Napoleon al Iii Lea Si Principiul Nationalitatilor In Europa In Perioada 1848 1871

Cuprins

Introducere……………………………………………………………. p 3

Capitolul I:

1848-1856…………………………….………………… p 7

Capitolul II:

Al doilea Imperiu francez……………………………… p 24

Capitolul III:

Napoleon al III-lea și principiul naționalităților……….. p 40

Capitolul IV:

Napoleon al III-lea și Europa(1866-1871)……………… p 62

Concluzii………………………………………………………………. p 71

Bibliografie…………………………………………………………… p 73

Anexe

ANEXE

Napoleon III CamilloCavour

=== l ===

Cuprins

Introducere……………………………………………………………. p 3

Capitolul I:

1848-1856…………………………….………………… p 7

Capitolul II:

Al doilea Imperiu francez……………………………… p 24

Capitolul III:

Napoleon al III-lea și principiul naționalităților……….. p 40

Capitolul IV:

Napoleon al III-lea și Europa(1866-1871)……………… p 62

Concluzii………………………………………………………………. p 71

Bibliografie…………………………………………………………… p 73

Anexe

Motto: „Dacă nu știi unde te duci, privește de unde vii!”

Introducere

Mulți istorici au încercat să definească termenul de naționalism însă nu există o definiție clară și precisă acceptată atât pentru faptul că a fost în diferite perioade istorice cât și pentru faptul că a fost pe rând sau simultan văzut ca doctrina,ideologie, religie modernă, dar și acțiune politică de largă amploare.

Naționalismul a apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea sub impactul ideilor revoluționare de la 1789 fiind considerate drept originea naționalismului atât pentru Europa centrală și de vest cât și pentru cea de sud-est.

Secolul al XIX-lea este secolul în care au început să se dezvolte atât epoca modernă dar și mentalitatea omului modern iar marile conflicte au lipsit, toate acestea au dus la crearea unor condiții optime apariției și dezvoltării națiunii și naționalismului european.

Naționalismul a avut ca principal scop formarea statului național suveran, câștigând teren între 1870-1914, datorită atât schimbărilor politice cât și sistemului internațional ce era favorabil manifestării ostilităților față de străini.

Naționalismul este o ideologie prin excelență, care joacă un rol important în stabilirea relațiilor între popoare, care-i ajută să se unească într-o politică activă. Astfel naționalismul trebuie tratat la plural ca o expresie a unor realități specifice, de o varietate inepuizabilă. Naționalismul politic fiind diferit de cel etnocultural, primul este dominant în lumea apuseană iar cel de-al doilea în special în partea de răsărit.

Autorul american, de origine evreiască, Hans Kolen susține că în mod funciar Europa a fost divizată de două tipuri de naționalism, unul aparținând vestului iar celălalt centrului și estului acestuia. Naționalismul occidental a ambiționat spre o societate pluralistă și deschisă în timp ce, cel central est european a tins spre regimuri autoritare.

Naționalismul occidental a fost produsul Iluminismului ”născut în generosul val de entuziasm pentru cauza umanității” iar cel central est European își are sorgintea în xenofobie tinzând spre scopuri “înguste, autocentrate și antagoniste”. Cu alte cuvinte naționalismul occidental a fost “bun”, umanitar, progresist iar celalalt a fost “rău” caracteristic înapoiaților, destinat să producă dezastre.

Naționalismul occidental a conceput națiunea ca un grup de indivizi, cetățeni, grupați pe bază de contracte, convenții și plebiscite iar cel central est european ca o unitate politică centrată în jurul unui concept “pre”-civilizat, irațional al poporului.

În ceea ce privește relația dintre stat și națiune astăzi sunt văzute într-o legătura organică deși marea majoritate a statelor sunt de fapt, multietnice sau multinaționale. Se remarcă aici puterea extraordinară exercitată de principiul naționalităților în lumea modernă, fără de care aproape nici un stat de astăzi nu s-ar legitima în comunitatea internațională.

Legătura dintre naționalism și societatea civilă este adesea ocultată de literatura de specialitate din cauza “luptei” care se desfășoară între acesta și stat însă trebuie precizat că afirmarea naționalismului are nevoie de o societate civilă incipientă.

Spre sfârșitul primei părți a secolului al XIX-lea, Europa a înregistrat un șir de crize economice culminând cu cea din 1847, și a fost confruntată cu o intensificare a mișcărilor sociale și naționale.

În perioada secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea au avut loc revoluții în domeniile: demografic, agrar și industrial, dar și ideologic și în același timp se constituie multe din națiunile Europei. Astfel se întăresc conștiința și mișcările naționale .

Națiunile moderne s-au clădit în secolul al XIX-lea și așa cum spune Anne Marie Thiesse “Adevărata naștere a unei națiuni are loc atunci când un grup restrâns de indivizi declară că ea există și încearcă să o demonstreze”.

Revoluția franceză a dat națiunii suveranitate absolută și a făcut din Republică expresia sa politică. Formarea națiunilor este legată de modernitatea economică și socială. Multe din limbile europene de azi nu au avut o existență propriu-zisă înaintea secolului al XIX-lea și, ca și în cazul națiunilor li s-a atribuit, între timp, o istorie care se pierde în negura vremilor. Deci Franța a văzut în națiune produsul statului.

Ernest Gellner definea ”Națiunile ca un dat natural sau ca mijloc divin de a clasifica oamenii, ca destin politic inerent sunt un mit; naționalismul, care câteodată le inventează, iar adesea rade de pe fata pământului culturile pre-existente reprezintă pura realitate, bună ori rea, și în general inevitabilă…”.

Națiunile sunt create deci pe baza drepturilor civile, limbii și religiei comune, a unei tradiții administrative etc., așa cum și națiunile însele pot crea astfel de solidarități.

Benedict Anderson spunea că națiunile sunt “comunități imaginate” deci într-o anumită măsura sunt rezultatul unei imagini despre sine, pe lângă celelalte ”comunități, obiective” istoric constituite (teritoriu, limba, cultura, etc.) însă națiunile nu sunt simple ficțiuni juridice ci produse ale istoriei, realități în care memoria joacă un rol decisiv iar statele națiuni nu sunt nici ele realități efemere.

Cât despre naționalitate, aceasta reprezintă un grup social distinct prin etnicitate care dispune de o cultură proprie, de o limbă, o religie și un cod moral care îl diferențiază în interiorul statului-națiune din care face parte și care, prin număr și efortul de a-și construi o identitate națională, se dovedește un element dinamic și active la nivel social.

Napoleon al III-lea este primul șef de stat al unei mari puteri care a crezut în principiul naționalităților. Politica sa externă era inspirată de acest principiu, de această teorie a aglomerațiilor.

Politica naționalităților era cea de viitor, evenimentele puteau demonstra acest lucru. Napoleon al III-lea va fi deci campionul naționalităților. Prin libertatea lor se va naște o Europa nouă, reechilibrată și pacifică.

Lucrarea de față este structurată în patru capitole având, pe lângă acestea, o scurtă introducere și o parte destinată unor concluzii finale, anexe și bibliografie.

În încheiere doresc să mulțumesc domnului Prof. univ. dr. Ion Stanciu și domnului Lect. drd. Iulian Oncescu atât pentru sfaturile acordate cât și pentru aprecierile critice care au fost de un real folos.

CAPITOLUL I

1848-1856

I.1. Valul revoluțiilor de la 1848 și mișcările naționale

Revoluțiile continentale europene din anul 1848 au avut ca temelie ideologică o mare parte din obiectivele urmărite în anul 1789 de diferitele pături sociale și de diferiți agenți mai mult sau mai puțin secreți care au pregătit cu măiestrie izbucnirea Revoluției franceze, prin penibila imprudență a celui care ocupa tronul Franței la acea dată. Este vorba de regele Ludovic al XVI-lea care a comis imprudența de a convoca statele-generale ale regatului, cu dublă reprezentanță chiar a stării a treia și fără a stabili dinainte cum se va vota, pe ordine sau numeric, revoluția nu avea cum să izbucnească în Franța. Regele a fost prost sfătuit de ministrul său de finanțe, bancherul genovez Jacques Necker, pe care din această cauză un istoric francez l-a calificat, într-o lucrare publicată cu prilejul aniversării a 150 de ani de la căderea Bastiliei, în 1939, Necker, fourier de la Révolution (Necker, furnizorul Revoluției).

Reorientarea revoluției franceze, de la libertate spre egalitate, de la modelul parlamentar și aristocratic britanic la modelul forțat american, de la idila inițială la genocidul final ca ghilotină perpetuă și teroare, a avut o urmare supărătoare pentru opțiunile politice ale intelectualilor europeni.

După experiențele sângeroase ale Revoluției franceze și ale Imperiului, Benjamin Constant, Royer-Colard, Destutt Tracy Maine de Biran, au realizat formula liberalismului politic: « Statul monarhic s-a dovedit a fi totuși un rău necesar. Datoria liberalilor este să facă statul tot mai puțin rău și pentru aceasta, sa fie cât mai puțin necesar pentru supușii săi individuali… ».

În timp ce înțelepciunea politică a regelui restaurat Ludovic al VIII-lea, sfătuit de Talleyrand, a prilejuit liberalismul monarhic și parlamentar modelul excepțional al Cartei hărăzite poporului francez de regele său, model constituțional și parlamentar care se va extinde treptat pe cale pașnică din Anglia și Franța spre estul continentului ca și spre Peninsula iberică și spre Italia, radicalismul revoluționar se va organiza în secret, la adăpost de Sfânta Alianță.

Astfel va izbucni, succesiv, la lumină, în Spania în 1820, în Piémont și la Napoli, ca și în Țările Române și în Grecia, în 1821, la Sankt Petersburg în dimineața zilei de 14 decembrie 1825, în sfârșit în iulie 1830, în Franța, și în Belgia desprinsă de administrația protestantă și reacționară a regelui Olandei. Apoi foarte curând în Polonia, hotărâtă, la fiecare generație, să caute să se răscoale pentru a se elibera de despotismul moscovit.

Revoluția franceză din iulie 1830 a fost consecința unor erori vizibile de politică externă și internă ale succesorului la tron al lui Ludovic al-VIII-lea, fratele său Carol al-X-lea. Reacționar dar patriot, Carol al-X-lea a urmărit să-și sprijine despotismul monarhic pe mari succese de politică externă, aliindu-se cu țarul Nicolae I- în urma războiului ruso-turc din 1828-1829- pentru a-și împărți sferele de influență , prin celebrul proiect al lui Polignac (1829) ca și prin expediția colonială împotriva Algerului, din iulie 1830. Informat la timp, guvernul britanic nu putea tolera nici reactualizarea alianței dintre Napoleon și țarul Alexandru, nici implantarea monarhiei franceze ca putere colonială în Africa de Nord. Consecința a fost « revoluția ziariștilor » care l-a răsturnat de pe tron pe Carol al X-lea în ultimele trei zile ale lunii iulie 1830 și l-a proclamat ca rege al francezilor pe vărul regelui, ducele Ludovic-Filip de Orléans, care a restabilit sistemul parlamentar cu o dublare a numărului alegătorilor. Dușmănit și de țar și de Metternich și de regele Prusiei, noul rege al francezilor nu avea altă scăpare decât să ajungă la o strânsă alianță cu Anglia, vestita « Înțelegere concordială », încheiată de prințul Talleyrand ca ambasador la Londra în 1830 cu vicontele Palmerston (1830-1865), șeful Foreign-Office-ului pentru 35 de ani.

Starea de tensiune dintre puterile autoritare și cele parlamentare precum și reizbucnirea continuă a Chestiunii Orientului, va impune Europei continentale o eclipsă a revoluțiilor, pregătite însă în mare secret, după mecanisme din ce în ce mai perfecționate, datorită progreselor presei, instrucției publice și a conștiinței politice.

În Țările Române regulamentare, mai cu seamă în Țara Românească, o parte din marea boierime operase sciziunea de clasă, adoptând ca sistem de acțiune politică subversivă, sistemul la trei nivele al Eteriei (două societăți publice cu obiective educative și culturale și una secretă cu obiective strict politice însă folosindu-i pe membrii din celelalte două).

Sistemul, conceput de Rhigas din Velestini și continuat, după uciderea lui de către pașa din Belgrad, de numeroși intelectuali greci, sub egida Marelui Dragoman al Porții, beizadea Dimitrie C. Moruzzi ( 1808-1812), a fost reluat de marele boier Dinicu Golescu cu sprijinul lui Ion Heliade Rădulescu, Costache Aristia, etc.

Acțiunea va fi continuată de Ion Câmpineanu, apoi de complotiștii din anul 1840 (Dimitrie Filipescu, masonul francez J. A. Vaillant, N. Bălcescu, Eftimie Murgu precum și alții) până ce în anul 1843, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu și Christian Tell vor pune bazele temeinice ale societății revoluționare având ca deviză, « Dreptate și frăție », după modelul masonic.

Tinerii români de la Paris, în paralel cu activitatea lor în sânul lojilor masonice frecventau cursurile celebrilor profesori radicali Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Michkiewicz, își transformau numeroși prieteni și colegi în susținători zeloși ai cauzei românești.

Societățile secrete din întreaga Europă continentală, cu excepția, evidentă, a Rusiei, își coordonau de ceva vreme activitatea și ideologia – predominant liberal-radicală, concepută de Giseppe Mazzini- pentru o acțiune simultană în cât mai multe state europene. Atunci când lordul Palmerston a revenit în fruntea Foreign-Office, în guvernul liberal prezidat de lordul John Russel, la data de 29 iunie 1846, avea mai multe polițe de plătit.

În primul rând predecesorilor săi conservatori, primul-ministru Sir Robert Pael și contele de Aberdeen ca șef al Foreign-Office, care-l primiseră pe țar în Anglia și care păruseră de acord cu propunerile insidioase ale țarului privind împărțirea Imperiului otoman între Rusia și Marea Britanie. În al doilea rând, împotriva lui Ludovic-Filip, care căsătorise pe regina Spaniei și pe sora ei, cu doi

principi din casa sa regală, reafirmând în acest fel influența franceză în Spania, ca pe vremea lui Ludovic al-XIV-lea și a lui Napoleon.

