aceste mai bine pe gât.
După ce-au mâncat ș-au băut bine, le-au venit a cânta,
ca rusului din gura gârliciului:
Soacră, soacră, poamă acră, De te-ai coace cât te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face; De te-ai coace toată toamna, Ești mai acră decât coarna; De te-ai coace-un an ș-o vară, Tot ești acră și amară; SOACRA CU TREI NURORI 101

Ieși afară ca o pară;
Întri-n casă ca o coasă; Șezi în unghiu ca un junghiu.
Ș-au mâncat, ș-au băut, ș-au cântat pănă au adormit cu
toatele pe loc.
Când se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de
unde. Iese afară spărietă, dă încolo, dă pe dincolo, și când
întră în bordeiu, ce să vadă? bietele nurori jăleau pe soa -cră-sa… Pene împrăștiete pe jos, fărmături, blide arun cate
în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare!…
— Da’ ce-i acolo? strigă baba înspăimântată. Nurorile atunci sar arse în picioare; și cele mari încep a
tremura de frică, cum e varga, și lasă capul în jos de rușine.Iar cea cu pricina răspunde:
— Da’ bine, mămucă, nu știi c-au venit tătuca și cu
mămuca, și le-am făcut de mâncare, și le-am scos un cofăielde vin, și de aceea ne-am chefăluit și noi oleacă. Iaca, chiarmai dineoarea s-au dus.
— Și m-au văzut cuscrii cum dormeam?— D-apoi cum să nu te vază, mămucă?!— Ș-apoi de ce nu m-ați sculat? Mânca-v-ar ciuma să
vă mănânce!
— D-apoi dă, mămucă, fetele aceste au spus că d-ta
vezi tot; și de aceea am gândit că ești mânioasă pe tătucași pe mămuca, de nu te scoli. Și ei erau așa de mâhniți, demai nu le-a ticnit mâncarea.
— Ei, lasă, ticăloaselor, că vă voiu dobzăla eu de acum
înainte!
Și de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu
baba. Când își aducea ea aminte de puicile cele nadolenceși boghete, de vinișorul din cramă, de risipa ce s-a făcutcu munca ei, și c-au văzut-o cuscrii dormind așa lăfăiată,102 POVEȘTI

cum era, crăpa de ciudă și rodea în nurori, cum roade
cariul în lemn.
Se lehămetisiseră pănă și cele două de gura cea rea a
babei; și cea mai tânără găsi acum prilej să-i facă pe obrazși să orânduiască totodată și moștenirea babei prin o diatănemaipomenită pănă atunci, și iată cum:
— Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aﬂau singure
în vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toatechipurile să scăpăm de hârca de babă.
— Ei, cum?— Să faceți cum v-oiu învăța eu, și habar să n-aveți.— Ce să facem? întrebă cea mai mare.— Ia, să dăm busta în casă la babă, și tu s-o iei de câ –
nepa dracului și s-o trăsnești cu capul de păretele cel desprerăsărit, cât îi putè; tot așa să faci și tu cu capul babei, depăretele cel despre apus, ș-apoi ce i-oiu mai face și eu, vețivedea voi.
— D-apoi când or veni ai noștri?— Atunci, voi să vă faceți moarte-n popușoi, să nu
spuneți nici laie, nici bălaie. Oiu vorbi eu și cu dânșii, șilas’ dacă va ﬁ ceva!…
Se înduplecară și cele două, întrară cu toatele în casă;
luară pe babă de păr ș-o izbiră cu capul de pereți pănă i-ldogiră. Apoi cea mai tânără, ﬁind mai șugubață decât celedouă, trântește baba în mijlocul casei ș-o frământă cupicioa rele, ș-o ghigosește ca pe dânsa; apoi îi scoate limbaafară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cupiper, așa că limba îndată se umﬂă, și biata soacră nu mai
putu zice nici cârc! și, slabă și stâlcită cum era, căzu la patbolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cupricina, așezară baba într-un așternut curat, ca să-și maiaducă aminte de când era mireasă; și după aceasta începurăa scoate din lada babei valuri de pânză, a-și da ghiont unaSOACRA CU TREI NURORI 103

alteia și a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, pa –
raua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de datpeste groapă, despre strigoi și câte alte năzdrăvănii înﬁoră -toare, încât numai aceste erau de ajuns, ba și de întrecut,s-o vâre în groapă pe biata babă.
Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit! Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârțâind niște
care: bărbații veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinareși, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă îngâtul barbaților și încep a-i lua cu vorba și a-i dezmierdacare de care mai măgulitor.
— Da’ ce face mămuca? întrebară cu toții deodată
când dejugau boii.
— Mămuca, le luă cea mai tânără vorba din gură, mă –
muca nu face bine ce face; are de gând să ne lase sănătate,sărmana.
— Cum? ziseră barbații înspăimântați, scăpând resteiele
din mână.
— Cum? Ia, sunt vreo cinci-șese zile de când a fost să
ducă vițeii la suhat, și un vânt rău pesemne a dat pestedânsa, sărmana!… ielele i-au luat gura și picioarele.
Fiii se răped atunci cu toții în casă la patul mâne-sa;
dar biata babă era umﬂată cât o bute și nici putea bleștimacar din gură; simțirea însă nu și-o perduse de tot. Și,văzându-i, își mișcă puțin mâna și arătă la nora cea mare șila păretele despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie și păre -tele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără și jos în mij -locul casei; după aceea de-abiè putu aduce puțin mânaspre gură și îndată căzu într-un leșin grozav.
Toți plângeau și nu se puteau dumeri despre semnele
ce face mama lor. Atunci nora cea tânără zise, prefăcându-secă plânge și ea:
— Da’ nu înțelegeți ce vrea mămuca?104 POVEȘTI

— Nu, ziseră ei.
— Biata mămucă lasă cu limbă de moarte: că fratele
cel mare să ieie locul și casa cea despre răsărit; cel mijlo -ciu, cea despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să ră -mânem aici, în casa bătrânească.
— Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse barbatu-său.Atunci ceilalți nemaiavând încotro șovăi, diata rămase
bună făcută.
Baba muri chiar în acea zi, și nurorile, despletite, o bo –
ceau de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cucinste mare, și toate femeile din sat și de prin melea gurilevecine vorbeau despre soacra cu trei nurori și ziceau:„Ferice de dânsa c-a murit, că știu că are cine-o boci!“SOACRA CU TREI NURORI 105

Capra cu trei iezi
(Poveste)
ERA ODATĂ O CAPRĂ CARE AVEA TREI IEZI. IEDUL CEL
mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau;
iară cel mic era harnic și cuminte. Vorba ceea: „Sunt cincidegete la o mână și nu samănă toate unul cu altul“.
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice :— Dragii mamei copilași! Eu mă duc în pădure ca să
mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi, încuieți ușa dupămine, ascultați unul de altul, și să nu cumva să deschidețipănă ce nu-ți auzi glasul meu. Când voiu veni eu, am săvă dau de știre, ca să mă cunoașteți, și am să vă spun așa:
Trei iezi cucuieți,Ușa mamei descuieți!Că mama v-aduce vouă:Frunze-n buze,Lapte-n țițe,Drob de sareÎn spinare,MălăieșÎn călcăieș,Smoc de ﬂoriPe subsuori.
Auzit-ați ce-am spus eu?

— Da, mămucă, ziseră iezii.
— Pot să am nădejde în voi?— Să n-ai nicio grijă, mămucă, apucară cu gura îna –
inte cei mai mari. Noi suntem odată băieți, și ce-amvorbit odată vorbit rămâne.
— Dacă-i așa, apoi veniți să vă sărute mama! Dumnezeu
să vă apere de cele rele, și mai rămâneți cu bine!
— Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi
în ochi, și Dumnezeu să-ți ajute ca să te întoarne cu bineși să ne-aduci demâncare.
Apoi capra iese și se duce în treaba ei. Iar iezii închid
ușa după dânsa și trag zăvorul. Dar vorba veche: „Păreții auurechi și fereștile ochi“. Un dușman de lup – ș-apoi știțicare? – Chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vremecu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele dindosul casei, când vorbea capra cu dânșii.
„Bun! zise el în gândul său. Ia, acum mi-e timpul…
De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa, halal să-miﬁe! Știu că i-aș cărnoși și i-aș jumuli!“ Cum zice, și vine laușă; și cum vine, și începe:
Trei iezi cucuieți,Mamei ușa descuieți !Că mama v-aduce vouă:Frunze-n buze,Lapte-n țițe,Drob de sareÎn spinare,MălăieșÎn călcăieș,Smoc de ﬂoriPe subsuori.
— Hai! deschideți cu fuga, dragii mamei, cu fuga!CAPRA CU TREI IEZI 107

— Ia! băieți, zise cel mai mare, săriți și deschideți ușa,
că vine mama cu demâncare.
— Sărăcuțul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să fa –
ceți pozna să deschideți, că-i vai de noi! Asta nu-i mă –
muca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros șide răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos !
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar și puse să-i
ascuțe limba și dinții, pentru a-și subția glasul, ș-apoi,întorcându-se, începu iar:
Trei iezi cucuiețiMamei ușa descuieți!…
— Ei, vedeți, zise iarăși cel mare; dacă mă potrivesc eu
vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca! D-apoi cine-i dacă
nu-i ea?! Că doar și eu am urechi! Mă duc să-i deschid.
— Bădică! bădică! zise iarăși cel mic. Ascultați-mă și
pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ș-a zice:
Deschideți ușa,Că vine mătușa!
ș-atunci voi trebuie numaidecât să deschideți? D-apoi nuștiți că mătușa-i moartă de când lupii albi și s-a făcut oaleși ulcioare, sărmana?
— Apoi, dă! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-a –
tunci e rău în lume, de când a ajuns coada să ﬁe cap…Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ținè mult și bine pemămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.
Atunci mezinul se vâră iute în horn și, sprijinit cu pi –
cioarele de prichiciu și cu nasul de funingine, tace capeștele și tremură ca varga de frică. Dar frica-i din raiu,sărmana! Asemene cel mijlociu, țuștiu! iute sub un chersin;se-nghemuiește acolo cum poate, tace ca pământul și-itremură carnea pe dânsul de frică: Fuga-i rușinoasă, da-i108 POVEȘTI

sănătoasă!… Însă cel mare se dă după ușă și – să tragă, să
nu tragă? – în sfârșit, trage zăvorul… Când iaca!… ce săvadă? ș-apoi mai are când vedè?… căci lupului îi scăpărauochii și-i sfârâia gâtlejul de ﬂămând ce era. Și, nici una,nici două, haț! pe ied de gât, îi rătează capul pe loc și-lmănâncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nicipe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumușel pe botși în cepe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:
— Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe
glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au întrat în pământ…Unde să ﬁe, unde să ﬁe? Se ițește el pe colo, se ițește pedincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăiri!
— Mă !… că mare minune-i și asta !… dar nici acasă
n-am de coasă… ia să mai odihnesc oleacă aste bătrânețe!
Apoi se îndoaie de șele cam cu greu, și se pune pe cher –
sin. Și când s-a pus pe chersin, nu știu cum s-au făcut, căori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat… Atunciiedul de sub chersin, să nu tacă? – îl păștea păcatul și-lmânca spinarea, sărăcuțul!
— Să-ți ﬁe de bine, nănașule !— A !… ghidi! ghidi! ghiduși ce ești! Aici mi-ai fost?
Ia vină-ncoace la nănășelul, să te pupe el!
Apoi ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi
și-l ﬂocăiește și-l jumulește și pe-acela de-i merg petecele!…Vorba ceea: „Că toată paserea pe limba ei piere“.
Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar
a mai găsi ceva, dar nu găsește nimic, căci iedul cel cumintetăcea molcum în horn, cum tace peștele în borș la foc.Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își puneîn gând una: așază cele două capete cu dinții rânjiți înferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă unge toți păreții cusânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese și-șicaută de drum. Cum a ieșit dușmanul din casă, iedul celCAPRA CU TREI IEZI 109

mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. Apoi începe a
se scărmăna de cap și a plânge cu amar după frățiorii săi.
— Drăguții mei frățiori! De nu s-ar ﬁ înduplecat,
lupul nu i-ar ﬁ mâncat! Și biata mamă nu știe de astă mareurgie ce-a venit pe capul ei!
Și bocește el și bocește pănă îl apucă leșin ! Dar ce era
să le facă? Vina nu era a lui, și ce-au căutat pe nas le-a dat.
Când jălea el așa, iacă și capra venea cât putea, încăr –
cată cu de-a mâncării și gâfuind. Și cum venea, cât decolo vede cele două capete, cu dinții rânjiți, în ferești.
— Dragii mămucuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bu –
curie și-mi râd înainte când mă văd!
Băieții mamei, băieți,Frumușei și cucuieți !
Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine
ce să vadă? Un ﬁor rece ca gheața îi trece prin vine,
picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, șiochii i se painjinesc. Și ce era nu era a bine!… Ea însă totmerge păn’ la ușă, cum poate, crezând că părerea o înșală…și cum ajunge, și începe:
Trei iezi cucuieți,Ușa mamei descuieți!Că mama v-aduce vouă:Frunze-n buze,Lapte-n țițe,Drob de sareÎn spinare,MălăieșÎn călcăieșSmoc de ﬂoriPe subsuori.110 POVEȘTI

Atunci iedul mezin – care acum era și cel dintâi și cel
de pe urmă – sare iute și-i deschide ușa. Apoi s-aruncă în
brațele mâne-sa și cu lacrimi de sânge începe a-i spune:
— Mămucă, mămucă, uite ce am pățit noi ! Mare foc
și potop au căzut pe capul nostru!
Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde
spaima și rămâne încremenită!… Dar mai pe urmă,îmbărbătându-se, și-a mai venit puțin în ﬁre ș-a întrebat :
— Da’ ce-a fost aici, copile?— Ce să ﬁe, mămucă? Ia, cum te-ai dus dumneata
de-acasă, n-a trecut tocmai mult și iacă cineva s-audebătând la ușă și spunând:
Trei iezi cucuieți,Mamei ușa descuieți…
— Și ?…
— Și frate-meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum
îl știi, fuga la ușă să deschidă.
— Ș-atunci ?…— Atunci, eu m-am vârât iute în horn, și frate-meu
cel mijlociu în chersin, iară cel mare, după cum îți spun,se dă cu nepăsare după ușă și trage zăvorul!…
— Ș-atunci?…— Atunci, grozăvie mare! Nănașul nostru și prietenul
dumitale, cumătrul lup, se și arată în prag!
— Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul
său că nu mi-a spăriè copilașii niciodată?
— Apoi da, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieți!— Ei las’, că l-oiu învăța eu! Dacă mă vede că-s o vă –
duvă sărmană și c-o casă de copii, apoi trebuie să-și batăjoc de casa mea? Și pe voi să vă puie la păstramă ? Nici ofaptă fără plată… Ticălosul și mangositul! Încă se rânjeala mine câteodată și-mi făcea cu măseaua… Apoi doar euCAPRA CU TREI IEZI 111

nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri
niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzălaeu! Cu mine ți-ai pus boii în plug? Apoi, ține minte că aisă-i scoți fără coarne!
— Of, mămucă, of! Mai bine taci și lasă-l în plata lui
Dumnezeu! Că știi că este o vorbă: „Nici pe dracul să-l
vezi, da’ nici cruce să-ți faci !“
— Ba nu, dragul mamei! „Că pănă la Dumnezeu,
sﬁnții îți ieu suﬂetul.“ Ș-apoi ține tu minte, copile, ce-țispun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici,apoi las’!… Numai tu, să nu cumva să te răsuﬂi cuiva, casă prindă el de veste.
Și de-atunci căuta și ea vreme cu prilej ca să facă pe
obraz cumătru-său. Se pune ea pe gânduri și stă în cum -pene, cum să dreagă și ce să-i facă?
„Aha! ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său.
Taci! Că i-oiu face eu cumătrului una de și-a mușca labele!“
Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădej –
dea caprei.
— La cada cu dubala, cumătre lup, că nu-i de chip !…
Ia, de-acu să-ncepe fapta: Hai la treabă, cumătriță, că lupulți-a dat de lucru!
Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suﬂecă mânicele,
ațiță focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, faceplachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și felde fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic și cu lemneputregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta așază oleasă de nuiele numai înținată și niște frunzări peste dânsa;peste frunzari toarnă țărnă și peste țărnă așterne o rogojină.Apoi face un scăuieș de ceară anume pentru lup. Pe urmălasă bucatele la foc să fearbă și se duce prin pă dure să cautepe cumătru-său și să-l poftească la praznic. Merge ea câtmerge prin codru, pănă ce dă de-o prăpastie grozavă și întu -necoasă și pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup.112 POVEȘTI

— Bună vremea, cumătro! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici?
— Bună să-ți ﬁe inima, cumătre, cum ți-i căutătura…
apoi dă, nu știi d-ta că nevoia te duce pe unde nu ți-ivoia? Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsamea, că știu că mi-a făcut-o bună!
— Ca ce fel, cumătriță dragă?— Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis și i-a crâmpoțit, de
le-am plâns de milă! Numai văduvă să nu mai ﬁe cineva!
— Da’ nu mai spune, cumătră !— Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că
tot una mi-e. Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, și da -toria ne face să le căutăm de suﬂet. De aceea am făcut șieu un praznic, după puterea mea, și am găsit de cuviințăsă te poftesc și pe d-ta, cumătre; ca să mă mai mângăi…
— Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram
când m-ai ﬁ chemat la nuntă.
— Te cred, cumătre, d-apoi, dă, nu-i cum vrem noi,
ci-i cum vrè Cel-de-sus.
Apoi capra pornește înainte plângând, și lupul după
dânsa, prefăcându-se că plânge.
— Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând.
De ce ți-e mai drag în lume, de-aceea n-ai parte…
— Apoi dă, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, di –
nainte s-ar păzi. Nu-ți face și d-ta atâta inimă rea, că odatăavem să mergem cu toții acolo.
— Așa este, cumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gâgâlici,
de cruzi s-au mai dus!
— Apoi dă, cumătră; se vede că și lui Dumnezeu îi
plac tot puișori de cei mai tineri.
— Apoi, dacă i-ar ﬁ luat Dumnezeu, ce ți-ar ﬁ? D-apoi
așa?…
— Doamne, cumătră, Doamne ! Oiu face și eu ca pros –
tul… Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta
pe-acasă? Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întâlnit odatăCAPRA CU TREI IEZI 113

prin zmeuriș; și mi-a spus că dacă-i vrea d-ta să-i dai un
băiet, să-l învețe cojocăria.
Și din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung păn-acasă
la cumătra!
— Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieșul și pu –
nându-l deasupra groapei cu pricina, șezi colè și să ospă -tezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină și i le pune
dinainte.
Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpov; și gogâlț,
gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.
— Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că
bune sarmale ai mai făcut!
Și cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu
jaratic, căci scăuieșul de ceară s-a topit, și leasa de pegroapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău,ca pentru cumătru.
— Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra
ți-ai pus în cârd? Capra ți-a venit de hac!
— Valeu, cumătră, talpele mele! Mă rog, scoate-mă
că-mi arde inima-n mine!
— Ba nu, cumătre; c-așa mi-a ars și mie inima după
iezișorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri;mie însă-mi plac și de iști mai bătrâni, numai să ﬁe binefripți; știi, colè, să treacă focul printr-înșii.
— Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!— Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu ești bun! De-abiè
i-a mai trece băietului istuia de spăriet, că mult păr îmi tre –
buia de la tine ca să-l afum. Ți-aduci aminte, dihanierăută cioasă și spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? Șibine mi-ai mâncat iezișorii !
— Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoa –
te-mă, și nu-ți mai face atâta osândă cu mine!114 POVEȘTI

CAPRA CU TREI IEZI 115
— Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru ar –
sură, că bine-o mai plesniși dinioare cu cuvinte din scriptură!
După aceasta, capra și cu iedul au luat o căpiță de fân
ș-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai poto –
lească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra luiși-i mai trântiră în cap cu bolovani și cu ce-au apucat,pănă-l omorâră de tot. Și așa s-a păgubit sărmana capră șide cei doi iezi, da’ și de cumătru-său lupul păgubașă arămas, și păgubașă să ﬁe.
Și auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare
le-au mai părut bine! Și s-au adunat cu toatele la priveghiuși unde nu s-au așternut pe mâncate și pe băute,veselindu-se împreună…
Și eram și eu acolo de față, și-ndată după aceea am
încălecat iute pe-o șea, ș-am venit de v-am spus povesteaașa, ș-am mai încălecat pe-o roată și v-am spus jitia toată;și unde n-am mai încălecat pe-o căpșună și v-am spus,oameni buni, o mare și gogonată minciună!

Punguța cu doi bani
ERA ODATĂ O BABĂ ȘI UN MOȘNEAG. BABA AVEA O
găină, și moșneagul avea un cucoș; găina babei se oua de
câte două ori pe ﬁecare zi și baba mânca o mulțime deouă; iar moș neagului nu-i dădea nici unul. Moșneagul într-
o zi își perdu răbdarea și zise:
— Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia
dă-mi și mie niște ouă, ca să-mi prind pofta macar.
— Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă
ai poftă de ouă, bate și tu cucoșul tău, să facă ouă, și-imânca; că și eu așa am bătut găina, și iacătă-o cum se ouă.
Moșneagul, pofticios și hapsân, se ia după gura babei
și, de ciudă, prinde iute și degrabă cucoșul și-i dă o bătaiebună, zicând:
— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai
strici mâncarea degeaba.
Cucoșul, cum scăpă din mânile moșneagului, fugi
de-acasă și umbla pe drumuri, bezmetec. Și cum mergea elpe-un drum, numai iată găsește o punguță cu doi bani. Șicum o gășește, o și ia în clonț și se întoarnă cu dânsa înapoispre casa moșneagului. Pe drum se întâlnește c-o trăsurăc-un boier și cu niște cucoane. Boierul se uită cu băgare de
seamă la cucoș, vede în clonțu-i o punguță și zice vezeteului:
— Măi! ia dă-te jos și vezi ce are cucoșul cela în plisc.

Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei și, c-un feliu
de meșteșug, prinde cucoșul și luându-i punguța din clonț
o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzu -nar și pornește cu trăsura înainte. Cucoșul, supărat deasta, nu se lasă, ci se ia după trăsură spuind neîncetat:
Cucurigu! boieri mari,Dați punguța cu doi bani!
Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni,
zice vezeteului:
— Mă! ia cucoșul ist obraznic și-l dă în fântâna ceea.
Vezeteul se dă iarăși jos din capră, prinde cucoșul și-l
azvârle în fântână! Cucoșul, văzând această mare primej -die, ce să facă? Începe-a înghiți la apă; și-nghite, și-nghite,pănă ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acoloafară și iarăși se ia în urma trăsurei, zicând:
Cucurigu! boieri mari,Dați punguța cu doi bani!
Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit și a zis:
— Mă! da’ al dracului cucoș i-aista! Ei, las’că ți-oiu da
eu ție de cheltuială, măi crestatule și pintenatule !
Și cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să
ia cucoșul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic și săpună o lespede la gura cuptorulul. Baba, cânoasă la inimă,de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoșul, cum vedeși astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; și toarnă eltoată apa din fântână pe jăratic, pănă ce stinge focul detot, și se răcorește cuptiorul; ba încă face și o apăraie princasă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoidă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iese teafăr șide-acolo, fuga la fereasta boierului și începe a trânti cuciocul în geamuri și a zice:PUNGUȚA CU DOI BANI 117

Cucurigu! boieri mari,
Dați punguța cu doi bani!
— Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de
cucoș, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe
capul meu și-l zvârle în cireada boilor ș-a vacilor; poate vreunbuhaiu înfuriat i-a veni de hac: l-a lua în coarne, și-om scăpade supărare.
Vezeteul iarăși ia cucoșul și-l azvârle în cireadă! Atunci
bucuria cucoșului! Să-l ﬁ văzut cum înghițea la buhai, la
boi, la vaci și la viței; păn-a înghițit el toată cirea da, ș-afăcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine lafe reastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă detot casa boierului, și iarăși începe:
Cucurigu! boieri mari,Dați punguța cu doi bani!
Boierul, când mai vede și astă dăndănaie; crăpa de ciudă
și nu știa ce să mai facă, doar va scăpa de cucoș.
Mai stă boierul pe gânduri, pănă-i vine iarăși în cap una.
— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiți la gal –
beni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca și-oiu scăpa de dânsul.
Și, cum zice, umﬂă cucoșul de-o aripă și-l zvârle în
haznaua cu banii; căci boierul acela, de mult bănărit ce avea,nu-i mai știa numărul. Atunci cucoșul înghite cu lăcomietoți banii și lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă și de-acolo, el știecum și pe unde, se duce la fereasta boierului și iar începe :
Cucurigu! boieri mari,Dați punguța cu doi bani!
Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că
n-are ce-i mai face, i-azvârle punguța. Cucoșul o ia de jos
cu bucurie, se duce în treaba lui și lasă pe boier în pace.118 POVEȘTI

Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia
cucoșului, s-au luat după dânsul, de ți se părea că-i o nuntă,și nu altăceva; iară boierul se uită galiș cum se duceaupaserile și zise oftând:
— Ducă-se și cobe și tot, numai bine că am scăpat de
belea, că nici lucru curat n-a fost aici!
Cucoșul însă mergea țanțos, iar paserile după dânsul,
și merge el cât merge, pănă ce ajunge acasă la moșneag, și
de la poartă începe a cânta: „Cucurigu!!! cucurigu!!!“
Moșneagul, cum aude glasul cucoșului, iesă afară cu
bucurie; și, când își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă?Cucoșul său era ceva de spăriet! elefantul ți se părea puricepe lângă acest cucoș; ș-apoi în urma lui veneau cârduri ne -nu mărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucu –
iete și mai boghete. Moșneagul, văzând pe cucoșul lui așade mare și de greoiu, și încunjurat de-atâta amar de galițe,i-a deschis poarta. Atunci cucoșul i-a zis:
— Stăpâne, așterne un țol aici în mijlocul ogrăzii.Moșneagul, iute ca un prâsnel, așterne țolul. Cucoșul
atunci se așază pe țol, scutură puternic din aripi și îndatăse umple ograda și livada moșneagului, pe lângă paseri, șide cirezi de vite; iară pe țol toarnă o movilă de galbeni,care strălucea la soare de-ți lua ochii! Moșneagul, văzândaceste mari bogății, nu știa ce să facă de bucurie, sărutândmereu cucoșul și dezmerdându-l.
Atunci, iaca și baba vinea nu știu de unde; și, când a văzut
ea unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în capși plesnea de ciudă.
— Moșnege, zise ea rușinată, dă-mi și mie niște galbeni!— Ba pune-ți pofta-n cuiu, măi babă! Când ți-am ce –
rut ouă, știi ce mi-ai răspuns! Bate acum și tu găina, să-țiadu că galbeni; c-așa am bătut și eu cucoșul, știi tu din a cuipricină… și iaca ce mi-a adus!PUNGUȚA CU DOI BANI 119

Atunci baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă
de coadă și o ia la bătaie, de-ți venea să-i plângi de milă!
Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri.Și cum mergea pe drum, găsește și ea o mărgică ș-o în -ghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă și începe de pepoartă: „Cot, cot, cotcodac!“ Baba iesă cu bucurie înain -tea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângăbabă și se pune pe cuibariu; și, după vrun ceas de ședere,
sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cufuga, să vadă ce i-a făcut găina!… Și când se uită în cui –
bariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, cândvede că ș-a bătut joc de dânsa, o prinde ș-o bate, păn-o o –
moa ră în bătaie! Și așa, baba cea zgârcită și nebună a rămasde tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca șirăbdări prăjite în loc de ouă; că bine și-a făcut râs de găinăși-a ucis-o fără să-i ﬁe vinovată cu nemica, sărmana!
Moșneagul însă era foarte bogat; el și-a făcut case mari
și grădini frumoase și trăia foarte bine; pe babă, de milă, apus-o găinăriță, iar pe cucoș îl purta în toate părțile dupădânsul, cu salbă de aur la gât și încălțat cu ciuboțele gal -bene și cu pinteni la călcăie, de ți se părea că-i un irod decei frumoși, iară nu cucoș de făcut borș.120 POVEȘTI

Dănilă Prepeleac
(Poveste)
ERAU ODATĂ ÎNTR-UN SAT DOI FRAȚI, ȘI AMÂNDOI
erau însurați. Cel mai mare era harnic, grijuliv și chiabur,
pentru că unde punea el mâna punea și Dumnezeu mila,dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sarac. De multeori fugea el de noroc și norocul de dânsul, căci era leneș,ne chi tit la minte și nechibzuit la trebi; ș-apoi mai avea șio mulțime de copii! Nevasta acestui sarac era mun ci -toare și bună la inimă, iar a celui bogat era pes triță la mațeși foarte zgârcită. Vorba veche: „Tot un bou ș-o belea“.Fratele cel sarac – sarac să fie de păcate! – tot avea și el opăreche de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalți detrup, țepoși la coarne, amundoi cudalbi, țintați în frunte,ciolănoși și groși, cum sunt mai buni de înjugat la car,de ieșit cu dânșii în lume și de făcut treabă. Dar plug,grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, câr ceie, coasă, hreapcă,țăpoiu, greblă și câte alte lucruri ce tre bu iesc omuluigos podar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Șicând avea trebuință de asemene lucruri, tot deauna su –
păra pe alții, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate.Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărba -tului, ca să-l poată descotorosi odată de fra te-său. Eazicea adeseori:
— Frate, frate, dar pita-i cu bani, barbate.

— Apoi, dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă
nu l-oiu ajuta eu, cine să-l ajute?
Nevasta, nemaiavând încotro, tăcea și înghițea noduri.
Toate ca toate, dar carul său era de haimana. Nu treceau
două-trei zile la mijloc, și se trezea la ușa ei cu Dănilă,cum natu-său, cerând să-i împrumute carul: ba să-și aducălemne din pădure, ba făină de la moară, ba căpiți dințarină, ba multe de toate.
— Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e
lehamite de frăția noastră!… Tu ai boi, de ce nu-țiînchipuiești ș-un car? Al meu l-ai hârbuit de tot. Hodorog!încolo, hodorog! pe dincolo, carul se strică. Ș-apoi, știivorba ceea: „Dă-ți, popă, pintenii și bate iapa cu călcâiele“.
— Apoi, dă, frate, zise istalalt, scărpinându-se în cap,
ce să fac?
— Ce să faci? Să te-nvăț eu: boii tăi sunt mari și fru –
moși; ie-i și-i du la iarmaroc, vinde-i și cumpără alții maimici și mai ieftini, iar cu banii rămași cumpără-ți și uncar, și iaca te-ai făcut gospodar.
— Ia, știi că nu m-ai învățat rău? Așa am să fac.Zicând aceste, se duce la dânsul acasă, își iè boii de-o
funie și pornește cu ei spre târg. Dar, cum am spus,omul nostru era un om de aceia căruia-i mânca cânii din
traistă, și toate trebile, câte le făcea, le făcea pe dos. Târgulera cam departe, și iarmarocul pe sfârșite. Dar cine poatesta împotriva lui Dănilă Prepeleac? (că așa îi era porecla,pentru că atâta odor avea și el pe lângă casă făcut de mânalui). El tuﬂește cușma pe cap, o îndeasă pe urechi și habarn-are: „Nici nu-i pasă de Năstasă; de Nichita, nici atâta“.
Mergând el cu Duman și Tălășman ai săi, tot înainte
spre iarmaroc, tocmai pe când suia un deal lung și trăgănat,alt om venea dinspre târg cu un car nou, ce și-l cumpărasechiar atunci și pe care îl trăgea cu mânile singur, la vale cuproptele și la deal cu opintele. 122 POVEȘTI

— Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau
din funie, văzând troscotul cel fraged și mândru de pe
lângă drum. Stăi puțin cu carul, c-am să-ți spun ceva.
— Eu aș sta, dar nu prea vrè el să steie. Dar ce ai să-mi
spui?
— Carul dumitale parcă merge singur.— D-apoi… mai singur, nu-l vezi?— Prietene, știi una?— Știu dacă mi-i spune.— Hai să facem treampa; dă-mi carul, și na-ți boii.
Nu vreau să le mai port grija în spate: ba fân, ba ocol, basă nu-i mănânce lupii, ba de multe de toate… Oiu ﬁ euvrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur.
— Șuguiești, măi omule, ori ți-e într-adins?— Ba nu șuguiesc, zise Dănilă.— Apoi dar, te văd că ești bun mehenghiu, zise cel cu
carul; m-ai găsit într-un chef bun; hai, noroc să dea Dum -nezeu! Să-ți aibi parte de car, și eu de boi!
Apoi dă carul, își iè boii, pleacă pe costișă într-o parte
spre pădure și se cam mai duce. Istalalt, adecă Dănilă,zice în gândul său:
„Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva
s-ar răzgândi; dar parcă nu era țigan, să întoarcă.“
Apoi își iè și el carul și pornește tot la vale înapoi spre
casă.
— Aho! car nebun, aho! Când te-oiu încărca zdravăn cu
saci de la moară, ori cu fân din țarină, atunci să mergi așa!
Și cât pe ce, cât pe ce să nu-l ia carul înainte. Dar de la
o vreme valea s-a sfârșit și s-a început un deal; când să-lsuie la deal, suie-l dacă poți!… Hârți! încolo, scârți! în -colo, carul se da înapoi.
— Na! car mi-a trebuit, car am găsit!
Apoi cu mare greu hartoiește carul într-o parte, îl opreș –
te în loc, se pune pe proțap și se așterne pe gânduri. DĂNILĂ PREPELEAC 123

— Mă!… asta încă-i una! De-oiu ﬁ eu Dănilă Prepeleac,
am prăpădit boii; iar de n-oiu ﬁ eu acela, apoi am găsit o
că ruță… Ba e Prepeleac, ba nu-i el…
Când iaca un om trecea iute spre târg c-o capră de
vân zare.
— Prietene, zise Dănilă, nu mi-i da capra ceea, să-ți
dau carul ista?
— Apoi… dă… capra mea nu-i de cele săritoare, și-i
bună de lapte.
— Ce mai la deal, la vale! bună, ne-bună, na-ți carul și
dă-mi-o!
Cela nu se pune de pricină, dă capra și iè carul. Apoi
așteaptă pănă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, și seduce în treaba lui spre casă, lăsând pe Dănilă gură-cascătot pe loc.
— Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra știu încaltea
că bine l-am boit!
Iè apoi și el capra și pornește iar spre târg. Dar capra
tot capră; se smuncea în toate părțile, încât îi era acumlehamite de dânsa.
— De-aș ajunge mai degrabă în târg, zise Prepeleac, ca
să scap de râia asta.
Și, mergând el mai departe, iaca se întâlnește c-un om
ce venea de la târg c-o gâscă în brațe.
— Bun întâlnișul, om bun! zise Dănilă. — Cu bine să dea Dumnezeu!— Nu vrei să facem schimb? să-ți dau capra asta și să-mi
dai gâsca.
— N-ai nimerit-o, că nu-i gâscă, ci-i gânsac; l-am cum –
părat de sămânță.
— Da, dă-mi-l, dă-mi-l! că-ți dau și eu o sămânță bună.— De mi-i da ceva adaos, poate să ți-l dau; iară de nu,
norocul gâștelor de-acasă; că are să facă un otrocol prinele, de s-a duce vestea! 124 POVEȘTI

În sfârșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai
lasă, și Prepeleac mărită capra! Apoi înșfacă gânsacul și
pleacă tot înainte spre târg. Când ajunse în târg, gânsacul,dorit de gâște, țipa cât îi lua gura: „ga, ga, ga, ga!“
— Na! c-am scăpat de dracul și am dat peste tată-său:
acesta mă asurzește! Las’, că te însor eu și pe tine acuși,
măi buclucașule!
Și, trecând pe lângă un negustor cu pungi de vânzare,
dă gânsacul pe-o pungă de cele pe talger și cu baierile
lungi, de pus în gât. Iè el punga, o sucește, o învârteșteș-apoi zice:
— Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o! Dintr-o păreche de
boi de-a mai mare dragul să te uiți la ei am rămas c-o
pungă goală. Măi! măi! măi! măi! Doar știu că nu mi-iacum întăiași data, să merg la drum; dar parcă draculmi-a luat mințile!
Mai șede el cât șede de cască gura prin târg, ș-apoi își
iè tălpășița spre casă. Și, ajungând în sat, se duce drept la
frate-său, ca să-i ducă bucurie.
— Bine v-am găsit, bădiță!
— Bine-ai venit, frate Dănilă! Da’ mult ai zăbovit la târg!— Apoi dă, bădiță; m-am pornit cu graba și m-am
întâlnit cu zăbava.
— Ei, ce veste ne mai aduci de pe la târg?— Ia, nu prea bună! Bieții boișorii mei s-au dus ca pe
gura lupului.
— Vro dihanie a dat peste dânșii, ori ți i-a furat cineva?— Ba! I-am dat eu singur cu mâna mea, bădiță.Apoi spuse din capăt toată întâmplarea, pe unde-a fost
și ce-a pățit; iar la urma urmelor zise:
— Ș-apoi, ce mai atâta vorbă lungă, dintr-o păreche
de boi m-am ales c-o pungă; ș-apoi și asta pute a pustiu,
bădiță dragă.
— Mă! da, drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești!DĂNILĂ PREPELEAC 125

— Apoi dă!… bădiță! păn-aici, toate-au fost cum au
fost, da’ de-acum am prins eu minte… Numai ce folos?
Când e minte, nu-i ce vinde; când e brânză, nu-i bărbânță.Iaca, îți dau dumitale punga asta, că eu n-am ce face cudânsa. Și te mai rog de toți dumnezeii să-mi împrumuțimacar o dată carul cu boii, s-aduc niște lemne din pădure lanevastă și la copii, că n-au scânteie de foc în vatră, săr manii!ș-apoi, ce-a da Dumnezeu! cred că nu te-oiu mai supăra.
— Ptiu! mă! zise frate-său, după ce l-a lăsat să sfâr –
șească. Se vede că Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-aputut. Iaca-ți mai dau o dată carul, dar asta ți-a ﬁ cea depe urmă.
Lui Dănilă atâta i-a trebuit. Ia acum carul cu boii
frăține-său și pornește. Cum ajunge în pădure, chitește uncopac care era mai mare și trage carul lângă el; fără sădejuge boii, începe a tăiè copacul, ca să cadă în car deodată.Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac! Bocănește el cât bocă –
nește, când pârrr! cade copacul peste car de-l sfarmă și pesteboi de-i ucide!
— Na! că făcui pacostea și frăține-meu! Ei, ei, acum ce-i
de făcut?… Eu cred că ce-i bine nu-i rău: Dănilă face,Dănilă trebuie să desfacă. Mă duc să văd, n-oiu putè smomipe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să fug apoi cu ea înlume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea Celui-de-sus.
Așa zicând, pornește și, mergând prin pădure, s-a ră –
tăcit. După multă trudă și buimăceală, în loc să iasă ladrum, dă de-un heleșteu și, văzând niște lișițe pe apă,zvârrr! cu topo rul într-însele, cu chip să ucidă vro una s-oducă peșchiș frăține-său… Dar lișițele, neﬁind chioare,nici moarte, au zburat; toporul s-a cufundat, și Prepeleaca rămas bătând în buze.
— Mă!… că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! Se
vede că m-a luat cineva din urmă! 126 POVEȘTI

Apoi dă din umere și pornește; mai merge el cât merge,
pănă ce, cu mare greu, găsește drumul. Apoi o iè la papuc
și hai, hai! hai, hai! ajunge în sat, la frate-său, și pe loc câr -pește o minciună, care se potrivea ca nuca în părete.
— Frate, mai fă-mi un bine și cu iapa, ca să mân boii
de călare: în pădure a plouat grozav, și s-a făcut o mâzgăș-un ghețuș, de nu te mai poți de feliu ținè pe picioare.
— Mă! zise frate-său, se vede că tu ai fost bun de călu –
gărit, iar nu de trăit în lume, să necăjești oamenii și săchi nuiești nevasta și copii[i]! Haiti! lipsești dinaintea meași du-te unde-a dus surdul roata și mutul iapa, ca să numai aud de numele tău!
Iapa! Las’ pe Dănilă, că știe el unde-a duce-o: să-și ieie
iertăciune de la boi și ziua bună de la car. Apoi iese pe ușă,pune mâna pe iapă și pe-o secure, și tunde-o! Când se tre -zește frate-său, iè iapă dacă ai de unde! Prepeleac era toc -mai la heleșteul din pădure, să caute toporul. Aici îi trăsniîn cap lui Dănilă că el ar ﬁ bun de călugăr, după vorbelefrăține-său.
— Am să durez o mănăstire pe pajiștea asta, de are să
se ducă vestea în lume, zise el.
Și deodată se și apucă. Face mai întâi o cruce ș-o înﬁge
în pământ, de însamnă locul. Apoi se duce prin pădure șiîncepe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amânare,cela de tălpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de cos -toroabe, ista de toacă; și tot așa dondănind el din gură,iaca se trezește dinaintea lui c-un drac ce ieșise din iaz.
— Ce vrei să faci aici, măi omule?— Da’ nu vezi?— Stai, mă! nu te-apuca de năzbutii. Iazul, locul și
pădurea de pe-aici sunt ale noastre.
— Poate-i zice că și rățele de pe apă sunt ale voastre, și
toporul meu din fundul iazului. V-oiu învăța eu pe voi săpuneți stăpânire pe lucrurile din lume, cornoraților!DĂNILĂ PREPELEAC 127

Dracul, neavând ce-i face, huștiuliuc! în iaz și dă de știre
lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu năravul
dracului. Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dânșii, și Sca –
raoschi, căpetenia dracilor, găsește cu cale să trimită peunul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, să-i dea pust –
nicului Dănilă, ca să-l poată mătura de-acolo.
— Na-ți, mă, bani! zise dracul trimis; și să te cără –
bănești de aici; că, de nu, e rău de tine!
Prepeleac se uită la cruce, se uită la drac și la bani… dă
din umere ș-apoi zice:
— Aveți noroc, spurcaților, că-mi sunt mai dragi banii
decât pustnicia, că v-aș arăta eu vouă!
Dracul răspunde: — Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul ia –
dului; ci mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi.
Apoi lasă banii și se întoarnă în heleșteu, unde găsește pe
Scaraoschi tare mâhnit pentru perderea unei comori așa demari, cu care ar ﬁ putut dobândi o mulțime de suﬂete.
Prepeleac, în acest timp, se chitea cum ar face să vadă
banii acasă la dânsul.
— Bun! zise Dănilă. Nici asta nu se iè din drum. Tot
mănăstiri să croiești, dacă vrei să te bage dracii în samă,să-ți vie cu banii de-a gata la picioare și să te facă putredde bogat!
Pe când se îngrijea el cum să ducă banii acasă, iaca un
alt drac din iaz i se înfățișează înainte, zicându-i:
— Măi omule! Stăpânu-meu s-a răzgândit; el vrea mai
întăi să ne cercăm puterile ș-apoi să iei banii.
„Ia, acu-i acu!“ zise Prepeleac în gândul său, oftând.
Dar este o vorbă: tot bogatul minteos și tânărul frumos.Dănilă mai prinsese acum la minte.
— Puterile? Ei, cum și în ce fel?128 POVEȘTI

— Iaca cum: dintru-ntăi și dintru-ntăi, care dintre noi
amundoi a lua iapa ta în spate și va încunjura iazul de trei
ori, fără s-o puie jos și să se răsuﬂe, ai aceluia să ﬁe banii.
Și cum zice, umﬂă dracul iapa în cârcă și într-o clipă
încunjură iazul de trei ori. Prepeleac, văzând atâta puteredin partea dracului, nu-i prea veni la socoteală, dar tot îșiținu ﬁrea și zise:
— Măi Michiduță! doar eu te credeam mai tare decât
ești! Așa-i că tu ai luat iapa în spate? Însă eu ți-oiu lua-onumai între picioare; și îndată se și azvârle pe iapă șiîncunjură iazul de trei ori, fără să se răsuﬂe.
Dracul atunci se miră mult de asta și, neavând ce mai
zice, iscodi alta.
— Acum să ne întrecem din fugă, zise el.— Măi Michiduță! da’ cu mine ți-ai găsit că poți tu să
te întreci din fugă?
— D-apoi cu cine?— Vină încoace, să-ți arăt eu cu cine!Apoi merge împreună cu dracul în niște porumbrei,
unde vede un iepure dormind, și i-l arată.
— Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos și mititel?— Văd.— Acela-i copilul meu cel mai mic. Aține-te! Și când
l-oiu trezi din somn, să te iei după el. Și-odată și strigă: u!ta! na! na! na!…
Atunci iepurele sare, și dracul după el. Fug ei cât fug,
și de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Pănă acumtoți râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă și el dedracul. Pe când Dănilă se ținea cu mâna de inimă, râzândde prostia dracului, iaca și acesta se înturna gâfuind.
— Mă! da’ sprinten și sprințăroiu copil mai ai, drept
să-ți spun! Când aproape-aproape să pun mâna pe dânsul,i-am pierdut urma, și să te duci, duluță!DĂNILĂ PREPELEAC 129

— Samănă tătăne-său, sireicanul! zise Dănilă. Ei? mai
ai poftă să te întreci și cu mine?
— Ba mai pune-ți pofta-n cuiu!… Mai bine să ne în –
trecem din trântă.
— Din trântă? Doar de ți-e greu de viață. Mă! tot am
auzit din bătrâni că dracii nu-s proști; d-apoi, cum văd
eu, tu numai nu dai în gropi, de prost ce ești. Ascultă! Euam un unchi bătrân de 999 de ani și 52 de săptămâni; șide-l vei putè trânti pe dânsul, atunci să te încerci și cu mine,dar cred că ți-a da pe nas.
Zicând aceste, pornește înainte și face semn dracului cu
mâna, să vie după el. În fundul pădurii, sub niște stânci, seaﬂa o bizunie de urși, peste care dăduse Prepeleac, um –
blând câteodată, ca pustnic ce se găsea, după vlăstari sălba –
tici și după zmeură. Ajungând ei aproape, Dănilă zise:
— Iaca locașul unchiului meu. Întră înlăuntru; ai să-l
găsești dormind în cenușă, cu nasul în tăciuni. De vorbit,nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut mai binede o mie de ani.
Dracul, când n-are ce face, știți ce face… Întră înlă –
untru și începe a-și purta codița cea bârligată pe la nasuluncheșului. Atâta i-a trebuit lui moș Ursilă, ș-apoi las’ pedânsul! Deodată sare mânios din bârlog, haț! draculsubsuoară și-l strânge cu atâta putere, de era să-și deie su -ﬂetul, și ochii i-au ieșit afară din cap cât cepele de mari.
— Na! nu cauți, ș-o găsești, zise Dănilă, care privea de
departe vălmășagul acesta și se strica de râs. Dar nu știu ceface dracul, că face el ce face, și cu mare greu scapă dinlabele lui moș Ursilă. Dănilă, cum vede pe drac scăpat,bun teafăr… se face că-l scoate.
— Ia las’, măi omule, las’! nu-ți mai face obraz. Dacă ai
știut că ai un moș așa de grobian, pentru ce m-ai îndemnatsă mă lupt cu el?130 POVEȘTI

— Da’ ce? Nu ți-a plăcut? Hai și cu mine!
— Cu tine, și numai cu tine, m-oi întrece din chiuit;
și care-a chiui mai tare, acela să ieie banii.
— Bun!… zise Dănilă în gând; las’ că te-oiu chiui eu!
Măi Michiduță! Ia chiuie tu întăi, ca să aud cum chiui.
Atunci dracul se crăcește c-un picior la asﬁnțit și cu
unul la răsărit, s-apucă zdravăn cu mânile de torțile ceriu -lui, cască o gură cât o șură, și, când chiuie o dată, se cutre –
mură pământul, văile răsună, mările clocotesc și peștii dinele se sperie; dracii ies afară din iaz câtă frunză și iarbă! Șioleacă numai de nu s-a risipit bolta cerului. Dănilă însăședea călare pe burduful cu bani și, ținându-și ﬁrea, zise:
— Mă! da’ numai așa de tare poți chiui? Eu mai nu
te-am auzit. Mai chiuie o dată!
Dracul chiuie și mai grozav. — Tot nu te-am auzit. Încă o dată!Dracul chiuie ș-a treia oară, așa de tare, de credeai că
s-a rupt ceva într-însul.
— Acum nu te-am auzit nici atâta… Așa-i c-a venit și
rândul meu?
— Mai așa!— Măi Michiduță! când oiu chiui eu, ai să asurzești
ș-au să-ți sară creierii din cap. Înțeles-ai tu? Însă eu îțipriesc bine, dacă-i vrè să mă asculți.
— În ce fel?— Ia să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar, dacă vrei
să mai trăiești.
— Leagă-mi ce știi și cu ce știi, numai să nu mor!Atunci Dănilă leagă strâns c-un ștergar gros de câlți
ochii și urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi iè o dru -ghineață groasă de stejar în mână, căci, cât era de pustnicDănilă, tot mai mult se bizuia pe drughineață decât însfânta cruce, și pâc! la tâmpla dracului cea dreaptă, una! DĂNILĂ PREPELEAC 131

— A… leu! destul! Nu mai chiui!
— Ba nu! stai, Sarsailă! tu cum ai chiuit de trei ori?
Trosc! și la stânga una!
— Va… leu! destul!— Ba nu-i destul! și-i mai trage și-n numele tatălui una!— A… uleo! strigă dracul îngrozitor și cu ochii legați,
cum era, văicărându-se grozav și zvârcolindu-se ca șarpele,se aruncă în iaz, spunând lui Scaraoschi cele întâmplate șică nu-i de șuguit cu vrăjitorul acesta.
Dănilă însă ofta din greu lângă burduful cu banii și se
tot frământa cu gândul ce-i de făcut. Când, iaca al treileadrac i se înfățișează înainte, c-un buzdugan strașnic demare în mână, pe care îl trântește la pământ și zice:
— Măi omule! ia, acum să te văd! Cine-a azvârli buz –
duganul ista mai tare în sus, ai aceluia să ﬁe banii.
„Na! Dănilă, zice el în gândul său, așă-i c-ai sfeclit-o?“ Dar vorba ceea: „Nevoia învață pe cărăuș“. — Ia zvârle-l tu întâi, măi dracule!Atunci dracul iè buzduganul de coadă, și când îl zvârle,
se suie așa de tare, de nu se mai vede; și abia după trei zileși trei nopți, căzând jos, cu mare strășnicie s-a cufundat înfundul pământului, de s-au zguduit temeliile lumii!
— Ia azvârle-l și tu acum, zise dracul îngâmfat.— L-oiu zvârli eu, nu te îngriji, dar scoate-l mai întăiu
la fața pământului, cum a fost și la tine.
Dracul ascultă și-l scoate.— Haiti! mai răpede, mai răpede, că n-am timp de
așteptat…
— Mai îngăduiește puțin, tartarule, că nu te trag
copiii de poale!
Dracul îngăduie, căci n-are încotro.Nu trecu mult și ziua se călători. Cerul era limpede, și
luceferii sclipitori râdeau la stele, iară luna, scoțând capulde după dealuri, se legăna în văzduh, luminând pământul.132 POVEȘTI

