(N ăscut în 1907) [611550]

MIRCEA ELIADE
(N ăscut în 1907)

La țig ănci

In tramvai, c ăldura era încins ă, n ăbu șitoare. Traversînd gr ăbit coridorul î și spuse:
„E ști un om cu noroc, Gavrilescule !" Z ărise un loc liber, lang ă o fereastr ă deschis ă,
la cel ălalt cap ăt al vagonului. Dup ă ce se a șez ă, î și scoase batista și-și șterse înde-
lung fruntea și obrajii. Apoi înf ăș ur ă batista pe sub guler, în jurul gîtului, î și înc ăpu
's ă-și fac ă vînt cu p ălăria de paie. B ătrînul din fa ța lui îl privise tot timpul concentrat
parc ă s-ar fi trudit s ă-și aduc ă aminte unde îl mai v ăzuse. Pe genunchi ținea cu mare
grij ă o cutie de tabl ă.
— E teribil de cald ! spuse el deodat ă. Nu s-au mai pomenit a șa c ălduri din
1905 !…
Gavrilescu clatin ă din cap continuînd s ă-și fac ă vînt cu p ălăria :
— E cald într-adev ăr, spuse. Dar cînd este omul cult, le sup ort ă mai u șor
pe toate. Colonelul Lawirence, bun ăoar ă. Ști ți ceva de Colonelul Lawrence ?
— Nu.
— P ăcat. Nici eu nu prea știu mare lucru. Dac ă s-ar fi urcat în tramvaiul ăsta, i-aș fi
întrebat. îmi place s ă intru în vorb ă cu oameni cul ți. Tinerii ace știa, domnul meu, erau
desigur, studen ți. Studen ți eminen ți. A șteptam cu ei în sta ție și i-am ascultat. Vor-
beau despre un anume Colonel Lawrence și de aventurile lui în Arabia. Și ce
memorie ! Recitau pe idinafar ă pagini întregi din cartea Colonelului. Era o fraz ă care
mi-a pl ăcut, o fraz ă foarte frumoas ă, despre ar șița care l-a întîmpinat pe el, pe
Colonel, undeva în Arabia, și care l-a lovit în cre ștet, l-a lovit ca o sabie… P ăcat c ă.
nu pot s ă mi-o aduc aminte, cuvînt cu cuvînt. Ar șița aceea teribil ă a Ârabiei l-ai lovit
cu o sabie. L-a lovit în cre ștet ca o sabtie,
amu țindu-l.
Taxatorul îl ascultase zîmbind, apoi îi întinse bil etul. Gavrilescu î și puse p ălăria pe
cap și începu s ă se caute în buzunare.
— îmi cer iertare, șopti el dup ă cîteva clipe, neizbutind s ă g ăseasc ă portmoneul.
Niciodat ă nu știu unde4 pun.
— Nu face nimic, spuse taxatorul cu o nea șteptat ă voie bun ă. Avem timp. C ă n-am

ajuns înc ă la țig ănci…
Și întorcandu-ise spre b ătrîn, îi f ăcu semn cu ochiul. B ătrînul ro și și strîhse, nervos,
cu amîndou ă mîinile, cutia de tabl ă. Gavrilescu întinse o bancnot ă și taxatorul începu
să numere m ărun țișul zâmbind.
— E o ru șine ! șopti b ătrînul cîteVa clipe în urm ă. E
nepermis !
— Toat ă lumea vorbe ște, spuse Gavrilescu, reîncepînd s ă-și fac ă vînt cu
pălăria. E drept, pare o cas ă frumoas ă, . și ce gr ădin ă !… Ce gr ădin ă !… repet ă el
cl ătinînd din cap, cu admira ție. Uita ți-vă c ă începe s ă ;se z ăreasc ă, ad ăug ă el
aplecîndu-se pu țin ca .s ă vad ă mai bine.
Câ țiva b ărba ți apropiar ă ca din întîmplare frun țile de ferestre.
— E o ru șine, repet ă b ătrînul privind sever înaintea lui.
Ar trebui interzis.
— Sînt nuci b ătrîni, continu ă Gavrilescu, de aceea e atîta umbr ă și r ăcoare. Am
auzit c ă nucul începe s ă dea umbr ă abia dup ă treizaci-patruizeci de ani. O fi
adev ărat ?
Dar b ătrînul se pref ăcu c ă nu aude. Gavrilescu se întoarse c ătre unul din vecini
care privise îngîhdura't pe fereastr ă :
— Sînt nuci b ătrîni de cel pu țin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atîta um br ă.
Pe o ar șiță ca asta, e o pl ăcere. Ferice de ei…

— De ele, spuse vecinul f ără s ănși ridice ochii. Sînt țig ănci…
— A șa am auzit și eu, continu ă Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul ăsta de trei ori pe
săpt ămîn ă. Și v ă dau cuvîntul meu de onoare, nu s-a întâmplat o singur ă dat ă s ă
nu aud vorbindu-se de ele, de țig ănci. Le cunoa ște cineva ? M ă întreb : de unde
au
venit ?
— Au venit de mult, spuse vecinul.
— Sînt aici de dou ăzeci și unu de ani, îl întrerupse cineva. Cînd am venit e u întâi .și
întîi în Bucure ști, țig ăncile astea erau

754
Mircea Eliade

tot aici. Dar gr ădina era mult mai mare.' Nu se cl ădise înc ă Liceul…
— Eu, cum v ă spuneam, reîncepu Gavrilescu, trec regulat cu tram vaiul ăsta de
trei ori pe s ăpt ămîna. Pentru p ăcatele mele, sînt profesor de pian. Zic pentru
păcatele mele, ad ăug ă îhicercînd s ă zîmbeasc ă, pentru c ă n-am fost f ăcut pentru
asta. Eu am o fire de artist…
— Atunci v ă cunosc, spuse deodat ă b ătrînul întoreînd capul. Sunte ți d-l Gavrilescu,
profesor de pian. Aim o nepo țic ă și i-ați dat lec ții acum cinci- șase ani. M ă tot
întrebam de unde imi-e cunoscut ă figura dumneavoastr ă.
— Da, eu sînt, relu ă Gavrilescu. Dau lec ții de pian, umblu mult cu tramvaiul.
Prim ăvara dînd nu e prea cald și adie vântul, e o pl ăcere. Stai ila o fereastr ă ca
aista și din fuga tramvaiului vezi tot gr ădini înflorite. Cum v ă spuneam, pe linia asta
umblu de trei ori pe 's ăpt ămîn ă. Și aud mereu vorbindu-se de țig ănci. De multe ori
mi-am pus întrebarea : Gavrilescule, mi-am spus, s ă presupunem c ă sînt țig ănci,
mă rog, de unde au ele ata ția bani ? O cas ă ca asta, un adev ărat palat, cu
gr ădini, cu nuci b ătrâni, asta reprezint ă milioane.
— E o ru șine ! exclam ă din nou b ătrînul întoreînd capul cu dezgust.
— Și mi-am mai pus și o alt ă întrebare, continu ă Gavrilescu. Judecind dup ă cît cî știg
eu, o sut ă de lei lec ția, ar trebui zece mii de lec ții s ă fac ă un milion. Dar vede ți c ă
lucrurile nu sînt atac de simple. S ă presupunem c ă a ș avea 20 de ore pe s ăpt ămîna
tot mi-ar trebui 500 de s ăpt ămîni, adic ă aproape zece ani, și mi-ar trebui 20 de
eleve cu 20 de piane. Dar problema vacan țelor de var ă, cînd îmi r ămîn doar
dou ă-trei eleve ? Dar vacan țele de Cr ăciun și de Pa ști ? Toate orele astea
pierdute sînt pierdute și pentru milion. A șa c ă n-ar fi vorba de 500 de s ăptămâni cu
20 de ore, și 20 de eleve cu 20 de piane pe s ăpt ămîn ă, ci mult -mai mult, mult mai
mult !
— E adev ărat, spuse unul din vecini. în zilele noastre nu se mai înva ță la pian.
— Ah ! exclam ă deodat ă Gavrilescu, lovindu-se cu p ălăria pe frunte. Sim țeam c ă-mi
lipse ște ceva și nu-mi d ădeam seama ce. Servieta ! Am uitat servieta cu partituri.
M-am luat de vorb ă cu Mame Voitinovici, m ătu șa Otiliei, și-am uitat servieta…
Ce ghinion !… ad ăug ă sco țîndu-și batista de sub guler și b ăgînd-o în

La țig ănci
755

buzunar. Pe ar șița asta, ia-o, Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul pîn ă în strada
Preoteselor…
Privi dezn ădăjduit în jurul lui, parc ă ar fi a șteptat s ă-l opreasc ă cineva.
Apoi ,se ridic ă brusc :
— Imi pare bine de cuno știn ță , spuse, sco țîndu-și p ălăria și înclinîndu-se u șor de
mijloc.
Apoi ie și repede pe platform ă, chiar în clipa cînd se oprea tramvaiul. Coborînd,
Gavrilescu reg ăsi ar șița și mirosul de asfalt topit. Travers ă cu greutate strada ca
să a ștepte tramvaiul spre direc ția opus ă. Gavrilescule, șopti, aten ție ! c ă
parc ă-parca ai începe s ă îmb ătrâne ști. Te ramole ști, î ți pierzi memoria. Repet:
aten ție ! c ă n-ai dreptul. La 49 de ani b ărbatul este în floarea vtîrstei… Dar se
sim țea obosit, istovit și se l ăsă s ă cad ă pe banc ă, în plin soare. I și scoase batista și
începu s ă se ștearg ă pe fa ță . Asta îmi aduce aminte de ceva, î și spuse ca s ă-și dea
curaj. Un mic efort, Gavrilescule, un mic efort de memorie. Undeva, pe o banc ă, f ără
un ban în buzunar. Nu era a șa de cald, dar era tot var ă… Privi în jurul lui strada
pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile l ăsate, parc ă ar fi fost p ărăsite. Pleac ă
lumea la băi, î și spuse, mîine, poimîine, plec ă î și Otilia. Și atunci î și aminti:
era la Charlottenburg ; se afla, tot ca acum, pe o banc ă, în soare, dar atunci era
nemîncat, f ără un ban în buzunar. Cînd e ști tân ăr și e ști artist, le supor ți pe toate mai
ușor, î și spuse. Se ridic ă și f ăcu câ țiva pa și în strad ă, s ă vad ă dac ă se z ăre ște
tramvaiul. Umblind, parc ă ar șița î și pierdea din v ăpaie. Se întoarse și, lipindu-se de
zidul unei case, î și scoase p ălăria și începu s ănși fac ă vînt.
La vreo sută de metri în susul str ăzii era parc ă o oaz ă de umbr ă. Dintr-o gr ădin ă se
rev ărsau, înalte, deasupra trotuarului, raimuri stufo ase, compacte, de tei.
Gavrilescu le privea fascinat, șov ăind. întoarse înc ă o dat ă capul în direc ția
tramvaiului, apoi porni hot ărît cu pa și mari, ținîndu-se pe lîng ă ziduri. Cînd ajunse,
umbra i se p ăru mai pu țin deas ă. Dar se sim țea totu și r ăcoarea gr ădinii și Gavrilescu
începu s ă respire adînc, dîndu- și pu țin capul pe spate. Ce trebuie s ă fi fost acum o
lun ă de zile, cu teii în floare, î și spuse vis ător. Se apropie de poarta cu grilaj și
cercet ă igr ădina. Pietri șul fusese udat de curînd, și i se vedeau rondurile cu flori, iar
în fund un bazin înconjurat cu pitici. Auzi în acea clip ă tramvaiul trecînd cu un uruit
uscat pe lîng ă el, și întoarse capul. Prea tîrziu ! exclam ă, zîmbind. Zu-spat! ad ăug ă
și, în ălțand bra țul, îi f ăcu semn cu p ălăria mult ă vreme, ca în Gara
756
Mircea Eliade
La țig ănci
757
de Nord, cînd, pe timpuri, Elsa pleca s ă petreac ă o lun ă la familia ei, într-un sat de
ling ă Miinchen.
Apoi, cuminte, f ără grab ă, începu s ă înainteze. Ajuns la sta ția urm ătoare, î și scoase

