Muzica Si Muzici Militare In Secolul Xx

MUZICĂ ȘI MUZICI MILITARE ÎN SECOLUL XX

CUPRINS

INTRODUCERE

In lucrarea pe care o prezint al carui subiect il constituie „Muzicile Militare romanesti” sunt prezentate dupa o scurta introducere – argument in care sunt prezentate principalele motive care mau determinat sa alcatuiesc o cercetare in aceasta directie si ce inseamna „muzica militara”, sunt prezentate aspecte generale urmate de o pertinenta analiza a istoriei si activitatilor muzici militare in secolul xx, pornind de la inspectorii muzicilor militare care au influentat viitorul acestora cat si statutul incert , pana au devenit formatii profesioniste in cadrul ministeului apararii, statut hotarat prin decrete si decizii ministeriale.

Tot in primul capitol am incercat sa prezint contributia deosebita pe care au avuto compozitorii si orchestratorii muzicilor militare in imbogatirea repertoriului cat si in stabilirea repertoriului specific ceremoniilor militare.

O analiza a activitatii Muzicii Reprezentative a Armatei era necesara deoarece este etalonul tuturor muzicilor din tara. Activitatea acesteia a influentat decizii la nivel de conducere care au influentat pozitiv viitorul muzicilor militare. Nivelul ei de performanta profesionala a permis compozitorilor si orchestratorilor ce au scris lucrai pentru formatii de suflatori sa nu intampine granite in imaginatia si talentul acestora. Formatie ce a devenit ambasadorul armatei romane in toate colturile lumii.

In aceasta lucrare este prezentat totodata istoricul si activitatile muzicii militare din Sibiu, muzica din provincie care la randul sau a contribuit si si-a adus pe deplin aportul la perpetuarea activitatilor culturale in randul militarilor si societatii civile.

In capitolul II privind tipologia muzicilor militare sunt prezentate specificul ceremoniilor militare cat si repertoriul muzical abordat de catre muziciile militare iar in acest capitol am incercat sa aduc aminte de unul dintre cei mai reprezentativi orchestratori ai muzicilor militare care a imbogatit semnificativ bibliotecile acestora cu aranjamente orchestrale si compozitii, iar unul dintre motivele principale care mau determinat sa-l aleg ca exemlu este si faptul ca am fost elevul acestuia in cadrul scolii de ofiteri,dirijori muzici militare.

MUZICILE MILITARE ROMÂNEȘTI

Profesez in domeniul muzicilor militare iar faptul ca in randul societatii civele este foarte putin cunoscuta activitatea acesteia ma determinat sa alcatuiesc aceasta lucrare. In cei douazeci de ani de activitate am reusit sa abordez toate genurile muzicale specifice :de la marsul traditional pana la muzica de film, de la statul in pozitia de drepti pana la miscarile coregrafice din cadrul show-urilor si cu toate acestea publicul ne cunoaste mai mult in prisma defilarilor si a marsurilor patriotice.

Muzicile Militare sunt formatii instrumentale de suflatori care isi desfasoara activitatea in unitati militare si se subordoneaza sefului unitatii in structura careia se afla.

Misiunea acestora este de a participa, cu mijloace specifice, la cresterea eficientei procesului de instruire si educare a efectivelor atat in timp de pace, cat si in timp de razboi, ele isi desfasoara activitatea in conformitate cu prevederile legilor, regulamentelo, ordinelor ministrului apararii nationale si Sefului Statului Major General.

In scopul indeplinirii misiunilor pe care le au, muzicile militare participa, in unitati si garnizoane, la onoruri militare, ceremonii militare si activitati cu caracter ostasesc, totodata asigura, prin personalul specializat, desfasurarea unor activitati cultural-artistice cu militarii din unitati militare, sprijina formatiile artistice de amatori din armata.