Acestea erau mai mult decât putea suporta lordul Palmerston. Și nu în ultimul rând lui Metternich, care pe plan diplomatic se apropiase și de țar și de Ludovic-Filip și ai cărui diplomați îi compuseseră un distih, care-i plăcea nespus cancelarului : « De-ar avea dracul un fiu / Este sigur Palmerston! ».

Lordul Palmerston a început printr-un celebru discurs în Parlament, prin care revendica pentru Marea Britanie sarcina apărării libertății și drepturilor individuale în întreaga lume. Apoi a continuat cu o acțiune diplomatică secretă, inițial la Napoli și în Piémont, prin lordul Minto (mesagerul său), după aceea în 1847, în anumite cantoane elvețiene, unde Ludovic-Filip îl trimisese, ca ambasador, pe baronul de Bois-le-Comte. A urmat celebra campanie a banchetelor din iarna anului 1848, la Paris.

Astfel, urmărind în acest mod evoluția statelor se pot înțelege evenimentele anteriore anului 1848. Revoluția de la 1848 este un fenomen general care a deschis un nou capitol în istoria omenirii. O mare parte a continentului european a fost cuprinsă în procesele revoluționare care au avut atât forme specifice cât și trăsături unitare.

Tonul revoluției de la 1848 era dat de izbucnirea insurecției de la Palermo, în Sicilia, la 31 decembrie/ 12 ianuarie 1848, iar declanșarea celei de la Paris, în momentul prăbușirii monarhiei lui Ludovic-Filip și proclamarea Republicii franceze, la 13/ 25 februarie 1848 a dat un impuls decisiv forțelor revoluționare în aproape întreaga Europă.

La acea dată Europa era în fierbere : Metternich și Guizot se aflau la pământ ; în Germania mulți revoluționari au socotit că vor putea crea o țară unită pentru că Federația creată în 1815 în urma războaielor napoleoniene nu depășișe niciodată nivelul unei coaliții de puteri independente. Parlamentul întrunit în 1848 a discutat problema creării unei Germanii unite, o Germanie « mare » care să includă și Austria. Căderea lui Metternich dă impuls popoarelor din monarhia habsburgică să se ridice la luptă (români, maghiari, croați, sârbi, polonezi, sloveni, cehi, slovaci) și în același timp accelerează lupta italienilor pentru unitate, ca și a germanilor din cadrul Confederației. Revoluțiile capătă un caracter profund social.

În ziua de, 27 februarie 1848, toate lojile masonice din întreaga Germanie, inclusiv Austria și Ungaria, își trimiteau delegații la un Convent convocat la Mannheim, unde se hotăra dezlănțuirea mișcării revoluționare în toate statele reprezentante. De asemenea se hotăra și convocarea unui Convent suprem la Frankfurt-am-Mein, pe 13 martie 1848. În aceeași zi revoluția izbucnea la Viena și Metternich era nevoit să fugă.

Pe 11 martie 1848, revoluția izbucnea și la Praga, în timp ce Dieta maghiară, în plină sesiune, se transfera la Budapesta și dezlănțuia o revoluție patriotică împotriva Austriei, pe 15 martie. Lajos Kossuth formula în același timp un program revoluționar, având ca emblemă coroana Sfântului Ștefan și integrarea tuturor ținuturilor care au aparținut cândva acestei coroane, printre care și Transilvania, Croația și Slovenia.

În Franța revoluția de la 1848 avea un caracter atât social, cât și național, aici aflându-se deosebirea esențială față de cea din 1789. Revoluția ieșea victorioasă în seara zilei de 24 februarie.

În ceea ce privește Principatele cât și Transilvania și Banatul încă de la jumătatea lunii martie 1848 începuse să se manifeste o situație caracteristică începuturilor revoluției. Revoluția română trebuie situată în contextul creat de regimul juridic, susținut și apărat de ordinea europeană existentă, iar limitele sale programatice au decurs din această stare de lucruri. Nu s-au ridicat nici împotriva suzeranității otomane și nici nu s-au opus fățiș protectoratului rusesc însă prin tratatul de la Adrianopol, și-au luat libertatea de a se organiza în acord cu trebuințele și opțiunile politice naționale și din această cauză nu a figurat problema unității naționale, una din problemele fundamentale ale mișcării politice românești și forma lor de expresie limitată din textele oficiale ale Revoluției.

Au respins tendința de anexiune a Transilvaniei la Ungaria, afirmată de Revoluția ungară, românii din Transilvania au jurat credință regimului constituțional, proclamat la Viena după victoria Revoluției de aici. Trebuie precizat că Revoluția de la 1848 s-a desfășurat separat în cele trei provincii românești și ea a fost manifestarea unică a națiunii de o parte și de alta a Carpaților. În timpul desfășurării revoluției unitatea spirituală a românilor s-a întărit, nevoia realizării unui corp politic unic s-a materializat cu putere, în spiritual năzuințelor și opțiunilor politice interne, în acord și cu orientarea spre național a multora din revoluțiile europene.

Referitor la Anglia, trebuie spus că și ea a cunoscut, în aprilie 1848, o vastă manifestație a “chartiștilor”, care doreau reforme democratice, acțiuni care cu greu au fost stăvilite de guvern.

Aceste revoluții au afectat întreg sistemul de relații internaționale, din Europa monarhică, instaurat la Viena în 1815 și numai Rusia, Spania, Portugalia și țările scandinave au reușit să evite acest puternic șoc al istoriei.

Fiecare societate își avea problemele ei. În principiu se punea problema socială în fiecare societate europeană. Însă, în Franța se punea cu acuitate deoarece se afla în plin proces de industrializare, între burghezia stăpână politic sub monarhia din iulie 1830 și mica burghezie, muncitorimea și țărănimea care-și revendicau drepturile. Cât despre celelalte societăți europene, problema socială se punea între moșierimea stăpânitoare politic și țărănimea încă legată de brazdă. Apoi mai exista problema de natură națională și implicit cea de natură confesională, între magnații catolici, maghiari sau calviniști, și țăranii slovaci, catolici sau protestanți, țăranii români, ruteni și sârbi ortodocși, nobili polonezi romano-catolici ca și nobilii croați și sloveni.

Anul 1848 a constituit un pas important spre crearea unității naționale în Germania. De asemenea, și pentru România a fost începutul unei noi identități ca națiune. Cele trei principate: Țara Românească, Moldova și Transilvania, cunoscuseră până atunci orientări diferite însă prin eforturile revoluționarilor de la 1848, s-a marcat începuturile unei noi faze a procesului de creare a statului național unitar român. Polonezii au făcut, de asemenea, mari eforturi ca să scape de regimul țarist însă au reușit abia după primul război mondial. De asemenea și Italia se ridicase pentru cauza unității ; Ungaria și Boemia se răsculaseră.

Putem spune că popoarele din sud-estul Europei luptau pentru eliberarea de sub jugul străin, otoman sau habsburgic, și de asemenea și pentru unificarea națională.

I.2. Alegerea lui Ludovic Napoleon ca președinte

Ludovic Napoleon cel Mare s-a născut la Paris în noaptea de 20-21 aprilie 1808, fiul lui Ludovic, rege al Olandei, fratele lui Napoleon și al Hortensiei de Beauharnais, fiica împărătesei Iosefina.

Din 1832 până în 1837, trei evenimente vor marca sfârșitul tinereții lui Ludovic Napoleon și începutul vieții sale publice: moartea ducelui de Reichstadt pe 22iulie 1832, întâlnirea sa cu Persigny (Victor Fialin), moartea mamei sale, Hortensia la 5 octombrie 1837 (avea 54 ani).

Aflat în exil, la Londra, Ludovic Napoleon afla despre revoluția din Franța la Carlton Club unde mergea să citească presa franceză, pe 26 februarie 1848. Astfel pentru el se ivește o șansă de care trebuie să profite fără întârziere.

Ludovic Napoleon împreună cu doi dintre credincioșii săi, Orsini și Thelin, pe 27 februarie se îmbarcă pentru a ajunge în Franța. În aceeași zi, la Honfleur, Ludovic Filip caută o navă pentru traversarea în sens invers. Este un moment prielnic pentru Ludovic Napoleon pentru a „scrie” guvernului provizoriu pentru a-și face cunoscută prezența și pentru a-și declara adeziunea la Republica și a se pune ca simplu cetățean în slujba ei: „ Domnilor, poporul din Paris a distrus cu eroismul lui, ultimele urme ale invaziei străine iar eu am alergat sa lupt sub drapelul Republicii abia proclamate. Fără altă ambiție decât aceea de a servi țara, îmi fac cunoscută sosirea membrilor guvernului provizoriu și îi asigur de devotamentul meu la cauza pe care o reprezintă, precum și simpatia mea pentru persoanele lor”.

Ludovic Napoleon făcuse să se vorbească despre el în urma unor tentative mai mult ridicole decât periculoase, în 1836 prin lovitura de la Strasbourg care se solda cu un eșec și în urma căreia era urcat într-o nava spre America, și în 1840 prin cea de la Boulogne în urma căreia era debarcat la Londra. Nu era luat în serios iar Thiers spunea că „e un cretin pe care îl vom duce de nas”23.

Cât despre guvernul provizoriu, acesta îl ruga să părăsească Parisul până când orașul se va liniști și până când se va întruni adunarea. Ludovic Napoleon decidea să părăsească Parisul și la 2 martie se afla în Anglia, la Londra. Lua o inițiativă surprinzătoare, aceea de a se angaja în corpul de voluntari – acei speciali constables – însărcinați să ajute poliția locală în timpul manifestărilor de stradă.

Se hotăra să nu se prezinte la alegerile din aprilie care vor marca triumful burgheziei însă se prezenta drept candidat la alegerile următoare. Mijloacele de propaganda de care dispunea erau modeste iar partizanii lui trebuiau să se mulțumească cu lipirea ici și acolo a câtorva afișe manuscrise. De asemenea și faptul că își organizase campania la Londra părea să-i micșoreze șansele de succes. Cu toate acestea la 4 iunie era ales în patru departamente: Yonne, Charente Inferieure, Corsica, Paris- unde se regăsea pe locul cinci în ordinea sufragiilor după Caussidiere, Changarniere, Thiers și Victor Hugo.

Electoratul lui Ludovic Napoleon era, în bună măsură, de stânga. În ochii Comisiei executive nu încapea îndoială că a devenit un om periculos. Au votat pentru el socialiștii, șomerii Atelierelor Naționale și cei din Luxemburg. Însă Comisia de validare în ciuda Comisiei executive, hotăra să confirme alegerea lui Ludovic Napoleon.

La 16 iunie prințul își anunța demisia. Astfel, a evitat capcana care i se întinsese.

Pe 17 și 18 septembrie s-au organizat noi alegeri legislative din cauza numărului de locuri rămase vacante. Își prezenta candidatura în 13 departamente iar cinci dintre ele îl alegeau. În departamentul Senei era în poziția întâi. Acum trebuiau să-l ia în seamă. La 24 septembrie se afla la Paris, a venit să se stabilească și să câștige.

Ludovic Napoleon hotăra să-și organizeze campania în jurul a trei axe esențiale: presa care îi era favorabilă, tipărirea de mici afișe și broșuri și contactele personale. Afișa o seninătate desăvârșită și cu cât va convinge ca avea cele mai bune șanse de reușită cu atât mai numeroase vor fi adeziunile și simplele renunțări. Însă Ludovic Napoleon s-a pus în situația de a putea beneficia, mai bine ca oricare altul, de îmbinarea tuturor nemulțumirilor: nemulțumirea țăranilor furioși de căderea prețurilor recoltelor însoțite de o creștere a impozitelor directe, dar și nemulțumirea tuturor celorlalte victime ale unei crize mereu agravate (burghezi ruinați, muncitori obligați la șomaj, industriași și meșteșugari fără comenzi,…).

Lamartine era complet desconsiderat; Ledru Rollin care v-a reprezenta stânga republicana nu prea avea audiență în provincie și nu părea să-i seducă pe acei socialiști care nu s-ar recunoaște în Raspail, candidatul revoluționar. Altfel spus spre cine să-și întoarcă oamenii, populația, privirile dacă nu spre Ludovic Napoleon? Doar Cavaignac părea să i se opună dintre toți.

Alegerile s-au ținut duminica și luni 12 decembrie. Totul s-a petrecut în liniște deplină iar despuierea scrutinelor începea pe 12 decembrie. Rezultatele erau aduse la cunoștință pe 20 decembrie și publicate în „Le Moniteur” din 22 decembrie (Ludovic Napoleon obținea 5 572 834 de sufragii față de cele 1 469 156 ale lui Cavaignac; Lamartine 20 000 voturi față de cele 376 834 ale lui Ledru Rollin și de cele 34 106 ale lui Raspail)24 .

I.3. Franța la 1848-1853

În vara anului 1849, în Europa revoluția era pretutindeni înfrântă; la șase decenii după marea revoluție franceza (1789), ideile ei înaintate fuseseră reînnoite și adaptate noului stadiu al revoluției societăților europene25. De data aceasta Franța nu a reușit să devină o mare forța revoluționară doar prin alegerea lui Napoleon ca președinte, intra foarte puternic în viața internațională, devenea activă26.

În 1849 Ludovic Napoleon mai visa încă la independența Italiei. Afacerea de la Roma era o excelentă ilustrare a jocului subtil pe care trebuia să-l practice un președinte27. Asedia Roma și intra în oraș la 1 iulie 1849. Profita de prilej și printr-o scrisoare protesta împotriva restabilirii absolutismului. La fel se întâmpla și în planul politicii interne, lăsa Adunarea să ia masuri nepopulare având grijă, în același timp să dea de înțeles că nu le aproba.

La 31 octombrie 1849 a demis guvernul orleanist și a format un cabinet din care făceau parte mai ales prietenii lui personali27.Tot acum se hotăra și Victor Hugo să treacă definitiv la stânga. Adesea s-a pretins că Hugo s-a opus lui Ludovic Napolen pentru că nu fusese invitat să participe la echipa care avea s-o înlocuiască, pe cea a lui Barrot.28

Promulgarea legii electorale din 31 mai 1850 va marca o etapă decisivă pe calea loviturii de stat. Moartea lui Ludovic Filip, în august 1850, a dat semnalul unor negocieri între mișcările regaliste iar Ludovic Napoleon profita de situație. Câțiva orleanisti resemnați se raliau cauzei sale. Partidul de la Elysee își vedea rândurile îngropându-se. În iulie președintele se afla în estul Franței. La Lyon vorbea despre Republica, afirmând: „Nu recunosc nimănui dreptul de a se numi mai mult decât mine reprezentantul ei”.