haina și se preg ăti s ă a ștepte, cînd îl lovi deodat ă mirosul am ărui al frunzelor de nuc
strivite între degete. Intoarse capul și privi în jurul lui. Era singur. Cît putea vedea c u
ochii trotuarul era pustiu. Nu îndr ăznea s ă priveasc ă cerul, dar sim țea deasupra
capului aceea și lumin ă alb ă, incandescent ă, orbitoare, și sim țea v ăpaia fierbinte a
str ăzii lovindu-l peste gur ă, peste obraji. Porni atunci la drum, resemnat, cu haina sub
bra ț, cu p ălăria tras ă ap ăsat pe frunte. Cînd z ări de departe umbra deas ă a nucilor,
sim ți cum începe s ă i se bat ă inima, și gr ăbi u șor pasul. Aproape ajunsese cînd auzi
tramvaiul gamînd metalic în urma lui. Se opri, și-l salut ă lung cu p ălăria. Prea tîrziu !
exclam ă. Prea tîrziu !…
La umbra nucilor îl întîmpin ă o nea șteptat ă, nefireasc ă r ăcoare, și Gavrilescu r ămase
o clip ă derutat, zîmbind. Parc ă s-ar fi aflat dintr-o dat ă într-o p ădure, la munte. Incepu
să priveasc ă uluit, aproape cu respect, arborii înal ți, zidul de piatr ă acoperit cu
ieder ă, și pe nesim țite îl cuprinse o infinit ă triste țe. Atî ția ani trecuse cu tramvaiul prin
fa ța acestei gr ădini, f ără s ă aib ă o singur ă dat ă curiozitatea s ă se coboare și s-o
priveasc ă andeaproape. Inainta încet, cu capul u șor aplecat pe spate, privind
cre ștetele înalte ale arborilor. Și deodat ă se trezi în fa ța por ții, și acolo, parc ă
ascuns ă de mult, pîndindu -l, îi ie și în fa ță o fat ă tîn ără, frumoas ă și foarte oache șă ,
cu salb ă de cercei mari de aur.
Apucîndu-l de bra ț, îl întreb ă în șoapt ă :
— Pofti ți la țig ănci ?
Ii zîmbi cu toat ă gura, și cu ochii, și, v ăzîndu-l c ă șov ăie, îl trase u șor de bra ț în curte.
Gavrilescu o urm ă fascinat: dar dup ă cî țiva pa și se opri, parc ă ar fi vrut 's ă 'spun ă
ceva.
— Nu vre ți la țig ănci ? îl întreb ă din nou fata, coborînd și mai mult glasul.
Il privi scurt, adînc, în ochi, apoi îi lu ă mîna și-l conduse repede c ătre o c ăsu ță verde,
pe care anevoie ar fi b ănuit-o acolo, ascuns ă între tufe 'mari de 'liliac și boz.
Deschise u șa i și-l împinse u șor înainte. Gavrilescu p ătrunse într-o penumbr ă
curioas ă, parc ă ferestrele ar fi avut geamuri albastre și verzi. Auzi, dep ărtat, apro-
piiradu-se tramvaiul, și uruitul metalic i se p ăru atît de insuportabil încît î și duse mima
la frunte. Cînd zgomotul se pierdu, des-
coperi lîng ă el, a șezat ă la o mas ă cu picioarele scurte, cu o cea șcă cu cafea înainte,
o b ătrîn ă care-l privea curios, a șteptînd s ă se
trezeasc ă.
— Ce-ți dore ște inima pe ziua de azi ? îl întreb ă ea. O țiganc ă, o grecoaic ă, o
nem țoaic ă…
— Nu, o întrerupse Gavrilescu ridicînd b ra țul. Nu nem țoaic ă.
— Atunci, o țiganc ă, o grecoaic ă, o evreic ă, relu ă b ătrîna..

Trei sute de lei, ad ăug ă.
Gavrilescu zîmbi cu gravitate.
— Trei lec ții de pian ! exclam ă el începînd s ă se caute în buzunare. F ără s ă mai
socotim tramvaiul dus și întors.
Bătrîna sorbi cafeaua și r ămase pe gînduri.
— E ști muzicant ? îl întreb ă ea deodat ă. Atunci are s ă-ți
plac ă.
— Sînt artist, spuse Gavrilescu sco țînd rînd pe rînd mai multe-batiste umede dintr-un
buzunar al pantalonilor și trecîndu-le metodic, una cîte una, în cel ălalt buzunar.
Pentru p ăcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de
totdeauna, arta pur ă. Tr ăiesc pentru suflet… V ă cer iertare, ad ăug ă stînjenit, a șe-
zîndu-și p ălăria pe m ăsu ță și începînd s ă depun ă în ea obiectele pe care le scotea
din buzunare. Niciodat ă nu g ăsesc portmoneul
cînd trebuie…
— Nu e grab ă, spuse b ătrîna. Avem timp. Nu e nici trei…
— V ă cer iertare dac ă v ă «contrazic, o întrerupse Gavrilescu,. dar cred c ă v ă
în șela ți. Trebuie s ă fie aproape patru. La trei am terminat eu lec ția cu Otilia.
— Atunci is ă știi c ă iar a stat ceasul, șopti b ătrîna c ăzînd
din nou pe gînduri.
— Ah ! în sfîr șit, exclam ă Gavrilescu ar ătîndu-i triumf ător
portmoneul. Era acolo unde trebuia s ă fie… Num ără bancnotele și i le întinse.
— S ă -l duci la bordei, spuse b ătrîna ridicînd privirile. Gavrilescu se sim ți apucat de
mîn ă și, întorcînd speriat capul,
reg ăsi lîng ă el fata care-l ispitise în poart ă. O urm ă intimidat, purtînd sub bra ț
pălăria înc ărcat ă de obiecte.
— S ă le ții bine minte, îi spuse fata. S ă nu le încurci: o țiganc ă, o grecoaic ă, o
evreic ă…
Se opri și, privindu-l o clip ă, adînc, în ochi, izbucni într-un rîs scurt, t ăcut. Gavrrlescu
tocmai începuse s ă-și transporte diferitele obiecte din p ălărie în buzunare.
758

Mircea EVu.de
— Ah ! f ăcu el. Eu sînt artist. Dac ă ar fi fost dup ă mine, eu a ș fi r ămas aici, MI
boschetele atstea, și ar ătă teu p ălăria spre copaci, îmi place natura. Și pe o ar șiță ca
asta, s ă po ți respira aer curat, în r ăcoarea asta, ica la munte… Dar unde mergem ?
întreb ă, v ăzînd c ă fata se apropie de un gard de lemn și deschide porti ța.
— La bordei… A șa a spus baba…
îl apuc ă din nou de bra ț șl—1 trase dup ă ea. Intrar ă într-o gr ădin ă neîngrijit ă, cu
trandafiri și crini pierdu ți printre b ălării și tufe de m ăce ș. C ăldura începea is ă ise
simt ă din nou și Gavrilescu șov ăi, dezam ăgit.
— îmi f ăceam iluzii, spuse. Venisem pentru r ăcoare, pentru natur ă…
— A șteapt ă pîn ă oi intra în bordei, îl întrerupse fata ar ătîn-du-i cu bra țul o c ăsu ță
veche, p ărînd pe jum ătate p ărăginit ă, care se deslu șea în fundul gr ădinii.
Gavrilescu î și puse pălăria pe cap și o urm ă posomorit. Dar cînd ajunse în tind ă, sim ți
că iniima începe s ă-i bat ă din ce în ce 'mai puternic, și se opri.
— Sînt emo ționat, spuse, nu-imi dau .seama de ce…
— S ă nu bei prea mult ă cafea, șopti fata deschizînd u șa și împingîndu-l în ăuntru.
Era o înc ăpere ale c ărei margini nu le putea vedea, c ăci perdelele erau tr ăise și în
semiîntuneric paravanele se confundau cu pere ții. începu s ă înainteze, c ă'lcînd pe
covoare din ce în ce mai groase și mai moi, ca și cum ar fi c ălcat pe saltele, și cu
fiecare pas b ătaia inimii se accelera, pîn ă ce îi fu fric ă s ă mai înainteze, și se opri. In
acea clip ă se isim ți deodat ă fericit, parc ă ar fi fost din nou -tân ăr, și toat ă lumea ar fi
fost a lui, și Hildegard ar fi fost de asemenea a lui.
— Hildegard ! exclam ă el adresîndu-ise fetei. Nu m-am mai gîndit la ea de
dou ăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost feme ia vie ții mele !…
Dar, întoreînd capul, î și d ădu seama c ă fata plecase. Sifm ți aturici în n ări un parfum
sfios și exotic, și o dat ă auzi b ătînd din palme și odaia începu s ă se lumineze într-un
chip misterios, ca și cum perdelele ar fi fost trase încet, foarte înce t, una dup ă alta,
lăisînd s ă p ătrund ă treptat lumina dup ă-amiezei de var ă. Gavrilescu avu timp s ă
observe c ă nici o perdea nu se imi șcase, înainte de a da cu ochii de trei fete tinere
care se aflau la cî țiva metri în fa ța lui, b ătînd u șor din palme și rîzînld.
La țiganei
759
— A șa ne-ai ales, spuse una din ele. O țiganc ă, o grecoaic ă,
o evreic ă…

ș— Dar s ă vedem dac ă ai s ă ne ghice ști, spuse a doua.
— S ă vedem dac ă ai s ă știi care-i țiganca, ad ăug ă a treia. Gavrilescu l ăsase s ă-i
cad ă p ălăria ide paie, și ile privea fix,
împietrit, ca și cum nu le-ar fi v ăzut, ca și cum ar fi privit altceva, dincolo de ele,
dincolo de paravane.
— Mi-e sete ! șopti el deodat ă, și—șl duse mina la gît.
— Ți-a trimis baba cafea, spuse una din fete.
Disp ăru dup ă un paravan și se întoarse cu o tav ă rotunda de lemn, pe care se afla o
cea șcă cu cafea și un ibric. Gavrilescu apuc ă cea șca și o d ădu peste cap, apoi i-o
întinse zîmibind.
—ș Mi-e teribil de sete, șopti.
—. Asta o s ă fie fierbinte, c ă e din ibric, spuse fata umplîn-du-i cea șca. S-o bei
încet…
Gavrilescu încerc ă s ă soarb ă, dar cafeaua era atât de fierbinte înot î și fripse buzele,
și atunci a șez ă descurajat cea șca pe tav ă.
— Mi-e sete ! repet ă el. Daic ă a ș putea s ă beau pu țin ă ap ă. Celelalte dou ă fete
disp ărur ă dup ă paravan și se întoarser ă
repede cu dou ă t ăvi pline.
— Ți-a trimis baba dulcea ță , spuse una din ele.
— Dulcea ță de trandafiri i și șerbet, ad ăug ă cealalt ă.
Dar Gavrilescu z ări cana plin ă cu iap ă, și de și v ăzuse al ături paharul gros de sticl ă
verde, brumat ă, apuc ă, cu aimînidou ă mîi-niîe, cana și o duse la gur ă. B ău îndelung,
gîlgîind, dîndu- și capul pe spate. Apoi oft ă, a șez ă cana pe tav ă și scoase din
buzunar una din batiste.
— Domni șoarelor! exclam ă el îneepînd s ă se ștearg ă pe frunte, tare mi-a fost
sete. Auzisem de unul, ColoneM Lawrence…
Fetele se privir ă între ele cu în țeles, apoi izbucnir ă toate în rik Rffdeau de ast ă dat ă
din toat ă inima și din ce în ce mai tare. La început Gavrilescu le p rivi mirat, apoi fa ța i
se lumin ă de un mare zîimlbet, și în cele din urm ă începu și el s ă rîd ă. Se șterse
îndelung cu batista.
— Dac ă-imi da ți voie s ă pun și eu o întrebare, vorbi el tîr-ziu : a ș fi curios s ă știu ce
v-a apucat.

