Nae Ionescu, Gânditorul Nefast al Generației 27

Istorie

Nae Ionescu, Gânditorul Nefast al Generației 27

Byadmin ianuarie 1, 2024

Nae Ionescu, gânditorul nefast al generației '27

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Nae Ionescu și contribuția lui la dezvoltarea spiritualității românești

SUBCAPITOLUL I.1 – Omul Nae Ionescu

SUBCAPITOLUL I.2 – Personalitatea multivalentă a lui Nae Ionescu

SUBCAPITOLUL I.3 – Nae Ionescu în conștiința contemporanilor

CAPITOLUL II: Concepția politică a lui Nae Ionescu

SUBCAPITOLUL II.1 – Discursul politic al lui Nae Ionescu asupra democrației

SUBCAPITOLUL II.2 – Proiectul politic al lui Nae Ionescu

SUBCAPITOLUL II.3 – Omul politic în viziunea lui Nae Ionescu

CAPITOLUL III: Nae Ionescu și fenomenul legionar

SUBCAPITOLUL III.1 – Legionarismul, fenomen de extremă dreaptă

SUBCAPITOLUL III.2 – Apropierea lui Nae Ionescu de fenomenul legionar

SUBCAPITOLUL III.3 – Concepția lui Nae Ionescu asupra fenomenului legionar

CONCLUZII

Introducere

În orice domeniu există elite. Orice elită are cel puțin un reprezentant care să îi ducă notorietatea cât mai departe și care să o facă să exceleze și să atingă performanțe cât mai înalte în așa măsură încât să obțină și să păstreze monopolul domeniului respectiv. Un astfel de lider a fost și rămâne în istorie Nae Ionescu, profesorul ce deține un rol remarcabil în crearea și cultivarea generației românești interbelice.

Lucrarea de față urmărește trasarea limitelor universului ideologic, moral și politic în care se circumscrie existența lui Nae Ionescu.

La baza optării pentru acest subiect stă raportul dintre realitatea propriu-zisă și formele ideologiilor dăunătoare în ceea ce privește coexistența și aportul lui Nae Ionescu în dezvoltarea fenomenului legionar aspecte ce conduc la noi și noi controverse.

Teza este organizată în trei capitole ce servesc la conturarea personalității lui Nae Ionescu atât biografic cât și în ceea ce privește activitatea sa. Astfel, prin primul capitol se dorește a se scoate în evidență aportul pe care Nae Ionescu îl aduce la ceea ce înseamnă evoluția spiritualității românești. Capitolul al doilea este destinat accentuării viziunii politice a lui Nae Ionescu, viziune ce determină apariția și evoluția proiectului său politic alternativ. În fine, ultimul capitol, cel de-al treilea, urmărește apariția lui Nae Ionescu în mișcarea legionară și aportul ideologic pe care acesta îl are în dezvoltarea fenomenului legionar.

În mod expres, Nae Ionescu se face remarcabil prin inspirația să în ceea ce privește o multitudine de scrieri, multe dintre ele combative care conduc la apariția unui nou “curent” asociat cu numele lui Nae Ionescu, “trăirismul”, ce presupune lipsa standardizării și a șabloanelor, a rețetelor de realizare a lucrurilor și, implicit, a ideii conform căreia “o metodă crește cu un om”.

Ideile persistente ale lui Nae Ionescu precum salvarea, mântuirea sau păcatul, foarte bine evidențiate în “Teoria cunoștinței” și nu numai, marchează istoria gândirii omenești și îl conduce pe profesor spre ceea ce înseamnă creatorul unei noi generații a culturii românești și, totodată, a unei elite studioase.

Cap. I: Nae Ionescu și contribuția lui la dezvoltarea spiritualității românești

Pe lângă rolul deosebit de important pe care Nae Ionescu îl are în ceea ce privește dezvoltarea unei noi forme a spiritualității românești, există și rolurile contemporanilor săi care, împreună, conduc la ceea ce se numește afirmarea curentului filosofic trăirist.

În ceea ce-l privește pe Eugen Ionescu, unul din contemporanii lui Nae Ionescu, modul său de a gândi și articolele sale de după război sunt permanent contra nazismului și, implicit și contra legionarismului românesc. În scrisoarea pe care Ionescu o scrie în Paris, pe 19 septembrie 1945 lui Tudor Vianu, cel dintâi susține tăierea din rădăcini a urii împotriva universalului, a nazismului și a specificului etnic și totodată recunoaște că din cauza victoriei comunismului nimic nu mai este recuperabil. O seamă de filosofi și scriitori din aceeași perioadă a lui Ionescu, ca Mircea Vulcănescu, Emil Cioran sau Constantin Noica sunt considerați și astăzi “victimele” lui Nae Ionescu datorită influenței în gândire pe care maestrul a avut-o asupra lor.

Nae Ionescu în “Uitarea fascismului”

În primele două capitole din opera apărută în 2004, “Uitarea fascismului” a cărei autoare este Alexandra Laignel-Lavastin este subliniată în mod repetat “Tânăra generație”. În primul capitol, este evidențiată imaginea Bucureștiului din anii 1920 aflat sub egida apariției unor noi tineri scriitori grupați sub numele de “Generația Criterion”, în jurul lui Mircea Eliade. Ciclul de douăsprezece foiletoane numit “Itinerariu spiritual”, al lui Mircea Eliade este punctul de start al grupării, întărită apoi de apariția “Scrisori (lor) către un provincial”, toate apărute în revista “Cuvântul”, în anul 1927 sub patronatul lui Nae Ionescu. În această perioadă Mircea Eliade militează pentru prima dată pentru ridicarea unei generații superioare care au trecut prin război și au supraviețuit acestuia și care au dreptul și pot aduce în față o politică ce o poate depăși pe cea învechită, a predecesorilor lor. În ceea ce privește capitolul al doilea al aceleiași opere, acesta abordează fenomenul legionarismului român, de la apariția sa și până la Nae Ionescu, predecesorul ideologic al acestui fenomen.

Pe tot parcursul lucrării sunt realizate conexiuni, îndeosebi între Emil Cioran și filosoful Nae Ionescu. Cioran este văzut ca un antisemit existent din propriile convingeri nu prin adaptarea la convingerile altora. Cioran își dezvoltă teoria rațională împotriva evreilor avându-l drept sursă pe mentorul Generației, pe Nae Ionescu și nefiind influențat de perspectivele colegilor contemporani. Teoria se rezumă la faptul că evreii reprezintă un popor slab, incapabil de a se împlini din punct de vedere politic.

Contribuția lui Nae Ionescu în evoluția spiritualității românești se axează mai cu seamă pe imprimarea în mințile zecilor de generații de studenți de a renunța la a mai crede în dogme, în cărți sau în teorii generaliste și de a își folosi mai cu seamă intuiția (spus într-o formă modernistă).

Pe lângă Nae Ionescu, există și alte personalități care susțin spiritul culturii europene prin intervenirea în schimbarea direcției a spiritului culturii române. Vorbim aici de Nichifor Crainic, Vasile Pârvan și Lucian Blaga.

Subcap. I.1: Omul Nae Ionescu

Sub numele său real Nicolae C. Ionescu, Nae Ionescu se naște pe 04 iunie, 1890, la Brăila unde urmează studiile primare, secundare și liceale.

Cu toate că o mare parte a vieții și-o petrece în oraș, alături de părinți și frați, Nae Ionescu se apropie foarte mult și de alte două medii care îl vor ajuta în formarea sa ulterioară. În primă instanță este vorba despre Tătaru, satul bunicilor din partea tatălui, spațiul “baraganic”, mai exact, iar în instanță secundă intră în discuție proprietatea moșierească, spațiul raționalizat. Limitele existenței sale nu se limitează doar la aceste două spații. Prin extindere, Nae Ionescu trăiește și într-un spațiu al realității crunte, al lumii puternice, vanitoase, cu dorința de a i se recunoaște vechimea și, nu în ultimul rând într-un spațiu al urbei natale care are cel mai puternic impact în ceea ce privește individualitatea viitorului filosof.

Nae Ionescu își petrece majoritatea timpului din anii de liceu punându-și întrebări în ceea ce privește abilitățile științifice ale profesorilor săi în același timp continuând să rămână un elev model și, totodată, șef de promoție. Nu este decât un pas de la aceste preocupări legate de realitatea în care se petrec lucrurile și până la predispoziția spre filosofie și spre adevărul în ceea ce privește mersul lucrurilor ce îl înconjoară și a existenței oamenilor de lângă el.

Spirit caracterizat printr-o ironie elegantă, Nae Ionescu rămâne cunoscut și ca un cuceritor al prezențelor feminine ale vremurilor lângă care trăiește iubiri fantastice.

În operă “Gânduri despre Nae Ionescu” autorul Dan Ciachir scoate în evidență principalele momente ale vieții filosofului încercând să descopere și să definească secretele lui Nae Ionescu și, în mod expres, motivele pentru care acesta, pe parcursul existenței sale este în aceeași proporție admirat și contestat. În eseurile acestui volum, Dan Ciachir se concentrează pe revelarea atât a vieții cât și a operei lui Nae Ionescu.

Esența cărții și explicația enigmei căutate constă în aceea că cei care îl adulează pe Nae Ionescu sunt cei avizi după aflarea realității exacte, nu contrafăcute.