La începutul anului 1851, Ludovic Napoleon se găsea într-o poziție favorabilă. De la un capăt la altul al Franței semna petiții cerând revizuirea Constituției29.

Pe tot parcursul anului 1851, Ludovic Napoleon va fi absorbit de ideea reinstaurării Imperiului. Astfel la 2 decembrie 1851 va da lovitura de stat iar la un an, adică la 2 decembrie 1851 avea loc proclamarea Imperiului30 și implicit a lui Ludovic Napoleon Bonaparte ca împărat al francezilor sub numele de Napoleon al III-lea de către țarul Rusiei, Nicolae I31. „Imperiul este pacea!” avea să proclame Napoleon al III-lea în discursul său din 9 octombrie la Bordeaux32.

În ceea ce privește situația din Europa, în primăvara anului 1849 nimic nu arăta prevestirea conflictului ce va urma33. După 1849-1850, în plan extern, Imperiul țarist apărea ca arbitru incontestabil al Europei34. El sprijinea Austria pentru înăbușirea revoluției ungare în 1849, de asemenea oferea ajutor împotriva tentativei Prusiei de a conduce Confederația Germană în 1850. În același timp Rusia avea interese comune cu Prusia în prevenirea izbucnirii revoluției în Polonia; cooperează cu Turcia pentru a strivi revoltele române în Principatele Dunărene, unde se reinstalase protectoratul. Însă acum Rusia se va întoarce către orient.

După înăbușirea revoluției de la 1848, pe primul plan al politicii internaționale va apărea din nou „problema orientala”35.

Războiul din 1853-1856 poate fi privit ca un alt episod al veșnicei „Întrebări Estice”. Rusia declara din nou război Imperiului otoman și Marea Britanie manevrează din nou lucrurile pentru a păstra integritatea Imperiului otoman, ca un zid împotriva expansiunii rusești36.

Întărirea excesivă a Rusiei după 1849 va duce la o apropiere franco-engleză, pentru că cele două intuiau că țarismul profitând de conjunctura va încerca să lichideze Imperiul otoman37. Locul Rusiei după 1850 pe plan european va fi central. Din 1840 se afla în relații bune cu Marea Britanie, când integritatea Imperiului otoman trebuia menținută.38

„Chestiunea Orientului” este la origini primul conflict extern în care Franța lui Napoleon al III-lea se angaja. Problema se găsea pusă după începutul secolului, prin decadența devenită manifest a Imperiului otoman și prin poziția radicală a Marii Britanii și Rusiei în ceea ce privea viitorul teritoriilor otomane. Începând cu obținerea independenței Greciei, țarul Nicolae I n-a încetat să se gândească la năruirea Imperiului otoman devenit în ochii săi „omul bolnav al Europei”. Scopul său era să asigure protectoratul popoarelor slave și ortodoxe din Balcani, ceea ce permitea Rusiei să domine cea mai mare parte din peninsulă. El vroia să obțină deschiderea la Marea Neagra. Cu această viziune imperialistă alătura religia și voința, puterilor, opusă celei din guvernul Londrei care avea ca obiectiv protejarea „rutei Indiilor” în Viitorul Orient39.

La Paris în primele luni Imperiul restaurat observa evenimentele de la Constantinopol cu o atenție deosebită. Astfel sosirea plenipotențiarului rus în Bosfor, neliniștea. Și așa cum vom vedea „aceasta fusese onoarea guvernului francez de a arăta în afacerea Locurilor sfinte mare spirit de conciliere ”, de asemenea fusese meritul său de a avea o vedere clară asupra a tot ceea ce se petrecea 40. Conform tratatului de la Kucuik-Kainargi (1774), țarul rus, Nicolae I căuta să întărească influența sa ortodoxă la Locurile sfinte însă se izbea de pozițiile latinilor care în mod tradițional erau ocrotiți de Franța iar Napoleon al III-lea datora mult catolicilor ca să nu-i susțină în această imprejurare41.

La 22 decembrie 1852 relațiile dintre țarul Nicolae I și împăratul Napoleon erau de curtoazie în ciuda schimbului de înțepături de la proclamarea Imperiului. Într-un mesaj de felicitare adresat împăratului Franței, Nicolae I avea să-i spună „Domnul și bunul frate” sau „Domnul și bunul prieten” iar Napoleon al III-lea avea să-i mulțumească. Iată că nici unul, nici celălalt n-aveau să ia în serios schimbul de înțepături și nu se gândeau pe de altă parte la declanșarea unei crize pentru o simplă „ceartă de călugări”42.

Astfel, se părea că , chestiunea Locurilor sfinte a fost cu ușurință reglată iar Nicolae I avea parte sa de satisfacție în a vedea „afacerile protocolului terminate” și de a primi de la Napoleon al III-lea o scrisoare personală în care-i dădea o „explicație amicală și încrezătoare” în legătura cu Locurile sfinte.

Capitolul II

Al doilea Imperiu francez

II.1.Franța și războiul Crimeei

În primele luni ale anului 1853 deși se purtaseră tratative ruso-otomane, în legătura cu cererea de a i se asigura țarului protecție asupra creștinilor ortodocși din Imperiul otoman, „ca o obligație de drept internațional”, aceasta eșuează1. În curentul din luna ianuarie 1853 din cancelariile occidentale proveneau informații neliniștitoare potrivit cărora trupele ruse își completau rezervele și făceau deplasarea spre Principatele danubiene2.

În februarie 1853, la Paris, Kisselev îl anunța pe ministrul Drouyn de Lhuys că țarul se decidea să trimită la Constantinopol o ambasadă extraordinară condusă de prințul Menchikov. Astfel, pe 11 februarie prințul Menchikov părăsea capitala rusă. Instrucțiunile prevăzute erau „toate pacifice”, cum repeta cancelaria Imperiului țarist însă ne punem întrebarea, firească, „Atunci pentru ce trupele ruse se concentrau pe frontiera Moldovei ?”. Menchikov s-a întâlnit cu reprezentanții Franței, ei înșiși în aceeași măsură înclinați să regleze în mod pacific discuțiile. Drouyn de Lhuys avea să anunțe clar ambasadorului rus: „Noi nu vrem să mergem până la capătul drepturilor noastre”.

Napoleon al III-lea avea să obțină o victorie morală. Afacerile păreau încheiate grație concesiilor franceze și totuși din această ceartă blândă avea să iasă primul conflict armat cunoscut de Europa după 18153. Războiul din Orient putea să înceapă. Împăratul francezilor relua astfel, mai mult în calcul exclamația pe care a făcut-o când a evadat din închisoarea de la Ham, când nu era încă prințul Ludovic Napoleon: „Rusia vrea Constantinopolul. Dați-i rămășițele, Imperiului!”*.

La Paris, putem observa că, chestiunea din Orient risca să intre într-o fază critică. La 15 martie Thouvenel scria la Castelbajac „ mă tem că, contele Nesselrode n-a spus tot adevărul” iar Drouyn de Lhuys pe 21 martie, scria de la Ambasada de la Saint-Petersbourg că „Atitudinea prințului Menchikov indica că a venit să negocieze un ultimatum”.

În aceste condiții la 19 martie 1853 Napoleon al III-lea a convocat un Consiliu extraordinar pentru a examina eventualitatea de a trimite o ceată a flotei sale într-un punct aproape de Turcia, la Salamine, pentru a fi duse evenimentele. În acest sens Ducos redacta rezultatul printr-o scrisoare telegrafică pentru a da ordinul flotei de la Toulon de a pleca spre Salamine însă Drouyn de Lhuys obiecta „ Sire înainte de a trimite flota, trebuie să consultați Anglia” ceea ce a avut o replică imediată a ministrului de interne, Persigny „ Dar voi nu aveți mijloacele necesare de a consulta Anglia! Voi nu puteți consulta pe lordul Aberdon căci va va răspunde, nu! Însă dacă acesta vă va răspunde, da, va forța mâna guvernului său!”4.

Acordul oficial a fost semnat la 5 mai 1853 printr-un firman al sultanului stabilindu-se o nouă repartiție a sanctuarelor, însă „este dificil de precizat în ce măsură drepturile asigurate grecilor au fost violate” și cu toate acestea părea mai degrabă favorabil pelerinilor de rit grec.

La 9 mai se înregistra ruperea relațiilor diplomatice ruso-otomane, fapt ce va duce la ascuțirea crizei orientale5. Napoleon al III-lea sesiza acest lucru și comanda guvernului otoman ca cheile „ locurilor sfinte ” să fie luate clerului ortodox și preluate de către clerul latin, astfel o Patriarhie latină a fost instalată la Ierusalim.

La repetatele propuneri ale țarului în privința împărțirii Imperiului otoman în caz de prăbușire, ministrul de externe al Angliei a răspuns categoric negativ, guvernul său neadmițând nici măcar o concesie temporară Constantinopolului de către Rusia6.Cert este că politica autoritară a lui Palmerston n-a atras Anglia în nici un război și că politica șovăitoare a lordului Aberdeen* a făcut posibil războiul din Crimeea. Faimoasa chestiune a Orientului era înainte de toate o chestiune a Turciei7.

Prin respingerea avansurilor țarului de către Anglia, Franța și-a găsit în aceste condiții o aliată în Orient8. Istoricul Adrien Dansette aprecia în 1942 că diplomația franceză a simulat „ jocul britanic” și „renunța să ducă un conflict care era mai mult al său odată ce dificultățile religioase dominau”. Însă propriile motive ale lui Napoleon al III-lea erau suficiente pentru a se ridica înaintea țarului dar în ceea ce dorea împăratul avea nevoie de această alianță franco-britanică și așa cum am mai spus, se vor alia după ce Anglia a refuzat propunerile țarului Nicolae I. Astfel, Anglia și Franța se găseau într-un război comun, apărându-se împreună,

aveau „ un interes comun și solid și nu acela de a merge braț la braț pentru ochii frumoși ai unuia sau altuia”9.

Imperiul țarist sub pretextul încălcării tratatelor ruso-turce și a faptului că ortodocșii din Imperiul otoman sunt persecutați a rupt relațiile diplomatice cu Poarta în mai 1853. În iunie 1853 a ocupat Țările române sub pretextul că prin aceste acțiuni va putea obliga Istambulul să satisfacă pretențiile Petersburgului10.

Ireparabilul era împlinit, la 3 iulie aflându-se în fruntea „apărării părții ortodoxe”, șaptezeci de mii de soldați ruși treceau frontiera de la Prut, intrau în Moldova și la 5 iulie prințul Gortchkov instala cartierul său general la București. Este evident că dreptul de protector al Rusiei fusese schițat la Kuciuk-kainargi, întărit la Akkerman (Cetatea Alba) și la Adrianopol iar suveranitatea Porții asupra Moldovei și Valahiei nu se punea la îndoială.

Invadarea Principatelor este un act de război caracteristic iar riposta militară a otomanilor se justifica în ochii întregii Europe însă sultanul s-a mulțumit să protesteze doar de formă contra invaziei asupra Principatelor sale iar Parisul și Londra departe de a se sfătui cu turcii și folosindu-se de dreptul lor au ripostat prin arme11.

La trei luni de la începutul războiului Crimeei, când forțele aliate se aflau în Marea Neagră iar Turcii încă împiedicau trupele țarului să treacă Dunărea, Austria lua pe neașteptate hotărârea de a amenința cu intrarea în război dacă Rusia nu se retrăgea imediat din Principate. Țarul, revoltat de această atitudine a Austriei, pe care o ocupase de la distrugerea din 1849, își recheamă trupele și abia se termina evacuarea lor când o armată austriacă le luă locul. Austria a procedat în acest mod în virtutea convenției de la 14 iunie 1854 încheiate cu Turcia, prin care făgăduise să garanteze Principatele în caz de atac și să le redea Porții la încheierea războiului12.

Șase luni mai târziu, după ce începuse invadarea Crimeei însăși Puterile Apusene au încheiat o alianță potrivit căreia o ocupație austriacă era formal autorizată ca măsura militară prin care semnatarii conveneau ca, numai în urma unei înțelegeri prealabile între ei, să poată fi primită orice propunere a inamicului.

Revoluționarii din Europa sperau că vor putea folosi acest război pentru a lovi în sistemul autocrat rus care înăbușise o serie de revoluții. Diplomația rusă nu s-a gândit nici o clipă la o intervenție a Piemontului sau a Prusiei ocupate cu probleme proprii privind unificarea statală. Tocmai pe ceea ce s-a bazat diplomația țaristă fidelitatea austriacă va fi punctul nevralgic al Războiului Crimeei (1853-1856)13.

Principatele Române intra fără să vrea în război. Consulul general rus de la București transmitea domnitorului Barbu Știrbei și acesta publica înștiințarea din 10 octombrie 1853 potrivit căreia orice comunicare pe malurile Dunării se întrerupea (în special comerțul) sau orice relații cu Imperiul otoman necorespunzătoare cu situația de război în care se afla Rusia14. „Războiul se declanșa între Rusia și Turcia și la 30 noiembrie 1853 flota turcească fu distrusă la Sinop, pe coasta de Sud a Mării Negre. În acest moment atât Franța cât și Marea Britanie erau pregătite să lupte împotriva Rusiei. Pentru Franța înfrângerea Rusiei era necesară pentru reinstalarea influenței franceze în Europa. În Britania opinia publică era clar împotriva Rusiei, mai ales după Sinop. Cabinetul Aberdeen ezita, ministrul de externe lordul Clarendon se opunea războiului, dar Palmereston solicita intrarea în război pentru a plăti aroganța rușilor, odată pentru totdeauna. El a demisionat la 15 decembrie și a devenit capul opiniei publice războinice fiind liderul unei imense popularități. Franța avea oameni și Britania vase. Paradoxal singurul mod prin care Britania putea fi sigură că ambițiile lui Napoleon ar fi fost păstrate în limita bunei cerințe era încheierea unei alianțe cu Franța. O flotă combinată fu trimisă în Marea Neagră în ianuarie 1854 pentru a elimina vasele rusești”15.