— RMeam c ă ne-ai spus Domni șoare, vorbi una din ele. Și aici sîntem la țig ănci…
760
Mircea Eliade
— Nu e adev ărat ! o întrerupse alta. Nu te lua dup ă ea c ă vrea s ă te
păcăleasc ă. Rîdeam c ă te-ai încurcat i și-ai b ăut din can ă în loc s ă bei din pahar.
Dac ă ai fi b ăut din pahar…
— N-o asculta ! o întrerupse a treia. Vrea s ă te p ăcăleasc ă. S ă-ți spun eu care e
adev ărul : rîdem c ă ți-a fost fric ă…
— I-a fost fric ă ! I-a fost fric ă ! repet ă a treia. Gavrilescu f ăcu un pas înainte și în ălță
solemn bra țul :
ș— Domni șoarelor ! strig ă el jignit. V ăd c ă nu ști ți cu tine ave ți de-a face. Eu nu sînt
un oarecine. Eu sînt Gavrilescu, artist… Și înainte de a fi ajuns, pentru p ăcatele mele,
un biet profesor ide pian, eu am tr ăit un vis de poet. Domni șoarelor, exclam ă patetic,
dup ă o pauz ă, la 20 de ani eu am cunoscut, m-am îndr ăgostit î și am iubit pe
Hildegard !
Una din fete îi apropie un fotoliu și Gavrilescu se a șez ă sus-pinînd adînc.
— Ah ! începu el dup ă o lung ă t ăcere. De ce mi-a ți adus aminte de tragedia
vie ții mele ? Pentru c ă, a ți în țeles, Hildegard n-a devenit niciodat ă so ția mea. S-a
întîmplat ceva, s-a intîmplat ceva teribil…
Fata îi întinse cea șca cu cafea și Gavrilescu începu s ă soarb ă gînditor.
— S-a întîmplat ceva teribil, relu ă el tîrziu. Dar ce ? Ce s-a putut întîmpla ? E curi os
că nu-mi aduc aminte. E adev ărat, nu m-am inai gîndit la Hildegard de foarte mul ți
ani. M ă înv ățasem cu ideea. îmi spuneam : Gaivrilescu, c e-a fost, a fost ! A șa
sînt arti știi, f ără noroc. Și deodat ă, adineaori, intrînd aici, la voi, mi-am adu s
aminte c ă am cunoscut și eu o pasiune nobcll ă, mi-am adus aminte c ă am iubit-o pe
Hildegard !…
Fetele se privir ă între ele și începur ă s ă bat ă din palme.
— Tot eu am avut dreptate, spuse a treia fat ă. I-a fost fric ă.
— Da, încuviin țar ă celelalte. Ai avut dreptate : i-a fost fric ă… Gavrilescu ridic ă ochii
și le privi lung, melancolic.
ș— Nu în țeleg ce vre ți s ă spune ți…
— Ți-e fric ă, rosti provocator una din fete, f ăcînd un pas spre el. Ți-a fost fric ă de
cum ai intrat…

— De aceea ți-a fost atît de sete, vorbi a doua.
— Și de atunci schimbi mereu vorba, ad ăug ă cealalt ă. Tu ne-ai ales, dar ți-e
fric ă s ă ne ghice ști.
—- Tot nu în țeleg, încerc ă Gavrilescu s ă se apere.
— Trebuia s ă ne ghice ști de la început, continu ă a treia fata. S ă ghice ști care-i
țiganca, care-i grecoaica, care-i evreica…
La țig ănci
761

— încearc ă acum, dac ă zici c ă nu ți-e fric ă, relu ă cea dintîi.
Ghice ște. Care-i țiganca ?
— Care-i țiganca ? Care-i țiganca ? auzi Gavrilescu, ca un
ecou, vocile celorlalte.
Zîmbi și le m ăsur ă din nou cu privirile.
— Asta-mi place, începu el, sim țindu-se deodat ă bine dispus. Va s ă zic ă, dac ă a ți
aflat c ă sînt artist, voi crede ți c ă tr ăiesc în nori, c ă habar n-am cum arat ă o țiganc ă…
— Nu schimba iar vorba, îl întrerupse una din fete.
Ghice ște-ne !
— Va s ă zic ă, relu ă Gavrilescu cu înc ăpățînare, voi crede ți c ă n-am nici atîta
imagina ție încît s ă ghicesc cum arat ă o țiganc ă, mai ales cînd e tîn ără, frumoas ă și
goal ă…
Căci, fire ște, le ghicise de cum d ăduse cu ochii de ele. Cea care f ăcuse un pas spre
el, pe de-a-ntregul goal ă, foarte neagr ă, cu p ărul și ochii negri, era f ără îndoial ă
țiganc ă. A doua, și ea goal ă, dar acoperit ă cu un voal verde-pal, avea un trup
nefiresc de alb și str ălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci au rii. Asta nu
putea fi decît grecoaica. A treia, f ără îndoial ă, era evreica : avea o fust ă lung ă de
catifea vi șinie, care-i strîngea trupul pîn ă la mijloc, l ăsîndu-i pieptul și umerii goi, iar
părul bogat, ro șu aprins, era adunat și împletit savant în cre ștetul capului.
— Ghice ște-ne ! Care-i țiganca ? Care-i țiganca ? strigar ă toate trei.

Gavrilescu se ridic ă din fotoliu și, întinzînd bra țul spre fata goal ă și tuciurie din fa ța
lui, rosti solemn :
— Pentru c ă sînt artist, primesc s ă fiu pus la încercare, chiar la aceast ă încercare
copil ăreasc ă, și r ăspund: Tu e ști țiganca !
în clipa urm ătoare, se sim ți prins de mîini, și fetele începur ă s ă-l învîrteasc ă în cerc,
strigînd și șuierînd, și parc ă vocile veneau de foarte departe.
— N-ai ghicit ! N-ai ghicit ! auzi el ca prin vis.
încerc ă s ă se opreasc ă, s ă se smulg ă din mîinile acelea care-l învîrteau în iure ș, ca
într-o hor ă de iele, dar îi fu peste putin ță s ă se desprind ă. Sim țea în n ări dogoarea
trupurilor tinere și parfumul acela exotic, dep ărtat, și auzea în el, dar și în afara lui, pe
covor, picioarele fetelor d ănțuind. Sim țea de asemenea c ă hora îl poart ă u șor, printre
fotolii și paravane, c ătre fumul înc ăperii, dar dup ă cîtva timp renun ță s ă se mai
împotriveasc ă — și nu-și mai d ădu seama de nimic.
762
Mircea Eliade
Trezindu-se, d ădu cu ochii de fata oache șă și goal ă îngenuncheat ă pe covor, în fa ța
divanului, și se ridic ă în capul oaselor.
— Am dormit mult ? o întreb ă.
— Nici n-ai apucat s ă dormi, îl lini ști fata. Doar ce-ai a țipit.
— Dar ce Dumnezeu mi-a ți f ăcut ? întreb ă el ducîndu-și mîna la frunte. M ă simt cam
ame țit.
Privi cu mirare în jurul lui. Parc ă nu mai era aceea și înc ăpere, și totu și recuno ștea,
așezate asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi , paravanele care-l impresionaser ă
de cum intrase. Nu- și putea da socoteala cum erau alc ătuite. Unele foarte înalte,
aproape atin-gînd tavanul, s-ar fi confundat cu per e ții dac ă, pe alocuri, nu sar fi întins,
prin unghiuri ascu țite, pîn ă la mijlocul od ăii. Altele, misterios luminate, p ăreau a fi
ferestre, pe jum ătate acoperite' cu, perdele, deschizîndu-se spre co ridoare interioare.
Alte paravane, multicolor și curios pictate, sau acoperite cu șaluri și broderii care
cădeau în falduri pe covoare, confundîndu-se cu ele, alc ătuiau, s-ar fi spus, prin felul
cum erau a șezate, alcovuri de diferite forme și m ărimi. Dar i-a fost de ajuns s ă-și
opreasc ă doar cîteva clipe privirile asupra unui asemenea a lcov, ca s ă în țeleag ă c ă
era o iluzie, c ă, de fapt, ceea ce vedea el erau dou ă sau trei paravane separate care-
și împreunau imaginile într-o mare oglind ă cu ape verzi-aurii. în clipa cînd î și d ădu
seama de iluzie, Gavrilescu sim ți c ă odaia începe s ă se învîrteasc ă în jurul lui, și-și
duse din nou mîna la frunte.
—ș Ce Dumnezeu mi-a ți f ăcut ? repet ă el.

— Nu m-ai ghicit, șopti fata cu un zîmbet întristat. Și totu și ți-am f ăcut semn cu
ochiul c ă nu eu sînt țiganca. Eu sînt grecoaica.
—ș Grecia ! exclam ă Gavrilescu, ridicîndu-se brusc în picioare. Grecia etern ă !…
Parc ă oboseala iar fi pierit ca prin farmec. î și auzea b ătăile inimii accelerîndu-i-se, o
nemaiîntîlnit ă beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot tru pul.
— Cînd eram în dragoste cu Hildegard, continu ă exaltat, nu visam decît asta, s ă
facem împreun ă o c ălătorie în Grecia.
— Ai fost un prost, îl întrerupse fata. Nu trebuia s ă visezi, trebuia s-o iube ști…
— Aveam 20 de ani și ea nu împlinise înc ă 18. Era frumoas ă. Eram amîndoi frumo și,
ad ăug ă.
în acea clip ă î și d ădu seama c ă era îmbr ăcat într-un costum ciudat : avea pantaloni
largi asemenea șalvarilor și o tunic ă scurt ă
La țig ănci
763
de m ătase galben-aurie. Se privi mirat în oglind ă, parc ă i-ar fi fost greu s ă se
recunoasc ă.
— Visasem s ă mergem în Grecia, relu ă el tîrziu cu un glas mai potolit. Nu, era mai
'mult decît un vis, era ceva care începuse sa fie r eal, c ăci hot ărîsem sa plec ăm în
Grecia foarte curînd dup ă nunt ă. Și atunci s-a întîmplat ceva. Dar ce Dumnezeu s
întîmplat ? se întreb ă dup ă o pauz ă ducîndu-și mîinile la tîmple. Era tot a șa, o 2Î
cald ă oa asta, o zi teribil ă de var ă. Am v ăzut o banc ă și m-am îndreptat spre ea, și
atunci am sim țit ar șița lovindu-mă în cre ștet, lovindu-m ă ca o sabie în cre ștetul
capului… Nu, asta e povestea Colonelului Lawrence , asta am aflat-o azi de la
studen ți, a șteptînd tramvaiul. Ah ! dac ă a ș avea un pian, exclam ă el dezn ădăjduit.
Fata se în ălță sprinten ă de pe covor și, apucîndu-l de mîn ă, îi șopti :
— Haide cu mine !…
îl trase repede dup ă ea printre paravane și oglinzi, și dup ă cîtva timp gr ăbi într-atît
pasul încît Gavrilescu sim ți curînd c ă alearg ă, și vru s ă se opreasc ă o clip ă, s ă-și
trag ă r ăsuflarea, dar fata nu-l l ăsă.
— E tîrziu, șopti ea din fug ă, și iar ăș i i se p ăru c ă vocea e ca un șuierat care îl
ajunge de foarte departe.
Dar de data asta nu ame ți, de și trebui sa ocoleasc ă, în fug ă, nenum ărate divane și
perne moi și cufere, și l ădd țe acoperite cu covoare, și oglinzi mari și m ărunte, t ăiate
uneori în forme ciudate, care ap ăreau din senin în fa ța lor, parc ă atunci ar fi fost

așezate pe covor. Pe nea șteptate, ie șind dintr-un fel de coridor alc ătuit din dou ă
rînduri de paravane, p ătrunseră într-o înc ăpere larg ă și însorit ă. Acolo, rezemate
de pian, îl a șteptau celelalte dou ă fete.
— Ce-ați întîrziat atît ? îi întreb ă cea cu p ărul ro șu. S-a r ăcit cafeaua.
Gavrilescu î și trase r ăsuflarea și, f ăcînd un pas spre ea, ridic ă amîndou ă bra țele în
sus, ca și cum ar fi vrut s ă se apere :
— Ah, nu, spuse, eu nu mai beau. Am b ăut destul ă cafea. Eu, domni șoarelor, de și
fire de artist, duc o via ță regulat ă. Nu-imi place s ămi pierd timpul prin cafenele.
Dar, ca și cum nu lar fi auzit, fata se întoarse spre grecoa ic ă :
— De ce-ați întîrziat atît ? întreb ă ea din nou.
— Și-a adus aminte de Hildegard.
— Nu trebuia s ă-l la și, vorbi a treia fat ă.

764
Mircea Eliade
La țig ănci
765
— Pardon, da ți-mi voie, interveni Gavrilescu apropiindu-se de pian. Aceasta e o
chestiune strict personal ă. Nu m ă poate nimeni împiedica. A fost tragedia vie ții mele.
— Acum iar o s ă ftntrzie, spuse fata cu p ărul ro șu. S-a încurcat din nou.
— Da ți-mi voie, izbucni Gavrilescu. Nu m-am încurcat de loc. A fost tragedia vie ții
mele. Mi-am adus aminte de ea cum am intrat aici. A sculta ți ! exclam ă apropiindu-se
de pian. O s ă v ă cînt ceva și o s ă în țelege ți.
— Nu trebuia s ă-l la și, auzi el pe cele dou ă fete șoptind. Acum n-o s ă ne mai
ghiceasc ă niciodat ă…
Gavrilescu r ămase cîteva clipe concentrat, apoi î și plec ă umerii deasupra clapelor și-
și preg ăti mîinile ca și cum ar fi fost gata s ă atace cu brio.
—ș Mi-am adus .aminte ! exclam ă el deodat ă. Știu ce s-a întîmplat !
Se ridic ă nervos de pe scaun și începu s ă se plimbe, cu privirile plecate în covor.