— Da’ nu-l mai zvârli, omule?
— Ba am să-l zvârl de-acum; dar îți spun dinainte, să
te ștergi pe bot despre dânsul.
— De ce?— Iaca de ce: vezi tu colo în lună niște pete?— Le văd.— Acolo-s frații mei din ceea lume. Și, Doamne, mare
nevoie mai au de fer, ca să-și potcovească caii. Ui’-te bineși vezi cum îmi fac semn cu mâna, să le dau buzduganulista; ș-odată și pune mâna pe dânsul.
— Stăi, nepriceputule, că buzduganul ista îl avem
lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem danici pentru toată lumea; ș-odată-i și smuncește buzduganuldin mână, și fuga cu el în iaz, spunând lui Scaraoschi ceera să pățească cu buzduganul.
Atunci Scaraoschi, îngrijit și mânios grozav, chemă
înaintea sa pe toată drăcimea și bătu din picior, strigând:
— Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi care să
meargă și să afurisească pe acest proclet și vrăjmaș cumplit.
Pe loc și vine unul înaintea sa, tremurând. — Să trăiți, mârșăvia-voastră! Eu mă duc să îndeplinesc
nelegiuita voastră poruncă.
— Mergi! și dacă-i ﬁ meșter și-i izbuti, să știi c-am să
te fac mai mare.
Atunci dracul pornește c-o falcă-n cer și cu una-n
pământ, și într-o clipă și ajunge la pustnicul Dănilă.
— Măi omule, zise dracul. Tu, cu șmichiriile tale, ai
tulburat toată drăcimea; da’ acuși am să te vâr și eu întoate grozile morții! Hai să ne blăstămăm, și care dintrenoi amândoi a ﬁ mai meșter, acela să ieie banii!
Ș-odată și-ncepe dracul a boscorodi din gură și a des –
cânta, că nu știu ce face, de-i pocnește lui Dănilă un ochiudin cap. Săracul Prepeleac! se vede că i-a fost scris tot el săDĂNILĂ PREPELEAC 133

răs plătească și păcatele iepei frăține-său, a caprei, ale
gânsacului logodit și ale boilor uciși în pădure. Pesemneblăstămul gâștelor văduvite l-a ajuns, sărmanul!
Doamne! Multe mai are de pătimit un pustnic adevărat
când se depărtează de poftele lumești și se gândește la
fapte bune!… Prepeleac pustnicul se stricase acum de tot
cu dracul…Ș-apoi ce este mai gingaș decât ochiul? Dănilăcrăpa de durere! dar, oricât îl durea de tare, el tot își ținuinima cu dinții și zise:
— Nu mă sparii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat
ce ești! Am să te fac să-ți muști mânile și să mă pomeneștiîn toată viața ta!
— Dă, dă, nu mai dondăi atâta din gură și blastămă și
tu acum, să te văd cât ești de meșter.
— Ai să iei burdufu cu bani în spate și ai să mergi la casa
mea, căci blăstămurile părințești nu-s la mine. Înțeles-ai?
Și, cum zice, încalecă și Dănilă pe burduf; iară dracu-i
umﬂă în spate și zboară iute ca gândul taman la casa luiDănilă Prepeleac.
Copiii și nevasta lui, când au văzut un bivol zburând pe
sus, au rupt-o de fugă, înspăimântați. Dănilă însă a înce puta-i striga pe nume; și ei, cunoscând glasul lui, s-au oprit.
— Dragii tatei, băieți! Ia veniți încoace și aduceți cu
voi și blăstămurile părințești! ragila și peptenii de peptănatcâlți!
Băieții încep a curge toți, care dincotro, cu blăstemurile
părințești în mână. Îi venise acum și lui Dănilă apa lamoară.
— Puneți mâna, copii, pe jupânul ista, și începeți a-l
blăstăma cum îți ști voi mai bine, ca să-i placă și dumisale.
Atunci lasă pe copii, că și dracul fuge de dânșii. Au
tăbărât cu toții pe dânsul și l-au schingiuit după placul luiDănilă. Ș-au început dracul a țipa cât îi lua gura; și scăpând134 POVEȘTI

cu mare greu din mânile lor, hârșcâit și stâlcit cum era, a
lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați după ceilalți.
Iară Dănilă Prepeleac, nemaiﬁind supărat de nimene
și scăpând deasupra nevoiei, a mâncat și a băut și s-adesfătat pănă la adânci bătrânețe, văzându-și pe ﬁii ﬁilorsăi împrejurul mesei sale.DĂNILĂ PREPELEAC 135

Povestea porcului
CICĂ ERA ODATĂ O BABĂ ȘI UN MOȘNEAG: MOȘNEAGUL
de-o sută de ani, și baba de nouăzeci; și amundoi bătrânii
aceș tia erau albi ca iarna și posomorâți ca vremea cea readin pricină că nu aveau copii. Și, Doamne! tare mai eraudoriți să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica și noaptea demare, ședeau singurei ca cucul și le țiuia urechile, de urâtce li era. Și apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofalămare nu era de dânșii: un bordeiu ca vai de el, niște țoalerupte, așternute pe lăiți, și atâta era tot. Ba, de la o vremeîn coace, urâtul îi mânca și mai tare, căci țipenie de om nuli deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!
În una din zile, baba oftă din greu și zise moșneagului: — Doamne, moșnege, Doamne! De când suntem noi,
încă nu ne-a zis nime tată și mamă! Oare nu-i păcat deDum nezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casafără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!
— Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui
Dumnezeu?
— Așa este, moșnege, văd bine; dar, pănă la una, la
alta, știi ce-am gândit eu astă-noapte?
— Știu, măi babă, dacă mi-i spune.— Ia, mâne dimineață, cum s-a amiji de ziuă, să te scoli
și să apuci încotro-i vedè cu ochii; și ce ți-a ieși înainte

întăi și-ntăi, dar a ﬁ om, da’ șerpe, da’, în sfârșit, orice altă
jivină a ﬁ, pune-o în traistă și o adă acasă; vom crește-o șinoi cum vom putè, și acela să ﬁe copilul nostru.
Moșneagul, sătul și el de-atâta singurătate și dorit să
aibă copii, se scoală a doua zi des-dimineață, își iè traistaîn băț și face cum i-a zis baba… Pornește el și se duce totînainte pe niște ponoare, pănă ce dă peste un bulhac. Șinumai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezecepurcei, care ședeau tologiți în glod și se păleau la soare.Scroafa, cum vede pe moșneag că vine asupra ei, îndatăîncepe a grohăi, o rupe de fugă, și purceii după dânsa.Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos și mairăpciugos, neputând ieși din glod, rămase pe loc.
Moșneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, așa
plin de glod și de alte podoabe cum era, și pornește cudânsul spre casă.
— Slavă ție, Doamne! zise moșneagul, că pot să duc
babei mele o mângăiere! Mai știu eu? Poate ori Dumnezeu,ori dracul i-a dat în gând ieri noapte de una ca asta.
Și cum ajunge-acasă, zice: — Iaca, măi băbușcă, ce odor ți-am adus eu! Numai
să-ți trăiască! Un băiet ochios, sprâncenat și frumușel denu se mai poate. Îți samănă ție, ruptă bucățică!… Acumpune de lăutoare și grijește-l cum știi tu că se grijescbăieții: că, după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul!
— Moșnege, moșnege! zise baba, nu râde, că și aceas –
ta-i făptura lui Dumnezeu; ca și noi… Ba poate… și mainevinovat, sărmanul!
Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leșie, pregă –
tește de scăldătoare și, ﬁindcă știa bine treaba moșitului,lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaițpe la toate încheieturile, îl strânge de nas și-l sumuță, casă nu se dioache odorul. Apoi îl peaptănă și-l grijește așaPOVESTEA PORCULUI 137

de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală; și cu tărâțe,
cu cojițe, purcelul începe a se înﬁripa și a crește văzând cuochii, de-ți era mai mare dragul să te uiți la el. Iară babanu știa ce să mai facă de bucurie că are un băiet așa dechipos, de hazliu, de gras și învălit ca un pepene. Să-i ﬁ zis
toată lumea că-i urât și obraznic, ea ținea una și bună, căbăiet ca băietul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru erababa cu inima jignită: că nu putea să le zică tată și mamă.
Într-una din zile, moșneagul voiește a merge la târg să
mai cumpere câte ceva.
— Moșnege, zise baba, nu uita să aduci și niște roș –
cove pentru ist băiet, că tare-a ﬁ dorit, mititelul!
— Bine, măi babă. Dar în gândul său: „Da’ mânca-l-ar
brânca să-l mănânce, surlă, că mult mă mai înăduși cu
dânsul. De-am avè pâne și sare pentru noi, da’ nu să-l maiîndop și pe dânsul cu bunătăți… Când m-aș potrivi eubabei la toate cele, apoi aș lua câmpii!“
În sfârșit, moșneagul se duce la târg, târguiește el ce are
de târguit și, când vine acasă, baba îl întreabă, ca totdeauna:
— Ei, moșnege, ce mai știi de pe la târg?— Ce să știu, măi babă? Ia, nu prea bune vești: împăra –
tul vrea să-și mărite fata.
— Și asta-i veste rea, moșnege? — D-apoi îngăduiește puțin, măi babă, că nu-i numa
atâta, că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vârfulcapului. Și când ți-oiu spune pănă la sfârșit, cred că ți s-aîncrâncina și ție carnea pe tine.
— Da’ de ce, moșnege? Vai de mine!
— D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat
de știre, prin crainicii săi, în toată lumea, că oricine s-a aﬂasă-i facă, de la casa aceluia și pănă la curțile împărătești, unpod de aur pardosit cu petre scumpe și fel de fel de co paci,pe de-o parte și pe de alta, și în copaci să cânte tot felul depăseri, care nu se mai aﬂă pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba138 POVEȘTI

cică-i mai dă și jumătate din împărăția lui. Iară cine s-a
bizui să vină ca s-o ceară de nevastă și n-a izbuti să facă po -dul, așa cum ți-am spus, aceluia pe loc îi și taie capul. Și cicăpănă acum o mulțime de feciori de crai și de împărați, cinemai știe de pe unde au venit, și nici unul din ei n-a făcutnici o ispravă; și împăratul, după cum s-a hotărât, pe toți i-atăiat, fără cruțare, de le plânge lumea de milă. Apoi, măibabă, ce zici? bune vești sunt aceste? Ba și împăratul cică s-abolnăvit de supărare!
— Of! moșnege, of! boala împăraților e ca sănătatea
noastră! Numai despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi serupe inima din mine, că mare jale și alean or ﬁ mai ducândmamele lor pentru dânșii! Mai bine că al nostru nu poatevorbi și nu-l duce capul, ca pe alții… la atâtea iznoave.
— Bune-s și acestea, măi babă; da’ bună ar ﬁ și aceea
când ar avè cineva un fecior care să facă podul și să ieie pefata împăratului, că știu c-ar încăleca pe nevoie și, Doamne!mare slavă ar mai dobândi în lume!
Când vorbeau bătrânii, purcelul ședea în culcuș, într-un
cotlon sub vatră, cu râtul în sus și, uitându-se țintă în ochiilor, asculta ce spun ei și numai pufnea din când în când.Și cum sfătuiau bătrânii, ei în de ei, despre acestea, numaiiaca se aude sub vatră: „Tată și mamă! eu îl fac“. Babaatunci a amețit de bucurie, moșneagul însă, gândind că-i
Uci gă-l-crucea, s-a spăriet și, uimit, se uita prin bor deiu întoate părțile, să vadă de unde a ieșit acel glas; dar, nevăzândpe nime, și-a mai venit în sine. Însă godacul iar a strigat:
— Tată, nu te înfricoșa, că eu sunt! Ci trezește pe mama
și du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul.
Moșneagul atunci zise îngăimat: — D’apoi ai să-l poți face, dragul tatei?— Despre asta n-aibi grijă, tată, că ești cu mine. Numai
du-te și vestește împăratului ce-am spus eu!POVESTEA PORCULUI 139

Baba, atunci, venindu-și în sine, sărută băietul și-i zise:
— Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie,
și pe noi să ne lași, tocmai acum, străini, cu inima arsă șifără nici un sprijin!
— Nu te îngriji, mămucă, de feliu; că trăind și nemu –
rind ai să vezi cine sunt eu.
Atunci moșneagul, nemaiavând ce zice, își peaptănă
barba frumos, iè toiagul bătrânețelor în mână, apoi iese dincasă și pornește spre împărăție și, cum ajunge în târg, seduce cu pieptul deschis drept la palatul împăratului. Unstrăjer, cum vede pe moșneag că stă pe-acolo, îl întreabă:
— Da’ ce vrei, moșule!— Ia, am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde
că i-a face podul.
Străjerul, știind porunca, nu mai lungește vorba, ci iè
moșneagul și-l duce înaintea împăratului. Împăratul, vă –
zând pe moșneag, îl întreabă:
— Ce voiești de la mine, moșule?— Să trăiți mulți ani cu bine, luminate și preaputernice
împărate! Fecioru-meu, auzind că aveți fată de măritat, m-atrimis, din partea lui, ca să aduc la cunoștința măriei-voas -tre că el, cică, poate să vă facă podul.
— Dacă poate să-l facă, facă-l, moșnege; și atunci fata
și jumătate din împărăția mea ale lui să ﬁe. Iară de nu,atunci… poate-i ﬁ auzit ce-au pățit alții, mai de viță decâtdânsul?! Dacă te prinzi așa, apoi mergi de-ți adă feciorulîncoace. Iară de nu, caută-ți de drum și nu umbla cugărgăunii în cap.
Moșneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului,
se pleacă pănă la pământ; apoi iese și pornește spre casă, casă-și aducă feciorul. Și, cum ajunge acasă, spune fecioru-săuce a zis împăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începea zburda prin bordeiu, dă un ropot pe sub laiți, mai răs -toarnă câteva oale cu râtul și zice: 140 POVEȘTI

— Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul!
Baba, atunci, începe a se boci și a zice: — Se vede că eu nu mai am parte în lumea asta de ni –
mica! Pănă acum m-am chinuit de l-am crescut și l-amscos din toată nevoia, și acum… parcă văd c-am să rămânfără dânsul! Și, tot bocind ea, o apucă leșin de supărare.
Iar moș neagul, de cuvânt; pune cușma pe cap, o în –
deasă pe ure chi, își iè toiagul în mână, iese din casă și zice:
— Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mâne-ta.Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub
lăiți, apoi se iè după moșneag și, cât colè, mergea în urmalui, grohăind și mușluind pe jos, cum e treaba porcului.Abiè ajung ei la porțile palatului împărătesc, și străjerii,cum îi văd, încep a se uita unul la altul și a bufni de râs.
— Da’ ce-i acesta, moșule? zise unul din ei.— D’apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face
podul împăratului.
— Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai
trebuie! zise un străjer bătrân; se vede că ți-ai urât zilele!
— Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i este pus, și tot
de-o moarte are să moară cineva.
— D-ta, moșule, cum vedem noi, cauți pricina ziua-mia –
za-mare, cu lumânare, ziseră străjerii.
— D-apoi asta nu vă privește pe d-voastre; ia, mai bine
păziți-vă gura și dați de știre împăratului c-am venit noi,răspunse moșneagul.
Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul și strâng și ei
din umere, apoi unul din ei vestește împăratului despre ve –
nirea noilor pețitori, moșneagul cu purcelul său! Atunciîmpăratul îl cheamă înaintea sa. Moșneagul, cum întră, sepleacă pănă la pământ și stă la ușă, smerit. Iară purcelul calcăînainte pe covoare, grohăind, și începe a mușlui prin casă.
Atunci împăratul, văzând așa mare obrăznicie, pe de-o
parte i-a venit a râde, iară pe de alta se tulbură grozav și zise: POVESTEA PORCULUI 141

— Da’ bine, moșnege, când ai venit în cela rând,
parcă erai în toată mintea; dar acum unde te visezi, de
umbli cu porci după tine? Și cine te-a pus la cale să măiei tocmai pe mine în bătaie de joc?
— Ferească Dumnezeu, înălțate împărate, să cuget eu,
om bătrân, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare, lumi -narea-voastră, că acesta mi-i ﬂăcăul, despre care v-amspus mai dăunăzi că m-a trămis la măria-voastră, dacă vămai aduceți aminte.
— Și el are să-mi facă podul?— D-apoi așa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el,
măria-ta!
— Hai! ie-ți porcul de-aici și ieși afară! Și dacă pănă
mâne dimineață n-a ﬁ podul gata, moșnege, are să-țisteie capul unde-ți stau talpele. Înțelesu-m-ai?
— Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă
s-a întâmpla – să nu bănuiți, puternice împărate! – dupădorința luminării-voastre, apoi atunci să ne trimitețicopila acasă.
Și zicând aceste, se pleacă după obiceiu, își iè purcelul,
iese și pornește spre casă, urmat de câțiva ostași, în pazacărora l-a dat împăratul pănă a doua zi, ca să vadă ce poateﬁ una ca asta. Căci multă vorbă, mult râs și mare nedu -merire se mai făcuse la palat și în toate părțile despre oastfel de batjocură nemaipomenită.
Și, cătră sară, ajungând moșneagul și cu purcelul acasă,
pe babă o apucă un tremur, de spaimă, și începe a se văi -căra și a zice:
— Vai de mine, moșnege! da’ ce foc mi-ai adus la
casă? Mie ostași îmi trebuiesc?
— Încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale;
m-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclaurisă-ți aduc copii de suﬂet. Și acum, iaca în ce chichion am142 POVEȘTI

întrat! Că n-am adus eu ostașii, ci ei m-au adus pe mine.
Și capului meu se vede că pănă mâne dimineață i-a fostscris să mai steie unde stă!
Purcelul însă umbla mușluind prin casă după mâncare
și nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moșnegiis-au ciondănit cât s-au mai ciondănit și, cât erau ei de în -grijiți, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suitbinișor pe laiță, a spart o fereastră de bărdăhan și, suﬂândo dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bor -deiul moșneagului, care acum nu mai era bordeiu, și pănăla palatul împăratului. Și podul, cu toate cele poruncite,era acum gata. Iară bordeiul moșneagului se prefăcuseîntr-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Și,deodată, baba și moșneagul se trezesc îmbrăcați în porﬁrăîmpărătească, și toate bunătățile de pe lume erau acum înpalaturile lor. Iară purcelul zburda și se tologea numai pecovoare, în toate părțile.
Tot în acea vreme, și la împărăție strașnică zvoană s-a
făcut, și însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzând aceastămare minune, grozav s-au spăriet, și temându-se împăratulsă nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat și a găsit cucale să dea fata după feciorul moșneagului și de îndată a șitrimis-o. Căci și împăratul, cât era de împărat, le dăduseacum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica!
Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata
împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut pala -turile și socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a în -cremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umere, a zisîn inima sa: „Dacă așa au vrut cu mine părinții și Dum -nezeu, apoi așa să rămâie.“ Și s-a apucat de gospodărie.
Purcelul toată ziua mușluia prin casă, după obiceiul
său, iară noaptea, la culcare, lepăda pelea cea de porc șirămânea un fecior de împărat foarte frumos! Și n-a trecutPOVESTEA PORCULUI 143

mult, și nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era
acum așa de urât ca dintăi.
La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă
de dor, s-a dus să-și mai vadă părinții; iară pe bărbat l-a
lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinții,cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare și, între -bând-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa.Atunci împăratul a început s-o sfătuiască, zicând:
— Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i
faci vrun neajuns, ca să nu pățești vreo nenorocire! Căci,după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a ﬁ el, are mareputere. Și trebuie să ﬁe ceva neînțeles de mintea noastră,de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească!
După aceasta au ieșit amundouă împărătesele în gră –
dină ca să se primble. Și aici, mama sfătui pe fată cu totulde alt fel:
— Draga mamei, ce fel de viață ai să mai duci tu dacă
nu poți ieși în lume cu barbatul tău? Eu te sfătuiesc așa: săpotrivești totdeauna să ﬁe foc zdravăn în sobă și, când aadormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc și s-o dai înfoc, ca să ardă, și atunci ai să te mântui de dânsa!
— Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit în cap
de una ca asta.
Și cum s-a întors împărăteasa cea tânără sara acasă, a și
poruncit să-i facă un foc bun în sobă. Și când dormea băr –
batu-său mai bine, ea a luat pielea cea de porc, de unde opunea el, și a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dânsa au în –
ce put a pârâi și pelea a sfârâi, prefăcându-se în cioric ars șiapoi în scrum; și a făcut în casă o duhoare așa de grozavă,încât bărbatul pe loc s-a trezit înspăimântat, a sărit drept înpicioare și s-a uitat cu jale în sobă. Și când a văzut aceastămare nenorocire, a lăcrimat, zicând: 144 POVEȘTI

— Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a în –
vățat cineva, rău ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău,
rău cap ai avut!
Atunci ea deodată s-a văzut încinsă peste mijloc cu un
cerc zdravăn de ﬁer. Iară bărbatu-său i-a zis:
— Când voiu pune eu mâna mea cea dreaptă pe mij –
locul tău, atunci să plesnească cercul acesta, și numai atuncisă se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfa -turile altora, de ai nenorocit și căzăturile ieste de bătrâni, m-ainenorocit și pe mine și pe tine deodată! Și dacă vei avea când -va nevoie de mine, atunci să știi că mă cheamă Făt-Fru mos și
să mă cauți la Mănăstirea-de-Tămâie.
Cum a sfârșit de zis aceste, deodată s-a stârnit un vânt
năpraznic, și, venind un vârtej înfricoșat, a ridicat pe gine –
rele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. Atunci podulcel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ces-a făcut. Iară palatul în care ședeau moșnegii și cu nora, cutoate bogățiile și podoabele din el, s-a schimbat iarăși însărăcăciosul bordeiu al moșneagului, de mai nainte. Atuncibătrânii, văzând astă mare nenorocire și pe nora lor în așahal, au început a o mustra, cu lacrimi în ochi, și a-i zice cuasprime să se ducă unde știe, că ei n-au cu ce s-o ție.
Ea, văzându-se acum așa de nenorocită și horopsită, ce
să facă și încotro s-apuce? Să se ducă la părinți? Se temea deasprimea tată-său și de șugubața defăimare a oamenilor! Sărămâie pe loc? Nu avea cele trebuitoare și-i era lehamite demustrările socrilor. În sfârșit, s-a hotărât a se duce în toatălumea, să-și caute bărbatul. Și hotărându-se astfel, a zisDoamne-ajută! și a pornit încotro a văzut cu ochii. Și amers ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, pănăce a ajuns într-un loc sălbatic și cu totul necunoscut. Șiaici, văzând o căsuță tupilată și acoperită cu mușchiu, carePOVESTEA PORCULUI 145

mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se
aude dinlăuntru un glas de femeie bătrână, zicând:
— Cine-i acolo?
— Eu sunt, un drumeț rătăcit.— De ești om bun, aproape de chilioara mea; iară de
ești om rău, departe de pe locurile aceste, că am o cățea cudinții de oțel și, de i-oiu da drumul, te face mii și fărâme!
— Om bun, măicuță!Atunci i se deschide poarta și drumeața întră înlăuntru.— Da’ ce vânt te-a adus și cum ai putut răzbate prin
aceste locuri, femeie, hăi? Că pasere măiastră nu vine peaici, necum om pământean.
Atunci drumeața a oftat din greu și a zis: — Ia, păcatele mele m-au adus, măicuță. Caut Mănăs –
tirea-de-Tămâie și nu știu în care parte a lumii se aﬂă!
— Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit
tocmai la mine. Eu sunt Sfânta Mercuri, de-i ﬁ auzit denumele meu.
— De nume am auzit, măicuță, dar că te aﬂi în lumea
asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată.
— Vezi? Tot de noroc să se plângă omul!Apoi Sfânta Mercuri a strigat o dată cu glas puternic, și
pe loc s-au adunat toate jivinele din împărăția ei; și, în -trebându-le despre Mănăstirea-de-Tămâie, au răspunstoate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se denumele ei. Sfânta Mercuri, auzind aceste, s-a arătat cu marepărere de rău, dar, neavând nici o putere, a dat drumețeiun corn de prescură și un păhăruț de vin, ca să-i ﬁe pentruhrană la drum; și i-a mai dat încă o furcă de aur, caretorcea singură, și i-a zis cu bineșorul: „Păstreaz-o, că ți-aprinde bine la nevoie“. Apoi a îndreptat-o la soră-sa ceamai mare, la Sfânta Vineri.
Și drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin
locuri sălbatice și necunoscute, pănă ce cu mare greu ajun -146 POVEȘTI

se la Sfânta Vineri. Și aici i s-a întâmplat ca și la Sfânta
Mercuri: numai că Sfânta Vineri i-a mai dat și ea un cornde prescură, un păhăruț de vin și o vârtelniță de aur caredepăna singură; și a îndreptat-o și ea cu multă bunătate șiblândeță la soră-sa cea mai mare, la Sfânta Duminecă. Și deaici drumeața, pornind chiar în acea zi, a mers iarăși un ande zile prin niște pustietăți și mai grozave decât cele depănă aici. Și ﬁind însărcinată pe al treilea an, cu mare greu –
tate a putut să ajungă și pănă la Sfânta Duminecă. Și SfântaDuminecă a primit-o cu aceeași rânduială și tot așa de bine
ca și surorile sale. Și făcându-i-se milă de această nenorocităși struncinată ﬁință, a strigat și Sfânta Duminecă o dată, câta putut, și îndată s-au adunat toate vietățile: cele din ape,cele de pe uscat și cele zburătoare. Și atunci ea le-a întrebatcu tot dinadinsul dacă știe vreuna din ele în care parte alumii se aﬂă Mănăstirea-de-Tămâie. Și toate au răspuns, cadintr-o singură gură, că nu li s-au întâmplat să audă măcarvorbindu-se vreodată despre aceasta. Atunci Sfânta Duminecăa oftat din adâncul inimei, s-a uitat galiș la nenorocitadrumeață și i-a zis:
— Se vede că vrun blăstăm al lui Dumnezeu, sau altă –
ceva, așa trebuie să ﬁe, de nu ai parte de ceea ce cauți, ﬁica
mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă și demine, și oricât ai voi tu și oricare altul să mai meargăînainte de aici, este cu neputință.
Și atunci, numai iaca un ciocârlan șchiop se vede ve –
nind, cât ce putea; și, șovâlc, șovâlc, șovâlc! se înfățișeazăînaintea Sﬁntei Dumineci. Atunci ea îl întreabă și pe acesta:
— Tu, ciocârlane, nu cumva știi unde se aﬂă Mănăs –
tirea-de-Tămâie?
— Da’ cum să nu știu, stăpână? Că doar pe-acolo m-a
purtat dorul, de mi-am frânt piciorul.POVESTEA PORCULUI 147

— Dacă-i așa, apoi acum îndată iè pe această femeie,
du-o numaidecât acolo, cum îi ști tu, și povățuiește-o cum
a ﬁ mai bine.
Atunci ciocârlanul, oftând, a răspuns cu smerenie: — Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre,
stăpână, deși este foarte cu anevoie de mers pănă acolo.
Apoi Sfânta Duminecă a dat și ea drumeței un corn de
prescură și un păhăruț de vin, ca să-i ﬁe pentru hrană pănăla Mănăstirea-de-Tămâie; și i-a mai dat o tipsie mare de aurși o cloșcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, și cu puii totde aur, ca să-i prindă bine la nevoie; și apoi a dat-o pe samaciocârlanului, care îndată a și pornit, șovâlcâind. Și cândciocârlanul pe jos, când drumeața pe sus, când ea pe jos,când el pe sus. Și când biata drumeață nu mai putea nici pesus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarelesale și o ducea. Și tot așa mergând ei încă un an de zile, cumare greutate și zdruncen, au trecut peste nenu mărate țăriși mări, și prin codri și pustietăți așa de îngrozi toare, în carefojgăiau bălauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi făr –
măcători, vidre câte cu douăzeci și patru de capete și altămul țime nenumărată de gângănii și jigănii în spăimântătoare,
care stăteau cu gurile căscate, numai și numai să-i înghită;despre a cărora lăcomie, viclenie și rău tate nu-i cu putințăsă povestească limba omenească.
Și, în sfârșit, după atâta amar de trudă și primejdii, cu
mare ce au izbutit să ajungă la gura unei peșteri. Aici călă –
toarea s-a suit iarăși pe aripile ciocârlanului, din care abiamai putea fâlfâi, și el și-a dat drumul cu dânsa pe o altălume, unde era un raiu, și nu altăceva!
— Iaca Mănăstirea-de-Tămâie! zise ciocârlanul. Aici
se aﬂă Făt-Frumos, pe care îl cauți tu de-atât amar devreme. Nu cumva ți-i cunoscut ceva pe aici?
Atunci ea, deși îi fugeau ochii de atâtea străluciri, se uită
mai cu băgare de samă și îndată cunoaște podul cel minu -148 POVEȘTI

nat din ceea lume și palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos
așa de puțin, și îndată i se umplură ochii de lacrimi debucurie.
— Mai stăi! și nu te bucura așa degrabă, că încă ești
nemernică pe aceste locuri și tot n-ai scăpat de primejdii,zise ciocârlanul.
Îi arată apoi o fântână, unde trebuia să se ducă trei zile
de-a rândul; îi spune cu cine are să se întâlnească și ce săvorbească; o povățuiește ce să facă, rând pe rând, cu furca,cu vârtelnița, cu tipsia și cu cloșca cu puii de aur dăruite ei
de cele trei surori: Sfânta Mercuri, Sfânta Vineri și SfântaDuminecă.
Apoi, luându-și ziua bună de la călătoarea încredințată
lui, iute se întoarnă înapoi, zburând neîncetat de frică sănu-i mai rupă cineva și celalalt picior. Iară nemernicadrumeață, lăcrimând, îl petrecea cu ochii în zbor, mergândspre fântâna ce-i arătase el.
Și cum ajunge la fântână, scoate mai întâi furca, de
unde o avea strânsă, și apoi se pune jos să se odihnească.Nu trece mult și, viind o slujnică să ieie apă, cum vede ofemeie necunoscută și furca cea minunată torcând singurăﬁre de aur, de mii de ori mai subțiri decât părul din cap,fuga la stăpână-sa și-i dă de veste!
Stăpâna acestei slujnice era viespea care înălbise pe
dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăji -toare strașnică, care închega apa și care știa toate drăcăriilede pe lume. Dar numai un lucru nu știa hârca: gândulomului. Talpa-iadului, cum aude despre această minunăție,trimite slujnica degrabă, să-i cheme femeia cea străină lapalat și, cum vine, o întreabă:
— Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură.
Nu ți-e de vânzare, și cât mi-i cere pe dânsa, femeie, hăi?
— Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde
doarme împăratul.POVESTEA PORCULUI 149

— De ce nu? Dă furca încoace și rămâi aici pănă la
noapte, când s-a înturna împăratul de la vânătoare.
Atunci drumeața dă furca și rămâne. Știrba-baba-
cloanța, știind că împăratul are obiceiu a bea în toată sara
o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmădus pănă a doua zi dimineață. Și cum a venit împăratul dela vânătoare și s-a pus în așternut, hârca i-a și trimis laptele;și cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci
Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeață în odaiaîmpăratului, după cum avusese tocmeală, și a lăsat-oacolo, zicându-i încetișor:
— Șezi aici pănă despre ziuă, că am să vin atunci tot
eu să te iau.
Hârca, nu doar că șoptea și umbla cătinel ca să n-o
audă împăratul, ci avea grijă să n-o audă, din odaia dealăturea, un credincios al împăratului, care în toate zileleumbla cu dânsul la vânat.
Și cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita dru –
meață a îngenuncheat lângă patul soțului ei și a început aplânge cu amar și a zice:
— Făt-Frumos! Făt-Frumos! Întinde mâna ta cea
dreap tă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afu –
risit și să nasc pruncul tău!
Și, sărmana, s-a chinuit așa pănă despre ziuă, dar în
zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! Despreziuă, Tălpoiul a venit posomorâtă, a scos pe necunoscutade acolo și i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargăunde știe. Și nenorocita, ieșind cu nepus în masă și necăjităca vai de ea, s-a dus iarăși la fântână și a scos acum vâr -telnița. Și viind iarăși slujnica la apă și văzând și aceastămare minune, fuga la stăpână-sa și-i spune că femeia ceeade ieri are acum o vârtelniță de aur, care deapănă singurăși care-i mult mai minunată decât furca ce i-a dat. Atunci150 POVEȘTI

po hoața de babă o cheamă iarăși la dânsa prin slujnică,
pune mâna și pe vârtelniță, tot cu același vicleșug, și adoua zi des-dimineață o scoate iarăși din odaia împăratuluiși din ogradă.
Însă în această noapte credinciosul împăratului, simțind
ce s-a petrecut și făcându-i-se milă de nenorocita destrăină, ș-a pus în gând să descopere vicleșugul babei. Șicum s-a sculat împăratul și s-a pornit la vânătoare, cre -dinciosul i-a spus cu de-amăruntul ce se petrecuse în odaialui în cele două nopți din urmă. Și împăratul, cum a auzitaceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul.Apoi a plecat ochii în jos și a început a lăcrima. Și pe cânddin ochii lui Făt-Frumos se scurgeau șiroaie de lacrimi, lafântâna știută, urgisita și zbuciumata lui soție scosese acumpe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a einădejde! Și cum sta ea în preajma fântânii, numai ce iacape slujnica știută iarăși o aduce Dumnezeu la fântână, șicând mai vede și această mare minunăție, nici mai aș -teaptă să ieie apă, ci fuga la stăpână-sa și-i spune:
— Doamne, stăpână, Doamne! Ce-am văzut eu! Fe –
meia ceea are acum o tipsie de aur și o cloșcă de aur, cupuii tot de aur, așa de frumoși, de-ți fug ochii pe dânșii!
Băbornița, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme,
zicând în gândul său: „După ce umblă ea nu se mănâncă“.
Și cum vine străina, hoanghina pune mâna și pe
tablaua cea de aur și pe cloșca de aur cu puii de aur, tot cuacelași vicleșug.
Dar împăratul, când a venit în astă-sară de la vânat și
când i s-a adus laptele, a zis în gândul său:
— Acest lapte nu se mai bè, și cum a zis l-a și aruncat
pe furiș, undeva, și pe loc s-a făcut că doarme dus.
După ce hârca s-a încredințat că împăratul doarme, bizu –
indu-se ea și acum în puterea băuturei sale, a adus iarăși pePOVESTEA PORCULUI 151

străină în odaia lui, tot cu aceeași rânduială ca și în nopțile
trecute; și lăsând-o acolo, s-a depărtat! Atunci zbuciu matadrumeață, căzând iarăși în genunchi lângă patul soțului ei, seîneca în lacrimi, spuind iarăși cuvintele aceste:
— Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ți milă de două suﬂete
nevinovate, care se chinuiesc de patru ani cu osânda ceamai cumplită! Și întinde mâna ta cea dreaptă peste mij –
locul meu, să plesnească cercul și să se nască pruncul tău, cănu mai pot duce această nesuferită sarcină!
Și când a sfârșit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mâna,
ca prin somn, și când s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnitcercul, și ea îndată a născut pruncul, fără a simți câtuși depuțin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povesteștesoțului său câte a pătimit ea de când s-a făcut el nevăzut.
Atunci împăratul, chiar în puterea nopții, se scoală,
ridică toată curtea în picioare și poruncește să-i aducă pehârca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoareleluate cu vicleșug de la împărăteasa lui. Apoi mai porunceștesă-i aducă o iapă stearpă și un sac plin cu nuci, și să lege șisacul cu nucele și pe hârcă de coada iepei, și să-i deie dru –
mul. Și așa s-a făcut. Și când a început iapa a fugi, undepica nuca, pica și din Talpa-iadului bucățica; și când apicat sacul, i-a picat și hârcei capul.
Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bul –
hacul peste care v-am spus că dăduse moșneagul, crescătorullui Făt-Frumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pestăpânu-său, Făt-Frumos, în purcelul cel ogârjit, răpciugosși răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ieievreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea și care fugiserădupă dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos apedepsit-o așa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruril-au dăruit împăratul și împărăteasa, și pe lângă dânșii l-auținut pănă la sfârșitul vieței lui. 152 POVEȘTI

Acum, aduceți-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos
nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut și
nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nicicred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Și numaicât a gândit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față pă -rinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul,îmbrăcați iarăși în porﬁră împărătească, pe care i-au pusîn capul mesei. Și s-a adunat lumea de pe lume la aceastămare și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei nopți,și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a ﬁ sfârșit.POVESTEA PORCULUI 153

Povestea lui Stan Pățitul
ERA ODATĂ UN FLĂCĂU STĂTUT, PE CARE-L CHEMA
Stan. Și ﬂăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini,
fără să cunoască tată și mamă și fără nici o rudă care să-l
ocro tească și să-l ajute.
Și, ca băiet străin ce se găsea, nimernicind el de colo
pănă colo pe la ușile oamenilor, de unde pănă unde s-aoploșit de la o vreme într-un sat mare și frumos.
Și aici, slujind cu credință ba la unul, ba la altul, pănă
la vârsta de treizeci și mai bine de ani, și-a sclipuit puțineparale, câteva oi, un car cu boi și o văcușoară cu lapte. Maipe urmă și-a înjghebat și o căsuță, și apoi s-a statornicit însatul acela pentru totdeauna, trăgându-se la casa lui și mun -cind ca pentru dânsul. Vorba ceea: „Și peatra prinde muș -chiu dacă șede mult într-un loc“.
Și cum s-a văzut ﬂăcăul cu casă și avere bunicică, nu
mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, și mai nu-lprin dea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cucarul, în alta se ducea, și toate trebile și le punea la calesin gurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, înlipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoarecum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era săse întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu

mânele de vatră; și câte a tras pănă s-a văzut la casa lui,
numai unul Dumnezeu știe. De-aceea alerga singur zi șinoapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreaptași în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ș-apoiatunci, văzând și făcând.
Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de
lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urât. Dar înnopțile cele mari, când era câte o givorniță cumplită și semai întâmpla să ﬁe și sărbători la mijloc, nu mai știa ce săfacă și încotro să apuce, vorba cântecului:
De urât mă duc de-acasă,Și urâtul nu mă lasă;De urât să fug în lume,Urâtul fuge cu mine.
Se vede lucru că așa e făcut omul, să nu ﬁe singur. De
multe ori i-a venit ﬂăcăului în cap să se însoare, dar când își
aducea aminte uneori de câte i-au spus că au pătimit unii șialții de la femeile lor, se lua pe gânduri și amâna, din zi înzi și de joi pănă mai de-apoi, această poznașă trebușoară șigingașă în multe privinți, după cum o numea el, gândin – du-se mereu la multe de toate… Unia zic așa, că femeia-i sacfără fund. Ce-a mai ﬁ și asta? Alții, că să te ferească Dum –
nezeu de femeia leneșă, mârșavă și răsipitoare; alții alte năs –
truș nicii, încât nu știi ce să crezi și ce să nu crezi?
Numai nu-i vorbă că am văzut eu și destui bărbați mult
mai ticăiți și mai chitcăiți decât cea mai biciznică femeie. Șiașa, trezindu-se el în multe rânduri vorbind singur, ca ne -bunii, sta în cumpene: să se însoare… să nu se însoare?!…
Și, ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primă –
vară, ba la vară, ba iar la toamnă, ba vremea trece, ﬂăcăulîncepe și el a se trece, mergând tot înainte cu burlăcia, șiînsurătoarea rămâne baltă. Și apoi este o vorbă: că pănă laPOVESTEA LUI STAN PĂȚITUL 155

20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară
alții; de la 25-30 îl însoară o babă, iară de la 30 de aniînainte numai dracu-i vine de hac.
Tocmai așa s-a întâmplat și cu ﬂăcăul acesta că, pănă la
vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii, nici babele –câtu-s ele de-a dracului, de prefăcute și iscoditoare – totnu l-au putut face să se însoare.
Stan era om tăcut în felul său, dar și când da câte-o
vorbă dintr-însul vorba era vorbă, la locul ei, și nu-l putearăpune te miri cine.
Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere, dar ﬂăcăul era
chitit la capul său și nu se da cu una, cu două. Și așa, de la ovreme, și prietenii și babele lehămetindu-se, l-au dat înburduhul dracului și l-au lăsat pe sama lui, să facă de-acumînainte ce-a ști el cu dânsul, că ei și-au luat toată nădejdea.
Amu, întru-una din zile, ﬂăcăul se scoală de noapte,
face mămăligă îmbrânzită și ce-a mai dat Dumnezeu, punemâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută șise duce la pădure, să-și aducă un car de lemne. Și ajungândel în pădure pe când se amija de ziuă, a tăiat lemne, a încăr –
cat carul zdravăn și l-a cetluit bine, și păn-or mai mâncaboii, s-a pus să mănânce și el ceva. Și după ce a mâncat câti-a trebuit, i-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrânzităși, făcând-o boț, a zis: „Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun icipe teșitura asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mân – ca-o și ea ș-a zice-o bodaproste“. Și punând mămăliga peteșitură, înjugă boii, zice iar un Doamne-ajută și, pe laprânzișor, pornește spre casă. Și cum a pornit el din pă dure,pe loc s-a și stârnit un vifor cumplit, cu lapoviță în două,de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mânia lui Dumnezeuce era afară! să nu scoți câne din casă, dar încă om! Însădra cul nu caută mai bine; la așa vreme te face să pierzi răb –
darea și, fără să vrei, te vâră în păcat. 156 POVEȘTI

În acea zi, Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-și
face mendrele cum știe el, a dat poroncă tuturor slugilor
sale ca să apuce care încotro a vedè cu ochii, și pretu -tindene, pe mare și pe uscat, să vâre vrajbă între oameni șisă le facă pacoste.
Atunci dracii s-au împrăștiet, iute ca fulgerul, în toate
părțile. Unul din ei a apucat spre păduri, să vadă de n-aputè trebălui ceva și pe-acolo; doar a face pe vrun om săbârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-și chinuiascăboii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuiasă-i schilogească vrun bou, pe alții să-i facă să se bată pănăs-or ucide, și câte alte bazaconii și năzbutii de care isco -dește și vrăjește dracul.
Ce-or ﬁ isprăvit ceilalți draci nu știm, dar acestui de la
pădure nu i-a mers bine în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă,luntre și punte ca să-și vâre codița cea bârligată undeva, dardegeaba i-a fost, că, pe unde se ducea, tot în gol umbla.
Și tot cercând el ba ici, ba colea, înspre sară numai ce dă
de-o pârtie. Atunci se iè tiptil-tiptil pe urma ei și se ducetocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele. Și, cândcolo, găsește numai locul, pentru că ﬂăcăul, după cum amspus, de mult ieșise din pădure și se dusese în treaba lui.
Văzând el dracul că nici aici n-a izbutit nimica, crâșca
din măsele și crăpa de ciudă, pentru că era îngrijit cu ceobraz să se înfățișeze înaintea lui Scaraoschi; ș-apoi, afarăde aceasta, era buimac de cap și hămesit de foame, deatâta umblet.
Și cum sta el pe gânduri, posomorât și bezmetic, nu –
mai iaca ce vede pe-o teșitură un boț de mămăligă. Atunci,bucuria dracului! Odat-o și halește și nu zice nimica.Apoi, nemaiavând ce face, își iè coada între vine și se în -toarce la stăpânu-său, și, cum ajunge în iad, Scaraoschi îlîntreabă: POVESTEA LUI STAN PĂȚITUL 157

— Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Câte suﬂete mi-ai
arvonit? Dă-ți solia!
— Ia, mai nimica, stăpâne, răspunse dracul, rușinat și
tremurând ca varga de frică; se vede c-am pornit într-un
ceas rău. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum știți, și nu -mai un om a venit azi în pădure, dar și-acela a scăpat demine, căci am dat în urma lui târziu, tocmai când se du sese.Noroc numai c-am găsit pe-o teșitură un boț de mămăligă,de-am mâncat, căci îmi gârâiau mațele de foame. Alta numai știu nimica, întunecimea-voastră.
— Ei bine, zmârdoare uricioasă ce ești, de mâncat ai
mâncat boțul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acelacând a pus mămăliga acolo, pe teșitură, ai tu la știință?
— Ba de asta nu știu nimica, stăpâne. — Apoi, ce păzești tu alta, dacă nu știi nici macar ceea
ce vorbesc muritorii? Să-ți spun eu dară, deși n-am fost înpădure, ca tine: a zis că cine-a mânca boțul cel de mămăligăsă zică bodaproste… Zis-ai tu ceva când ai mâncat-o?
— Ba n-am zis nimica, stăpâne. — Așa? În loc să-ți dai osteneală ca să aﬂi pănă și gândul
oamenilor, tu nu știi nici măcar ceea ce vorbesc ei? Mai poteu să am nădejde în voi? Ei, las’ că-ți găsesc eu acuși leacul;te-i învăța tu minte de altă dată! Hai, pornește acumdegrabă la omul acela, și să-i slujești taman trei ani de zile,cu credință, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu pri –
mești de la dânsul, ci să faci tocmală că, după ce ți-i împlinianii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; și aceea are să ﬁede trebuință la talpa iadului, că au început a putrezi căpă –
tâiele… Ia să vedem, ți-a veni în cap ce ai să iei? hai, gataești? ie-ți tălpășița!
— Gata, stăpâne, iaca, pornesc! Atunci dracul dă o raită pe la talpa iadului, să vadă ce
lipsește, și apoi iese iute ca scânteia și se tot duce înainte la158 POVEȘTI

slujbă, după poronca lui Scaraoschi. Și când pe aproape de
casa lui Stan, dracul s-a prefăcut într-un băiet ca de opt ani,îmbrăcat cu straie nemțești, și umbla zgribulind pe la poartă.Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca sămestece mă măliga; și numai iaca ce vede că se răped câniisă rupă omul, nu altăceva, și când se uită mai bine, ce săvadă? Vede un băiet că se acățăra pe stâlpul porții, de teamacânilor. Atunci Stan aleargă la poartă, zicând:
— Țibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, dați-vă-n
laturi, cotarle! Da’ de unde ești tu, măi țică? și ce cauțipe-aici, spaima cânilor?
— De unde să ﬁu, bădică? Ia, sunt și eu un băiet săr –
man, din toată lumea, fără tată și mamă, și vreau să întrula stăpân.
— Să întri la stăpân? d-apoi tu nici de păscut gâștele
nu ești bun… Cam de câți ani îi ﬁ tu?
— Ia, poate să am vro treisprezece ani. — Ce spui tu, măi?… Apoi dar bine-a zis cine-a zis că
vrabia-i tot pui, dar numai dracul o știe de când îi… Eude-abia ți-aș ﬁ dat șepte, mult opt ani. Dar ce, Doamneiartă-mă! pesemne că și straiele acestea pocite fac să arățiașa de sfrijit și închircit. Am mai văzut deunăzi umblândpe aici prin sat un cioﬂigar de-alde tine, dar acela eraoleacă mai chipos și altfel îmbrăcat:
Cu antereu de canavață,Ce se ținea numa-n ață,Și cu nădragi de anglie,Petece pe ei o mie.
Și când mergea pe drum, nădragii mergeau alăturea cu
drumul: cică umbla după strâns pielcele, și cum trecea pe la
poarta mea, de-abia l-am scos din gura lui Zurzan; l-a piep -tănat de i-au mers petecele. Vorba ceea: „Aș veni desară laPOVESTEA LUI STAN PĂȚITUL 159

voi, dar mi-e rușine de câni“. Și acum parcă-l văd cât era de
ferfenițos și cum își culegea boarfele de pe jos. Oleacă de n-aipățit și tu ca dânsul. Și cum te cheamă pe tine?
— Tot Chirică mă cheamă. — Măi parpalecule, nu cumva ești botezat de sfântul
Chirică Șchiopul, care ține dracii de păr?
— Nu-l știu pe acela, dar Chirică mă cheamă. — Apoi, despre mine, ﬁe oricine ți-a ﬁ nănaș, dar știu
c-a nimerit-o bine, de ți-a pus numele Chirică: pentru căești un fel de vrăbioi închircit.
— Apoi dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi,
acesta sunt, am văzut eu și hoituri mari și nici de-o lume: latreabă se vede omul ce poate. Las’ să mă cheme cum m-achema; ce ai d-ta de-acolo? Da’ pe d-ta cum te cheamă?
— Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce am avut,
când eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate,și de-atunci am rămas cu două nume.
— D-apoi ai la știință, bade, că și d-ta ai cântec:
Ipate, care dă oca pe spate
Și face cu mâna să-i mai aducă una.
— Dar știi că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? Al
dracului băiet! Parcă ești Cel-de-pe-comoară, măi, de știi
toate cele! De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar la ﬁre eștimare. Ia să te vedem dacă mi-i ghici tu cimilitura aceasta:
Lată – peste lată,peste lată – îmbojorată,peste îmbojorată – crăcănată,peste crăcănată – măciulie,peste măciulie – limpezeală,peste limpezeală – gălbenealăși peste gălbeneală – huduleț.160 POVEȘTI

Chirică atunci începe a zâmbi și zice:
— De-oi ghici, mi-i da și mie o hrincă dintr-însa? — D-apoi știu eu ce crezi tu că-i aceea? Gâcește întăi,
să vedem.
— Ce să ﬁe?! zise Chirică. Ia, fața casei, vatra, focul, pi –
rostiile, ceaunul, apa dintr-însul, făina și culeșerul sau me –
lesteul.
— Bun, măi Chirică, ia acum văd și eu că nu ești
prost! Hai! cât să-ți dau pe an ca să te tocmești la mine?
— Apoi eu… nu mă tocmesc cu anul. — Dar cum te tocmești tu? — Eu mă tocmesc pe trei ani odată: pentru că nu-s
deprins a umbla din stăpân în stăpân, și vreu să cunoscceva când voiu ieși de la d-ta.
— Despre mine, cu atâta mai bine, măi Chirică. Și ce
mi-i cere tu pentru trei ani?
— Ce să-ți cer? Ia, să-mi dai de mâncare și de purtat
cât mi-a trebui, iar când mi s-or împlini anii, să am a luadin casa d-tale ce voiu vrè eu.
— Ce fel de vorbă-i asta? Poate că tu îi bărăni atunci
să-mi iei suﬂetul din mine, ori mai știu eu ce dracul ți-aveni în cap să ceri!?
— Ba nu, bade Ipate, n-aibi grijă; nu ți-oiu mai cere
vrun lucru mare pănă pe-acolo. Ș-apoi, ce ți-oiu lua eudin casă nu-ți face trebuință d-tale.
— Apoi na! zise Ipate. Măsoară-i vorba cu îmblăciul.
Balan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit.
— Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mânie: mai
bine să te tocmești întâi, decât pe urmă.
— Apoi aceasta-ți spun și eu, măi, ciotul dracului!
dezleagă odată calul de la gard, să știu eu atunci – de-oiuajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. POVESTEA LUI STAN PĂȚITUL 161