Războiul a fost declarat în martie 1854 iar la 10 aprilie a fost încheiată o alianță între marile puteri pentru a controla expansiunea Rusiei. Palmerston a alcătuit un memorandum pe care l-a redactat pe 14 martie pentru cabinetul de miniștrii și în care prevedea dezmembrarea Rusiei. În baza acestui memorandum Finlanda ar fi fost redată Suediei, provinciile baltice ar fi fost date Prusiei iar Polonia ar fi devenit un mare regat. Austria ar fi renunțat la posesiunile italiene dar câștiga Principatele Dunărene și poate chiar Basarabia. Imperiul otoman ar fi câștigat Crimeea și Georgia. Majoritatea membrilor cabinetului Aberdeen considerau că această zi este un vis și erau preocupați de majora problemă de a determina Prusia și Austria să intre în această alianță vestică16.

În martie 1854, Franța și Anglia au încheiat un tratat militar cu Turcia, iar în aprilie au declarat război Rusiei. Imperiul Habsburgic a adoptat o poziție potrivnică Rusiei, căutând să joace rolul mediatorului între cele două tabere. În același timp a atras și Confederația Germana și Prusia17.

Deși greu, războiul a fost victorios. La începutul anului 1855 țarul Nicolae I moare iar pacea a fost încheiată de urmașul său, Alexandru al II-lea.

II.2. Tratatul de pace. Desfășurarea Congresului

În toată perioada războiului Crimeei aliații au desfășurat o febrilă activitate politico-diplomatică, elaborându-se tot felul de proiecte care urmau a fi puse în aplicare odată cu încheierea păcii18.

Bazele negocierilor au fost stabilite prin corespondență între Londra și Viena iar Puterile aliate au înfățișat Rusiei, la 28 decembrie 1854 un memorandum, cunoscut sub denumirea de cele „Patru Puncte”. Primul se referea la desființarea protectoratului rusesc exercitat asupra Moldovei, Munteniei și Serbiei și punerea sub garanția colectivă a celor Cinci Puteri a privilegiilor acordate de sultani acestor Principate. Însă nu această stipulație făcea problematica păcii ci aceea care prevedea neutralizarea Mării Negre19.

Între Londra și Paris au apărut divergențe întrucât diplomația britanică intenționa să separe Rusia de Polonia, Țările Baltice, Finlanda, Caucazul, Crimeea pe când Franța oscila către un compromis nedorind să supere prea mult Rusia și mai ales să evite o prea mare întărire a Angliei20.

Astfel, dintre toate puterile chemate să participe la Congresul de la Paris întrunit în 1856, Franța era singura în care Rusia mai spera la ceva ajutor. Prusia era redusă. Aroganța Austriei, ostilitatea Angliei nu făceau excepție, concursul Turciei era avansat cu pricepere la soluții riguroase pentru Rusia iar Piemontul nu intra în rândul socotelilor21.

În ceea ce privește Piemontul, era interesantă poziția sa, a încheiat în ianuarie 1855 un tratat cu Franța și a participat la războiul contra Rusiei urmărind să atragă în acest mod atenția lui Napoleon al III-lea, constituind în plus un pas pentru unificarea Italiei22.

Franța nu era animată de nici un sentiment de însuflețire față de Rusia dar nici de ranchiună, ea socotea suficiente sacrificiile obținute de ea și dorea în același timp apropierea de vechiul său adversar. Fără îndoială nu vroia să se certe cu aliata sa, Anglia. Astfel se aștepta „dispozițiile conciliante și votul personal favorabil”. Napoleon al III-lea dă dispoziții pentru a reduce în acest fel la minim sacrificiile impuse Rusiei. Toate acestea au făcut din Napoleon al III-lea arbitrul Europei23.

Conferința de la Viena se deschidea la 15 martie 1855. Puterile reprezentante erau: Anglia, Franța, Turcia, Austria și Rusia iar ministrul de externe al Austriei a fost ales să prezideze24. Cele „Patru Puncte” prevedeau: renunțarea la protectoratul rusesc asupra Principatelor Danubiene care să fie înlocuit printr-o garanție colectivă a marilor puteri; să nu se pună nici un obstacol în libera navigație pe Dunăre, pe toată lungimea cursului său și a gurii sale; acceptarea neutralității asupra Mării Negre de către Rusia; renunțarea la tot protectoratul, avut sau nu, asupra creștinilor din Imperiul otoman, a căror soarta trebuia să fie garantată sultanului înaintea marilor puteri25.

În ședința de deschidere a Conferinței de la Viena toate aceste „Patru Puncte” au fost adoptate ca bază de negocieri. În acest mod chestiunea Principatelor Dunărene a fost adusă în discuția Concernului European și va fi

soluționată prin scoaterea lor de sub tutela rusească26.

În sfârșit la 25 februarie 1856 se deschidea Congresul de la Paris, un congres al puterilor europene și toate problemele ce se puneau atunci în Europa au fost amintite aici. A fost reglementat statutul Mării Negre, care în viitor trebuia neutralizată, s-a vorbit și de situația Italiei, căzută sub jugul austriac, din nou. Pentru Franța era riposta Tratatului de la Londra; pentru Rusia o noua dare înapoi după semnarea în 1833 a tratatului ruso-turc prin care devenea singura putere străină care avea drept de trecere prin strâmtorile Bosfor și Dardanele iar pentru Piemont era răsplata intervenției sale din Crimeea și speranța ca înfrângerile din 1848 – 1849 vor fi repuse în dicutie27.

La 30 martie 1856 se semna Tratatul de pace iar armistițiul era prelungit cu o lună pentru a permite ratificarea documentului în țările semnatare. Tratatul de pace punea capăt unui război crud: britanicii au pierdut douăzeci de mii de oameni din care numai două mii opt sute pe câmpul de bătălie. Pierderile turcilor nu puteau fi estimate. Pentru ruși pierderile au fost estimate la circa o sută-două sute mii de oameni iar pe Franța a costat-o nouăzeci și cinci de mii de oameni dintre care douăzeci de mii au fost victime în focul dușmanilor, alții au murit de diferite maladii. Piemontezii au pierdut două mii două sute de oameni28.

După părerea lui Andre Maurois hotărârea cea mai importantă a Congresului de la Paris a fost adoptarea unor reguli internaționale cu privire la libertatea mărilor în timp de război.

S-au adoptat patru principii esențiale „ Pirateria este și rămâne abolită. Pavilionul apăra marfa cu excepția contrabandei de război. Mărfurile neutre transportate sub pavilion dușman nu pot fi confiscate. Blocada ca să fie obligatorie trebuie să fie efectivă”29.

Prin tratatul de la Paris era înlăturat protectoratul țarist asupra Principatelor Române iar Moldovei i se restituie trei județe dintre Prut și Nistru. Principatele rămân sub suzeranitatea Porții dar cu garanția Marilor Puteri30. Imperiul țarist era nevoit să renunțe și la protectoratul asupra Serbiei. De asemenea era obligat să demilitarizeze Marea Neagră.

În același timp, hotărârea privind integritatea Imperiului otoman dădea o puternică lovitura luptei de emancipare a popoarelor aflate sub dominația Porții31. Înființarea Comisiei Europene a Dunării (era formată din șase comisari: doi ruși, doi otomani, un francez și un englez; aveau misiunea de a revizui sau rectifica granița ruso-turcă din Asia- Transcaucazia). Această Comisie, în care intrau și state suverane ca Franța, Anglia și Sardinia, demonstrează interesul marilor puteri pentru gurile Dunării și pentru Marea Neagră32.

Pentru celelalte regiuni ale sud-estului Europei, Tratatul de la Paris n-a adus schimbări concrete în regimul politico-juridic. Dobrogea, Bulgaria, Epirul, Thesalia, Albania, Cipru, Creta, Macedonia, Bosnia, Herțegovina au rămas pe moment în aceeași situație, în cadrul Imperiului otoman33.

Războiul Crimeei a schimbat raportul de forțe în Europa. Înfrângerea Rusiei a însemnat un moment crucial în situația internațională a țarismului ca forță militară. Franța printr-o conjunctură diplomatică favorabilă devine practic arbitrul Europei în urma Congresului de pace de la Paris34.

Astfel, dacă Napoleon al III-lea căuta prestigiul, a câștigat. Pe planul naționalităților de asemenea a câștigat, deoarece o nouă națiune autonomă, practic independentă, România se năștea în urma Congresului de la Paris. Dacă ne întrebăm acum care era adevăratul interes al Franței, pentru a putea răspunde trebuie să nu uităm că Franța era în plină vigoare demografică și economică între anii 1850-187035.

.

II.3. Al doilea Imperiu Francez și criza în perioada 1859-1866

Adrien Dansette scria în 1942 că „În timpul revoluției Franța a încetat să împlinească rolul său tradițional de protectoare a latinilor […]. În timpul unei jumătăți de secol diplomația franceză a rămas mută, însă în 1850 sub A Doua Republică devenită catolică, guvernul Prințului-Președinte a ridicat o târzie prestație…”36.

Lovitura de stat din 2 decembrie 1851 a fost întotdeauna socotită păcatul originar al celui de-al doilea Imperiu, chiar și Ludovic Napoleon nu era de altă părere. A încercat s-o evite, apoi s-o amâne, iar când a fost înfăptuită să-i limiteze impactul și toată viața a căutat să stabilească, că inițiativa lui a fost justificată37.

După lovitura de stat chiar a doua zi a guvernat singur. A urmat propriul său gând pentru o serie de decrete, succedate într-un ritm nebunesc. Ca exemple putem dă decretul supra presei din 17 februarie 1852 care a înrăutățit condițiile de timbru și cauțiune și creează un sistem de avertizări pentru ziariștii politici, textele pe care le-a semnat referitoare la acordarea de noi concesii de căi ferate, extinderea telegrafului, crearea creditului funciar, instituirea unor societăți de întrajutorare…

La 29 martie 1852 a pornit noua legislatură, adresându-se Senatului și Corpului legiuitor: „dictatura pe care poporul mi-o încredințase încetează azi.

Lucrurile își vor urma cursul normal”38.

Noua Constituție fusese concepută pentru a remedia imperfecțiunile celei vechi și, de asemenea, de a da președintelui mijloace de a guverna. Această Constituție se inspira mult din Consulat și era de fapt opera lui Rouher și Troplong, pe care Napoleon al III-lea îi însărcinase să grăbească lucrările unei comisii care părea să dureze la nesfârșit.

Era vorba de o Constituție autoritară însă a vorbi de dictatura unuia singur era greu de susținută și așa cum spunea Jean Pierre Rioux pentru a caracteriza noul sistem, „este o democrație eficace, autoritară și populară”. Cu toate acestea Constituția stabilea o putere personală, cu atât mai personală cu cât se sprijinea pe voința poporului39.

Deși în discursul său din 29 martie 1852 adresat organismelor constituite în care indica că statu-quo-ul îi convine „Să păstrăm Republica, nu amenința pe nimeni, poate liniști pe toată lumea”, se hotărăște câteva luni mai târziu să restabilească Imperiul.40

Politica externă, din timpul celui de-al doilea Imperiu, a lui Napoleon al III-lea era dominată de principiul naționalităților, de teoria marilor aglomerații iar războiul Crimeei, prin urmările sale, a schimbat raportul de forțe în Europa. Napoleon al III-lea în urma Congresului de la Paris din 1856 devenea arbitrul Europei și contribuia, astfel, la transformarea profundă a fizionomiei Europei41.

Anglia și-a realizat obiectivele propuse, menținerea integrității Imperiului otoman, care îi era o bună piață de desfacere și de unde pompa materii prime, la prețuri avantajoase.

Cu toate că în Congresul de la Paris s-au manifestat divergențe între Marea Britanie, Franța și Austria, cele trei puteri la inițiativa lui Boul *, s-a semnat un tratat extra conventum, la data de 15 aprilie 1856, prin care se garanta independența și integritatea Imperiului Otoman42, orice încălcare a autorității sultanului fiind considerată un cassus beli. Tratatul viza Rusia, evitându-se astfel ca Petersburgul să revizuiască prin forță clauzele păcii de la Paris, dar el era îndreptat și împotriva popoarelor din sud-estul continentului, care din acest moment, pentru a-și câștiga independența trebuiau să obțină acordul Parisului, al Londrei și al Vienei43.

Oricare ar fi fost greșelile Congresului de la Paris acesta își luase în serios sarcina, și chiar dezbaterile dăduseră pe față prea puțin din resentimentul firesc între învingători și învinși44. Marea victorie a acestui tratat a fost, pentru marile puteri europene, eliminarea pericolului rusesc din zona Dunării și Marea Neagră, realizat atât prin scoaterea cursului inferior al Dunării de sub dominația ei absolută, inclusiv prin reatașarea sudului Basarabiei la Moldova, cât și prin neutralizarea spațiului Mării Negre. Pentru neutralizarea spațiului Mării Negre s-a interzis marinei militare rusești și otomane să staționeze în apele ei, astfel încât Dunărea și Marea Neagră erau redate comerțului și navigației europene45.

Principalul beneficiar al războiului din Crimeea a fost poporul român. În 1854, Europa de-abia îl cunoștea. Franța va susține cu fermitate Unirea Principatelor46, mai ales prin reprezentantul francezilor, contele Walewski, care se pronunța pentru unirea Principatelor și el găsește numeroși sprijinitori însă se izbește de opoziția Turciei47.

Chestiunea națională română a fost singura care și-a găsit un început de rezolvare la Congresul de Pace din 1856, cea poloneză din nou sacrificată, iar cea italiană amânată. Franța a susținut unirea Principatelor alături de Sardinia și Prusia. Edouard Thouvenel, ambasadorul Franței la Constantinopol, depunea bunele sale oficii pe lângă demnitarii și diplomații otomani.

Cel care s-a împotrivit unirii Principatelor cu toată înverșunarea a fost Imperiul habsburgic. Grija cea mai mare a acestuia viza atracția pe care Principatele Unite ar fi exercitat-o asupra Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Bucovinei48.

Anglia fără a avea interese directe, a considerat mai potrivit îndeosebi în vara lui 1856, să sprijine Poarta în menținerea integrității Imperiului otoman.

Napoleon al III-lea dorea o nouă organizare a Europei, în tradiția Primului Imperiu Francez49. Napoleon al III-lea era prins în angrenajul politicii naționalităților al cărui sens îl întrevăzuse bine, dar căruia îi era imposibil să-i regleze mersul pe placul intereselor sale. Politica celui de-al doilea Imperiu se găsea deja în întregime în această dramatică contradicție50.