I.1. Muzicile militare românești în secolul XX

În secolul XX, inspectorii și șefii muzicilor militare au marcat istoria, reușind dobândirea unui nou statut în societate, au stimulat motivația spre performanțe artistice naționale și universale, au subliniat rolul și necesitatea muzicilor militare și contribuția acestora la educația patriotică, estetica maselor și dezvoltarea culturii românești.

În acest capitol, am subliniat evoluția muziciilor militare, prin ochii celor care au condus-o în perioada secolului XX, finalizând cu o scurtă istorie a muzicii militare a Garnizoanei Sibiu.

I.1.1. Perioada 1901-1932

În evoluția muzicilor românești, începutul secolului XX se afirmă cu momente importante legate de activitatea criticului muzical și compozitorului Mihail Mărgăritescu, care reprezintă o personalitate ce marchează viața muzicală din țară. În acea perioadă, acesta era ofițer activ cu gradul de maior, muzician de vastă cultură. În 1 aprilie 1905, Mihail Mărgăritescu este numit, prin Înaltul Decret Regal nr. 2046, inspector general al muzicilor militare.

În anul 1908, Mihail Mărgăritescu, fondează revista ”Muzica”, publicând o serie de studii ce re referă la muzicile militare, care aveau ca scop prezentarea mișcării muzicale din țară și străinătate, prezentarea problemelor muzicilor militare și încurajarea talentelor autohtone. Compozitorul a încercat ridicarea prestigiului muzicilor militare prin stimularea perfecționării pregătirii profesionale a acestora și, astfel, a realizat studii cu privire la organizarea și sistemul de pregătire a personalului muzicilor militare și prin organizarea unui concurs național al acestor formații.

Datorită acestei manifestări, organizate la București, pe scena Arenelor Romane, cu ocazia Expoziției Generale Române din anul avut loc depășirea realizării profesionale din sfera militară. În cadrul expoziției s-au reunit cele mai bune muzici militare din țară, care au interpretat câte un program alcătuit din trei piese: una comună tuturor formațiilor (uvertura „Wilhelm Tell”de G. Rossini) și două la alegerea șefilor de muzică. În juriu au fost prezenți: George Enescu, Eduard Wachmann, George Ștephănescu, personalități ale muzicii românești, și inspectorul general al muzicilor militare, maiorul Mihail Mărgăritescu.

În acea vreme, fanfarele militare nu mai mulțumeau din cauza faptului că veneau și plecau odată cu mutarea regimentelor dintr-o garnizoană în alta, muzica începând să capete amploare. Astfel, încep să se înființeze asociații corale, fanfare civile, companii lirice, acestea intrând sub tutela primăriilor, a diferitelor societăți culturale sau a cluburilor. Acesta este momentul în care apar muzici de tip comunal la Bacău, Bârlad, Brăila, Focșani, Galați, București, Timișoara, Arad, Sibiu, Iași, Ploiești, Brașov ș.a.. Împreună cu fanfarele militare și cu sprijinul acestora în instrumentiști și instructori, contribuie în mod evident la dezvoltarea și îmbogățirea vieții cultural-artisitice din țară.

În jurul anului 1900, se înființează fanfare militare, pe lângă muzicile militare existente, în aproape toate localitățile în care existau unități militare și la nivelul acestora. Tot în această perioadă, muzicile militare românești au înregistrat primele discuri cu muzică de fanfară, prima înregistrare realizându-se în anul 1905, cu piesa ”Retragerea cu torțe”, de către Regimentului 1 Geniu din București, dirijată de șeful muzicii, Anton Kratochvil.

Tot la dezvoltarea muzicilor militare au contribuit numeroase decizii ministeriale, ce urmăreau măsuri concrete organizatorice și administrative. Printre acestea se regăsesc și cele din secolul XX:

Deciziile Ministeriale nr. 695, din 9 noiembrie 1911, în care au fost stabilite condițiile în care puteau fi angajate muzicile militare, și nr. 766, din 9 decembrie 1911, prin care se interzicea prestarea de servicii în mod gratuit a muzicilor militare.