— Acum știu, repet ă el de mai multe ori, în șoapt ă. Era tot a șa ca acum, într-o var ă.
Hildegard plecase cu familia ei la Konigs-berg. Era teribil de cald. Locuiam în
Charlottenburg, și ie șisem s ă m ă plimb pe sub arbori. Erau arbori înal ți, b ătrîni, cu
umbr ă deas ă. Și era pustiu. Era prea cald. Nu îndr ăznea nimeni s ă ias ă din cas ă. Și
acolo, sub arbori, am z ărit o fat ă tîn ără, care plîngea în hohote, plîngea cu obrazul
ascuns în mîini. Și m-a mirat mult, c ăci î și scosese pantofii și-și rezema picioarele
pe o mic ă valiz ă, a șezat ă înaintea ei, pe pietri ș… Gavrilescule, mi-am spus, iat ă o
fiin ță nefericit ă. De unde s ă b ănuiesc eu…
Se opri din mers și se întoarse brusc c ătre fete :
•— Domni șoarelor ! exclam ă patetic, eram tîn ăr, eram frumos
și aveam un suflet de artist. O fat ă abandonat ă îmi rupea inima.
Am stat cu ea de vorb ă, am încercat s-o consolez. A șa a început
tragedia vie ții mele.
— Și acum ce-i de f ăcut ? întreb ă fata cu p ărul ro șu, adre-sîndu-se celorlalte.
— S ă mai a ștept ăm, s ă vedem ce ne spune baba, vorbi grecoaic a.
— Dac ă mai a ștept ăm, n-are s ă ne ghiceasc ă niciodat ă, spuse treia fat ă.
— Da, tragedia vie ții mele, continu ă Gavrilescu. O chema Elsa… Dar m-am
resemnat. Mi-am spus: Gavrilescule, a șa a fost s ă fie. Ceasul r ău ! A șa sînt arti știi,
fără noroc…
— Vede ți ? vorbi din nou fata cu p ărul ro șu. Acum iar se încurc ă, și n-o s ă mai știe
cum s ă ias ă.
— Ah, destinul ! exclam ă Gavrilescu, ridicînd amîndou ă bra țele în aer și întorcîndu-
se spre grecoaic ă.
Fata îl privea zîmbind, cu bra țele împreunate la spate.
— Grecia etern ă ! exclam ă el. N-am mai apucat s ă te v ăd.
— Las ă asta ! Las ă asta ! strigar ă celelalte dou ă fete apropiindu-se de el. Adu- ți
aminte cum ne-ai ales !…
— O țiganc ă, o grecoaic ă, o evreic ă, spuse grecoaica privindu-l cu în țeles adînc în
ochi. A șa ai vrut, a șa ne-ai ales…
— Ghice ște-ne ! strig ă fata cu p ărul ro șu, și ai s ă vezi cit are s ă fie de frumos.
— Care-i țiganca ? Care-i țiganca ? întrebar ă toate trei deodat ă, înconjurîndu-l.

Gavrilescu se retrase repede și se rezem ă de pian.
— Va s ă zic ă, începu el dup ă o pauz ă, a șa-i povestea aici pe la voi. Artist sau
muritor de rînd, voi o ține ți una și bună : s ă v ă ghicesc țiganca. Și de ce m ă rog ?
Cine a dat ordin ?
— Asta-i jocul nostru, aici, la țig ănci, spuse grecoaica, încearc ă s ă ghice ști. N-
are s ă-ți par ă r ău.
— Dar mie nu mi-e capul la joc, continu ă Gavrilescu cu fervoare. Eu mi-am adus
aminte de tragedia vie ții mele. C ăci, vede ți, acum în țeleg foarte bine : dac ă în seara
aceea, la Charlottenburg, n-a ș fi intrat cu Elsa într-o ber ărie… Sau, chiar dac ă a ș fi
intrat, dar dac ă a ș fi avut bani cu mine, și a ș fi putut pl ăti eu consuma ția, via ța mea ar
fi fost alta. Dar s-a întîmplat c ă n-aveam bani, și a pl ătit Elsa. Și a doua zi am umblat
peste tot, s ă caut cîteva m ărci s ă-mi pl ătesc datoria. Dar n-am g ăsit. To ți prietenii,
toate cuno știn țele erau plecate în vacan ță . Era var ă, era teribil… de cald…
— Iar îi e fric ă, șopti fata cu p ărul ro șu plecmdu-și privirile
în covor.
— Asculta ți, c ă nu v-am spus tot, strig ă patetic Gavrilescu. Trei zile n-am g ăsit bani,
și m ă duceam în fiecare sear ă s-o v ăd pe Elsa, la gazda ei : 's ă m ă iscuz c ă nu
găsisem Ibani. Și pe urm ă mergeam amîndoi la ber ărie. Dac ă m ăcar m-aș fi ținut tare
și n-aș fi primit s ă merg cu ea la ber ărie ! Dar, ce vre ți ? Mi-era foame. Eram tîn ăr,
eram frumos, Hildegard era plecat ă la b ăi și mi-era
'
766
Mircea Eliade
La l'ig ănci
767
foame. V ă spun drept, erau zile cînd m ă culcam nemîncat. Via ță de artist…
— Și acum ce-i de f ăcut ? îl întrebar ă fetele. C ăci trece timpul, trece timpul.
— Acum ? exclam ă Gavrilescu ridicînd din nou bra țele. Acum e bine și oald, și-mi
place la voi, c ă sînte ți tinere și frumoase, și sta ți aici, în fa ța mea, gata s ă m ă servi ți
cu dulcea ță și cafea. Dar nu mai rni-e sete. Acum m ă simt bine, m ă simt perfect. Și-
mi spun: Gavrilescule, fetele astea a șteapt ă ceva ide la tine. F ă-le pl ăcerea. Dac ă
vor s ă le ghice ști, ghice ște-le. Dar, aten ție ! Aten ție, Gavrilescule, c ă dac ă iar
gre șești, te prind în hora lor și nu te mai de ștep ți pîn ă la ziu ă…
Ocoli zîmbind pianul în a șa fel încît s ă-l aib ă pav ăză între el și fete.

— Va s ă zic ă, voi vreți s ă v ă spun care-i țiganca. Ei bine, am s ă v ă spun…
petele se aliniar ă emo ționate, f ără s ă scoat ă un cuvînt, pri-vindu-l în ochi.
— Am s ă v ă spun, relu ă el dup ă o pauz ă.
Apoi întinse brusc, nielodnamatic bra țul c ătre fata acoperit ă cu voalul verde-pal și
aștept ă. Fetele împietrir ă, ca și cum nu le-ar fi venit s ă cread ă.
— Ce are ? întreb ă tîrziu cea cu p ărul ro șu. De ce nu poate s ă ghiceasc ă ?
— I s-a întîmplat ceva, spuse grecoaica. Și-a adus aminte de ceva, și s-a pierdut, s-
a r ătăcit în trecut.
Fata pe care el o socotise țiganc ă înainta cî țiva pa și, lu ă tava cu cafele și, trecînd
prin fa ța pianului, șopti, zîmbind întristat ă:
— Eu sînt evreica…
Apoi disp ăru t ăcut ă dup ă paravan.
— Ah ! exclam ă Gavrilescu lovindu-se cu palma pe frunte. Ar fi trebuit s ă în țeleg.
Avea ceva în ochi care venea de foarte departe. Și avea un voal prin care se
întrez ărea tot, dar exista totu și un voal. Era ca în Vechiul Testament…
Bxusc, fata cu p ărul ro șu izbucni în rîs.
— Nu ne-a ghicit boierul ! strig ă. N-a ghicit care-i țiganca— î și trecu mîna prin p ăr și,
scumirîndu-se de cîteva ori, pletele
îi c ăzur ă irosii, aprinse pe umeri. începu s ă d ănțuiasc ă învîrtindu-se încet, în cerc,
bătînd din palme și cîntînd.
— Spune, grecoaico, cum ar fi fost ? strig ă ea scuturîndu- ș» pletele.
— Dac ă ai fi ghicit-o, ar fi fost foarte frumos, șopti grecoaica. Ți-am fi cîntat și ți-
am fi d ănțuit și te-am fi plimbat prin toate od ăile. Ar fi fost foarte frumos.
— Ar fi fost foarte frumos, repet ă Gavrilescu cu un zînv
bet trist.
— Spune-i, grecoaico ! strig ă țiganca oprindu-se în fa ța lor, dar continuînd s ă bat ă
ritmic din palme și lovind tot mai puternic cu piciorul gol pe covor.
Grecoaica se furi șă aproape de el și începu s ă-i spun ă. Vorbea repede, în șoapt ă,
cl ătinînd uneori din cap sau trecîndu- și degetele peste gur ă, dar Gavrilescu nu
izbutea s-o în țeleag ă. O asculta zîmbind, cu privirile pierdute, șoptind la r ăstimpuri :

— Ar fi fost frumos !…
Auzea tot mai puternic piciorul țig ăncii lovind în covor cu un sunet surd,
subp ămîntean, pîn ă ce ritmul acela necunoscut și s ălbatic i se p ăru peste putin ță de
suportat, și atunci, cu un efort, se repezi la pian și începu s ă cînte.
— Acum spune-i și tu, țiganco ! strig ă grecoaica.
O auzi cum se apropie, ca și cum ar fi d ănțuit pe o tob ă uria șă de bronz, și cîteva
clipe în urm ă îi sim ți în spate respira ția fierbinte. Gavrilescu se aplec ă mai mult
asupra pianului și-și repezi mîinile cu toat ă puterea, aproape cu furie, parc ă ar fi vrut
să r ăscoleasc ă clapele, s ă le smulg ă și s ă-și fac ă loc cu unghiile în pântecul pianului,
și apoi mai departe, mai în adînc.
Nu se mai gîndea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta
parc ă pentru întîia oar ă, de și îi veneau una dup ă alta în minte, ca și cum și le-ar fi
amintit dup ă foarte mult ă vreme. Târziu *se opri, și atunci î și d ădu seama c ă
rămăsese singur și c ă în odaie se f ăcuse aproape întuneric.
— Unde sînte ți ? strig ă el ridicîndu-se speriat de pe scaun. , Șov ăi cîteva clipe,
apoi se îndrept ă spre paravanul dup ă care
disp ăruse evreica.
— Unde v-a ți ascuns ? strig ă din nou.
încet, c ălcînd în vîrful picioarelor, ca și cum ar fi vrut s ă le surprind ă, se furi șă dup ă
paravan. Aici s-ar fi spus c ă începe o alt ă odaie care p ărea c ă se prelunge ște într-un
coridor întortocheat. Era o odaie curios alc ătuit ă, cu tavanul scund și neregulat, cu
pere ții u șor ondula ți disp ărînd și reap ărînd din întuneric. Gavrilescu f ăcu cî țiva pa și la
întîmplare, apoi se opri s ă asculte. I se p ăru c ă, chiar în acea clip ă, auzise fo șnete și
pa și repezi trecînd foarte aproape de el, pe covor.
La țig ănci
769
"68
Mircea Eliade
— Unde sînte ți ? strig ă.
își ascult ă ecoul, încercînd s ă p ătrund ă cu privirile prin întuneric. I se p ăru c ă le
zăre ște pe toate trei pitite într-un unghi al coridorulu i și porni într-acolo, cu bra țele
întinse înaintea lui, bîjbîind. Dar dup ă cîtva timp î și d ădu seama c ă apucase într-o
direc ție gre șit ă, c ăci descoperi coridorul cotind departe, la cî țiva metri pe mîna stîng ă,
și se opri din nou.
— Degeaba v-ascunde ți, c ă tot am s ă v ă g ăsesc ! strig ă el. Mai bine ar ăta ți-vă