Nae Ionescu este cunoscut ca fiind omul căruia îi place liniștea vieții și pe care încearcă să și-o găsească dar care în același timp este altruist față de prieteni și față de orice student îi cere ajutorul. Pentru că este un dominator al ariei universale, filosoful nu simte nevoia ridicării în slăvi de către generația naționalistă sau a publicității.

Activitatea literară a lui Nae Ionescu

În anul 1912, Nae Ionescu finalizează Facultatea de Litere și Filosofie din București și în același an devine profesor la liceul “Matei Basarab” din București, după o perioadă în care publică în “Noua revistă romană” și în “Studii filosofice”. Prins în tumultul primului război mondial, filosoful pleacă în Germania în 1919 la Universitatea din München unde își susține teza de doctorat în filosofie sub numele “Die Logistik als Versuch einer neuer Bergrundung Mathematik”. Ulterior, Nae Ionescu revine în țară în același an, devenind pentru scurt timp profesor, apoi director la Liceul militar „Mănăstirea Dealu”, iar ulterior este numit asistent la catedra de Logică și Teoria Cunoștinței a profesorului C. Rădulescu Motru. Tot în 1919 Nae Ionescu scrie primul său articol sub imaginea unei profesiuni de credință.

1923 este anul în care filosoful câștigă premiul de “Filosofie matematică” de pe urma publicării studiului “Comentarii la un caz de intronziență a conceptelor matematice”, în “Gazeta matematică” din 1922.

Recunoscut fiind că un publicist valoros, Nae Ionescu patronează “Logos”, în 1928 și “Cuvântul” între 1929 – 1933 și 1938 și este colaborator în mai mult de 20 de publicații dintre care cele mai reprezentative sunt: “Studii filosofice”, “Predanca”, “Noua revistă română”, “Bună Vestire”, “Ideea europeană”, “Vremea”, “Revista de filozofie”, “Vestitorii” sau “Gândirea”. De asemenea, redactează peste 2000 de articole cu teme tratate precum cronica dramatică sau articolul politic pamflet. În semnarea acestora Nae Ionescu folosește foarte des pseudonime precum “Nemo”, “Mihai Tonca”, “Kellikles” sau “Nicolae Ivașcu”.

15 martie 1940 este data la care Nae Ionescu moare înainte de a fi împlinit 50 de ani, în locuința sa din Băneasa în condiții însă nu tocmai cunoscute.

Anul 1941 este cel în care încep să îi apară lucrări precum un număr special al revistei “Pan” dedicat filosofului, selecția de articole “Convorbiri” ale lui Gheorghe Racoveanu și Mircea Eliade, din 1951, “Logica” și “Metafizica” din colecția “Ethos”, reeditate la Paris în 1978, etc.

Nae Ionescu este una din acele personalități persecutate în timpul vieții de regimul carlist. Ulterior morții sale, operele filosofului sunt interzise spre publicare de către puterea comunistă. Cu toate acestea, ucenicii și contemporanii săi îi publică operele postum. În aceste condiții, Nae Ionescu devine notoriu atât în străinătate cât și în țară (dar după anul 1989).

Subcap. I.2: Personalitatea multivalentă a lui Nae Ionescu

Complexitatea personalității lui Nae Ionescu presupune mai multe aptitudini pe care filosoful le are pe parcursul vieții sale încropite în ocupații precum profesor, scriitor, director de ziar sau publicist. De asemenea preocupările teologice reprezintă o altă latură a filosofului. În 1920 scriitorul publică pentru prima dată un articol cu tentă religioasă, “Pascalia”, ce are ca temă centrală suferință în creștinism. Ulterior, tema este reluată și dezvoltată în prima lecție a cursului universitar pe care îl predă, “Funcția epistemologică a iubirii”.

Nae Ionescu sub identitatea de filosof și gazeta publică operele postum. În aceste condiții, Nae Ionescu devine notoriu atât în străinătate cât și în țară (dar după anul 1989).

Subcap. I.2: Personalitatea multivalentă a lui Nae Ionescu

Complexitatea personalității lui Nae Ionescu presupune mai multe aptitudini pe care filosoful le are pe parcursul vieții sale încropite în ocupații precum profesor, scriitor, director de ziar sau publicist. De asemenea preocupările teologice reprezintă o altă latură a filosofului. În 1920 scriitorul publică pentru prima dată un articol cu tentă religioasă, “Pascalia”, ce are ca temă centrală suferință în creștinism. Ulterior, tema este reluată și dezvoltată în prima lecție a cursului universitar pe care îl predă, “Funcția epistemologică a iubirii”.

Nae Ionescu sub identitatea de filosof și gazetar

Atât ca filosof cât și ca gazetar, Nae Ionescu atinge apogeul între anii 1926 – 1933, perioadă în care activează la ziarul “Cuvântul” ca redactor – șef. Sfârșitul anului 1933 reprezintă suspendarea ziarului și totodată îndepărtarea de la catedră a lui Nae Ionescu printr-o lege în mod expres promulgată pentru acesta, cauzată de “lipsa activității științifice”. Ulterior, filosoful este închis în lagărul de la Miercurea – Ciuc. Ca o formă de protestare contra arestării lui Nae Ionescu, elevii acestuia încep editarea la recomandarea sa a cursurilor sale pornind de la “Istoria logicii”. De aici se desprinde în mod cert ideea că implicarea filosofului în ceea ce înseamnă educarea spirituală a ucenicilor și a elevilor săi conduce spre loialitatea fără limite a acestora față de el. Exemple de ucenici sunt nume precum Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Gheorghe Racoveanu, Petru Comarnescu, C..D. Amzar, Constantin Noica, etc.

Abilitatea de a vorbi și franchețea lui Nae Ionescu sunt alte două aspecte individuale care fac din el un individ remarcabil. Cu toate că și în scris, limbajul ziaristului este unul pătrunzător și plin de viață, ceea ce predă este mult mai impresionant când vine vorba de oralitate. Originalitatea și sarcasmul articolelor sale sunt semne ale unei individualități focusate pe eficiența muncii și pe siguranță de sine.

Gazetar mereu în concordanță cu actualitatea și unul din cei mă mări ziariști români, Nae Ionescu utilizează permanent în activitatea de gazetărie o modalitate filozofică de a vedea lucrurile.

Din aceeași perspectivă multivalentă a personalității este interesant de urmărit raportul redactor – șef – manager de ziar, funcții care sunt deținute de Nae Ionescu. În ciuda faptului că originalitatea sa este greu de acceptat, totuși ziarul pe care Nae Ionescu îl conduce are succesul la care acesta se așteaptă și aici se poate face referire la numărul de exemplare (în jur de 6000) și la calitatea cititorilor: filosoful preferă un număr mai mic de cititori în favoarea calității ziarului și a cititorilor, mai exact contează mai puțin cantitatea ziarului și mai mult cine îl citește. Pentru că există perioade când Nae Ionescu nu își mai permite să îi plătească pe cei care colaborează la ziar acesta scrie de cele mai multe ori prima pagină a ziarului într-un stil identic cu cel al celorlalți redactori. O altă trăsătură a temperamentului lui Nae Ionescu reiese din ceea ce concetățeanul său, Vasile Băncilă spunea despre el și anume că după ce își formează ideile, filosoful reflectă o perioadă asupra lor iar în cele din urmă ajunge să le șteargă.

Totuși, pe lângă avantajele pe care le are din partea ziarului, pe de cealaltă parte apar incoveniente în ceea ce privește atât viața intimă a lui Nae Ionescu cât și cea profesională. Cauzată de această postură a sa, a omului de afaceri, este ideea legată de incorectitudinile financiare de care este suspectat Nae Ionescu pe baza cărora se susține că există din punct de vedere financiar ziarul “Cuvântul”. În cele mai multe din cazuri, cei din redacția ziarului “Cuvântul” sunt apropiați ai lui Nae Ionescu (ca exemple se poate aminti despre Nicolae Davidescu, Octav Onicescu, Perpessicius, Dem Theodorescu, Alexandru Kirițescu, Titu Devechi, Ghibericon, etc), ce alcătuiesc nu numai un colectiv de muncă ci și o familie spirituală, toți uniți fiind de admirația pe care o au față de Nae Ionescu.

Politicianul Nae Ionescu

Definitorie pentru personalitatea lui Nae Ionescu este și relația sa cu politica. Sub egida Marii Uniri, din 1918, reîntoarcerea lui Nae Ionescu din lagărul din Germania, în 1919. Nu este urmată de implicarea sa imediată în politică. Inițial, filosoful se arăta interesat de politică în 1927 dar adevăratele tangențe cu acest domeniu le are din 1928 când devine proprietar și director al ziarului “Cuvântul”.

O conexiune acidă există și între Nae Ionescu și Garda de Fier: filosoful este închis în lagăr împreună cu legionarii, este scos din învățământ și în același timp este considerat ideologul mișcării legionare cu toate că acesta nu îmbracă niciodată cămașă verde.

Apropierea de conducătorii Mișcării Legionare îl conduce pe Nae Ionescu în situația în care Ion Moța, unul din fondatorii Legiunii Arhanghelul Mihail, îi lasă scrisorile sale testamentare înainte de a pleca în Spania.

Cel mai marcant profesor al României interbelice, Nae Ionescu este pe parcursul vieții sale un militant acerb al ortodoxismului și al ideologiei de dreapta iar apropierea în mod expres mai ales în ultimii ani de viață de legionari are repercusiuni în ceea ce privește imaginea sa de după moarte, amplasată într-un univers dominat de parsivitatea și violența ideologiilor de stânga.