Înaltul Decret nr. 8, din 3 ianuarie 1911, care ierarhiza funcția de inspector de muzică militară, în inspector clasa a II-a și clasa I (funcție prevăzută în Legea soldelor);

Înaltul Decret nr. 1742, din 19 martie 1912, care prevedea, în cazul muzicilor militare, funcțiile de inspector al muzicilor și șef de muzică principal, în de inspector de muzică clasa I și clasa a II-a;

Decizia Ministerială nr. 146, din 21 martie 1914. Această decizie se referea la angajarea copiilor de trupă și prevedea faptul că regimentele de orice armă, batalioane, divizioane, pot angaja câte un copil de trupă pentru fiecare companie, escadron sau baterie, cu scopul de a deveni buni muzicanți. Mai mult, angajarea copiilor de trupă putea fi realizată pe baza unei cereri depuse din partea părinților sau a tutorilor, prin care își luau angajamentul că vor ține copilul în armată până la împlinirea vârstei de 18 ani, după 18 ani fiind angajat volunatar, cel puțin 3 ani, conform art. 95 din Legea de recrutare. După acești 3 ani ca voluntari, puteau fi reangajați în baza Legii reangajării gradelor inferioare și a Legii de inainte de armată, ca meseriași, muzicanți sau instructori.

În 1913, formațiile de muzică militară au participat într-o campanie împotriva Bulgariei. Înainte de Primul Război Mondial, tipografia Samitca din Craiova a publicat o colecție de Coruri ostășești, scolastice, religioase și instructive de Dumitru Vasculescu, principalul merit al corurilor fiind caracterul lor mobilizator.

În jurul anului 1918, au existat numeroși compozitori ai diferitelor lucrări, însă una dintre cele mai remarcate a fost reprezentată de „Imnul Eroului Necunoscut”, despre care compozitorul și inspectorul muzicilor militare, locotenent-colonelul Ioan Vlăduță a afirmat faptul că a fost realizat, studiat și audiat de o comisie compusă din Principele Carol, ministrul de război, generalul Mărdărescu și de Juarez Movilă.

În perioada Primului Război Mondial, muzicanții militari au demonstrat patriotism cu combatanții din linia întâi a frontului. Muzicanții din Regimentul 13 Infanterie „Ștefan cel Mare”, conduși de căpitanul Ioan Vlăduță, mergeau pe jos la locurile de refacere a trupei din zona de operații și cântau, cu scopul de a ridica morarul efectivelor. Muzicanții din Regimentul 4 Roșiori, conduși de căpitanul Ioan Cutrupi, asigurau aprovizionarea în linia întâi, în timpul luptelor de la Oituz, iar ziua cântau marșuri și muzică populară.

Războiul din acea vreme, numărul morților și a persoanelor rămase invalide, dar, mai ales bucuria de a vedea vechile granițe arbitrare ale țării distruse au stimulat imaginația compozitorilor români. Astfel că, creația patriotică datorată războiului reîntregirii naționale reprezenta un gen predominant, și anume imnul. Unirea națională a reprezentat un act politic major în istoria națiunii, victoria dorindu-se a fi cântată în accente de măreție, capabile să cuprindă glasurile tuturor românilor. Imnul a reprezentat chemarea tuturor în direcția unui singur scop, o supremă comuniune a vocilor.

Cântecul era considerat născut din istorie, cu scopul de a se transforma în aceasta, având o tărie și o forță spirituală care nu piere. Cântecul este cel care decide victoria, iar muzica este indispensabilă pentru armată. Muzica, în viziunea cancelarului Germaniei, Otto Bismarck, reprezintă un motor puternic al unirii și strângerii de relații intime între aliați.

Fanfara reprezenta, de asemenea, un rol important în educația cetățenească și muzicală a publicului, muzicile militare creând un nou orizont artistic, un climat favorabil față de muzica clasică europeană. Acestea întrețineau prin marșuri și cântece patriotice atmosfera de entuziasm și de luptă. Mai mult, fanfarele au dus la ridicarea efectivului de instrumentiști profesioniști.