Visul său era să vadă echilibrul european asigurat prin sistemul congresului care permitea rezolvarea pașnică a problemelor care puteau țâșni între popoare.

Napoleon al III-lea n-a sperat să câștige avantaje personale, pe care gloria i le stabilea prin pacea europeană ci dorea așa cum declara în Senat în 1863 „… ca într-o zi marile chestiuni care divizau guvernele și popoarele să fie reglate prin pace într-un tribunal european…”51.

Contradicția din cadrul politicii celui de-al doilea Imperiu francez se regăsește cel mai bine în atitudinea împăratului în timpul crizei diplomatice de la răscoala poloneză. Polonezii luptau pentru recucerirea dreptului lor de existență națională. Napoleon se regăsea înaintea dilemei care apăsa de acum înainte pe politica sa externă din ultimii ani de domnie, trebuia să aleagă de aceasta dată între sistemul de alianțe cu puterile atașate la ordinea stabilită și simpatiile revoluționare, care cereau o nouă orientare.

Chestiunea poloneză a pus sfârșit apropierii franco-ruse. Astfel la 4 noiembrie adresa o invitație la toți suveranii din Europa pentru a se reuni la Paris într-un Congres general care regla prezentul și asigura viitorul. În ziua următoare, la inaugurarea sesiunii legislative, ținea un discurs prin care prezenta pe larg chestiunea poloneză și deplângea răceala relațiilor cu Rusia; eșecul intervenției combinate a Franței, Marii Britanii și Austriei; grozăviile războiului declanșat în Polonia. Se întreba dacă se găseau reduși la această tristă alternativă a războiului sau a tăcerii și concluziona în afirmarea existenței unei alte ieșiri.

Această ieșire era Congresul, care prezenta chestiunea poloneză la un tribunal european, „… care prezida fără prejudecăți și fără ură, edificarea unui nou ordin, care asigura progresul civilizației, limitarea armamentului excesiv și încercau să concilieze interesele bine înțelese de suverani și popoare…”. El trebuia să recunoască, că prin forța împrejurărilor distrusese tratatele din 1815.

Franța celui de-al doilea Imperiu nu putea să refacă politica tratatului de la Westfalia, nici chiar ceea ce a spus Proudhon, menținerea integrității tratatelor din 1815. Lumea avea să evolueze52.

Capitolul III

Napoleon al III-lea și principiul naționalităților

III.1. Studiu de caz: Napoleon al III-lea și românii

Mijlocul secolului al XIX-lea se adeverea a fi pentru Europa o perioadă decisivă , ale cărei popoare, se bazau pe principiul naționalităților, în lupta pentru emancipare, în a păstra constituția și unificarea lor în state naționale1. Napoleon al III-lea a știut să transforme unanimitatea europeană prin legământ privind menținerea statu-quo-ului pentru a realiza un instrument de transformări în ceea ce privește ordinea. De altfel acesta este și principalul merit al politicii sale.

Principiul pe care își axa politica era acela al naționalităților, iar câmpurile sale de aplicație erau multiple și contradictorii2, principiu fără de care aproape nici un stat de astăzi nu s-ar legitima în comunitatea internațională, dar care atunci se afla în faza lui de pionierat3.

Sistemul internațional pe care Napoleon al III-lea dorea să-l vadă restabilit consta în emanciparea naționalităților5. Națiunile sunt definite de Ernest Gellner ca fiind „…produsul unei combinații dintre primele tehnologii de comunicare în măsura în care print-cultura, ce asigura difuzarea textelor imprimate și strategiile de omogenizare socio-culturale impuse de necesitățile revoluției industriale”6.

Națiunile sunt realități relativ recente, care au apărut în perioada Iluminismului sau ca o consecință a transformărilor care au generat lumea modernă7. Perioada 1848-1871 este cunoscută în istorie ca perioada de trecere de la națiuni la state8.

Revenind la principiul naționalităților, putem observa că în această politică se găseau nu numai elementele unei noi glorii ci și realizările mai bune și mai eficace în interesul său național9. Principatele Române au fost primele care au beneficiat de principiul naționalităților și, prin aplicarea acestei politici, a avut loc unirea în 1859. România modernă este născută din alianța a doua voințe care s-au împletit: voința patriotică a românilor și voința politică a lui Napoleon al III-lea. Astfel, îndemânarea politică a lui Napoleon s-a făcut remarcată, încă o dată, în maniera sa de a trata chestiunea românilor10.

Dar principalul artizan al Unirii rămânea însă națiunea română, dar sprijinul franco-piemontez jucase un rol important în această unire. Cea mai de seamă acțiune în această privință a fost întrevederea franco-engleză dintre Napoleon al III-lea și regina Victoria, la Osborne11.

Chestiunea românească a preocupat din nou Europa în vara anului 1857. Aceasta nu se datora faptului că soarta unei întregi națiuni atârna de alcătuirea divanului moldovean ci mai degrabă faptului că această chestiune prezenta pentru taberele potrivnice în care erau împărțite Puterile un prilej de a-și încerca forțele12. Napoleon al III-lea renunțase, în mod aparent, la susținerea principiului aplicării integrale a programului unionist și accepta ca o eventuală unificare să nu fie legată și de chemarea unui prinț străin în fruntea noului stat românesc13, în fapt, Napoleon al III-lea dădea Principatelor Române prilejul așteptat prin obținerea alegerii unui nou Divan14.

De patru ori Împăratul îi reunea pe plenipotențiarii Congresului de la Paris: în 1858, în 1859, în 1864 și în 1866, pentru a obține de noi măsuri în favoarea României. Pentru a înțelege până la ce punct se angajase Napoleon al III-lea în susținerea aspirațiilor românești grăitor este un document intitulat „L’Empereur Napoleon III et les Principautes roumaines”, în care Napoleon al III-lea face o amenințare voalată: „Dacă nu vroiau cu nici un preț Unirea Principatelor Române, trebuiau să spună când Franța mai avea, încă, flotele sale în Marea Neagră și soldații în Sevastopol și Constantinopol”15.

Conferința de la Paris s-a deschis sub auspiciile incertitudinilor, căutărilor, neliniștilor celor ambelor tabere, ca să nu mai vorbim despre români. Reprezentanții marilor puteri s-au întrunit la Paris pentru a definitiva statutul internațional al Principatelor16.

Conferința de la Paris s-a deschis la 22 mai 1858. Fiecare putere era reprezentată prin câte un delegat investit cu puteri depline: Austria prin Baronul

Hubner, Prusia prin Baronul Hatzfeldt, Rusia prin Contele Kisseleff, Sardinia prin Contele Villamarina iar Anglia prin Lordul Cowley. În același timp sosise și Fuad Pașa de la Constantinopole ca să reprezinte Turcia iar Contele Walewski își reia locul de a prezida dezbaterile și de a stabili ordinea lucrărilor17.

Lucrările Concernului European dominate de filo-românul Walewski au durat până în august 1858 și s-au adoptat odată cu încheierea convenției de la Paris, noul act fundamental cu caracter de Constituție care înlocuia Regulamentele Organice18.

Convenția cuprindea 50 articole și o anexă. Se prevedea ca Principatele să alcătuiască o federație cu numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, sub suzeranitatea Porții, însă fiecare Principat trebuia să-și aleagă un principe, să aibă un guvern și o adunare legiuitoare proprie19.

În articolul 12 al Convenției de la Paris se prevedea ca atunci când vacanța se apropia, Adunarea reunită trebuia să aleagă în opt zile un hospodar. Dacă ea nu se reunea, urma să fie convocată în timp de zece zile. În cazul în care, în cele opt zile, alegerea n-avea loc, a noua zi, la amiaza, Adunarea proceda la alegere, oricare ar fi fost numărul celor prezenți. Investitura era anunțată în timp de zece zile.

În articolul 13 se specifica, că putea fi hospodar, oricine, împlinise vârsta de 35 ani și fiul unui tată ne moldovean sau valah, care putea justifica un venit solid de 3000 de ducați, care împlinea funcții publice timp de zece ani și care făcea parte din Adunări20.

Pentru a explica acțiunea sa în favoarea Unirii Principatelor Române, în februarie 1859, Napoleon al III-lea a putut spune pe bună dreptate: „Dacă m-ar întreba ce interes avea Franța în aceste locuri îndepărtate, pe care le udă Dunărea, eu răspundeam că interesul Franței este pretutindeni unde există o cauză dreaptă și civilizatoare care trebuie să învingă”21.

În ianuarie 1859 are loc campania electorală prin care trebuia să se aleagă un prinț „hospodar” în fiecare din cele două principate. Adunarea moldoveană a ales pe Alexandru Ioan Cuza, un om încă tânăr (38 ani), care a fost format în Franța. A fost mai întâi ales în Moldova și apoi în Valahia, unde câmpul conservator era foarte puternic22.

Această dublă alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost considerată ca răspunzând intereselor franceze. Franța a acordat tot ajutorul pentru ca faptul împlinit de români să fie acceptat de puterile Europene23. Austria nu recunoscuse ceea ce ea considera o violare flagrantă a tratatelor. Câțiva diplomați mai clar văzători recunoșteau în această misiune personală o primă schiță a unui stat național român. Era deci o primă victorie a principiului naționalităților24.

În 1861 Franța a acordat sprijin și desăvârșirii procesului de unificare a Principatelor Unite, precum și realizării întregului și complexului ansamblu de reforme în cele mai diverse domenii ale noului stat național românesc25.

Napoleon al III-lea intră, de fapt, în categoria geniilor profunde ale Franței prin preocuparea sa de a favoriza independența și unirea politică a popoarelor europene, a celui italian, a celui polonez, și bineînțeles a poporului latin care vroia să contruiască o României Unită, independentă, aliată a Franței la Dunăre26. Joseph Reinach spunea că „Împăratul era dominat constant de teoria naționalităților și de marile aglomerații”, teorie pe care Pierre de la Gorce a denumit-o în glumă „jocul de cuburi” a politicii Imperiale27.

“Nu este, însă o politică trecătoare, un calcul circumstanțial ci o mișcare profundă despre care mărturisise deja Lamartine și mai mult încă, o mărturisiseră mulțimile pariziene care deziceau în 1848 alianța cu Austria” după cum precizează Philippe Seguin28.

Trebuie, totuși, amintită o situație contradictorie în politica naționalităților atunci când Napoleon al III-lea folosește jocul politic pentru a realiza unitatea italiană începută la 1859. Acesta consta în faptul că Napoleon al III-lea propunea cedarea Principatelor Române Austriei în schimbul Veneției și Romei. Din fericire Austria a spus „Nu!” și acesta era interesul său evident. Proiectul a fost abandonat înntr-un mod fericit29.

Rămânea totuși întrebarea cine va fi noul prinț la 1866?

În noaptea de 10/22 sau 11/23 februarie, Cuza a fost forțat să abdice de către o conjurație care a organizat o lovitura de stat. Cauzele înlăturării lui Cuza sunt desigur mai adânci decât simpla adversitate a celor pe care i-a scos din viața politică, prin lovitura de stat din 2 mai 1864 și prin instaurarea domniei personale. Una din cauzele care au dus la abdicarea lui Cuza a fost și grava problemă țărănească pe care era nevoit să o rezolve. Mihail Kogalniceanu a sintetizat poate cel mai bine, sfârșitul lui Cuza și legătura dintre acesta și opera sa: „Nu greșelile lui l-au răsturnat ci faptele lui cele mari”30.

Originea candidaturii lui Hohenzollern la tronul Principatelor Române nu a fost pe deplin lămurită însă nu avem nici un motiv să ne îndoim de versiunea potrivit căreia ideea ar fi pornit de la Paris. Indiferent de modul favorabil în care va fi privit Bismarck perspectiva domniei unui Hohenzollern de cealaltă parte a Austriei, nu există nici cel mai mic indiciu cum că el ar fi sugerat Moldo-vlahilor sau ar fi propus lui Napoleon al III-lea această alegere31.

Această propunere de alegere a lui Carol, ca prinț al Principatelor Române, se pare că ar fi venit din partea Hortensiei Cornu, prietena apropiată a lui Napoleon al III-lea. Ea era foarte legată de Hohenzollerni. În vizită la prințesa Stephanie de Bade l-a cunoscut pe Carol, fiul prințului Antoine de Hohenzollern-Sigmaringen. După căderea lui Cuza se gândea că, coroana României se va potrivi acestui tânăr energic și întreprinzător32.

Filip de Flandra fusese ales în unanimitate, în februarie 1866, în urma reunirii Senatului și Adunărilor elective, ca prinț regal al Principatelor Unite Române conform voințelor exprimate de Adunările Ad-hoc în anul 185733.

O altă problemă care n-a fost complet rezolvată de cercetătorii care s-au ocupat de această situație rămâne cea legată de întrebarea care a fost rolul exact al lui Napoleon al III-lea în această afacere? Desemnase el, însuși candidatul prus, cum pretindea I.C.Brătianu sau el doar acceptase? Știm că Filip de Flandra refuzase tronul Principatelor iar Brătianu se afla la Paris pentru a-i cere ajutor lui Napoleon al III-lea. Politicianul român avea puține șanse ca Împăratul să-l primească deoarece I.C.Brătianu, foarte legat de mazinieni, participase la un complot împotriva lui 34.

Întâlnind pe Brătianu în societatea cosmopolită de la Paris și aflând scopul misiunii lui, doamna Cornu a sugerat în aceste împrejurări un membru al familiei Hohenzollern-Sigmaringen. Hohenzolern-Sigmaringen era ramura catolică a familiei Hohenzolern care domnea la Berlin35.

Ea aștepta rezultatul plebiscitului care urma să aibă loc în câteva zile. Plebiscitul a avut loc între 14-21 aprilie 1866 și, înainte de a cunoaște rezultatul final, doamna Cornu îi scria prințului: „…acum că votul universal este consultat în România și că acesta până în prezent este favorabil Carol Hohenzollern,…, România avea nevoie prin urmare de un prinț moral și de un coducător princiar unit…”36.

Nu putem nega faptul că, în acest context, încă de la început sorții au fost favorabili lui Carol. Delegații se întorseseră convinși că principele Carol vroia să accepte tronul. Bismarck îi sugerase: „Ați fost ales ca principe de o națiune întreagă, cu unanimitatea voturilor. Urmați acestei chemări. Mergeți de îndată în țara la a cărui domnie ați fost chemat!”. Uluit de această întorsătură Carol a obiectat că nu putea face aceasta fără încuviințarea Regelui. Carol a șovăit, aflând că regele era încă împotriva acestui proiect al său.