— Ia lasă, bade Ipate, lasă, nu te mai pune și d-ta atâta
pentru te miri ce și mai nimica, că doar n-are să ﬁe un cap
de țară…
— Măi Chirică, știi una? rămâi la mine, și ne-om îm –
păca noi atunci. Te văd că ești un băiet isteț și – mai știipăcatul? – poate și harnic; sameni a ﬁ știind de unde să ieilucrul și unde să-l pui.
— Despre aceasta n-aibi grijă, bade, zise Chirică. Nu
căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a facealtul, măcar să ﬁe cu stea în frunte.
— Mai știi? Bine-ar ﬁ, măi Chirică, dac-ar ﬁ toate cu
lapte câte le spui. Dar tu curat că ai dat peste un stăpân capâinea cea bună; numai să avem vorba dinainte, să nu ﬁirău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite și să măfaci câteodată să-mi ies din răbuș afară.
— Nici despre asta nu mă tem că-i bănui, bade Ipate. — Vrea să zică, ne-am înțeles. De-acum vină de-i mânca
și tu ceva. Iaca niște bulughine cu mujdeiu și cu mămă -ligă. Hai! dă-i colb ș-apoi te apucă de treabă.
Băietul se pune ciobănește într-un genunchiu, îmbucă
răpede ce îmbucă și apoi se duce după trebi. Și așa eraChirică de liniștit și de harnic la trebile lui, că parcă erade-acolo de când l-a făcut mă-sa, și Ipate se îndemna cudânsul, uitase acum de urât și huzurea de bine, și din ziuaîn care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gârlădin toate părțile, și nu mai știa ce are la casa lui.
Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vântul putea
răzbate printre ele! Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci, per -dea pentru oi, poieți pentru păseri, cotețe pentru porci,sâsâiac pentru păpușoi, hambare pentru grâu și câte altelucruri de gospodărie, făcute de mâna lui Chirică, cât aibate din palme! Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbo -gățise însutit și înmiit de când a venit Chirică în slujbă la162 POVEȘTI

dânsul. Acum văzuse el ce poate Chirică, și-i era drag ca
ochii din cap.
Trecuse vreo doi ani la mijloc și în una din zile
Chirică zice stăpânului său:
— Stăpâne, să nu bănuiești, da’ am să zic și eu o vorbă:
de ce nu te însori? Ca mâne-poimâne te-i trezi că ai îmbă -trânit, și nu-ți rămâne nici un urmaș. După viață este șimoarte. De unde știi ce se întâmplă, ferească Dumnezeu!și atunci, cui rămâne atâta avere?
— Ce vorbești tu, măi Chirică? Dacă nu m-am însurat
eu când am fost de însurat, apoi la vremea asta ți-ai găsit sămă însor? Pesemne vrei să-și facă dracul râs de mine… Nuvezi că a trecut soarele de-ameazi: sunt mai mult bătrândecât tânăr.
— Da’ ia lasă-mă la pârdalnicul, stăpâne, că-i spăriè
oamenii cu vorbele d-tale! Nu te mai face așa de bătrân, cădoar nu ți-i vremea trecută. Eu gândesc că tocmai acumești bun de însurat; pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii.Slava Domnului! mulți ar dori să aibă ceea ce ai d-ta.
— Ți-ai găsit, zise Ipate. Parcă ești nu știu cum, măi
Chirică; vorbești și tu, ia așa, în dodii, câteodată. Am eusămănături? am eu toate cele trebuincioase pentru casă? Tucrezi că numai așa se ține femeia… Vorba ceea: „Când se-n -soară, nu-i de moară“.
— De asta te plângi, stăpâne?— D-apoi, de care altă, măi Chirică? Nu știi tu că gura
înainte de toate și apoi celelalte?
— Stăpâne, dacă-i numai atâta, apoi las’ că te fac eu cu
grâu, să ai de unde face pâne și colaci pentru nuntă, ba șipentru cumătrie dacă vrei.
— De unde, măi Chirică?— Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de
grâu care dă în copt?POVESTEA LUI STAN PĂȚITUL 163

— Le văd.
— Du-te chiar acum la stăpânul moșiei și-i spune că te
prinzi să-i dai în girezi tot grâul cât îl are sămănat. Și dacăte-a întreba cât să-ți dea pentru această ostenicioasă treabă,spune-i că nu primești bani, ci numai atâta grâu, cu paie cutot, cât îi putè duce d-ta în spate și cu un băiet al d-tale.
— Cum asta, măi Chirică? Parcă vorbești de pe ceea
lume. Crezi tu că vom putè noi singuri secera și strânge atâtaamar de grâu, că doar sute și mii de brațe trebuiesc acolo,nu șagă! Ș-apoi, numai pentru două sarcini de grâu? Cenebun ai crede tu c-ar ﬁ acela?
— Stăpâne, ca să cunoști cine sunt eu și cât pot,
ascultă-mă și du-te la boier de-i spune cum te-am învățat.
Ipate, cu un gând să se ducă și cu zece nu. În sfârșit, își
ia el inima-n dinți și se duce la curte să vadă ce are să ﬁeși, cum ajunge, se înfățișează înaintea boierului și zice:
— Să nu vă supărați, cucoane! Nu cumva aveți tre –
buință de secerători?
— Ba încă mare nevoie am, om bun; parcă Dumnezeu
te-a adus. Căci grâul e copt, nu mai poate suferi întârziere.
— Apoi, cucoane, mă prind eu să ți-l secer. — Cum, singur? — Asta-i treaba mea, cucoane. Eu mă prind să ți-l dau
girezi. Nu-i cuvânt gospodăresc?
— Cum văd, te bizuiești în brațe multe. — Multe, cucoane, puține, cucoane, câte-a dat Dumne –
zeu; numai treaba s-o fac.
— Ș-apoi ce mi-i cere, așa cu hurta? — Ce să cer, cucoane, ia când ți-oiu da grâul în girezi,
să am voie a lua numai atâta grâu, cu paie cu tot, cât oiuputè duce în spate eu și c-un băietan al meu.
— Măi omule, vorbești înadins ori vrei să șuguiești? 164 POVEȘTI

— Ba ferească Dumnezeu, cucoane, vorbesc înadins.
Boierul a crezut că Ipate e nebun și voia să se mântuie de
dânsul, zicând:
— Dacă-i așa, om bun, du-te mâni dimineață și te apucă
de lucru; oiu vedè eu ce treabă-i face și ne-om împăca noi.
— Împăcarea, cum ți-am spus, cucoane. — Ei, du-te, du-te, și las’! să vedem! Atunci Ipate se
întoarnă acasă, și Chirică îl întreabă:
— Ei, stăpâne, cum a rămas cu boierul? — Cum să rămâie, măi Chirică! Ia, m-am prins hăt și
bine să-i dau grâul în girezi, după cum ai zis. Dar m-a luatgroaza când am trecut pe lângă lan și l-am văzut câtu-i demare. Asta-i o treabă foarte grea și mare lucru să ﬁe ca s-oputem noi scoate la capăt. Știu eu tare bine că boierul m-aluat de nebun, dar nici cu minte nu sunt, după cât văd eu
acum. Dracul știe ce avem să facem!
— N-aibi grijă, stăpâne, că doar ești cu mine! zise Chirică.— Ia mai bine să luăm cele trebuitoare și haidem
acolo chiar în astă sară, ca mâne dimineață să ni se facăziuă pe lan.
Și așa se ieu ei amundoi și se duc. Și cum ajung acolo,
cam pe înseratelea, Ipate zice:
— Vezi tu, măi Chirică? asta nu-i șagă; mi se pare că
noi avem să dăm peste dracul.
— Stăpâne, știi ce? culcă-te și te odihnește, și mâni
dimineață vom vorbi amundoi.
Ipate, ca cel cu grija în spate, se frământă el cu mintea
cât se mai frământă și, obosit ﬁind, se lasă oleacă jos peiarbă și adormi dus. Chirică atunci, el știe ce face și cumface, că într-o clipă adună toată drăcimea și-o pune lalucru pe câmp. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceauclăi și suﬂau cu nările să se usuce, alții cărau, alții duraugirezi, mă rog, claca dracului era! ce să spun mai mult? POVESTEA LUI STAN PĂȚITUL 165

Când se trezește Ipate, în zori de ziuă, se sparie ce vede:
totul era mântuit; în locul grâului de pe câmp vede acum
o gireadă mare și două mai mici, așezate pe culmea dea -lului, iară pe Chirică nu-l vede nicăiri. Atunci lui Ipate is-a suit tot părul în vârful capului de frică și a început acăuta pe Chirică în toate părțile. Și când colo, numai ceiată că-l văzu dormind pe vârful unei girezi, și atunci îșimai veni puțin în ﬁre. Feciorii boierești se sculară cunoaptea-n cap, cum îi treaba lor, și veniră pe lanuri să vadăce mai este. Și când văzură ei una ca aceasta, îi cuprinsespai ma, și fuga la boier, de-i vestiră. Boierul atunci sescoală iute, se azvârle pe un cal și ține numai o fugă pănăpe lanuri, și când colo, vede și el ce nu se mai văzuse și nuse mai auzise de când lumea și pământul.
— Ei, cucoane, am mântuit trebușoara, zise Ipate.
Bine că ați apucat a veni și d-voastră, ca să ﬁți de fațăcând ne-om lua dreptul.
Atunci Chirică, nici una, nici două, scoate o funie cu
care era încins, leagă bine gireada cea mare, cum știe el, oia în spate și pe ici ți-i drumul. Iară boierul, mai văzând șiaceasta, a încremenit cu mânile subsuori, uitându-se ladân sul cum se ducea. Și crezând că de-acum și Ipate aresă ia cele două girezi mici și-l calicește de tot, crăpa denecaz, dar n-avea încotro. Și neștiind ce să facă, zise luiIpate cu binișorul:
— Om bun, na-ți bani în locul grâului ce mai ai a lua,
și lasă-mă în pace. N-am crezut că am a face cu dracul.
— Ferească Dumnezeu, cucoane, cruce de aur cu noi
în casă! Departe de pe locurile aceste! Ba, zău, am muncitde-a dat inima din noi.
— Ia lasă-mă încolo, măi omule; pesemne tu ai să mă
înveți pe mine ce-i plugăria!? Că doar nu samăn eu grâu deieri, de alaltăieri, să nu ﬁ mai avut a face cu secerători!… Și166 POVEȘTI

chiar de nu-i ﬁ tu Ucigă-l-crucea, tot n-ați umblat cu lu –
cru curat; însă ce-am eu cu suﬂetul vostru? voi aveți a dasamă. Primește bani, cum ți-am spus, și mai duceți-vă și laaltă casă, că eu, unul, știu c-am pățit-o bună.
Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia bani cu cât
se învoiește și se duce și el după Chirică. Și când ajunseacasă, Chirică treierase, vânturase, măcinase; în sfârșit,pusese toate trebile la cale. Și Ipate, când a mai văzut șiasta, nu mai știa ce să zică; mai că-i venea a crede că și elare a face cu dracul.
— Măi Chirică, d-apoi știi că și boierul, câtu-i de boier,
a pus-o de mămăligă. Iaca, mi-a dat și bani de am adusacasă.
— Și aceștia-s buni, stăpâne; pune-i la chimeriu și taci
molcom. Am știut eu dinainte că are să ne iasă și decheltuială.
A doua zi după asta, Chirică zise lui Ipate: — Ei, stăpâne, de-acum cred că n-ai ce mai zice: ca
mâne-poimâne mi se împlinesc anii, și rămâi făr’ de mine.Mai nainte, calea-valea; erai deprins a trăi singur, daracum are să-ți cadă greu; mai ales că ți s-a îngreuiat șigospodăria. Hai, ce zici, te însori ori ba?
— Apoi dă, măi Chirică, știu eu ce să fac? Parcă tot
m-aș însura; când aș da peste-o parte bună, aș face poate
și eu pasul acesta. Dar tare mă tem nu cumva să-mi ieu pedracul după cap, să-l aduc cu lăutari în casă și pe urmă sănu-l pot scoate nici cu o mie de popi; c-apoi atunci,lehamete și de însurat, și de avere, și de tot!
— De asta ți-i acum în grijă, stăpâne? dac-a rămas
treaba pănă la atâta, apoi las’ pe mine, că te-oiu face eu săiei un drăguț de femeie care nu se mai aﬂă! Căci eu ședcalare în inima lor și, nu că mă laud, dar știu toate mărun -taiele dintr-însele. Despre asta nu mi-e rușine; pot să-țiPOVESTEA LUI STAN PĂȚITUL 167

aleg una și noaptea p-întuneric. Pentru altul n-aș face-o, să
știu că mi-ar da lumea de pe lume, dar pe d-ta vreu nu -maidecât să te văd om ca toți oamenii, în rând cu lumea.Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pesus numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai ﬁvrednic să ții o femeie!
— Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum! scoți
omul din minți cu vorbele tale. Bun staroste mi-am găsit!
Nu știu cine te-a îndreptat la casa mea, că știu că ești bere –
chet bun. Ș-apoi, mult stau eu câteodată și mă gândesc înmintea mea, de unde ai tu atâta putere? Mai că-mi vine săzic și eu, ca boierul cela. Nu știu, nălucă să ﬁi, om să ﬁi,dracul să ﬁi, dar nici lucru curat nu ești. Numai ﬁi ce-i ﬁ,asta nu mă privește; mie unuia știu că mi-ai priit bine, n-amce zice! Ei, ia spune, cum zici tu că mi-i alege femeie?
— Ia, în duminica viitoare, stăpâne, să mergem în sat
la horă. Eu oiu sta deoparte, cu băieții, iar d-ta să te prinziîn joc lâng-o fată care ți-a plăcea. Eu atunci mi-oiu târâipiciorul pe lângă d-ta, oiu ochi-o bine și apoi ți-oiu spuneeu ce zace într-însa.
— Da’ știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică?! Tot cu
draci ești tu, bine zic eu.
— Apoi dă, stăpâne, în ziua de azi, dacă nu-i ﬁ și cu
draci oleacă, apoi cică te fură sﬁnții și iar nu-i bine.
În sfârșit, ce spun ei, ce nu mai spun, cum vine dumi –
nica, Ipate și cu Chirică se iau și se duc la horă în sat.Chirică, cum îi treaba băieților, se acățăra pe cele garduriși se hlizea cu ceilalți băieți. Iar Ipate, de cuvânt; se prindeîn joc lângă o fată, care chitește că i-ar cam veni la soco -teală; începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și dejos pănă sus și, cum se învârtea hora, ba o strângea pe fatăde mână, ba o călca pe picior, ba… cum e treaba ﬂăcăilor.Și tropai, tropai, ropai, ropai! i se aprind lui Ipate al168 POVEȘTI

nostru călcăiele. Chirică era și el pe-acolo, și, cum se lasă
Ipate din joc, spiridușul dracului îi zice:
— Ei, stăpâne, parcă te-ai cam aburit la față, nu știu
cum; ce zici, așa-i că-ți vine la socoteală?
— Apoi dă, nu știu cum să mai zic și eu; pesemne
păcatele mele mi te-au scos înainte, măi Chirică. Eu gân –
desc s-o pornesc pe treabă, fata-i hazulie și m-a fărmăcatde-acum.
— Ba nu, stăpâne; dacă-i vrea să mă asculți, eu te
sfătuiesc să n-o iei pe asta. Și focu-i hazliu, dar tare rău tepârjolește câteodată. Fetișoara asta, o vezi d-ta cât e de scum -pă la râs? Parcă ți-ar veni a crede că-i de cele cu crucea-nsân, dar, ia, una de aceste a înălbit odată, numai într-o sin -gură noapte, pe moșu-meu în fântână.
— Cum asta, mă Chirică? — Da’, ia nu mai ști și d-ta cum, stăpâne! — Ian auzi-l, mai degrabă i-ai putè strâmba fălcile
decât vorba! Măi Chirică, eu gândesc că s-a da după mineși s-a face și ea bună.
— Î… hî! da, cum nu? Eu însă îți spun prietenește că
fetișoara asta are trei coaste de drac într-însa; și chiar și ceamai bună dintre femei încă tot mai are una. Să te mai lași,stăpâne, păn-om da măcar peste una de acelea, ș-apoi ți-oiumai spune eu ce mai este de făcut.
— Apoi dă, măi Chirică, tu m-ai tot cihăit de cap pănă
acum, să mă însor, să mă însor, de mi-ai aprins pofta deînsurat, și apoi, acum, tot tu o șurubuiești și-o întorci,cum îți vine ție la socoteală.
— Stăpâne, știi că eu nu-ți voiesc răul; ascultă-mă, că
n-ai să greșești.
Ipate, auzind așa, se dă după Chirică și se întoarnă ei
sara acasă tot cum s-au dus. Însă cum ajunge acasă, parcăPOVESTEA LUI STAN PĂȚITUL 169

nu era acela; muncea el, nu muncea, dar știu că se frământa
cu gândurile și de-abia aștepta să vină duminica viitoare.
Duminica vine, și ei iară se duc la horă, în alt sat. Chi –
rică, după obiceiul său, se ia cu băieții, iară Ipate se prinde
în joc lângă o fată, care o chitește el; joacă cât joacă și lângăaceea, și, intrând în vorbă cu dânsa, fata, bună mehenghe, îiîntoarce capul și Ipate vede că nu-i de lepădat. Dar Chiricăera și el pe-acolo și, cum se lasă Ipate de joc, îi zice:
— Ei, stăpâne, cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în
lături; așa-i că ți-a căzut tronc la inimă?
— Mai așa, măi Chirică!— Apoi îți spun eu, stăpâne, că nici asta nu-i de noi.
O vezi cât e de pâșină, dar și asta are două coaste de dracîntr-însa. Să te mai lași, stăpâne, cum ți-am spus eu.
— Apoi dă, măi Chirică; în ziua de azi nu știu, zău,
care-a mai ﬁ cu crucea-n sân, cum cauți tu… Eu gândesccă tot om alege, om alege, păn-om culege.
— Ba nu, stăpâne; lasă pe mine, că știu eu ce fac.Ipate iar se lasă după cum zice Chirică, și se întoarnă ei
sara acasă tot cum s-au dus. Dar Ipate, acum, nici de treabănu-și mai căuta, nici mâncarea nu se prindea de dânsul,nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău; toată ziuaprindea buburuzi și, punându-i pe dosul mânii, zicea:
Buburuz, buburuz,Încotro vei zburaÎntr-acolo m-oiu însura.
Dă, ce să-i zici? dăduse și el în pârpăra însuratului. Ș-apoiștiți că este-o vorbă: când îi omul în doi peri, să te fereștide dânsul, c-atunci e cum îi mai rău. Vorba ceea: „Ardefocu-n paie ude“. Așa și Ipate, tot sughița, tot ofta dingreu și de-abia aștepta să vie duminica.
Duminica iar vine, și ei acum se ieu și se duc la joc în
alt sat. Și cum ajung acolo, Ipate se și prinde în joc lângă170 POVEȘTI

un puișor de fată căreia îi jucau ochii în cap ca la o șer –
poaică. Se învățase și el, șiretul, a le alege așa de pe dea -supra, dar numai Chirică băietul știa ce zace în inima lorși cât le poate calul; că ce-i mai greu de ales decât omul?Dar Chirică era și el pe-acolo. Și ce-a făcut el, ce-a dres,că fetei și lui Ipate au început a le sfârâi inima unul dupăaltul. Boldul Satanei se vede că-i înghimpase. Și cum selasă Ipate din joc, Chirică îl trage deoparte și-l întreabă:
— Ei, stăpâne, cum ți se pare?— Cum să mi se pară, măi Chirică? Ia, parcă-mi vine
s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a mai ﬁ niciasta, apoi nu mă mai însor niciodată, că destul mi-aitulburat mințile păn-acum.
— Asta-i bună, stăpâne! zise Chirică. Nu-i vorbă, că
tot are și ea o coastă de drac; dar, trăind și nemurind, i-omscoate-o noi și pe-aceea.
Atunci, bucuria lui Ipate! Începe a se ținè de fată ca
scaiul de oaie. Și unde nu ți-o înșfacă pe sus, și se iau ei badin tâlcuri, ba din cimilituri, ba din pâcâlit, ba din una,ba din alta și, de colè pănă colea, și-au plăcut unul altuia.Și Ipate, nemaiavând răbdare, se și duce la tată-său și lamă-sa, de-o cere. Vorba ceea:
Vin’ la mama de mă cere:De m-a da, de nu m-a da,Peste noapte mi-i fura.
Părinții fetei, când aud asta, au de bucurie că le-a picat
un om așa de bun și o dau cu mânici largi. Peste câteva
zile nunta se face, și Ipate își ia femeia, cu zestre cu tot, oduce acasă la dânsul, și pace bună! Și așa trăiau ei de bineși se iubeau unul pe altul, ca niște hulubași. Și Ipate, ﬁindfoarte mulțămit de asta, zise într-o zi:
— Doamne, măi Chirică, bun suﬂet de femeie mai
am! Bine mi-am ales-o! POVESTEA LUI STAN PĂȚITUL 171

— Bună, stăpâne, nu-i cuvânt, dar știi că este-o vorbă:
„Când nici nu gândești, atunci te trântește“; las’ să vedem.
Ia adu-ți aminte ce ți-am spus odată, că și asta, cât îi debună și blajină, tot are o coastă de drac într-însa, care tre -buie scoasă numaidecât, dacă ți-i voia să ai femeie cumtrebuie și s-o duci cu dânsa pănă la adânci bătrânețe.
— Apoi dă, nu știu cine ți-a mai putè întra și ție în voie,
măi Chirică. Câte știi tu, numai dracul cred că poate să-țideie de fund.
Dar nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face
un băiet. La vro două-trei luni după asta, Ipate se trezeșteîntr-o zi cu socru-său că vine și-l cheamă la nunta unuifrate al femeiei sale. Chirică, simțind toate, cum îi dracul,trage pe stăpânu-său la o parte și-i zice:
— Stăpâne, lasă să se ducă numai nevasta d-tale cu co –
pilul, iar d-ta spune că, de-i avè vreme să te duci mai peurmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. Și după asta,ți-oi mai spune eu ce-i de făcut.
Ipate, deprins a asculta pe Chirică, zice socru-său: — Tată, eu n-oiu putè merge, că, după cum vezi, am
tare multe trebi pe capul meu și numai cu un argățel ce-lam de-abia le pot dovedi. Nevasta mea, însă, poate sămeargă, și, de m-a ierta vremea să pot veni și eu mai peurmă, bi ne-de-bine, iară de nu, te rog să mă ierți.
Socru-său atunci, nemaiavând ce zice, ia pe nevasta lui
Ipate cu copil cu tot și se ca’ mai duce. În ziua de uncrop,Chirică zice lui Ipate:
— Stăpâne, ia, acum a venit vremea ca să scoatem
coasta cea de drac din femeia d-tale. Hai, încalecă iute pecal și te du la nuntă. Dar să știi de la mine ce ai să faci cândvei ajunge acolo. Alăture cu casa socru-tău este o căsuțătupilată, în care șede un tălpoi de babă, meșteșugoasă latrebile sale, cum îi sfredelul dracului. Du-te de trage în172 POVEȘTI

gazdă la dânsa și te fă că ești un drumeț străin. Pune-te apoi
pe lângă ea luntre și punte și juruiește-i cerul și pământul,ca să-ți smomească pe nevasta d-tale și să ți-o aducă acolo. Șiatunci să vezi ce pot babele și cât îi de credincioasă femeia!
— Să… ra! măi Chirică, ce spui tu? Parcă despre asta
mi-aș pune capul la mijloc.
— Ba nu ﬁ așa de darnic, stăpâne. Mai bine cruță-ți
capul, că poate ți-a mai trebui.
— Dar oare nu m-or cunoaște, măi Chirică? — N-aibi grijă, stăpâne, poți să te duci și pe la nuntă,
că am făcut ce știu eu, și nime n-are să te cunoască.
Ipate, voind să se încredințeze și despre asta, ascultă pe
Chirică și se duce: și cum ajunge în sat, trage la gazdă lababă, o ia cam pe departe și-i spune ca să-i aducă desarăpe nevasta lui Stan din satul cutare la dânsul.
Baba, când aude asta, pune mâna la gură, clatină din
cap și zice:
— Doamne, om bun, cum crezi d-ta că aș face eu una
ca asta, mai ales că femeia are barbat bun, frumos și bogatși nu-i de-acele de care gândești d-ta?
Atunci Ipate scoate plosca de la oblânc, dă babei vreo
câteva gâturi de rachiu și apoi îi mai întinde o pungă, toșcăde bani, zicând:
— Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai
să ai și mai mult de la mine. Fii bine încredințată că n-aresă ne știe nici pământul.
Baba, deodată, stă pe gânduri; parcă n-ar ﬁ prea voit
nici treaba s-o facă, dar nici punga s-o lese. În sfârșit, maișede ea pe gânduri cât șede, apoi ia punga și zice:
— Om bun, mânca-te-ar puricii să te mănânce!… Eu
știu ce vra să zică durerea la inimă, bat-o pârdalnica s-obată!… Nu știu, zău, cum a sta și asta! îmi plesnește obra -zul de rușine când gândesc cum am să mă înfățișez îna inteaPOVESTEA LUI STAN PĂȚITUL 173

femeiei celea cu vorbe de-acestea… Mă duc și eu în tr-un
noroc, să vedem, și de-oiu putè face ceva, bine-de-bine,iară de nu, mi-i crede și d-ta, că știu cum se fac de greutrebile acestea, și rar le scoatem la capăt.
— Crede și d-ta, mătușă, că de-i face pe treabă, n-are
să-ți ﬁe degeaba.
Atunci baba zice:
— Să vedem; întrebarea n-are greș. Mai știi de unde
sare iepurele? Mai ales că bărbatu-său nu este aici.
Apoi, cam înspre sară, lasă pe drumeț singur în casă și
se duce alăturea la nuntă și, cum ajunge, trage pe nevastalui Ipate deoparte, îi spune codoșca câte și mai multe ș-oface pe femeie să se alunece cu mintea.
— Mătușă, zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi
ca să ﬁe mai bine?
— Acesta nu-i vrun lucru păn’ pe-acolo, copilă, hăi,
zise baba. Ia, du-te în casă, trezește-ți copilul din somn, șiel atunci are să înceapă a plânge; pe urmă pișcă-l tot câte-oleacă, și el are să înceapă a țipa. Și atunci tatu-tău, cum îiel supărăcios, are să zică de la o vreme să iei băietul și să-ldai, ia, încolo, la baba cea de-alăturea. Tu, cum îi auziasta, să iei băietul cu albie cu tot și să vii cu dânsul la mine.Ș-apoi atunci…
Femeia lui Ipate ascultă de babă, face cum i-a zis ea și,
pe înserate, vine la dânsa cu copilul în brațe; și, cum întră
în casă, începe a se chicoti și a spune de la nuntă multe șimărunte, fără să cunoască pe bărbatu-său.
Atunci Ipate li dă de băut pănă le amețește pe amun –
două, apoi își fură copilul din covățică, după cum îl învă –
țase Chirică, și fuge cu dânsul acasă. Chirică, cum îl vedevenind, îi iese înainte de pe la poartă și zice:
— Ei, stăpâne, minciuni ți-am spus eu, ori ba? 174 POVEȘTI

— Ba nu, măi Chirică; acum văd eu ce poate femeia.
De-acum nu mai trăiesc nici un ceas cu dânsa; am s-o dau
dracului de pomană, soi rău ce este ea!
— Ba nu, stăpâne, să nu faci una ca asta, că femeia
d-tale e una dintre cele mai bune femei. Da’ știu eu cine-ide vină aici. Las-o întăi să vie acasă, să-i scoatem costițaceea care ți-am spus eu, și atunci îi vedè d-ta ce lucru defemeie are să iasă dintr-însa.
Acum, să ne întoarcem iar din urmă. Femeia lui Ipate și cu baba, cănd se trezesc din ame țală,
nici tu drumeț, nici tu copil, nici tu nimica! Atunci odatăîncep ele a se boci înădușit și a se bate cu pumnii peste cap,însă fără nici un fo los! Mai iscodeșe ea pe ici, pe colea, săvadă, n-a putè aﬂa ceva despre copil, dar copilul parcă în –
trase în pământ.
— Ei, ei! Acu-i acu. Vai de mine, nevastă, hăi! zise baba;
ce păcat mi-am găsit cu tine! dracul știe ce să fac!
Și cum sta baba împetrită, dracul îi și dă în gând una: — Nevastă, hăi! alta nu-i de făcut decât să înșomoltăcim
motanul ista al meu cu niște petece, să-l punem în albiuțăși apoi să dăm foc casei pe dinlăuntru, iară noi să ieșimafară. Și când s-a aprinde mai tare, noi să începem a neboci în gura mare și a striga: foc! foc! și, păn-or sări oa -menii de la nuntă, pănă nu știu ce, casa are să se topească.Și când or găsi motanul scrum, au să creadă că a arscopilul, și poate s-o tămăduim.
— Că bine zici d-ta, mătușă, asta s-o facem! — S-o facem, s-o facem! Dar eu ce fac tocmai acum,
la bătrânețe, fără leac de adăpost?
— Nu te îngriji de asta, mătușă dragă, că am să te ieu cu
mine și-i trăi pe lângă noi ca banul cel bun. Barbatu-meu ecum îi pâinea cea bună, și te-om avè curat ca pe-o mamă. POVESTEA LUI STAN PĂȚITUL 175

Atunci baba se înduplecă, căci n-are încotro, dau ele
foc casei, și pănă când sar oamenii, pănă nu știu ce, și casă,
și motan, și tot se făcuse scrum. Iară ele plângeau de udaupământul, zicând:
— Vai de noi și de noi, copilașul nostru, cum au ars! Oamenii, văzându-le zbuciumându-se așa, au început
care dincotro să le mângăie. Și a doua zi, tatul femeii lui
Ipate trimite pe un argat al său cu carul cu boi să ducă șipe babă, și pe ﬁică-sa la bărbatu-său acasă, arătându-se cumare părere de rău pentru astă cumplită nenorocire. Pe
drum, femeia lui Ipate zice babei:
— Mătușică, vâră-te ici în sacul acesta, și când vom
ajunge acasă, întâi am să spun bărbatu-meu că aici suntniște buci de la mămuca, pentru făcut saci. Și aceasta nu –
mai pănă s-a duce de la noi un ticălos de argat care-l avem,că chiar azi i se împlinește.
Baba ascultă și se vâră în sac. Și cum ajung acasă și trag
carul în ogradă, nevasta lui Ipate lasă toate cele în car și se ducede-a dreptul în casă, plângând, să găsească pe bărbatu-său șisă-i spună cele întâmplate. Însă, când colo, nici Ipate, niciChirică nu erau acasă. Atunci femeia lui Ipate și cu argatultătâne-său tăbârcesc sacul cum pot, îl pun într-o căsoaie, pecuptior, după horn, și apoi ea dă dru mul arga tului să se
ducă înapoi. Și cum pornește acesta, Ipate și pică în loc.Femeia lui, cum îl vede, începe a boci și a zice:
— Vai de mine și de mine, bărbate, ce-am pățit!…
Copilașul nostru nu mai este! Și îi spune toată întâmplarea,după cum se înțelesese cu baba. Ipate atunci îi zice:
— Lasă, măi femeie, că, de-om trăi, vom ﬁ noi harnici
să mai facem copii. Dă, cu cine să te sfădești? pesemne așaa fost să ﬁe de la Dumnezeu!
Și cum vorbeau ei, numai iaca întră și Chirică pe ușă,
cu un ciocan, c-o daltă și c-o pereche de clești în mână. Fe -176 POVEȘTI

meia lui Ipate, cum îl vede, începe a i se tângui și lui. Dar
Chirică, după ce-o ascultă, zice:
— O crezi, stăpâne, ce spune? Nu te mai uita în gura ei! Ia
mai bine s-o cinătuim. Pune-o jos să-i scoatem costița ceea.
Atunci Ipate odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trân –
tește la pământ ș-o ține bine. Iară Chirică începe a-i nu –
măra coastele din stânga, zicând: una, două, trei și, cândla a patra, pune dalta, trântește cu ciocanul, o apucă cucleștele ș-o dă afară. Apoi așază pielea la loc, pune el cepune la rană, și pe loc se tămăduiește. După aceasta zice:
— Stăpâne, ia de-acum ai femeie cumsecade; numai
s-o cam ții din frâu și să-i retezi unghiile din când în când,ca nu cumva să-ți pună coarne.
Și odată se duce Chirică la casa de alăturea și aduce
copilul. Femeia lui Ipate, când a mai văzut și asta, numaii s-a încleștat gura și a înghețat de frică.
Atunci Chirică sărută mâna lui Ipate și zice: — Ei, stăpâne, iaca, chiar azi mi s-au împlinit anii de
slujbă. Rămâi de-acum sănătos, că eu mă duc de unde amvenit. Dar să știi de la mine, și să spui și altora, că te-aslujit un drac trei ani de zile, numai pentru un boț demămăligă de pe teșitura din pădure și pentru un putregaiude căpătâiu ce-mi trebuiește sub talpa-iadului.
Și atunci, odată și înșfacă Chirică sacul cel de după
horn cu babă cu tot și se face nevăzut. Femeia lui Ipateîncepe atunci a țipa grozav și a zice:
— Aleargă după dânsul, bărbate, și nu-l lăsa! Câlții de
la mămuca mi i-a luat!… din ce să mai facem noi saci?
Ipate însă nu avea acum grijile aceste; el era mâhnit pen –
tru pierderea lui Chirică, care era bunătate de băiet, și nuștia unde l-ar găsi, ca să-i mulțămească pentru atâtea bine -faceri ce primise de la dânsul.
Dar Chirică era acum tocmai în iad și se desfăta la sânul
lui Scaraoschi, iar codoșca de babă gemea sub talpa-iaduluiPOVESTEA LUI STAN PĂȚITUL 177

și numai motanul ei cel din ceea lume îi plângea de milă,
pentru că l-a cocolit așa de bine.
Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul, și
de babă, trăind în pace cu nevasta și copii[i] săi. Și dupăaceea, când îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva,care era cam așa și nu așa, Ipate ﬂutura din cap și zicea:
— Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai
verzi pe pereți, că eu sunt Stan Pățitul! 178 POVEȘTI

Povestea lui Harap-Alb
AMU CICĂ ERA ODATĂ ÎNTR-O ȚARĂ UN CRAIU, CARE
avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate mai mare,
care era împărat într-o altă țară, mai depărtată. Și împăra -tul, fra tele craiului, se numea Verde-împărat; și împăratulVerde nu avea feciori, ci numai fete. Mulți ani trecură la
mijloc de când acești frați nu mai avură prilej a se întâlni
amun doi. Iară verii, adică feciorii craiului și fetele împăratului,
nu se vă zuse niciodată de când erau ei. Și așa veni împreju –
rarea de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nicicraiul nepoatele sale: pentru că țara în care împărățea fra -tele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, șicrăia is tuilalt la altă margine. Și apoi, pe vremile acelea, maitoate țările erau bântuite de războaie grozave, drumurile peape și pe uscat erau puțin cunoscute și foarte încurcate și deaceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca înziua de astăzi. Și cine apuca a se duce pe atunci într-o partea lumii adeseori dus rămânea pănă la moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna
ﬁrul poveștii.
Amu cică împăratul acela, aproape de bătrânețe, că –
zând la zăcare, a scris către frăține-său craiului, să-i tri -mită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase

împărat în locul său după moartea sa. Craiul, primind car –
tea, îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zice:
— Iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. Care din –
tre voi se simte destoinic a împărăți peste o țară așa de mareși bogată ca aceea are voie din partea mea să se ducă, ca săîmplinească voința cea mai de pe urmă a moșului vostru.
Atunci feciorul cel mai mare iè îndrăzneală și zice :— Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pen –
tru că sunt cel mai mare dintre frați; de aceea te rog să-midai bani de cheltuială, straie de primineală, arme și cal decălărie, ca să și pornesc, fără zăbavă.
— Bine, dragul tatei, dacă te bizuiești că-i putè răz –
bate pănă acolo și crezi că ești în stare a cârmui și pe alții,alege-ți un cal din herghelie, care-i vrea tu, ie-ți bani câtți-or trebui, haine care ți-or plăcè, arme care-i crede că-țivin la socoteală și mergi cu bine, fătul meu.
Atunci feciorul craiului își iè cele trebuitoare, sărută
mâna tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul,zice rămas-bun fraților săi și apoi încalecă și pornește cubucurie spre împărăție.
Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum și, pe
înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi înca -lecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagăsub un pod. Și când să treacă ﬁu-său pe acolo, numai iacala capătul podului îl și întâmpină un urs mornăind. Atuncicalul ﬁului de crai începe a sări în două picioare, forăind,și cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Și ﬁul craiului, ne -mai putând struni calul și neîndrăznind a mai merge îna -inte, se întoarnă rușinat înapoi la tatu-său. Pănă să ajungăel, craiul pe de altă parte și ajunsese acasă, dăduse drumulcalului, îndosise pielea cea de urs și aștepta acum să viefecioru-său. Și numai iaca îl și vede viind răpede, dar nuașa după cum se dusese. 180 POVEȘTI

— Da’ ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi?
zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după cât știu eu.
— De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin drep –
tul unui pod, mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a
vârât în toți spărieții. Și cu mare ce scăpând din labele lui,am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să ﬁuprada ﬁarelor sălbatece. Și de-acum înainte, ducă-se, din
par tea mea, cine știe, că mie unuia nu-mi trebuie nici îm -părăție, nici nimica; doar n-am a trăi cât lumea, ca sămoș tenesc pământul.
— Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se
vede lucru că nici tu nu ești de împărat, nici împărățiapentru tine; și decât să încurci numai așa lumea, mai binesă șezi departe, cum zici, căci, mila Domnului: „Lac de-arﬁ, broaște sunt destule“. Numai aș vrea să știu, cum ră -mâne cu moșu-tău. Așa-i că ne-am încurcat în slăbăciune?
— Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc
eu, dacă vrei.
— Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru
să ﬁe de nu ți s-or tăia și ție cărările. Mai știi păcatul, poatesă-ți iasă înainte vreun iepure, ceva… și popâc! m-oi trezicu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci rușinea ta n-aﬁ proastă. Dar dă, cearcă și tu, să vezi cum ți-a sluji no -rocul. Vorba ceea: „Fiecare pentru sine, croitor de pâine“.De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai pățit și alțivoinici ca tine…
Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-și cele trebui –
toare și primind și el carte din mâna tată-său cătră împă -ratul, își ia ziua bună de la frați, și a doua zi pornește și el.Și merge, și merge, pănă ce înnoptează bine. Și când prindreptul podului, numai iaca și ursul: mor! mor! mor!Calul ﬁului de crai începe atunci a forăi, a sări în două pi -cioare și a da înapoi. Și ﬁul craiului, văzând că nu-i lucruPOVESTEA LUI HARAP-ALB 181

de șagă, se lasă și el de împărăție și, cu rușinea lui, se în –
toarce înapoi la tată-său acasă. Craiul, cum îl vede, zice:
— Ei, dragul tatei, așa-i că s-a împlinit vorba ceea:
„Apă ră-mă de găini, că de câni nu mă tem“.
— Ce fel de vorbă-i asta, tată?! zise ﬁu-său rușinat; la
d-ta urșii se cheamă găini? Ba, ia acum cred eu frăține-meu,
că așa urs oștirea întreagă este în stare să o zdrumice…
Încă mă mier cum am scăpat cu viață; lehamite și de îm -părăție și de tot, că doar, slava Domnului, am ce mânca lacasa d-tale.
— Ce mânca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă,
fătul meu, zise craiul posomorât, dar, ia spuneți-mi, rușineaunde o puneți? Din trei feciori câți are tata, nici unul să nuﬁe bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci
degeaba mai stricați mâncarea, dragii mei… Să umblaținumai așa, frunza frăsinelului, toată viața voastră și să vălăudați că sunteți feciori de craiu, asta nu miroasă a nas deom… Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o urechie
din partea voas tră; la sfântul Așteaptă s-a împlini dorințalui. Halal de nepoți ce are! Vorba ceea:
La plăcinte, înainteȘi la războiu, înapoi.
Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roș cum îi
gotca, iese afară în grădină și începe a plânge în inima sa,
lovit ﬁind în adâncul suﬂetului de apăsătoarele cuvinte alepărintelui său. Și cum sta el pe gânduri și nu se dumereace să facă pentru a scăpa de rușine, numai iaca se trezeștedinaintea lui cu o babă gârbovă de bătrânețe, care umbladupă milostenie.
— Da’ ce stai așa pe gânduri, luminate crăișor? zise
baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îți râde182 POVEȘTI

din toate părțile și nu ai de ce ﬁ supărat. Ia, mai bine
milu iește baba cu ceva.
— Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra, zise ﬁul
craiului; acum am altele la capul meu.
— Fecior de craiu, vedè-te-aș împărat! Spune babei ce
te chinuiește; că, de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva.
— Mătușă, știi ce? Una-i una și două-s mai multe;
lasă-mă-n pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de
necaz.
— Luminate crăișor, să nu bănuiești, dar nu te iuți așa
de tare, că nu știi de unde-ți poate veni ajutor.
— Ce vorbești în dodii, mătușă? tocmai de la una ca
d-ta ți-ai găsit să aștept eu ajutor?
— Poate ți-i deșanț de una ca aceasta? zise baba. Hei,
luminate crăișor! Cel-de-sus varsă darul său și peste ceineputincioși; se vede că așa place sﬁnției-sale. Nu căuta cămă vezi gârbovă și stremțuroasă, dar, prin puterea ce-mieste dată, știu dinainte ceea ce au de gând să izvo deas –
că puternicii pământului și adeseori râd cu hohot de nepri –
ceperea și slăbiciunea lor. Așa-i că nu-ți vine a crede, darsă te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe au maivăzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe ume –
rele acestea. Of! crăișorule! crede-mă, că să aibi tu pute rea
mea, ai vântura țările și mările, pământul l-ai da de-a dura,
lumea aceasta ai purta-o, uite așa, pe degete, și toate ar ﬁdupă gândul tău. Dar uite ce vorbește gârbova și nepu tin –
cioasa! Iartă-mă, Doamne, că nu știu ce mi-a ieșit din gură!Luminate crăișor, miluiește baba cu ceva!
Fiul craiului, fărmăcat de vorbele babei, scoate atunci
un ban și zice:
— Ține, mătușă, de la mine puțin și de la Dumnezeu mult.
— De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ți deie, zise baba,
și mult să te înzilească, luminate crăișor, că mare norocire tePOVESTEA LUI HARAP-ALB 183

așteaptă. Puțin mai este, și ai să ajungi împă rat, care n-a
mai stat altul pe fața pământului așa de iubit, de slăvit șide puternic. Acum, luminate crăișor, ca să vezi cât poatesă-ți ajute milostenia, stăi liniștit, uită-te drept în ochiimei și ascultă cu luare-aminte ce ți-oiu spune: du-te latată-tău și cere să-ți deie calul, armele și hainele cu care afost el mire, și atunci ai să te poți duce unde n-au pututmerge frații tăi; pentru că ție a fost scris de sus să-ți ﬁedată această cinste. Tatu-tău s-a împotrivi și n-a vrie să telase, dar tu stăruiește pe lângă dânsul cu rugăminte, că aisă-l îndupleci. Hainele despre care ți-am vorbit sunt vechiși ponosite, și armele ruginite, iară calul ai să-l poți alege pu -nând în mijlocul hergheliei o tavà plină cu jaratic, și caredintre cai a veni la jaratic să mănânce, acela are să te ducăla împărăție și are să te scape din multe pri mejdii. Țineminte ce-ți spun eu, că poate să ne mai întâl nim la vrun ca -păt de lume: căci deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om!
Și pe când vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un
hobot alb, ridicându-se în văzduh, apoi înălțându-se tot
mai sus, și după aceea n-o mai zări defel. Atunci o înﬁo -rare cuprinde pe ﬁul craiului, rămânând uimit de spaimăși mirare, dar pe urmă, venindu-i inima la loc și plin de în -credere în sine că va izbuti la ceea ce gândea, se înfă țișazăînaintea tată-său, zicând:
— Dă-mi voie ca să mă duc și eu pe urma fraților mei,
nu de altă, dar ca să-mi încerc norocul. Și ori oiu putèizbuti, ori nu, dar îți făgăduiesc dinainte că, odată pornitdin casa d-tale, înapoi nu m-oiu mai întoarce, să știu binecă m-oiu întâlni și cu moartea în cale.
— Lucru negândit, dragul tatei, să aud așa vorbe toc –
mai din gura ta, zise craiul. Frații tăi au dovedit că nu auinimă într-înșii, și din partea lor mi-am luat toată nădejdea.184 POVEȘTI

Doar tu să ﬁi mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede.
Însă, dacă vrei și vrei numaidecât să te duci, eu nu te opresc,dar mi-i nu cumva să te întâlnești cu scârba în drum și sădai și tu cinstea pe rușine, c-apoi atunci curat îți spun cănu mai ai ce căuta la casa mea.
— Apoi dă, tată, omul e dator să se încerce. Am să por –
nesc și eu într-un noroc și cum a da Dumnezeu! Numai, terog, dă-mi calul, armele și hainele cu care ai fost d-ta mire,ca să mă pot duce.
Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la soco –
teală și, încrețind din sprincene, a zis:
— Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus
aminte de cântecul cela:
Voinic tânăr, cal bătrân,Greu se-ngăduie la drum!
D-apoi calul meu de pe atunci cine mai știe unde i-or ﬁputrezind ciolanele! Că doar nu era să trăiască un veac deom! Cine ți-a vârât în cap și una ca aceasta, acela încă-iunul… Ori vorba ceea: Pesemne umbli după cai morți săle iei potcoavele.
— Tată, atâta cer și eu de la d-ta. Acum, ori c-a ﬁ trăind
calul, ori că n-a ﬁ trăind, aceasta mă privește pe mine;numai vreu să știu dacă mi-l dai ori ba.
— Din partea mea, dat să-ți ﬁe, dragul tatei, dar mi-i
de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are ﬁință pe lume.
— Despre aceasta nu mă plâng eu, tată, bine că mi l-ai
dat; de unde-a ﬁ, de unde n-a ﬁ, dacă l-oiu găsi, al meu să ﬁe.
Și atunci, odată se suie în pod și coboară de-acolo un
că păstru, un frâu, un biciu și o șea, toate colbăite, sfaro -gite și vechi ca pământul. Apoi mai scoate dintr-un gher -ghiriu niște straie foarte vechi, un arc, niște săgeți, unpaloș și un buzdugan, toate pline de rugină, și se apucă dePOVESTEA LUI HARAP-ALB 185

le grijește bine și le pune deoparte. Pe urmă umple o tavà cu
jaratic, se duce cu dânsa la herghelie și o pune jos între cai. Șiatunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă
de cal, grebănos, dupuros și slab, de-i numărai coastele; șive nind de-a dreptul la tavà, apucă o gură de jaratic. Fiulcraiului îi și trage atunci cu frâul în cap, zicând:
— Ghijoagă uricioasă ce ești! din toți caii, tocmai tu
te-ai găsit să mănânci jaratic? De te-a împinge păcatul să
mai vii o dată, vai de steaua ta are să ﬁe!
Apoi începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca
slăbătura cea de cal iar se repede și apucă o gură de jaratic.Fiul craiului îi mai trage și atunci un frâu în cap, cât cepoate, și apoi iar începe a purta caii de colo pănă colo, săvadă, nu cumva a veni alt cal să mănânce jaratic. Și numaiiaca, și a treia oară, tot gloaba cea de cal vine și începe amânca la jaratic, de n-a mai rămas. Atunci ﬁul craiului,mânios, îi mai trage un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prindeîn căpăstru și, punându-i frâul în cap, zice în gândul său:
— Să-l ieu, ori să-i dau drumul; mă tem că m-oiu face
de râs. Decât cu așa cal, mai bine pedestru.
Și cum sta el în cumpene, să-l iie, să nu-l iie, calul se și
scu tură de trei ori, și îndată rămâne cu părul lins-prelinsși tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos întoată herghelia. Și apoi, uitându-se țintă în ochii ﬁului decraiu, zice:
— Sui pe mine, stăpâne, și ține-te bine! Fiul craiului, pu nându-i zabala în gură, încalecă, și
atunci calul odată zboa ră cu dânsul pănă la nouri și apoi selasă în jos ca o să geată. După aceea mai zboară încă o datăpănă la lună și iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul. Șiunde nu mai zboară și a treia oară pănă la soare și, când selasă jos, întreabă: 186 POVEȘTI

— Ei, stăpâne, cum ți se pare? Gândit-ai vrodată că ai
să ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna și prin nouri
să cauți cununa?
— Cum să mi se pară, dragul meu tovarăș? Ia, m-ai bă –
gat în toate grozile morții, căci, cuprins de amețeală, numai știam unde mă găsesc și cât pe ce erai să mă prăpădești.
— Ia, așa am amețit și eu, stăpâne, când mi-ai dat cu
frâul în cap, să mă prăpădești, și cu asta am vrut să-mi răs -torc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acumcred că mă cunoști și de urât, și de frumos, și de bătrân, șide tânăr, și de slab, și de puternic; de-aceea mă fac iar cumm-ai văzut în herghelie, și de-acum înainte sunt gata să teîntovărășesc oriunde mi-i porunci, stăpâne. Numai să-mispui dinainte cum să te duc: ca vântul ori ca gândul?
— De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i
duce ca vântul, tu mi-i folosi, căluțul meu, zise ﬁul craiului.
— Bine, stăpâne. Acum sui pe mine fără grijă și hai să
te duc unde vrei.
Fiul craiului, încălecând, îl netezește pe coamă și zice: — Hai, căluțul meu! Atunci calul zboară lin ca vântul, și când vântul au abu –
rit, iaca și ei la craiu în ogradă au sosit.
— Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumă –
tate de gură. Dar aista cal ți l-ai ales?…
— Apoi dă, tată, cum a dat târgul și norocul; am de
tre cut prin multe locuri și nu vreau să mă ieie oamenii laochi. M-oiu duce și eu cât călare, cât pe jos, cum oiu putè.
Și zicând aceste, pune tarnița pe cal, anină armele la
oblânc, își ia merinde și bani de ajuns, schimburi în desagiși o ploscă plină cu apă. Apoi sărută mâna tată-său, pri –
mind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas-bunfraților săi și a treia zi cătră sară pornește și el, mergând dinPOVESTEA LUI HARAP-ALB 187

pasul calului. Și merge el, și merge, pănă ce înnoptează bine.
Și, când prin dreptul podului, numai iac a îi iese și lui ursulîna inte, mornăind înfricoșat. Calul atunci dă năvală asupraursului, și ﬁul craiului, ridicând buzduganul să deie, numaiiaca ce aude glas de om zicând:
— Dragul tatei, nu da, că eu sunt. Atunci ﬁul craiului des calecă, și tată-său, cuprinzându-l
în brațe, îl sărută și-i zice:
— Fătul meu, bun tovarăș ți-ai ales; de te-a învățat ci –
neva, bine ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun
cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu ești vrednicde împărat. Numai ține minte sfatul ce-ți dau: în călă –
toria ta ai să ai trebuință și de răi, și de buni, dar să te
ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât îi putè; săn-ai de-a face cu dânșii, căci sunt foarte șugubeți. Și, la
toată întâm plarea, calul, tovarășul tău, te-a mai sfătui șiel ce ai să faci, că de multe primejdii m-a scăpat și pe mine
în tinerețile mele! Na-ți acum și pielea asta de urs, că ți-a
prinde bine vreodată.
Apoi, dezmierdând calul, îi mai sărută de câteva ori pe
amundoi și le zice:
— Mergeți în pace, dragii mei. De-acum înainte,
Dum nezeu știe când ne-om mai vedè!…
Fiul craiului atunci încalecă, și calul, scuturându-se,
mai arată-se o dată tânăr, cum îi plăcea craiului, apoi faceo săritură înapoi și una înainte și se cam mai duc la îm -părăție, Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, îna -inte mult mai este. Și merg ei o zi, merg două, și merg
patruzeci și nouă, pănă ce de la o vreme le întră calea încodru și atunci numai iaca ce le iesă înainte un om spân șizice cu îndrăzneală ﬁului de craiu:
— Bun întâlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la
drum? Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur;188 POVEȘTI

nu cumva să-ți iasă vro dihanie ceva înainte și să-ți scurteze
cărările. Eu cunosc bine pe-aici, și poate mai încolo să ainevoie de unul ca mine.
— Poate să am, poate să n-am, zise ﬁul craiului, ui –
tându-se țintă în ochii Spânului, dar acum deodată mă lasîn voia întâmplării, și apoi, dând pinteni calului, pornește.
Mai merge el înainte prin codru cât merge, și, la o
strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iesă înainte, prefă -cut în alte straie, și zice cu glas supțiratic și necunoscut:
— Bună calea, drumețule! — Bună să-ți ﬁe inima, cum ți-i căutătura, zise ﬁul craiului. — Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui,
zise Spânul oftând… Numai ce folos? Omul bun n-arenoroc; asta-i știută; rogu-te, să nu-ți ﬁe cu supărare, dru -mețule, dar ﬁindcă a venit vorba de-așa, îți spun, ca la unfrate, că din cruda copilărie slujesc prin străini, și încalteanu mi-ar ﬁ ciudă, când n-aș vrè să mă dau la treabă, căci cumunca m-am trezit. Dar așa, muncesc, muncesc, și nu s-ale -ge nimica de mine; pentru că tot de stăpâni calici mi-amavut parte. Și vorba ceea: La calic slujești, calic rămâi. Cândaș da odată peste un stăpân cum gândesc eu, n-aș ști ce săfac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuință de slugă, voi -nice? Cum te văd, sameni a avè său la rărunchi. De ce tescumpești pentru nimica toată și nu-ți iei o slugă vred -nică, ca să-ți ﬁe mână de ajutor la drum? Locurile aiesteasunt șugubețe; de unde știi cum vine întâmplarea, și,Doamne ferește, să nu-ți cadă greu singur.
— Acum deodată încă tot nu, zise ﬁul craiului cu mâna
pe buzdugan; m-oiu mai sluji și eu singur, cum oiu putè,și dând iar pinteni calului, pornește mai răpede.
Și mergând el tot înainte prin codri întunecoși, de la
un loc se închide calea și încep a i se încurca cărările, încâtnu se mai pricepe ﬁul craiului acum încotro să apuce și peunde să meargă. POVESTEA LUI HARAP-ALB 189