După sfârșitul Primului Război Mondial, muzicile militare au rămas cu instrumente vechi și uzate, cu accesorii muzicale insuficiente și necorespunzătoare, cu un repertoriu muzical sărac și lipsit de varietate. Însă, armata română a fost obligată să ducă un război împotriva Ungariei, iar formațiile de muzică militară au participat în linia întâi a frontului.

În perioada 1918-1929, Inspectoratul Muzicilor Militare a fost condus de locotenent-colonelul Ioan Vlăduță. Acesta a reușit să elaboreze ordine și documente legislative, care au dus la ridicarea prestigiuluistigiului profesional și moral al muzicienilor militari. Prin elaborarea acestor documente, colonelul a asigurat afirmarea la nivel național și internațional a muzicii militare.

Între 1 iulie 1918 și 1 aprilie 1923, locotenent-colonelul Ioan Vlăduță a avut funcția de inspector general al muzicilor militare, iar între 1 aprilie 1923 și 1 aprilie ocupat funcția de inspector general al muzicilor militare, asimilat gradului de locotenent-colonel, urmând ca la data de 1 aprilie 1929 să fie trecut în rezervă pentru limită de vârstă.

Astfel că, după ce a fost numit în funcție, inspectorul general al muzicilor militare a pus bazele Inspectoratului General al Muzicilor Militare și a organizat un for de conducere a muzicilor, ce a reprezentat un organ de serviciu în cadrul ministerului. Pe lângă acest aspect, inspectorul a oferit instrumente, accesorii și repertoriu și a realizat inspecții periodice de îndrumare, aceasta din urmă, reprezentând principala sa preocupare și având posibilitatea de a cunoaște, documenta și corecta starea diferitelor muzici militare. Un criteriu important în aprecierea șefilor de muzică, l-a reprezentat valoarea lor profesională, cunoștințele însușite în conducerea fanfarelor muzicale și nivelul artistic în executarea și interpretarea pieselor, lucru care a permis afirmarea muzicilor militare în epocă.

Sub comanda sa, în toamna anului 1919, muzicile militare au participat la paradele militare organizate în București, cu ocazia unor vizite oficiale ale mareșalilor Foch din Franța și Bodoglio din Italia.

Mai târziu, în 1922, muzicile militare s-au constituit într-o formație unică, având 1000 de instrumentiști și au susținut un concert de muzică clasică la Alba Iulia, cu ocazia încoronării regelui Ferdinand ca suveran al tuturor românilor.

Totuși, existau regimente care angajau muzicile militare în condiții dezavantajoase și, astfel, Ioan Vlăduță dispune noi măsuri pentru angajarea lor în condiții bune determinate, în raport cu valoarea leului. Aceste dispoziții sunt menționate în Ordinul 473/27 decembrie 1920.

În fost emisă Decizia Ministerială nr. 5, din 3 ianuarie 1921, prin care s-a introdus muzica corală în programul de instrucție și educație al instrumentiștilor militari. În fost regllementată și Decizia Ministerială nr. 143/6 februarie 1922, care introducea o structură a muzicilor regimentare pentru arma vânătorilor de munte.

Prin Decizia Ministerială nr. 824 din 29 septembrie 1926, s-a dispus ca Inspectoratul Muzicilor Militare să funcționeze ca o secție în cadrul Inspectoratului General al Infanteriei. Acesta avea atunci atribuții precum:

organizarea, dotarea și încadrarea muzicilor militare;

realizarea unor propuneri pentru nevoile bugetare ale muzicilor militare;

verificarea tehnică a materialelor achiziționate de muzicile militare;

realizarea de propuneri în vederea înzestrării muzicilor militare cu repertoriul muzical și îmbogățirea acestuia cu piese de muzică națională, clasică și modernă;

instrumentarea imnurilor diferitelor țări;