Nae Ionescu este genul de persoană care se opune oricărei înrolări, oricărui tip de înrobire. Stilul libertin care îl caracterizează reiese mai cu seamă din scrierile sale realiste. Cu toate acestea, ceea ce îl apropie de Garda de Fier sunt ideile sale pro antidemocrație, idei pe care le expune în conferințele ținute în perioada când este închis în lagărul din Miercurea – Ciuc, din mai, 1938, conferințe cunoscute sub numele “Fenomenul legionar”.

“Iubirea” lui Nae Ionescu în sens creștinesc

Înțelesul spiritual al iubirii este cel mai bine evidențiat în “Curs de Metafizică” al lui Nae Ionescu și, în mod expres, în capitolul al XIII-lea, unde filosoful vorbește despre dragoste ca fiind o modalitate tainică de cunoaștere. Cele mai subliniate aspecte reliefate sunt cele legate de ideea conform căreia iubirea este cel mai reprezentativ mijloc de cunoaștere și că funcția principală a iubirii este cu precădere cunoașterea în defavoarea acțiunii. În capitolul al XIV-lea filosoful continuă discuția despre iubire însă pleacă de la o afirmație potrivit căreia sensul termenului de iubire este distorsionat de creștinism. Această susținere se bazează pe faptul că iubirea nu se regăsește în termenul “cunoaștere” ci în termenul “acțiune” ceea ce conduce către o interpretară falsă a iubirii.

Mărturisitor al creștinismului estic și apologist desăvârșit al ortodoxiei, Nae Ionescu nu ezită să se înfățișeze astfel și în fața studenților și să-și evidențieze adeziunea creștină și convingerile. Studenții ce îl au ca mentor la cursurile de filosofia religiei, logică, teoria cunoștinței și metafizică rămân cu ideea că întotdeauna trebuie să verifice ei înșiși orice problemă, să se implice, nu să aștepte totul de-a gata. (ideea este apropiată de concepția de astăzi din domeniul jurnalismului conform căreia o informație trebuie verificată din cel puțin trei surse).

Nae Ionescu își bazează întregul sistem filozofic pe adevărurile creștine axându-se în analizele sale pe religia ortodoxă și valorile naționale. Filosoful face din teoria ortodoxă estică un univers pe care fundamentează un tip de metafizică sistematică ce poate fi predat în universitățile moderne. Raportarea cursurilor sale de metafizică la chestiunea creștină se referă cu precădere la susținerea creștinismului. Și temele principale ale gândirii omenești sunt relevate în metafizica filosofului în cursuri precum “Cursul de filosofie a religiei” (1924 – 1925), “Tratatul de Metafizică” (1936 – 1937), etc. Interesante pentru Nae Ionescu sunt teme precum suferința, Dumnezeu, știința, condiția originară a individului, rațiunea, sfințenia, intelectul, metafizică, Biserica creștină, iubirea ca rezolvare metafizică, conștiința, națiunea, libertatea, actul religios, spațiul, trăirea, timpul, cunoașterea, existența, substanța, ființa, magia, moartea, etc.

Subcap. I.3: Nae Ionescu în conștiința contemporanilor

Datorită aportului pe care Nae Ionescu îl are în ceea ce privește educarea generației interbelice românești, imaginea sa în conștiința contemporanilor săi este cea a unui făuritor al unei noi gândiri, al unei noi modalități de a percepe lucrurile: fără a urma modele, fără vreo fixație pentru o anumită filosofie.

Pentru că se ocupă de grafologie, pentru că scrie despre teatru, cronici dramatice și cinema, Nae Ionescu dă dovadă de multilateralitate în cunoștințe. De diversitatea în atitudine se poate vorbi și făcând referire la modul în care tratează scrierea, propriu-zis: se opune ritmului și tonului epocii, înființează și desființează idei primite de-a gata, iluzii sau prejudecăți. Nae Ionescu îi învață pe contemporanii săi noi abordări, noi modalități de căutare și reliefare a adevărului, fără a le dicta, fără a le impune, ci doar dându-le repere, direcționându-i și determinându-i să ia decizii de unii singuri fără a avea modele pe care să le urmeze cu strictețe. Conform lui Mircea Eliade ceea ce se aude de la Nae Ionescu este întotdeauna ceva nou, fără precedent, bine gândit înainte de a fi transmis că informație.

Potrivit lui Petre Țuțea, Nae Ionescu este primul jurnalist care înalță cotidianul la nivel filosofic și, este totodată, “un om care a murit pentru credința lui”.

După Arsavir Acterian, filosoful Ionescu se regăsește în identitatea vorbitorului care reușește să capteze atenția publicului indiferent de modalitatea prin care comunică cu acesta – scris sau vorbit – și reușește, de asemenea să sintetizeze problemele și să rămână în miezul aspectelor discutate cu zâmbetul pe buze și cu doza de umor necesară.

Despre Nae Ionescu Nicu Steindhart susține că se implică în totalitate în dilemele pe care le întâlnește și că trăiește cu intensitate problemele prin care trece provocând dependență de cultură și emanând afecțiune celor din preajma lui. Din aceeași perspectivă, pentru Ionescu cultura este definitorie și stă la baza modalităților de a trăi.

Vasile Băncilă încadrează individualitatea lui Nae Ionescu într-o lume nenuantata, ce urmărește doar modele și exemple. Scopul acestei încadrări este de a sublinia unicitatea personalității Ionescu în ceea ce privește “coerența religioasă”, iubirea pentru aventură dramatică și “strălucirea artistică” într-un univers cu caractere fade, lipsite de curajul de a gândi fără influențe și de vivacitatea care îl caracterizează pe Nae Ionescu.

Din punctul de vedere al lui Mihail Sebastian, Nae Ionescu este cel ce prelucrează conștiințe și oferă prin scrierile sale lămuriri ale unor lucruri care, în primă instanță, par neclare. De asemenea este văzut sub forma omului analitic pregătit oricând să înțeleagă umbrele și îndoielile indivizilor din jurul său. În spatele acestor jocuri ale minții, Nae Ionescu este considerat de același Sebastian un individ întotdeauna zbuciumat, aflat între limitele întrebărilor existențiale pe care acesta și le pune.

În perspectiva lui Emil Cioran, filosoful Nae Ionescu se identifică în cei pe care îi instruiește din punct de vedere cultural dar și reciproca, cei instruiți regăsesc părți din ei în ceea ce reprezintă Nae Ionescu.

Potrivit lui Virgil Ierunca, prin filtrul lui Nae Ionescu ziaristica se transformă din senzațional în necesar, faptele devin pilde, catedra se identifică într-un loc sacru. Mai exact, este vorba despre o metamorfoză a împrejurărilor ce are loc în proximitatea filosofului Nae Ionescu.

Mircea Eliade, un alt contemporan al lui Nae Ionescu, vede în filosof un militant al ideii că omul să fie el însuși și totodată un adjuvant în înțelegerea legilor realității de către cei ce îl înconjoară prin utilizarea unor termeni cât mai accesibili tuturor.

Nae Ionescu spunea: „Mâine mă veți depăși pe mine, chiar aveți datoria să mă depășiți, întrucât sunteți vii și întrucât eu trebuie să ajung la soluția absolută a felului meu de a o vedea și trebuie să mor deci înaintea d-voastre (…) Eu sparg un tipar vechi, care tindea oarecum să oprime viața și ridic zăgazul realității, pentru ca, așezându-vă dumneavoastră în curgerea ei, să ajungeți la țărmul care vă este propriu”.

Cap. II: Concepția politică a lui Nae Ionescu

În secțiunea “Care este aspectul politic al mentalității instituite prin Renaștere?” din Conferința a III-a a lui Nae Ionescu, apărută în 1938, filosoful subliniază, în primă instanță, noile forme politice apărute. Pe atunci acestea erau legionarismul, fascismul și hitlerismul. Autorul susține că atât hitlerismul cât și fascismul au la bază națiunea, în sensul că poporul este socotit a fi o unitate. Cu alte cuvinte, întregul popor echivalează cu individul în sine (asociere ce conduce spre ideea “toți pentru unul și unul pentru toți”). Astfel explică și termenul de “totalitar”: identificarea completă a individului cu colectivitatea. În politica contemporană conform lui Nae Ionescu colectivitatea este însă cea care ia decizii iar individul este cel care se supune și îi îndeplinește normele. Altfel spus, interesele colectivității primează în fața intereselor individului.

Accepțiunea politică a lui Nae Ionescu pe tot parcursul perioadei interbelice se identifică într-o constantă valoroasă sub numele de poziționare antidemocratică. Lumea modernă se simte în perioada respectivă permanent amenințată de ceea ce reprezintă democrația.

„Întreaga acțiune ideologică și politică a lui Nae Ionescu a stat sub semnul unui «nu» inflexibil, intransigent față de modernizarea politică declanșată în Occident încă din secolul al XVII-lea (prin impunerea monarhiei constituționale și prin afirmarea filosofiei politice a drepturilor omului) și ajunsă în secolul trecut și în România”

Atitudinea lui Nae Ionescu față de democrație

Calomnierea democrației, atât din punct de vedere teoretic cât și practic, este aspectul principal pe care Nae Ionescu se axează în susținerea discursurilor sale publice cu puternic impact asupra noii generații. Ca niște exemple relevante în acest sens, unde subiectul democrației este unul obsedant și ubicuu, se poate lua în considerare articolul “Naționalismul de import” apărut în 1938 în “Cuvântul” sau articolul “Descartes – părinte al democratismului contemporan”, publicat în 1921 în “Ideea europeană”.