de bun ăvoie !…
Apoi ascult ă încordat, cu ochii țint ă asupra coridorului. Nu se mai auzea nimic. Dar
parc ă aici începea s ă se simt ă c ăldura, și hot ărî sa se întoarc ă s ă le a ștepte cîntînd
la pian. î și aducea foarte bine aminte 'direc ția din care venise, și știa c ă nu f ăcuse
mai mult de dou ăzeci-treizeci de pa și. întinse bra țele și înainta încet, cu pruden ță .
Dar dup ă cî țiva pa și d ădu cu mîinile de un paravan și se trase înd ărăt speriat. Știa
bine c ă, pu ține clipe în urm ă, paravanul nu fusese acolo.
— Ce v-a apucat ? strig ă. Da ți-mi drumul !…
I se p ăru c ă aude iar ăș i rîsete în ăbu șite și fo șnete, și atunci prinse curaj.
— Poate crede ți c ă mi-e fric ă, începu el dup ă o scurt ă pauz ă, silindu-se s ă par ă cît
mai bine dispus. Da ți-mi voie, da ți-mi voie !… ad ăug ă gr ăbit, ca și cum s-ar fi a șteptat
să fie întrerupt. Dac ă am acceptat s ă m ă joc cu voi de-a v-a ți ascunselea, am f ăcut-o
pentru c ă mi-a fost mil ă de voi. Ăsta e adev ărul : nii-a fost mil ă de voi. V-am v ăzut de
la început, copile nevinovate, închise aici, într-u n bordei, la țig ănci, și mi-am spus :
Gavrilescule, fetele astea vor s ă-ți fac ă o fars ă. Pref ă-te c ă te la și p ăcălit. Las ă-le s ă
cread ă c ă nu știi s ă ghice ști care-i țiganca. A șa e jocul… A șa e jocul ! strig ă el cît
putu mai tare. Și-acum, c ă ne-am jucat destul, ie șiți la lumin ă.
Ascult ă, zîmbind, cu mîna dreapt ă rezemîndu-se de paravan. în acea clip ă auzi pa și
fug ărindu-se în întuneric, foarte aproape de el. Se înt oarse brusc și întinse bra țele
înaintea lui.
— S ă vedem care e ști, spuse. S ă vedem pe cine am pus mîna. Oare am pus mîna
pe țiganc ă ?
Dar dup ă ce-și roti a șa, mult ă vreme, bra țele în ne știre, se opri s ă asculte, și de data
aceasta nu mai ajungea la el, de nic ăieri, nici cel mai mic zgomot.
— Nu-i nimic, spuse ca și cum ar fi știut c ă fetele se g ăsesc la cî țiva pa și de el,
ascunse în întuneric. Mai a ștept ăm. V ăd c ă nu ști ți înc ă cu cine ave ți de-a face. Mai
tîrziu o s ă v ă par ă r ău. A ș
fi putut s ă v ă înv ăț s ă cînta ți la pian. V-ați fi îmbog ățit cultura muzical ă. V-aș fi
explicat Liedurile lui Schumann. Ce frumuse țe ! exclam ă el cu fervoare. Ce muzic ă
'divin ă !
Sim ți din nou c ăldura, parc ă mai puternic ca niciodat ă, și începu s ă se ștearg ă pe
obraz cu mîneca tunicii. Apoi, descurajat, porni sp re stînga, pip ăind necontenit
paravanul. Se oprea la r ăstimpuri și asculta, apoi pornea iar, gr ăbind pasul.
— Cine m-a pus s ă-mi pun mintea cu ni ște copile ? izbucni deodat ă, cuprins brusc de
furie. Pardon ! Am spus copile din gentile țe. Voi sînte ți altceva. Ști ți voi bine ce
sînte ți. Sînte ți țig ănci. F ără nici o cultur ă. Analfabete. Care din voi știe unde se afl ă
Arabia ? Care din voi a auzit de Colonelul Lawirenc e ?

Paravanul p ărea c ă nu se mai sfîr șește, și cu cît înainta, cu atît c ăldura devenea mai
insuportabil ă. î și scoase tunica și dup ă ce-și șterse furios fa ța și grumazul, o puse pe
um ărul gol, ca un prosop, și bîjbîi din nou, cu bra țul, s ă reg ăseasc ă paravanul. Dar
de data aceasta întîlni un perete neted și r ăcoros, și se lipi de el, întinzînd amândou ă
bra țele. R ămase mult ă vreme lipit de perete, respirînd adînc. Apoi încep u s ă se mi ște
încet, f ără s ă se deslipeasc ă de perete, tîrîndu-se de-a lungul lui. Cîtva timp în urm ă
descoperi c ă-și pierduse tunica și, pentru c ă transpira mereu, se opri, î și scoase
șalvarii și începu s ă se ștearg ă pe fa ță și pe tot corpul. în acea clip ă i se p ăru c ă-l
atinge ceva pe um ăr, cu un țip ăt scurt, s ări speriat în l ături.
— Da ți-mi drumul ! strig ă. V-am spus s ă-mi da ți drumul !… Din nou cineva, ceva, o
fiin ță sau un obiect cu neputin ță de precizat, îl atinse pe fa ță , pe umeri, și atunci
începu s ă se apere învîrtind orbe ște șalvarii deasupra capului. îi era din ce în ce mai
cald, sim țea broboanele de sudoare prelingîndu-i-se pe obra ji, și gîfîia. într-o
zmucitur ă prea brusc ă, șalvarii îi sc ăpar ă din rnîn ă și disp ărur ă undeva, departe, în
întuneric. Gavrilescu r ămase o clip ă cu bra țul ridicat, strîngîndu- și spasmodic
pumnul, ca și cum ar fi sperat s ă descopere, de la o clip ă la alta, c ă se în șelase, c ă
șalvarii erau înc ă în puterea lui. Se sim ți deodat ă gol și se f ăcu mic, l ăsîn-du-se pe
vine, proptindu- și mîinile pe covor și plecîndu-și fruntea, parc ă ar fi fost gata s-o ia la
goan ă. începu s ă înainteze pip ăind cu palmele covorul în jurul lui, tot sperînd c ă și-ar
putea g ăsi șalvarii. Descoperea la r ăstimpuri obiecte pe care îi era greu s ă le
identifice, unele sem ănau la început cu o l ădi ță , dar se dovedeau a fi, pip ăite mai
bine, dovleci uria și înveli ți în broboade, altele, care p ăreau la început perne «au
suluri de divan, deveneau, corect pip ăite, mingi,
49 _ Antologia nuvelei fantastice
— c. 403
770
Mircea Eliads
umbrele vechi umplute cu t ărî țe, co șuri de rufe umplute cu jurnale, dar nu apuca s ă
hot ărasc ă ce-ar fi putut fi, pentru c ă descoperea necontenit alte obiecte în fa ța lui și
începea s ă le pip ăie. Uneori îi ie șeau în fa ță mobile mari, și Gavrilescu le ocolea
prudent, c ăci nu le cuno ștea formele și-i era team ă s ă nu le r ăstoarne.
Nu-și d ădea seama de cînd umbla a șa, în genunchi sau tîrîn-du-se pe pîntec în
întuneric. Renun țase la speran ța c ă și-:ar mai putea g ăsi șalvarii. Ceea ce îl sup ăra
tot mai mult era c ăldura. Parc ă ar fi umblat în podul unei case acoperite cu tabl ă, într-
o dup ă-amiaz ă de mare ar șiță . Sim țea în n ări aerul încins și obiectele deveneau
parc ă tot .mai calde. Trupul tot îi era leoarc ă și trebuia ,s ă se opreasc ă la r ăstimpuri
ca 's ă se odihneasc ă. Se întindea atunci cît putea mai mult, dep ărtundu-și picioarele
își mîinile în cruce, ilipin-du-i și obrazul de covor, respirînd adiînc și agitat, țgîfîind.
O dat ă i se p ăru c ă a țipise, și-l trezi o adiere nea șteptat ă, ca și cum s-ar fi deschis
undeva o fereastr ă, l ăsînd s ă p ătrund ă r ăcoarea nop ții. Dar în țelese repede c ă era
altceva, ceva care nu sem ăna cu nimic cunoscut, și o clip ă r ămase încremenit,
sim țind cum i se r ăce ște sudoarea pe spate. Nu- și putea aduce aminte ce s-a
întîmpkt dup ă aceea. S-a speriat de strig ătul pe care-l scosese și s-a trezit alergînd

nebune ște în întuneric, lovindu-se de paravan, r ăsturnînd oglinzi și tot felul de
obiecte m ărunte a șezate curios pe covor, alunecînd adesea și c ăzînd, dar ridicîndu-
se repede și pornind-o din nou la fug ă. Se surprinse s ărind peste l ădi țe și ocolind
oglinzile și paravanele, și atunci î și d ădu seama c ă p ătrunsese într-o zon ă de
semiîntuneric, în care începea s ă se disting ă contururile, în fundul coridorului,
neobi șnuit de sus în perete, p ărea c ă se deschide o fereastr ă, prin care se rev ărsa
lumina amurgului de var ă. Cînd intr ă în coridor, c ăldura ajunse insuportabil ă. Trebui
să se opreasc ă, s ă-și poat ă trage r ăsuflarea, și cu dosul palmei î și culegea sudoarea
de pe frunte, de pe obraji. î și auzea inima b ătîn-du-i-se s ă se sparg ă.
înainte de a ajunge în dreptul ferestrei, se opri d in nou, speriat. Ajungeau pîn ă la el
voci, și rîsete, și zgomot de scaune trase pe parchet, parc ă un întreg grup s-ar fi
ridicat de la mas ă și s-ar fi îndreptat spre el. în acea clip ă se v ăzu gol, mai slab decît
se știa, cu oasele ie șinduri prin piele, și totu și cu pîntecul umflat și c ăzut, a șa cum nu
se mai v ăzuse vreodat ă. Nu imai avea timp s ă fug ă înapoi. Apuc ă la întîmplare o
draperie și începu s ă trag ă. Sim ți c ă draperia e gata s ă cedeze și, proptindu-se cu
picioarele în perete, se l ăsă cu toat ă greutatea pe spate. Dar atunci se întîmpl ă
La țig ănci
771
ceva nea șteptat. începu s ă simt ă c ă draperia îl trage, cu o putere crescînd ă, spre ea,
astfel c ă pu ține clipe în urm ă se trezi lipit de perete, și de și încerc ă s ă se desprind ă
lăsînd draperia din mâini, nu reu și, și foarte curînd se sim ți înf ăș urat, strîns din toate
părțile, ca și cum ar fi fost legat și împins întrun sac. Era din nou întuneric și foarte
cald, și Gavrilescu în țelese c ă nu va putea rezista mult, se iva sufoca. încerc ă s ă
țipe, dar gîtlejul îi era uscat, lemnos, și sunetele p ăreau înecate în pîsl ă.
Auzi un glas care i se p ărea cunoscut.
— Ia spune, boierule, ia mai spune.
— Ce s ă v ă mai spun ? șopti el. V-am spus tot. Asta a fost tot. Am venit c u Elsa la
Bucure ști. Eram s ăraci amîndoi. Am început s ă dau lec ții de pian…
Ridic ă pu țin capul de pe pern ă și d ădu cu ochii de bab ă. Ședea la im ăisu ță , cu 'ibricul
de cafea an man ă, igata s ă umple din nou
ce știle.
— Nu, mul țumesc, eu nu mai beau ! spuse ridicînd bra țul. Am b ăut destul ă cafea,
Mi-e team ă c ă n-am s ă mai dorm la noapte.
Baba î și umplu cea șca, apoi puse ibricul pe un col ț al m ăsu ței.
— Ia mai ispune, st ărui ea. Ce-ai mai f ăcut ? Ce s-a mai
întîmplat ?

Gavrilescu r ămase mult ă vreme pe gînduri, f ăcîndu-și vînt
cu p ălăria.
— Apoi am început s ă ne juc ăm de-a v-ați ascunselea, vorbi deodat ă cu un glas
pu țin schimbat, pu țin sever. Fire ște, ele nu știau cu cine au de-a face. Eu sînt am
serios, sînt artist, profesor de pian. Eu venisem a ici din simpl ă curiozitate. M ă
intereseaz ă lucrurile noi, necunoscute. Mi-am spus : Gavrilesc ule, iat ă o ocazie s ă-ți
îmbog ățești cuno știn țele. N-am știut c ă e vorba de jocuri naive, copil ăre ști. V ă
închipui ți, m-am v ăzut deodat ă gol, și auzeam voci, eram sigur c ă dintr-un moment în
altul… în țelege ți ce vreau s ă spun…
Baba cl ătin ă din cap și sorbi pe îndelete din cafea.
— Ce ți-am mai c ăutat p ălăria, vorbi ea. Au r ăscolit fetele tot bordeiul pîn ă au dat de
ea.
— Da, recunosc, a fost și vina mea, continu ă Gavrilescu. Nu știam c ă, dac ă nu le
ghicesc la lumina zilei, va trebui s ă le caut, s ă le prind și s ă le ghicesc pe întuneric.
Nu-mi spusese nimeni nimic. Și, repet, cînd m-am v ăzut gol, și ara sim țit draperia
strîn-gîndu-ise în jurul meu, ca un giulgiu, v ă dau cuvîntul meu de onoare c ă era
ca un giulgiu…
772
Atircea Eliade
— Ce-am mai p ătimit pîn ă te-am îmbr ăcat! spuse baba. C ă nu voiai de loc s ă te la și
îmbr ăcat…
— V ă 'spun, draperia aceea era ca un giulgiu, m ă istrîngea din toate p ărțile, m ă
înf ăș urase și m ă strîngea de nu mai puteam respira. Și era o c ăldur ă ! exclam ă
făcîndu-și mai tare vînt cu p ălăria. M ă mir c ă nu m-am sufocat!…
— Da, a fost foarte cald, spuse baba.
în acea clip ă se auzi, dep ărtat, huruitul imetalic al tramvaiului. Gavrilescu î și duse
mîna la frunte.
— Ah ! exclam ă, ridicîndu-se anevoie de pe sofa, cum trece timpul . M-am luat cu
vorba ' și, din una din alta, am uitat c ă trebuie s ă m ă duc pîn ă în strada
Preoteselor. închipui ți-vă c ă imi-am uitat servieta cu partituri. îmi spuneam az i
dup ăjamiaz ă : Gavri-lescule, aten ție, c ă parc ă-parc ă… Da, îmi spuneam ceva cam
în felul acesta, dar nu-mi aduc bine aminte ce…
Făcu cî țivia pa și spre u șă , apoi se întoarse, plec ă pu țin din umeri și spuse, salutînd
cu p ălăria :
—ș Mi-a p ărut bine de cuno știn ță .