întocmirea diferitelor semnale, numiri de corpuri nou create, marșuri triumfale pentru corniști și trompeți;

propunerea și prezidarea examenului pentru ocuparea locurilor vacante de șefi de muzică; comisiile erau numite de către Ministerul de Război, pe baza referatului realizat de inspectorul infanteriei;

aprobarea angajărilor de gagiști muzicanți;

angajarea muzicilor militare în sezonul de vară în stațiuni climaterice și balneare, stabilirea tarifelor de angajare, în conformitate cu Legea de administrație în armată;

evidențierea pieselor muzicale studiate și orchestrate de către muzicile militare și propunerea unor măsuri de perfecționare;

trimiterea unei situații periodice a fondurilor muzicilor militare la Inspectoratul General al Infanteriei, efectuarea de propuneri pentru utilizarea fondurilor realizate de muzicile militare;

achiziționarea de instrumente, accesorii și note muzicale;

întocmirea propunerilor pentru acordarea de prime din fondul muzicilor personalului muzicilor militare;

realizarea unor controale tehnice la muzicile militare, raportând eșalonului superior situației;

evaluarea șefilor de muzică, din punct de vedere tehnic.

În 1 aprilie 1929, inspectorul muzicilor militare Ioan Vlăduță a fost trecut în rezervă prin Înalt Decret Regal nr. 894, conform Ordinului Ministerului de Război, Direcția Personal, nr. 220 din 4 ianuarie 1929. De la această dată, maiorul Ioan Cutrupi este cel care ocupă funcția de inspector general al muzicilor militare. Acesta a fost mutat în cadrul Inspectoratului General al Infanteriei la aceeași dată și numit, provizoriu, în această funcție.

La 1 octombrie 1929, acesta a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și numit inspector general al muzicilor militare prin Înalt Decret nr. 3238/1929, până la data de 25 mai 1930. La această dată, a fost numit, provizoriu, șeful de muzică principal, maiorul Nicolae Ștefanopol, pâna la data de 7 iulie 1932. În perioada conducerii celor doi, muzicile militare s-au menținut aproximativ la același nivel organizatoric și interpretativ. În această perioadă, muzicile militare au parcurs un proces de clarificare și perfecționare a rolului lor în armată și în societatea românească.

În 5 aprilie 1932, Egizio Massini a devenit ofițer al armatei române și, apoi, a fost numit inspector general al muzicilor militare, cu gradul de locotenent-colonel. Activitatea acestuia ca inspector general al muzicilor militare s-a desfășurat în două etape: 5 aprilie 1932-30 septembrie 1940 și noiembrie 1944-octombrie 1947, iar aceasta reprezintă un punct culminant al maturizării, modernizării și afirmării acestor formații în istoria fanfarelor armatei.

Egizio Massini obține în octombrie 1932 aprobarea înființării unei muzici a Gărzii Regale, asemenea Gărzii Republicane Franceze, iar aceasta cuprindea fanfara și orchestra și erau formate din 110 membri. Orchestra Gărzii Regale a fost înființată prin Ordinul nr. 50526, din 26 decembrie 1932 și cuprindea 10 funcții de subofițeri și 30 de gagiști muzicanți.

I.1.2. Perioada 1933-1946

Repetiția generală de la .
Egizio Massini, cu 1200 de instrumentiști, 22 octombrie 1934

După Primul Război Mondial, Inspectoratul General al Muzicilor Militare a rămas în subordinea Inspectoratului General al Infanteriei până la 15 mai 1934, după care a intrat în subordinea Secretariatului General din cadrul Ministerului Apărării Naționale prin Ordinul MapN nr. 1234/1935 și avea următoarele atribuții:

inspectarea muzicilor militare, inclusiv a celor din cadrul Ministerului de Interne (jandarmi și grăniceri) și acordarea asistenței de specialitate;

prezidarea comisiilor de specialitate;

acordarea avizului pentru efectuarea de numiri în funcții a șefilor de muzică, subofițerilor muzicanți, gorniștilor și trompeților, în funcție de nevoile corpurilor de trupă;

supravegherea instrumentării pieselor noi, pentru completarea repertoriului muzical;

selecționarea marșurilor gorniștilor și trompeților;

acordarea de asistență de specialitate, pentru fiecare corp de trupă;

organizarea muzicilor militare în funcție de tipul de muzică;