— Ptiu, drace! iaca în ce încurcătură am întrat! Asta-i
mai rău decât poftim la masă, zise el. Nici tu sat, nici tu
târg, nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pus -tietăți dai; parcă a perit sămânța omenească de pe fațapământului. Îmi pare rău că n-am luat măcar spânul celde-al doile cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mâne-sa,ce-i vinovat el? Tata așa a zis, însă la mare nevoie, ce-i defăcut? vorba ceea: Rău-i cu rău, dar e mai rău făr’ de rău. Șitot horhăind el când pe o cărare, când pe un drum pără sit,numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte, îmbrăcat altfel șicălare pe un cal frumos, și, prefăcându-și glasul, începe acăina pe ﬁul craiului, zicând:
— Sărmane omule, rău drum ai apucat! Se vede că ești
străin și nu cunoști locurile pe aici. Ai avut mare noroc demine, de n-ai apucat a coborî priporul ista, că erai prăpădit.Ia, colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulțibezmetici le-a curmat zilele. Și eu, mai dăunăzi, cât mă vezide voinic, de-abia am scăpat de dânsul, ca prin urechileacului. Întoarce-te înapoi, ori, dacă ai de dus înainte, ia-țiîn ajutor pe cineva. Chiar și eu m-aș tocmi la d-ta, dacă ți-aﬁ cu plăcere.
— Așa ar trebui să urmez, om bun, zise ﬁul craiului, dar
ți-oi spune drept: tata mi-a dat în grijă, când am pornitde-acasă, ca să mă feresc de omul roș, iară mai ales de celspân, cât oiu putea; să n-am de a face cu dânșii nici în clin,nici în mânecă; și dacă n-ai ﬁ spân, bucuros te-aș tocmi.
— Hei, hei! călătorule. Dacă ți-i vorba de-așa, ai să-ți
rupi ciochinele umblând și tot n-ai să găsești slugă cum cauțid-ta, că pe-aici sunt numai oameni spâni. Ș-apoi, când este
la adecălea, te-aș întreba: ca’ ce fel de zăticneală ai putè săîntâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea:că de păr și de coate-goale nu se plânge nimene. Și când nusunt ochi negri, săruți și albaștri! Așa și d-ta: mulțămește lui190 POVEȘTI

Dumnezeu că m-ai găsit și tocmește-mă. Și dacă-i apuca
odată a te deprinde cu mine, știu bine că n-am să pot scăpaușor de d-ta, căci așa sunt eu în felul meu, știu una și bună:să-mi slujesc stăpânul cu dreptate. Hai, nu mai sta la în –
doială, că mă tem să nu ne-apuce noaptea pe aici. Și cândai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smârțogulista îți duc vergile.
— Apoi dă, Spânule, nu știu cum să fac, zise ﬁul
craiului. Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tatăși, tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu știu cum. Dar,ﬁindcă mi-au mai ieșit pănă acum înainte încă doi spâni,și cu tine al treilea, apoi mai-mi vine a crede că aiasta-ițara spânilor și n-am încotro; mort-copt, trebuie să te ieucu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici.
Și, din două vorbe, ﬁul craiului îl tocmește și după aceea
pornesc împreună să iasă la drum, pe unde arată Spânul. Șimergând ei o bucată bună, Spânul se preface că-i e sete și cereplosca cu apă de la stăpânu-său. Fiul craiului i-o dă, și Spâ –
nul, cum o pune la gură, pe loc o și ia, oțerindu-se, și varsătoată apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci supărat:
— Dar bine, Spânule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici
e mare lipsă de apă? Și pe arșița asta o să ne uscăm de sete.
— Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită și ne-am ﬁ
putut bolnăvi. Cât despre apă bună, nu vă îngrijiți; acușiavem să dăm peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața.Acolo vom poposi puțin, oiu clătări plosca bine ș-oiu um –
plè-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolonu prea sunt fântâni, și, din partea apei, mi se pare că i-omduce dorul. Și cârnind pe o cărare, mai merg ei oleacăînainte, pănă ce ajung într-o poiană și numai iaca ce dau deo fântână cu ghizdele de stejar și cu un capac deschis înlaturi. Fântâna era adâncă și nu avea nici roată, nici cum -pănă, ci numai o scară de coborât pănă la apă. POVESTEA LUI HARAP-ALB 191

— Ei, ei! Spânule, acum să te văd cât ești de vrednic,
zise ﬁul craiului. Spânul atunci zâmbește puțin și, cobo –
rându-se în fântână, umple întăi plosca și o pune la șold.Apoi, mai stând acolo în fund pe scară, aproape de fațaapei, zice:
— Ei, da’ ce răcoare-i aici! „Chima răului pe malul
pârăului!“ Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să ușu -reze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut.Pe arșițele ieste, o răcoreală ca asta mult plătește!
Mai șede el acolo puțin și apoi iese afară, zicând: — Doamne, stăpâne, nu știi cât mă simțesc de ușor;
parcă îmi vine să zbor, nu altăceva! Ia vâră-te și d-ta oleacă,să vezi cum ai să te răcorești; așa are să-ți vină de îndemânădupă asta, de are să ți se pară că ești ușor cum îi pana…
Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se po –
trivește Spânului și se bagă în fântână, fără să-l trăsneascăprin minte ce i se poate întâmpla. Și cum sta și el acolo dese răcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoise suie deasupra lui și zice cu glas răutăcios:
— Alelei! fecior de om viclean ce te găsești; tocmai de
ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căp -tușit! Acum să-mi spui tu cine ești, de unde vii și încotrote duci, că, de nu, acolo îți putrezesc ciolanele!
Fiul craiului ce era să facă? îi spune toate cu de-amă –
nuntul, căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate?
— Bine, atâta am vrut să aﬂu din gura ta, puiu de vi –
peră ce mi-ai fost, zice atunci Spânul: numai cată să ﬁe așa,că, de te-oiu prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă. Chiaracum aș putè să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milăde tinerețele tale… Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochiiși să mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascu -țișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întrutoate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. Și, de azi192 POVEȘTI

înainte, eu o să ﬁu în locul tău nepotul împăratului, de –
spre care mi-ai vorbit, iară tu, sluga mea; și atâta vreme săai a mă sluji, pănă când îi muri și iar îi înviè. Și oriunde veimerge cu mine, nu care cumva să bleștești din gură cătrăcineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pefața pământului. Îți place așa să mai trăiești, bine-de-bine;iară de nu, spune-mi verde în ochi, ca să știu ce leactrebuie să-ți fac…
Fiul craiului, văzându-se prins în clește și fără nici o
putere, îi jură credință și supunere întru toate, lăsându-seîn știrea lui Dumnezeu, cum a vrè el să facă. Atunci Spâ nulpune mâna pe cartea, pe banii și pe armele ﬁului de crai șile iè la sine; apoi îl scoate din fântână și-i dă paloșul să-lsărute, ca semn de pecetluire a jurământului, zicând:
— De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb;
aista ți-i numele, și altul nu.
După aceasta încalecă, ﬁecare pe calul său, și pornesc,
Spânul înainte, ca stăpân, Harap-Alb în urmă, ca slugă,mergând spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, ca cuvântuldin poveste, înainte mult mai este.
Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecând
peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari, șiîntr-o târzie vreme ajung la împărăție.
Și cum ajung, Spânul se înfățișază înaintea împăratului
cu carte din partea craiului. Și împăratul Verde, cetind car –
tea, [s]are de bucurie că i-a venit nepotul, și pe dată îl și facecunoscut curții și fetelor sale, care îl primesc cu toată cin –
stea cuvenită unui ﬁu de craiu și moștenitor al împăratului.
Atunci Spânul, văzând că i s-au prins minciunile de
bine, cheamă la sine pe Harap-Alb și-i zice cu asprime:
— Tu să șezi la grajd nedezlipit și să îngrijești de calul
meu ca de ochii din cap, că de-oiu veni pe-acolo și n-oiu găsitrebile făcute după plac, vai de pielea ta are să ﬁe. Dar pănăPOVESTEA LUI HARAP-ALB 193

atunci, na-ți o palmă, ca să ții minte ce ți-am spus. Ba –
gat-ai în cap vorbele mele?
— Da, stăpâne, zise Harap-Alb, lăsând ochii în jos.
Și, ieșind, pornește la grajd. Cu asta a voit Spânul să-și arăte arama și să facă pe
Harap-Alb ca să-i ieie și mai mult frica.
Fetele împăratului întâmplându-se de față când a lovit
Spânul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dânsul și au zisSpânului cu binișorul:
— Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat
Dumnezeu să ﬁm mai mari peste alții, ar trebui să avemmilă de dânșii, că și ei, sărmanii, sunt oameni!
— Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia lui
obicinuită; d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobi -toacele n-ar ﬁ fost înfrânate, de demult ar ﬁ sfășiet pe om.Și trebuie să știți că și între oameni cea mai mare partesunt dobitoace, care trebuiesc ținuți din frâu, dacă ți-ivoia să faci treabă cu dânșii.
Ei, apoi… zi că nu-i lumea de-apoi! Să te ferească Dum –
nezeu când prinde mămăliga coajă. Vorba ceea:
Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,Să mă mier ce m-a găsit.
Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a
șters purtarea necuviincioasă a Spânului, cu toate îndrep –
tările și înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a facecu răutatea. Vorba ceea:
Vița-de-vie, tot în vie,
Iară vița-de-boz, tot răgoz.
Și din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, că
Spânul defel nu samănă în partea lor, nici la chip, nici la
bunătate; și că Harap-Alb, sluga lui, are o înfățișare multmai plăcută și samănă a ﬁ mult mai omenos. Pesemne194 POVEȘTI

inima le spunea că Spânul nu le este văr, și de aceea nu-l
puteau mistui. Așa îl urâse ele de tare acum, că, dacă ar ﬁfost în banii lor, s-ar ﬁ lepădat de Spân ca de Ucigă-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de împăratul, ca să nu-iaducă supărare.
Amu, întru una din zile, cum ședea Spânul la ospăț
împreună cu moșu-său, cu verele sale și cu alții, câți se în -tâm plase, li s-au adus mai la urmă în masă și niște sălăți
foarte minunate. Atunci împăratul zice Spânului :
— Nepoate, mai mâncat-ai sălăți de aceste de când ești? — Ba nu, moșule, zice Spânul; tocmai eram să vă întreb
de unde le aveți, că tare-s bune!… O haraba întreagă aș ﬁîn stare să mănânc, și parcă tot nu m-aș sătura.
— Te crede moșul, nepoate, dar când ai ști cu ce greu –
tate se capătă! pentru că numai în Grădina Ursului, dacă-iﬁ auzit de dânsa, se aﬂă sălăți de aceste, și mai rar om caresă poată lua dintr-însele și să scape cu viață. Între toțioamenii din împărăția mea, numai un pădurariu se bizu -iește la treaba asta. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-miaduce din când în când așa, câte puține, de poftă.
Spânul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice
preț, zise împăratului:
— Doamne, moșule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăți
de aceste și din piatra seacă, mare lucru să ﬁe!
— Ce vorbești, nepoate! zise împăratul; unul ca dânsul,
și încă necunoscător de locurile acestea, cum crezi că arputea face această slujbă? Doar de ți-i greu de viața lui.
— Ia las’, moșule, nu-i duce grija; pun rămășag că are
să-mi aducă sălăți întocmai ca aceste, și încă multe, căștiu eu ce poate el.
Ș-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb și-i zice răstit: — Acum degrabă să te duci cum îi ști tu și să-mi aduci
sălăți de aceste din Grădina Ursului. Hai, ieși răpede șiPOVESTEA LUI HARAP-ALB 195

pornește, că nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva să faci
de altfel, că nici în borta șoarecului nu ești scăpat de mine!
Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd și începe a-și
netezi calul pe coamă, zicând:
— Ei, căluțul meu, când ai ști tu în ce necaz am întrat!
Sfânt să ﬁe rostul tătâne-meu, că bine m-a învățat! Așa-i
că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă ladârloagă și acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că mi-icapul în primejdie?
— Stăpâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu
capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta-i: ﬁi odatăbarbat și nu-ți face voie rea. Încalecă pe mine, și hai! Știueu unde te-oiu duce, și mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el șidin aceasta!
Harap-Alb, mai prinzând oleacă la inimă, încalecă și
se lasă în voia calului, unde vrè el să-l ducă.
Atunci calul pornește la pas, pănă ce iese mai încolo, ca
să nu-i vadă nimene. Apoi își arată puterile sale, zicând:
— Stăpâne, ține-te bine pe mine, că am să zbor lin ca
vântul, să cutreierăm pământul. Mare-i Dumnezeu și meș –
teru-i dracul. Hèlbet! vom putè veni de hac și Spânului
celuia, nu-i e vremea trecută.
Și odată zboară calul cu Harap-Alb pănă la nouri; apoi
o ia de-a curmezișul pământului: pe deasupra codrilor,peste vârful munților, peste apa mărilor și după aceea selasă încet-încet într-un ostrov mândru din mijlocul uneimări, lângă o căsuță singuratică, pe care era crescut niștemușchiu pletos de o podină de gros, moale ca mătasa șiverde ca buratecul.
Atunci Harap-Alb descalecă, și spre mai mare mirarea
lui, numai iaca îl întâmpină în pragul ușii cerșetoarea
căreia îi dăduse el un ban de pomană, înainte de pornirealui de acasă. 196 POVEȘTI

— Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele, că
deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om? Aﬂă acum că eu
sunt Sfânta Duminecă și știu ce nevoie te-a adus pe la mine.Spânul vrea să-ți răpuie capul cu orice chip și de-aceea te-a
trămis să-i aduci sălăți din Grădina Ursului, dar i-or daele odată pe nas… Rămâi aici în astă-noapte, ca să vădce-i de făcut.
Harap-Alb rămâne bucuros, mulțămind Sﬁntei Dumineci
pentru buna găzduire și îngrijirea ce are de el.
— Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și
inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zice Sfânta Duminecăieșind și lăsându-l în pace să se liniștească.
Și cum iese Sfânta Duminecă afară, odată și pornește
desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pecare o ferbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu unade miere și apoi ie mursa aceea și iute se duce de o toarnăîn fântâna din Grădina Ursului, care fântână era plină cuapă pănă în gură. Și mai stând Sfânta Duminecă oleacă înpreajma fântânii, numai iaca ce vede că vine ursul cu ofalcă în ceriu și cu una în pământ, mornăind înfricoșat. Șicum ajunge la fântână, cum începe a bea lacom la apă șia-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei. Și mai stă dinbăut, și iar începe a mornăi; și iar mai bea câte un răs -timp, și iar mornăiește, pănă ce, de la o vreme, încep a-islăbi puterile și, cuprins de amețeală, pe loc cade jos șiadoarme mort, de puteai să tai lemne pe dânsul.
Atunci Sfânta Duminecă, văzându-l așa, într-o clipă se
duce și, deșteptând pe Harap-Alb chiar în miezul nopții,îi zice:
— Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la
tată-tău, apucă pe ici tot înainte, și cum îi ajunge în răs -crucile drumului, ai să și dai de Grădina Ursului. Atuncisai răpede înlăuntru de-ți ia sălăți într-ales, și câte-i vrea dePOVESTEA LUI HARAP-ALB 197

multe, căci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toată întâm –
plarea, de-i vedè și-i vedè că s-a trezit și năvălește la tine,zvârle-i pielea cea de urs și apoi fugi încoace spre mine câtîi putea.
Harap-Alb face cum îi zice Sfânta Duminecă. Și cum
ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales
și leagă o sarcină mare, mare, cât pe ce să n-o poată ridicaîn spinare. Și când să iasă cu dânsa din grădină, iaca ursulse trezește, și după dânsul, Gavrile! Harap-Alb, dacă vedereaua, i-aruncă pielea cea de urs, și apoi fuge cât ce poate cusarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminecă, scăpândcu obraz curat.
După aceasta, Harap-Alb, mulțămind Sﬁntei Dumineci
pentru binele ce i-a făcut, îi sărută mâna, apoi își iè sălățileși, încălecând, pornește spre împărăție, Dumnezeu să neție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Și mergând tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la
împărăție și dă sălățile în mâna Spânului.
Împăratul și fetele sale, văzând aceasta, le-a fost de-a
mirarea. Atunci Spânul zice îngâmfat:
— Ei, moșule, ce mai zici? — Ce să zic, nepoate? Ia, când aș avé eu o slugă ca aceas –
ta, nu i-aș trece pe dinainte.
— D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă? numai de
vrednicia lui, zise Spânul; căci altfel nu-l mai luam dupămine, ca să-mi încurce zilele.
La vro câteva zile după aceasta, împăratul arată Spânului
niște petre scumpe, zicând:
— Nepoate, mai văzut-ai petre nestemate așa de mari
și frumoase ca acestea de când ești?
— Am văzut eu, moșule, felurite petre scumpe, dar ca
aceste, drept să-ți spun, n-am văzut. Oare pe unde se potgăsi așa petre? 198 POVEȘTI

— Pe unde să se găsească, nepoate! Ia, în Pădurea Cer –
bului. Și cerbul acela este bătut tot cu petre scumpe, mult
mai mari și mai frumoase decât aceste. Mai întăi, cică areuna în frunte, de strălucește ca un soare. Dar nu se poateapropiè nimene de cerb, căci este solomonit și nici un fel dearmă nu-l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cuviață. De-aceea fuge lumea de dânsul de-și scoate ochii; șinu numai atâta, dar chiar când se uită la cineva, ﬁe om sauorice dihanie a ﬁ, pe loc rămâne moartă. Și cică o mulțimede oameni și de sălbătăciuni zac fără suﬂare în pădurea luinumai din astă pricină: se vede că este solomonit, întors dela țiță, sau dracul mai știe ce are de-i așa de primejdios. Darcu toate aceste, trebuie să știi, nepoate, că unii oameni îsmai al dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptulcapului; macar că au pățit multe, tot cearcă prin pădurealui, să vadă, nu l-or putè găbui cumva? Și care dintre ei areîndrăzneală mare și noroc și mai mare, um blând pe acolo,găsește din întâmplare câte o piatră de aceste, picată de pecerb, când se scutură el la șapte ani o dată, și apoi aceluiaom nu-i trebuie altă negustorie mai bună. Aduce peatra lamine și i-o plătesc cât nu face; ba încă sunt bucuros că o potcăpăta. Și aﬂă, nepoate, că ase mene petre fac podoaba îm –
pă răției mele, nu se găsesc altele mai mari și mai frumoasedecât aceste la nici o împă răție, și de-aceea s-a dus vesteadespre ele în toată lumea. Mulți împărați și crai înadins vinsă le vadă, și li-i de-a mirarea de unde le am.
— Doamne, moșule! zise atunci Spânul; să nu te
superi, dar nu știu ce fel de oameni fricoși aveți pe aici. Eupun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pieleacerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este.
Ș-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb și-i zice:
— Du-te în Pădurea Cerbului, cum îi ști tu, și macar fă
pe dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidecât să-miaduci pielea cerbului, cu cap cu tot, așa bătute cu petrePOVESTEA LUI HARAP-ALB 199

scum pe, cum se găsesc. Și doar te-a împinge păcatul să clin –
tești vreo peatră din locul său, iară mai ales acea mare din
fruntea cerbului, c-apoi atâta ți-i leacul! Hai, pornește iute,că nu-i vreme de pierdut!
Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu
era din butuci; dar neavând încotro, iese mâhnit, se duceiar în grajd la cal și, netezindu-l pe coamă, îi zice:
— Dragul meu căluț, la grea belea m-a vârât iar Spâ –
nul!… De-oiu mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot maiam zile de trăit. Dar nu știu, zău, la cât mi-a sta norocul!
— Nu-i nimica, stăpâne, zise calul. Capul de-ar ﬁ sănă –
tos, că belelele curg gârlă. Poate ai primit poroncă să ju -pești peatra morii și să duci pielea la împărăție?
— Ba nu, căluțul meu; alta și mai înfricoșată, zise
Harap-Alb.
— Vorbă să ﬁe, stăpâne, că tocmala-i gata, zise calul.
Nu te teme, știu eu năzdrăvănii de ale Spânului; și să ﬁvrut, de demult i-aș ﬁ făcut pe obraz, dar lasă-l să-și maijoace calul. Ce gândești? Și unii ca aceștia sunt trebuitoripe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă laminte… Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc.Vorba ceea: „Părinții mănâncă aguridă, și ﬁilor li se stre -pezesc dinții“. Hai, nu mai sta la gânduri; încalecă pemine și pune-ți nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterealui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei. „Ce-i escris omului în frunte-i e pus.“ Doar’ mare-i Cel-de-sus!S-or sfârși ele și aceste de la o vreme…
Harap-Alb atunci încalecă, și calul pornește la pas,
pănă ce iese mai încolo departe, ca să nu-i ieie lumea laochi. Și apoi, încordându-se și scuturându-se o datăvoinicește, iară-și arată puterile, zicând:
— Ține-te zdravăn, stăpâne, că iar am să zbor: 200 POVEȘTI

În înaltul ceriului,
Văzduhul pământului;Pe deasupra codrilor,Peste vârful munților,Prin ceața măgurilor,Spre noianul mărilor,La crăiasa zânelor,Minunea minunilor,Din ostrovul ﬂorilor.
Și zicând aceste, odată și zboară cu Harap-Alb În înaltul ceriului,
Văzduhul pământului;
și o iè de-a curmeziș: De la nouri cătră soare,
Printre lună și luceferi,Stele mândre lucitoare,
și apoi se lasă lin ca vântul: În ostrovul ﬂorilor,
La crăiasa zânelor,Minunea minunelor.
Și când vântul a aburit, iaca și ei la Sfânta Duminecă
iar au sosit. Sfânta Duminecă era acasă și, cum a văzut pe
Harap-Alb poposind la ușa ei, pe loc l-a întâmpinat și i-azis cu blândeță:
— Ei, Harap-Alb, așă-i că iar te-a ajuns nevoia de mine? — Așa este, măicuță, răspunse Harap-Alb, cufundat
în gânduri și galben la față, de parcă-i luase pânza de peobraz. Spânul vrea să-mi răpuie capul cu orice preț. Și de-așmuri mai degrabă, să scap odată de zbucium: decât așaviață, mai bine moarte de o mie de ori! POVESTEA LUI HARAP-ALB 201

— Vai de mine și de mine, Harap-Alb, zise Sfânta
Duminecă; parcă nu te-aș ﬁ crezut așa slab de înger, dar,
după cât văd, ești mai fricos decât o femeie! Hai, nu maista ca o găină plouată! rămâi la mine în astă noapte și ț-oiuda eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai ﬁ el dupăgândul Spânului. Însă mai rabdă și tu, fătul meu, că multai avut de răbdat și puțin mai ai. Păn-acum ț-a fost maigreu, dar de-acum înainte tot așa are să-ți ﬁe, pănă ce-iieși din slujba Spânului, de la care ai să tragi încă multenecazuri, dar ai să scapi din toate cu capul teafăr, pentrucă norocul te ajută.
— Poate așa să ﬁe, măicuță, zise Harap-Alb, dar prea
multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu.
— Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfânta
Duminecă; așa a trebuit să se întâmple, și n-ai cui bănui:pentru că nu-i după cum gândește omul, ci-i după cum vrèDomnul. Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căutasă judeci lucrurile de-a ﬁr-a-păr și vei crede celor asupriți șinecăjiți, pentru că știi acum ce e necazul. Dar pănă atunci,mai rabdă, Harap-Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea.
Harap-Alb, nemaiavând ce zice, mulțămește lui Dum –
nezeu, și de bine, și de rău, și Sﬁntei Dumineci pentrubuna găzduire și ajutorul făgăduit.
— Ia, acum mai vii de-acasă, fătul meu! Zică cine-a zice
și cum a vrè să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-iînainte, te silești să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai și-l aș -tepți. Mă rog, ce mai la deal, la vale? așa e lumea asta și, de-aiface ce-ai face, rămâne cum este ea; nu poți s-o întorci cuumărul, macar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: „Zi-ilume și te mântuie“. Dar ia să lăsăm toate la o parte și, pănăla una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul, că Spânulte-a ﬁ așteptând cu nerăbdare. Și, dă, stăpân nu-i? trebuiesă-l asculți. Vorba ceea: „Leagă calul unde zice stăpânul“. 202 POVEȘTI

Și odată scoate Sfânta Duminecă obrăzarul și sabia lui
Statu-Palmă-Barba-Cot, de unde le avea și, dându-le lui
Harap-Alb, zice:
— Ține aceste, că au să-ți ﬁe de mare trebuință unde
mergem. Și chiar haidem, cu ajutorul Domnului, să ispră -vim odată și trebușoara asta.
Și pe la cântatul cucoșilor se iè Sfânta Duminecă îm –
preu nă cu Harap-Alb și se duc în Pădurea Cerbului. Șicum ajung în pădure, sapă o groapă adâncă de un stat deom, lângă un izvor, unde în ﬁecare zi pe la amiază veneacerbul de bea apă, apoi se culca acolo pe loc și dormea câtun beiu, pănă ce asﬁnțea soarele. Și după aceea, sculân –
du-se, o lua în porneală și nu mai da pe la izvor iar pănă adoua zi pe la amează.
— Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Duminecă.
Tu, Harap-Alb, rămâi aici într-însa, toată ziua, și iaca ceai de făcut: pune-ți obrăzarul cum se pune, iară sabia săn-o slăbești din mână; și de-amează, când a veni cerbul aicila izvor să bea apă și s-a culca ș-a adormi, cu ochii des -chiși, cum i-i feliușagul, tu, îndată ce li-i auzi horăind, săieși încetișor și să potrivești așa ca să-i zbori capul dintr-osingură lovitură de sabie, și apoi răpede să te arunci îngroapă și să șezi acolo într-însa pănă după asﬁnțitulsoarelui. Capul cerbului are să te strige pănă atunci mereupe nume, ca să te vadă, dar tu nu cumva să te înduplecide rugămintea lui și să te ițești la dânsul, că are un ochiuotrăvit și, când l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. Însă,cum a asﬁnți soarele, să știi că a murit cerbul. Și atunci săieși fără frică să-i jupești pielea, iară capul să-l iei așaîntreg, cum se găsește, și apoi să vii la mine.
Și așa, Sfânta Duminecă se iè și se întoarnă singură acasă.
Iară Harap-Alb rămâne de pândă în groapă. Și, când pe laamează, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget înnădușit:POVESTEA LUI HARAP-ALB 203

cerbul venea boncăluind. Și ajungând la izvor, odată și
începe a bè hâlpav la apă rece; apoi mai boncăluiește, șiiar mai bè câte un răstimp, și iar mai boncăluiește, și iarmai bè, pănă ce nu mai poate. După aceea începe a-șiarunca țărnă după cap, ca buhaiul, și apoi, scurmând detrei ori cu piciorul în pământ, se tologește jos pe pajiște,acolo pe loc, mai rumegă el cât mai rumegă, și pe urmă seașterne pe somn, și unde nu începe a mâna porcii la jir.
Harap-Alb, cum îl aude horăind, iese afară încetișor și,
când îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gâtului, îi șizboară capul cât colo de la trup și apoi Harap-Alb se aruncăfără sine în groapă, după cum îl povățuise Sfânta Duminecă.Atunci sângele cerbului odată a și-nceput a curge gâlgâindși a se răspândi în toate părțile, îndreptându-se și năboindîn groapă peste Harap-Alb, de cât pe ce era să-l înece. Iarăcapul cerbului, zvârcolindu-se dureros, striga cu jale, zicând:
— Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de
văzut nu te-am văzut. Ieși numai oleacă să te văd încaltea,vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plă –
cere, dragul meu!
Dar Harap-Alb tăcea molcum și de-abia își putea des –
cleșta picioarele din sângele închegat, care era mai-mai săumple groapa. În sfârșit, mai strigă el, capul cerbului, câtmai strigă, însă Harap-Alb nici nu răspunde, nici se arată, șide la o vreme se face tăcere. Și așa, după asﬁnțitul soare lui,
Harap-Alb iese din groapă, jupește pielea cerbului cu băgarede seamă, să nu smintească vreo piatră din locul ei, apoi iè ca -pul întreg, așa cum se găsea, și se duce la Sfânta Duminecă.
— Ei, Harap-Alb, zise Sfânta Duminecă, așa-i că am
scos-o la capăt și asta?
— Așa; cu ajutorul lui Dumnezeu și cu al sﬁnției-voastre,
răspunse Harap-Alb, am izbutit, măicuță, să facem și acumpe cheful Spânului, rămânere-aș păgubaș de dânsul să ră -204 POVEȘTI

mân, și să-l văd când mi-oiu vedè ceafa; atunci, și nici atun ci,
că tare mi-i negru înaintea ochilor!
— Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, că și-a da
el Spânul peste om vrodată; pentru că nu-i nici o faptăfără plată, zise Sfânta Duminecă. Mergi de i le du și aces -tea, că i-or rămânè ele de cap odată.
Atunci Harap-Alb, mulțămind Sﬁntei Dumineci, îi să –
rută mâna, apoi încalecă pe cal și pornește tot cum a venit,mergând spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, ca cuvântuldin poveste, înainte mult mai este… Și pe unde trecea, lumea
din toate părțile îl înghesuia: pentru că piatra cea mare din
capul cerbului strălucea de se părea că Harap-Alb soarelecu el îl ducea.
Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap-Alb,
și care dincotro îl ruga, unul să-i deie bănărit, cât a cereel, altul să-i deie fata și jumătate de împărăție; altul să-i
deie fata și împărăția întreagă pentru asemene odoare.Dar Harap-Alb ca de foc se ferea și, urmându-și caleaîna inte, la stăpânu-său le ducea.
Și întru una din seri, cum ședea Spânul împreună cu
moșu-său și cu verele sale sus într-un foișor, numai iaca cezăresc în depărtare un sul de raze scânteietoare, care veneaînspre dânșii; și de ce se apropia, de ce lumina mai tare, deli fura vederile. Și deodată toată suﬂarea s-a pus în mișcare:lumea de pe lume, ﬁind în mare nedumerire, alerga să vadăce minune poate să ﬁe. Și, când colo, cine era? Harap-Alb,care venea în pasul calului, aducând cu sine pielea și capulcerbului pe care le-a și dat în mâna Spânului.
La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți
și, uitându-se unii la alții, nu știau ce să zică. Pentru că înadevăr era și lucru de mirare!
Dar Spânul, cu viclenia sa obicinuită, nu-și pierde cum –
pătul. Și, luând vorbă, zice împăratului: POVESTEA LUI HARAP-ALB 205

— Ei, moșule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele?
— Ce să mai zic, nepoate?! răspunse împăratul uimit. Ia,
să am eu o slugă așa de vrednică și credincioasă ca Harap-Alb,aș pune-o la masă cu mine, că mult prețuiește omul acesta!
— Ba să-și puie pofta-n cuiu! răspunse Spânul cu glas
răutăcios. Asta n-aș face-o eu de-ar mai ﬁ el pe cât este; doarnu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei! Eu știu, mo -șule, că sluga-i slugă și stăpânu-i stăpân; s-a mântuit vorba.Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, căcialtfel de ce l-aș ﬁ luat cu mine. Hei, hei! Nu știți d-voastrăce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Pănă l-am dat labrazdă, mi-am stupit suﬂetul cu dânsul. Numai eu îi vinde hac. Vorba ceea: „Frica păzește bostănăria“. Alt stăpânîn locul meu nu mai face brânză cu Harap-Alb, cât îilumea și pământul. Ce te potrivești, moșule? Cum văd eu,d-ta prea intri în voia supușilor. De-aceea nu-ți dau cerbiipietre scumpe și urșii sălăți. Mie unuia știu că nu-mi suﬂănimene în borș: când văd că mâța face mărazuri, ț-o strângde coadă, de mănâncă și mere pădurețe, căci n-are în -cotro… Dacă ț-a ajuta Dumnezeu să mă rânduiești maidegrabă în locul d-tale, îi vedè, moșule dragă, ce prefacereare să iè împărăția; n-or mai ședè lucrurile tot așa moartecum sunt. Pentru că știi vorba ceea: „Omul sﬁnțește locul!“…Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic. Dar acum îți cred. Dă,bătrânețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă!
În sfârșit, Spânului îi mergea gura ca pupăza, de-a ame –
țit pe împăratul, încât a uitat și de Harap-Alb, și de cerb, șide tot.
Fetele împăratului însă priveau la verișor… cum privește
cânele pe mâță, și li era drag ca sarea-n ochi: pentru că lespunea inima ce om fără de lege este Spânul. Dar cum erausă iasă ele cu vorba înaintea tatălui lor? Spânul n-avea de206 POVEȘTI

cine… Vorba ceea: „Găsise un sat fără câni și se primbla
fără băț“. Că altă, ce pot să zic?
La vro câteva zile după asta, împăratul făcu un ospăț
foarte mare în cinstea nepotu-său, la care ospăț au fost pof -tiți cei mai străluciți oaspeți: împărați, crai, voievozi,
căpitanii oștirilor, mai-marii orașelor și alte fețe cinstite.
În ziua de ospăț, fetele împăratului s-au pus cu rugă –
mintea pe lângă Spân să deie voie lui Harap-Alb ca să slu -jească și el la masă. Spânul, neputându-le strica hatârul,cheamă pe Harap-Alb de față cu dânsele și-i învoi aceasta,însă cu tocmală, ca în tot timpul ospățului să steie numaila spatele stăpânu-său și nici măcar să-și ridice ochii laceilalți meseni, că de l-oiu vedè obrăznicindu-se cumva,acolo pe loc îi și taiu capul.
— Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică, zise Spânul,
arătând lui Harap-Alb tăișul paloșului, pe care jurasecredință și supunere Spânului la ieșirea din fântână.
— Da, stăpâne, răspunse Harap-Alb cu umilință; sunt
gata la porunca luminării-voastre.
Fetele împăratului au mulțămit Spânului și pentru atâta.Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, și oaspeții,
tot gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câteoleacă, numai iaca o pasere măiastră se vede bătând la fe -reastră și zicând cu glas muieratic:
— Mâncați, beți și vă veseliți, dar de fata împăratului
Roș nici nu gândiți!
Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat
cheful și au început a vorbi care ce știa și cum îi duceacapul: unii spuneau că împăratul Roș, având inimă haină,nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc; alții spuneaucă fata lui este o farmazoană cumplită, și că din pricina eise fac atâtea jertfe; alții întăreau spusele celorlalți, zicândPOVESTEA LUI HARAP-ALB 207

că chiar ea ar ﬁ venit în chip de pasăre de a bătut acum la
fereastră, ca să nu lese și aici lumea în pace. Alții ziceau că,oricum ar ﬁ, dar paserea aceasta nu-i lucru curat; și cătrebuie să ﬁe un trimis de undeva, numai pentru a iscodicasele oamenilor. Alții, mai fricoși, își stupeau în sân, me -nind-o ca să se întoarcă pe capul aceluia care a trimis-o. Însfârșit, unii spuneau într-un fel, alții în alt fel, și multe seziceau pe sama fetei împăratului Roș, dar nu se știa caredin toate acele vorbe este cea adevărată.
Spânul, după ce-i ascultă pe toți cu luare-aminte, clă –
tină din cap și zise:
— Rău e când ai a face tot cu oameni care se tem și de
umbra lor! D-voastră, cinstiți oaspeți, se vede că pașteți
bo boci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta.
Și atunci Spânul răpede își ațintește privirile asupra lui
Harap-Alb și, nu știu cum, îl prinde zâmbind.
— Așa… slugă vicleană ce-mi ești!? Vra să zică, tu ai
știință de asta și nu mi-ai spus. Acum degrabă să-mi aducipe fata împăratului Roș, de unde știi și cum îi ști tu. Hai,pornește! Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pefața pământului!
Atunci Harap-Alb, ieșind plin de mâhnire, se duce în
grajd la cal și, netezindu-l pe coamă și sărutându-l, zice:
— Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar
Spânul! Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata împă ra –
tului Roș de unde-oiu ști. Asta-i curat vorba ceea: „Poftimpungă la masă, dacă ți-ai adus de-acasă“. Se vede că mi s-aapropiet funia la par. Cine știe ce mi s-a mai întâmpla! CuSpânul tot am dus-o cum am dus-o, câne-cânește, pănăacum. Dar cu omul roș nu știu, zău, la cât mi-a sta ca pul.Ș-apoi, unde s-a ﬁ găsind acel împărat Roș și fata lui, carecică este o farmazoană cumplită, numai Cel-de-pe-co -moară a ﬁ știind! Parcă dracul vrăjește, de n-apuc bine a208 POVEȘTI

scapa din una și dau peste alta! Se vede că m-a născut
mama într-un ceas rău, sau nu știu cum să mai zic, ca sănu greșesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare binece ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Darm-am deprins a târî după mine o viață ticăloasă. Vorba ceea:„Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi“.
— Stăpâne, zise atunci calul, nechezând cu înfocare,
nu te mai olicăi atâta! După vreme rea, a ﬁ el vreodată șisenin. Dac-ar sta cineva să-și facă samă de toate cele, cumchitești d-ta, apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morțipe toate cărările… Nu ﬁ așa de nerăbdător! De unde știică nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? Omule dator să se lupte cât a putea cu valurile vieții, căci știi căeste o vorbă: „Nu aduce anul ce aduce ceasul“. Când suntzile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapinevătămat. Vorba cântecului:
Fă-mă, mamă, cu noroc,Și macar m-aruncă-n foc.
Las’ pe mine, stăpâne, că știu eu pe unde te-oiu duce la
împăratul Roș: pentru că m-au mai purtat o dată păcatele
pe acolo cu tatu-tău, în tinerețele lui. Hai, încalecă pe mineși ține-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici,de pe loc, în ciuda Spânului, ca să-i punem venin la inimă.
Harap-Alb atunci încalecă, și calul, nechezând o dată
puternic, zboară cu dânsul:
În înaltul ceriului,Văzduhul pământului
și o iè de-a curmeziș:
De la nouri cătră soare,Printre lună și luceferi,Stele mândre lucitoare.POVESTEA LUI HARAP-ALB 209

Și apoi, de la o vreme, începe a se lăsa lin ca vântul, și
luând de-a lung pământul, merg spre împărăție, Dum ne zeu
să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Dar ia să vedem, ce se mai petrece la masă după du –
cerea lui Harap-Alb?
— Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă: nu
te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam fe –
lul!… Dar trăind și nemurind, te-oiu sluji eu, măi badeo!…Paloșul ista are să-ți știe de știre… Ei, vedeți, moșule șicinstiți meseni, cum hrănești pe dracul, fără să știi cu cineai de-a face? Dacă nu-s și eu un puișor de om în felulmeu, dar tot m-a tras Harap-Alb pe șfară! Bine-a zis cine-a
zis: „Că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul războiumai puternic“.
În sfârșit, împăratul, fetele sale și toți oaspeții rămaseră
încremeniți, Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cumsă-și ascundă ura, iară Harap-Alb, îngrijit de ce i s-ar maiputè întâmpla în urmă, mergea tot înainte prin locuripustii și cu greu de străbătut.
Și când să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă
de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. Ce să facăHarap-Alb ? Stă el oleacă și se sfătuiește cu gândul: „Sătrec peste dânsele, am să omor o mulțime; să dau prin apă,mă tem că m-oi îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine sădau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viațaatâtor gâzulițe nevinovate“. Și zicând Doamne-ajută, searuncă cu calul în apă, o trece înot dincolo, la cela mal,fără pri mejdie și apoi își iè drumul înainte. Și cum mergeael, numai iaca i se înfățoșază o furnică zburătoare, zicând:
— Harap-Alb, ﬁindcă ești așa de bun, de ți-a fost milă
de viața noastră, când treceam pe pod, și nu ne-ai stricatveselia, vreu să-ți fac și eu un bine: na-ți aripa asta, și cândîi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripei, și atunci euîmpreună cu tot neamul meu avem să-ți venim în ajutor. 210 POVEȘTI

Harap-Alb, strângând aripa cu îngrijire, mulțămește fur –
nicii pentru ajutorul făgăduit și apoi pornește tot înainte.
Și mai merge el cât merge, și numai iaca ce aude o bâ –
zâitură înnădușită. Se uită el în dreapta, nu vede nimica; se
uită în stânga, nici atâta; și când se uită în sus, ce să vadă?Un roiu de albine se învârtea în zbor pe deasupra capului săuși umblau bezmetice de colo pănă colo, nea vând loc unde săse așeze. Harap-Alb, văzându-le așa, i se face milă de dânseleși, luându-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pământ, cugura-n sus, și apoi el se dă într-o parte. Atunci, bucuriaalbinelor; se lasă jos cu toatele și se adună ciotcă în pălărie.Harap-Alb, aﬂându-se cu părere de bine despre asta, aleargăîn dreapta și în stânga și nu se lasă pănă ce găsește-un buș -tihan putregăios, îl scobește cu ce poate și-i face urdiniș;după aceea așază niște țepuși într-însul, îl freacă pe dină -untru cu cătușnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poalaSântă-Măriei și cu alte buruiene mirositoare și prielnicealbinelor și apoi, luându-l pe umăr, se duce la roi, răstoarnăalbinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișorcu gura în jos, îi pune deasu pra niște captălani, ca să nurăzbată soarele și ploaia înlăun tru, și apoi, lăsându-l acolo pecâmp, între ﬂori, își caută de drum.
Și cum mergea el, mulțămit în sine pentru această fa –
cere de bine, numai iaca i se înfățișază înainte crăiasaalbinelor, zicându-i:
— Harap-Alb, pentru că ești așa de bun și te-ai ostenit
de ne-ai făcut adăpost, vreu să-ți fac și eu un bine în viațamea: na-ți aripa asta și, când îi avè vreodată nevoie demine, aprinde-o, și eu îndată am să-ți vin întru ajutor.
Harap-Alb, luând aripa cu bucurie, o strânge cu îngri –
jire; apoi, mulțămind crăiesei pentru ajutorul făgăduit,pornește, urmându-și calea tot înainte.
Mai merge el cât merge și, când la poalele unui codru,
numai iaca ce vede o dihanie de om, care se pârpâlea pePOVESTEA LUI HARAP-ALB 211

lângă un foc de douăzeci și patru de stânjini de lemne și
tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig. Și-apoi,afară de aceasta, omul acela era ceva de spăriet; avea nișteurechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. Șicând suﬂa cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în suspeste scăfârlia capului, iar cea de desubt atârna în jos, de-i
acoperea pântecele. Și, ori pe ce se oprea suﬂarea lui, sepunea promoroaca mai groasă de-o palmă. Nu era chip săte apropii de dânsul, că așa tremura de tare, de parcă-lzghihuia dracul. Și dac-ar ﬁ tremurat numai el, ce ți-ar ﬁfost? Dar toată suﬂarea și făptura de primprejur îi țineauhangul: vântul gemea ca un nebun, copacii din pădure sevăicărau, pietrele țipau, vreascurile țiuiau și chiar lemnelede pe foc pocneau de ger. Iară veverițele, găvozdite unapeste alta în scorburi de copaci, suﬂau în unghii și plân -geau în pumni, blăstămându-și ceasul în care s-au născut.Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult! Harap-Alb, numai o țâră cât a stat de s-a uitat, a făcut țurțuri lagură și, neputându-și stăpâni râsul, zise cu mirare:
— Multe mai vede omul acesta cât trăiește! Măi tar –
torule, nu mânca haram și spune drept, tu ești Gerilă?Așă-i că taci?… Tu trebuie să ﬁi, pentru că și focul în -gheață lângă tine, de arzuliu ce ești.
— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tre mu –
rând, dar, unde mergi, fără mine n-ai să poți face nimica.
— Hai și tu cu mine, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia
te-i mai încălzi mergând la drum, căci nu e bine cândstai locului.
Gerilă atunci se iè cu Harap-Alb și pornesc împreună.
Și mergând ei o bucată înainte, Harap-Alb vede altă dră -cărie și mai mare: o namilă de om mânca brazdele de peurma a 24 de pluguri și tot atunci striga în gura mare căcrapă de foame. 212 POVEȘTI

— Ei, apoi să nu bufnești de râs? zise Harap-Alb. Măi,
măi, măi! că multe-ți mai văd ochii! Pesemne c-aista-i
Flămânzilă, foametea, sac fără fund sau cine mai știe cepricopseală a ﬁ, de nu-l poate sătura nici pământul.
— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zice atunci Flămânzilă,
dar, unde mergeți voi, fără mine n-aveți să puteți face nicio ispravă.
— Dacă-i așa, hai și tu cu noi, zise Harap-Alb, că doar
n-am a te duce în spinare.
Flămânzilă atunci se iè după Harap-Alb și pornesc
tustrei înainte. Și mai mergând ei o postată, numai iacaHarap-Alb vede altă minunăție și mai mare: o arătare deom băuse apa de la 24 de iazuri și o gârlă pe care umblaunumai 500 de mori și tot atunci striga în gura mare că seusucă de sete.
— Măi, da’ al dracului onànie de om e și acesta! zise
Harap-Alb. Grozav burdăhan și nesățios gâtlej, de nu potsă-i potolească setea nici izvoarele pământului; mare ghiolde apă trebuie să ﬁe în mațele lui! Se vede că acesta-i pră -pădenia apelor, vestitul Setilă, ﬁul Secetei, născut în zodiarățelor și împodobit cu darul suptului.
— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Setilă, căruia
începu a-i țâșni apa pe nări și pe urechi, ca pe niște lăp -toace de mori, dar, unde vă duceți voi, fără de mine de -geaba vă duceți.
— Hai și tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia
nu te-i mai linciuri atâta în cele ape, îi scăpa de blăs tămulbroaștelor și-i da răgaz morilor să umble, că destul ți-aifăcut mendrele pănă acum. Ce, Doamne iartă-mă, îi facebroaște în pântece de atâta apă!
Setilă atunci se iè după Harap-Alb și pornesc tuspatru
înainte. Și mai mergând ei o bucată, numai iaca ce vede Ha -rap-Alb altă minunăție și mai minunată: o schi mono siturăPOVESTEA LUI HARAP-ALB 213

de om avea în frunte numai un ochi, mare cât o sită și, când
îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară
când îl ținea închis, dar ﬁe zi, dar ﬁe noapte, spunea că
vede cu dânsul și în măruntaiele pământului.
— Iaca, începu el a răcni ca un zmintit, toate lucrurile
mi se arată găurite, ca sitișca, și străvezii, ca apa cea lim –
pede; deasupra capului meu văd o mulțime nenumăratăde văzute și nevăzute; văd iarba cum crește din pământ;văd cum se rostogolește soarele după deal, luna și stelelecufundate în mare; copacii cu vârful în jos, vitele cu pi -cioa rele în sus și oamenii umblând cu capul între umere;văd, în sfârșit, ceea ce n-aș mai dori să vadă nimene, pen -tru a-și osteni vederea: văd niște guri căscate uitându-se lamine și nu-mi pot da samă de ce vă mirați așa, mira-v-ațide… frumusețe-vă!
Harap-Alb atunci se bate cu mâna peste gură și zice: — Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit,
sărmanul! Pe de-o parte îți vine a râde și pe de alta îți vine
a-l plânge. Dar se vede că așa l-a lăsat Dumnezeu. Poatecă acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cuChiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă,peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să-l-cați, me -gieș cu Căutați și de urmă nu-i mai dați. Mă rog, unu-iOchilă pe fața pământului, care vede toate și pe toți altfelde cum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede câte de frumușel. Parcă-i un boț, chilimboț boțit, în fruntecu un ochi, numai să nu ﬁe de diochiu!
— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, uitân –
du-se închiorchioșat, dar, unde te duci, fără de mine răuare să-ți cadă. Fata împăratului Roș nu se capătă așa delesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ți-a da-o împă -ratul, dacă n-oi ﬁ și eu pe-acolo. 214 POVEȘTI

— Hai și tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb, că doar
n-avem a te duce de mână, ca pe un orb.
Ochilă atunci se iè și el după Harap-Alb și pornesc
tuscinci înainte. Și mai mergând ei o bucată, numai iaca
ce vede Harap-Alb altă bâzdâganie și mai și: o pocitaniede om umbla cu arcul după vânat paseri. Ș-apoi, chitiți cănumai în arc se închia tot meșteșugul și puterea omuluiace luia? Ți-ai găsit! Avea un meșteșug mai drăcos și o pu -tere mai pe sus decât își poate dracul închipui: când voia,așa se lățea de tare, de cuprindea pământul în brațe. Și altădată, așa se deșira și se lungea de grozav, de ajungea cumâna la lună, la stele, la soare și cât voia de sus. Și dacă seîntâmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nuscăpau de dânsul; ți le prindea cu mâna din zbor, le răsu -cea gâtul cu ciudă și apoi le mânca așa, crude, cu pene cutot. Chiar atunci avea un vrav de paseri dinainte și ospătadintr-însele cu lăcomie, ca un vultan hămisit. Harap-Alb,cuprins de mirare, zise:
— Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a ﬁ mai
chemând?
— Zi-i pe nume, să ți-l spun, răspunse atunci Ochilă,
zâmbind pe sub mustețe.
— Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Pă –
sărilă… nu greșești; să-i zici Lățilă… nici atâta; să-i ziciLungilă… asemene; să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă mi separe că e mai potrivit cu năravul și apucăturile lui, ziseHa rap-Alb, înduioșat de mila bietelor paseri. Se vede căacesta-i vestitul Păsări-Lăți-Lungilă, ﬁul săgetătorului șinepotul arcașului; brâul pământului și scara ceriului; ciumazburătoarelor și spaima oamenilor, că altfel nu te pricepicum să-i mai zici.
— Râzi tu de mine, râzi, Harap-Alb, zise atunci Păsă –
ri-Lăți-Lungilă, dar mai bine ar ﬁ să râzi de tine, căci nuPOVESTEA LUI HARAP-ALB 215