Gândirea politică a lui Nae Ionescu are un progres treptat prin organizarea ideilor cu o raționalitate ideologică și prin dezvoltarea interesului pentru radicalismul politic.

Argumentele lui Nae Ionescu împotriva democrației se regăsesc încă din începuturile publicistice ale filosofului, de la publicarea articolului despre Petre Carp în “Ideea Europeană”, în 1919. Concepția filosofică a autorului se îndreaptă treptat spre o direcție pro-totalitarista.

În ciuda faptului că mai mereu Nae Ionescu neagă, locul democrației este ocupat odată cu anii ’30 de un proiect politic alternativ, totalitar. Aflat la început în ceea ce privește acest proiect, Nae Ionescu se inspiră atât după modelul lui Mussolini cât și după cel al lui Stalin însă nu sunt suficiente. După anul 1933, când Stalin ajunge la putere conținutul proiectului capătă o formă și un nume: totalitarismul de extremă dreaptă.

Subcap. II.1: Discursul politic al lui Nae Ionescu asupra democrației

Tema antidemocratică este cea care stă de la bun început în centrul discursului politic al lui Nae Ionescu. Pentru că filosofului nu îi este foarte clară modalitate în care trebuie să asalteze ordinea politică existență el scoate în fără argumente predominant de extremă stângă. Cu referire la revoluția inevitabilă, Nae Ionescu utilizează teza luptei de clasă ca premisă a izbucnirii războiului.

Discursul său politic este, în primă instanță, unul gândit într-un mod academic și, în același timp, distanțat din punct de vedere politic. Din perspective lui Nae Ionescu, democrația are ca puncte slabe (și totodată sunt și argumente conservatoare) pozitivismul științific, contractualismul, raționalismul și egalitarismul.

Aflat în momentul respectiv la începutul experimentării sale politice, fascismul italian reprezintă un adjuvant prin ideile sale corporatiste pe care Nae Ionescu le încearcă pentru discursul politic.

Individualismul în democrație

Instrumentele pe care Nae Ionescu le folosește în atacul său asupra democrației sunt de două tipuri: unele teoretice, reprezentate de rațiunea de a exista a democrației și altele practice, cu referire la defectele regimului democrat – liberal.

Nae Ionescu ilustrează o simbioză între individualism și democrație creând o interdependență între acestea și merge, totodată pe ideea că datorită popularității de care se bucură, democrația încearcă să modifice realitatea însă care se împotrivește teoriei individualității.

În ceea ce privește multitudinea de victime a doctrinei individualismului, scriitorul îi consideră ca principali culpabili pe filosofii dreptului natural care au emis ideile ce fundamentează ordinea democratică: teza contractului social și a drepturilor naturale. Războiul de idei al lui Nae Ionescu se focalizează asupra mai multor “ținte” împotriva cărora acesta consideră că ar trebui să se lupte: socialismul, individualismul liberal, republicanismul, scientismul, monarhia constituțională, cartezianismul, democrația, etc. În același context, filosoful vorbește despre democrație ca despre o noțiune zadarnică, sterile, în fine, nedorită.

Motivații pro-antidemocratie ale lui Nae Ionescu

Paradoxal concesionării autorului cu privire la accesul mai dezvoltat la cultură în regimul democratic decât în alte tipuri de regimuri, acesta relevă calitatea îndoielnică a acestei culturi pe care o vede ca pe un “instrument tehnic al unei forme de civilizație” și nu ca pe o formă de cultură propriu-zisă. Ideologia este cea care stă la baza credințelor negative ale filosofului. Încă din 1916 Nae Ionescu este déjà sigur de dispariția inevitabilă a ordinii democratice prin considerarea că noile raporturi apărute fac irelevantă noțiunea de democrație.

Repulsia pe care Nae Ionescu o simte față de democrație se transformă în interesul filosofului față de forme politice alternative. Spre exemplu, scriitorul este interesat o bună bucată de vreme de ceea ce reprezintă și se întâmplă în Uniunea Sovietică, mai degrabă decât în Italia fascistă pentru că este de părere că Rusia caută prin modalități uluitoare noi formule de viață.

Sursele acuzelor pe care Nae Ionescu le aduce la adresa democrației nu sunt doar din exterior ci și din interior, mai exact din ceea ce se petrece în România vremurilor respective. Intră aici în discuție responsabilii pe care îi consideră Nae Ionescu ca fiind influențabili în spațiul democratic, “vinovații” pentru trecerea instituțiilor și ideilor democratice în universul românesc: pașoptiștii, pe care îi elimină din patrimoniul cultural român și politic. Din punctul de vedere al lui Nae Ionescu democrația este nefolositoare, ba chiar dăunătoare în sensul că “lichidează” atât cultural cât și economic. În același context este vorba despre înlăturarea de către democrație a specialiștilor și înlocuirea acestora cu oameni politici schimbare ce a condus spre formarea unui “cult al incompetenței”.

Soluția revoluției este acceptată de Nae Ionescu la începutul anilor ’30 din cauza faptului că statul nu se mai potrivește societății din care face parte și din cauza lipsei altor alternative. Unele din motivele îndreptățirii existenței revoluției sunt, mai presus de toate, politicile statului român democratic prin care se dorește dezvoltarea industrială și urbană dar care sunt totuși principalii vinovați în ceea ce privește deficitul bugetar din aria democrației. Direcționarea României spre o dezvoltare occidentală reprezintă pentru Nae Ionescu un act suicidal fără alternative ulterioare de îndreptare.

Subcap. II.2: Proiectul politic al lui Nae Ionescu

Majoritatea nemulțumirilor lui Nae Ionescu pornesc de la democrație. Filosoful încearcă să găsească o alternativă încă de la începuturile sale academice și publicistice iar aceasta se identifică în cele din urmă în proiectul legionar al profesorului. Inițial, proiectul nu este unul fără cusur, pentru că apar deseori contradicții și confuzii însă factura dictatorială radicală este cea predominantă și impozantă a proiectului.

În primă instanță, Nae Ionescu preia o idee care nu se mai promovează în Europa, cea a “monarhiei absolute de drept divin”. Prin acest concept se înțelege că omenirea nu trebuie să aibă decât un singur indicator după care să se orienteze: Dumnezeu. Rămânând în același registru, Nae Ionescu vede monarhia constituțional limitată ca pe un univers în care se cere egalitatea părților în condițiile în care se observă clar inechitatea.

Luând în calcul câteva considerente generale despre conducătorul unei monarhii, regele, se poate lesne afirma că acest tip de conducător, odată intrat în funcțiune face parte din niște realități care îl depășesc ulterior pentru că aceasta încetează să mai fie o simplă persoană. Odată aflat la conducere, regele este văzut de ceilalți ca o entitate superioară, chiar divină ceea ce îl plasează la polul opus față de supușii săi. Considerentele aduse în discuție sunt relevante în sensul scoaterii în evidență a ecuației politice în care se plasează Nae Ionescu. Filosoful este adept al carlismului ceea ce îl ajută în apariția viitoarelor considerații și ideologii filosofice.

Nae Ionescu, susținător al monarhiei absolute

Clauza acordării de drepturi tuturor cetățenilor indiferent de naționalitatea lor, din Constituția anului 1923 constituie pentru Nae Ionescu un act impropriu în condițiile în care el militează pentru dictatura regelui, pentru formula monarhiei absolute.

Există o similitudine și chiar sunt echivalente în această perioadă absolutismul monarhic și dictatura regală însă rămân indicatori ai faptului că Nae Ionescu are ceva mai multe așteptări de la dictatură decât de la monarhism.

Gânditor politic de extremă dreaptă, Nae Ionescu este un susținător al tradiției europene radical – conservatoare. Filosoful nu este satisfăcut de soluția dictaturii monarhice decât circumstanțial ba mai mult echivalează această soluție cu o confirmare a proceselor politice totalitare europene. Atitudinea lui Nae Ionescu față de dictatura maselor este una de echidistanță, în condițiile în care este constrâns de transformarea structurală a erei istorice respective.

Într-o perioadă mai târzie, filosoful descoperă că monarhiile pot intra în perioade lungi de criză și că dispar în aceste perioade din grația divină. Astfel, Dumnezeu se înfățișează națiunii cu ajutorul unei “căpetenii” ce ține loc monarhului și între care există diferențe în funcție de modul în care căpetenia este recunoscută din punct de vedere social. Cu alte cuvinte, această “căpetenie” este forma monahală a conducătorului pe care o găsesc masele pentru a-i suplini lipsa. În acest sens, Nae Ionescu îi folosește pe Mussolini și pe Hitler ca fiind două exemple relevante în ceea ce privește operațiunile de succes ale națiunilor. Regimul dictatorial, în concepția lui Nae Ionescu, are parte de suport dinspre mulțime ceea ce conduce la ideea că dictatura este de prisos. Filosoful ia în considerare regimul național – socialist ca un tip de regim care nu face parte nici din spațiul dictatorial dar nici din spațiul democratic.

Nae Ionescu susține ideea conforma căreia fiind complet de acord cu națiunea, “căpetenia” nu poate comite erori întrucât aceasta se identifică cu națiunea până în acel punct în care nu mai este recognoscibil dacă națiunea reprezintă rezultatul “căpeteniei” sau dacă aceasta reprezintă rezultatul națiunii.