îndrumarea șefilor de muzică;

conducerea atelierului de reparat instrumente muzicale;

acordarea avizului în vederea angajării muzicilor militare în servicii particulare și în stațiuni balneoclimaterice;

elaborarea de decizii tehnice, prezentându-le pentru aprobare eșalonului superior;

evaluarea șefilor de muzică, din punct de vedere tehnic, la fiecare control efectuat.

În anul 1935, birourile Inspectoratului General al Muzicilor Militare funcționau într-un local închiriat în imobilul avocatului M. N. Mănescu, din strada Lipscani. Apoi, la începutul anului 1939 funcționa în localul din strada Carol Davila, iar, mai apoi, la începutul anului funcționat în localul Școlii Elevilor Muzicanți Militari din Piața Victoriei.

Egizio Massini a avut rezultate importante pentru muzicile militare. Acesta a dat dovada că deține toate calitățile necesare unui militar de carieră. Obiectivele pe care acesta și le-a propus în primul mandat ca inspector general al muzicilor militare au fost urmărite și au dus la rezultate precum:

reorganizarea Inspectoratului General al Muzicilor Militare pe baze noi;

a sprijinit intens muzicile militare prin sublinierea rolului și funcției acestora în dezvoltarea culturii muzicale românești și în educația ostășească-patriotică. Egizio Massini a introdus obligativitatea selecției pe bază de concurs a cadrelor pentru ocuparea locurilor vacante de șefi de muzică, la concurs putându-se prezenta doar absolvenții unei Academii de Muzică și Artă Dramatică sau ai Conservatorului de Muzică sau cei care au absolvit un liceu sau o școală normală. Probele concursului erau: armonie (scris și oral), contrapunct (scris), compoziție (scris), orchestrație și instrumentație (scris și oral), cor (scris și practic), istoria și estetica muzicii (oral), dirijat (practic). În cazul subofițerilor de muzică, prin Decizia Ministerială nr. 155, din 8 mai 1934, s-a hotărât ca cei care doresc să devină instructori, pot susține un examen de specialitate, care se desfășura de două ori pe an la București.

prin Decizia Ministerială nr. 464/31 mai 1938, inspectorul a obținut asimilarea și încadrarea cu toate drepturile și obligațiile a gagiștilor muzicanți în corpul subofițerilor: gagiștii muzicanți stagiari erau încadrați cu gradul de subofițeri instructori, gagiștii muzicanți clasa I erau încadrați cu gradul de plutonieri, gagiștii muzicanți clasa a II-a erau încadrați cu gradul de plutonieri-majori, iar gagiștii muzicanți clasa a III-a erau încadrați cu gradul de plutonieri la prima gradație. Pe lângă acest aspect, s-au făcut demersuri ca în bugetul anual să se prevadă la drepturi și copiii de trupă.

tot în perioada conducerii lui Egizio Massini, s-au aranjat și tipărit partituri muzicale în editură proprie, spre a fi distribuite, gratuit, muzicilor militare din țară.

s-au dispus noi norme de întrebuințare a fondului „Editură și ajutor muzică”, fiind percepută o taxă suplimentară la tarifele prevăzute pentru diferite servicii prestate de muzicile militare.

s-a editat „Revista Muzicilor Militare”, prima apariție fiind la data de 15 februarie 1939.

s-a obținut înființarea și funcționarea în cadrul Conservatorului de Muzică a unei catedre de specializare tehnică a capelmaiștrilor.