știi ce păcat te paște. Chitești că fata împăratului Roș
numai așa se capătă? Poate n-ai știință ce vidmă de fată eaceea, când vrè, se face pasere măiastră, îți arată coada, șiia-i urma dacă poți! De n-a ﬁ și unul ca mine pe-acolo,degeaba vă mai bateți picioarele ducându-vă.
— Hai și tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb;
de-abia mi-i lua pe Gerilă de țuluc și l-îi purta cu nasul pe
la soare, doar s-a încălzi câtuși decât și n-a mai clănțăniatâta din măsele, ca un cocostârc de cei bătrânicioși, căparcă mă strânge în spate când îl văd așa.
Păsări-Lăți-Lungilă se iè atunci după Harap-Alb și por –
nesc ei tusșese înainte. Și pe unde treceau, pârjol făceau:
Ge rilă potopea pădurile prin ardere. Flămânzilă mâncalut și pământ amestecat cu humă și tot striga că moare defoame. Setilă sorbea apa de prin bălți și iazuri, de se zbă -teau peștii pe uscat și țipa șerpele în gura broaștei desecetă mare ce era pe acolo. Ochilă vedea toate cele cadracul, și numai înghețai ce da dintr-însul:
Că e laie,Că-i bălaie;Că e ciută,Că-i cornută.
Mă rog, nebunii de-a lui, câte-n lună și în stele, de-ți
venea să fugi de ele. Sau să râzi ca un nebun, credeți-mă
ce vă spun!
În sfârșit, Păsări-Lăți-Lungilă ademenea zburătoarele și,
jumulite, nejumulite, ți le păpa pe rudă, pe sămânță, de nuse mai stăvelea nimene cu păseri pe lângă casă de răul lui.
Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. Însă, ca
tovarăș, era părtaș la toate: și la pagubă, și la câștig, și prie -tenos cu ﬁecare, pentru că avea nevoie de dânșii în călă toriasa la împăratul Roș, care, zice, cică era un om pâcli șit șirăutăcios la culme: nu avea milă de om nici cât de un216 POVEȘTI

câne. Dar vorba ceea: „La unul fără suﬂet trebuie unul
fără de lege“. Și gândesc eu că din cinci nespălați câți mergcu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; ș-a mai da îm -păratul Roș și peste oameni, nu tot peste butuci, ca pănăatunci. Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vre mea?Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puțini suie,mulți coboară, unul macină la moară. Ș-apoi acel unulare atunci în mână și pânea, și cuțitul și taie de unde vrèși cât îi place, tu te uiți și n-ai ce-i face. Vorba ceea: „Cine
poate oase roade; cine nu, nici carne moale“. Așa și Harap-Alb și cu ai săi; poate-or izbuti să ia fata împăratului Roș,poate nu, dar acum, deodată, ei se tot duc înainte și, mai laurmă, cum le-a ﬁ norocul. Ce-mi pasă mie? Eu sunt datorsă spun povestea și vă rog să ascultați.
Amu Harap-Alb și cu ai săi mai merg ei cât merg și,
într-o târzie vreme, ajung la împărăție, Dumnezeu să neție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Și cumajung, odată întră buluc în ogradă tusșese. Harap-Alb îna -inte și ceilalți în urmă, care de care mai chipos și mai îm –
brăcat, de se târâiau ațele și curgeau obielele după dânșii,parcă era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. Și atunci,Harap-Alb se și înfățișază înaintea împăratului Roș, spu -nându-i de unde, cum, cine și pentru ce anume au venit.Împăratului i-a fost de-a mirarea, văzând că niște golaniau asemene îndrăzneală, de vin cu nerușinare să-i cearăfata, ﬁe din partea oricui ar ﬁ. Dar, nevoind a le stricainima, nu le spune nici da, nici ba, ci le dă răspuns ca sărămâie peste noapte acolo, și pănă mâne dimineață s-amai gândi el ce trebuie să facă… Și pe altă parte, împă -ratul odată cheamă în taină pe un credincios al său și dăporuncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doar –
mă pentru veșnicie, după cum pățise și alți pețitori, poatemai ceva decât aceștia. POVESTEA LUI HARAP-ALB 217

Atunci credinciosul împăratului se duce răpede și dă
foc casei celei de aramă pe dedesupt, cu 24 de stânjini de
lemne, de se face casa roșă cum e jaraticul. Apoi, cum în -serează, vine și poftește pe oaspeți la culcare. Gerilă atunci,năzdrăvan cum era el, cheamă [pe] tovarășii săi deoparteși le zice încetișor:
— Măi, nu cumva să vă împingă Mititelul să întrați
înaintea mea unde ne-a duce omul țapului celui roș, că nu
mai ajungeți să vedeți ziua de mâne. Doar unu-i împă ratulRoș, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea luicea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită. Îl știu eucât e de primitor și de darnic la spatele altora. Numai denu i-ar muri mulți înainte! să trăiască trei zile cu cea de-alal -taieri! D-apoi fetișoara lui; a zis dracul și s-a făcut; bucă -țică ruptă tată-său în picioare, ba încă și mai și. Vorbaceea: „Capra sare masa, și iada sare casa“. Dar las’ că și-augăsit ei omul. De nu le-oiu veni eu de hac în astă noapte,nici mama dracului nu le mai vine!
— Așa gândesc și eu, zise Flămânzilă; și-a pus el, îm –
păratul Roș, boii în cârd cu dracul, dar are să-i scoatăfără coarne.
— Ba mi se pare c-a da el și teleagă, și plug, și otic, și
tot, numai să scape de noi, zise Ochilă.
— Ia ascultați, măi! zise Gerilă: „Vorba lungă, sărăcia
omului“. Mai bine haidem la culcare, că ne așteaptă omulîmpăratului cu masa întinsă, cu făcliile aprinse și cu brațeledeschise. Hai! Ascuțiți-vă dinții și porniți după mine.
Și odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Și, cum ajung
în dreptul ușei, se opresc puțin. Atunci Gerilă suﬂă de treiori cu buzișoarele sale cele iscusite și casa rămâne nici ﬁer -binte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. Apoiîntră cu toții înlăuntru, se tologește care unde apucă, și tacmă cheamă. Iară credinciosul împăratului, încuind ușa pedinafară cu răpegiune, le zice cu răutate: 218 POVEȘTI

— Las’ că v-am găsit eu ac de cojoc. De-acum dor –
miți, dormire-ați somnul cel de veci, că v-am așternut eu
bine! Vă veți face voi scrum pănă mâne dimineață.
Apoi îi lasă acolo și el se duce în treaba lui. Dar Ha rap-
Alb și cu ai săi nici nu bindiseau de asta; ei, cum au dat decăldurică, pe loc li s-au muiet ciolanele și au înce put a seîntinde și a se hârjoni în ciuda fetei împăratului Roș. Baîncă Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchelede gură. Și hojma morocănea pe ceilalți, zicând:
— Numai din pricina voastră am răcit casa; căci pen –
tru mine era numai bună cum era. Dar așa pățești dacă teiei cu niște bicisnici. Las’ că v-a mai păli el berechetulacesta de altă dată! Știi că are haz și asta? Voi să vă lăfăițiși să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Bu…nătreabă! Să-mi dau eu liniștea mea pentru hatârul nu știucui? Acuși vă târnâiesc prin casă, pe rudă, pe sămânță;încaltea să nu se aleagă nimica nici de somnul meu, darnici de al vostru.
— Ia tacă-ți gura, măi Gerilă! ziseră ceilalți. Acuși se
face ziuă, și tu nu mai stinchești cu brașoave de-ale tale. Aldracului lighioaie mai ești! Destul acum, că ne-ai făcutcapul călindar. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine ai -bă-și parte și poarte-ți portul. Că pe noi știu că ne-ai amețit.Are cineva cap să se liniștească de răul tău? I-auzi-l-ăi:parcă-i o moară hodorogită. Numai gura lui se aude întoate părțile. Hojma tolocănește pentru nimica toată, curatca un nebun. Tu, măi, ești bun de trăit numai în pădure,cu lupii și cu urșii, dar nu în case împărătești și între nișteoameni cumsecade.
— Ia ascultați, măi, dar de când ați pus voi stăpânire
pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, căvă veți găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar șicând m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nicițigan de laie împotriva mea. POVESTEA LUI HARAP-ALB 219

— Zău, nu șuguiești, măi Buzilă? Da’ amarnic mai ești
la viață; când te mânii, faci sânge-n baligă, zise Flămânzilă.
Tare-mi ești drag!… Te-aș vârî în sân, dar nu încapi deurechi… Ia mai bine ogoiește-te oleacă și mai strânge-țibu zișoarele acasă; nu de altă, dar să nu-ți pară rău pe urmă,că doar nu ești numai tu în casa asta.
— Ei, apoi! Vorba ceea: „Fă bine, să-ți auzi rău“, zise
Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să întrați aici înaintea mea, așami se cade; ba încă și mai rău decât așa. Cine-a face dealtă dată ca mine, ca mine să pățească.
— Ai dreptate, măi Gerilă, numai tu nu te cauți, zise
Ochilă. Dar cu prujituri de-a tale, ia acuși se duce noap -tea, și vai de odihna noastră. Macar tu să ﬁi acela, ce aizice, când ți-a strica cineva somnul? Ba încă ai dat pesteniște oameni ai lui Dumnezeu, dar, să ﬁ fost cu alții, hei,hei! mâncai papara pănă acum.
— Dar nu mai tăceți, măi? Că ia acuși trec cu pi cioa –
rele prin păreți și ies afară cu acoperământul în cap, ziseLăți-Lungilă. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astâm -pără dracul nici la vremea asta. Măi Buzilă, mi se pare cătu ești toată pricina gâlcevei dintre noi.
— Ba bine că nu! zise Ochilă. Are el noroc de ce are,
dar știu eu ce i-ar trebui.
— Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă și pântecele
cobză, zise Setilă, căci altmintrelea nici nu e de chip s-oscoți la capăt cu boclucașul acesta.
Gerilă, văzând că toți îi stau împotrivă, se mânie atunci
și unde nu trântește o brumă pe păreți, de trei palme degroasă, de au început a clănțăni și ceilalți de frig, de săreacămeșa de pe dânșii.
— Na! încaltea v-am făcut și eu pe obraz. De-acum
înainte spuneți ce vă place, că nu mi-a ﬁ ciudă, zise Gerilă,râzând cu hohot. Ei, apoi? Cică să nu te strici de râs!…220 POVEȘTI

De Harap-Alb, nu zic. Dar voi, mangosiților și farfasiților,
de câte ori îți ﬁ dormit în stroh și pe târnomată, să am euacum atâția bani în pungă nu mi-ar mai trebui altă! Oarenu cumva v-ați face și voi, niște feciori de ghindă, fătați întindă, că sunteți obraze supțiri?
— Iar cauți sămânță de vorbă, măi Buzilă? ziseră cei –
lalți. Al dracului să ﬁi cu tot neamul tău, în vecii vecilor,amin!
— De asta și eu mă anin și mă închin la cinstita fața
voastră, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin și cuunul de pelin, zise Gerilă. Și hai de-acum să dormim, maiacuși să ne trezim, într-un gând să ne unim, pe Harap-Alb să-l slujim și tot prieteni să ﬁm; căci cu vrajbă și urgieraiul n-o să-l dobândim.
În sfârșit, ce-or ﬁ mai dondănit ei, și cât or mai ﬁ
dondănit, că numai iaca se face ziuă!… Și atunci, credin -ciosul împăratului, crezând că s-a curățit de oaspeți, vinecu gândul să măture scrumul afară, după rânduială. Și cândajunge mai aproape, ce să vadă? Casa cea de aramă, înfo -cată așa de strașnic de cu sară, era acum toată numai unsloiu de gheață, și nu se mai cunoștea pe dinafară nici ușă,nici ușori, nici gratii, nici obloane la ferești, nici ni mica; iarînlăuntru se auzea un tărăboiu grozav; toți bocă neau la ușăcât ce puteau și strigau cât le lua gura, zicând:
— Nu știm ce fel de împărat e acesta, de ne lasă fără
scânteie de foc în vatră, să degerăm aicea… Așa sărăcie delemne nu s-a văzut nici la bordeiul cel mai sărăcăcios. Vaide noi și de noi, că ne-a înghețat limba în gură și măduvaîn ciolane de frig!…
Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de-o parte
l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. Șidă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atâta.Pe urmă, ce să facă? Aleargă și vestește împăratului desprePOVESTEA LUI HARAP-ALB 221

cele întâmplate. Atunci vine și împăratul cu o mulțime de
oameni, cu cazmale ascuțite și cu cazane pline cu uncrop;și unii tăiau gheața cu căzmalele, alții aruncau cu uncroppe la țiținile ușii și în borta cheiei și după multă trudă, cumare ce hălăduiesc de deschid ușa și scot pe oaspeți afară.Și când colo, ce să vezi? Toți erau cu părul, cu barba și mus -tețele pline de promoroacă, de nu-i cunoșteai, oamenisunt, draci sunt, ori alte arătări. Și așa tremurau de tare,de le dârdâiau dinții în gură. Iară mai ales pe Gerilă par -că-l zghihuiau toți dracii; pozne făcea cu buzișoarele sale,încât s-a îngrozit și împăratul Roș când l-a văzut făcândașa de frumușel.
Atunci Harap-Alb, ieșind dintre dânșii, se înfățișază
cuviincios înaintea împăratului, zicând:
— Prea înălțate împărate! Luminarea-sa, nepotul prea
puternicului Verde-împărat, m-a ﬁ așteptând cu nerăbdare.
De-acum înainte, cred că mi-ți da fata, ca să vă lăsăm înpace și să ne ducem în treaba noastră.
— Bine, voinice, zise împăratul, uitându-se la dânșii
cam acru oarecum; a veni ea și vremea aceea… Dar acum,deodată, ia să ospătați ceva, ca să nu ziceți că ați ieșit dincasa mea ca de la o casă pustie.
— Parcă v-a ieșit un sfânt din gură, luminate împărate,
zise atunci Flămânzilă, că ne ghiorăiesc mațele de foame.
— Poate ni-ți da și ceva de udeală, măria-ta, zise Setilă,
că ni sfârâie gâtlejul de sete.
— Ia lăsați, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene,
că luminarea-sa știe ce ne trebuie.
— Așa cred și eu, zise Păsărilă, doar, de-a puterea hi,
am căzut la casă împărătească, și nu vă temeți, că are înăl -țimea-sa atâta purtare de grijă, ca să nu ﬁm chinuiți cu frig,cu foame și cu sete. 222 POVEȘTI

— Mai rămâne îndoială despre asta, zise Gerilă, tre –
murând cumplit. Dar n-aveți știință că înălțimea-sa este
tata ﬂămânzilor și al însetaților? Și tocmai de asta măbucur și eu, că de-abia m-oiu mai încălzi oleacă bând sân -gele Domnului.
— Ei, tacă-vă gura de-acum! zise Flămânzilă. Destul e
o măciucă la un car de oale. Nu tot cetărați pe măria-sa,că om e dumnealui. Pentru niște sărăcuți ca noi e greu defăcut trebi de acestea. Dar la o împărăție, ca cum te-arpișca un purice; nu se mai bagă în seamă.
— Din partea mea, mâncarea-i numai o zăbavă; bău –
turica mai este ce este, zise Setilă; și aș ruga pe luminarea-sacă, dacă are de gând a ne ospăta, după cum s-a hotărât, apoisă ne îndesească mai mult cu udeala, pentru că acolo stătoată puterea și îndrăzneala. Vorba ceea: „Dă-i cu cin stea, săpeară rușinea“. Dar mi se pare că ne-am prea întins cu vorba,și luminarea-sa nu știe cum să ne mai între în voie.
— Acum, de ne-ar da odată ce ne-ar da, zise Flămânzilă,
căci mă roade inima de foame ce-mi e!
— Ia mai îngăduiți oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu
v-au mas șoarecii în pântece. Acuși s-or aduce și bucatele, șivinul, și numai de-ați avè pântece unde să le puneți.
— Îndată vi s-a aduce și demâncare, și băutură, zise
împăratul, numai de-ați putè dovedi cât vă voiu da eu; căde nu-ți ﬁ mâncători și băutori buni, v-ați găsit beleauacu mine, nu vă pară lucru de șagă!
— De ne-ar da Dumnezeu tot atâta supărare, lumi –
narea voastră, zise atunci Flămânzilă, ținându-se cu mâ -nile de pântece.
— Și înălțimei-voastre gând bun și mână slobodă, ca să
ne dați cât se poate mai multă mâncare și băuturică, ziseSetilă, căruia îi lăsa gura apă, că din mâncare și băutură,POVESTEA LUI HARAP-ALB 223

las’ dacă ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea
punem cu toți nebunii.
Împăratul tăcea la toate aceste, îi asculta cu dezgust și
numai înghițea noduri. Dar, în gândul său:
„Bine, bine! Cercați voi marea cu degetul, dar ia să
vedem cum i-ți da de fund? Vă vor ieși ele toate aceste pe
nas“. După aceea îi lasă și se duce în casă.
În sfârșit, nu trece mult la mijloc, și numai iaca li se
aduc 12 harabale cu pâine, 12 ialovițe fripte și 12 buțipline cu vin de cel hrănit, de care, cum bei câte oleacă, peloc ți se taie picioarele, îți sclipesc ochii în cap, ți se încleielimba în gură și începi a bolborosi turcește, fără să știibechiu macar. Flămânzilă și Setilă ziseră atunci celorlalți:
— Măi, mâncați voi întăi și beți cât veți putè, dar nu
cumva să vă puneți mintea cu toată mâncarea și băutura,c-apoi al vostru e dracul!
Atunci Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lun –
gilă se pun ei de ospătează și beu cât le trebuie. Dar ce area face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mâncat și aubăut; că doar mâncare și băutură era acolo, nu șagă; dă, cala o împărăție.
— Hai, ia dați-vă deoparte, măi păcătoșilor, că numai
ați crâmpoțit mâncarea, ziseră atunci Flămânzilă și Setilă,care așteptau cu neastâmpăr, ﬁind rupți în coș de foameși de sete.
Și atunci unde nu începe Flămânzilă a cărăbăni deo dată
în gură câte o haraba de pâne și câte o ialoviță întreagă, șirăpede mi ți le-a înfulicată și le-a forfăcat, de parcă n-au maifost. Iară Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp!ți-o sugea dintr-o singură sorbitură; și, răpede-răpede, mi țile-a supt pe toate de-a rândul, de n-a mai rămas nici macarpicătură de vin pe doage. 224 POVEȘTI

După aceea, Flămânzilă a început a striga în gura mare
că moare de foame și a zvârli cu ciolane în oamenii împă –
rătești, care erau acolo de față.
Iară Setilă striga și el cât ce putea că crapă de sete și
zvârlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile,ca un nebun.
Împăratul atunci, auzind vuiet tocmai din casă, iese
afară și, când vede aceste, își pune mânile în cap de necaz.
— Măi, măi, măi! Aceștia-s curat sărăcie trimisă de la
Dumnezeu pe capul meu, zise împăratul în sine, plin deamă răciune. Mi se pare că, ia acum, mi-am dat și eu pesteoameni.
Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se
înfățișază înaintea împăratului, zicând:
— Să trăiți, luminate împărate! De-acum cred că mi-ți
da fata, ca să vă lăsăm în pace și să ne ducem în treabanoastră, căci nepotul împăratului Verde ne-a ﬁ așteptândcu nerăbdare.
— A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împăratul cam
cu jumătate de gură. Dar ia mai aveți puțină răbdare, căcifata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cums-ar întâmpla. Ia să mai vedem cam cum ar veni trebu șoara
asta. Nu-i vorbă, de mâncat ați mâncat și de băut ați băutﬁecare cât șeptesprezece. Însă de acum înainte mai aveți șiceva treabă de făcut: iaca, vă dau o mierță de sămânță demac, amestecată cu una de năsip mărunțel; și, pănă mânidimineață, să-mi alegeți macul de-o parte, ﬁr de ﬁr, și nă -sipul de altă parte; nu cumva să găsesc vreun ﬁr de macpintre nisip sau vreunul de năsip pintre mac, că atunciam stricat pacea. Și dacă-ți putè scoate la capăt trebușoaraasta, atunci oiu mai vedè eu… Iară de nu, veți plăti cu ca –
pul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine, ca să prindăși alții la minte văzând de patima voastră. POVESTEA LUI HARAP-ALB 225

Și apoi, ducându-se împăratul în treaba lui, i-a lăsat
să-și bată capul cum vor ști.
Atunci Harap-Alb și cu ai săi au început a strânge din
umere, nepricepându-se ce-i de făcut.
— Ei, apoi șagă vă pare? Cu chițibușuri de aceste să ne
zăbovim noi? Pâclișit om e împăratul Roș! se vede el, zise
atunci Ochilă. Eu, nu-i vorbă, macar că e așa de întunerec,deosebesc tare bine ﬁrele de mac din cele de năsip. Darnumai iuțală și gură de furnică ar trebui să aibi ca să poțiapuca, alege și culege niște ﬂecuștețe ca aceste, în așa scurtăvreme. Bine-a zis cine-a zis ca să te ferești de omul roș, căcie liștai dracul în picioare, acum văd eu.
Harap-Alb își aduce atunci aminte de aripa cea de fur –
nică, o scoate de unde-o avea strânsă, apoi scapără și-i dăfoc cu o bucățică de iască aprinsă. Și atunci, minune mare!Numai iaca au și început a curge furnicile cu droaia, câtăpulbere și spuză, câtă frunză și iarbă; unele pe sub pă -mânt, altele pe deasupra pământului și altele în zbor, denu se mai curmau viind. Și, într-un buc, au și ales năsipulde-o parte și macul de altă parte; să ﬁ dat mii de mii de lei,nu găseai ﬁr de mac printre năsip sau ﬁr de năsip prin tremac. Și apoi, în zori de ziuă, când e somnul mai dulce, dedoarme și pământul sub om, o mulțime de furnici de celemărunțele au străbătut înlăuntrul palatului și au începuta pișca din somn pe împăratul, de-l frigeau, nu altăceva.Și văzându-se el cuprins de așa usturime, s-a sculat cunepus în masă, căci nu mai era de chip să doarmă, cumdormea alte dăți, pănă pe la amează, nesupărat de nimene.Și, cum s-a sculat, a și început a căuta cu de-amă runtul prin
așternut, să vadă ce poate să ﬁe. Dar a găsit nimica toată,căci furnicele parcă întrase în pământ; s-au mistuit, de nuse știe ce s-au mai făcut. 226 POVEȘTI

— A dracului treabă! Uite ce blândă mi-a ieșit pe trup.
Să ﬁ fost nimica… parcă nu-mi vine a crede. Însă mai știu
eu?… Ori părerea mă înșală, ori s-a stricat vremea, ziseîmpăratul; din două, una trebuie să ﬁe numaidecât. Dar,pănă ună-altă, ia să mă duc să văd: ales-au năsipul din macacei nespălați, care-mi rod urechile să le dau fata?
Și când se duce împăratul și vede cum se îndeplinise
de bine poronca lui, se umple de bucurie… Și, nemaiavândce pricină să le caute, rămâne pe gânduri.
Atunci Harap-Alb iar iese din mijlocul celorlalți și se
înfățișază împăratului, zicând:
— Preaînălțate împărate, de-acum cred că mi-ți da fata,
ca să vă lăsăm în pace și să ne ducem de unde am venit.
— A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împăratul,
îngânând vorba pintre dinți, dar pănă atunci mai esteîncă treabă; iaca ce aveți de făcut: fata mea are să se culcedesară unde se culcă totdeauna, iară voi să mi-o străjuițitoată noaptea. Și dacă mâne dimineață s-a aﬂa tot acolo,atunci poate să ți-o dau; iară de nu, ce-i păți, cu nime nu-iîmpărți… Înțeles-ați?
— Să trăiți, luminate împărate, răspunse Harap-Alb,
numai de n-ar ﬁ mai multă întârziere, căci stăpânul măașteaptă și grozavă urgie poate să cadă pe capul meu dinastă pricină.
— Stăpânu-tău, ca stăpânu-tău; ce ți-a face el, asta-i de –
o sebit de bașca, zise împăratul, uitându-se chioriș la dânșii.Ieie-vă macar și pielea de pe cap, ce am eu de-a colo? Însăpe mine căutați să nu mă smintiți: fata și ochii din cap,căci atâta vi-i leacul; v-ați dus pe copce, cu toată șmi chi –
ria voastră.
După aceasta, împăratul îi lasă încurcați și se duce la
ale sale. POVESTEA LUI HARAP-ALB 227

— Aici încă trebuie să ﬁe un drac la mijloc, zise
Gerilă, clătinând din cap.
— Ba încă de cei bătrâni; săgeata de noapte și dracul
cel de ameazăzi, răspunse Ochilă. Dar nu ș-a juca el men –
drele îndelung, așa cred eu.
În sfârșit, durai-vurai, sara vine, fata se culcă și Ha rap-
Alb se pune de strajă chiar la ușa ei, iară ceilalți se înșirătot câte unul-unul pănă la poartă, după poroncă.
Și, când pe aproape de miezul nopții, fata împăratului
se preface într-o păserică și zboară nevăzută pintre cincistrăji. Dar când ajunge pe la străjerul Ochilă, el, sireicanul,mi ț-o vede și dă de știre lui Păsărilă, zicând:
— Măi, fetișoara împăratului ne-a tras butucul. A
dracului zgâtie de fată! s-a prefăcut în păserică, a zburat casăgeata pe lângă ceilalți și ei habar n-au despre asta. Ei,apoi? Lasă-te în sama lor dacă vrei să rămâi făr’ de cap.
De-acum, numai noi o putem găsi și aduce la urma ei. Tacimolcum și haidem după dânsa. Eu ți-oiu arăta-o pe undese ascunde, iară tu să mi-o prinzi cum ți-i meșteșugul șisă-i strâmbi gâtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a maipurta lumea pe degete.
Și atunci, odată și pornesc ei după dânsa, și nu merg
tocmai mult și Ochilă zice:
— Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo, în dosul pămân –
tului, tupilată sub umbra iepurelui; pune mâna pe dânsași n-o lăsa!
Păsărilă atunci se lățește cât ce poate, începe a bojbăi
prin toate buruienile și, când să pună mâna pe dânsa, zbr!pe vârful unui munte, și se ascunde după o stâncă.
— Iacătă-oiu, măi, colo, în vârful muntelui, după stânca
ceea, zise Ochilă.
Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe
după stânci; și când să pună mâna pe dânsa, zbr! și deacolo și se duce de se ascunde tocmai după lună. 228 POVEȘTI

— Măi Păsărilă, iacătă-oiu, ia! colo, după lună, zise Ochi –
lă; căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună.
Atunci Păsărilă se deșiră odată și se înalță pănă la lună.
Apoi, cuprinzând luna în brațe, găbuiește păsărica, mi ț-o
înșfacă de coadă și cât pe ce să-i sucească gâtul. Ea atuncise preface în fată și strigă înspăimântată:
— Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oiu dărui și eu cu
milă și cu daruri împărătești, așa să trăiești!
— Ba că chiar că erai să ne dăruiești cu milă și cu da –
ruri împărătești, dacă nu te vedeam când ai pașlit-o, far -mazoană ce ești! zise Ochilă. Știu că am tras o durdurăbună căutându-te. Ia, mai bine hai la culcuș, că se face ziuăacuși. Ș-apoi, ce-a mai ﬁ a mai ﬁ.
Și odată mi ț-o înșfacă ei, unul de-o mână și altul de
cealaltă și hai! hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat și, tre -când cu dânsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei,tot cum a ieșit.
— Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, dacă nu eram eu
și cu Păsărilă, ce făceați voi acum? Iaca așa, tot omul areun dar și un amar; și unde prisosește darul nu se mai bagăîn samă amarul. Amar era să ﬁe de voi, de nu eram noiamândoi. Și cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră!
Harap-Alb și ceilalți, nemaiavând ce zice, pleacă capul
rușinați, mulțămind lui Păsărilă și vestitului Ochilă, căcili-au fost ca niște frați.
Și atunci, numai iaca și împăratul vine ca un leu-pa –
raleu, să-și ia fata pe samă și, când o găsește sub strajă,după cum nu se aștepta el, numa-i scânteiau ochii în capde ciudă, dar nu avu ce face.
Atunci Harap-Alb iar se înfățișază înaintea împăra –
tului, zicând:
— Luminate împărate, de-acum cred că mi-ți da fata,
ca să vă lăsăm în pace și să ne ducem în treaba noastră. POVESTEA LUI HARAP-ALB 229

— Bine, voinice, zise împăratul posomorât; a veni ea și
vremea aceea. Însă eu mai am o fată, luată de suﬂet, tot de
o vârstă cu fata mea; și nu e deosebire între dânsele nici lafrumusețe, nici la stat, nici la purtat. Hai, și dacă-i cu -noaș te-o care-i a mea adevărată, ia-ț-o și duceți-vă de pecapul meu, că mi-ați scos peri albi, de când ați venit. Iaca,mă duc să le pregătesc, zise împăratul. Tu vină după mine,și, dacă-i gâci-o, ferice de tine a ﬁ. Iară de nu, luați-văcatrafusele și începeți a vă cărăbăni de la casa mea, căci nuvă mai pot suferi!
Și ducându-se împăratul, pune de peaptănă și îmbracă
la fel pe amândouă fetele și apoi dă poruncă să vie Ha -rap-Alb să gâcească care-i fata împăratului.
Harap-Alb, văzându-se pus în încurcală, nu mai știa ce
să facă și încotro s-o deie ca să nu greșească tocmai acum,la dică. Și, mai stând el pe gânduri oleacă, cum e omultulburat, își aduce aminte de aripa cea de albină și, sco -țând-o de unde-o avea strânsă, scapără și-i dă foc cu obucățică de iască aprinsă. Și atunci, numai iaca se pome -nește cu crăiasa albinelor.
— Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? zise ea,
zbu rând pe umărul său. Spune-mi, căci sunt gata să teslujesc.
Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amă –
runtul și o roagă de toți dumnezeii ca să-i deie ajutor.
— N-ai grijă, Harap-Alb, zise crăiasa albinelor; las’ că
te fac eu s-o cunoști și dintr-o mie. Hai, întră în casă cuîndrăzneală, căci am să ﬁu și eu pe-acolo. Și cum îi întra,stăi puțin și te uită la fete; și care-i vedè-o că se apără cu
năframa, să știi că aceea este fata împăratului.
Atunci Harap-Alb întră, cu albina pe umăr, în odaia
unde era împăratul și cu fetele, apoi stă puțin deoparte șiîncepe a se uita când la una, când la alta. Și cum sta el230 POVEȘTI

drept ca lumânarea și le privea, cu băgare de seamă, crăiasa
albinelor zboară pe obrazul fetei împăratului. Atunci ea,tresărind, odată începe a țipa și a se apăra cu năframa, cade un dușman. Lui Harap-Alb atâta i-a trebuit: îndatăface câțiva pași spre dânsa, o apucă frumușel de mână șizice împăratului:
— Luminarea-voastră, de-acum cred că nu mi-ți mai
face nici o împiedecare, pentru că am adus întru înde –
plinire tot ceea ce ne-ați poroncit.
— Din partea mea poți s-o iei de-acum, Harap-Alb,
zise împăratul, ovilit și sarbăd la față de supărare și rușine;dacă n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, ﬁi măcar tuvrednic s-o stăpânești, căci acum ț-o dau cu toată inima.
Harap-Alb mulțămește atunci împăratului și apoi zice
fetei:
— De-acum putem să mergem, căci stăpânu-meu, lu –
minarea-sa nepotul împăratului Verde, a ﬁ îmbătrânit aș -teptându-mă.
— Ia mai îngăduiește puțin, nerăbdătorule, zise fata
împăratului, luând o turturică în brațe, spunându-i nuștiu ce la ureche și sărutând-o cu drag; nu te grăbi așa, Ha -rap-Alb, că te-i pripi. Stăi, că mai ai și cu mine oleacă devorbă: înainte de pornire, trebuie să meargă calul tău și cuturtu rica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce și apăvie și apă moartă de unde se bat munții în capete. Și de-aveni tur turica mea înainte cu smicelele și apa, ie-ți nă dej -dea de spre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu! Iarăde-i avè noroc și-a veni calul tău mai întăi și mi-a aducecele poron cite, să știi că merg cu tine, oriunde mi-i duce;s-a mân tuit socoteala.
Și atunci, odată pornesc și turturica, și calul, fugând
pe în trecute, când pe sus, când pe jos, după cum cereatre buința. POVESTEA LUI HARAP-ALB 231

Dar turturica, ﬁind mai ușoară, ajunge mai înainte; și
pândind tocmai când era soarele în cruce, de se odihneau
munții numai pentru o clipită, se rèpede ca prin foc și iètrei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă, și apoica fulgerul se întoarce înapoi. Și, când pe la poarta mun –
ților, calul îi iese înainte, o propește în cale și o ia cu măgu -lelile, zicându-i:
— Turturică-rică, dragă păserică, adă la mine cele trei
smicele de măr dulce, apa cea vie și cea moartă, și tu du-teînapoi de-ți iè altele și mi-i ajunge pe drum, căci eștimai sprintenă decât mine. Hai, nu mai sta la îndoială și
dă-mi-le, căci atunci are să ﬁe bine și de stăpânu-meu, șide stăpână-ta, și de mine, și de tine; iară de nu mi li-i da,stăpânu-meu Harap-Alb este în primejdie, și de noi încăn-are să ﬁe bine.
Turturica parcă n-ar ﬁ voit. Dar calul n-o mai în –
treabă de ce-i e cojocul; se răpede și-i iè apa și smicelele cuhapca și apoi fuge cu dânsele la fata împăratului și i le dă,de față cu Harap-Alb. Atunci lui Harap-Alb i s-a umplutinima de bucurie.
Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce-ți e bună? — Alei, țolină ce-mi ești, zise fata împăratului; da’ bine
m-ai vândut. Dacă e așa, hai, pornește chiar acum la împă -ratul Verde și vestește-i că venim și noi în urmă.
Atunci turturica pornește. Iară fata împăratului înge –
nunchie dinaintea tătâne-său și zice:
— Binecuvântează-mă, tată, și rămâi sănătos! Se vede
că așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cuHarap-Alb, și pace bună!
După aceasta, își iè cele trebuitoare la drum, apoi înca –
lecă și ea pe un cal năzdrăvan și stă gata de pornire. IarăHarap-Alb, luându-și oamenii săi, încalecă și el și pornescspre împărăție, Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din po -veste, înainte mult mai este. 232 POVEȘTI

Mers-au ei și zi și noapte, nu se știe cât au mers; și, de
la un loc, Gerilă, Flămânzilă și Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă
și năzdrăvanul Ochilă se opresc cu toți în cale, se opresc șizic cu jale:
— Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i
ierta, căci și răul câteodată prinde bine la ceva.
Harap-Alb le mulțămește ș-apoi pleacă liniștit. Fata ve –
sel îi zâmbește, luna-n ceriu au asﬁnțit. Dar în pieptul lor ră –
sare… Ce răsare? Ia, un dor; soare mândru, luminos și însine arzătoriu, ce se naște din scânteia unui ochi fărmăcătoriu!
Și mai merg ei cât mai merg, și de ce mergeau înain –
te, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile, uitându-se
la fată și văzând-o cât era de tânără, de frumoasă și plină
de vină-ncoace.
Sălățile din Grădina Ursului, pielea și capul cerbului
le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împă –
ratului Roș mai nu-i venea s-o ducă, ﬁind nebun de dra -gostea ei. Căci era boboc de trandaﬁr din luna lui mai,scăldat în roua dimineții, dezmerdat de cele întâi raze alesoarelui, legănat de adierea vântului și neatins de ochiiﬂuturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în țărănește, erafru moasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la
dânsa ba. Și de-aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi dedragă ce-i era. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii, din când încând, pe Harap-Alb, și în inima ei parcă se petrecea nuștiu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-lspune. Vorba cântecului:
Fugi de-acole, vină-ncoace!
Șezi binișor, nu-mi da pace!
sau mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? Dar știu atâta,că ei mergeau fără a simți că merg, părându-li-se calea scurtăși vremea și mai scurtă; ziua ceas și ceasul clipă; dă, cum eomul când merge la drum cu dragostea alăturea. POVESTEA LUI HARAP-ALB 233

Nu știa sărmanul Harap-Alb ce-l așteaptă acasă, căci
nu s-ar mai ﬁ gândit la de-alde acestea.
Însă vorba cântecului:
De-ar ști omul ce-ar păți,
Dinainte s-ar păzi!
Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spu –
neam că turturica ajunsese la împăratul Verde și-l în –
științase că vine și Harap-Alb cu fata împăratului Roș.
Atunci împăratul Verde a și început a face pregătire,
ca pentru o fată de împărat, dând și poroncă să li iasăîntru întâmpinare. Iară Spânul icnea în sine și se gândeanumai la răzbunare.
În sfârșit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului
cât mai merge, și de la o vreme ajung și ei la împărăție.
Și, când colo, numai iaca ce le ies înainte împăratul
Verde, fetele sale, Spânul și toată curtea împărătească, casă-i primească. Și văzând Spânul cât e de frumoasă fataîmpăratului Roș, odată se răpede să o iè în brațe de pecal. Dar fata îi pune atunci mâna în piept, îl brânceștecât colo și zice:
— Lipsește dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit
pentru tine, ș-am venit pentru Harap-Alb, căci el esteadevăratul nepot al împăratului Verde.
Atunci împăratul Verde și fetele sale au rămas încre –
meniți de ceea ce au auzit. Iar Spânul, văzând că i s-a datvicleșugul pe față, se răpede ca un câne turbat la Harap-Albși-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș, zicând:
— Na! așa trebuie să pățească cine calcă jurământul! Dar calul lui Harap-Alb îndată se răpede și el la Spân
și-i zice:
— Păn-aici, Spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de
cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului, și apoi, dân du-idrumul de-acolo, se face Spânul pănă jos praf și pulbere. 234 POVEȘTI

Iară fata împăratului Roș, în vălmășagul acesta, răpede
pune capul lui Harap-Alb la loc, îl încunjură de trei ori cu
cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să steiesângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie,și atunci Harap-Alb îndată învie și, ștergându-se cu mânape la ochi, zice suspinând:
— Ei, da’ din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram
eu, zise fata împăratului Roș, sărutându-l cu drag și dân –
du-i iar paloșul în stăpânire.
Și apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului
Verde, își jură credință unul altuia, primind binecuvântarede la dânsul și împărăția totodată.
După aceasta se începe nunta, ș-apoi, dă Doamne bine!
Lumea de pe lume s-a strâns de privea,
Soarele și luna din cer le râdea.
Ș-apoi fost-au fost poftiți la nuntă: Crăiasa furnicilor,
Crăiasa albinelor și Crăiasa zânelor, minunea minunilor
din ostrovul ﬂorilor!
Și mai fost-au poftiți încă: crai, crăiese și-mpărați,
oameni în samă băgați, ș-un păcat de povestariu, fără bani
în buzunariu. Veselie mare între toți era, chiar și sărăcimeaospăta și bea!
Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine
se duce acolo bè și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bè
și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă. POVESTEA LUI HARAP-ALB 235

Fata babei și fata moșneagului
ERA ODATĂ UN MOȘNEAG Ș-O BABĂ; ȘI MOȘNEAGUL
avea o fată, și baba iar o fată. Fata babei era slută, leneșă,
țâf noasă și rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se
alinta cum s-alintă cioara-n laț, lăsând tot greul pe fata moș –
nea gului. Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică,as cultătoare și bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cutoate darurile cele bune și frumoase. Dar această fată bunăera horopsită și de sora cea de scoarță, și de mama cea vi -trigă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace și răb -dătoare; căci altfel ar ﬁ fost vai ș-amar de pielea ei.
Fata moșneagului la deal, fata moșneagului la vale; ea
după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară,ea, în sfârșit, în toate părțile după treabă. Cât era ziulica demare, nu-și mai strângea picioarele; dintr-o parte veneași-n alta se ducea. Ș-apoi baba și cu odorul de ﬁică-sa totcâr titoare și nemulțămitoare erau. Pentru babă, fata moș –
nea gului era peatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc depus la icoane.
Când se duceau amândouă fetele în sat la șezătoare sara,
fata moșneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plinde fuse; iar fata babei îndruga și ea cu mare ce câte-un fus;ș-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu,

fata babei sărea iute peste pârlaz și zicea fetei moșneagu –
lui să-i deie ciurul cu fusele, ca să-l ție pănă va sări și ea.
Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul și fuga încasă la babă și la moșneag, spuind că ea a tors acele fuse.În zadar fata moșneagului spunea în urmă că acela estelucrul mânelor sale; căci îndată o apucau de obraz baba șicu ﬁică-sa și trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Cândveneau duminica și sărbătorile, fata babei era împopo –
țată și netezită pe cap, de parc-o linseseră vițeii. Nu erajoc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iarfata moș neagului era oprită cu as prime de la toate aceste.Ș-apoi, când venea moșneagul de pe unde era dus, guraba bei umbla cum umblă melița; că fata lui nu ascultă, că-iușernică, că-i leneșă, că-i soiu rău… că-i laie, că-i bălaie;și că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde știe,că nu-i de chip s-o mai ție; pentru că poate să înnărăveascăși pe fata ei.
Moșneagul, ﬁind un gură-cască, sau cum îți vrè să-i
ziceți, se uita în coarnele ei, și ce-i spunea ea sfânt era.Din inimă, bietul moșneag poate c-ar ﬁ mai zis câte ceva;dar acum apucase a cânta găina la casa lui, și cucoșul numai avea nici o trecere; ș-apoi, ia să-l ﬁ pus păcatul să seîntreacă cu didiochiul; căci baba și cu ﬁică-sa îl umplea debogdaprosti.
Într-una din zile, moșneagul, ﬁind foarte amărât de
câte-i spunea baba, chemă fata și-i zise:
— Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că
n-o asculți, că ești rea de gură și înnărăvită și că nu este dechip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te și tu încotrote-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâl -ceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tatăce-ți sunt, că, orșiunde te-i duce, să ﬁi supusă, blajină șiharnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-aFATA BABEI ȘI FATA MOȘNEAGULUI 237

mai fost și mila părințească la mijloc!… dar prin străini,
Dumnezeu știe peste ce soi de sămânță de oameni îi da; șinu ți-or putè răbda câte ți-am răbdat noi.
Atunci biata fată, văzând că baba și cu ﬁică-sa voiesc
cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său și, cu la –
crimi în ochi, pornește în toată lumea, depărtându-se decasa părințească fără nici o nădejde de întoarcere!
Și merse ea cât merse pe-un drum, pănă ce, din întâm –
plare, îi ieși înainte o cățelușă, bolnavă ca vai de capul ei șislabă de-i numărai coastele; și cum văzu pe fată, îi zise:
— Fată frumoasă și harnică, ﬁe-ți milă de mine și mă
grijește, că ți-oiu prinde și eu bine vrodată!
Atunci fetei i se făcu milă și, luând cățelușa, o spălă și-o
griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo și-și căută de drum, mul –
țămită ﬁind în suﬂet că a putut săvârși o faptă bună.
Nu merse ea tocmai mult, și numai iaca ce vede un
păr frumos și înﬂorit, dar plin de omizi în toate părțile.Părul, cum vede pe fată, zice:
— Fată frumoasă și harnică, grijește-mă și curăță-mă
de omizi, că ți-oiu prinde și eu bine vrodată!
Fata, harnică cum era, curăță părul de uscături și de
omizi cu mare îngrijire și apoi se tot duce înainte să-șicaute stăpân. Și, mergând ea mai departe, numai iaca cevede o fântână mâlită și părăsită. Fântâna atunci zice:
— Fată frumoasă și harnică, îngrijește-mă, că ți-oiu
prinde și eu bine vrodată!
Fata rânește fântâna și-o grijește foarte bine; apoi o
lasă și-și caută de drum. Și, tot mergând mai departe, nu -mai iaca ce dă de-un cuptior nelipit și mai-mai să se risi -pească. Cuptiorul, cum vede pe fată, zice:
— Fată frumoasă și harnică, lipește-mă și grijește-mă,
că poate ți-oi prinde și eu bine vrodată! 238 POVEȘTI

Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada ni –
mărui, își suﬂecă mânicile, călcă lut și lipi cuptiorul, îl hu –
mui și-l griji, de-ți era mai mare dragul să-l privești! Apoi îșispălă frumușel mânile de lut și porni iarăși la drum.
Și mergând ea acum și zi și noapte, nu știu ce făcu, că
se rătăci; cu toate aceste, nu-și pierdu nădejdea în Dum -nezeu, ci merse tot înainte pănă ce, într-una din zile, des-dimineață, trecând printr-un codru întunecos, dă de-opo iană foarte frumoasă, și în poiană vede o căsuță um -brită de niște lozii pletoase; și când s-apropie de acea casă,numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândeță și-i zice:
— Da’ ce cauți prin aceste locuri, copilă, și cine ești? — Cine să ﬁu, mătușă? Ia, o fată săracă, fără mamă și
fără tată, pot zice; numai Cel-de-sus știe câte-am tras decând mama care m-a făcut a pus mânile pe piept! Stăpâncaut și, necunoscând pe nime și umblând din loc în loc,m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povățuit de-am ni –
merit la casa d-tale și te rog să-mi dai sălășluire.
— Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai
Dumnezeu te-a îndreptat la mine și te-a scăpat de pri –
mejdii. Eu sunt Sfânta Duminecă. Slujește la mine astăziși ﬁi încredințată că mâne n-ai să ieși cu mânile goale dela casa mea.
— Bine, măicuță, dar nu știu ce trebi am să fac. — Ia, să-mi lai copilașii, care dorm acum, și să-i hră –
nești; apoi să-mi faci bucate; și, când m-oiu întoarce eude la biserică, să le găsesc nici reci, nici ﬁerbinți, ci cumîs mai bune de mâncat.
Și, cum zice, bătrâna pornește la biserică, iară fata su –
ﬂică mânicile și s-apucă de treabă. Întăi și-ntăi face lău –
toare, apoi iese afară și începe a striga:
— Copii, copii, copii! Veniți la mama să vă leie! FATA BABEI ȘI FATA MOȘNEAGULUI 239

Și când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse și
pă durea fojgăia de-o mulțime de bălauri și de tot soiul de
jivine mici și mari! Însă, tare în credință și cu nădejdea laDumnezeu, fata nu se sparie; ci le ia pe câte una și le lă șile îngrijește cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcutbucate, și când a venit Sfânta Duminecă de la biserică și avăzut copiii lăuți frumos și toate trebile bine făcute, s-aumplut de bucurie; și după ce-a șezut la masă, a zis feteisă se suie în pod și să-și aleagă de-acolo o ladă, care-a vrèea, și să și-o ieie ca simbrie; dar să n-o deschidă păn-acasă,la tată-său. Fata se suie în pod și vede acolo o mulțime delăzi: unele mai vechi și mai urâte, altele mai nouă și maifrumoase. Ea însă, neﬁind lacomă, ș-alege pe cea mai ve -che și mai urâtă dintre toate. Și când se dă cu dânsa jos,Sfânta Duminecă cam încrețește din sprincene, dar n-areîncotro. Ci binecuvântează pe fată, care își iè lada în spateși se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pedrumul pe unde venise.
Când, pe drum, iaca cuptiorul grijit de dânsa era plin
de plăcinte crescute și rumenite… Și mănâncă fata la plă –
cinte, și mănâncă, hăt bine; apoi își mai iè câteva la drumși pornește.
Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa
era plină pănă-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulceși rece cum îi gheața. Și pe colacul fântânii erau douăpahare de argint, cu care a băut la apă pănă s-a răcorit.Apoi a luat paharele cu sine și a pornit înainte.
Și mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era
încărcat de pere, galbene ca ceara de coapte ce erau, și dulcica mierea. Părul, văzând pe fată, și-a plecat cren gile-n jos;și ea a mâncat la pere și ș-a luat la drum câte i-a trebuit.
De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlnește și cu
cățelușa, care acum era voinică și frumoasă, iară la gât240 POVEȘTI

purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulță –
mită pentru că a căutat-o la boală. Și de aici, fata, totmer gând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moșneagul,când a văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi și inima debucurie. Fata atunci scoate salba și paharele cele de argintși le dă tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenu -mă rate herghelii de cai, cirezi de vite și turme de oi ies dinea, încât moșneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bo -gății! Iară baba a rămas opărită și nu știa ce să facă deciudă. Fata babei atunci și-a luat inima-n dinți și a zis:
— Las’, mamă, că nu-i pradată lumea de bogății; mă
duc să-ți aduc eu și mai multe.
Și cum zice, pornește cu ciudă, trăsnind și plesnind.
Merge și ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusesefata moșneagului; se întâlnește și ea cu cățelușa cea slabăși bolnavă; dă și ea de părul cel ticsit de omide, de fântânacea mâlită și seacă și părăsită, de cuptiorul cel nelipit șiaproape să se risipească; dar când o roagă și cățelușa, șipărul, și fântâna, și cuptiorul ca să îngrijească de dânsele,ea le răspundea cu ciudă și în bătaie de joc:
— Da’ cum nu!? că nu mi-oiu feșteli eu mânuțele tătu –
cuței și a mămucuței! Multe slugi ați avut ca mine?
Atunci, cu toatele, știind că mai ușor ar putè căpăta
cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească ofată alintată și leneșă, au lăsat-o să-și urmeze drumul înpace și n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Și mer -gând ea tot înainte, a ajuns apoi și ea la Sfânta Duminecă;dar și aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie și prostește.În loc să facă bucatele bune și potrivite și să leie copiiiSﬁntei Dumineci cum i-a lăut fata moșneagului de bine,ea i-a opărit pe toți, de țipau și fugeau nebuni de usturimeși de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse șisleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură…FATA BABEI ȘI FATA MOȘNEAGULUI 241

și când a venit Sfânta Duminecă de la biserică, și-a pus
mânile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Dumi -necă, blândă și îngăduitoare, n-a vrut să-și puie minteac-o sturlubatecă și c-o leneșă de fată ca aceasta; ci i-a spussă se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă, care i-a plă -cea, și să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-asuit și ș-a ales lada cea mai nouă și mai frumoasă; căci îiplăcea să ieie cât de mult și ce-i mai bun și mai frumos,dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă josdin pod cu lada, nu se mai duce să-și ia ziua bună și bine -cu vântare de la Sfânta Duminecă, ci pornește ca de la ocasă pustie și se tot duce înainte; și mergea de-i pârâiaucăl căiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminecăsă pornească după dânsa, s-o ajungă și să-i ieie lada.
Și când ajunge la cuptior, frumoase plăcinte erau în –
tr-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele și să-și prindăpofta, focul o arde și nu poate lua. La fântână, așijderea: pă -hăruțele de argint, nu-i vorbă, erau, și fântâna plină cuapă pănă-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pepahar și să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa dinfântână într-o clipă a secat, și fata de sete s-a uscat!…Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătutcu lopata de pere multe ce avea, dar credeți c-a avut fataparte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o miede ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile înnouri! Ș-atunci… scobește-te, fata babei, în dinți! Mer -gând mai înainte, cu cățelușa încă s-a întâlnit; salbă degalbeni avea și acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ieie,cățelușa a mușcat-o de i-a rupt degetele și n-a lăsat-o săpuie mâna pe dânsa. Își mușca fata acum degețelele mămu -cuței și ale tătucuței de ciudă și de rușine, dar n-avea ceface. În sfârșit, cu mare ce a ajuns și ea acasă, la mă-sa, darși aici nu le-a ticnit bogăția. Căci, deschizând lada, o mul -242 POVEȘTI

FATA BABEI ȘI FATA MOȘNEAGULUI 243
țime de bălauri au ieșit dintr-însa și pe loc au mâncat pe
babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta,și apoi s-au făcut bălaurii nevăzuți cu ladă cu tot.
Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei și avea
nenumărate bogății: el a măritat pe ﬁică-sa după un ombun și harnic. Cucoșii cântau acum pe stâlpii porților, înprag și în toate părțile; iar găinile nu mai cântau cucoșeștela casa moșneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nicizile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moșneagul a ră -mas pleșuv și spetit de mult ce-l netezise baba pe cap și decercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt malaiul.