De faptul că o așezare ierarhică și organică a statului care să presupună simultan și un regim parlamentar nu poate fi proiectată, Nae Ionescu este conștient pe toată perioada activității sale. Tot ceea ce ține de aspectul liberal al unei democrații, respectiv parlamentarismul și partidele politice sunt considerate contrare mersului istoriei. Nae Ionescu percepe dispariția partidelor ca un semnal al începerii dezvoltării omenirii. Pentru a nu fi greșit înțeles de contemporanii săi Nae Ionescu menționează cu precauție la începutul celui de-al treilea deceniu, ca instaurarea noului regim determină dispariția partidelor și nu reciprocă.

Concepții ale lui Nae Ionescu despre “partid”

Cu toate că Nae Ionescu poate fi considerat un conservator, acesta se arată a fi un defensiv al revoluțiilor totalitare, cel puțin a celor la care a luat parte. În unele din articolele sale, filosoful pledează chiar și pentru patronările excesive cum ar fi cea a lui Hitler. În concepția lui Nae Ionescu, semnificația unui partid se rezumă la o formă de “absolut”, mai exact la ideea conform căreia un partid își dorește puterea totală, motiv pentru care acționează în acest sens.

Noțiunea de partid politic observată în stilul lui Nae Ionescu este una primitivă, latentă cauzată de lipsa luptei politice, în aceeași măsură cu abordarea modalităților de concurență electorală. Ca sinonim al partidului, în condițiile aduse în discuție anterior este scos în evidență termenul de “clan”, întrucât partidul recunoaște existența celorlalte formațiuni și dorește, totodată, distrugerea lor. Astfel, odată ce distrugerea este pusă în aplicare, partidul devine unicul reprezentant al națiunii ceea ce conduce la ideea impunerii acestuia față de celelalte entități.

Filosofia politică a lui Nae Ionescu susține că în cele din urmă partidul ajunge să se autodistrugă, astfel, națiunea recuperându-și independența amenințată de lupta dintre partide. Însă, până în acel moment, partidele se află sub amenințarea de a alterna democratic la guvernare. Conform lui Nae Ionescu schimbarea la guvernarea partidelor este interzisă și chiar total opusă facturii politice, partidelor politice și a politicului.

Soluții politice din partea lui Nae Ionescu

Odată cu victoria revoluționară, Nae Ionescu consideră că politică își pierde sensul. Din cauza rivalității permanente existente între națiuni, filosoful apreciază că atât în Italia cât și în Germania și Rusia, noțiunea de “politică” nu mai există. În același context, este subliniată superioritatea pe care și-o descoperă națiunea ulterior dezrobirii prin revoluția totalitară și militarea pentru o delimitare identitară. Nae Ionescu dorește întărirea specificului național, epurarea națiunii române și distanțarea influențelor străine iar în acest sens militează pentru renunțarea României la suprastructura europeano – capitalistă. Filosoful este de părere că distanțarea României față de Occident reprezintă o cale de vindecare și ulterior de revigorare și de redirecționare spre drumul cel potrivit.

Nae Ionescu vine cu niște soluții politice sub aspectul formării unei națiuni românești de origine țărănească, despărțirii României de politica mondială, luării în calcul a realităților românești și, nu în ultimă instanță, reducerii standardelor de viață la nivelul acestor realități.

Postulatul filosofiei absolutiste a lui Nae Ionescu este echivalent cu visul totalitar al filosofului. Acesta vede războiul ca pe o imagine a existenței împlinite. El pledează pentru un stil de viață sub egida violenței și a elogierii susținând că un popor nu poate fi decât războinic sau pasiv (care presupune căderea în sclavie), neexistând o cale de mijloc, pentru că dezvoltarea agresivă a unei națiuni îi garantează păstrarea și evoluția identității.

Nae Ionescu vede în expansiunea războinică a unei națiuni o modalitate de a îndeplini o misiune dumnezeiască. Profesorul apelează la ideea naționalizării Lui Dumnezeu ca la un argument pentru vitalizarea naționalistă sub pretextul că imperialismul se identifică în dorința Lui Dumnezeu. Astfel, realizarea spirituală a Lui Dumnezeu este o ocazie unică pentru națiune și o acțiune motivată de Nae Ionescu prin interesul unidirecțional doar pentru Dumnezeu și nu pentru cei care “îl crează” într-o formă sau alta. Filosoful le propune contemporanilor săi acceptarea Unui Dumnezeu românizat, puternic, lipsit de orice element de metafizic, Un Dumnezeu pe care el însuși îl acceptă ca fiind Tatăl universului totalitar pe care filosoful și-l imaginează.

Filosofia politică a lui Nae Ionescu nu este unică pentru că în secolul anterior Titu Maiorescu are aceeași concepție pe care o utilizează în studiul său “În contra direcției de astăzi în cultura română” prin care este subliniată teoria formelor fără fond. Ulterior unui stagiu de câțiva ani în Germania (între 1916 – 1919) Nae Ionescu își afirmă teoria “realității organice” însă luând în calcul faptul că Nicolae Iorga a ieșit în evidență prin ilustrarea curentului cultural semănătorist la începutul secolului prin niște concepte similare concluzia poate duce la ipoteză conform căreia Nae Ionescu nu face altceva decât să reia o filosofie de gândire cu un trecut și cu o notorietate semnificative.

Nae Ionescu este susținător al unei filosofii politice al cărei fundament este reprezentant de universul social unde indivizii sunt total dependenți de întreg. În interiorul unei structuri sociale, individul trebuie mereu să se adapteze și este implicit “înghițit” de esența structurii, în sine.

Interpretarea realității sociale pornește de la Nae Ionescu din momentul în care acesta asociază neortodoxia unui individ cu lipsa spiritului românesc a individului respectiv sau, cu alte cuvinte, cu “a nu fi român”. Ca o exemplificare, este de remarcat opinia filosofului în ceea ce privește naționalitatea evreică, etnie minoritară în România căreia nu îi găsește un loc în “românism”. De asemenea, scriitorul consideră că “a fi un bun român” este inferior lui “a fi român” sau are implicații mai puține, din punct de vedere spiritual sau/și etnic.

I. C. Brătianu este un exemplu concret care din perspectiva lui Nae Ionescu nu se poate numi român. Argumentarea de la baza acestei credințe constă în acțiunile pe care liderul liberal le întreprinde în ceea ce privește modernizarea politică a României care, conform filosofului Ionescu încalcă realitățile organice românești.

“Colectivul” și “elita” din perspectiva lui Nae Ionescu

Nae Ionescu numește structura în care individul există, “colectiv”. Filosoful vede colectivul ca o simbioză între componentele acestuia (respectiv, între indivizi). Logicianul vorbește de colective precum națiunea sau poporul care asupra indivizilor au un efect subordonator.

În viziunea lui Nae Ionescu politica este văzută ca reprezentând apanajul unei elite pentru că în interiorul unui colectiv politica reprezenta “funcțiunea nației” nu o caracteristică a fiecărui individ în parte. O colectivitate este obligată să respecte și să îndeplinească o hotărâre politică din simplul considerent că aleșii special pentru a hotărî politic au optat pentru întreprinderea unor decizii pe care ceilalți trebuie să le execute (din considerentul că acești aleși sunt cei mai eficienți în luarea deciziilor de această factură). Potrivit lui Nae Ionescu elita hotărâtoare actioneazea după bunul plac indiferent de duritatea sau cruzimea modalității prin care o fac, pe baza ideii că cei ce trebuie să execute deciziile lor nu au niciun drept de veto, nu au un cuvânt de spus sau o altă alternativă în afara celor impusă de ei. Prin rememorarea unei părți din istorie, filosoful relevă desconsiderația pe care o are față de elită: “Va trebui să subliniem faptul destul de ciudat că toți marii așezători de țară au fost lipsiți de dragostea și aplauzele mulțimii. Așa Bismarck și Richelieu, așa Petru cel Mare și Ludovic al XI-lea, așa Cromwell și Stalin. E firesc. Căci toți acești oameni nu au căutat aplauzele mulțimii, ci binele mulțimii. A fost deci în toată atitudinea lor un efort care mergea către ființa întreagă a colectivității și care tocmai pentru aceasta calcă prea des în picioare necazurile și poftele individuale, care, de fapt, nici nu se suprapun cu marile nevoi ale națiunii”.

Din articolele sale, se deduce că logicianul Nae Ionescu vorbește despre politică folosind noțiuni legate de adevăr care epuizează realitatea în toate formele ei și care nu acceptă replica: “Noi exprimăm o realitate: realitatea românească”.

Profesorul are întotdeauna în vedere în analizele sale adevărul absolut, de aceea credințele sale politice sunt fără “ruptură”. În concluzie, bazele sale politice sunt autoritatea politică absolută, esențialismul, adevărul absolut și elitismul ce constituie, de altfel, fundația oricărei ideologii totalitare.

Subcap. II.3: Omul politic în viziunea lui Nae Ionescu

Concepția lui Nae Ionescu în ceea ce privește rolurile partidelor politice este că acestea trebuie să presupună descoperirea unor formule politice care să garanteze națiunii un randament maxim. Cu alte cuvinte, “Partidele politice au datoria de a găsi în cadrul unui sistem care le definește ființa, soluțiile tehnice cele mai potrivite la diversele probleme care se pun spre rezolvare”.