Egizio Massini a fondat și organizat Orchestra Simfonică a Armatei în 25 august 1939, iar fanfarele militare au susținut concerte la Radiodifuziunea Română.

La 1 aprilie 1939 s-a înființat Orchestra Simfonică a Armatei, care a funcționat la Școala Elevilor Muzicanți. Aceasta era formată din majoritatea instrumentiștilor fostei Orchestre a Palatului și din cele mai valoroase elemente de la muzicile militare. În organigrama sa, orchestra avea 91 de posturi de subofițeri de muzică, trupă și diurniști, care erau încadrați în cadrul Batalionului Ministerului Apărării Naționale. Prim-dirijorul era căpitanul Dumitru Juncu.

Mai târziu, în 1 ianuarie 1940, Orchestra Simfonică a Armatei a fost trecută în administrația și controlul Batalionului de Depozit al Ministerului Apărării Naționale, iar apoi aceasta a fost desființată la data de 10 iulie 1941. În locul acesteia a fost înființată Muzica Reprezentativă a Capitalei, șeful acestei formații-orchestră fiind căpitanul Dumitru Juncu, care apoi a fost urmat de șeful de muzică Constantin Diaconu.

Rezultatele deosebite ale inspectorului Egizio Massini au fost apreciate de către conducerea armatei, iar în anul 1939, acesta împreună cu o parte a personalului Inspectoratului General al Muzicilor Militare a fost decorat cu „Medalia Centenarul Regelui Carol I”. Apoi, în 8 iunie 1940, Egizio Massini a fost avansat la gradul de colonel.

În decursul anului 1939, inspectoratul a fost implicat și în organizarea fanfarelor străjești din școli și fabrici. Apoi, din cauza evenimentelor politice din perioada 1939-1940, Egizio Massini a abandonat cariera militară, iar soția sa, Dora Massini, a fost exclusă, în principal din motive etnice, de la Opera Română. În locul lui Egizio Massini, a fost chemat profesorul Ioan Delu din Sibiu, care din 1 octombrie fost numit în această funcție.

Pe timpul cât Ioan Delu a fost în funcție de inspector al muzicilor militare, acesta a organizat și condus concerte simfonice cu Orchestra Simfonică a Armatei, în sala Operei Române din București și în diferite localități din țară. Inspectoratul Muzicilor Militare avea următoarea organigramă: inspectorul muzicilor militare, Biroul 1 Organizare și Mobilizare, Biroul 2 Ajutantură, Biroul 3 Administrație și Biroul Editură.

Tot în această perioadă, prin Decizia nr. 122 411, din 1 iunie 1941, Marele Stat Major a aprobat împărțirea muzicilor în trei categorii: tipul 1 (o muzică, cu un efectiv de 57 de subofițeri), tipul 2 (18 muzici, cu un efectiv de 28 de subofițeri), tipul 3 (84 de muzici, cu un efectiv de 21 de subofițeri) și o formație de jazz, la marină (cu un efectiv de 21 de subofițeri).

La 1 noiembrie 1940, au fost desființate 19 unități militare, 11 dintre ele având muzici militare. Totuși, în perioada noiembrie 1940-februarie 1941, au mai fost înființate unele muzici militare, iar la 28 februarie 1941 existau 96 de formații, 40 dintre ele fiind încadrate cu personal insuficient. Astfel că, pentru ca acestea să-și poată îndeplini atribuțiile, inspectorul Ioan Delu a luat o serie de măsuri, printre care: contopirea temporară a câte două muzici militare, care erau încadrate cu personal insuficient, formând, o singură muzică; efectuarea unor mutări de cadre fie prin transfer, luând instrumentiști de la muzicile cu mai mult de 30 de subofițeri de muzică și transferându-i la unitățile care aveau mai puțin de 30, fie prin completarea personalului muzicilor militare din București, ca urmare a desființării unor muzici militare din alte garnizoane. În iunie 1941 au fost legiferate condițiile de angajare a muzicilor militare pentru prestarea diferitelor servicii ocazionale sau angajamente cu contract pe durată de sezon (două-patru luni) în stațiuni balneoclimaterice, ținându-se cont de tipul muzicii respective.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, doar 9 muzici militare au încheiat contracte de colaborare, veniturile diminuându-se. În 22 iunie 1941, prin Înaltul Decret nr 1798/1941, armata a trecut în poziție de război, apoi în august Ioan Delu a fost pus la dispoziția Direcției Superioare a Infanteriei prin Ordinul de Zi nr. 8/1941, iar din 22 septembrie 1941, prin Decretul nr. 2647/1941, a ieșit din rândul cadrelor active ale armatei.