Ivan Turbinca
ERA ODATĂ UN RUS, PE CARE ÎL CHEMA IVAN. ȘI RUSUL
acela din copilărie se trezise în oaste. Și slujind el câteva
so roace de-a rândul, acuma era bătrân. Și mai-marii lui, vă -zându-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste,cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i și două car -boave de cheltuială.
Ivan atunci mulțămi mai-marilor săi și apoi, luându-și
rămas-bun de la tovarășii lui de oaste, cu care mai trasecâte-o dușcă, două de rachiu, pornește la drum cântând.
Și cum mergea Ivan, șovăind când la o margine de
drum, când la alta, fără să știe unde se duce, puțin maiînaintea lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică,Dumnezeu și cu Sfântul Petre, vorbind ei știu ce. Sfân tulPetre, auzind pe cineva cântând din urmă, se uită îna poi
și, când colo, vede un ostaș mătăhăind pe drum în toatepărțile.
— Doamne, zise atunci Sfântul Petre, speriat: ori hai să
ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostașul celasă aibă harțag, și să ne găsim beleaua cu dânsul. Știi c-ammai mâncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală.
— N-ai grijă, Petre, zise Dumnezeu. De drumețul care
cântă să nu te temi. Ostașul acesta e un om bun la inimă

și milostiv. Vezi-l? Are numai două carboave la suﬂetul
său; și, drept cercare, hai, fă-te tu cerșitor la capătul ist depod, și eu la celalalt. Și să vezi cum are să ne dea amun -două carboavele de pomană, bietul om! Adu-ți aminte,Petre, de câte ori ți-am spus, că unii ca aceștia au să moș -tenească împărăția ceriurilor.
Atunci Sfântul Petre se pune jos la un capăt de pod,
iară Dumnezeu la celalalt și încep a cere de pomană.
Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două
carboave de unde le avea strânse și dă una lui Sfântul Petreși una lui Dumnezeu, zicând:
— Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a
dat, eu dau, și Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde.
Și apoi Ivan începe iar a cânta și se tot duce înainte.— Atunci Sfântul Petre zice cu mirare:— Doamne, cu adevărat bun suﬂet de om e acesta, și
n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta!
— Dar, Petre, las’ că am eu purtare de grijă pentru
dânsul.
Apoi Dumnezeu pornește cu Sfântul Petre și, cât ici,
cât colè, ajung pe Ivan, care-o ducea tot într-un cântec,de parcă era toată lumea a lui.
— Bună calea, Ivane, zise Dumnezeu. Dar cânți, cânți,
nu te-ncurci!
— Mulțămesc d-voastră, zise Ivan, tresărind. Dar de
unde știi așa de bine că mă cheamă Ivan?
— D-apoi, dacă n-oiu ști eu, cine altul are să știe? răs –
punse Dumnezeu.
— Dar cine ești tu, zise Ivan cam zborșit, de te lauzi că
știi toate?
— Eu sunt cerșitorul pe care l-ai miluit colo la pod,
Ivane. Și cine dă saracilor împrumută pe Dumnezeu, zicescriptura. Na-ți împrumutul înapoi, căci noi nu avemIVAN TURBINCA 245

trebuință de bani. Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre
cât ești tu de milostiv. Aﬂă acum, Ivane, că eu sunt Dum -nezeu și pot să-ți dau orice-i cere de la mine; pentru că șitu ești om cu dreptate și darnic.
Ivan atunci, cuprins de ﬁori, pe loc s-a dezmețit, a
căzut în genunchi dinaintea lui Dumnezeu și a zis:
— Doamne, dacă ești tu cu adevărat Dumnezeu,
cum zici, rogu-te blagoslovește-mi turbinca asta, ca ori pe
cine-oiu vrè eu să-l vâr într-însa; și apoi să nu poată ieși deaici fără învoirea mea.
Dumnezeu atunci, zâmbind, blagoslovi turbinca, după
dorința lui Ivan, și apoi zise:
— Ivane, când te-i sătura tu de umblat prin lume,
atunci să vii să slujești și la poarta mea, căci nu ți-a ﬁ rău.
— Cu toată bucuria, Doamne; am să vin numaidecât,
zise Ivan. Dar acum, deodată, mă duc să văd, nu mi-apica ceva la turbincă?
Și zicând aceste, apucă peste câmpii de-a dreptul, spre
niște curți mari, care de-abia se zăreau înaintea lui, peculmea unui deal. Și merge Ivan, și merge, și merge, pănăcând, pe înserate, ajunge la curțile cele. Și cum ajunge, întrăîn ogradă, se înfățișează înaintea boierului și cere găz duire.Boierul acela cică era cam zgârcit, dar, văzând că Ivan esteom împărătesc, n-are ce să facă. Și vrând-ne vrând, poron -cește unei slugi să dea lui Ivan ceva de mân care și apoi să-lculce în niște case nelocuite, unde culca pe toți musaﬁriicare veneau așa, nitam-nisam. Sluga, ascul tând poruncastă pânului, ia pe Ivan, îi dă ceva de mân care și apoi îlduce la locul hotărât, să se culce.
„Las’! dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gân –
dul său, după ce orândui cele de cuviință. Știu că are săaibă de lucru la noapte. Acum să vedem care pe care! Oriel pe draci, ori dracii pe dânsul!“ 246 POVEȘTI

Căci trebuie să vă spun că boierul acela avea o păreche
de case, mai deoparte, în care se zice că locuia necuratul.
Și tocmai acolo porunci să culce și pe Ivan!
Ivan însă habar n-avè de asta. El, cum a întrat în odaia
unde l-a dus omul boierului, și-a pus armele în rân duială,s-a închinat după obiceiu și apoi s-a tologit așa, îmbrăcatcum era, pe un divan moale ca bumbacul, pu nân du-șitur binca cu cele două carboave sub căpătâiu și așternân -du-se pe somn; căci de-abia îl țineau picioarele de truditce era. Dar poate, bietul, să se odihnească? Căci, cum a stinslumânarea, odată se trezește că-i smuncește cineva perna desub cap și i-o aruncă cât colo! Ivan atunci, puind mâna pesabie, se scoală răpede, aprinde lumânarea și începe a căutaprin casă, în toate părțile, dar nu găsește pe nimene.
— Măi! Dar acest păcat? Ori casa asta nu-i curată, ori
s-a cutremurat pământul, de mi-a sărit perna de sub cap,și eu umblu bădădăind ca un nebun! Ce-or mai ﬁ și cutre -murile ieste?! zise Ivan, mai făcând câteva cruci pănă lapământ, și apoi iară se culcă.
Dar, când să ațipească, deodată se aud prin casă o mul –
țime de glasuri, care de care mai uricioase: unele miorlăiauca mâța, altele covițau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca,altele mornăiau ca ursul, mă rog, fel de fel de glasuri schi –
monosite se auzeau, de nu se mai știa ce mama dracului săﬁe acolo! Ivan, atunci, se cam pricepe ce-ar ﬁ asta.
— Apoi, stăi dar! că are Chira socoteală, cum văd eu.Și odată începe a striga puternic: — Pașol na turbinca, ciorti! Atunci diavolii odată în cep a se cărăbăni unul peste
altul în turbincă, de parcă-i aducea vântul. Și după ce întrăei cu toții înlăuntru, Ivan începe a-i ghigosi muscălește.După aceea leagă turbinca strâns la gură, o pune sub cap,mai trântindu-le prin turbincă niște ghionturi rusești, colè,IVAN TURBINCA 247

cum știa el, de da inima din draci. Apoi se culcă cu capul pe
dânșii și, ne maiﬁind supărat de nimene, trage Ivan un somnde cele popești… Dar, când aproape de cântători, Scaraoschi,căpi tănia dracilor, văzând că parte din slugile lui se zăbo -vesc, pornește cu grăbire la locul știut, să le caute. Și, ajun -gând într-o clipă, se vâră, el știe cum și pe unde în odaie laIvan și-i șterge o palmă prin somn, cât ce poate. Ivan,
atunci, sare ars și odată strigă:
— Pașol na turbinca!Scaraoschi, atunci, întră și el fără vorbă și se înghe –
suiește peste ceilalți dimoni, căci n-are încotro.
— Ei, las’ că vă judec eu acuși, necuraților; voiu scoate
incul din voi, zise Ivan tulburat. Cu mine v-ați găsit dejucat? Am să vă muștruluiesc de au să râdă și cânii de voi!
Și odată se îmbracă și se înarmează Ivan cu toate ale
lui și, ieșind afară, începe a face un tărăboiu de s-a sculattoată ograda în gura lui.
— Dar ce-ai pățit, mă pohonțule, de te-ai sculat cu
noaptea-n cap și faci așa larmă, ziseră oamenii boierului,care dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbulgăinilor.
— Ce să pățesc? zise Ivan dârz. Ia! am căptușit niște
iepuroi și am de gând să-i jumulesc.
Boierul, în zgomotul ista, se scoală și el și întreabă: — Ce vuiet e acolo prin ogradă? — Ia, mai toată noaptea nu ne-am putut odihni din
pricina rusului celuia. Dracul știe ce are… Cică a prinsniște iepuroi și vrea să-i jumulească, să iertați d-voastră!
În vorbele aceste, numai iaca ce se înfățișează și Ivan
înaintea boierului, cu turbinca plină de draci, care se zbă -teau ca peștii în vârșă.
— Iaca, gospodin, cu cine m-am vânjolit toată noap –
tea… dar încaltea ți-am curățit și eu casa de draci și vi-i248 POVEȘTI

aduc poclon des-dimineață. Poroncește să-mi aducă niște
palce, că am să-i bat la stroiu, să pomenească ei cât or trăică au dat peste Ivan, robul lui Dumnezeu.
Boierul, văzând aceasta, pe de-o parte l-a cuprins spai –
ma, iară pe de alta nu mai știa ce să facă de bucurie; căcimulte sărindare mai dăduse el pănă atunci pe la popi, întoate părțile, ca să-i poată izgoni dracii de la casă, și nici căfusese chip. Dar se vede că pân-acum le-a fost și lor veleatul.Cu Ivan și-au găsit popa.
— Bine, Ivane, zise boierul cu mulțămire. Să-ți aducă
palce câte vrei, și fă-ți datoria cum știi; c-apoi om oiu ﬁ șieu, hèlbet!
În sfârșit, nu trece mult la mijloc, iaca se pomenește
Ivan cu un car de palce cum îi plăcea lui. Le ia și le leagăla un loc, tot câte două-trei, după cum își știa meșteșugul.
Dar, pănă la vremea asta, se adunase împrejurul lui
Ivan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. Căci lucru demirare era acesta, nu șagă! Atunci Ivan dezleagă turbincaîn fața tuturor, numai cât poate să încapă mâna, și, luândcâte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele,de-i crăpa pielea. Și după ce-l răfuia bine, îi da drumul,cu tocmeală, să nu mai vie pe acolo altă dată.
— N-oiu mai veni, Ivane, câte zilișoare-oiu avè eu, zicea
Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, și se tot ducea împușcat.Iară oamenii ce priveau și mai ales băieții leșinau de râs.
Dar, mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă și
pe Scaraoschi și-i trage un frecuș, de cele moschicești,de-i fugè suﬂetul.
— Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat,
măi jupâne Scaraoschi! Să te înveți tu de altă dată a maibântui oamenii. Sarsailă spurcat ce ești! Și apoi, dân –
du-i drumul, „na!“ fuge și Scaraoschi după ceilalți, ca
tăunul cu paiul… IVAN TURBINCA 249

— Dumnezeu să te înzilească, zise atunci boierul, cu –
prinzând pe Ivan în brațe și sărutându-l. De-acum rămâi
la mine, Ivane, și, pentru că mi-ai curățit casa de draci,am să te țin ca pe palmă.
— Ba nu, gospodin, zise Ivan. Mă duc să slujesc pe
Dumnezeu, împăratul tuturor.
Și, zicând aceste, se încinge cu sabia, pune turbinca la
șold, își ia ranița în spate și pușca de-a umăr și, pornind, setot duce înainte, la Dumnezeu. Iară privitorii, cu căciulileîn mână, îi urau drum bun, oriîncotro s-a întoarce.
— Călătorie sprincenată! zise boierul; de rămâneai,
îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi ești ca doi.
Mi se pare mie că și boierul, cât era de boier, luase frica
turbincăi, de nu-i păru așa de rău după Ivan, care-i făcuseatâta bine.
Ivan însă nici nu se gândea la asta; el își căuta acum de
drum, întrebând din om în om unde șede Dumnezeu.Dar toți pe câți îi întreba dădeau din umere, neștiind cesă răspundă la așa întrebare ciudată.
— Numai Sfântul Nicolai trebuie să știe asta, zise Ivan,
scoțând o iconiță din sân și sărutând-o pe dos și pe față.
Și atunci, ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta
raiului! Și, nici una, nici două, odată începe a bate înpoartă cât putea. Atunci Sfântul Petre întreabă dinlăuntru:
— Cine-i acolo?— Eu.— Cine eu?— Eu, Ivan. — Și ce vrei?— Tabacioc este?— Nu-i.— Votchi este?— Nu-i.250 POVEȘTI

— Femei sunt?
— Ba.— Lăutari sunt?— Nu-s, Ivane, ce mă tot cihăiești de cap?!— Dar unde se găsesc de aceste?— La iad, Ivane, nu aici.— Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la raiu!… zise
Ivan.
Și, nemailungind vorba, îndată și pornește la iad. Și el
știe pe unde cotigește, că nu umblă tocmai mult și nu maiiaca ce dă și de poarta iadului. Și atunci, odată începe abate în poartă, strigând:
— Ei! Tabacioc este?— Este, răspunde cineva dinlăuntru.— Votchi este?— Este.— Femei sunt?— Dar cum să nu ﬁe?!— Lăutari sunt?— Ho, ho! Câți poftești.— A! harașo, harașo! Aici e de mine! Deschideți iute,
zise Ivan, tropăind și frecându-și mânile.
Dracul de la poartă, gândind că e vreun muștereu vechi
de-al lor, deschide; și atunci, numai iaca ce se trezesc peneașteptate cu Ivan Turbinca!
— Vai de noi și de noi! ziseră atunci dracii, scărmănân –
du-se de cap în toate părțile. Așă-i c-am pățit-o?
Ivan însă poriuncește să-i aducă mai degrabă votchi,
taba cioc, lăutari și femei frumoase, că are gust să facăun guleaiu.
Se uită dracii unii la alții și, văzând că nu-i chip de stat
împotriva lui Ivan, încep a-i aduce, care dincotro, rachiu,tutun, lăutari și tot ce-i poftea lui Ivan suﬂetul. UmblauIVAN TURBINCA 251

dracii în toate părțile, iute ca prâsnelul, și-i întrau lui Ivan
în voie cu toate cele, căci se temeau de turbincă ca de nuștiu ce, poate mai rău decât de sfânta cruce.
De la o vreme se chefăluiește Ivan cum se cade, și
unde nu începe a chiui prin iad și a juca Horodinca și
Caza cinca, luând și pe draci și pe drăcoaice la joc, cunepus în masă; și, în vârtejul cela, răsturna tărăbi și toatecele în toate părțile, de-ți venea să te strici de râs de iz -noavele lui Ivan. Acum, ce să facă dracii, ca să-l urneascăde-acolo? Gândesc ei, se sucesc ei, se frământă ei cu min -tea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă.Talpa-iadului însă, mai ajunsă de cap decât toți dracii,zise atunci lui Scaraoschi:
— Haram de capul vostru! de n-aș ﬁ eu aici, ați păți
voi și mai rău decât așa. Aduceți-mi degrabă o putină, opiele de câne și două bețe, să fac o jucărie, cum știu eu, șiacuși vi-l mătur de-aici.
Și atunci, îndată i se aduc cele cerute, și Tălpoiul face
iute o darabană; și apoi, furișându-se de Ivan, iese cudânsa afară și începe a bate ca de războiu; brr… br…
Ivan, atunci, își vine în simțire și într-un buc iese afară
cu pușca la umăr, să vadă ce este.
Talpa-iadului, atunci, face țuști! înlăuntru, și dracii,
tronc! închid poarta după Ivan, și, puind zăvoarele bine,bucuria lor că au scăpat de turbincă. Bate el Ivan în poartăcât poate, se răcăduiește el cu pușca, dar au prins ei acumdracii la minte.
— Ei las’, cornoraților! De mi-ți mai pica vrodată în
mână, turbinca are să vă știe de știre.
Văzând Ivan că porțile iadului sunt ferecate în toate
părțile și că dracii n-au gând să-i deschidă, se lehămeteșteel acum și de lăutari, și de tabacioc, și de votchi, și de tot,și pornește iar la raiu să slujească pe Dumnezeu. 252 POVEȘTI

Și cum ajunge la poarta raiului, din afară, se și pune
acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte, tot întru una,
fără să se clintească din loc.
Și nu mult după aceasta, numai iaca ce vine și Moar –
tea și vrea numaidecât să între la Dumnezeu, ca să pri -mească poronci.
Ivan atunci îi pune șpaga în piept și zice: — Ștoti, Vidma! Unde vrei să te duci?
— La Dumnezeu, Ivane, să vedem ce mi-a mai po ronci.— Nu-i voie, zise Ivan; las’ că mă duc eu să-ți aduc
răspuns.
— Ba nu, Ivane, trebuie să mă duc eu. Ivan atunci, văzând că Moartea dă chioară peste dânsul,
se stropșește la ea zicând:
— Pașol, Vidma, na turbinca! Moartea atunci, neavând încotro, se bagă în turbincă
și acuși icnește, acuși suspină, de-ți venea să-i plângi demilă. Iară Ivan leagă turbinca la gură cu nepăsare ș-oanină într-un copac. Apoi începe a bate în poartă. SfântulPetre, atunci, deschide și, când colo, se trezește cu Ivan.
— Ei, Ivane, doar te-ai săturat acum de umblat prin
lume după crancalâcuri?
— M-am săturat și m-am prea săturat, Sﬁnte Petre.— Ei, și ce vrei acum?— Ia, vreu să mă duc la Dumnezeu, să-i spun ceva.— Bine, Ivane, du-te; nu ți-e oprită calea. De-a pu –
tere-a ﬁ, acum ești de casa noastră.
Ivan atunci se duce de-a dreptul înaintea lui Dumnezeu
și zice:
— Doamne, nu știu dacă ai la știință ori ba, dar eu
slujesc la poarta raiului de multă vreme. Și acum vineMoartea și întreabă ce mai poronciți. IVAN TURBINCA 253

— Spune-i, Ivane, din partea mea, că poroncesc să
moară trei ani de zile de-a rândul numai oameni bătrâni,
așa ca tine… zise Dumnezeu, zâmbind cu bunătate.
— Bine, Doamne, zise Ivan, uitându-se cam lung la
Dum nezeu. Mă duc să-i spun cum ai poroncit.
Și, ducându-se el, scoate Moartea de la închisoare și-i
zice:
— Dumnezeu a poroncit ca să mănânci trei ani de zile
de-a rândul numai pădure bătrână; de cea tânără să nute-atingi! Înțeles-ai? Hai, pornește și-ți fă datoria!
Moartea, atunci, pornește prin codri, supărată ca vai de
ea, și începe a roade la copaci bătrâni, de-i pocneau fălcile.
Și după ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește
la Dumnezeu, să primească poronci. Dar când știa că aresă deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strângea înspate de frică.
— Turbinca! afurisita de turbincă mă vâră în toate boa –
lele, zicea Moartea, suspinând. Decât n-am încotro; trebuiesă mă duc, zise ea oftând.
În sfârșit merge ea, nu merge, și de la o vreme ajunge
la poarta raiului. Dar, când colo, dă iar cu ochii de Ivan.
— Tot aici ești, Ivane? tot? — Ba bine că nu! zise Ivan, făcând stânga-mprejur și
punându-se drept în calea Morții. Dar unde gândeai săﬁu, când asta mi-e slujba?
— Gândeam că te-i ﬁ dus prin lume, după berbantlâcuri
de-ale tale.
— Da că doar de lume am fugit; o știu eu cât e de
dulce și de amară, bat-o pustia s-o bată! I-s roase lui Ivanurechile de dânsa. Dar ce-ai slăbit așa, Vidmă?
— De bunătățile tale, Ivane. Acum cred că nu ți-i mai
face blăstăm cu mine, mi-i da drumul să întru la Dumne -zeu, că tare mare treabă mai am. 254 POVEȘTI

— Da, cum nu?! ia mai pune-ți pofta la o parte, că
doar nu piere lumea… nu cumva ai pofti oare să te pui la
taifasuri cu Dumnezeu?
— Dar știi că te prea întreci cu șaga, Ivane…— Așa ți-e treaba? Încă mă iei la trei parale? Pașol na
turbinca, Vidma!
Moartea, atunci, se vâră în turbincă, și Ivan o pune la
pastramă, zicând:
— Șopârcai cu cine șopârcai, dar cu Ivan nu șopârcai. Dumnezeu, însă, știa de toate acestea, dar voia să mai
facă și pe cheful lui Ivan, nu tot pe-a Morții; căci multebunătăți mai făcuse și ea în viața ei!
— Ia deschide, Sﬁnte Petre, zise Ivan, bătând apoi la
poartă.
Sfântul Petre deschide, și Ivan se duce iar de se înfă –
țișează înaintea lui Dumnezeu și zice:
— Doamne, Moartea întreabă ce mai poronciți? Și să
nu vă supărați, dar tare-i neastâmpărată și avană, drept să văspun; șede ca pe spini și vrea numaidecât să-i dați răspuns.
— Du-i răspuns, Ivane, că poroncesc să moară de acum
înainte trei ani de zile de-a rândul numai oameni tineri, șialți trei ani de zile să moară numai copii obraznici.
— Bine, Doamne, zise Ivan, închinându-se pănă la pă –
mânt. Mă duc să-i spun cum ai poroncit… și cum ajunge Ivandin afară de poartă, scoate Moartea din turbincă și-i zice:
— Dumnezeu a poroncit ca de-acum înainte să mă –
nânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure tânără; șialți trei ani de zile, numai vlăstări fragede, răchițică, smi -cele, nuiele și altele de sama acestora; de pădurea cea bă -trână să nu te-atingi, că-i poznă! Auzit-ai, Vidmă? Hai,pornește pănă te văd, și-ți fă datoria cu sﬁnțenie.
Moartea atunci, înghițind noduri, pornește prin dum –
brăvi, lunci și huceaguri, supărată ca vai de capul ei. Și, deIVAN TURBINCA 255

voie, de nevoie, începe când a roade la copaci tineri, când
a forfăca smicele și nuiele de-i pârâiau măselele și o du reaușelele și grumajii întinzându-se pe sus, la plopii cei înalți, șiplecându-se atâta pe la rădăcinile celor tufari, după mlădițefragede. Se zămorea și ea, sărmana, cum putè. În sfârșit, s-achinuit Moartea așa trei ani de zile de-a rândul, și încă alțitrei ani, și după ce i se împlinesc cei șese ani de osândă, iarpornește la Dumnezeu să vadă ce poronci i-a mai da. Nu-ivorbă, că știa Vidma ce-o aștepta, dar ce era să facă?
— Turbinca! Mânca-o-ar focul s-o mănânce! zicea
Moartea, ducându-se la raiu ca și cum ar ﬁ mers la spân –
zu rătoare. Nu știu ce să mai zic și despre Dumnezeu, casă nu greșesc. Pesemne c-au ajuns și el în mintea copiilor,Doamne iartă-mă, de i-a dat lui Ivan cel nebun atâta pu -tere asupra mea. Bine mi-ar părè să-l văd și pe Dumnezeuîntr-o zi, cât e de mare și puternic, în turbinca lui Ivan;ori de nu, măcar pe Sfântul Petrea; numai atunci mi-arcrede ei mie.
Și mergând ea tot bodrogănind vrute și nevrute, ajunge
la poarta raiului; și când dă iar de Ivan, i se întunecă lumeaînaintea ochilor și zice oftând:
— Dar bine, Ivane, iar ai de gând să mă chinuiești cu
turbinca ceea a ta?
— Ba, dac-aș avè mai multă putere, ți-o spun drept că
ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, ziseIvan cu ciudă, că din pricina ta s-a prăpădit atâta amar delume, de la Adam și pănă astăzi. Pașol na turbinca, Vidma!Și de-acum, nici mai spun lui Dumnezeu despre tine, hoan -ghină bătrână ce ești! Tu și cu Talpa-iadului sunteți po -trivită păreche. Îmi vine să vă rup cu dinții de bunișoare cesunteți. Am să te țin la pastramă, hăt și bine! De-acum înturbincă au să-ți putrezească ciolanele. Hă, hă!
Suspină ea Moartea, dar pace bună; Ivan, parcă nici n-o
vede, nici n-o aude. În sfârșit, trece ea așa o bucată de vreme,256 POVEȘTI

cât a ﬁ trecut, și într-una din zile vine Dumnezeu la poar tă
să vadă ce năzbutii mai face Ivan cu turbinca ceea.
— Ei, Ivane, ce mai direguiești? Moartea n-a mai venit
pe-aici?
Ivan, atunci, lasă capul în jos și, tăcând, începe a face
fețe-fețe. Iară Moartea răspunde înnădușit din turbincă:
— Iată-mă-s, Doamne, pusă la opreală; m-ai lăsat de
râsul unui șuiu ca Ivan, nenorocita de mine!
Dumnezeu, atunci, dezleagă turbinca, dă drumul
Morții și zice lui Ivan:
— Ei, Ivane, destul de-acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai
mâncat malaiul! De milostiv, milostiv ești; de bun la ini –
mă, bun ai fost, nu-i vorbă. Dar, de la o vreme încoace,cam de pe când ți-am blagoslovit turbinca aceasta, te-aifăcut prea nu știu cum. Cu dracii de la boierul cela ai fă -cut hara-para. La iad ai tras un guleaiu de ți s-a dus vesteaca de popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat pănă acum deți-ai făcut mendrele, cum ai vrut; n-ai ce zice. Dar toate-spănă la o vreme, fătul meu. De-acum ți-a venit și ție rân –
dul să mori; n-am ce-ți face. Trebuie să dăm ﬁecăruia ce
este al său, căci și Moartea are socoteala ei; nu-i lăsatănumai așa, degeaba, cum crezi tu.
Ivan atunci, văzând că s-au trecut de șagă, se pune în
ge nunchi dinaintea lui Dumnezeu și-l roagă cu lacrimi,zicând:
— Doamne! Rogu-te să ﬁu îngăduit macar trei zile, în
care să-mi grijesc suﬂetul, să-mi lucrez racla cu mâna meaastă slăbănoagă și să mă așez singurel într-însa; și dupăaceste facă Moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine cămi s-a strâns funia la par; încep a slăbi văzând cu ochii.
Dumnezeu îi învoiește cererea aceasta și apoi, luându-i
turbinca din stăpânire, îl dă pe sama Vidmei, ca după trei
zile să-i ia suﬂetul! IVAN TURBINCA 257

Ivan acum, rămâind singur, supărat ca vai de el, pe
de-o parte că i-a luat Dumnezeu turbinca, pe de alta că are
să moară, s-a pus pe gânduri.
„Mă rog, ia să stau și să-mi fac socoteală cu ce m-am
ales eu cât am trăit pe lumea asta, zise Ivan în gândul său.În oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, ha –
ram! De-atunci încoace am umblat ia așa, teleleu Tanasă.
M-am dus la raiu, de la raiu la iad, și de la iad iar la raiu.Și tocmai acum, la adică, n-am nici o mângâiere! Raiu mi-atrebuit mie la vremea asta? Ia, așa pățești dacă te strici cudracul; aici, la sărăcăciosul ist de raiu, vorba ceea: «Falăgoală, traistă ușoară»; șezi cu banii în pungă și duci dorulla toate cele. Mai mare pedeapsă decât asta nici că se maipoate! Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lăutari nu-s, guleaiu nu-i,nimica nu-i! Mai am numai trei zile de trăit, și te…ai dus,Ivane, de pe fața pământului! Oare nu-i de făcut vreoșmecherie pănă mai este încă vreme?“
În sfârșit, mai stă el Ivan oleacă așa, cu fruntea reze –
mată pe mână, și-i și trăsnește în gând una:
— Taci! Că i-am dat de meșteșug. Încaltea, ce-a ﬁ, a ﬁ; dar
degeaba n-are să ﬁe… văd eu bine că tot de una mi-e acum.
Și odată se duce Ivan răpede cu cele două carboave, el
știe unde, și cumpără unelte de teslărie, două lătunoaiegroase, patru balamale, câteva piroane, două belciuge și unlăcătoiu zdravăn, și se aruncă de-și face el singur o dră -guță de raclă, să poată ședè și împăratul într-însa.
— Iaca, Ivane, și casa de veci, zise el. Trei coți de
pământ, atâta-i al tău! Vezi în ce se încheie toată scofalade pe lumea asta?
Dar n-apucă Ivan a sfârși bine vorba din urmă, și
numai iaca se și trezește cu Moartea la spate:
— Ei, Ivane, gata ești? — Gata, răspunse el, zâmbind. 258 POVEȘTI

— Dacă ești gata, hai! Așază-te mai răpede în raclă, că
n-am vreme de perdut. Poate mă mai așteaptă și alții să le
dau răvaș de drum.
Ivan, atunci, se pune în raclă cu fața în jos. — Nu așa, Ivane, zise Moartea. — Dar cum? — Pune-te cum trebuie să șadă mortul. Ivan se pune într-o râlă și lasă picioarele spânzurate afară. — Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i treaba; mult ai
să mă ții? Pune-te, măi frate, bine, cum se pune!
Ivan, atunci, se întoarce iar cu fața-n jos, cu capul
bălălău într-o parte și iar cu picioarele afară.
— Ă… ra… ca’ de mine și de mine! Dar nici atâta lucru
nu știi? Se vede că numai de blăstămății ai fost bun înlumea asta. Ia fugi de-acolo, să-ți arăt eu, nebunule ce ești!
Ivan atunci iese din raclă și stă în picioare umilit. Iară
Moartea, având bunătate a dăscăli pe Ivan, se pune în raclăcu fața-n sus, cu picioarele întinse, cu mânile pe pept și cuochii închiși, zicând:
— Iaca așa, Ivane, să te așezi. Ivan, atunci, nu pierde vremea și face tranc! capacul dea –
supra, încuie lacata, și, cu toată rugămintea Morții, umﬂăracla în spate și se duce de-i dă drumul pe-o apă mare,curgătoare, zicând:
— Na! că ți-am făcut conețul. De-acum du-te pe apa
sâmbetei! Și să ieși din raclă când te-a scoate bunica dingroapă. Mi-a luat el Dumnezeu turbinca din pricina ta,dar încaltea ți-am făcut-o bună și eu!
— Ei, ei! Doamne, zise apostolul Petru râzând, vezi de
ce s-a mai apucat acum Ivan al sﬁnției tale? Bine-a mai ziscine-a zis: „Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan“.
Dumnezeu atunci, văzând pănă unde merge îndrăzneala
lui Ivan, a început a se cam lua și el pe gânduri de năzdră -văniile lui! Și așa, a zis Dumnezeu să se desfacă săcriulIVAN TURBINCA 259

acolo unde era și să iasă Moartea la liman ca să-și răzbune
și ea acum pe Ivan. Și îndată s-a făcut așa, și când nici nuvisa Ivan că are să mai deie vrodată ochii cu Moartea,numai iaca ce se trezește cu dânsa față-n față, zicându-i:
— Dar bine, Ivane, așa ne-a fost vorba?
Ivan, atunci, a rămas încremenit, fără să mai poată zice
un cuvânt măcar.
— Încă te faci niznai? Ei, Ivane, Ivane! Numai răb –
darea și bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poatesă precovârșească fărădelegile și îndărătnicia ta. De demulterai tu mătrășit din lumea asta și ajuns de bat jocuradracilor, dacă nu-ți întra Dumnezeu în voie mai multdecât însuși ﬁului său. Să știi, Ivane, că de-acum înainteai să ﬁi bucuros să mori; și ai să te târâi în brânci dupămine, rugându-mă să-ți ieu suﬂetul, da eu am să mă faccă te-am uitat și am să te las să trăiești cât zidul Goliei șiCetatea Neamțului, ca să vezi tu cât e de nesuferită viațala așa de adânci bătrânețe!
Și l-au lăsat Moartea de izbeliște să trăiască:
Cât e lumea și pământul,
Pe cuptior nu bate vântul.
Și așa, văzând Ivan că nu mai moare, zise în sine:
„Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul
Vidmei? Ba, zău, nici nu gândesc. Deie-și ea, dacă vrè!“
Și cică atunci unde nu s-a apucat și el, în ciuda Morții,
de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-omistuia focul.
— Guleaiu peste guleaiu, Ivane; căci altfel înnebunești
de urât, zicea el.
Dă, ce era să facă bietul om, când Moartea-i chioară și
nu-l vede?…
Și așa a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumărate,
și poate că și acum a mai ﬁ trăind, dacă n-a ﬁ murit. 260 POVEȘTI

POVESTIRI

Poveste
A FOST ODATĂ, CÂND A FOST, CĂ DACĂ N-AR FI FOST,
nu s-ar povesti.
Noi nu suntem de pe când poveștile, ci suntem mai
dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea pu –
ricele cu nouăzeci și nouă de ocă de ﬁer la un picior și toti se părea că-i ușor.
Cică era odată un om însurat, și omul acela trăia la un
loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de țâță, eracam proastă; dar și soacră-sa nu era tocmai hâtră.
Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi,
ca ﬁecare om. Nevasta lui, după ce-și scăldă copilul, îl în –
fășă și-i dete țiță, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă;apoi îl legănă și-l dezmierdă, pănă ce-l adormi. După ce-ladormi, stătu ea puțin pe gânduri ș-apoi începu a se bocicât îi lua gura: „Aulio! copilașul meu, copilașul meu!“
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă,
zvârli fusul din mână și furca din brâu cât colo și, sărindfără sine, o întrebă cu spaimă:
— Ce ai, draga mamei, ce-ți este?!— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!— Când și cum?— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?— Îl văd. Și?

— De s-a sui mâța, are să-l trântească drept în capul
copilului și să mi-l omoare!
— Vai de mine și de mine, că bine zici, fata mea; se
vede că i s-au sfârșit mititelului zilele!
Și, cu ochii pironiți la drobul de sare de pe horn și cu
mânile încleștate, de parcă le legase cineva, începură a-l
boci amândouă, ca niște smintite, de clocotea casa. Pecând se sluțeau ele, cum vă spun, numai iaca și tatăl copi -lului întră pe ușă, ﬂămând și năcăjit ca vai de el.
— Ce este? Ce v-a găsit, nebunelor? Atunci ele, ve nindu-și puțin în sine, începură a-și șterge
lăcrămile și a-i povesti cu mare jale despre întâmplareaneîntâmplată.
Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare: — Bre! mulți proști am văzut eu în viața mea, dar ca voi
n-am mai văzut. Mă… duc în toată lumea! Și de-oiu găsi maiproști decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
Așa zicând, oftă din greu, ieși din casă, fără să-și ia ziua
bună, și plecă supărat și amărât ca vai de om!
Și mergând el bezmetic, fără să știe unde se duce, după
o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplăiar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ținea puțin unobo roc deșert cu gura spre soare, apoi răpede-l înșfăca șiîntra cu dânsul într-un bordeiu; pe urmă iar ieșea, îl puneaiar cu gura la soare, și tot așa făcea… Drumețul nostru,nedumerit, zise:
— Bună ziua, om bun!— Mulțămesc dumitale, prietene!— Da’ ce faci aici?— Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul
ist de soare în bordeiu, ca să am lumină, și nici că-l pot…
— Bre, ce trudă! zise drumețul. N-ai vrun topor la în –
demână?264 POVESTIRI

— Ba am.
— Ia-l de coadă, sparge ici, și soarele va întra singur
în lăuntru.
Îndată făcu așa, și lumina soarelui întră în bordeiu. — Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-adu –
cea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând soa -rele cu oborocul.
„Încă un tont“, zise drumețul în sine și plecă. Și mer gând el tot înainte, peste câtva timp ajunse în –
tr-un sat și, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omulde gazdă, ﬁind rotar, își lucrase un car și-l înjghebase, încasă, în toată întregimea lui; ș-acum, voind să-l scoată afară,tră gea de proțap cu toată puterea, dar carul nu ieșea. Știțipen tru ce? Așa: ușile erau mai strâmte decât carul. Rotarulvoia acum să taie ușorii, spre a scoate carul. Noroc însă cădrumețul l-a învățat să-l desfacă în toate părțile lui, să lescoată pe rând afară ș-apoi iarăși să-l înjghebe la loc.
— Foarte mulțămesc, om bun, zise gazda; bine m-ai
învățat! Ia uite-te dumneta! Era să dărâm bunătate de casădin pricina carului…
De aici drumețul nostru, mai numărând un nătărău,
merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, cesă vadă? Un om, c-un țăpoiu în mână, voia s-arunce niștenuci din tindă în pod.
„Din ce în ce dau peste dobitoci“, zise drumețul în sine.— Da’ ce te frămânți așa, om bun?— Ia, vreu să zvârl niște nuci în pod, și țăpoiul ista,
ba tă-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă…
— Că degeaba te trudești, nene! Poți să-l blastămi cât
l-ei blăstăma, habar n-are țăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
— Da’ cum să n-am?!— Pune nucile într-însul, ia-l pe umăr și suie-le fru mușel
în pod, țăpoiul e pentru paie și fân, iar nu pentru nuci. POVESTE 265

Omul ascultă, și treaba se făcu îndată. Drumețul nu
zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând și alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunse ca să
mai vadă aiurea și altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu
funia de gât, și suindu-se pe-o șură, unde avea aruncatoleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca peșură. Vaca răgea cumplit, și el nu mai putea de ostenit…
— Măi omule! zise drumețul, făcându-și cruce; dar ce
vrei să faci?
— Ce să fac, mă-ntrebi? Da’ nu vezi?— Ba văd, numai nu pricep. — Ia, hăramul ista e hâmesit de foame și nu vrè nici în
ruptul capului să vie după mine sus, pe astă șură, să mă -nânce fân…
— Stăi puțin, creștine, că spânzuri vaca! Iè fânul și-l
dă jos la vacă!
— Da’ nu s-a irosi?…— Nu ﬁ scump la tărâțe și ieftin la făină. Atunci omul ascultă, și vaca scăpă cu viață.— Bine m-ai învățat, om bun! Pentru-un lucru de ni –
mica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!
Așa, drumețul nostru, mirându-se și de această mare
prostie, zise în sine: „Mâța tot s-ar ﬁ putut întâmpla sădeie drobul de sare jos din horn; dar să cari soarele în casăcu oborocul, să arunci nucile în pod cu țăpoiul și să tragivaca pe șură, la fân, n-am mai gândit!“
Apoi drumețul se întoarse acasă și petrecu lângă ai săi,
pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călă –
toria sa. Ș-am încălecat pe-o șea, ș-am spus povestea așa.Ș-am încălecat pe-o roată, ș-am spus-o toată. Ș-am încălecatpe-o căpșună, și v-am spus, oameni buni, o mare minciună! 266 POVESTIRI

Moș Nichifor Coțcariul
MOȘ NICHIFOR NU-I O ÎNCHIPUIRE DIN POVEȘTI, CI E
un om ca toți oamenii; el a fost odată, când a fost, trăitor
din mahalaua Țuțuienii din Târgul Neamțului, dinspresatul Vânătorii Neamțului. Cam pe vremea aceea trăia moșNi chifor în Țuțuieni, pe când bunicul bunicului meu fu -sese cimpoiaș la cumătria lui moș Dediu din Vânători,ﬁind cumătru mare Ciubăr-vodă, căruia moș Dediu i-adă ruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe numai de câteun ochiu; iară popă, unchiul unchiului mamei mele, Ciu –
buc Clopotarul de la Monăstirea Neamțului, care făcuseun clopot mare la acea monăstire, cu cheltuiala lui, și aveadragoste să-l tragă singur la sărbători mari; pentru aceea îiși ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme trăia și moșNichifor din Țuțuieni.
Moș Nichifor era harabagiu. Căruța lui, deși era fere –
cată cu teie, cu curmeie, însă era o căruță bună, încăpă toareși îndemânatică. Un poclit de rogojini oprea și soarele, șiploaia de a răzbate în căruța lui moș Nichifor. De inimacăruței atârnau păcornița cu feleștiocul și pos teuca, carese izbeau una de alta, când mergea căruța, și făceau: tronca,tranca! tronca, tranca! Iară în belciugul de la carâmbul de -desupt, din stânga, era aninată o bărdiță, pentru felu riteîntâmplări. Două iepe, albe ca zăpada și iuți ca focul, se

268 POVESTIRI
sprijineau mai totdeauna de oiștea căru ței; mai tot dea –
una, dar nu totdeuna, căci moș Nichifor era și geam bașde cai, și când îi venea la socoteală, făcea schimb, orivindea câte-o iapă chiar în mijlocul drumului, și atuncirămânea oiștea goală pe de-o parte. Îi plăcea moșneaguluisă aibă tot iepe tinere și curățele; asta era slă băciunea lui.Mă veți întreba, poate: De ce iepe, și tot deauna albe? Văvoiu spune și aceasta: iepe, pentru că moș Nichifor țineasă aibă prăsilă; albe, pentru că albeața iepelor, zicea el, îislujea de fanar noaptea la drum.
Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe „că
nu-i bine să te pui viziteu la cai albi și slugă la femei“; el
știa și aceasta, dar iepele erau ale lui, și, când le grijea, gri –
jite erau, iar când nu, n-avea cine să-i bănuiască.
Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii; el
se ferea de ridicături, pentru că se temea de surpătură.
Harabagia, zicea el, e mai bună, că ai a face tot cu marfă
vie, care la deal se dă pe jos, la vale, pe jos, iar la popas, încăruță. Moș Nichifor avea o biciușcă de cele de cânepă,împletită de mâna lui și cu șﬁchiul de mătasă, cu care poc -nea de-ți lua auzul. Și cu încărcat și cu descărcat, la dealmoș Nichifor se da pe jos și trăgea de-a valma cu iepele.La vale iar se da jos, ca să nu se spetească iepele. Chi rieșii,vrând-nevrând, trebuiau să se deie și ei, căci le era leha -mite de morocăneala lui moș Nichifor, care în dată troncă -nea câte una cam de aceste:
— Ia mai dați-vă și pe jos, căci calul nu-i ca dobitocul,
să poată vorbi…
Dacă știai să potrivești din gât pe moș Nichifor, apoi
era cât se poate de șăgalnic. De întâlnea vrun om călare,pe drum, întreba: „Departe ai lăsat pe vodă, voinice?“ Șiapoi îndată da bici iepelor, zicând:

Alba-nainte, alba la roate,
Oiștea goală pe de-o parte.
Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galații, hii!!!
De în tâlnea pe drum neveste și fete mari, cânta cân –
tece șăgal nice, de-alde-aceste:
Când cu baba m-am luatOpt ibovnice-au oftat:Trei neveste cu bărbatȘi cinci fete dintr-un sat ș.a.
Ei, ei! Apoi zi că nu-ți venea să pornești la drum, mai
ales în luna lui maiu, cu asemenea om vrednic și de-a pu –
rurea vesel! Câteodată numai, când prin dreptul crâșmeite făceai niznai și nu știai să potrivești din gât pe moșNichifor, nu-l prea vedeai în cheji buni, dar și atunci totrăpede mâna de la o crâșmă pănă la alta.
Mai ales într-un rând îi plăcea lui moș Nichifor două
iepușoare, care mergeau de minune la drum. Dar la crâșmă,mort-copt, trebuiau să steie, căci le cumpărase de la unpopă, neﬁind pe vremea aceea pojărnicii, de unde să cum –
pere altele, care să țină fuga tot întruna!
Spunea tata că i-au spus și lui bătrânii, care auziseră
din gura lui moș Nichifor, că pe vremea aceea era bine săﬁi harabagiu în Târgul-Neamțului, că te-apucau pe-a-mâ -nele. Cum ieșeai din Văratic, întrai în Agapia, și cum ie -șeai din Agapia, întrai în Văratic: apoi în Războieni, apoipe la mitoace, și aveai mușterii, de nu erai bucuros; ba să-iduci la Piatra, ba la Folticeni, ba pe la iarmaroace, ba laMonăstirea Neamțului, ba la Secu, ba la Râșca, ba întoate părțile, pe la hramuri.
Tot tata mai spunea că ar ﬁ auzit de la bunicul buni –
cului meu că protopopul de la Neamț, de pe vremea aceea,MOȘ NICHIFOR COȚCARIUL 269

ar ﬁ zis unor călugărițe, care pribegeau în săptămâna mare
prin târg:
— Maicelor!— Blagoslovește, cinstite părinte!— De ce nu vă astâmpărați în monăstire și să vă cău –
tați de suﬂet, măcar în săptămâna patimilor?
— Apoi dă, cinstite părinte, cică ar ﬁ răspuns ele cu
smerenie, lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre… Darn-am mai veni noi, căci, cum știi sﬁnția-ta, mai mult cușeiacul ne hrănim, și apoi, de nu curge, macar picură, șicine mișcă tot pișcă.
Protopopul atunci, sărmanul, cic-ar fi oftat din greu,
înghițind noduri…, și ar fi dat vina tot pe moș Ni chi -for, zicând:
— De-ar crăpa odată să crape și harabagiul care v-au
adus! C-atunci știu că n-ar avea cine să vă mai cărăbăneascăașa de des pe la târg.
Și cică auzind moș Nichifor de aceasta, tare s-ar ﬁ mâh –
nit în suﬂetul său și s-ar ﬁ jurat cu jurământ ca să nu maiaibă a face cu parte duhovnicească cât a trăi el; căci, dinpăcate, era și evlavios moș Nichifor și tare se mai temea sănu cadă sub blăstămul preoțesc! De-aceea, cu fuga a alergatla schitul Vovidenia, la pustnicul Chiriac din sfânta Agură,care-și cănea părul și barba cu cireșe negre, și în VinereaSeacă, preacuviosul cocea oul la lumânare, ca să mai ușu –
reze din cele păcate. Și apoi s-a hotărât el ca de-acum îna –
inte să aibă a face mai mult cu parte negustorească.
— Numai negustorul, zicea moș Nichifor, trăiește din
seul său și pe seama lui. Când întrebai: „Pentru ce?“ moșNi chifor răspundea, tot glumeț: „Pentru că n-are Dumne –
zeu stăpân“.
De glumeț, glumeț era moș Nichifor, nu-i vorbă, dar
de multe ce dăduse peste dânsul, se făcuse cam hursuz. 270 POVESTIRI

Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că
începuse a scârțâi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba
i-e făcut de năjit, ba că i-e făcut pe ursită, ba că i-e făcutde plânsori și tot umbla din babă în babă cu descântece șicu oblojele, încât lui moș Nichifor acestea nu-i prea ve -neau la socoteală, și de-aceea nu-i erau acum mai nici o datăboii acasă. Ba chiar se făcuse buclucaș, hărțăgos și de tothapsin, când sta câte două-trei zile pe lângă casă, încâtbiata băbușca lui era bucuroasă uneori și răsbucuroasă însuﬂetul ei să-l vadă cum l-a vedea urnit de-acasă.
Se vede lucru că și moș Nichifor era făcut pe drumuri,
căci cum ieșea afară la drum parcă era altul; nu mai stadin pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe câți îiîntâlnea și de povestit despre toate locurile însemnate peunde trecea.
Într-o dimineață, miercuri înainte de Duminica Mare,
moș Nichifor deciocălase căruța și-o ungea; când numaiiaca se trezește la spatele lui cu jupân Strul din Târgul-Neam țului, negustor de băcan, iruri, ghileală, sulimineală,boia de păr, chiclazuri, piatră-vânătă, piatra sulimanuluisau piatră bună pentru făcut alifie de obraz, salcie, fu -muri și alte otrăvuri.
Pe vremea aceea nu era spițerie în Târgul-Neamțului, și
jupânul Strul aducea, pentru hatârul călugărilor și al călu -gărițelor, tot ce li trebuia. Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte ne -gustorii… În sfârșit, nu știu cum să vă spun, era mai multdecât dohovnicul, că fără de dânsul nu puteau monăstirile.
— Muni dimineață, moș Nichifor!
— Bună să-ți ﬁe inima… jupâne Strul. Da’ cu ce treabă
ai venit pe la noi?
— Ia, noră-mea vrea să meargă la Piatra. Cât să-ți dau
ca să mi-o duci? MOȘ NICHIFOR COȚCARIUL 271