Cu scopul de a găsi rezolvări de guvernare și de a separa problemele, teoriile pe care Nae Ionescu le elaborează sunt, de cele mai multe ori, paradoxale în încercarea de a reflecta asupra realităților politice. Când vine vorba de oamenii din politică, Nae Ionescu susține limitarea oamenilor politici până acolo unde inteligența le permite să se manifeste (situație analog cu “nu te întinde mai mult decât îți e plapuma”) până în acel punct în care nu e nevoie de forțarea lucrurilor pentru rezolvarea unor situații. Filosoful găsește ca motive de tulburare și de conflict două defecte ale oamenilor politici: dorința de a avea și predispoziția spre a controla (respectiv spiritul de a poseda și spiritual de a conduce).

Abilități ale omului politic

Pentru că și omul politic este una din entitățile care stă la baza analizelor lui Nae Ionescu, filosoful stabilește un cod deontologic al reprezentantului politic care are ca fundamente următoarele deziderate politice:

Omul politic înțelege misiunea sa ca pe o responsabilitate socială și nu doar ca pe o șansă individuală;

Omul politic pune moralitatea la baza inițiativei și faptelor sale;

Omul politic respectă principiile democrației;

Omul politic are competența necesară, recunoaște și respectă competența altora în exercițiul actului politic;

Omul politic nu transformă poziția pe care o deține într-o sursă de privilegii;

Omul politic poartă răspunderea faptelor sale atât față de cei care l-au ales, cât și față de propria conștiință;

Omul politic acceptă un moment când trebuie să se retragă pentru a lăsa locul altora mai tineri;

Omul politic crede în valorile naționale și le promovează în plan internațional.

Realismul cu care Nae Ionescu privește omul politic este fundamentat pe abilitatea de a păstra și de a îndeplini promisiunile, de a acționa și de a utiliza puterea nu ca țel ci ca modalitate de lucru. A avea putere, pentru un om politic ar trebui să semnifice a aduce aportul la rezolvarea problemelor națiunii nicidecum la îndeplinirea propriilor obiective sau la etalarea propriilor orgolii.

Nae Ionescu este unul din acei oameni ai culturii care a fundamentat doctrinele politice utilizând religia și care cu toate că susține până la capăt ortodoxia se arată obiectiv în ceea ce privește simbioza dintre statul român (un organism politic modern) și Biserica Ortodoxă (care identifică ortodoxia cu națiunea românească).

Antidemocrat convins, Nae Ionescu scrie o multitudine de articole pe subiectul crizei partidelor politice și, totodată critică în mod repetat oamenii politici și partidele democratice. Filosoful nu concepe noțiunile de “stânga” și “dreapta” pentru folosire în scopul sublinierii pozițiilor mișcărilor sociale, a oamenilor politici români sau a partidelor politice. Soarta națiunii romaesti în a cărui autenticitate a crezut cu îndârjire și perseverența cu care s-a aplecat asupra analizei meticuloase a problemelor istorice fac din Nae Ionescu unul din cei mai reprezentativi gânditori politici ai vremii.

Cap. III: Nae Ionescu și fenomenul legionar

Caracterul complex al filosofului Nae Ionescu și liantul dintre el și Mișcarea Legionară ridică multe întrebări celor care îi cunosc și persoana care este și modul de viață sub care apare caracterizat.

În conferințele pe care Nae Ionescu le susține cu tema centrală fenomenul legionar, acesta vorbește în mod expres și despre adevăr: “Adevărul pe care eu îl găsesc cu rațiunea, Căpitanul îl spune cu intuiția și dacă adevărul rațiunii este mai precis, adevărul intuiției este mult mai amplu”.

Cele patru conferințe susținute de Nae Ionescu în fața legionarilor, în luna mai a anului 1938, sunt realizate în perioada în care filosoful se află în lagărul din Miercurea – Ciuc. Ulterior, acestea sunt publicate în “Buletinul informativ” (între august – sepptembrie, 1940) și sunt transmise pentru legionarii refugiați în Germania. Principalele aspecte pe care logicianul îl ia în discuție este cel legat de problemele generale în explicarea fenomenului legionar.

A fi sau a nu fi ideolog legionar

Filosoful consideră că tendința statului român de a se îndrepta spre europenism și progress este zadarnică. În ideologia legionară, acest “tradiționalism al înapoierii” are legături cu naționalismul agresiv, dușmănos și neîngăduitor. În spațiul politic acest curent are la bază legionarii care susțin că ei sunt cei care personifică unica mișcare spirituală veritabilă românească.

De-a lungul activității sale, oamenii politici își pun întrebarea dacă Nae Ionescu este sau nu teoreticianul legionarilor. Această ipoteză reiese după o serie de întâmplări mai mult sau mai puțin accidentale: inițierea prin ziarul “Cuvântul” a unei propagande legionare, arestarea pentru legionarism, internarea în lagăr împreună cu legionarii cărora le ține prelegeri despre fenomenul legionar sau posibilitatea ca Nae Ionescu să fi fost ucis din cauza inexorabiltatii gardismului său.

Dacă este sau nu, nu reprezintă un fapt concret însă Nae Ionescu este cel puțin considerat de către istorici ideologul legionarilor peste faptul că acesta fusese, în primă instanță carlist și țărănist. Ei văd în Nae Ionaescu o personalitate care nu caută spații de confort ci caută să găsească remedii împotriva “bolii politicianismului”. Printre legionari există și unii care contestă calitatea de teeoretician al legionarilor. Horia Stamatu este unul dintre aceștia, care în 1971 redacta într-o revistă românească din Pittsburgh că “Nae Ionescu n-a fost nici un fel de ideolog și nici teoretician și atât ideologia cât și teoria erau primejdii ale gândirii de care îi învăța pe tineri cum să se ferească”. Nici Mircea Vulcănescu nu se situează mai departe de ideea că Nae Ionescu nu are nimic în comun cu mișcarea legionară: “Încadrarea desăvârșită, cu rezonanțe etice, unei mișcări sociale nu se potrivește stilului lui Nae Ionescu. Întrebarea dacă acesta își va fi păstrat independența de judecată, ori dacă s-a legat definitiv, rămâne discutabilă”.

Subcap. III.1: Legionarismul, fenomen de extremă dreaptă

Începutul anilor ’20 este reprezentativ pentru apariția unei mișcări radicale, de dreapta. Baza acestei apariții constă în dizolvarea Partidului Conservator, unicul reprezentant veritabil al orientării de dreapta în spațiul politic românesc și al ideilor naționaliste promovate în interiorul curentului gândirist. Apariția în 1922 a mișcării radicale constituie pe plan extern un răspuns al succeselor bolșevismului și o continuitate în România a ideologiei fasciste iar pe plan intern o contrare la adresa înființării Partidului Comunist (1921).

Anul 1923 este acela în care Alexandru Ioan Cuza înființează Liga Apărării Național Creștine (L.A.N.C.), o structură politică alcătuită din mai multe pături sociale: țărănimea, micii burghezi, studențimea, intelectualitatea și preoțimea ortodoxă. Pe lângă aceste pături sociale componente mai sunt și “lăncierii”, structura parlamentară. În interiorul L.A.N.C. Corneliu Zelea Codreanu înființează în 1927 “Legiunea Arhanghelului Mihail”, cu un conducător drept “căpitan” și cu membri sub forma “legionarilor”. Structura își schimbă numele ulterior în “Garda de Fier” care în 1933 are mai mult de 280.000. Ulterior, după ce este interzisă din cauza formelor sale extremiste de manifestare și a programelor de către I. G. Ducă, pentru care este împușcat în 1934 de către legionari, structura politică apare sub numele de Partidul “Totul pentru țară” și, în instanță finală de “Mișcarea Legionară”.

“În condițiile enormei presiuni externe – legate de pregătirea celui de-al doilea război mondial – și interne – provocate de conflicte tot mai acerbe pentru putere – Carol al II-lea instaurează la începutul anului 1938 un regim monarhic autoritar”.

Legionarismul, de dreapta

Împreună cu alți 13 membri ai structurii sale politice, Corneliu Zelea Codreanu este întemnițat și asasinat între 29 – 30 noiembrie 1938. Ulterior asasinării acestuia, la conducere intră Horia Sima, spirit de o cruzime crasă.

După septembrie 1940, când are loc abdicarea lui Carol al II-lea legionarii îi asasinează pe economistul Virgil Madgearu și pe filosoful Nicolae Iorga.

Mai târziu, generalul Ion Antonescu decide că Garda de Fier să dispară din viața publică și astfel poruncește destrămarea poliției legionare și instaurează pedeapsa cu moartea împotriva conducătorilor Legiunii. După intervenția armatei, ordonată de general, ce determină rebeliunea legionară Garda de Fier dispare în primă instanță politic pentru ca mai apoi să dispară defintiv și din viața socială din cauza condamnărilor și alungării celor mai mulți dintre componenții legionari.

Motivările ideii conform căreia legionarismul aparține dreptei sunt regăsite în defintiiile a ceea ce înseamnă rolul conducătorului, naționalismul, cultul față de tradiție, elitismul, apelul la morală, mesianismul, contrarea bolșevismului, prin simțul orientării și al ierarhiei, etc.

Există, totuși și câteva concepte prin care fenomenul legionar nu este de dreapta. Se poate menționa aici de colectivism, anticapitalism, antidemocratism, antiindividualism sau antiliberalism.

Toate aceste aspecte legate de încadrarea sau, dimpotrivă, neîncadrarea legionarismului în dreapta relevă că Garda de Fier reprezintă un fenomen politic și ideologic complex greu de mărginit între anumite limite.