Carol pornește la drum deghizat în simplu călător, traversează Austria înarmat, trece pe vas Porțile de fier, și în cele din urmă sosește la București la 10/22 mai 186637, unde a fost primit cu mult entuziasm. Odată cu aducerea pe tronul României a principelui Carol38, mare parte a problemelor interne păreau permanent rezolvate39.

Carol a fost aclamat de Principate, deoarece acestea voiau să arate Conferinței că erau hotărâte să aibă un domnitor străin40. Conferința ambasadorilor de la Paris, nu reușise să ia o hotărâre iar în momentul în care se încheia, la 23 mai/4 iunie 1866, sfârșiseră prin a se pronunța împotriva aducerii prințului străin41.

Poarta decidea să trimită puterilor garante autorizarea de a ocupa militar Principatele42. Cu toate acestea cererile Imperiului Otoman și ale Austriei, de a interveni cu trupe în Principate se respingeau.

În această situație principele Carol era pregătit să recurgă chiar la rezistența militară, însă situația internațională s-a schimbat brusc odată cu izbucnirea, la 15 iunie 1866, a războiului dintre Austria și Prusia. Ca urmare, România a capătat răgazul necesar intrării în negocieri cu Poarta43.

Negocierile nu au fost tocmai ușoare, Poarta a emis, la 11/23 noiembrie un firman prin care recunoștea pe Carol I ca principe al României. Existau niște condiții impuse și anume: Prințul Carol trebuia să accepte suzeranitatea sultanului și se angaja să respecte drepturile Sublimei Porți asupra Principatelor Unite care făceau parte integrantă din Imperiul Otoman44.

De asemenea Poarta inclusese și clauza potrivit căreia interzicea crearea unei armate permanente de peste 30000 de oameni, fără aprobarea guvernului otoman. Cu toate condițiile impuse nu au micșorat deloc importanța succesului înregistrat în recunoașterea noului regim politic din România45.

Chemarea unui domnitor străin și răspunsul acestuia la chemare erau sfidarea formală aruncată protectoratului european. România avea să fie înfăptuită. Unită, autonomă și instaurând acum o dinastie ereditară avea să-și ia curând locul în sistemul european46.

Astfel România recâștiga locul său în Europa politică și culturală grație lui Napoleon al III-lea. Exclusă din Europa politică și spirituală de-a lungul timpului de Biserica catolică, România – divizată în principate autonome – a regăsit locul său pierdut grație unui fenomen bonapartist, în general și Împăratului Napoleon al III-lea, în particular47.

III.2. Napoleon al III-lea și italienii

După cum știm italienii s-au ridicat în timpul revoluției de la 1848 pentru cauza unității. În noiembrie 1848 vor reuși să întemeieze o republică, de scurtă durată însă, pentru ca la 3 iulie 1849 un corp expediționar al armatei franceze o va distruge48.

Cavour s-a dovedit un adevărat artist în folosirea diplomației; se spunea curent că a diplomatizat revoluția italiană, iar Metternich din exilul său politic, reflecta: „Diplomația se duce, nu mai este în Europa decât un singur diplomat și acela este contra noastră: Cavour”.

Cu o mare abilitate a folosit conjunctura internațională creată de declanșarea războiului pentru a câștiga un loc proeminent pe arena continentală. Marea performanță a Contelui Cavour în acest aeropag diplomatic a reprezentat-o punerea în dezbatere a problemei italiene ce nu fusese înscrisă pe ordinea de zi.

De la eforturile sale de a câștiga principalele personalități prezente la Paris până la discuțiile purtate cu prilejul ceremoniilor, spectacolelor, dineurilor, de la specularea impresiei pe care frumoasa contesă Virginia di Castiglione o făcuse împăratului Napoleon al III-lea, până la simpatia de care se bucura spiritualul Constantino Nigra din partea împărătesei Eugenia, premierul piemontez a mobilizat totul în sprijinul acestui țel49.

Însă el nu visase să unifice toată țara însă chiar acolo se ajungea. El avea poporul pentru el. O „societate națională” creată în 1857, organiza în toată țara o campanie de opinie decisivă. Foarte bizar este procesul declanșat de o tentativă de asasinat săvârșită de contele Felice Orsini, republican, contra lui Napoleon al III-lea pe care-l vedea ca un obstacol în unificarea țării sale50.

Atentatul acestuia din 14 ianuarie 1858 a stârnit mare vâlvă precum și urmări grave. Orsini era un vechi carbonar și scopul său a fost să-i amintească lui Napoleon al III-lea de jurământul lui de carbonar, care-l obliga să lupte pentru unitatea italiană. Orsini a fost osândit și executat însă Napoleon al III-lea se va dovedi sensibil la amintirea jurământului său51.

La 21 iulie 1858, împăratul îl primea pe Cavour la Plombiers. În urma înțelegerii dintre Napoleon al III-lea și Cavour, Piemontul a beneficiat de sprijinul militar al Franței la începutul verii lui 185952. Războiul pentru Italia în aceste condiții era decis. Aceasta a înseamnat cotitura domniei lui Napoleon al III-lea53.

Cavour a schițat împreună cu împăratul alianța ofensivă și defensivă care permitea trupelor franco-piemonteze să elibereze Italia de sub Austria prin anexarea la Piemont a Lombardiei și Veneției, iar Franța primea Nisa și Savoia54.

În ceea ce-l privește pe Thouvenel, ministrul de externe al Franței, era liber de toate preconcepțiile cu privire la problema Italiei. Între timp între el și împărat apar divergențe din cauza atitudinii intolerabile a lui Napoleon al III-lea, care încerca el însuși să satisfacă ambițiile regatului Sardiniei sau chiar să le anticipeze acționând ca și când ministrul său ar fi fost incapabil să se adapteze la ambiguitatea situației.

La recepția din 1 ianuarie1859, Napoleon al III-lea îi declara ambasadorului Austriei: „Regret că raporturile nu sunt așa bune cum am dorit în ciuda sentimentelor de adâncă stimă pe care le port împăratului”55.

La 29 ianuarie 1859 Franța și Sardinia semnau un tratat secret: rămânea ca războiul să înceapă imediat când opinia publică franceză va fi pregătită și va fi asigurată neutralitatea Rusiei, Angliei și a Prusiei56. Prusia a rămas în așteptare, Anglia nu era dispusă să participe la o asemenea acțiune, iar Rusia a încheiat un tratat de neagresiune cu Franța în martie 1859.

Cavour a manevrat astfel lucrurile: provocări și jigniri răspândite de zvonurile slăbiciunii armatei sarde precum și dezorganizarea ei, încât austriecii au căzut în capcană iar la 29 aprilie trupele lor au violat frontiera cu Piemontul57.

Ostilitățile dintre trupele franco-sarde și austrieci încep la 29 aprilie 1859, urmează înfrângerile de la Magenta și Solferino în urma cărora Austria a trebuit să cedeze. În iulie 1859 are loc armistițiul de la Villafranca, confirmat prin tratatul de la Zurich din 29 octombrie/10 noiembrie 1859. Împăratul Francisc Iosif a cedat lui Napoleon al III-lea Lombardia și capitala ei, Milano, pe care acesta le-a dat regelui Victor Emanuel58.

Astfel, Austria își menținea încă puternic puterea în peninsula italiană. Cavour își dă demisia59 iar Napoleon al III-lea își pierde toată popularitatea. Austriecii îl urau pentru că a schimbat statu-quo-ul în nordul Italiei, iar francezii trebuiau să renunțe la dobândirea Nisei și Savoiei60.

Intenția lui Napoleon al III-lea de a ieși din acest conflict printr-o soluție favorabilă intereselor italiene nu s-a putut concretiza până la venirea lui Cavour din nou la putere, în ianuarie 1859, care a negociat anexarea Toscanei și Emiliei la Piemont și anexarea Nisei și a Savoiei la Franța, în forma tipic napoleoniană a plebiscitelor61.

Însă evenimentele odată urnite căpatau o turnură mult mai rapidă prin acțiunile lui Garibaldi. Violența sa va pune capăt operei lui Cavour. Cu o trupă de „cămăși roșii” a debarcat în Sicilia, apoi la Neapole cu acordul Franței. Vroia el să creeze republica în Italia de Sud? Ideea l-a înmărmurit pe Napoleon al III-lea62. Cu o extraordinară abilitate Cavour a profitat. Cu condiția de a acționa rapid, împăratul a acceptat trimiterea trupelor piemonteze în Italia de Sud. La trecere acestea au ocupat cea mai mare parte a Statelor Pontice, afară de Roma și Câmpia Romană.

Regele, care urma armata, se avântă în întâmpinarea lui Garibaldi, iar Italia de Centru și de Sud se găseau anexate la Piemont63. La 4 martie 1861 Parlamentul Piemontez a proclamat solemn unificarea Italiei iar pe Victor Emanuelle rege al Italiei prin grația lui Dumnezeu și voința națională.

Cavour a făcut mai mult decât visase. Singurele Veneția și Roma nu fuseseră anexate. Epuizat, Cavour, marele om din istoria Italiei, moare la 6 iunie 1861. Veneția va fi achiziționată în 1866, Roma în 1870. O nouă mare putere se năștea. Era fără îndoială evenimentul internațional cel mai important începând din 181564.

Andre Maurois consemnează în Istoria Angliei despre campania lui Napoleon al III-lea în Italia: „Dacă voia să o elibereze, dorea în același timp să o mențină divizată, ca să-și facă simțită acolo propria putere și mai ales să salveze autoritatea temporară a papei”65.

Victoriile francezilor au fost stăvilite nu numai de oroarea de sânge a lui Napoleon al III-lea ci și de starea armatelor franceze într-un moment când Prusia amenința Rinul. Fără ca Napoleon să o fi voit, campania din Italia a înfăptuit Italia66.

III.3. Napoleon al III-lea, polonezii, germanii

Napoleon al III-lea este primul șef de stat care a crezut în principiul naționalităților. Preocupările lui Napoleon al III-lea îmbrățișează de altfel întreaga lume67.

Un regim bonapartist nu putea supraviețui decât dacă odată cu satisfacerea intereselor materiale îi asigurau Franței prestigiu în afară. Așa stau lucrurile până în 1859, care este anul primelor eșecuri.

Într-un raport austriac din 1859 se face o privire de ansamblu Imperiului otoman și a popoarelor din sud-estul Europei, acesta confirmând faptul că Imperiul Otoman se afla în continuă decadență, iar Franța acționează tot mai activ și mai abil, existând o corelație între pătrunderea în Italia și în sud-estul Europei68.

În 1861 când a izbucnit războiul dintre Turcia și Muntenegru, poporul român a fost alături de cel muntenegrean. Numeroase articole din ziarele românești se pronunțau asupra faptului că lupta acestui popor era justificată, subliniindu-se faptul că „independența acestui mic stat n-a încetat să fie recunoscută de marile puteri europene de la 1815 încoace”, ea nefiind rezultatul unei cuceriri de curând, ci decurgând dintr-o tradiție neîntreruptă de mai multe secole și că, „dacă turcii au atacat cu succes Muntenegru, n-au putut să se mențină niciodată în această țară”69.

Dacă italienii și românii și-au realizat, într-o anumită măsura unitatea națională pe plan statal, în anii 1859 – 1861, creându-și state naționale nu în aceeași situație se aflau ungurii și polonezii70.

Pericolul politicii naționalităților era că permitea să se repună în discuție harta Europei în fiecare clipă și se trezeau simpatii de ordin sentimental care se exprimau cu mai multă vehemență decât eficacitate. Polonezii asupriți de ruși se răsculaseră în 1863. Napoleon al III-lea voia să antreneze Anglia și Austria într-un nou război de această dată împotriva Prusiei71. De altfel problema poloneză a constituit frâna relațiilor ruso – franceze.

În anul 1861 țarul Alexandru al II-lea a declarat ambasadorului Franței: „Eu nu am cucerit Polonia, ci am primit-o moștenire și este de datoria mea să apăr cu orice preț acest bun. În caz că va izbucni vreo răscoală o voi oprima cu toată asprimea”72. Se pare că răscoala poloneză s-a bucurat de simpatia opiniei publice românești și de ajutorul lui Alexandru Ioan Cuza care aprecia „înaltul spirit de sacrificiu al poporului polonez”68, dar și de participarea unor români la mișcarea poloneză73.

Guvernul francez nereușind să atragă Anglia într-un război cu Rusia, făcea o ultimă încercare de a convoca un congres european ispitindu-l pe țarul Alexandru al II-lea cu posibilitatea revizuirii clauzelor Tratatului de la Paris din 1856. Napoleon se gândea să revizuiască clauzele Congresului de la Viena și să ceară alipirea la

Frana a malului stâng al Rinului și în același timp să se reexamineze problema poloneză74.

Propunerea lui Napoleon al III-lea adresată suveranilor Europei la începutul lunii noiembrie 1863 s-a izbit de opoziția Angliei care prin Palmerston și Russel argumentau că un asemenea congres nu era necesar75.

Opinia publică engleză îi susținuse la început cu căldură pe polonezi, mai ales că aveau sprijinul Franței. Cât despre țar acesta răspunsese la nota de protest trufaș și sarcastic. Toată lumea se aștepta la război. Când guvernul englez a mărturisit că o oroare momentană l-a făcut să ia hotărâri nechibzuite în ultimele 3-4 luni, Napoleon al III-lea se văzu pus pe una din cele mai false poziții76.

Napoleon al III-lea trebuia să recunoască că prin forța împrejurărilor distrusese tratatele din 1815. Austria protesta, Marea Britanie mormăia, Rusia își freca mâinile, Polonia spera oricum, „Secolul aplauda, șovinii, iacobinii, creștinii jubilau. După cincisprezece zile toată lumea se întreba: Ce va ieși din asta? Va fi pacea? Va fi războiul?”77.