în curte r ămase nepl ăcut surprins. De și soarele apusese, era mai cald decît fusese în
plin ă dup ă-aimiaz ă. Gavrilescu î și scoase haina, și-o puse pe um ăr și, continuînd s ă-
și fac ă vînt cu p ălăria, travers ă curtea și ie și. Dep ărtîndu-se de zidul adumbrit de
arbori, reg ăsi c ăldura încins ă a ealdarîmului și mirosul de praf și asfalt topit. Umbla
ab ătut, cu umerii c ăzu ți, cu privirile risipite înaintea lui. în sta ție nu mai a ștepta
nimeni. Cînd auzi tramvaiul apropiin-du-se, în ălță bra țul și-i f ăcu semn cu mîna.
Vagonul era aproape gol și avea toate ferestrele deschise. Se a șez ă în fa ța unui
tîn ăr în c ăma șă și, pentru c ă v ăzu taxatorul apropiindu-se, începu s ă-și caute
portofelul. îl g ăsi mai repede decît s-ar fi a șteptat.
— E ceva nemaipomenit ! exclam ă. V ă dau cuvîntul meu de onoare c ă e mai r ău ca
în Arabia. Dac ă a ți auzit cumva de Colonelul Lawrence…
Tîn ărul zîmbi, distrat, apoi întoarse capul spre fereastr ă.
— Cam cît s ă fie ceasul ? întreb ă Gavrilescu pe taxator.
— Opt și cinci.
— Ce ghinion ! Am s ă le g ăsesc la mas ă. Au s ă cread ă ca tocmai d-aia aim venit atît
de tîrziu, ca s ă le g ăsesc la mas ă. în țelege ți, nuimi convine s ă cread ă c ă… în țelege ți
ce vreau s ă spun. Pe de alt ă parte, dac ă le spun unde-am fost, M-me Voitinovici e o.
La țig ănci
773
persoan ă curioasă, are s ă m ă țin ă pîn ă la miezul nop ții ca s ă-i
povestesc.
Taxatorul îl privise, zîmbind, și f ăcu semn cu ochiul tîn ărului.
— Spune ți-i c-ați fost la țig ănci, și-o s ă vede ți, n-o s ă v ă mai
întrebe nimic…
— Ah, nu, imposibil. O cunosc bine. E o feme ie curioas ă.
Mai bine nu spun nimic.
La sta ția urm ătoare se urcar ă cîteva perechi tinere, și Gavrilescu se mut ă aproape de
ei ,ca s ă poat ă asculta mai bine conversa ția. Cînd socoti c ă poate intra în vorb ă,
ridic ă u șor bra țul:
— Dac ă-mi da ți voie, am s ă v ă contrazic. Eu, pentru p ăcatele mele, sînt profesor de
pian, dar n-am fost f ăcut pentru asta…

— Strada Preoteselor, auzi el taxatorul, și, sculîndu-se brusc, salut ă și travers ă
gr ăbit coridorul.
Porni agale, f ăcîndu-și vînt cu p ălăria. în dreptul num ărului 18 se opri, î și aranja
cravata, î și trecu mîna prin p ăr, și intr ă. Urc ă încet sc ările pîn ă la etajul I, apoi sun ă
ap ăsat. Cîteva clipe în urm ă îl ajunse tîn ărul din tramvai.
— Ce coinciden ță , exclam ă Gavrilescu, v ăzîndu-l c ă se opre ște
lîng ă el.
Ușa se deschise larg și în prag ap ăru o femeie înc ă tîn ără, dar cu obrazul palid și
ve ștejit. Avea un șor ț de buc ătărie și în mîna stîng ă ținea un borcan de mu ștar. Dînd
cu ochii de Gavrilescu, se încrunt ă.
— Ce pofti ți ? întreb ă.
— Mi-am uitat servieta, începu Gavrilescu intimida t. M-am luat cu vorba și am uitat-
o. Am avut treburi prin ora ș și n-am putut veni imai devreme.
— Nu în țeleg. Ce fel de serviet ă ?
— Dac ă s-a a șezat la mas ă n-o deranja ți, continu ă pripit Gavrilescu. Știu unde
am l ăsat-o. E lîng ă pian.
Și d ădu s ă intre, dar femeia nu se clinti din prag,
— Pe cine c ăuta ți dumneavoastr ă, domnule ?
— Pe Mme Voitinovici. Eu sînt Gavrilescu, pr ofesorul de pian al Otiliei. N-am
avut pl ăcerea s ă v ă întîlnesc, ad ăug ă politicos.
— A ți gre șit adresa, spuse femeia. Aici e num ărul 18.
— Da ți-mi voie, începu din nou Gavrilescu, zîmbind. Cuno sc apartamentul acesta de
cinci ani. Pot spune ca fac parte din familie. Vin aici de trei ori pe s ăpt ămîn ă.
Tîn ărul ascultase conversa ția rezemat de perete.
— Cum spune ți c ă o cheam ă ? îl întreb ă.
774
Mircea Eliade
— Doamna Voitinovici. E m ătu șa Otiliei. Otilia Pândele…
— Nu st ă aici, îl întrerupse tîn ărul. Aici locuim noi, familia Georgescu. Dînsa,
doamna din fa ță , e so ția tat ălui meu. E n ăscut ă Petrescu…

— Te rog s ă fii politicos, spuse femeia. Și s ă nu-mi vii acas ă ou tot felul de
persoane…
Apoi întoarse spatele și disp ăru în coridor.
— V ă cer scuze pentru aceast ă scen ă, spuse tîn ărul încercînd s ă zimibeasc ă. E a
treia so ție a tat ălui meu. Poart ă pe umerii ei toate erorile c ăsătoriilor anterioare. Cinci
băie ți și-o fat ă.
Gavrilescu îl asculta tulburat, f ăcîndu-și vînt cu p ălăria.
ș— Regret, începu el, regret foarte sincer. N-am voi t s-o sup ăr. E drept, ora e cam
nepotrivit ă. E ora mesei. Dar vede ți, mîine diminea ță aim o lec ție în Dealul Sporii. Am
nevoie de serviet ă. Am Czerny II și III acolo. Sînt partiturile mele, cu interpret ările
mele personale însemnate pe margini. De aceea le po rt totdeauna la mine.
Tîn ărul îl privea, continuînd s ă zîmbeasc ă.
— Nu cred c ă nvaim f ăcut în țeles, îl întrerupse el. Ceea ce vreau s ă v ă spun e c ă
aici locuim noi, familia Georgescu. Locuim de patru ani.
— Imposibil ! exclam ă Gavrilescu. Am fost aici acum cîteva ceasuri, am a vut lec ția
cu Otilia de la dou ă la trei. Apoi m-am luat cu vorba cu M-me Voitinovi ci.
— în strada Preoteselor 18, etajul ii ? tse mir ă timarul zîm-bind amuzat.
— Exact. Cunosc foarte bine casa. V ă spun unde e pianul. V ă duc acolo cu ochii
închi și. E în salon, lîng ă fereastr ă.
— Noi n-avem pian, spuse tîn ărul. încerca ți la alt etaj. De și v ă asigur c ă n-o s ă g ăsi ți
nici la etajul II. Acolo locuie ște familia C ăpitan Zamfir. încerca ți la etajul III. îmi pare
rău, ad ăug ă v ă-zînd c ă Gavrilescu îl asculta speriat, f ăcîndu-și tot mai agitat vînt cu
pălăria. Mi-ar fi pl ăcut s ă existe și o Otilie în casa asta…
Gavrilescu șov ăi, privindu-l adînc în ochi.
— V ă mul țumesc, spuse el tîrziu. S ă încerc și la etajul III. De și v ă dau cuvînmil meu
de onoare c ă pe la trei, trei și un sfert eram aici — și întinse bra țul cu fermitate,
ar ătînd spre coridor.
începu s ă urce, r ăsuflînd greu. La etajul III î și șterse îndelung fa ța cu una din batiste,
apoi sun ă. Auzi pa și m ărun ți, și curînd deschise u șa un b ăie țel de vreo cinci- șase
ani.
—ș Ah, exclam ă Gavrilescu, mi-e team ă c ă am confundat etajele. C ăutam pe
doamna Voitinovici…
La țigane

775
Atunci ap ăru în u șă o femeie tîn ără care-i zîmbi :
— Doamna Voitinovici locuia la etajul I, spuse, da r s-a mutat,
a plecat în provincie.
— A plecat de mult ?
— Oh, da, de mult. La toamn ă se împlinesc opt ani. A plecat
îndat ă ce s-a c ăsătorit Otilia.
Gavrilescu î și duse mina la frunte și începu s ă se frece. Apoi c ăut ă privirile femeii și
zîmbi cît putu mai blajin.
— Cred c ă face ți o confuzie, începu el. Eu v ă vorbesc de Otilia Pândele, din clasa
Vi-a de liceu, nepoata doamnei Voitinovici.
— Le-am cunoscut bine pe amîndou ă, vorbi femeia. Cînd ne-am mutat noi aici,
Otilia tocmai se logodise, ști ți, a fost la început încurc ătura aceea cu maiorul.
Doamna Voitinovici nu voia s ă-și dea consim ță mîntul, și avea dreptate, era prea
mare diferen ța de vîrst ă. Otilia era un copil, nu împlinise înc ă 19 ani. Din fericire, l-a
întîlnit pe Frîncu, pe inginerul Frîncu, nu se poat e s ă nu fi auzit dumneavoastr ă de el.
— Inginerul Frîncu ? repet ă Gavrilescu… Frîncu ?
— Da, inventatorul. Au scris și jurnalele…
— Inventatorul Frîncu, repet ă Gavrilescu vis ător. Curios… Apoi întinse mîna,
mîngîie b ăiatul pe cap și, plecîndu-se scurt
de mijloc, salut ă :
— V ă rog s ă m ă ierta ți. Cred c ă am confundat etajele. Tîn ărul îl a ștepta fumînd,
rezemat de u șă .
— A ți aflat ceva ? îl întreb ă.
— Doamna de sus pretinde c ă s-a m ăritat, dar v ă asigur c ă e vorba de o confuzie.
Otilia n-are nici 17 ani, e în clasa Vi-a de liceu. Am stat de vorb ă cu doamna
Voitinovici, am vorbit o sum ă de lucruri, nu mi-a spus nimic.
— E curios…
— E chiar foarte curios, spuse Gavrilescu prinzînd curaj. De aceea, v ă spun, nu cred
nimic. V ă idau cuvîntul meu de onoare. Dar, în sfîr șit, ce s ă 'mai insist. E o confuzie
la mijloc… Am s ă vin din nou mîine diminea ță …

Și dup ă ce salut ă, începu s ă coboare hot ărît sc ările.
Gavrilescule, șopti îndat ă ce ajunse în strad ă, aten ție, c ă începi s ă te ramole ști.
începi s ă-ți pierzi memoria. Confunzi adresele… Z ări tramvaiul apropiindu-se și
gr ălbi pasul. De-abia cînd se a șez ă la fereastra deschis ă începu s ă simt ă o u șoar ă
adiere.
– în sfîr șit! exclam ă el adresîndu-se doamnei din fa ța lui.
776
Mircea Eliade
Parc ă-parc ă…
Dar se trezi c ă nu știe cum s ă termine fraza, și zîmbi încurcat.
— Da, relu ă dup ă o scurt ă pauz ă. Spuneam adineaori unui prieten : parc ă-parc ă am
fi fost în Arabia. Colonelul Lawrence, dac ă a ți auzit de el…
Doamna continua s ă priveasc ă pe fereastr ă.
— Acum, într-un ceas, dou ă, reîncepu Gavrilescu, are s ă vin ă și noaptea.
întunericul, vreau s ă spun. R ăcoarea nop ții. în sfîr șit… O s ă putem respira…
Taxatorul se oprise în fa ța lui, a șteptînd, și Gavrilescu începu s ă se caute prin
buzunare.
— Dup ă miezul nop ții o s ă putem respira, se adres ă el taxatorului. Ce zi lung ă !
ad ăug ă pu țin nervos, nereu șind s ă-și g ăseasc ă portmoneul. Cîte peripe ții !… Ah ! în
sfîr șit, exclam ă el și deschise repede portmoneul.
— Asta nu mai merge, spuse taxatorul înapoindu-i b ancnota. O schimba ți la Banc ă…
— Dar ce are ? întreb ă Gavrilescu, învîrtind mirat bancnota între degete.
— S-a scos din circula ție acum un an. O schimba ți la Banc ă.
— Curios ! f ăcu Gavrilescu privind bancnota cu mare aten ție. Azj-diminea ță era
bun ă. Și la țig ănci le prime ște. Am avut înc ă trei ca astea, și la țig ănci le-a primit pe
toate…
Doamna p ăli u șor și, ridicîndu-se ostentativ, trecu la cel ălalt cap ăt al tramvaiului.
— Nu trebuie s ă vorbi ți de țig ănci în fa ța unei doamne, îl mustr ă taxatorul.
— Toat ă lumea vorbe ște, se ap ără Gavrilescu. Trec de trei ori pe s ăpt ămân ă cu
tramvaiul ăsta, și v ă dau cuvîntul meu de onoare…