Spre deosebire de legionarii italieni, cei români au un fundament teologic în tot ceea ce întreprind acesta fiind, în esență, sursa de bază a gândirii legionare. Componenta radicală a acestui fundament are la temelie lozinca “purificați prin moarte”.

Sub forma unui fals fascism, legionarismul presupune existența unei națiuni imaculate, pure din punct de vedere etnic: “Noi nu suntem antisemiți pentru faptul că locurile noastre sunt ocupate de alții și pentru aceasta, dar nu este principalul. În corpul viu al unei nații se introduce un alt corp, care vine să falsifice sensul culturii în viața spirituală”.

Tema apartenenței extremismului de tip legionar la filosofia dreptei, a fost una pe care s-a pus accent, pornind de la formula nietzcheană a „omului nou”. În concepția legionară, portretul „omului nou” este: intransigent, integru, ascet, disciplinat, egal cu ceilalți, fără interese și proprietate personală, patriot înflăcărat, neindividualist. Viitoarea societate gândită de Corneliu Zelea Codreanu este una a „socialismului arhanghelic”, fără clase sociale, compactă ideologic, fără averi, fără privilegii, colectivistă, egalitară, în care avuția să aparțină tuturor. Și comuniștii și legionarii elogiază dictatura partidului de mase.

Prin raportare la cele două ideologii, legionarismul și comunismul, se poate susține că deși nu au aceleași scopuri, prioritățile sunt identice iar comportamentul totalitar, metodele și atitudinea sunt comune dar există și unele distincții: “În definitiv, deosebirea dintre cele două direcții rezidă, pe de-o parte, în împrejurarea că legionarii, prin contrast cu comuniștii, invocau permanent învățătura creștină, iar a doua că sugerau (cel puțin în plan teoretic), că sunt promotorii unei evoluții și ai unei revoluții. Ar mai fi de completat în continuarea paralelismului că legionarii au fost naționaliști, față de comuniștii care se considerau internaționaliști și că unii erau xenofobi, iar ceilalți nu.”

Mișcarea legionară nu este lipsită de cusur în sensul că utilizarea forței și antisemitismul determină încadrarea fenomenului legionar într-unul de extremă dreaptă:” Antisemitismul, ca ostilitate față de evrei, a fost și este una dintre ideile, atitudinile și comportamentele cele mai critice față de Mișcarea Legionară. Atât Eugen Weber cât și Francisco Veiga se referă destul de mult la antisemitismul legionar, ajungând aproape acolo încât să considere acest element ca fiind baza ideologiei legionare”.

În anii în care se naște Mișcarea Legionară, antisemitismul este un dat existențial în zona ei de origine. El este legat de anumite inegalități reale, defavorabile românilor. Ulterior, antisemitismul se convertește în agresivitate și crimă, după 1938, când Corneliu Zelea Codreanu este închis. Această evoluție negativă este pusă de o parte din legionari pe seama lui Horia Sima.

Deseori, legionarismul este considerat un sinonim al agresivității, violenței și atentatului. Conform moralității creștine, violența nu este justificată în nici un fel. Dar, din punct de vedere politic, ea este privită altfel.

În eseul lui “Politică, o vocație și o profesie”, Max Weber dezvălui relația intimă existentă între politică și violență. El face acest lucru, mai întâi de toate, definind statul în termenii monopolului asupra legitimității folosirii violenței și, în al doilea rând, în termenii rolului ce îi revine politicianului de a face față constrângerii și, totodată, de a o folosi.

“În România anilor `20 – `30, actele de violență ale unor legionari (de pildă împușcarea lui Manciu de către Corneliu Zelea Codreanu) au fost privite ca acte de dreptate față de brutalitățile la care au fost supuși legionarii. Împușcarea lui Vernichescu de către Moța a fost interpretată ca o pedeapsă a unei trădări, considerată ca o trăsătură ce trebuie eradicată din comportamentul românilor”

Legiunea nu cere un program, ci oameni. Aflată la guvernare, când este nevoie de o acțiune pozitivă, ea nu are nici program și nici oameni capabili de a elabora vreunul.

“În funcțiile oficiale, extremiștii radicali trebuie să devină, dacă nu mai moderați, cel puțin mai constructivi, iar dacă nu fac asta, dispar. Legionarii au ales ultimă alternativă, mai puțin din principiu și mai mult din necesitate. Așa erau ei. Dacă ar fi fost altfel, ei nu ar fi ajuns de la bun început; n-ar fi făcut ceea ce au făcut, n-ar fi suferit ceea ce au suferit. Dar, o dată ajunși la putere, cu foarte puține excepții, lor le-au lipsit calitățile necesare de a o utiliza în chip folositor. Ei au eșuat. Și au pierdut”.

Subcap. III.2: Apropierea lui Nae Ionescu de fenomenul legionar

Hotărârea lui Nae Ionescu de a se afla în proximitatea Mișcării Legionare i-a crescut notorietatea în sens pozitiv atât între studenții săi cât și în opinia publică românească, în genere.

Apropierea efectivă a profesorului Nae Ionescu de Mișcarea Legionară se petrece în toamna anului 1933. Însă Nae Ionescu nu se mai înregimentează ca membru activ în această mișcare.

Sprijinul moral, politic și ideologic acordat de Nae Ionescu Mișcării Legionare, îi sporește mult prestigiul. Cu timpul, acesta devine exponentul ideologic al Mișcării Legionare, sfătuind-o, încurajând-o și, uneori, îndrumând-o. Nae Ionescu și cercul său contribuie la „spiritualizarea” legionarismului, aducându-i sub steaguri tineri intelectuali, foști studenți ai săi. „Cuvântul” îmbrățișează cauza legionarilor cu o însuflețire subită. În realitate, decizia lui Nae Ionescu de a se apropia de legionarism nu este deloc întâmplătoare, nemotivată, surprinzătoare.

” Nae Ionescu nu trebuia să facă prea multe concesii, prea multe compromisuri pentru apropierea de legionarism. Profesorul de filosofia religiei, adeptul fără rezerve al ortodoxiei, Nae Ionescu găsea în legionarism una dintre propriile sale convingeri. Nu-i mai rămânea decât să se alăture Legiunii, nu să se convertească”.

Nae Ionescu și contemporanii

Apropierea lui Nae Ionescu de legionari ridică foarte multe controverse. Nae Ionescu fusese înainte anarhist, cu vederi de stânga, țărănist – partid considerat și el de centru-stânga. Înainte de a fi o organizație politică, Legiunea este o mișcare spirituală. Legiunea a fost obligată să accepte forme instituționalizate de manifestare, democratice (pe care nu le agreează), pentru a se putea manifesta, pentru a putea exista legal.

Prin referire la rolul și locul lui Nae Ionescu în Legiune, Horia Sima scrie în Antologie legionară: „Când Nae Ionescu s-a întâlnit cu Mișcarea, el a descoperit în ea instrumentul de expresiune a acelor structuri pe plan politic și istoric, structuri pe care le elaborase cu anticipație în interiorul său. Mediul legionar i s-a părut familiar, pentru că nu reprezenta altceva decât proiecția în domeniul acțiunii practice a propriei filosofii”.

“Nae Ionescu consideră că pe plan social, cei mai mari sorți de izbândă îi are biserica și aceasta pentru că statul, dovedindu-se deficient față de realitățile poporului, nu putea asigura echilibrul spiritual al poporului, iar singura în măsură să reconstituie acest echilibru era biserica.”

Latura intelectuală a mișcării are contacte permanente cu Nae Ionescu, se sfătuiește mereu cu el, îi cere teme de reflecție și de luptă. Între etosul lui Nae Ionescu și al lui Codreanu este o deosebire cardinală, poate chiar una de substanță. Nae Ionescu este o fire contemplativă, de artist, cu o inteligență realistă, ascuțită, care pătrunde toate cutele unei probleme controversate, spre a-i desluși structura. Ceea ce domină la el, asupra voinței de a face bine, este curiozitatea, dorința de a ști, de a face lumină. Corneliu Zelea Codreanu este o fire intuitivă, practică, o natură credincioasă, fanatică, aplecată spre făptuire, cu o orientare fundamental etică, dominată în toate de problema normei de purtare, care merge direct la țintă.

Contactul dintre Nae Ionescu și Carol al II-lea nu poate fi decât acela dintre un gânditor politic și un politician: „Opoziția sa față de politica regelui devenise manifestă și se accentua de la o zi la alta. De o bună bucată de vreme, Carol al II-lea nici nu-l asculta. În articolele sale din „Cuvântul” Nae Ionescu nu contenea să atace, cu politețe, dar într-o manieră evidentă, politica regală”.

În aceste condiții, influențat și de anumite idei identice cu cele ale legionarilor, Nae Ionescu pune ziarul „Cuvântul” la dispoziția Legiunii, rămasă fără publicație în urma interzicerii acesteia, după asasinarea lui I.G. Ducă și scoaterea, de trei ori consecutiv, a Gărzii de Fier, în afara legii. Este astfel vizibilă metamorfozarea ziarului „Cuvântul” din oficios al Palatului în publicație la dispoziția legionarilor.