Palmerston declara în Camera Comunelor că ar fi o nebunie să se ajungă la un război ruso-englez. Congresul proiectat nu s-a ținut78. Discursul Împăratului provocase efectul unui război trâmbițat, la care prințul Cuza n-avea să fie totuși invitat deși el se credea autorizat să primească o invitație, ca vasal al Porții. Cât despre răscoala poloneză aceasta a fost înfrântă79 în 1863 de armatele țarului ceea ce a dus la răcirea relațiilor franco-ruse. În schimb Prusia a autorizat în temeiul Convenției de la Sankt Petersburg, urmărirea insurgenților polonezi pe propriul teritoriu. Aceștia au fost reprimați cu duritate. Prusia era interesată de stăpânirea părții din Polonia pe care o anexaxe80.

Diplomația franceză deși implicată în toată lumea era foarte atentă la evenimentele ce se desfășurau în sud-estul Europei, ambasadorul Franței la Viena a fost cel care luând cunoștință de o depeșă a lui Drouyn de Lhuys despre concentrările de trupe austriece și ruse la frontierele Principatelor din cauza susținerii polonezilor și ungurilor, a cerut explicații în acest sens și a exprimat la rândul său punctul de vedere al guvernului francez care, a considerat neapărat util să facă cunoscut impresia sa privind măsurile care puteau deveni neliniștitoare pentru securitatea Orientului81.

Revenind la evenimentele ce frământau Europa, Prusia s-a afirma tot mai pregnant. După 1862, un eveniment important a avut loc: formarea unității germane împrejurul Prusiei. De această dată asociatul nu mai este Cavour ci Bismarck care a realizat cu mână de maestru această unificare82.

Bismarck devenea ministrul Prusiei în septembrie 1862. În gândirea sa era vrednic de putere. Bismarck trecea pentru un prusac mărginit, ostil unificării, omul cel mai detestabil din regiune și asta pentru o perioada de câțiva ani însă el avea planul său. El vroia să excludă Austria din Germania83.

În noiembrie 1863 murea regele Danemarcei, Frederic al VII-lea, i-a urmat la tron moștenitorul său Cristian al IX-lea. Profitând de această conjunctură Bismarck a început să scormonească problema stăpânirii ducatelor Schlewing și Holstein de către Danemarca care din 1852 erau autonome în urma unei Conferințe internaționale84.

Doi excelenți generali, Von Roon ministrul războiului, Von Moltke capul statului major general, pregăteau cele mai bune armate din lume. Bismarck căuta să provoace ocazia. I-au trebuit trei războaie pentru a izbuti. Primul este „războiul Ducilor”, uneltit de Prusia și de Austria contra Danemarcii și care a avut drept scop împiedicarea regelui acestei țări să anexeze ducatele Schlewing, Holstein Lauenbourg asupra cărora nu a posedat un titlu personal.

Obiectivul real al lui Bismarck era de a compromite Austria și de a crea o cauză pentru conflict. Austria a anexat Holstein iar Prusia Schlewing. După care Bismarck a propus o vastă reformă a Confederației Germane, fondată spre stupefacția liberalilor, la alegerea unui Reichstag la votul universal. Austria refuza. Atunci, Bismarck hotărât invada Holstein, proclamând mereu că Austria a provocat războiul85.

Diplomația engleză considera că o Prusie mai puternică ar bara pretențiile Franței pe malul stâng al Rinului, Franța s-a declarat neutră, iar poziția Rusiei era

clară –ajuta Prusia86.

La 30 octombrie 1864 s-a semna Tratatul de pace de la Viena prin care regele Danemarcei a renunțat la ducatele Schlewing, Holstein și Lauenbourg în favoarea regelui Prusiei și a împăratului Austriei87. O nouă putere exigentă și viguroasă creștea în Europa și aspira în mod secret la hegemonie. Ea a fost ajutată de ezitările politicii britanice88 și de către Rusia, încă din 1863, „țarul era dispus să prețuiască serviciile lui Bismarck”89.

În 1865, Prusia lui Bismarck s-a gândit să înfăptuiască unitatea Germaniei și să se afle în centrul ei. Trebuie spus că în caz de conflict armat, Austria va încerca să ridice împotriva Prusiei majoritatea stătulețelor germane. Deci prusacii nu vor avea de-a face doar cu Austria ci și cu restul Germaniei. Astfel nu puteau reuși decât prin schimbul bunăvoinței Rusiei, al neutralității Franței și al Italiei, care va dezbina forțele austriece90.

Acum Bismarck avea nevoie de un conflict ca să compromită Austria și acesta a fost găsit în 1866. În iunie 1866 a izbucnit războiul. Bismarck a admirat manevra pentru izolarea Austriei91.Rusia nu a intervenit în acest conflict, țarul l-a sprijinit pe Bismarck, cu toate că Gorceakov a înțeles că o Prusie mare va deveni o primejdie pentru Rusia92.

Neutralitatea Franței depindea de bunul plac al lui Napoleon al III-lea. Bismarck a avut o întrevedere cu Napoleon al III-lea la Biaritz, în toamna lui 1865, i se fac promisiuni vagi în cazul în care Prusia se mărea.

„Împăratul Napoleon al III-lea nu credea în această victorie sau cel puțin nu-și închipuia că va fi rapidă și decisivă”. În cazul unui război îndelungat Franța ar fi putut propune meditația într-un mod util și avantajos. Aceste prevederi nu erau absurde. Împăratul își făcea iluzii cu atât mai mult cu cât în virtutea principiilor sale îi venea greu să se opună unificării Germaniei, deși această unificare era contrar politicii tradiționale a Franței93.

În acest context s-a încheiat tratatul de alianță cu Italia, care vroia să cucerească Veneția, în aprilie 1866. Victoria de la Sadowa din 3 iulie 1866 decidea în favoarea Prusiei. Austria era exclusă din Germania. Astfel se constituia Confederația Germaniei de Nord, cu Rechstag-ul ales prin votul universal și un „președinte”, regele Prusiei94.

Unificarea Germaniei n-a avut caracterul centralizat al unității statelor naționale român și italian, regii și principii germani rămân, cel puțin formal, fideli statelor lor, unificarea s-a realizat însă în domeniul politicii externe. Germania avea să cunoască o dezvoltare fără precedent atât din punct de vedere demografic cât și din punct de vedere economic95.

Cât despre greci, în urma războiului Crimeei trecea ca o națiune învinsă însă mișcarea națională apărea aici foarte curând și tentativele grecești din partea Cretei

s-au reînnoit. Se acorda un interes tot mai mare agitațiilor din Insulele Ionice care doreau să scape de protectoratul britanic și să unească din nou cu Grecia. Curând războiul din 1859 și triumful unirii italiene, au acționat asupra patrioților din Orient96. Grecia îl admira pe Garibaldi și visa că-l vede venind să-i izgonească pe turci. Cum regele Othon nu făcea nimic pentru marea Idee, el a fost dat jos în 1862.

În primăvara anului 1866 în Insula Creta a izbucnit o răscoală împotriva Imperiului otoman, parlamentul național al insulei a proclamat la 2 septembrie 1866 înlăturarea puterii otomane și alipirea la statul grec. Pentru a avea șanse de

izbândă guvernul grec a examinat posibilitatea de a răscula Epirul și Thesalia97.

Astfel, putem trage cu ușurința concluzia, din cele prezentate mai sus că Napoleon al III-lea a contribuit la crearea de state naționale.

Capitolul IV

Napoleon al III-lea și Europa (1866-1871)

IV.1. Situația internă și politica externă a Franței(1866-1870)

Al doilea Imperiu francez a fost cu totul altceva decât un regim de putere personală1. „Imperiul este pacea!” a proclamat Napoleon al III-lea în discursul său din 9 octombrie 1852, la Bordeaux2.

Napoleon al III-lea avea oroare de discuții politice și nu din pricină că ar avea, asemenea unchiului său, temperament de despot ci fiindcă le considera vane și vătămătoare. Ambiția lui era îndepărtarea francezilor de la astfel de discuții. Pentru aceasta trebuia să organizeze prosperitatea publică3 care va lua un mare avânt în anii celui de-al II-lea Imperiu prin construirea de drumuri, căi ferate care vor acoperi tot teritoriul, prin construirea de orfelinate, prin construirea de case pentru invalizi, prin dezvoltarea serviciului din domeniul poștelor și al marinei comerciale. De asemenea nu s-a interesat numai de nivelul de viață al francezilor dar s-a preocupat și de cadrul lor de viață4.

Războiul din Italia a însemnat cotitura domniei5. Francezii mergeau pas la pas cu Europa, dar nu mai erau primii. Revoluția și Napoleon au creat o tradiție mai generoasă sau cel puțin foarte diferită și de ea se leagă Napoleon al III-lea. Va încerca să satisfacă unele aspirații republicane, apoi unele aspirații catolice. Va sprijini în toate colțurile lumii acțiunea misiunii catolice6.

Referitor la Mexic, profitând de războiul civil din S.U.A.(1861-1865) se gândea să instaleze pe tronul Mexicului un prinț catolic, care să bareze expansiunea spre sud a barbarilor anglo-americani. El nu dorea să facă din Mexic o colonie franceză ci o zonă de influență politică care să servească ca bază a expansiunii economice7. Această politică complexă, shimbătoare, plină de șovăiri și reveniri, care a dus în cele din urmă țara la dezastru, a fost judecată foarte aspru8.

Forțele britanice și spaniole au conlucrat cu francezii în 1861-1862, mai ales când au ocupat fortăreața Vera Cruz, apoi i-au lăsat mână liberă lui Napoleon al III-lea nedorind să se implice într-o aventură sortită eșecului.

Sprijinit de trupe franceze, Maximilian se instala în orașul Mexic, se proclama împărat, în timp ce Juarez* controla nordul țării. Dar S.U.A., după terminarea războiului civil în 1865, cer evacuarea imediată a trupelor franceze9.

Veleitatea lui Napoleon al III-lea de a face să fâlfâie pe tot globul drapelul său imperial – în China, în Siria și în Indochina-, dorința de a-și asigura sprijinul cercurilor clericale inspirate în Franța de însăși împărăteasa Eugenia, probabil și intenția de a-i acorda împăratului Austriei o satisfacție pentru teritoriile pierdute în Italia, toate acestea asociate cu îndemnurile ducelui de Morny, „spirit rector”, organizatorul și executantul loviturii de stat îl fac pe împăratul Franței să-și schimbe politica, să denunțe Convenția de la Londra și să ia pe seama lui sarcina instaurării unui imperiu mexican10.

În ianuarie 1866, împăratul a trebuit să ordone evacuarea Mexicului de către trupele franceze. Nu numai că acțiunea din America a eșuat dar a și accentuat dezorganizarea armatei franceze, care începuse să se întrevadă încă din timpul campaniei din Italia. Nu trebuie să ai prea multe idei dacă vrei să guvernezi cu prudență o mare națiune11.

Sfârșitul războiului de secesiune (1865) lăsa liberă forța politică și militară a S.U.A. care nu fuseseră nici un moment favorabile Imperiului mexican. În ianuarie 1866, Napoleon al III-lea se va convinge de eșec, acest fapt ducând la condiții umilitoare pentru Maximilian, care în ianuarie 1866 va fi recunoscut de Bismarck ca împărat și îi va trimite un ministru plenipotențiar pe Anton Von Magnus12.

Maximilian a fost executat la data de 16 iunie 186713. Politica lui Bismarck și a agentului său în Mexic a triumfat pe toată linia14. La discreditarea lui Napoleon al III-lea a contribuit și călătoria șotiei lui Maximilian în Europa, care va înnebuni la vestea împușcării șotului ei15.

După 1866 întărirea excesivă a opoziției precum și dezorganizarea armatei vor duce la eșecul din 1870. Împăratul nu mai avea energia fizică pentru a-și impune punctul de vedere. Era bolnav. Oscila între influențe contradictorii. Opinia publică indiferentă și frivolă nu mai susținea Imperiul16.

Alegerile din 1869 au fost un eșec pentru guvern, republicanii demarând în forță mai ales la orașe. La 8 mai 1870 poporul a fost chemat, printr-un plebiscit, să ratifice noua Constituție prin care se aproba un guvern parlamentar. Rezultatele vor depăși chiar și presupunerile cele mai optimiste. Ludovic Napoleon a luat cunoștință de amploarea succesului: era un adevărat val seismic. Au fost aproximativ 7 340 000 voturi pentru, față de 1 900 000 împotrivă17. Dacă nu ar fi fost dezastrul militar din 1870, imperiul ar fi putut să se consolideze și să dea Franței acea republică încoronată a cărei formulă a apărut de mai multe ori în secolul al XIX-lea, acum fiind pe punctul de a se realiza18.

IV.2 Războiul franco-prusac(1870-1871)

La începutul anului 1870 domnea în Franța o stare de neliniște, nemulțumirile populației față de politica lui Napoleon al III-lea au crescut. Într-un raport adresat de I. Strat, agentul diplomatic la Paris acesta a descris și a surprins cu finețe aceste aspecte ale politicii interne. Situația din Franța era cât se poate de dificilă. Țara nu mai vroia sistem personal19.

Împăratul știa acest lucru și de aceea a constituit cabinetul Olivier, care credea că această victorie îi aparține însă era singurul care o crede. Principalul beneficiar al acțiunii era Napoleon al III-lea20.

Înaintea conflictului ce se prefigura în 1870, diplomația franceză a încercat să încheie un bloc între Franța, Austria și Italia care a fost sortit eșecului. Acesta s-a datorat atât temerilor Vienei cât și refuzului Italiei de a participa la orice combinație alături de Franța, atâta timp cât Napoleon al III-lea a continuat să mențină trupe la Roma, italienii neputând uita că în octombrie-noiembrie 1867 expediția lui Garibaldi împotriva Romei papale fusese înfrântă lângă Mentana de armata franceză, venită în ajutorul papei21.

Austria își dorea revanșa și ducea tratative cu Franța. Nu se încumeta să participe la un război împotriva Prusiei din cauza nepopularității unei asemenea acțiuni în cadrul populației germane din Imperiul său22.

Pretextul războiului dintre Franța și Prusia l-a constituit candidatura prințului Leopold de Hohenzollern Sigmaringen* la tronul Spaniei, diplomația și opinia publică neputând admite ca dinastia aflată la tronul Prusiei să domnească și în Spania, fapt ce primejduia securitatea Franței atât din est cât și din sud-vest23.

Războiul a fost declarat Prusiei de către Franța la 19 iulie 1870. Thiers a încercat în zadar să amâne votul corpului legislativ de care depindea decizia fatală. Nici un război n-a fost mai popular ca acesta la începuturile lui. Dacă a urmărit să-și câștige influența asupra opiniei publice, Imperiul pare să fi reușit, nu mai rămânea decât să obțină victoria24.