— Da, e adev ărat, interveni un pasager. Vorbim to ți, dar nu în fa ța doamnelor. E o
chestie de bun ă cuviin ță . Mai ales acum c ă au s ă-și fac ă și ilumina ții. Da, ida, și-a dat
și municipalitatea consim ță mântul : au s ă fac ă ilumina ții în gr ădin ă. Eu, pot s ă spun,
sînt un om f ără prejudec ăți, dar ilumina țiile la țig ănci le consider o provocare…
— Curios, f ăcu Gavrilescu. N-am auzit nimic.
— Scrie în toate jurnalele, interveni un alt pasag er. E o ru șine ! exclam ă ridicînd
glasul. E nepermis !…
Cî țiva întoarser ă capetele și, sub privirile lor mustr ătoare, Gavrilescu î și plec ă
ochii.
La țig ănci
777
— Mai c ăuta ți, poate mai ave ți și al ți bani, spuse taxatorul. Dac ă nu, coborî ți la prima
sta ție.
îmbujorat, neîndr ăznind s ă-și ridice privirile, Gavrilescu reîncepu s ă se caute prin
buzunare. Din fericire, portofelul cu m ărun țiș era chiar deasupra, între batiste.
Gavrilescu num ără cîteva monezi și i le întinse.
— Mi-ați dat numai cinci lei, spuse taxatorul ar ătîndu-i în palm ă.
— Da, pîn ă la Vama Po ștei.
— Nu importa pîn ă unde este, dar biletul cost ă zece lei. Pe ce lume tr ăiți
dumneavoastr ă ? ad ăug ă taxatorul cu un glas sever.
— Tr ăiesc la Bucure ști, spuse Gavrilescu ridicînd cu mîndrie privirile, și umblu cu
tramvaiul de trei-patru ori pe zi, și fac asta de ani de zile, și întotdeauna am pl ătit
cinci lei…
Aproape tot vagonul lasculta acum ou interes conver sa ția. Cî țiva pasageri se
apropiar ă și se a șezar ă pe scaunele al ăturate. Taxatorul s ălt ă de mai multe ori
monezile în palm ă, apoi spuse :
— Dac ă, nu vre ți s ă-mi da ți și restul, coborî ți la sta ția urm ătoare.
— Tramvaiul s-a scumpit de vreo trei-patru ani, vo rbi cineva.
— De cinci ani, preciza taxatorul.
— V ă dau cuvîntul meu de onoare, începu patetic Gavrile scu.
— Atunci coborî ți la prima sta ție, îl întrerupse taxatorul.

— Mai bine pl ăti ți diferen ța, îl sf ătui cineva, c ă pîn ă la Vama Po ștei ave ți o
bucat ă bun ă ide mers.
Gavrilescu c ăut ă în portofel și întinse înc ă cinci lei.
— Se petrec lucruri curioase în țara asta, șopti el dup ă ce se dep ărta taxatorul. Se
iau hot ărîri peste noapte, la 24 de ceasuri. Mai exact în șase. Vă dau cuvîntul meu
de onoare… Dar, în sfîr șit, ce s ă mai insist ? A fost o zi teribil ă. Și ce e mai grav, e c ă
nu putem tr ăi f ără tramvai. Eu, cel pu țin, sînt silit s ă umblu de trei-patru ori pe zi
cu tramvaiul. Și totu și o lec ție de pian e o sut ă de lei. O bancnot ă ca asta. Și acum,
nici bancnota asta nu mai e bun ă. Trebuie s ă m ă duc s-o schimb la Banc ă…
— Da ți-mi-o mie, spuse un domn în vîrst ă. O schimb mîine la birou…
Scoase din portmoneu o bancnot ă și i-o întinse. Gavrilescu o apuc ă cu mare grij ă și
o privi cu aten ție.
— E frumoas ă, spuse. S-au pus de mult în circula ție ? Cî țiva pasageri se privir ă între
ei zîmbind.
— De vreo trei ani, spuse unul.
La țig ănci
779
778
Mircea Eliade
— E curios c ă n-am v ăzut-o pîn ă 'acum. E drept, sînt cam distrat. Am fire de artis t…
Așez ă bancnota în portmoneu, apoi î și l ăsă privirile pe fereastr ă.
— S-a f ăcut noapte, spuse. în sfîr șit!
Se sim ți deodat ă obosit, istovit și, rezemîndu- și capul în palm ă, închise ochii.
Rămase a șa pîn ă la Vama Po ștei.
încercase zadarnic s ă 'deschid ă u șa cu cheia, apoi ap ăsase pe butonul soneriei, și
dup ă ce b ătuse de mai multe ori, cît mai puternic, la ferestr ele sufrageriei, se întoarse
în fa ța u șii de la intrare și începu s ă bat ă cu pumnul. Curînd, la fereastra deschisa a
unei case vecine ap ăru, idin întuneric, un b ărbat în c ăma șă de noapte și strig ă
răgu șit:
— Ce e scandalul ăsta, domnule ?… Ce te-a apucat ?
— Scuza ți, f ăcu Gavrilescu. Nu știu ce s-a întîmplat cu ne-vast ă-mea. Nu r ăspunde.
Și s-a stricat și cheia, nu pot s ă intru în cas ă.

— Dar de ce s ă intri ? Cine e ști dumneata ? Gavrilescu se îndrept ă spre fereastr ă și
salut ă :
— De și sîntam vecini, începu el, nu cred c ă am avut pl ăcerea s ă v ă cunosc. Numele
meu e Gavrilescu și locuiesc aici cu so ția mea, Elsa…
— Atunci a ți gre șit adresa. Aici locuie ște domnul Stanescu. Și nu e acas ă, e
plecat la b ăi.
— Da ți-imi voie, îl întrerupse Gavrilescu. îmi par e rau c ă trebuie s ă v ă
contrazic, dar cred c ă face ți o confuzie. Aici, la num ărul 101, locuim noi, Elsa și cu
mine. Locuim de patru ani-
— Dar înceta ți, domnilor, odat ă, c ă nu putem dormi ! strig ă, cineva. Ce Dumnezeu ?
— Pretinde c ă locuie ște în casa domnului Stanescu…
— Nu pretind, protest ă Gavrilescu. Aici e casa mea, și nu-permit nim ănui. Și
înainte de toate vreau s ă știu unde este Elsa, ce s-a întîmplat cu ea…
— întreba ți la comisariat, vorbi cineva de la etaj. Gavrilesc u ridic ă speriat capul :
— De ce la comisariat ? Ce s-a întîmplat ? strig ă el emo ționat. Ști ți ceva ?
— Nu știu nimic, dar vreau s ă dorm. Și dac ă dumneavoastr ă
o s ă sta ți toat ă noaptea de vorb ă…
— îmi da ți voie, f ăcu Gavrilescu. Și mie mi-e somn, sînt, pot spune, foarte obosit…
Am avut o zi teribil ă. C ălduri ca în Arabia.-
Dar nu în țeleg ce s-a întîmplat cu Elsa. De ce nu r ăspunde ? Poate i s-o fi f ăcut r ău și
o fi le șinat.
Și reîntorcîndu-se în fa ța u șii de la num ărul 101, începu din nou s ă bata cu pumnul,
tot mai puternic.
— Nu ți-am spus, domnule, c ă nu e acas ă ? C ă domnul Stanescu e plecat la b ăi ?
— Chema ți poli ția ! se auzi o voce ascu țit ă de femeie. Chema ți imediat poli ția !
Gavrilescu se opri brusc și se rezem ă de u șă , respirînd greu. Se sim ți deodat ă foarte
obosit și se a șez ă pe o treapt ă, î și prinse fruntea în palme. Gavrilescule, șopti,
aten ție, c ă s-a întîmplat ceva foarte serios, și nu vor s ă-ți spun ă. Ține-te bine, f ă un
efort de
memorie…
— M-me Trandafir ! exclam ă el. Trebuia s ă m ă gîndesc de la început. M-me

Trandafir ! strig ă, ridîcîndu-se și îndreptîndu-se spre casa din fa ță . M-me
Trandafir !…
Cineva care r ămăsese la fereastr ă spuse cu un glas mai potolit:
— L ăsa ți-o s ă doarm ă, s ăraca.
— E urgent!
— L ăsa ți-o s ă doarm ă, Dumnezeu s-o ierte, c-a murit de mult.
— Imposibil ! f ăcu Gavrilescu. Am vorbit cu ea azi-diminea ță .
— O confunda ți poate cu sor ă-sa, Ecaterina : M-me Trandafir
a murit acum cinci ani.
Gavrilescu r ămase o clip ă împietrit, apoi b ăgă mîinile în buzunare și scoase cîteva
batiste.
— Curios, șopti el tîrziu.
Se întoarse agale, și urcînd cele trei trepte de la num ărul 101, î și lu ă p ălăria și și-o
puse pe cap. Mai încerc ă o dat ă clan ța, apoi coborî și se dep ărta șov ăitor. Umbla
încet, f ără gînduri, ștergîn-du-se în ne știre cu batista. Circiuma din col ț era înc ă
deschis ă și, dup ă ce-i d ădu tîrcoale, se hot ărî s ă intre.
— Nu mai servim decît la pahar, spuse b ăiatul. închidem
dou ă.
Ia
Dar cît e ceasul acum
— La dou ă ? se mir ă Gavrilescu.
— E dou ă. E chiar dou ă trecute…
— E teribil de tîrziu, șopti Gavrilescu, mai mult pentru sine. Apropiindu-s e de
tejghea, i se p ăru c ă recunoa ște figura cîrciu-
marului, și inima începu s ă-i bat ă.
— Nu sînte ți dumneavoastr ă domnul Costic ă ? întreb ă.
— Eu sînt, spuse cîrciumarul, privindu-l lung. Par c ă v-aș cunoa ște, ad ăug ă dup ă o
pauz ă.

780
Mircea Eliade
— Barc ă, parc ă… începu Gavrilescu, apoi î și pierdu firul șj t ăcu, zîimbind încurcat.
Am fost pe aici de mult, relu ă el, aveam ni ște prieteni. M-me Trandafir.
— Da, Dumnezeu «-o ierte…
— M-me Gavrilescu, Elsa…
— Ah, ce-a mai fost și cu dînsa, îl întrerupse cîrciumarul, nici pîn ă în ziua de azi nu
se știe ce s-a întîmplat. L-a c ăutat poli ția cîteva luni și n-a putut s ă dea de el, nici viu,
nici mort… Parc ă ar fi intrat în p ămînt… Biata M-me Elsa, l-a a șteptat ce l-a a șteptat,
și pe urmă a plecat la familia ei în Germania. Și-a vîndut lucrurile și a plecat. N-aveau
cine știe ce, erau s ăraci. M ă b ătea gîndul s ă cump ăr eu pianul.
— Va s ă zic ă a plecat în Germania, spuse Gavrilescu vis ător. A plecat de mult ?
— De mult, de mult. La cîteva luni dup ă ce a disp ărut Gavrilescu. La toamn ă
se împlinesc 12 ani. A scris și în ziare…
— Curios, șopti Gavrilescu, începînd s ă-și fac ă vînt cu p ălăria. Și eu dac ă ți-aș
spune dumitale, dac ă țiia ș spune c ă azi-dimi-nea ță , și-ți dau cuvîntul meu de onoare
că nu exagerez, azi-di-minea ță am stat cu ea de vorb ă… Ceva mai malt. La prînz am
mîncat împreun ă. Pot s ă-ți spun și ce-am mîncat…
— S-o fi întors, vorbi cîrciumarul privindu-l nedu merit.
— Nu, nu s-a întors, n-a plecat de loc. E la mijlo c o confuzie. Acum sînt cam obosit,
dar mîine diminea ță am s ă-i dau eu de rost…
Se înclin ă u șor și ie și.
înainta agale, cu p ălăria într-o rnîn ă și batista în cealalt ă, oprindu-se îndelung pe
fiecare banc ă, s ă se odihneasc ă. Era o noapte clar ă, f ără lun ă, și pe str ăzi începea
să se reverse r ăcoarea gr ădinilor. Tîrziu îl ajunse din urm ă o tr ăsur ă cu un cal.
— încotro, boierule ? întreb ă birjarul. —ș La țig ănci, r ăspunse Gavrilescu.
— Atunci urca ți, v ă duc pe doi poli, spuse birjarul oprind tr ăsura.
— îmi pare r ău, dar nu prea am bani. Mi-a mai r ămas o sut ă de lei și ceva m ărun țiș.
Și suta îmi trebuie ca s ă pot intra la țig ănci.
—ș E imai mult, vorbi birjarul începînd s ă rîd ă. Nu v-ajunge o sut ă de lei.