— D-apoi a ﬁ având chilotă multă, cum e treaba
d-voas tră, jupâne, zise moș Nichifor, scărpinându-se în
cap; nu mai nu-i vorbă, că poate să aibă, căci și căruța meae largă; poate să încapă într-însa cât de mult. Apoi, fără săne zbatem, jupâne Strul, mi-i da șesesprezece lei, un ir -milic de aur, și ți-oiu duce-o, știi colè, ca pe palmă; că,după cum vezi, căruța acum am adus-o de la încălțat șii-am mai tras și o unsoare de cele a dracului, de are sămeargă cum e sucala.
— Ai să lași cu nouă lei, moș Nichifor, și te-a mai
cinsti și fecioru-meu la Piatra.
— Apoi dar, dă! cu bine să dea Dumnezeu, jupâne
Strul! Mă bucur și eu că-i tocmai în dricul iarmarocului șipoate mi-a pica ceva și când voiu veni înapoi. Numai așvrea să știu, când avem să pornim?
— Și acuma, moș Nichifor, dacă ești gata.— Gata, jupâne Strul, numai s-adăp iepușoarele aceste.
Du-te și d-ta de-ți pune nora la cale, că acuși te-ajung șieu din urmă.
Și cum era moș Nichifor strădalnic și iute la trebile
lui, răpede zvârle niște coșolină în căruță, așterne deasuprao poreche de poclăzi, înhamă iepușoarele, își ia cojoculîntre umere și biciul în mână și tiva, băiete! N-apucasejupânul Strul a ajunge bine acasă, și moș Nichifor și tră -sese căruța dinaintea ușei.
Malca – așa era numele nurorii lui jupân Strul – a ieșit
afară să-și vadă harabagiul. Ș-apoi, povestea cântecului;las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojoratăMalca… din pricina plânsului, că se despărțește de socri,pentru că întăiași dată venise ea la Neamț, de cale pri marăla socri, cum se zice la noi. Căci nu erau mai mult decâtdouă săptămâni de când se măritase ea după Ițic, feciorullui jupân Strul, sau mai bine ar ﬁ să zic, în voia cea bună,272 POVESTIRI

că se măritase Ițic după Malca; căci el lăsase casa părin –
tească, după cum li-i obiceiul, și la două săp tămâni Ițicau adus pe Malca la Neamț, a încredințat-o în mâna pă -rin ților lui și s-a întors răpede la Piatră, să se gândeascăpe negustorie.
— Da’ te-ai ținut de cuvânt, moș Nichifor!— Apoi dă, jupâne Strul, vorba-i vorbă: eu nu mă cioș –
molesc atâta, că la drum e bine să pornești cât de dimi -neață, iar seara să poposești devreme!
— Oare-i ajunge pănă desară la Piatră, moș Nichifor?— Ă… ra! da’ ce stai de vorbești, jupâne Strul? Eu gân –
desc, de mi-a ajuta Dumnezeu, pe după amiazi să-ți punnora în Piatră.
— D-ta, moș Nichifor, ești om purtat, știi mai bine
decât mine, dar tot te rog să mâi cu băgare de samă, ca sănu-mi prăvali nora!
— Dacă doar nu-s harabagiu de ieri de-alaltăieri, jupâne
Strul! Am mai umblat eu cu cucoane, cu maice boieroaice
și cu alte fețe cinstite, și, slava Domnului! nu s-au plâns demine… Ia, numai cu maica Evlampia, desăgărița din Ve -ratic, am avut eu odată oleacă de clenciu: că, oriunde mer – gea, avea obiceiu să-și lege vaca dinapoia căruței, pentruschi virnisală, ca să aibă lăptișor la drum; și cu asta-miaducea mare supărare, pentru că vaca, ca vaca, îmi iroseaogrinjii din căruță, ba câteodată rupea leuca, ba la deal sesmuncea, de era, într-un rând, cât pe ce să-mi gâtu iascăiepușoarele. Și eu, cum îi omul la necaz, îndrăzneam să zic:„Măicuță, de ce ești scumpă la tărâțe și ieftină la făină?“Ea atunci se uita galiș la mine și-mi zicea cu glas duios: „Iataci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atâta pe biata
văcușoară, pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nimic.Părinții pustnici din sfânta Agură mi-au dat ca non să mă –
nânc lapte numai de la o vacă, ca să nu îmbătrânesc degrabă;MOȘ NICHIFOR COȚCARIUL 273

și dă, ce să fac? trebuie să-i ascultăm, că sﬁnțiile lor știu
mai multe decât noi, păcătoasele!“ Dacă am auzit așa, amzis și eu, în gândul meu, că are întru câtva dreptate maicadesăgărița, și am lăsat-o în plata lui Dumnezeu, pentru căam văzut-o că este pidosnică și voiește cu orice chip să seadape de la un izvor. D-ta, jupâne Strul, cred că nu mi-iface necaz la drum și cu vaci. Și apoi, giupâneșica Malca,unde-a ﬁ vale mare ori deal mare, s-a mai da și pe jos câteo -leacă; mai ales că acum e o frumusețe afară la câmp, deturbă haita! Da’ ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. Hai
sus, giupâneșică Malcă, să te duc la bărbățel acasă; știu eucum îi treaba nevestelor celor tinere, când nu-s barbațiicu dânsele: fac zâmbre și trag acasă, cum trage calul latraista cu orz.
— Iaca, mă suiu, moș Nichifor!Și îndată încep cu toții a cărăbăni la saltele cu puf,
perini moi, o legătură cu demâncare și alte mărunțușuri.Apoi Malca își ia ziua bună de la socri și se suie deasuprasaltelelor, în fundul căruței. Iară moș Nichifor se azvârlepe capră, dă biciu iepelor și lasă pe jupânul Strul și cu aisăi cu lacrimile pe obraz.
Prin târg, așa mâna de tare moș Nichifor, de ți se
părea că zboară iepele, nu altăceva.
Prundul, satul și dealul Humuleștilor le-a trecut într-o
clipă. De la Ocea pănă aproape de Grumăzești a ținutnumai o fugă.
Dar de pe la Grumăzești încolo, moș Nichifor a ras o
dușcă de rachiu din plosca lui cea de Brașov, și-au aprinslu leaua și a început a lăsa iepele mai la voie.
— Doamne, giupâneșică, Doamne! Vezi satul ista
mare și frumos? se cheamă Grumăzeștii. De-aș avè euatâția gonitori în ocol și d-ta atâția băieți, câți căzaci,căpcâni și alte lifte spurcate au căzut morți aici din vremeîn vreme, bine-ar mai ﬁ de noi! 274 POVESTIRI

— Să te-audă Dumnezeu, să am băieți, moș Nichifor!
— Asemene și eu gonitori, giupâneșică… că de băieți
nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură;n-a fost harnică să-mi facă nici unul, nu i-ar muri mulțiînainte să-i moară! De oiu pune eu mânile pe piept, are sărămână căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște!
— Nu te supăra, moș Nichifor, zise Malca, că poate
așa a fost să fie de la Dumnezeu; pentru că așa scrie șila noi în cărți despre unii, că tocmai la bătrânețe aufăcut copii!
— Ia lasă-mă, giupâneasă, cu cărțile cele a d-voastre în
pace, că eu știu ce știu eu, degeaba mai bați apa-n chiuă săs-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată! Am auzit și eu spu -nând în biserică la noi că „Pomul care nu face roadă setaie și în foc se aruncă“. Apoi ce-ți trebuie mai bunăvorbă decât asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare sățin casa cu baba păn-acum. În privința asta, îi mai bunălegea d-voastră de-o mie de ori. Nu-ți face una copii, ieialta, nu face nici aceea, alta. Și de la o vreme trebuie sănimerești una blagoslovită de Dumnezeu; da nu ca la noi,să ﬁi nevoit să trăiești cu una beteagă pănă la sfârșitul vieței,și copii, tufă! Că doar Dumnezeu cel mare și puternic nus-a răstignit numai pentru un om pe lumea asta! Nu-i așa,giupâneșică? Mai zi, dacă ai ce!
— Poate să ﬁe ș-așa, moș Nichifor.— Ba chiar așa-i, giupâneșică dragă, cum îți spun eu.
Ptru! ciii!… Da’ bună bucată am mers! Doamne, cum seia omul la drum cu vorba și, când se trezește, cine știeunde a ajuns; bun lucru a mai lăsat Dumnezeu sfântul șitovărășia asta! Hi!!! zmeoaicele tatei, îndemnați înainte!Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija negustorilor și spaimaciocoilor. Hei! giupâneșică, când ar avea codrul ista gurăsă spună câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auziurechile; știu că am avea ce asculta! MOȘ NICHIFOR COȚCARIUL 275

— Da’ ce-a fost pe-aici, moș Nichifor?
— Of! giupâneșică, of! Ce-a fost, să nu dea Dumnezeu
să mai ﬁe! Dar avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să ﬁejefuit, bătut ori omorât? Nu-i vorbă, că acestea se întâmplămai mult noaptea decât ziua. Însă pe mine, unul, de n-așgrăi într-un ceas rău, pănă acum, dă, m-a ferit Dumnezeu.Lupi și alte dihănii mi-au ieșit înainte câteodată, dar nule-am făcut nimica; le-am dat bună pace, m-am făcut cănici nu-i văd, și ei s-au dus în treaba lor.
— Ă…ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare
mă tem!
V-am spus că era șăgalnic moș Nichifor, și, când spu –
nea câte una, ori te țineai cu mâna de inimă, râzând, orite făcea să-ți sară inima din loc, de frică.
— Iaca un lup vine spre noi, giupâneșică!— Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu?— Despre mine, ascunde-te unde știi, că eu, unul, ți-am
spus că nu mă tem nici de-o potaie întreagă.
Atunci biata Malcă, de frică, s-a încleștat de gâtul lui
moș Nichifor și s-a lipit de dânsul, ca lipitoarea. A șezutea așa cât a șezut și apoi a zis tremurând:
— Unde-i lupul, moș Nichifor?— Unde să ﬁe?! Ia, a trecut drumul pe dinaintea noas –
tră și a întrat iar în pădure. Dar cât pe ce erai să mă gâtui,giupâneșică, ș-apoi, dacă scăpam iepele, știu că era frumos.
N-apucă a sfârși bine moș Nichifor, și Malca zice că tinel: — Să nu mai zici că vine lupul, moș Nichifor, că mă
vâri în toate boalele!
— Nu că zic eu, da’ chiar vine, iacătă-l-ăi!— Valeu! Ce spui? Și iar se ascunde lângă moș Ni chifor.— Ce-i tânăr, tot tânăr; îți vine a te juca, giupâneșică,
așa-i? și, după cum văd, ai noroc că eu îmi țin ﬁrea, nu măprea tem de lup; dar să ﬁe altul în locul meu… 276 POVESTIRI

— Nu mai vine lupul, moș Nichifor?
— Apoi, na! ești de tot poznașă și d-ta; prea des vrei să
vină, că doar nu-i de tot copacul câte un lup! Ia, pe laSfântul Andrei umblă și ei mai câte mulți la un loc. Ș-apoi,vânătorii ce păzesc? La goană mare, crezi d-ta că puțini lupidau cinstea pe rușine, lăsându-și pieile zălog? Să mai ră –
suﬂăm iepele oleacă. Iaca și Dealul Bălaurului, giupâneșică!Ia, aici a căzut odată un bălaur grozav de mare, care vărsajaratic pe gură, și când șuiera, clocotea codrul, gemeau văi –
le, ﬁarele tremurau și se băteau cap în cap de spaimă, șițipenie de om nu cuteza să mai treacă pe aici.
— Valeu! și unde-i balaurul, moș Nichifor?— D-apoi mai știu eu, giupâneșică? Pădurea-i mare,
el știe unde s-a ﬁ înfundat! Unii spun că, după ce a mâncatfoarte mulți oameni și a ros toată coaja copacilor din co –
dru, ar ﬁ crăpat chiar aici, în locul acesta. De la unii am
auzit spunând că i-ar ﬁ dat lapte de vacă neagră și cuacesta l-ar ﬁ făcut să se ridice iar la cer, de unde a căzut.Mai știu eu pe cine să cred?… Că oamenii vorbesc vruteși nevrute. Noroc numai că eu unul știu solomonii și numă prea tem nici de balauri. Pot să prind șerpele din cul -cuș, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul.
— Da’ ce-s acele solomonii, moș Nichifor?— Ei, giupâneșică dragă, asta nu se poate spune. Eu,
babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cândtrăiesc cu dânsa, și ce n-a făcut ea și cât nu m-a cihăit decap să-i spun, și tot nu i-am spus. Și ea, din pricina astaare să moară, când a muri, de nu i-ar muri mulți înainte;că atunci mi-aș lua și eu una tinerică, și macar trei zile sătrăiesc în ticnă cu dânsa, cum știu eu, și apoi să mor! M-amsăturat pănă-n gât de mucegaiul de babă, că hojma mămorocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. Când gân -desc, amărâtul de mine, că am să mă întorc iar la dânsaacasă, îmi vine să turbez, să iau câmpii, nu altăceva. MOȘ NICHIFOR COȚCARIUL 277

— Ia lasă, lasă, moș Nichifor, că așa sunteți d-voastră,
bărbații.
— Ei, ei! giupâneșică, iată-ne și aproape de vârful co –
drului! Ia mai dă-te și d-ta oleacă pe jos, păn’ vom sui
dealul, că nu mi-i de alta, dar mă tem că-i înțepeni în că –
ruță. Uite ﬂorile cele frumoase de prin marginea păduriicum umplu văzduhul de miroznă! Și d-ta să șezi ghemuităacolo, nu-i păcat de Dumnezeu?
— Mă tem de lup, moș Nichifor, zise Malca, tre –
murând.
— Ia mai sfârșește odată cu lupul cela! Altăceva n-ai
de vorbit?
— Stai dară să mă dau jos!— Ptru! ciii!… Sai binișor pe ici, pe crucea căruței.
Ho… pa! Ia, acum te văd și eu că ești voinică; așa mi-edrag să ﬁe omul: fătat, nu ouat.
Și pe când Malca culegea niște dumbravnic, să ducă
lui Ițic, moș Nichifor stătuse în loc și nu știu ce bichireași cisluia primprejurul căruței. Apoi răpede strigă:
— Gata ești, giupâneșică? Hai, sui, și să pornim cu
aju torul lui Dumnezeu, că de-acum e tot vale mai mult.
Malca, după ce se suie, întreabă:— Oare nu-i târziu, moș Nichifor?— D-apoi de acum suntem scăpați deasupra nevoii;
acuși te pun în Piatra. Ș-odată dă biciu iepelor, zicând:
Alba-nainte, alba la roate,Oiștea goală pe de-o parte.
Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galații, hii!!!
N-apucă a merge nici douăzeci de prăjini, și prrr! se
rup se un capăt!
— Na, asta încă-i una!— Vai de mine, moș Nichifor, avem să înnoptăm în
pădure!278 POVESTIRI

— Ia nu mai meni a rău, giupâneșică, că doar n-am
pățit eu asta numai o dată în viața mea. Pănă-i îmbuca
d-ta ceva, și iepele iestea ș-or șterge gura c-oleacă de coșo -lină, eu am și pus capătul.
Când se uită moș Nichifor la belciug, bărdița nicăiri!— Apoi toate-au fost cum au fost, zise moș Nichifor, în –
crețind din sprincene și oțărindu-se, dar asta pică de coaptă.Bat-o Dumnezeu de babă s-o bată! Iaca cum îngri jește eade mine! Așa-i că nu-i securea?
Malca, sărmana, când mai aude și asta, începe a sus –
pina și a zice:
— Moș Nichifor, ce facem noi?— Ia las’, giupâneșică, nu te împuțina cu inima, că tot
mai am oleacă de nădejde.
Ș-odată scoate bulicherul din teacă, îl dă pe amânar și
începe a ciocârti un gârneț de stejar din anul trecut… L-atăiat el cum l-a tăiat, apoi a început a cotrobăi prin chilnacăruței, să găsească niște frânghie; dar de unde să iei dacăn-ai pus?
Dacă vede și vede, taie băierile de la traistă, mai căpețala
din capul unei iepe și face cum poate, de leagă gârnețulunde trebuia; pune roata la loc, vâră leuca, sucește lambaș-o strânge la scară; apoi își aprinde cioanca și zice:
— Iaca, giupâneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce
să facă… Cu moș Nichifor țuțuianul nu piere nimene ladrum. De-acum, numai să te ții bine de carâmbi și de spe -teze, că am să mân iepele iestea de au să scapere fugind. Da’să știi d-ta că babei mele n-are să-i ﬁe moale când m-oi în -toarce acasă… Am s-o ieu de cânepa dracului și am s-o în vățeu cum trebuie să caute altă dată de bărbat; că femeia ne -bătută e ca moara neferecată. Ține-te, giupâneșică! Hi, ha!!!
Ș-odată încep iepele a fugi, de pârâiau roatele și sărea
colbul în naltul cerului. La vro câteva obrațuri, gârnețul
s-a înﬁerbântat, s-a muiat și… folfenchiu! iar sare roata! MOȘ NICHIFOR COȚCARIUL 279

— Bre! c-anapoda lucru; se vede că azi-dimineață mi-a
ieșit înainte vrun popă, sau dracu știe ce!
— Moș Nichifor, ce facem noi?
— Om face noi ce-om face, giupâneșică. Dar acum,
deo dată, liniștește-te acolo și taci molcom. Bine că nu s-aîn tâmplat asta în mijlocul câmpului, undeva. Lemne, slavăDom nului, sunt de-ajuns și di-ntrecut în pădure. Poate săne-ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva di -nainte și să-mi împrumute vro secure. Și cum vorbea, nu -mai iaca că vede viind un om din urmă cu traista în băț.
— Bun ajuns, om bun! Așă-i că s-a stricat drumul în
mijlocul căruței?
— Ia las’ șaga la o parte, măi omule, și mai bine vin’
de-mi ajută să pun capătul ista, că vezi că-mi crapă inimade necaz.
— D’apoi eu mă grăbesc să ajung la Oșlobeni. D-ta poți
să mâi astă-noapte și în pădure; nu cred că-i muri de urât!
— Mă mir că nu ți-e oarecum, să-ți ﬁe, zise Nichifor
posomorât; ești un cheag zbârcit, mai ca și mine, și iacace-ți urlă prin cap!…
— Da’ nu-ți ﬁe cu bănat, om bun, că am șuguit și eu.
Bun rămas! Te-a învăța Dumnezeu ce să faci… și s-a totdus înainte.
— Vezi, giupâneșică, câtu-i de-a dracului lumea asta?
Numai de pleșcuit umblă. Ia să ﬁe un antal cu vin ori curachiu, și să vezi atunci, ar ședea carul stricat atâta timp înmijlocul drumului? Cum văd eu, tot moș Nichifor are săfacă ce a face. Ia să mai fac o încercare.
Și iar începe a tăiè alt gârneț. Mocoșește el cât mocoșește,
pănă îl pune și pe acela. Apoi dă biciu iepelor și iar maitrage un ropot; când, numai iaca ce ajunge roata de-o te -șitură, și iar se rupe capătul. 280 POVESTIRI

— Acuma, giupâneșică, mai că-mi vine să zic și eu ca
omul cela, că are să ne ﬁe masul în pădure.
— Vai de mine și de mine, moș Nichifor, ce spui?!
— Ia! spun și eu ce văd cu ochii. Uită-te! Nu vezi și d-ta
că dă soarele după deal, și noi tot pe loc stăm? Da’ nu-inimica, giupâneșică, să n-ai nici o grijă, că știu eu o poianăîn pădure, chiar aici, pe-aproape; să tragem acolo, și sun –
tem ca și în casă la noi. Locul e ferit, și iepele au ce paște.D-ta te-i culca în căruță, și eu te-oi străjui toată noaptea.Helbet, o noapte nu-i legată de gard, a trece ea cum a trece,dar a pomeni ea baba mea, câte zilișoare a avè, de necazulacesta, că numai din pricina ei mi se trage…
— Apoi dar, fă cum știi, moș Nichifor, numai să ﬁe bine.— Las’, giupâneșică, nu-ți face voie rea, că are să ﬁe
cât se poate de bine.
Ș-odată moș Nichifor apucă iepele de dârlog, cârnește
căruța ș-o târăște cum poate pănă în poiană.
— Iaca, giupâneșică, ce rai al lui Dumnezeu e aici; să
tot trăiești și să nu mai mori! Numai d-voastră nu suntețide prinși cu ce-i frumos pe lume. Ia mai dă-te oleacă pejos, pănă se mai vede, ca să strângem niște târșuri și săfacem toată noaptea foc, să fugă tânțarii și toate gângăniilepe lume!
Biata Malca vede și ea că tot de una îi e acum. Se dă
jos și începe a strânge la târșuri.
— Doamne! bine-ți mai șede, giupâneșică; parcă ești
una de-a noastre! Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-taleorândă în sat, undeva?…
— Ba a ținut mult timp ratoșul de la Bodești.— Apoi mă miram eu de ce vorbești așa de bine mol –
dovenește și aduci la mers cu de-a noastre. De-acum n-amsă te mai cred că te temi de lup. Ei! ei! cum ți se pare aiciîn poiană? Așă-i că erai să mori și să nu știi ce-i frumos peMOȘ NICHIFOR COȚCARIUL 281

lume? Ia auzi privighetorile ce haz fac! Ia auzi turturelele
cum se îngână!
— Moș Nichifor, oare n-om păți ceva în noaptea asta?
Ce-a zice Ițic?
— Ițic? Lui Ițic i s-a părè c-a prins pe Dumnezeu de-un
picior, când te-a vedè acasă. Da’ ce crezi d-ta, că Ițic știe ce-ipe lume? Cum sunt întâmplările la drum? Așa, numai săse mute de pe vatră pe cuptior, știe și hleabul de baba mea,de-acasă. Giupâneșică, ia să te vedem, știi cum să faci focul?
Malca așază gătejele, moș Nichifor scapără, și îndată
amândoi ațâță focul. Apoi moș Nichifor zice:
— Vezi, giupâneșică, cum pârâie de frumos gătejele?— Văd, moș Nichifor, dar îmi tremură inima în mine
de frică!
— Ă… ra? Da’ ce, Doamne iartă-mă, parcă ești din
neamul lui Ițic. Da’ ﬁi mai cu inimă oleacă! Ori, dacă eștiașa de fricoasă, apoi sui în căruță și te-așterne pe somn, cănoaptea-i numai un ceas; acuși se face ziuă!
Malca, îmbărbătată de moș Nichifor, se suie în căruță
și se culcă. Iară moș Nichifor își aprinde luleaua, așternecojocul și se pune într-o râlă jos, lângă foc; și pâc! pâc!pâc! pâc! din lulea, cât pe ce era să-l prindă somnul, cândnumai iaca că-i sare o scânteie pe nas!
— Ptiu, drace! asta trebuie să fie scânteie din găte –
jele cu lese de Malca, că tare m-a fript… Dormi, giupâ -neșică Malcă?
— Parcă era să mă prindă somnul oleacă, moș Nichi for,
dar mi-au venit o mulțime de năluciri prin cap, și m-amtrezit.
— Și eu mai tot așa am pățit: mi-a sărit o scânteie pe
nas, și mi s-a speriat somnul, de parcă am dormit o noapteîntreagă. Las’ că poate să mai doarmă cineva de răul nebu –
nelor istor de privighetori? parcă-și fac de cap, nu altăceva!282 POVESTIRI

Da’ acum li-e și lor vremea să se drăgostească… Dormi,
giupâneșică?
— Parcă iar era să mă prindă somnul, moș Nichifor.
— Știi una, giupâneșică? Mie-mi vine să sting focul,
că tocmai acum, în durătul ista, mi-am adus aminte cădiha nia de lup adulmecă și vine după fum.
— Stinge-l, moș Nichifor, dacă-i așa. Atunci moș Ni chifor odată începe a turna la țărnă peste
foc și-l înădușă.
— De-acum, giupâneșică, dormi fără grijă, că acuși se
face ziuă. Na, c-am stins focul și am uitat să-mi aprind lu -leaua! Dar las’ că am scăpărător. Bată-vă pustia, privighetori,să vă bată, că știu că vă drăgostiți bine!
Mai șede moș Nichifor așa pe gânduri, pănă-și gătește
de băut luleaua, apoi se scoală binișor și se duce în vârfuldegetelor lângă căruță. Malca începuse a horăi puțin. MoșNichifor o clatină încetișor și zice:
— Giupâneșică, giupâneșică!— Aud, moș Nichifor, răspunse Malca tresărind spăi –
mântată.
— Știi ce-am gândit eu cât am stat lângă foc?— Ce, moș Nichifor?— Ia, după ce-i adormi d-ta, să încalec pe o iapă și să
mă reped acasă la mine, să-mi aduc un capăt și securea și,când s-a zări de ziuă, sunt aici.
— Vai de mine, moș Nichifor, ce vorbești? Vrei să mă
găsești moartă de frică când îi veni?
— Ba să te ferească Dumnezeu de una ca asta, giupâ-
neșică! Ia las’, nu te spăimânta, că am zis și eu, ia așa, ovorbă în vânt…
— Ba nu, moș Nichifor! De-acum nici nu vreau să mai
dorm; mă dau jos și am să șed toată noaptea lângă d-ta. MOȘ NICHIFOR COȚCARIUL 283

— Ba păzește-ți treaba, giupâneșică; șezi binișor unde
șezi, că bine șezi.
— Ba iaca vin; ș-odată se dă jos și vine pe iarbă, lângă
moș Nichifor.
Și ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat
somnul pe amundoi, și-au adormit duși. Și când s-au
trezit ei, era ziulica albă!…
— Iaca, giupâneșică, și sfânta ziuă! Scoală-te și hai să
vedem ce-i de făcut. Vezi că nu te-a mâncat nimica?Numai frica ți-a fost mai mare.
Malca, în vorbele acestea, iar a adormit… Iar moș Ni –
chifor, ca cel cu grija, s-a suit în căruță și a început a scor –
moli în toate părțile pe sub coșolină, și numai iaca că dă desecure, de-o funie și de un sfredeleac pe pomoștina căruței!
— Iaca, păcatele mele! Cine-i cu pagubă, și cu păcat;
mă miram eu să nu se îngrijească biata babă de mine, pănăîntr-atâta. Pentru c-am năpăstuit-o chiar pe sfânta dreptate,am să-i duc un fes roș și un tulpan undelemniu, ca să-șimai aducă aminte din tinerețe. Eu se vede că m-am luatieri cu luleaua. Dar biata baba mea, bună, rea, cum este,tot a știut ce-mi trebuie la drum, numai nu le-a pus lalocul lor… Dar ți-ai găsit să știe femeia trebile barbatului!
— Giupâneșică, giupâneșică!— Ce-i, moș Nichifor?— Da’ nu știi una! Scoală-te, că am găsit și secure și
frânghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie.
— Unde, moș Nichifor? — Ia, pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură
să răspundă. Am pățit și noi ca un cerșitoriu care ședea pecomoară și cerea milostenie… Da’ bine că s-au găsit șiacum; tot biata babă se vede că le-a pus.
— Vezi cât ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci
suﬂetul de păcate? 284 POVESTIRI

— Apoi dă, giupâneșică, văd și eu că am greșit, de-am
ponegrit-o așa de tare către d-ta. Da de-acum am să-i cânt
și eu un cântec de împăcare:
Sărmana băbușca mea!Fie bună, ﬁe rea,Am să țin casă cu ea.
Ș-odată suﬂecă moș Nichifor mânecele, taie un stu –
hariu de fag și face un capăt minunat. Apoi îl așază cum
trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încetla drum și zice:
— Sui, giupâneșică, și haidem să mergem de-acum!
Iepele, ﬁind hrănite și odihnite bine, pe la prânzul cel marei-au pus în Piatra.
— Iaca, te-ai văzut ș-acasă, giupâneșică!— Slava lui Dumnezeu, moș Nichifor, că și-n pădure
nu mi-a fost rău…
— Așa este, giupâneșică, nu-i vorbă, dar ca la casa omu –
lui nu-i nicăiurea.
Și, din vorbă în vorbă, au și ajuns la poarta lui giupân
Ițic. Ițic tocmai atunci venea de la școală și, când a văzutpe Malca, nu mai știa ce să facă de bucurie. Dar când amai auzit și despre întâmplarea ce au avut, și cum i-a scă -pat Dumnezeu din primejdie, nu știa cum să mulțămeascălui moș Nichifor. Cu ce nu l-au dăruit ei? Că se mira și elsingur ce dăduse peste dânsul.
A doua zi, moș Nichifor a pornit înapoi cu alți mușterii.
Și când au ajuns acasă, era foarte vesel, încât nu știa babalui ce l-a găsit, de-i așa cu chef, cum nu mai fusese de multăvreme. După aceasta, tot la două-trei săptămâni, giupâneșicaMalca venea la Neamț la socri și se întorcea acasă numai cumoș Nichifor, fără să se mai teamă de lup… MOȘ NICHIFOR COȚCARIUL 285

După un an, sau după mai mulți, moș Nichifor s-a ră –
suﬂat, la un pahar cu vin, către un prieten al său, despre
întâmplarea din codrul Grumăzeștilor și frica ce a trasgiupâneasa Malca… Prietenul lui moș Nichifor s-a răsuﬂatși el către alți prieteni ai săi, și de-atunci oamenii, cum suntoamenii, ca să-i pună sânge rău la inimă… au început aporecli pe moș Nichifor și a-i zice: „Nichifor Coțcariul,Nichifor Coțcariul“. Și poate acum a ﬁ oale și ulcioare, șitot Nichifor Coțcariul i-a rămas bietului om numele șipănă în ziulica de astăzi. 286 POVESTIRI

Povestea unui om leneș
CICĂ ERA ODATĂ ÎNTR-UN SAT UN OM GROZAV DE
leneș; de leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o
mesteca. Și satul, văzând că acest om nu se dă la muncă niciîn ruptul capului, hotărî să-l spânzure, pentru a nu mai dapildă de lenevie și altora. Și așa, se aleg vreo doi oamenidin sat și se duc la casa leneșului, îl umﬂă pe sus, îl punîntr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitor, și hai cudân sul la locul de spânzurătoare!
Așa era pe vremea aceea. Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cu –
coană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care se -măna a ﬁ bolnav, întrebă cu milă pe cei doi țărani, zicând:
— Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav,
sărmanul, și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute.
— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre țărani; să
ierte cinstită fața dumneavoastră, dar aista e un leneș carenu credem să ﬁ mai având păreche în lume, și-l ducem laspânzurătoare, ca să curățim satul de-un trândav.
— Alei! oameni buni, zise cucoana, înﬁorându-se; pă cat,
sărmanul, să moară ca un câne, fără de lege! Mai bine du -ceți-l la moșie la mine; iacătă curtea pe costișa ceea. Eu am
acolo un hambar plin cu posmagi, ia așa, pentru împrejurări

grele, Doamne ferește! A mânca la posmagi și-a trăi și el
pe lângă casa mea, că doar știu că nu m-a mai perde Dum -nezeu pentr-o bucățică de pâne. Dă, suntem datori a neajuta unii pe alții.
— I-auzi, măi leneșule, ce spune cucoana: că te-a pune
la coteț, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintresăteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să tebată, uriciunea oamenilor! Sai degrabă din car și mulță -mește cucoanei că te-a scăpat de la moarte și-ai dat pestebelșug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-țidăm sopon și frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumi -sale, îți dă adăpost și posmagi; să tot trăiești, să nu maimori! Să-și puie cineva obrazul pentru unul ca tine și să tehrănească ca pe-un trântor, mare minune-i și asta! Dartot de noroc să se plângă cineva… Bine-a mai zis cine-azis că „Boii ară și caii mănâncă“. Hai, dă răspuns cucoa -nei, ori așa, ori așa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
— Dar muieți-s posmagii? zise atunci leneșul, cu
jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
— Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.— Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia,
întreabă că muieți-s posmagii?
— Vai de mine și de mine, zise cucoana cu mirare,
încă asta n-am auzit! Da’ el nu poate să și-i moaie?
— Auzi, măi leneșule: te prinzi să moi posmagii sin –
gur, ori ba?
— Ba, răspunse leneșul. Trageți mai bine tot înainte!
Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!
Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:— Bunătatea dumnevoastră, milostivă cucoană, dar
degeaba mai voiți a strica orzul pe gâște. Vedeți bine cănu-l ducem noi la spânzurătoare numai așa, de ﬂori decuc, să-i luăm năravul. Cum chitiți? Un sat întreg n-ar ﬁ288 POVESTIRI

pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul
ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare,ce-ți bați capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoința ce avè, se lehă-
metește și de binefacere și de tot, zicând:
— Oameni buni, faceți dar cum v-a lumina Dumnezeu!Iar sătenii duc pe leneș la locul cuvenit și-i fac felul. Și
iaca așa au scăpat și leneșul acela de săteni, și sătenii aceiade dânsul.
Mai poftească de-acum și alți leneși în satul acela, dacă
le dă mâna și-i ține cureaua.
Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. POVESTEA UNUI OM LENEȘ 289

Moș Ion Roată
(Anecdotă)
LA 1857, PE CÂND SE FIERBEA UNIREA ÎN IAȘI, BOIERII
mol doveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi,
M. Ko gălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adu -nare și câțiva țărani fruntași, câte unul de ﬁecare județ,spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil actnațional. Cum au ajuns țăranii la Iași, boierii au pus mânăde la mână, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat lafel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau țăranii cebere chet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar ﬁ dat pe sama unuiadintre boieri să le țină cuvânt, ca să-i facă a înțelege sco -pul chemării lor la Iași.
— Oameni buni, știți pentru ce sunteți chemați aici,
între noi? zise boierul cu blândeță.
— Vom ști, cucoane, dacă ni-ți spune, răspunse cu
sﬁală un țăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.
— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două țări
surori, creștine și megieșe, Moldova noastră și Valahia sauȚara Muntenească, de care poate-ți ﬁ auzit vorbindu-se, sesfâșie și se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie șipieire a neamului românesc. Țări surori și creștine, amzis, oameni buni; căci precum ne închinăm noi, moldo -venii, așa se închină și frații noștri din Valahia. Statura,vorba, hrana, îmbrăcămintea și toate obiceiurile câte le

avem noi le au întocmai și frații noștri munteni. Țări me –
gieșe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuașul Milcov,ce trece pe la Focșani, le desparte. „Să-l secăm dar dintr-osorbire“ și să facem sfânta Unire, adică înfrățirea dorită destrămoșii noștri, pe care ei n-au putut s-o facă în împre -jurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabăcreștinească și frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeusă ne-ajute! Înțeles-ați, vă rog, oameni buni, pentru ce v-amchemat? Și dacă aveți ceva de zis, nu vă sﬁiți; spuneți verde,moldovenește, ca la niște frați ce vă suntem; că de-aceeane-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții și Dum -nezeu să ne lumineze pe toți cum a ști el mai bine!
— Înțelegem, cucoane, așa a ﬁ, răspunseră câțiva ță –
rani mai rușinoși; că, dă, dacă nu-ți ști dumneavoastră ce-ipe lume, noi, țărănimea de la coarnele plugului, avem săștim ce-i bine și ce-i rău?…
— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înțeles! cică
zise cu îndrăzneală unul dintre țărani, anume Ion Roată.Ș-apoi, chiar dacă ne-am pricepe și noi la câte ceva, cine semai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: „Țăranul,când merge, tropăiește, și când vorbește, hodorogește“, săierte cinstită fața dumneavoastră. Eu socot că treaba astase putea face și fără de noi; că, dă, noi știm a învârti sapa,coasa și secera, dar dumneavoastră învârtiți condeiul și, cândvreți, știți a face din alb negru și din negru alb… Dumnezeu
v-a dăruit cu minte, ca să ne povățuiți și pe noi, prostimea…
— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când
numai boierii făceau totul în țara aceasta ș-o storceaudupă plac. Astăzi toți, de la vlădică pănă la opincă, tre -buie să luăm parte la nevoile și la fericirea țării. Muncă șicâștig, datorii și drepturi, pentru toți deopotrivă.
Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum și
de cine au fost ei aduși pe aceste locuri; despre suferințeleMOȘ ION ROATĂ 291

lor și cum au ajuns a ﬁ dezbinați și împrăștieți prin alte
țări. Le dă el pilde câte și mai multe: cu smocul de nuiele,cu taurii învrăjbiți și, în sfârșit, se silește bietul creștin dinrăsputeri a-i face să înțeleagă care sunt roadele binefăcă -toare ale Unirii, aducându-le aminte că tot „pentru unireatuturor“ se roagă și sfânta biserică în toate zilele, [de] maibine de 1850 de ani.
— Ei, oameni buni, cred că acum ați priceput!
— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră
mai toți. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moșul Ion Roată.— Dumnezeu să mă ierte, moș Ioane, dar dumneta,
cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în grădină, să văfac a înțelege și mai bine. Moș Ioane, vezi colo, în ogradăla mine, bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane.— Ia fă bine și adă-l ici lângă mine, zise boierul, care
ședea acum pe un jilț în mijlocul țăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n-om putè, că doar aco –
lo-i greutate, nu șagă.
— Ia cearcă și vezi. Moș Ion Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar
nu poate.
— Ia du-te și dumneta, moș Vasile, și dumneta, bade
Ilie, și dumneta, bade Pandelachi.
În sfârșit, se duc ei vro 3 -4 țărani, urnesc bolovanul din
loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier.
— Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a
putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva în -tr-ajutor, treaba s-a făcut cu mare ușurință, greutatea n-amai fost aceeași. Povestea cântecului:
Unde-i unul, nu-i putere,
La nevoi și la durere;292 POVESTIRI

Unde-s mulți, puterea crește,
Și dușmanul nu sporește.
Așa și cu Unirea, oameni buni! Credeți dumnevoastră
că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia,
avem să ﬁm numai atâția? Frații noștri din Transilvania,Bucovina, Basarabia și cei de peste Dunăre, din Macedoniași de prin alte părți ale lumii, numai să ne vadă că trăimbine, și ei se vor bucura și ne vor iubi, de n-or mai în drăznidușmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi frațiinoștri de sânge: franțujii, italienii, spaniolii și portughezii,ce așteaptă? La orice întâmplare, Doamne fe rește, stau gata
să-și verse sângele pentru noi… Unirea face pu terea, oamenibuni. Ei, acum cred c-ați înțeles și răsînțeles.
— Ba eu, unul, să iertați dumnevoastră, cucoane, încă
tot n-am înțeles, răspunde moș Roată.
— Cum se face asta, moș Ioane? Mai bine ce v-am
tălmăcit, și un copil putea să înțeleagă.
— Mai așa, cucoane, răspunseră ceilalți.— Moș Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă
obosală, ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai în -țeles, cum n-ai înțeles, de când se face atâta vorbă; să au -zim și noi!
— Dă, cucoane, să nu vă ﬁe cu supărare, dar de la
vorbă și pănă la faptă este mare deosebire… Dumne -voastră, ca ﬁecare boier, numai ne-ați poruncit să aducem
bolovanul, dar n-ați pus umărul împreună cu noi la adus,cum ne spuneați dinioarea, că de-acum toți au să ia partela sarcini: de la vlădică pănă la opincă. Bine-ar ﬁ dac-ar ﬁașa, cucoane, căci la războiu înapoiu și la pomană năvală,parcă nu prea vine la socoteală… Iar de la bolovanul dum –
nevoastră am înțeles așa: că pănă acum noi, țăranii, amdus ﬁecare câte-o piatră mai mare sau mai mică pe umere;MOȘ ION ROATĂ 293

însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca,
o stâncă pe umerele noastre… Să dea Domnul, cucoane,
să ﬁe altfel, că mie unuia, nu mi-a părè rău…
La aceste vorbe, țăranii ceialalți au început a strânge din
umere, a se uita lung unul la altul și a zice :
— Ia, poate că și Roată al nostru să aibă dreptate!…
Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghițit gălușcași a tăcut molcum.
Iași, 4 maiu 1880 294 POVESTIRI

Popa Duhu
CINE-A ÎNTÂLNIT VRODATĂ ÎN CALEA SA UN POPĂ,
îmbrăcat cu straie sărăcuțe, scurt la stat, smolit la față, cu
capul pleș, mergând cu pas rar, încet și gânditor, răspun –
zând îndesat „sluga dumitale“ cui nu-l trecea cu vederea,căscând cu zgomot când nu-și găsea omul cu care să steala vorbă, fă când lungi popasuri prin aleiele ascunse alegrădinilor publice din Iași, câte cu o carte în mână,
tresărind la cân tecul păsărelelor și oprindu-se cu mirarelângă moșinoa iele de furnici, pe care le numea el „republici
înțelepte“, dez mierdând iarba și ﬂorile câmpului, icoaneale vieții ome nești, pe care le uda câte c-o lacrimă ﬁer -binte din ochii săi și apoi, cuprins de foame și obosit deosteneală și gândire, își lua cătinel drumul spre gazdă,unde-l aștepta sărăcia cu masa întinsă.
Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Co geasca
Veche din județul Iași.
Patru pereți străini, afumați și îmbrăcați cu rogojini;
tean curi de traftoloage grecești, latinești, bulgărești, fran -țuzești, rusești și românești, pline de painjeni și aruncateîn neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibricpen tru spalat, în mijlocul odăii, apărie pe jos, gunoi și gân -daci fojgăind în toate părțile, o pâne uscată pe masă și unmo tan ghemuit după sobă era toată averea sﬁnției-sale.

Mare de inimă, iar la gură și mai mare, părintele Duhu
nu se învrednicise de o viață mai bună; dar se vede că nici
poftea el una așa, de vreme ce nu-și astâmpăra gura cătrămai-marii săi măcar să-l ﬁ picat cu lumânarea.
De copil, în seminarul Socola, unde-a învățat carte,
mai mult singur decât de la profesori, își punea degetelepe o piatră și le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos;se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dascălulnu putea să-i tălmăcească bine ceva, și vai de școlariicare-l sminteau de la învățătură!
Așa ﬁind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e
bun de călugăr, numindu-l „Duh diavolesc“, și de undepănă unde l-a și călugărit, și Duhu i-a rămas numele. Iarăel Isaia Teodorescu se iscălea. Și din școlar, profesor a ajunsla Socola; și duh din duhul său a dat școlarilor săi o bucatăde vreme. Dar purici mulți nu făcea el într-un loc, Doam –
ne ferește, căci era duh neastâmpărat și neîmpăcat chiar cusine însuși. Nici lacom de avere, nici de chinuri; mulțămitcu cât avea, cu cât n-avea, când te miri ce nu-i venea la soco -teală, ie-ți, popo, desagii și toiagul, și pe ici ți-e drumul!Vorba ceea: „Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele“.
Aci era la Socola, aci în Iași, aci la monăstirea și în
Târgul-Neamțului profesor, de unde cutriera munții însudoarea frunții, și mai la tot pasul cânta:
Ruinată cetățuie, ce acopere-acel munte,Și de unde ochiul vede lucruri multe!
Apoi:Pe o stâncă neagră, într-un vechiu castel,
Unde curge-n vale un râu mititel.
Iar la urma urmelor: Pasăre galbenă-n cioc,
Rău mi-ai cântat de noroc!…296 POVESTIRI

Și tot așa, și iar așa, pănă i se făcea viața neagră și aici; apoi
iar se întorcea la Iași, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme.
Duh neastâmpărat și cutezător în predicele sale de pe
amvoanele bisericilor, înțepa ca vespea zicând:
— Elisei a curățit de lepră pe Neeman Sirianul, trimi –
țându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă trimit la
Căcaina1, ca să vă curățiți de lepra ignoranței și a trândăviei!
— Odată era o ﬂoare, numită rușinea fetelor, foarte
răspândită în țară la noi; dar de când au luat „mârșavelede modă“
2locul gospodinelor românce, această ﬂoare a
început a dispărea din grădinile și țarinile noastre.
— Cine are urechi de auzit să audă! Iar pe cei slugarnici, mândri și luxoși, îi arăta cu degetul,
zicând:
— Fățarnice, a zis Hristos, curăță mai întâi partea cea
dinlăuntru a paharului și a blidului, ca să ﬁe și cea dinafară curată!
Și câte și mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul
moralului evanghelic, redactat de dânsul, pănă i-a luat chi -riarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-ators mă-sa pe limbă.
Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericii,
la Bunavestire din Iași, părintele Duhu intră în biserică,se închină rar pe la icoane, și cum era lume multă adu nată,și episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos șicu mitra pe cap, părintele Duhu se oprește în față-i și ziceîn gura mare, clătinând din cap:
— Dragul mamei Cânilic, bine-ți șede mitropolit!
Unde-i neneacă-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc, maiadau gă: Când veți vedea urâciunea pustiirii stând la loculunde nu se cade să stea, să știți că aproape este sfârșitul, azis Hristos.POPA DUHU 297
1. Mic râușor din Iași care se varsă în Bahlui.
2. Marșandele.

După aceea se trage cu despreț din fața episcopului și,
ieșind din biserică, își caută de drum.
Iară ceilalți popi, înlemniți cu mânile la piept, cât pe ce
să cadă amețiți din picioare, de frica și de rușinea arhipăstorului.
Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele
Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie
de mii de lei, fără să aibă cu ce să și le cumpere.
Și părintele Isaia, în loc să umble morțiș, ca alți popi,
după cerșitorit, luând și de pe viu, și de pe mort, să aibăcu ce se împopoțona, el, dimpotrivă, zicea că este de altăpă rere, și anume: „Decât să dai de pomană la calici sâm -băta, mai bine ceva de băut mahmurilor, marța“…
Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuțe pe
părintele Duhu să slujească de hram, sﬁnția-sa și-a atâr natla piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă decânepă, zicând:
— Iartă-mă, Doamne, că te-am spânzurat cu ață, nea vând
lanț de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai-mariimei, arhiereii.
La Monăstirea Neamțului, stând adeseori de vorbă cu
starețul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, șﬁchiuindu-l, cărușii din această lavră românească s-au puiezit, ca și holeraadusă în Moldova pe cozile cailor rusești la 1828. Starițul,nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: „Haipacam, părinte Isaia“, cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu mie -re, pahar după pahar, pănă ce părintele Duhu spunea:
— Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârtește lumea cu
mine de-atâta aghiazmă rusească; mai bine să ne împăcăm.Și începea a-i cânta irmosul următoriu, pe glas al doilea:„Um blat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat degât și c-un curcan fript, că s-a proslăvit“.
Apoi antifoanele bețivilor, pe glas al patrulea: „Din ti –
ne rețele mele, multe oale și ulcele se luptă cu mine; dar maimulte păhărele, câte stele sunt pe ceriu…298 POVESTIRI

Ploscuța mea, iubit vas,
Pasere cu dulce glas,Eu la gură te rădic,Tu îmi cânți; coglic! coglic!Și nu mă-ndur să te las,Căci mă plesnești tot în nas…
Vai, sărace poloboace,
De te-ai face mai încoace;Să ne strângem vro câțiva,Noi, spre mântuirea ta.Ș-om mai veni vro doi-treiȘi ți-om pune-un căpătăiu,Ș-om aduce-un popă rus,Și te-a da cu fundu-n sus!“
Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă:
„Să îndrepteze Domnul pașii lui spre tot lucrul bun“,
părintele Duhu îi zise:
— Ba mai bine să îndrepteze Domnul pașii voștri peste
Dunărea, cuvioșilor, că destul ne-ați pângărit bise rica șineamul cu smeritele voastre blagoslovenii.
Profesorului Columb de la liceu, care zise odată părin –
telui Isaia „Bună dimineața, Duhule“, el îi răspunse:
— Mulțumesc, cadavrule! Și cred că ai la știință că cu –
vintele popă și profesor se încep cu „pocoiu“, ca și sub stan -tivul porcule.
Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta anti –
foanele următoare:
„Diaconii și cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu
ochii. Iar mamelor preutese, beția din cap nu le mai iese!“
Și câte ponturi și ponosuri nu da dintr-însul, de-i era
și lui lehamete câteodată să se mai întâlnească cu cineva șisă-l mai stârnească la vorbă. POPA DUHU 299

Odată, ieșind supărat de la Mitropolie, îl întâlnește
pă rintele Arbore de la Bărnovschi și-l întreabă:
— De unde vii, părinte Isaie?
— Nu știu!— Încotro ai luat-o, părinte Isaie?— Nu știu!— Cum așa, de nu știi nici de unde vii, nici încotro te
duci?!
— Iaca cum, răspunse părintele Duhu: când eram bă –
iet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea pal -mei celeilalte în stupit și, în care parte sărea el, într-acoloapucam și eu.
— Și acum tot așa faci? întrebă părintele Arbore.— Tot, batăr să crape dracul!— Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre
Golia
1, cum ți s-ar părea?
— Dar știi că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu,
luându-și tălpășița, Dunăre de mânios.
La cea din urmă, strângând părintele Duhu para câte
para, și-a comisionat cărți spiritiste și, cetindu-le, cică azis cătră oarecine:
— Aceste cărți, încăpând în mâna unor șarlatani igno –
ranți, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sﬁnții.
Și sfânt să ﬁe rostul părintelui Duhu, căci tocmai așa
s-a întâmplat.
Într-una din zile, neavând el cu ce să-și cumpere pâne,
le-a luat cu vravul și le-a vândut directorașului unei școliprimare cu te mieri ce. Și de-atunci începutul spiritiștilor înIași. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomonînțeleptul și alți răposați de veacuri nu se mai pot liniști înmorminte; întrebare peste întrebare li se face. Ș-apoi, ia sănu răspundă, că dracu-i al lor pe șepte ani! 300 POVESTIRI
1. Biserică din Iași, care cuprinde și casă de nebuni.

POPA DUHU 301
Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iași de –
spre niște năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sﬁnția-sa pe
gânduri, zicând:
— Vai de cel ce se smintește, dar mai vai de cel prin
care vine sminteala!
Și poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu,
și-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la bisericaNicorița din Tatarași; de unde aproape ﬁindu-i țintirimulEternitatea, și-a luat acolo casă de veci, ﬁe-i țărna ușoară!Și de-atunci, ca’ mai ba să-l vadă cineva bădădăind peulițele Iașilor.