Odată câștigat de ideile Legiunii, Nae Ionescu devine un adept convins al acesteia. Solidaritatea ideologică dintre Nae Ionescu și legionari se materializează într-o colaborare directă, nemijlocită. Nu ura față de liberalism îl îndeamnă să se apropie de legionari ci mai degrabă faptul că Nae Ionescu descoperă în Mișcarea Legionară o posibilă cale de realizare a „revoluției țărănești”; este convins încă dinainte de a se apropia de Legiune că, prin mijloacele tradiționale ale politicii, nu este posibilă renașterea spirituală pe dimensiunile ortodoxiei.

Nae Ionescu nu poate fi considerat exponentul ideologic al legionarilor ci, mai degrabă, unul dintre reperele lor spirituale, autoritatea atotcuprinzătoare la care se raportează mai ales intelectualitatea Legiunii. Contactele dintre el și „suprastructura” legionară nu sunt deloc sistematice. În 5 ani, între 1934-1938 – cei mai dramatici în viața Legiunii și cei mai tensionați ai vieții noastre politice în general – Nae Ionescu nu se întâlnește cu Corneliu Zelea Codreanu decât de câteva ori. Hotărârile de la Casa Verde (sediul legionar) se iau fără vreo consultare a Profesorului.

Când prigoana împotriva legionarilor se generalizează și se acutizează, Nae Ionescu este întemnițat în mai multe rânduri. El consideră de la sine înțeles să îndure, alături de toți ceilalți, suferințele pușcăriei, cu multă demnitate, fără să solicite o schimbare a regimului de detenție decât atunci când, datorită sănătății precare, este realmente pe moarte. Este o adeziune implicită, care fac inutile îndoielile despre aderarea oficială, cu documente, la Mișcarea Legionară.

Se poate afirma că așa cum Nae Ionescu și-a implicat discipolii în această „aventură legionară”, în aceeași măsură Profesorul și-a asumat consecințele acestei „aventuri”.

Subcap. III.3: Concepția lui Nae Ionescu asupra fenomenului legionar

Prin conferințele amintite în capitolele anterioare, pe care Nae Ionescu le susține în ceea ce privește “fenomenul legionar”, filosoful expune idei care servesc ca fundament pentru o ideologie legionară.

Fenomenul legionar este intens trăit de Nae Ionescu iar acțiunile sale conduc la numirea acestuia sub forma unui “mentor spiritual de sfat și înțeleaptă inițiativă” de conducătorii Legiunii. Pregătirea sa academică și influența pe care o are asupra tinerilor determină ca acțiunile sale să devină niște stimulente ale curentului legionar. Prin prisma filosofului și datorită modului său de implicare și participare în ceea ce înseamnă fenomenul legionar, o serie de concepte sunt valorificate în cadrul noului curent. Se poate menționa, astfel, despre retrăirea fenomenelor creștinești, despre naționalism, despre politicianism, despre noile forme de viața spirituală, etc.

La acuzațiile care i se aduc în perioada 1930-1938, că face parte din Mișcarea Legionară, Nae Ionescu răspunde, în cunoscutul său limbaj paradoxal: „În Mișcarea Legionară – atât cât pot să înțeleg lucrurile din afara ei” sau „Eu încerc să gândesc asupra realităților politice pentru a delimita probleme și a găsi soluții de guvernare. Sunt de dreapta sau de stânga? Habar n-am”.

Această „aventură” din viața cunoscutului profesor și filosof este explicată de către cei care-l cunoșteau mai bine în două moduri. Mircea Vulcănescu apreciază adeziunea lui Nae Ionescu la Gardă de Fier ca pe un gest de răzbunare personală la adresa lui Carol al II-lea, în dizgrația căruia cade după anul 1933, iar Emil Cioran înțelege atitudinea respectivă, din perspectivă pur psihologică.

Concluzii

Spațiul cultural a avut, de-a lungul timpului, nevoie de modele durabile, care să își aducă aportul asupra dinamicii vieții culturale. Rămânând în același registru, dinamica fenomenelor culturale depinde, în mare măsură de diversitatea perspectivelor, a punctelor de vedere, de modificarea continuă a orizontului de așteptare și, nu în ultimă instanță de confruntarea ideilor.

În cultura română, modelul Nae Ionescu, filosof autentic, a lăsat în urmă repere pentru o mai bună înțelegere a noțiunilor de spiritualitate, democrație sau legionarism atât din punct de vedere teoretic cât și prin ceea ce a întreprins pe parcursul vieții sale ca deschizător de drumuri.

Filosofia a fost domeniul din care profesorul a făcut spectacole întregi în fața studenților săi și de pe urma cărora a primit aprecierea, stimă și notorietatea care îl va ajuta în activitățile pe care le va întreprinde ulterior. Însuflețirea, sintetizarea și interpretarea conceptelor unor filosofi a căror viață s-a desfășurat în aceeași perioadă cu a sa l-a determinat pe Nae Ionescu să existe sub forma unui individ concentrat în activitatea sa doar pe adevărul absolut și pe realitatea din fața sa, nu pe himere sau pe teorii fixe.

Lucrarea de față s-a concentrat asupra a trei direcții prin care personalitatea lui Nae Ionescu a fost “expusă” sintetic. Astfel, în primul rând, s-a tratat individualitatea personalității iar ulterior multivalența personalității filosofului urmată de imaginea pe care contemporanii și-au format-o despre profesor.

În al doilea rând s-a trecut prin filieră politică ceea ce a reprezentat discursul politic despre democrație al lui Nae Ionescu, proiectul politic pe care acesta l-a avut în vedere precum și viziunea pe care logicianul o avea despre identitatea politică în sine.

În al treilea rând s-a abordat tematica fenomenului legionar, în primă instanță prin generalizarea legionarismului, în instanță secundă prin simbiozele filosofului cu legionarimsul, iar în instanță finală prin viziunea pe care Nae Ionescu a avut față de poziția legionarismului în vremurile contemporane.

Nae Ionescu este considerat și astăzi un model de bună conduită în gândirea filozofică, un model al conștientizării propriilor limite și al pledării pentru adevărul absolut ce are la bază, din perspectiva sa, creștinismul.

BIBLIOGRAFIE

Referințe critice în periodice

„Bună Vestire”, București, 1937

„Cuvântul”, București, 1926-1932

„Vremea”, București, 1936

Opere analizate

Fătu, Mihai, Spălățelu, Ion, „Garda de Fier, organizație de tip fascist”, Editura Politică, București, 1980

Florian, Radu, „Ideea care ucide – Dimensiunile ideologiei legionare”, Noua Alternativă, București, 1994

Ionescu, Nae, „Curs de istorie a metafizicii”, Editura Anastasia, București, 1996

Ionescu, Nae, „Introducere în istoria logicii”, Editura Eminescu, București, 1997

Ionescu, Nae, „Suferința rasei albe”, Timpul, Iași, 1994

Ionescu, Nae, „Problema mântuirii în Faust a lui Goethe”, Editura Anastasia, București, 1996

Ionescu, Nae, „Sindicalismul în doctrinele partidelor politice”, Editura Garamond, București, 1996

Ionescu, Nae, „Roza vânturilor”, Editura Cultura Națională, București, 1990

Ionescu, Nae, „Îndreptar ortodox”, Wiesbaden, 1957, Trad: D.C. Amzăr

Ionescu, Nae, „Curs de filozofie a religiei”, Editura Eminescu, București, 1998

Iorgulescu, Adrian, „Dreapta. Principii și perspective”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

Nedelea, Marin, „Compendiu de curente și personalități”, Editura Niculescu, București, 1994

Ornea, Zigu, „Extrema dreaptă românească: Anii treizeci”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995

Palaghiță, Ștefan, „Garda de fier și reîntregirea României”, Editura Roza Vânturilor, București, 1993

Pandrea, Petre, „Atitudini și controverse”, București, 1946

Pop, Grigore, Traian, „Mișcarea legionară-idealul izbăvirii și realitatea dezastrului”, Editura Ion Cristoiu, București, 1999

Râpeanu, Valeriu, „Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu,” Editura Lider, București, 2000

Scurtu, Ioan, „Viața politică din România” (1918-1944), Editura Albatros, București, 1998

Veiga, Francico, „Istoria Gărzii de Fier” (1919-1941), Editura Humanitas, București, 1995

Weber, Eugen, „Dreapta românească”, Editura Humanitas, București, 1998

Weber, Max, „Politica, o vocație și o profesie”, Editura Anima, București, 1992

Zamfirescu, Dragoș, „Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate”, Editura Enciclopedică, București

Lucrări speciale

Ciachir, Dan, „Gânduri despre Nae Ionescu”, Institutul European, Iași, 1994

Ionescu, Nae, „Fenomenul legionar”, Editura Antet XX Press, București, 1993

Mezdrea, Horă, „Nae Ionescu. Biografie”, Editura Universal xxxxxx, București, 2001

Vulcănescu, Mircea, „Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Humanitas, București, 1992

Surse online

Gomboș, Stelian, “Filosoful și gânditorul creștin Nae Ionescu”, disponibil la www.confluente.ro – accesat pe data de 02.07.2014

Ionescu, Nae “Fenomenul legionar”, disponibil la http://foaienationala.files.wordpress.com/2009/08/fenomenul-legionar-nae-ionescu-1938.pdf – accesat pe data de 03.07.2014

Machidon, Cezar, „Filosoful și gânditorul ortodox Nae Ionescu – în concepția și viziunea scriitorului și publicistului Dan Ciachir, așa cum reiese el din cartea: ‚Gânduri despre Nae Ionescu’”, disponibil la www.foaienationala.ro – accesat pe data de 02.07.2014