— Eu atîta am pl ătit azi dup ă-amiaz ă. Noapte bun ă, ad ăug ă el, pornind din v nou.
Dar tr ăsura se ținea dup ă el la pas.
La țig ănci
781
— Asta-i regina nop ții, spuse birjarul aspirînd adînc. Asta-i din gr ădina domnului
General. D-aia îmi place s ă trec pe-aici, noaptea. Am mu șterii, n-am mu șterii, eu
trec pe-aici în fiecare noapte. Grozav ce-mi plac florile.
— Ai fire de artist, spuse Gavrilescu, zîmbind.
Apoi se a șez ă pe o banc ă și-l salut ă cu mîna. Dar birjarul opri brusc tr ăsura și o
aduse lîng ă el, în dreptul b ăncii. î și scoase tabachera și începu s ă-și r ăsuceasc ă o
țigar ă.
— îmi plac florile, spuse. Caii și florile. în tinere țe am fost dricar. Ce frumuse țe !
Șase cai, îmbr ăca ți în negru și înmuia ți în aur, și flori, flori, sumedenie de flori !… Ei, a
trecut tinere țea, s-au dus toate. Am îmb ătrînit, am ajuns birjar de noapte, cu
un singur cal.
își aprinse țigara și trase un fum pe îndelete.
— Va s ă zic ă la țig ănci, începu el tîrziu.
— Da, e o chestie personal ă, se gr ăbi Gavrilescu s ă explice. Am fost azi dup ă-mas ă
pe-acolo, și a ie șit o sum ă de încurc ături.
— Ah, țig ăncile, f ăcu birjarul cu triste țe. Dac ă n-ar fi țig ăncile. ad ăug ă el, coborînd
glasul. Dac ă n-ar fi…
— Da, spuse Gavrilescu, toat ă lumea vorbe ște. în tramvai, vreau s ă spun. Cînd
trece tramvaiul prin fa ța gr ădinii, toat ă lumea vorbe ște de țig ănci…
Se ridic ă de pe banc ă și porni din nou la drum, cu tr ăsura ținîndu-se la pas dup ă el.
— S-o lu ăm pe-aici, spuse birjarul ar ătînd cu biciul o str ădu ță , c ă t ăiem drumul… Și
pe-aici trecem pe la biseric ă. A înflorit și acolo regina nop ții. E drept, nu e ca la.
General, dar o s ă vede ți, n-o s ă v ă par ă r ău…
— Ai fire de artist, spuse Gavrilescu vis ător.
în dreptul bisericii se oprir ă amândoi s ă respire parfumul florilor.
— Parc ă ar mai fi și altceva decît regina nop ții, spuse Ga vrilescu.
.

— Ah, sînt fel de fel de flori. Dac ă a fostvreoinmormintare ast ăzi, au r ămas flori
multe. Și acum, spre diminea ță , toate florile astea încep din nou s ă miroas ă…
Veneam des pe-aici, cu dricul. Era o frumuse țe !…
își fluier ă scurt calul și porni o dat ă cu Gavrilescu.
— Acum nu mai avem mult, spuse. De ce nu urca ți ?
— îmi pare r ău, dar n-am bani…
— îmi da ți din m ărun țiș. Urca ți…
782
Mircea Ellade
Gavrilescu șov ăi cîteva clipe, apoi, cu un efort, urc ă. Dar îndat ă ce se urni tr ăsura, î și
lăsă capul pe perna tr ăsurii și adormi.
— Era frumos, începu birjarul. Era biseric ă bogat ă, și tot lume bun ă… Tinere țe…
întoarse capul și, v ăzîndu-l c ă doarme, începu s ă fluiere u șor, și aalul î și învior ă
pasul.
—ș Am ajuns, strig ă el, dându-se jos de pe capr ă. Dar sînt por țile închise…
începu s ă-l scuture, și Gavrilescu se de ștept ă tres ărind.
— Sînt por țile închise, repet ă birjarul. Trebuie s ă suna ți… Gavrilescu î și lu ă
pălăria, î și aranja cravata și coborî. Apoi
începu s ă-și caute portofelul cu m ărun țiș.
— Nu mai c ăuta ți, spuse birjarul. îmi da ți alt ă dat ă. Eu tot am s ă a ștept aici, ad ăug ă.
La ora asta, dac ă mai pic ă vreun mu șteriu, tot pe-aici îl g ăsesc.
Gavrilescu îl salut ă cu p ălăria, apoi se apropie de poart ă, c ăut ă soneria și ap ăsă pe
buton. Chiar în acea clip ă poarta se deschise și, intrînd în curte, Gavrilescu se
îndrept ă spre boschet. Se mai z ărea la fereastr ă o lumin ă pl ăpînd ă. B ătu sfios la u șă
și, v ăzînd c ă nu-i r ăspunde nimeni, puse mâna pe clan ță și intr ă. Baba adormise cu
capul pe m ăsu ță .
— Sînt eu, Gavrilescu, spuse, b ătînd-o u șor pe um ăr. Mi-ați f ăcut o groaz ă de
încurc ături, ad ăug ă, v ăzîndo c ă se de șteapt ă și începe s ă ca ște.
—ș E tîrziu, spuse baba, frecîndu-se la ochi. Nu mai e nimeni. Dar privindu-l lung, îl
recunoscu.
— Ah, tot dumneata e ști, muzicantul. Mai e doar nem țoaica. Ea nu doarme

niciodat ă…
Gavrilescu î și sim ți din nou inima b ătîndu-i și începu u șor s ă tremure.
— Nem țoaica ? repet ă el.
— O sut ă de lei, spuse baba.
Gavrilescu înc ăpu s ă-și caute portmoneul, dar mîinile îi tremurau tot mai tare, și cînd
îl g ăsi, între batiste, portmoneul îi alunec ă pe covor.
— V ă cer iertare, spuse plecîndu-ise cu greutate fs ă-l ridice. Sînt cam obosit. A fost
o zi teribil ă…
Baba lu ă bancnota, se ridic ă de pe sc ăuna ș și, din prag, î* ar ătă cu bra țul casa cea
mare :
La țig ănci
783
— Vezi s ă nu te r ătăce ști, îi spuse. S ă ții drept pe coridor, și s ă numeri șapte u și. Și
cînd oi ajunge la a șaptea, s ă ba ți de trei ori și s ă spui : „Eu sînt, m-a trimis baba".
Apoi î și opri un c ăscat, b ătîndu-și gura cu palma, și închise u șa. Respirînd anevoie,
Gavrilescu se îndrept ă încet spre cl ădirea care str ălucea argintie sub stele. Urc ă
treptele de marmor ă, deschise u șa și r ămase o clip ă nehot ărît. în fa ța lui se întindea
un coridor slab luminat, și Gavrilescu sim ți din nou cum inima începe s ă i se zbat ă,
parc ă ar fi stat s ă se sparg ă. începu s ă înainteze, emo ționat, num ărînd cu glas tare
ușile pe lîng ă care trecea. Curînd se trezi c ă num ără : treisprezece, paisprezece… și
se opri, dezorientat. Ga-vrilescule, șopti, aten ție, c ă iar ai f ăcut o încurc ătur ă. Nu
treisprezece, nu paisprezece, ci șapte. A șa a spus baba, s ă numeri șapte u și…
Voi s ă se întoarc ă și s ă numere din nou, dar dup ă cî țiva pa și se sim ți sleit de puteri
și, oprindu-se în fa ța primei u și la îndemîn ă, b ătu 'de trei ori și intr ă. Era un salon
mare și simplu, aproape s ărăcăcios mobilat, iar în dreptul ferestrei, privind spr e
gr ădin ă, se profila umbra unei femei tinere.
— Scuza ți, începu Gavrilescu cu greutate. Am num ărat gre șit. Umbra se dezlipi de
la fereastr ă și se îndrept ă spre el, cu pa și
moi, și un parfum uitat îi reveni deodat ă în amintire.
— Hildegard ! exclam ă, l ăsînd sl-i cad ă p ălăria din mîn ă.
— De cînd te-a ștept, spuse fata apropiindu-se. Te-am c ăutat
peste tot…

— Am fost ia ber ărie, șopti Gavrilescu. Dac ă n-aș fi fost cu ea la ber ărie, nu s-ar fi
întîmplat nimic. Sau dac ă a ș fi avut ceva bani la mine… Dar a șa, a pl ătit ea, Elsa, și
în țelegi, m-am sim țit obligat… Și acum e tîrziu, nu e a șa ? E foarte tîrziu…
— Ce importan ță poate s ă aib ă, spuse fata. Hai s ă mergem…
— Dar nu mai am nici cas ă, nu mai am nimic. A fost o zi teribil ă… M-am luat cu
vorba cu M-me Voitinovici și-am uitat servieta cu partituri…
— întotdeauna ai fost distrat, îl întrer upse. S ă mergem…
— Dar unde ? Unde ? încerc ă Gavrilescu s ă strige. în casa mea s-a mutat cineva, i-
am uitat numele, dar e cineva pe care nu-l cunosc. .. Și nici m ăcar nu e acas ă, ca s ă-
i putem explica. E plecat la b ăi…
— Vino cu mine, spuse fata apucîndu-l de mîn ă și tr ăgîndu-l
ușor în coridor.
— Dar n-am nici bani, continu ă Gavrilescu în șoapt ă. Tocmai acum cînd s-au
schimbat banii și s-a scumpit tramvaiul…
784
Mircea Eliade
— Ai r ămas acela și, spuse fata, începînd s ă rîd ă. Ți-e fric ă.
— Dintre cunoscu ți n-a mai r ămas nimeni, continu ă Gavrilescu, în șoapt ă. Toat ă
lumea e la b ăi. M-me Voitinovici, de A care m-aș fi putut împrumuta, lumea spune
că ar fi plecat î n provincie… Ah, p ălăria, exclam ă, și voi s ă se întoarc ă.
— Las-o, r ăspunse fata. N-o s ă avem nevoie de ea acum.
— Nu se știe, nu se știe, st ărui Gavrilescu s ă-și desprind ă mîna din mîna fetei.
E o p ălărie foarte bun ă, e aproape nou ă.
— E adev ărat ? se mir ă fata. Tu înc ă nu în țelegi ? Nu în țelegi ce ți s-a întîmplat,
acum, de curînd, de foarte curînd ? E adev ărat c ă nu în țelegi ?
Gavrilescu o privi adînc în ochi, și oft ă.
— Sînt cam obosit, spuse, iart ămă. A fost o zi teribil ă… Dar acum parc ă încep s ă m ă
simt mai bine..
Fata îl trase u șor dup ă ea. Travers ă curtea și ie șir ă f ără s ă mai deschid ă poarta.
Birjarul îi a ștepta, mo ță ind, și fata îl trase tot atît de u șor dup ă ea în trăsur ă.
—• Dar î ți jur, începu Gavrilescu, în șoapt ă, î ți dau cuvîntul meu de onoare c ă nu mai

am nici un ban…
— încotro, domni șoar ă ? întreb ă birjarul. Și cum v ă duc ? La pas sau mai repejor ?
— Ia-o spre p ădure, pe drumul ăla mai lung, spuse fata. Și rrvîn ă încet. Nu ne
gr ăbim…
— Hei, tinere țe ! f ăcu birjarul, fluierînd u șor calul.
îi ținea mîna prins ă în mîinile ei, dar se rezemase cu capul pe pern ă, cu ochii pe cer.
Gavrilescu o privea adînc, concentrat.
— Hildegard, începu el tîrziu. Se întîmpl ă ceva cu mine, și nu știu bine ce. Dac ă nu
te-aș fi auzit vorbind cu birjarul, a ș crede c ă visez…
Fata întoarse capul spre el șl—i zîmbi.
— To ți vis ăm, spuse. A șa începe. Ca, într-un vis…