Cinci pâni
(Anecdotă)
DOI OAMENI, CUNOSCUȚI UNUL CU ALTUL, CĂLĂTOREAU
odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni,
și ce lălalt două pâni. De la o vreme, ﬁindu-le foame, po -po sesc la umbra unei răchiți pletoase, lângă o fântână cuciutură, scoate ﬁecare pânile ce avea și se pun să mănânceîm pre ună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.
Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al trei –
lea drumeț, necunoscut, îi ajunge din urmă și se oprește lângădânșii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i dea și lui cevade mâncare, căci e tare ﬂămând și n-are nimica merinde ladânsul, nici de unde cumpăra.
— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră
cei doi drumeți călătorului străin; căci, mila Domnului!unde mănâncă doi, mai poate mânca și al treilea.
Călătorul străin, ﬂămând cum era, nemaiașteptând
multă poftire, se așază jos lângă cei doi, și încep a mânca
cu toții la pâne goală și a bè apă rece din fântână, căci altăudătură nu aveau. Și mănâncă ei la un loc tustrei, și mă -nâncă, pănă ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, deparcă n-au mai fost.
După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate
cinci lei din pungă și-i dă, din întâmplare, celui ce avusesetrei pâni, zicând:

— Primiți, vă rog, oameni buni, această mică mulță –
mită de la mine, pentru că mi-ați dat demâncare la ne –
voie; veți cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau vețiface cu banii ce veți pofti. Nu sunt vrednic să vă mul ță -mesc de binele ce mi-ați făcut, căci nu vedeam lumea îna -intea ochilor de ﬂămând ce eram.
Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stă –
ruință din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme,călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi și apoi și-acăutat de drum. Ceilalți mai rămân oleacă sub răchită, laumbră, să odihnească bucatele. Și, din vorbă în vorbă, cel ceavuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:
— Ține, frate, partea dumitale, și fă ce vrei cu dânsa.
Ai avut două pâni întregi, doi lei ți se cuvin. Și mie îmiopresc trei lei, ﬁindc-am avut trei pâni întregi, și tot ca aletale de mari, după cum știi.
— Cum așa?! zise celălalt cu despreț; pentru ce numai
doi lei, și nu doi și jumătate, partea dreaptă ce ni se cu -vine ﬁecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, și atuncicum rămânea?
— Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aș ﬁ
avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la treipâni, iar tu, de la două, și pace bună! Acum însă, noi ammâncat degeaba, și banii pentru pâne îi avem în pungă cuprisos: eu trei lei și tu doi lei, ﬁecare după numărul pâ -nilor ce am avut. Mai dreaptă împărțeală decât aceasta nucred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul.
— Ba nu, prietene, zise cel cu două pâni. Eu nu mă
țin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, șicum a zice judecata, așa să rămâie.
— Haide și la judecată, zise celalalt, dacă nu te mul –
țămești. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate,deși nu m-am târât prin judecăți de când sunt. CINCI PÂNI 303

Și așa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Și
cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfățoșează
înaintea judecătorului și încep a spune împrejurarea dincapăt, pe rând ﬁecare; cum a venit întâmplarea de au călă -torit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni aavut ﬁecare, cum a mâncat drumețul cel străin la masa lor,deopotrivă cu dânșii, cum le-a dat cinci lei drept mulțămităși cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.
Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare
aminte, zise celui cu două pâni:
— Și nu ești mulțămit cu împărțeala ce s-a făcut, omule?— Nu, domnule judecător, zise nemulțămitul; noi n-am
avut de gând să luăm plată de la drumețul străin pen trumâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-așa,apoi trebuie să împărțim drept în două ceea ce ne-a dăruitoaspetele nostru. Așa cred eu că ar ﬁ cu cale, când e vorba dedreptate.
— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă
bine de înapoiește un leu istuialalt, care spui c-a avuttrei pâni.
— De asta chiar mă cuprinde mirarea, domnule jude –
cător, zise nemulțămitul cu îndrăzneală. Eu am venitînaintea judecăței să capăt dreptate, și văd că dumneata,care știi legile, mai rău mă acufunzi. De-a ﬁ să ﬁe tot așași judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
— Așa ți se pare dumitale, zise judecătorul liniștit, dar
ia să vezi că nu-i așa. Ai avut dumneata două pâni?
— Da, domnule judecător, două am avut.— Tovarășul dumitale avut-a trei pâni?— Da, domnule judecător, trei a avut.— Udătură ceva avut-ați vreunul?— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală și
apă răce din fântână, ﬁe de suﬂetul cui a făcut-o acolo, încalea trecătorilor. 304 POVESTIRI

— Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul,
că ați mâncat toți tot ca unul de mult; așa este?
— Așa este, domnule judecător.
— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se
poată ști hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-atăiat ﬁecare pâne în câte trei bucăți deopotrivă de mari: câtebucăți ai ﬁ avut dumneata, care spui că avuși două pâni?
— Șese bucăți aș ﬁ avut, domnule judecător.— Dar tovarășul dumitale, care spui că avu trei pâni?— Nouă bucăți ar ﬁ avut, domnule judecător.— Acum, câte fac la un loc șese bucăți și nouă bucăți? — Cincisprezece bucăți, domnule judecător.— Câți oameni ați mâncat aceste cincisprezece bucăți
de pâne?
— Trei oameni, domnule judecător.— Bun! Câte câte bucăți vin de ﬁecare om?— Câte cinci bucăți, domnule judecător.— Acum, ții minte câte bucăți ai ﬁ avut dumneata?— Șese bucăți, domnul judecător.— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneata?— Cinci bucăți, domnule judecător.— Și câte ți-au mai rămas de întrecut?— Numai o bucată, domnule judecător.— Acum să stăm aici, în ceea ce te privește pe dum –
neata și să luăm pe istalalt la rând. Ții minte câte bucățide pâne ar ﬁ avut tovarășul d-tale?
— Nouă bucăți, domnule judecător.— Și câte a mâncat el de toate?— Cinci bucăți, ca și mine, domnule judecător.— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?— Patru bucăți, domnule judecător.— Bun! Ia, acuși avem să ne înțelegem cât se poate de
bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de în -trecut, iar tovarășul dumitale, patru bucăți. Acum o bucatăCINCI PÂNI 305

de pâne rămasă de la dumneta și cu patru bucăți de la
istalalt fac la un loc cinci bucăți?
— Taman cinci, domnule judecător.
— Este adevărat că aceste bucăți de pâne le-a mâncat
oaspetele dumnevoastră, care spui că v-a dat cinci lei dreptmulțămită?
— Adevărat este, domnule judecător.— Așadar, dumitale ți se cuvine numai un leu, ﬁindcă
numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, și aceasta, cași cum ai ﬁ avut-o de vânzare, deoarece ați primit bani dela oaspetele dumnevoastră. Iar tovarășului dumitale i secuvin patru lei, ﬁindcă patru bucăți de pâne a avut deîntrecut. Acum dară fă bine de înapoiește un leu tovarășului
du mitale. Și dacă te crezi nedreptățit, du-te și la Dumnezeu,și las’ dacă ți-a face și el judecată mai dreaptă decât aceasta!
Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro șovăi,
înapoiește un leu tovarășului său, cam cu părere de rău, șipleacă rușinat.
Cel cu trei pâni, uimit de așa judecată, mulțămește ju –
decătorului și apoi iese, zicând cu mirare:
— Dac-ar ﬁ pretutindene tot asemenea judecători, ce
nu iubesc a li cânta cucul din față, cei ce n-au dreptaten-ar mai năzui în veci și-n pururea la judecată.
Corciogarii, porecăți și apărători, nemaiavând chip de
traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sauar trebui, în toată viața lor, să tragă pe dracul de coadă…
Iar societatea bună ar rămânè nebântuită.
Iași, 22 ianuarie 1883 306 POVESTIRI

Ion Roată și Vodă Cuza
ÎNTRE ȚĂRANII FRUNTAȘI CARE AU LUAT PARTE,
împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la
Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era și moș Ion Roată,om cin stit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii românide pretutindeni. Numai atâta, că moș Ion Roată, după câtevăzuse și după câte pățise el în viața sa, nu prea punea te -meiu pe vorbele boierești și avea gâdilici la limbă, adicăspunea omului verde în ochi, ﬁe cine-a ﬁ, când îl scormolea
ceva la inimă. Așa e țăranul: nu prea știe multe. Și moș IonRoată, ﬁind țăran, cum v-am spus, deși se-nvrednicise a ﬁacum printre boieri, nu avea ascunzători în suﬂetul său.
În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată
mâna: și mai mari, și mai mici; și mai bătrâni, și mai ti -neri; și mai învățați, și mai neînvățați, cum îi apucase tim -pul. Între acești din urmă erau de-alde bătrânul AlecuForăscu, poreclit și Tololoiu, Grigore Cuza și alți câțivade-alde aceștia, care, țiindu-se de obiceiurile strămoșești,în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujbă bisericeascăde la început pănă la sfârșit, cântând și citind la strană de-avalma cu dascălii și preuții bisericii; iar la zile mari, ca să leticnească veselia, împărțeau bucățica de pâne cu orfanii,cu văduvele și cu alți nevoieși, cum apucase din părinți.

Atâta-i ajungea capul, atâta făceau și ei pe vremea lor, Dum –
nezeu să-i ierte și să-i odihnească, unde-or ﬁ acolo, că bunăinimă mai aveau!
Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în
toate adunările de feliul acestora, se făcea vorbă multă; șiera lucru ﬁresc să se facă, ﬁind în luptă timpul de față cu celtrecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului româ nesc:Unirea, sfânta Unire!
Boierii cei mai tineri, crescuți de mici în străinătate, nu –
mai cu franțuzească și nemțească, erau cârtitori asupra trecu -tului și cei mai guralii totodată. Vorba, portul și apu căturile
bătrânești nu le mai veneau la socoteală. Și din această pri -cină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bă trâni: ruginiînvechite, ișlicari, strigoi și câte le mai venea în minte, dupăcum le era și creșterea; dă, învățați nu-s?…
Nu-i vorbă că și nătângia unor bătrâni era mare. Une –
ori, când se mâniau, dădeau și ei tinerilor câte-un ibrișin pela nas, numindu-i: bonjuriști, duelgii, pantalonari, oamenismintiți la minte și ciocoi înfumurați, lepădați de lege,stricători de limbă și de obiceiuri. În așa împoncișare deidei se aﬂau boierii bătrâni cu tineretul din Divanul ad-hocal Moldovei, cu toate că și unii, și alții erau pentru „Unire“.Numai atâta, că bătrânii voiau „Unire“ cu tocmală, iar ti –
nerii „Unire“ fără socoteală, cum s-a și făcut.
Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre bo –
ierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care, una-două, îitolocănea, mustrându-i: ba că nu vorbesc drept românește,cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc,de nu-i mai înțelege nimene; ba că „umblați cu șurubele, săne trageți butucul“; ba că „face omul cu cineva o tovărășiecât de mică, și tot urmează învoială între părți, iar nu așa cuochii închiși“, căci, „dacă n-ai carte, n-ai parte“, scurtă soco -teală; ba că, „de când cu străinătatea, v-ați înstrăinat și308 POVESTIRI

legea, și limba, și inima, și chiar dragostea sătenilor; și după
nepăsarea și risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucruri denimica, puțin mai avem de înstrăinat, și nu-i departe vre –
mea aceea, pe cât văd eu. Întrebați pe bieții nemernici desăteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân. Au ră -mas ca niște câini ai nimănui, sărmanii oameni! Cine sescoală mai de dimineață, acela e mai mare în sat la ei, de-ihoropsește și-i țuhăiește mai rău decât pe vite! Ciocoismul șistrăinii să trăiască, și las’ pe dânșii, că ne scot ei la covrigi!“Ba că „vai de țara care ajunge s-o puie copiii la cale“; ba că„vorba multă, sărăcia omului“, și, dacă li-i treaba de-așa,facă ei ce-or ști, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caiiîn spate și-i stau vitele cu dinții la stele, din pricina slugilor,cărora puțin le pasă de munca stăpânului; și câte și mai câtenăzdrăvănii de-alde aceste. Las’ pe bătrâni să te descânte șisă te judece ei, în legea lor, că nu-ți mai trebuie alt popă…Și iaca așa cu de-alde cuconul Alecu Forăscu.
Acum vine alta la rând. Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre
cei tineri, iaca și moș Ion Roată sare cu gura:
— Aveți bunătate de vorbiți mai moldovenește, cucoane,
să ne dumirim și noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nupricep nimica, păcatele mele!
Un oarecare boier întâmpină atunci pe moș Ion
Roată, zicându-i cu glas poruncitor și răutăcios:
— Dar ce nevoie mare este să înțelegi tu, mojicule?
Tacă-ți leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vomnoi acasă, și hèlbet! nu ți-a lua nime din spate ce știu eu…Auzi obrăznicie! Tu… cu optzeci de mii de fălci de moșie, și
el un ghiorlan c-un petec de pământ, și uite ce gură facealăturea cu mine!…
Moș Ion Roată, simțindu-se lovit pănă în suﬂet, răs –
punde atunci cu glas plângător: ION ROATĂ ȘI VODĂ CUZA 309

— Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să
picepem și noi câte ceva din cele ce spuneți dumneavoastră,
de ce ne-ați mai adus aici să vă bateți joc de noi? Ei, cu -coane, cucoane! Puternic ești, megieș îmi ești, ca răzeș cemă găsesc, și știu bine că n-are să-mi ﬁe moale când m-oiuîntoarce acasă, unde mă așteaptă nevoile. Dar să nu vă ﬁecu supărare, ia, palmele aceste țărănești ale noastre, stră -punse de pălămidă și pline de bătături, cum le vedeți, vățin pe d-neavoastră de-atâta amar de vreme și vă fac săhuzuriți de bine. Și mai mult decât atâta: orice venetic, înțara asta, este oploșit de dumnevoastră, și-l priviți cu ne pă -sare cum ne suge sângele, și tăceți și-l îmbrățișați! Numainoi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi…Din mojâci, din ghiorlani și din dobitoci nu ne mai scoateți!
Dumnezeu să ne ierte, și să ne iertați și dumnevoastră,cucoane, dar cu adevărat așa este: v-ați de prins a lua focultotdeauna cu mânile noastre cele moji cești… și tot noi ceihoropsiți!
— Sfânt să-ți ﬁe rostul, moș Ioane, că ai vorbit din
durere, răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; și suntfericit că stai alăturea cu mine. Decât un bonjurist c-omână de învățătură, mai bine un țăran cu un car de minte!
La aceste vorbe, mulți dintre boieri s-au simțit atinși;
cel cu pricina… a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru
Cuza a dat mâna prietenește cu moș Ion Roată.
În sfârșit, după multe dezbateri furtunoase urmate în
Divanul ad-hoc, s-a încuviințat „Unirea“, și apoi deputațiis-au întors ﬁecare pe la vetrele lor.
Peste câțiva ani după aceasta, trecând Cuza-vodă spre
București, a poposit la Agiud, unde l-a întâmpinat o mul -țime de lume, ca pe un domnitor. 310 POVESTIRI

Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă,
iaca se zărește o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mul –
țimii, în vârful unei prăjini. Cuza-vodă, înțelegând că tre -buie să ﬁe vrun suﬂet necăjit, face semn să i se deschidă calea.Și, când colo, un țăran bătrân cade în genunchi di na inteadomnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrimile în ochi, șidându-i o hârtie scrisă pe toate fețele.
— He, he! moș Ion Roată, prietenul și tovarășul meu
cel vechi din Divanul ad-hoc, lucru negândit! Ridică-te,moș Ioane, și spune-mi, fără sﬁală, ce durere ai. Ți-a făcutcineva vrun neajuns?
Moș Ion Roată, văzând că, după atâția ani de zile, nu l-a
uitat colonelul Alexandru Cuza și că l-a primit cu atâta bu -nătate, a început a plânge cu hohot și a-l ruga să-i ci teascăhârtia.
Vodă, ﬁind gata de plecare și văzând că hârtia lui moș
Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândeță:
— Spune, moș Ioane, din gură ce ai de spus, că mai
bine am să înțeleg!
Atunci moș Roată, venindu-și în sine, începe a se jelui
cum urmează:
— Luminarea-voastră! De când cu păcatul cel de „ad-hoc“,
n-am mai avut zi bună cu megieșul meu cel puternic,stăpânul unei moșii foarte mari, pe care-l cunoști măria-ta.N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boierașa de mare, putred de bogat și cu învățătură, să-și punămintea cu unul ca mine, de la niște vorbe nesocotite ce le-amzis și eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i deasănătate și bine, dar amarnic m-a lovit în avere și în cinste!Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost așa de sec, între cei de-osamă cu mine. Dar, de cum am ajuns acasă, goană și pri -goană pe capul meu, din partea boierului, în tot feliul. ION ROATĂ ȘI VODĂ CUZA 311

Întâi și-ntâi, a pus înadins pe feciorii boierești să-mi
caute pricină și să mă aducă la sapă de lemn. Și aceștia, ca
oameni fără judecată și pizmași, făceau toate chipurilesatanicești, sau ei de-a dreptul, sau prin alții, cum să dea vi –
tișoarele mele macar de-un pas pe moșia boierească; ș-apoi,sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le poată ucidefără nici o cruțare! Și astăzi împușcă-i porcii; mâne, vacileși boii; poimâne, căișorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu gră – mada și du-le la curte. Îți poți închipui, măria-ta, ce urgiegrozavă era pe capul meu!
Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafu –
rile, mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la boier să măjăluiesc. Și boieriul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipatdrept în obraz, de față cu slugile sale și cu alți oameni cese aﬂau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pemine de rușine! Ba încă m-a și amenințat că altă dată, demi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să porun -cească să mă întindă la scară și să mă bată cu biciul! Și curânduiala asta, măria-ta, în câțiva ani de zile m-a calicit cudesăvârșire, și mi-a ridicat și cinstea, care pentru mine afost cel mai scump lucru!
Cuza-vodă a stat neclintit și s-a uitat țintă la moș Ion
Roată, cât a vorbit el. Și când a isprăvit vorba, vodă i-a pusdouă ﬁșicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:
— Ține, moș Ioane, acest mic dar de la mine, și întâm –
pină-ți nevoia, de azi pe mâne, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci „Elnu bate cu ciomagul“.
Lui moș Ion Roată i se umplură din nou ochii de la –
crimi, și, sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulțămire,zice oftând:
— Dar cu rușinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?312 POVESTIRI

— Cu rușinea, iaca așa rămâne, moș Ioane, zise Cuza-
vodă, sărutându-l pe un obraz și pe altul, în fața mulțimii
adunate acolo. Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane,că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat dom nitorul țăriiși ți-a șters rușinea.
Iași, 1882, noiembre 13ION ROATĂ ȘI VODĂ CUZA 313

Glosar
A
aﬁștat, s.n. – atestat, certiﬁcat.
ahòtnic, adj. – cu tragere de inimă, pasionat (pentru cineva sau
ceva).
alivenci, s.f. (pl.; sg. alivancă) – plăcintă țărănească, în formă
de turtă, făcută din făină de porumb și brânză și coaptă în
vatră.
amàndea, adv. – repede, fuga.amânare, s.n. (pl.) – stâlpii de la colțurile casei țărănești.anglìe, s.f. – stofă de calitate inferioară.antal, s.n. – butoi.antifon, s.n. – cântare bisericească pe bază de psalmi, executată
alternativ de două coruri sau de doi cântăreți, care își răs -pund unul altuia.
astrăgaciu, s.n. – unealtă de cizmărie cu ajutorul căreia se în –
tinde talpa.
B
badanà, s.f. – bidinea.
balan, s.m. – nume eufemistic al dracului.
balcâz, adj. – urât.bàlmuj, s.n. – mâncare ciobănească (făcută din mălai, caș și
smântână).
bădădăi, vb. – a umbla fără rost, a hoinări.bălălău, adv. – atârnat, spânzurat.

316 GLOSAR
bărăni, vb. – a avea pretenție, a dori insistent, a râvni.
bărbânță, s.f. – vas mare de lemn, având forme diferite, în care
se păstrează brânza (și laptele) de oi.
bătèliște, s.f. – loc de întâlnire, de adunare.bâhlit, adj. (despre apă) – stătut, împuțit.bârdăhan, s.n. – învelișul de piele al stomacului de vită, care
era folosit, pe vremuri, în loc de geamuri la ferestrele ca -selor țărănești.
bechi, adv., folosit, de obicei, ca determinant al verbelor a ști,
a zice, a pricepe etc., în construcții negative – nimic, nici o
iotă.
bedreag, s.n. – trunchi gros de lemn care servește cizmarului la
croit pielea și ca masă de lucru.
bernevici, s.m. (pl.) – pantaloni țărănești de iarnă din dimie albă.bibiluri, s.n. (pl.) – înﬂorituri la gulerul, mânecile și poalele
cămășii țărănești.
bichiri, vb. – a lucra încet și cu atenție, a migăli.bindisi, vb. – a-i păsa (de ceva), a se sinchisi.bleandă, s.f. – lovitură, îmbrânceală.boblètic, adj. – cu minte puțină, nătâng.bòbote, s.n. (pl.), în expr. a vorbi în bobote – a vorbi în neștire,
fară rost.
boghet, adj. – moțat; frumos și mare (ﬁg.). bongoase, s.f. (pl.) – povestiri hazlii, snoave. buc, adv., în expr. într-un buc – într-o clipă.buc, s.m. (pl. buci) – ceea ce rămâne după pieptănarea cânepei
și a altor materii textile.
bucheludeazla și bucherițazdra – primele cunoștințe de scris-citit
(după numele literelor chirilice: buche = b, lude = l, az = a,
riță = r).
budihace, s.f. – ﬁință groaznică, sperietoare, pocitanie.buft, s.n. – stomacul mamiferelor (în special) al porcului din care
țăranii, umplându-l cu tocătură de carne, fac un fel de tobă).
bulhac, s.n. – băltoacă.bulicheriu (pronunțat cu un r muiat și rotunjit), s.n. – cuțit
prost, care nu taie.
bulughină, s.f. – cartof.

buștihan, s.m – buștean.
butuc, s.m., în expr. a trage cuiva butucul – a păcăli, a înșela;
a ﬁ din butuci – a ﬁ prost, a nu pricepe.
Ccalamandròs, s.n. – harababură, încurcătură.canavață, s.f. – mătase sau pânză groasă și rară.carboavă, s.f . – rublă (monedă rusească de argint).căleap, s.n. – scul de tort.cănură, s.f. – ﬁrele de lână, de in sau de cânepă rămase de la
dărăcit, care, toarse, servesc ca bătătură pentru țesături maigroase.
căpețală s.f. – parte a frâului care se pune în capul calului.cârceie, s.f. – lemnul cu care se leagă tânjala carului de proțap
când se înjugă patru boi.
cârneleagă, s.f. – săptămâna penultimă (sau antepenultimă,
după regiuni) din câșlegile de iarnă, când se poate mâncacarne miercurea și vinerea; câșlegile de iarnă.
cârnosi, vb. – a mânca carnea de pe un animal viu.câșlegi, s.f. (pl.) – timpul dintre două posturi, când se poate
mânca de frupt (de dulce): carne, ouă, lapte etc.
ceapcân, s.m. – om aprig, zgârcit.
cetărà, vb. – a-i cânta (cuiva) la cap, a cicăli.cetlui, vb. – a lega strâns (cu ceatlăul sau cu funia).chebe, s.f . – manta țărănească din aba înﬂorată.cheji, s.m. (pl.) – dispoziție, stare suﬂetească.chersin, s.n. – covată în care se pregătește aluatul pentru făcut
pâine.
chiclaz, s.n. – calaican, vitriol verde (sulfat de ﬁer).chilnă, s.f. – lădiță pe care stă cel ce conduce căruța și în care își
ține uneltele, lucruri de mâncare etc.; chichița de sub capratrăsurii.
chìlotă, s.f. – pernă de puf mare cât patul, care servește drept
plapumă; bagaj, calabalâc.
chimă, s.f., în expr. chima răului – dracul.chiolhănos, adj. – păcătos, ticălos, mișel.GLOSAR 317

chișcă, s.f. – stomacul porcului umplut cu carne tocată și cu
păsat sau cu orez.
chită, s.f. – legătură de 12 sau 13 fuioare de cânepă sau in.
chitcăit, adj. – chitit, socotit, precaut, încet la luarea unei
hotărâri, ca și în executarea ei.
chiuită, s.f., în loc. adv. cu chiuita – cu ghiotura, în cantitate
mare.
cier, s.n. – ceair, loc, de obicei, îngrădit, pentru păscutul cailor. cihăi, vb. – a cicăli, a sâcâi, a bate capul.cin, s.n. – slujbă, rang; tagmă, categorie socială.cinătui, vb. – a curăța păsările sau peștele înainte de a le găti,
a desface în bucăți (un animal tăiat); (aici ﬁg.) a trage o bătaie.
cioclèj, s.m. – partea din tulpina porumbului care rămâne în
pământ după ce a fost tăiată.
cioﬂingar, s.m. – om îmbrăcat în haine orășenești, surtucar
(sens peiorativ).
cioșmoli, vb. (reﬂ.) – a se suci, a se întoarce când pe-o parte,
când pe alta.
ciritel, s.m. – tufe de arbuști.cislui, vb. – a aranja (propriu și ﬁgurat); a pune la cale.cobăit, adj. – țâfnos; (ﬁg.) încet la treabă, căruia nu-i place să
mun cească.
cociorvă, s.f. – vătrai de lemn, având o formă specială.colăci, vb. – a ajuta pe cineva (să facă un lucru oarecare), a-i în lesni
așezarea în locul dorit de dânsul, a-l recomanda, a-l sfătui.
colb, s.n., în expr. a da colb – a da gata, a termina repede.comând, s.n. – pomenile făcute mortului; banii, vitele și lu –
crurile necesare pentru înmormântare și pentru pomeni.
concină, s.f. – un joc de cărți.condac, s.n. – cântare bisericească scurtă.contă, s.f. – cont, socoteală, seamă; în expr. lasă-te în conta sﬁn –
ției-sale: aluzie la preotul Conta, conducătorul școlii de cati –
heți de la Fălticeni.
corciogar, s.m. – avocat (fără studii speciale), aparător la jude –
căto riile de pace de pe vremuri.
corhană, s.f. – râpă, loc prăvălit, cu ponoare.318 GLOSAR

GLOSAR 319
coropcar, s.m. – negustor ambulant de mărunțișuri, care-și
poartă marfa într-o coropcă (lădiță); (ﬁg.) om care bate
drumu rile, fără treabă, ușernic, haimana.
costoroabă, s.f. – una dintre grinzile pe care se sprijină aco –
perișul casei țărănești.
coși, vb. – a face bășicuțe („coși“) pe pielea cuiva, înțepându-l
sau bătându-l.
coșolină, s.f. – nutreț verde (ovăz, orz etc., cosite înainte de
vreme).
cotruță, s.f. – vatră mică; adâncitură rotundă lăsată între gura
cuptorului și perete.
covița, vb. – a guița.crancalâc, s.m. – crailâc, berbantlâc.croșnă, s.f. – legătură cu lucruri de uz casnic purtată în spinare,
boccea.
cruce-ajută – semnul crucii pus pe prima foaie a abecedarului
manu scris de pe vremuri.
culeșer, s.n. – făcăleț.
D
de-a volna, adv. – de ajuns, din belșug.deciocăla, vb. (despre căruță) – a desface, a demonta.deliu, adj. – voinic, viteaz.derdica, vb. – a deretica.desăgăriță, s.f. – călugăriță care strânge (cu desaga) milostenii
pentru mânăstire.
diată, s.f. – testament.dichici, s.n. – unealtă de lemn cu care cizmarul face ﬂori pe
talpa, căputa etc. cizmei.
dichiu, s.m. – călugăr însărcinat cu administrarea bunurilor
unei mănăstiri.
dimerlie, s.f. – baniță.dințărit, s.n. (ironic) – plata pentru mestecatul alimentelor cu
dinții.
dobzălà, vb. – a bate tare, a snopi în bătaie.dohot, s.n. – ulei de mesteacăn pentru uns cizmele, osiile
carelor etc.

320 GLOSAR
dràniță, s.f. – șindrilă de învelit casele.
drele, s.f. (pl.) – ciuperci care cresc pe unii copaci (stejari, fagi
etc.).
drâmboi, vb. (reﬂ.) – a se arăta nemulțumit, a se supăra, a face
mofturi.
drughineață, s.f. – bâtă, ciomag.dubală, s.f. – argăseală, saramură în care se pun pieile crude
pentru a putea ﬁ apoi prelucrate.
dùgliș, adj. – leneș.duluță, în expr. să te duci duluță! – pe-aici ți-e drumul, șterge-o
repede, pleacă numaidecât.
dumbravnic, s.m. – plantă cu frunze frumos mirositoare, pe
care țărăncile o pun între cămăși.
dupuros, adj. – (despre cai, boi etc.) cu părul făcut mici
ghemuri, ciufulit, nețesălat.
F
fapt, s.n. – farmec.
farfasit, adj. – nenorocit, păcătos, prăpădit.
farmazoană, s.f. – vrăjitoare.feleguns, adj. – zdrențăros.feleștioc, s.n. – pămătuf pentru uns carul (cizmele etc.) cu
păcură (cu dohot).
ferestrea, s.f. – cherestea.
ﬁnar, s.n. – felinar.fojgăi, vb. – a mișuna, a furnica.
G
galile, s.f. (pl.) – păsări de curte.găbji (găbui), vb. – a apuca, a înșfăca, a prinde la strâmtoare.găinușă, s.f. – constelație numită Pleiadele sau Cloșca-cu-pui. gălămoz, s.n. – amestecătură, harababură, batjocură.găvozdit, adj. – ghemuit, pitit.gârneț, s.n. – par de stejar (sau de fag etc.).genuncher, s.n. – suman lung până la genunchi.

gherghiriu (pronunțat cu un r muiat și rotunjit), s.n. – încăpere
bol tită, cu obloane de ﬁer la uși și la ferestre, în care se
păstrau, pe vremuri, lucruri mai de preț.
ghibirdic, s.m. – om mic de statură, prichindel. ghigosi, vb. – a bate zdravăn cu pumnii.ghijoagă, s.f. – cal alb și bătrân, mârțoagă.ghileală, s.f. – dres de culoare albă petru față, suliman. ghili, vb. – a spăla pânza la râu, ca să se albească. ghițos, adj. – mițos.gig, s.n. – val (sul) de postav sau de pânză.gonitor, s.m. – bou tânăr, neîntors, folosit ca animal de repro –
ducție.
grebănos, adj. – ghebos, cocoșat.groșcior, s.n. – smântâna subțire care se formează când se pune
laptele la prins.
gùbav, adj. – slăbănog, bolnăvicios.guleai, s.n. – petrecere (cu mâncare, băutură, muzică etc.),
chef.
H
haidău, s.m. – păzitor de vite, bouar, văcar.
haldeu, s.m. – poreclă dată de călugări preoților de mir.haram(n)ìn, s.m. – om rău, om crud, tâlhar (ﬁg.).hàrchină, s.f. – bucată.
hartoi, vb. – a mișca în așa fel carul, încât să alunece pe partea
lui dindărăt.
harți (hârți), s.m. – săptămâna din câșlegile Crăciunului, în
care se mănâncă de dulce în toate zilele.
hașcă, s.f. – bucată de piele folosită pentru a largi căputa cizmei
la partea ei de sus.
havaleà, s.f. – munca făcută de țărani în folosul boierului sau al
satului.
hăbăuc, s.m., în expr. a se rupe hăbăuc – a se rupe în bucăți.hălădui, vb. – a reuși să facă ceva.hărașc, s.m. (pop.) – ierarh, sfânt mare.hățaș, s.n. – cărare în pădure făcută de animalele sălbatice.GLOSAR 321

hâlpov, adv. – cu lăcomie.
hârsit, adj. – zgârcit, cărpănos.hèlbet, interj. – ﬁi pe pace! n-avea grijă!hèlge, s.f. – nevăstuică.hleab, s.n. – lucru uzat; (ﬁg.) om neputincios, căzătură.hoanghină, s.f. – femeie bătrână și rea.hòbot, s.n. – văl de mireasă.holercă, s.f. – rachiu, țuică (din cereale). hojma, adv. – mereu, necontenit. hojmalău, s.m. – om înalt, vlăjgan.horodincă, s.f. – dans de origine ucraineană.hòștină, s.f. – ceea ce rămâne din fagure după ce se scoate
mierea și se stoarce ceara.
hreapcă, s.f. – dispozitiv în formă de greblă, care se prinde de
coasă, pentru ca iarba cosită să se așeze în brazde.
hrentui, vb. – a strica, a hârbui; a desprinde un obiect din
grupul lui, a dizloca.
hrincă, s.f. – felie de mămăligă, de obicei prăjită pe jăratic.huceag, s.n. – pădure care începe să crească după ce a fost
tăiată; pădure mică și tânără.
huduleț, s.n. – băț subțire, de lungime și întrebuințări diferite.hurtă, în loc. adv. la~ – fără alegere, de-a valma.husăș, s.m. – veche monedă ungurească de argint (valoare: 100 de
parale).
Iiàloviță, s.f. – vacă îngrășată în vederea tăierii.icusar, s.n. – monedă turcească de argint sau, mai rar, de aur,
care circula și în țările noastre.
inc și incot, s.n. – râs stăpânit; hârjoană. ir, s.n. – aliﬁe preparată empiric.irmilic, s.n. – monedă turcească asemănătoare (și în ce privește
valoarea) cu icusarul.
irmòs, s.n. – versetul de la începutul unei cântări bisericești.ispașă, s.f. – constatarea oﬁcială, la fața locului, a unei pagube.ișlicar, s.m. – fabricant sau vânzător de ișlic; purtător de ișlic,
boier cu obiceiuri învechite.
iți, vb. (reﬂ.) – a se uita, a căuta cu privirea.322 GLOSAR

Î
îmbăla, vb. – a muia ceva cu salivă.îmbălora, vb. (urmat de subst. gură ca complement drept) –
a spune vorbe murdare la adresa cuiva.
îmblăciu, s.n. – unealtă cu care se bat snopii de grâu, ovăz etc.,
spre a scoate boabele din spice.
încinchit, adv. – pe vine.
îngruzi, vb. – a da pielii (de porc etc.) ude forma opincii.înșomoltăci, vb. – a înveli ceva în cârpe multe.înțărcători, s.f. (pl.) – locul unde ciobanii înțărcau mieii.
înținat, adj. – slab sprijinit, încât e gata să cadă.
J
jitar, s.m. – paznicul ogoarelor la intrarea în sat.
jitie, s.f. – poveste hazlie.
jugărit, s.n. – suma plătită pentru un car de lemne scoase din
pădure.
julfă, s.f. – mâncare din semințe de cânepă, folosită, de obicei,
ca garnitură la turtele care se fac în ajunul Crăciunului.
L
la,vb. – a spăla.
laie, s.f. – ceata de țigani nomazi.
lainic, s.m. – haimana, hoinar.
lambă, s.f. – frânghia, ﬁerul sau lanțul care leagă crucile căruței
la capătul osiei de dinapoi.
lavră, s.f. – totalitatea călugărilor unei mănăstiri mari, împreună
cu locuințele și întreaga lor gospodărie.
lăptoc, s.n. – jgheab făcut din scânduri pe care se duce apa la
moară.
lătunoaie, s.f. – scândură lată și groasă, convexă pe o parte,
blană.
linchi, vb. – a mânca sau a bea cu limba, ca pisicile.
liștai, adv. – leit, aidoma.lodbă, s.f. – bucată lungă de lemn, despicată dintr-un trunchi
de copac.
lòzie, s.f. – răchită, salcie.GLOSAR 323

M
mangosit, adj. – netrebnic, ticălos.mazil, s.m. – țăran aﬂat în serviciul administrației săsești de pe
vremuri (avea sarcina să strângă dările, amenzile etc.).
măraz, s.n. – (sub forma de pl. mărazuri) – mofturi, nazuri.mătăciune, s.f. – plantă de câmp cu miros plăcut.mătăhăi, vb. – a se clătina în mers, a merge pe două cărări.medean, s.n. – piață.mehenghi, adj. – deștept, șiret, șmecher.melesteu, s.m. – făcăleț, culeșer.melian, s.m. – om mare de statură, voinic, zdrahon.mezii-păresii (sau păresimi) – mijlocul postului dinaintea Paștilor.
m(i)erță, s.f. – măsură pentru cereale (greutatea: 120 ocale).migăi, vb. – a migăli.mijoarcă, s.f., în expr. de-a mijoarca – de-a mija, de-a v-ați
ascunselea.
mitoc, s.n. – mănăstire aﬂată sub dependența alteia.moare, s.f. – felul de a ﬁ al unui om supărăcios și manifestările
lui.
moglan, s.m. – om necioplit, bădăran, prostănac.mogoroci, vb. – a bodogăni, a mormăi, a face pe supăratul.motocel, s.m. – ciucure, canaf.
mursă, s.f. – zeama dulce scoasă din ﬂori; miere, zahăr.
mușchea,s . f. – unealtă cu care cizmarul bate talpa încălțămintei.
mușlui, vb. – a-și căuta mâncarea cu râtul, cu botul etc.
N
nacafà, s.f. – necaz, supărare, belea.nadolean, -că, adj. (despre găini) – din Anatolia.
năboi, vb. – a se revărsa, a inunda, a potopi.năjit, s.f. – boală de urechi.
nemernic, adj. și subst. – (om) fără rost, străin, pribeag.nemernici, vb. – a pribegi, a rătăci din loc în loc.nividi, nevedi, vb. – a vârî ﬁrele urzelei printre ițele și spata
războiului de țesut.
noaten, s.m. – lână tunsă în al doilea an de pe oi.324 GLOSAR

0
oblânc, s.n. – partea anterioară a șeii țărănești (de lemn).oboroc, s.n. – un fel de baniță făcută din scoarță de tei. obraț, s.n. – distanță de patru prăjini (circa 27 metri).obrăzar, s.n. – mască.òcniță, s.f. – un fel de fereastră oarbă în peretele sobei, ﬁridă.ogârjit, adj. – slab de i se văd coastele.ogoi, vb. (reﬂ.) – a se calma, a se alina.ogrinji, s.m. (pl.) – fânul, paiele etc. rămase după ce au mâncat
vitele.
olicăi, vb. (reﬂ.) – a se văita, a se jelui.oloi, s.n. – ulei.onànie, s.f. – ﬁință diformă, monstru. opsàs, s.n. – călcâiul (tocul) încălțămintei. orândă, s.f. – cârciumă de țară, ținută în arendă.
osmoglasnic, s.n. – octoih, carte de cântări bisericești zilnice,
pe opt glasuri.
otic, s.n. – unealtă în formă de lopățică, cu care se curăță
cormana plugului de pământul rămas pe ea.
otânji, vb. – a bate, a lovi (cu bățul, cu biciul etc.).otrocol, s.n., în expr. a face otrocol – a se năpusti, a provoca dez –
ordine.
oțări (oțeri), vb. (refl.) – a-și arăta nemulțumirea, a se supăra,
a se mânia.
ovilit, adj. – oﬁlit, schimbat la față (de supărare, de suferință etc.).
P
paià, s.f., în expr. a da paiele cuiva – a-l încuraja la obrăznicii,
a-i da nas.
palancă, s.f., în expr. a da (a face) palancă la pământ – a face
una cu pământul, a culca la pământ.
palcă, s.f. – nuia subțire.panaghiè, s.f. – prescură care se sﬁnțește cu ocazia slujbei reli –
gioase făcute la 40 de zile după moartea cuiva.
pașcă, s.f. – tutun de calitate inferioară, mahorcă.pașli, vb. – a fura; a o pașli – a o lua din loc, a porni.pașnic, s.m. – pe vremuri, cel însărcinat cu aplanarea neînțe –
legerilor iscate între locuitorii aceluiași sat.GLOSAR 325

păcòrniță, s.f. – vas de lemn în care se ține păcura pentru uns
căruța la drum (se atârnă la spatele carului).
pănură, s.f. – țesătură țărănească din lână groasă.
pănușă, s.f. – foaia în care este învelit știuletele de porumb.păsare, în expr. fără păsare – fără să-ți pese, cu nepăsare.
pâclișit, adj. – ursuz, dușmănos.
pârpără, s.f., în expr. a da în pârpăra însuratului – a ﬁ preo –
cupat, neliniștit, tulburat de gândul însurătorii.
pâșin, adj. – smerit, modest.
pedepsie, s.f. – epilepsie, boala copiilor.p(i)edică, s.f. – cureaua cu care cizmarul ține ﬁxă încălțămintea
în timpul cât o lucrează.
pintenii, a-și da ~, în expresia dă-ți popă pintenii și bate iapa cu
călcâiele – a duce lipsă, din nepăsare, de ceva necesar.
plăieș, s.m. – țăran care locuiește la munte (pe plaiurile munților).poară, s.f., în expr. a se pune în poară – a se împotrivi, a discuta
în contradictoriu.
pocladă, s.f. – pătură groasă și mițoasă, cergă.poclit, s.n. – coșul trăsurii, coviltir.pocoi, s.m. – numele literei chirilice p.
podgheaz (pogheaz), s.n., în expr. a umbla în po(d)gheazuri –
a bate drumurile, a umbla lelea, teleleu Tănase.
pòdină, s.f. – partea de jos a stogului.
poduri, s.n. (pl.) – pânză care se așterne în drumul cortegiului
funebru spre cimitir.
pògan, adj. – stâlcit, stricat.pohoață, s.f. – femeie rea, ticăloasă.pojărnicie, s.f. – cazarma (și serviciul) pompierilor.pojijie, s.f. – tot ce aparține unei gospodării.pomòștină, s.f. – podul carului (scândurile, legate una de alta,
care se pun pe dricul carului).
poponeț, s.n. – opaiț, sfeșnic.popor(e)an, s.m. – ﬁecare dintre locuitorii unui sat sau ai unui
cartier orășenesc care țin de aceeași parohie bisericească;enoriaș.
poricale, puricale, s.f. (pl.) – fructe, poame.
porumb(r)el, s.m. – prun sălbatic; porumbrea, s.f. – fructul lui.326 GLOSAR

postată, s.f. – bucată de drum, distanță (neprecizată).
postèucă, s.f. – lemn pe care se sprijină osia căruței când i se
scoate roata pentru a ﬁ unsă.
postoroncă, s.f. – frânghia care leagă leuca de carâmbul căruței; (aici
ﬁg.) om care nu-i bun de nimic, care merită să ﬁe spânzurat.
pràvilă, s.f. – lege, regulă.prâsnel, s.n. – sfârlează, titirez.prepeleac, s.n. – par cu brațe, înﬁpt în pământ, de care se atârnă,
slujind drept cuier, oalele ca să se usuce.
prichici, s.n. – margine îngustă, ieșită în afară, la horn, la cuptor
sau la vatra țărănească; marginea de jos a ferestrei, ieșită în
afară ca o poliță.
pripor, s.n. – coastă de deal sau de munte, povârniș.
privighitor, s.m. – supraveghetor; subprefect.
prizărit, adj. – slăbănog, pipernicit.
probozi, vb. – a mustra aspru, a ocărî.procitanie, s.f. – examinare, ascultare.prociti, vb. – a asculta pe elevi lecția, a-i examina. prujitură, s.f. – rostire hazlie, anecdotă, glumă. pughibală, s.f. – om rău, ticălos, copil obraznic.putere, în expr. de-a puterea-ﬁ – de bine-de rău, chipurile, după
cum se vede.
R
raclă, s.f. – sicriu, coșciug.
ràgilă, s.f. – unealtă cu care se curăță cânepa și inul de partea lor
lemnoasă.
ràrițile, s.f. (pl.) – o parte din constelația Orionului.
ràțoș, s.n. – han la drumul mare.răbui, vb. – a unge.
răcădui, vb. (reﬂ.) – a se năpusti asupra cuiva cu intenția de a-l
lovi.
răgoz, s.n. – plantă care crește prin mlaștini și prin locuri umede.
răspintene, s.f. – răspântie.răsteu, s.n. – unul dintre cele două bețe care se pun vertical de o
parte și de alta a jugului, pentru a împiedica boul să-și scoatăcapul din jug.GLOSAR 327

rătăcànie-ànă, s.f. – groapă, ruptură de teren de-a lungul unui
drum.
răzlog, s.m. – despicătură de lemn (folosită, de obicei, la în –
grădirea curții, a ocolului de vite etc.).
robaci, adj. – muncitor, harnic.
rocodele, s.f. (pl.) – mici lucruri făcute cu mâna.rubià, s.f. (pl. -iele) – monedă turcească (o pătrime dintr-un
irmi lic).
Ssànchi, adv. – așa zicând, chipurile. săcela, vb. – a țesăla; (ﬁg.) a bate.sărădui, vb. – a face înﬂorituri, podoabe pe sumanele țărănești.sărdac, s.n. – haină scurtă bărbătească din stofă groasă de casă.sărindar, s.n. – în practicile mistice: rugăciune făcută de preot
40 de zile în șir (de obicei după moartea cuiva); a da sărin -dare – a plăti un preot pentru a face astfel de rugăciuni.
sâmbră, s.f. – tovărășie.sâsâiac, s.n. – hambar de nuiele, în formă cilindrică, pentru
păstrat porumbul.
schivirnisală, s.f. – chiverniseală, economie.sclifosi, vb. (reﬂ.) – a plânge prefăcându-se; a face mofturi, a se
codi.
sclipui, vb. – a aduna cu greu, încetul cu încetul.scoarță, s.f., în expr. soră de scoarță – soră vitregă.scopt, adj. – încălzit mai mult decât trebuie, prea uscat.scroambă, s.f. – încălțăminte orășenească (ghete, cizme), de
obicei veche sau prost lucrată.
scrombăi, vb. – a strica încălțămintea (a o preface în scroambă).sfarogit, adj. – foarte uscat, gata să se rupă (despre obiecte de
piele).
sfârcâi, vb. – a trage pe nas cu zgomot.
sfârloagă, s.f. – încălțăminte proastă sau numai considerată astfel.
sfredeleac, s.n. – sfredel mic.sireap, adj. – sălbatic.smicèa, s.f. – nuia subțire și mlădioasă.
solomonie, s.f. – vrăjitorie.328 GLOSAR

sorocovăț, s.m. – monedă veche rusească, având valoarea unui
sfanț, care circula în Moldova.
sovârv, s.m. – plantă de câmp, cu miros plăcut, întrebuințată
de țărani la vopsitul lânei și al ouălor.
stàniște, s.f. – locul unde se adună oamenii pentru a sta de
vorbă, a petrece etc.
stàtive, s.f. (pl.) – războiul de țesut.
stăvi, vb. – a-i rămâne ceva, a se alege cu ceva, a păstra, a salva
de la pieire.
stinchi, vb. – a termina, a sfârși, a înceta.
stocit, adj. – supt de apă (din cauza scăldatului prelungit peste
măsură).
stos, s.n. – un joc de cărți.
stroh, s.n. – așternut din fân și paie (pentru porci).
stroi, în expr. a bate la stroi – a pedepsi pe cel vinovat de indis –
ciplină punându-l să treacă printre două rânduri de soldați
să primească de la ﬁecare câte o lovitură.
stropșit, adj. – foarte neastâmpărat, năbădăios, apucat.sucală, s.f. – unealtă de depănat pe țevi sculurile de lână sau de
bumbac de pe vârtelniță.
sucăli, vb. – a cicăli, a bate la cap, a sâcâi.suhàt, s.n. – izlaz, imaș.
sulhàriu (pronunțat cu un r muiat și rotunjit), s.n. – trunchi
sau cracă de copac lungă, dreaptă și subțire.
surlă, s.f. – râtul porcului; porcul însuși.
surpătură, s.f. – hernie.
Ș
șiac, s.n. – postav gros, de lână țigaie, țesut în casă.șmotri, vb. – a muștrului; a trudi, a chinui ﬁzicește pe cineva.
șopârcăi, vb. – a păcăli, a înșela, a duce cu vorba.
șovâlcăi, vb. – a merge șchiopătând.șparli, vb. – a o șterge, a fugi pe ascuns și repede.șperlă, s.f. – cenușa de deasupra jăraticului; expr. a da pe cineva
prin șperlă – a se desolidariza de tovarășul de joacă, a-lpărăsi când se aﬂă în situație grea.
știoalnă, s.f. – bulboacă, loc adânc într-o apă.GLOSAR 329

știubei, s.n. – vas făcut dintr-un trunchi gros de copac scobit.
ștòti? – ce vrei? ce este? (din rus. șto – ce, și tî* – tu).
șugubăț, adj. – poznaș, răutăcios, periculos.șui, adj. – țicnit, nebun, într-o ureche.șupuri, vb. (reﬂ.) – a o șterge pe ascuns, pe nesimțite.șurubui, vb. – a întoarce vorba.
T
tamazlâc, s.n. – cireadă de vite.
tapangeà, s.f. – lovitură cu palma.
tàrniță, s.f. – șa de lemn. tăbăcărească, s.f. – un joc de cărți.tăbârci, vb. – a ridica ceva de jos cu mare greutate, a duce ceva
cu greu în spinare.
tăbuieț, s.m. – sac mic, săculeț.tărăboanță, s.f. – roabă.tăsmà, s.f. – panglică.târnomată, s.f. – gunoiul care se face în ocolul sau în staulul
vitelor.
târsoagă, s.f. – poreclă dată unei bărbi mari și încâlcite.
târș, s.m. – copac (mai ales brad sau molid) mic, nedezvoltat;
(pl. n. târșuri) – vreascuri, crengi uscate.
teleagă, s.f. – roțile plugului împreună cu osia lor, de care se
sprijină grindeiul.
ticăit, adj. – încet la treabă. tigoare, s.f. – om leneș.tihăraie, s.f. – loc povârnit, pleș sau acoperit cu copaci pe coasta
unui munte.
tiji, adv. – de asemenea.
tolocăni, vb. – a bate la cap (cu vorba) pe cineva, a-l dăscăli.
toșcă, s.f. – geantă, traistă, săculeț; ca adv. – plin până în vârf,
ticsit.traftolog, s.n. – terfelog, carte mare și veche.trătaj, s.m. – broșură, cărticică, caiet.treampă, s.f., în expr. a face treampa – a face o tranzacție, a se
înțelege cu privire la o afacere comercială.
trètin, s.m. – cal de trei ani. tropar, s.n. – scurt imn bisericesc. 330 GLOSAR

tumurug, s.m. – trunchi, buștean.
tureatcă, s.f. – carâmbul cizmei.
Ț
țencușă, s.f. – un joc asemănător cu țintarul.țòlină, s.f. – cuvânt injurios la adresa unei femei rele, viclene.țuhăi, vb. – a pune să muncească din greu și fără răgaz, a trage
în toate părțile.
țuluc, s.m. – părul din cap, moț, chică.
U
ugilit, adj. – oﬁlit, umilit, rugător.uncrop, s.n. – apă ﬁerbinte, clocotită; petrecerea care se face
luni după nuntă, la țară.
ușernic, adj. și s.m. – care bate drumurile, care umblă din casă
în casă.
Vvargă, s.f., în expr. a duce cuiva vergile – a ﬁ îngrijorat cu privire
la cineva, a avea frică să nu i se întâmple ceva rău.
vasilisc, s.m. – animal din basme care ucide cu privirea.
vărzare, s.f. – plăcintă umplută cu varză, ceapă, mărar ș.a.
vătală, s.f. – cadru de formă dreptunghiulară, pe care se spri –
jină spata (la războiul de țesut).
vătăman, s.m. – pe vremuri, ajutor de primar la țară, care se
ocupă în special de încasarea dărilor.
vârșă, s.f. – coș de nuiele pentru prins pește.
vidmă, s.f. – vrăjitoare, ﬁință primejdioasă.vindereu, s.m. – o specie de șoim mic.volintir, s.m. – voluntar, îndeosebi voluntar din armata lui
Ipsilante (1821); (în sens peiorativ) jefuitor, tâlhar.
vornic, s.m. – slujbașul care în trecut împlinea dările prin sate,
echivalent cu perceptorul și primarul de mai târziu.
Zzamparagiu, s.m. – om desfrânat.
zăgneată, s.f. – foc iute, făcut cu crengi uscate sau cu surcele.zăhăi, vb. – a necăji, a sâcâi.GLOSAR 331

332 GLOSAR
zăit, adj. – aruncat, părăsit, uitat.
zălud, adj. – într-o ureche, smintit, nebun.zămori, vb. (reﬂ.) – a-și astâmpăra foamea cu nimica toată.zăpsi, vb. – a pune mâna (pe cineva) când săvârșește un furt etc.zărghit, adj. – smintit.zăticneală, s.f. – stinghereală, supărare.zbânțuit, adj. și s.m. – (copil) zburdalnic, nebunatic.zborșit, adj. – zbârlit, supărat, mânios.zghihui, vb. – a scutura cu putere, a zgâlțâi.zgâtie, s.f. – fată sprintenă și isteață, diavoliță.zmârdoare, s.f. – ﬁință murdară, spurcată.zodier, s.m. – ghicitor al soartei omului după zodia în care s-a
născut acesta.
zorcăi, vb. – a spăla prost.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Născut, după propria-i mărturisire dintr-un fragment de biografie, la 1 mar tie 1837 (sau la 10 iunie 1839, după un înscris oﬁcial), Ion Creangăa… [611415] (ID: 611415)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Născut, după propria-i mărturisire dintr-un fragment de biografie, la 1 mar tie 1837 (sau la 10 iunie 1839, după un înscris oﬁcial), Ion Creangăa… [611415]

Copyright Notice

Universit atea de St at de Medicină și F armacieNicol ae Testemiț anu [608055]

_____________________________________________________________________________________________________ [600881]

Proiect De Diploma Foltut Ruben Iedm Id I [309040]

Al doile a război mondial (Story telling) [604605]

Dude Mircea Studiu de caz [621613]

P Varstelor Manual Sion [631579]

Copyright Notice

Similar Posts