Nimeni nu se îndoia de izbândă. Oare cum ar putea Franța care a ținut piept Europei să fie bătută doar de regele Prusiei? Românii vroiau să participe și ei la acest război alături de Franța25.

Operațiunile militare au fost în favoarea Prusiei. Armata Prusiei bine dotată și organizată înfrânge trupele franceze în bătăliile de la Froeschwiller și Forbach, pe 6 august 187026. Cu toate acestea, chiar dacă totul era compromis, nimic nu era încă pierdut. Francezii au trebuit să evacueze Alsacia27. Mareșalul Bazaine, cu o parte a armatei franceze, a fost blocat de prusieni la Metz, iar restul trupelor, sub comanda lui Mac-Mahon și împreună cu Napoleon al III-lea, încercuite la Sedan, vor capitula la 2 septembrie 1870, împăratul fiind făcut prizonier28.

Imperiul nu putea rezista la un dezastru de asemenea proporții. La 4 septembrie s-a prăbușit29 în urma izbucnirii revoluției de la Paris. Acum are loc proclamarea celei de-a treia Republici, iar noul guvern hotărăște continuarea războiului30.

Italia era în derută: să intre în război alături de Franța? Sedanul a determinat-o să-și schimbe planurile, ocupă Roma și astfel își încheie procesul de unificare. Anglia s-a declarat neutră, dar îi convenea o înfrângere franceză, căci o îngrijora faptul că aceștia în urma deschiderii navigației pe canalul Suez (1869) controlau practic drumul cel mai scurt dintre metropolă și India Britanică31. Astfel francezii vor fi fără aliați, pe când Prusia contrar așteptărilor va avea întreaga Germanie alături de ea32.

Comentând evenimentele din Franța din 4 septembrie 1870, I. Strat îi scria ministrului afacerilor externe al României din Paris, într-o depeșă telegrafică, „În ședința din această noapte a Corpului Legislativ, Jules Favre a propus căderea dinastiei și formarea unui comitet de rezistență înverșunată la invazie…Se va vota dacă abdicației nu va precede partidul guvernamental și dacă populația era decisă să apere Parisul. Leopold de Hohenzollern împreună cu regele Prusiei, Rosetti au lucrat aici pentru asigurarea sprijinului Republicii Viitoare; acest sprijin a fost primit peste tot…”33.

Înfrângerea Franței și schimbarea de regim a oferit prilej Rusiei pentru a denunța interdicția pe care o acceptase prin Tratatul de la Paris din 1856 privind prezența ei militară în Marea Neagră.

La începutul anului 1871, Franța a fost constrânsă să ceară armistițiul34. La 19 septembrie 1870, armata prusiană a început asediul Parisului, care va capitula la 28 ianuarie 1871. În același timp are loc desăvârșirea procesului de unificare al Germaniei prin „fier și sânge”. Tot acum are loc proclamarea regelui Wilhelm I al Prusiei ca împărat al Germaniei. Urmarea acestor evenimente a debutat la 26 februarie 1871 cu preliminariile păcii franco-germane, la Versailles35.

Forma definitivă a tratatului a fost semnată pe Main, la Frankfurt la 28 aprilie/10mai 1871. Franța a cedat Alsacia și Lorena și în același timp s-a angajat la plata a 5 miliarde franci aur ca despăgubiri de război36. Anexarea Alsaciei și Lorenei a apăsat nu numai asupra relațiilor franco-germane între anii 1871-1914 dar și asupra diplomației europene în ansamblul ei. Singura concesie făcută de Bismarck a fost încuviințarea ca, până la 1 octombrie 1872, toți locuitorii provinciilor anexate să poată opta pentru Franța, cu condiția să-și părăsească patria. La 30 septembrie 1872, peste 30 000 de emigranți au trecut în Franța37.

Cât despre Napoleon al III-lea, vara anului 1872 petrecută, în parte, în insula insula Wight, a însemnat începutul sfârșitului. Într-o atmosferă familială întunecată, sănătatea împăratului a început din nou să se altereze. Mai activ ca niciodată, a căutat să-și înșele suferința prin muncă.

A început să redacteze un studiu asupra creării unei „Curți de arbitraj” pentru medierea conflictelor internaționale însă la 9 ianuarie 1873, la ora 10 și 45 Napoleon al III-lea se stingea din viață38.

Concluzii

Esența politicii franceze de la mijlocul secolului al XIX-lea se regăsește în susținerea principiului naționalităților de către Napoleon al III-lea, pe lupta de emancipare a popoarelor din sud-estul Europei.

Războiul Crimeei (1853-1856) a impulsionat dorința de emancipare națională a popoarelor din sud-estul Europei (Principatele Române, Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania). După încheierea acestui război și semnarea Tratatului de la Paris, Franța lui Napoleon a devenit prima putere a lumii ceea ce a avut urmări benefice, după cum am văzut în cele prezentate, în realizarea noilor state naționale. Împăratul fiind un susținător al naționalităților, el a înțeles că trebuia să sprijine în totalitate popoarele latine pentru a-și construi state naționale.

Diplomația franceză era câștigată de simpatia românilor care voiau înlăturarea protectoratului rusesc și unirea Principatelor într-un singur stat. Congresul de la Paris din 1856 rezolva parțial „problema românească”, obținându-se înlocuirea protectoratului rusesc cu garanția marilor puteri, Principatele Române rămânând sub suzeranitate otomană.

Afișarea principiului naționalităților are loc în 1859 ca o „regulă a diplomației de state”. A deschis succesiv chestiunea italiană și chestiunea germană. Principiul naționalităților este oferit în doua reprize, în toata amploarea sa, politica lui Napoleon al III-lea nu ca o utopie ci ca un scop pe deplin rezonabil. De altfel a avut și o premieră și anume „criza naționalităților” din 1859 și 1860.

Triumful politicii lui Napoleon al III-lea poate fi considerat momentul alegerii lui Cuza, ca domn al Principatelor Române însă pentru Turcia și Austria a fost o lovitură.

De asemenea a sprijinit și pe italieni informarea unității lor și fără ca să o fi voit campania din Italia a dus la unificarea sa. Astfel, dacă italienii și românii și-au realizat, într-o anumită măsură unitatea pe plan statal, în anii 1859-1881, creându-și state naționale, nu în aceeași situație s-au găsit ungurii și polonezii. Ungurii și polonezii au reprezentat una din cele mai acute probleme ale Europei deoarece Napoleon al III-lea a acordat sprijin realizării obiectivelor mișcării de eliberare poloneze.

După 1865, diplomația franceză începe să părăsească linia sprijinirii luptelor de emancipare, pentru a fi pe placul Austriei, ca să poată contrabalansa Prusia, care se afirma cu mare putere. Imperiul francez este distrus de altfel în 1870 de către Prusia, iar popoarele din sud-estul Europei vor intensifica lupta de eliberare împotriva Imperiului otoman.

Politica naționalităților era deci o politică de viitor iar evenimentele care au urmat au demonstrat acest lucru. Lui Napoleon al III-lea îi revine însă meritul de a fi „inventat marele proiect” al unei politici generoase, de mare anvergură, fondată așa cum am văzut pe lupta de eliberare națională a popoarelor.

BIBLIOGRAFIE

Surse inedite:

Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond “Casa Regală”, București

Dosarele nr.: 11/1866, 12/1866, 34/1866, 45/1866,

20/1870, 50/1870, 57/1870

Documente:

***Românii la 1859, volumul I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984;

***Românii la 1859, volumul II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984;

***Corespondență diplomatică franceză (1856-1859), Editura Academiei, București, 1980.

Lucrări cu caracter general și special:

1.***, Istoria românilor, volumul II, Tom I, Editura Enciclopedică, București, 2003;

2. Antip C., Cavour sau revoluția fără revolție în « Magazin istoric », București, Nr 1/ianuarie 1972;

3. Avrămescu T., Un cavaler rătăcitor pe drumurile libertății Titus Dunka în “ Magazin istoric”, Nr 7-8/iulie-august 1968;

4. Berindei D., Românii și Europa în perioadele premodernă și modernă, Editura

Enciclopedică, București, 1997;

5. Balaceanu I. ,Amintiri politice și diplomatice , Editura Cavallioti, Bucuresti 2002

6. Bernard M., Une nouveau regard sur le rol du Napoléon III pour l’independence et l’unité de la Roumanie în «Buletin de l’Academie du Second Empire », Dossier Roumanie, Nr 15-16/1996-1997; 

7. Bogdan D., Știrbu V., Pe urmele lui Al.I.Cuza, Editura Sport-turism, București, 1985;

8. Boumier A., L’Empéreur Napoléon III et la Roumanie în « Buletin de l’Academie du Second Empire», Dossier Roumanie, Nr 15-16/1996-1997

9 Brătianu G.I. , Napoléon III et les nationalites, Editura pentru literatură și artă « Regele Carol II » , București, 1934;

10. Carpentier J., Lebrun F., Istoria Europei, Editura Humanitas, București, 1997;

11. Case Lynn M., Edouard Thouvenel et la diplomatie du Second Empire, Editura A. Pedone, Paris, 1976;

12.Charles-Roux F., Alexandre II Gortchakoff et Napoléon III, Ediția a II-a, Editura Plon-Nourrit, Paris, 1913;

13.Ciachir N., Diplomația europeană în epoca modernă (1566-1919), Editura Științifică și Enciclopedică,București, 1984;

14. Ciachir N.,  Istorie modernă universală , volumul II, Editura Oscar Print, București, 1998;

15. Ciachir N., Istoria politică, București, Editura Oscar Print, 1997;

16. Ciachir N., Istoria slavilor, București, Editura Oscar Print, 1998;

17. Ciachir N., Istoria popoarelor din Sud-estul Europei în epoca modernă, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987;

18. Ciachir N., Marile Puteri și România, Editura Albatros, București, 1996;

19. Ciachir N., 100 de ani de la Unirea Principatelor, Editura Academiei, București, 1958;

20. Ciachir N., Basarabia sub stăpânire țaristă (1812-1917), București, 1992;

21. Ciachir N., Diplomația europeana în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984;

22. Ciachir N., Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Editura Oscar Print, București, 1997;

23. Ciachir N., Istoria relațiilor internaționale de la pacea Westfalică(1648) până în contemporaneitate(1947), București, 1996;

24. Constantiniu F., O istorie sinceră a poporului roman, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997;

25. Dansette Adrien, Deuxieme Republique et Second Empire, Editura Artheme Fayard, Paris, 1942;

26. Drăgan J. C., Istoria Românilor, Editura Europa Nova, București, 1993;

27. Dumitriu P. cu articolul România, Europa și Bonapartismul în « Buletin de l’Academie du Second Empire », Dossier Roumanie, Nr 15-16/1996-1997;

28. Durossele J. B., L’Europe de 1815 a nos jours, Editura Presses Universitaires de France, Paris, 1964;

29. Eliade Pompiliu, Influența franceză asupra spiritului public în România, Editura Humanitas, București, 2000;

30. Emerit M., Madame Cornu et Napoleon III, Editura Presses Modernes, Paris, 1934

31. Garrigues Jean, La France de 1848 à 1870, Editura Armand Collin, Paris, 1996;

32. Georgescu V., Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1995;

33. Gouttman Alain, La guerre de Crimée 1853-1856, Editura Perrin;

34. Gildea R., Barricades and Borders Europe 1800-1914, Oxford University Press, 1987;

35. Gellner E., Națiuni și naționalisme, Editura Antet, 1994;

36. Henry Paul, Napoléon III et les peuples, Paris, 1943

37. Hermet G., Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa, Institutul European, Iași, 1997;

38. Iordache A., Stabilirea noului statut internțional al PricipatelorRomâne în perspectiva unirii, în “ Unirea Principatelor și Puterile Europene”, București, 1984;

39. Lăzărescu D.A., 1848: Revoluția intelectualilor în “Magazin istoric”, nr. , Editura Coresi, București, 1998;

40. Madole J., Istoria Franței, volumul III, Editura politică, București, 1973;

41. Maurois A., Istoria Angliei, Editura Politică, București, 1970;

42. Matei D. în “Magazin istoric” cu articolul Fapta și amprenta ei, nr. 6, Editura Coresi, București, 1999;

43. Milza P., Napoleon III, Editura Perrin;

44. Neagoe S., Istoria Unirii Românilor. De la începuturi la Cuza Vodă, București, 1987;

45. Oncescu I., Les roumains et la politique de la France dans le sud-est de L’Europe (1866-1870), în ‘’ Annales D’Universite«Valahia » Târgoviște’’, Tom II-III/2000-2001, Editura Cetatea de Scaun;

46. Oncescu I., La société roumaine á la lumière des rapports consulaires francais de Bucharest et de Iassy, pendant les années antérieures à l’union des Principautes (1856-1859) în „Annales d’Univesité Valahia Târgoviște”, tome IV-V/2002-2003, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște;

47. Oncescu I., Liaisons spirituelles roumaino-françaises(1866-1878) în “Annales d’Univesité Valahia Târgoviște”, tome IV-V/2002-2003, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște;

48. Oncescu I. Stanciu I., Istoria modernă a românilor, volumul I, Editura Macarie, Targoviște, 2001;

49. Popescu Doreanu N., Nicolae Bălcescu și revoluția de la 1848, Editura Partidului Muncitoresc Român; 1948

50. Proccaci G., Istoria italienilor, București, 1975;

51. Riker T. W., Litt Oxon D., Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaționale (1856-1866), Editura Alfa, Iași, 2000;

52. Seguin P., Ludovic Napoleon cel Mare. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994;

53. Seguin P. cu Son discours în « Buletin de l »Academie du Second Empire, Dossier Roumanie, Nr 15-16/1996-1997;

54. Stan A., Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române (1774-1856), Editura Saeculum, București, 1999;

55. Turliuc C. cu articolul Ideea națională și construcția modernă în « Xenopoliana », Buletinul Fundației Academice « A. D. Xenopol », Nr V/1997;

56. Turliuc C., Organizarea României Moderne. Statutul naționalităților 1866-1918, Volumul II, Editura Junimea, Iași, 2004;

57. E. V. Tarle, Talleyrand, Editura pentru literatură universală, București, 1962;