Provizoriu, la conducerea Inspectoratului Muzicilor Militare, a fost numit maiorul Constantin Diaconu, prin Ordinul MapN, Direcția Personal, nr. 1221/1941 până la data de 20 noiembrie 1941, când conducător al acestui inspectorat a fost numit maiorul Iosif Klein, de la Regimentul 90 Infanterie din Sibiu, conform Ordinului MApN, Direcția Personal, nr. 66 661/1941 (Ordin de Zi nr. 15/1941).

Puțin mai târziu, în 2 decembrie 1941, prin Ordinul nr. 1 346, al Secretariatului General, ministrul apărării naționale a dispus ca șefii de muzică și tamburii majori să fie instruiți de doi șefi de muzică germani, cu scopul organizării muzicilor militare românești după modelul german.

Începând din 10 decembrie 1941, conform articolului 42 al Deciziei Ministeriale nr. 3000/1941, Inspectoratul General al Muzicilor Militare a fost restructurat și a funcționat pe lângă Direcția Superioară a Infanteriei, având denumirea de Serviciul Muzicilor Militare.

În 25 octombrie 1944, prin Înaltul Decret Regal nr. 2004, Egizio Massini a fost rechemat și numit inspector general al muzicilor militare. Din cauza războiului, au fost semnalate pierderi umane și materiale și la nivelul fanfarelor militare, astfel că, se impunea un proces de refacere.

Instalat, din nou, în această funcție, Egizio Massini, a considerat că principala sa obligație ar trebui să fie lupta pentru nedesființarea formațiilor deja existente. Astfel că, a reușit să mențină în funcțiune 47 de fanfare. Din 29 noiembrie 1945, acesta a fost numit și la direcția Operei Române din București.

În a doua parte a mandatului său, colonelul a instrodus în circulație marșuri noi de paradă și de instrucție, a stabilit, pe bază de decizie ministerială, noile tarife pentru serviciile prestate de fanfarele militare, a asimilat șefii de muzică cu ofițerii combatanți.

La 1 octombrie 1947, acesta își încheie cariera militară, lăsând la conducerea Inspectoratului Muzicilor Militare pe locotenent-colonelul Savel Horceag, care era un muzician bine pregătit profesional, compozitor și dirijor apreciat.

Prin reformele lui Egizio Massini, acesta a marcat istoria muzicilor militare românești, șefii de muzică militară dobândind un alt statut în societate, capelmaiștrii au avut deschis accesul la instituțiile civile și în învățământul de specialitate; Egizio Massini a stimulat armata să aspire spre performanțe artistice naționale și universale, a subliniat rostul muzicilor militare și contribuția acestora la educația patriotică și estetică a maselor, rolul și funcția lor în dezvoltarea culturii muzicale românești.

Sub conducerea lui Savel Horceag, în luna martie fost întocmită și tipărită o broșură cu cânteceostășești pentru fanfară și cor și o broșură cu cântece ostășești pe o singură voce. Aceste piese au fost interpretate la Ateneul Român și difuzate la radiolul public. Tot mai pregnant se manifestă în spectacolele susținute specificul muzicii germane, iar la 10 mai 1942, Inspectoratul General al Muzicilor Militare a organizat defilarea muzicilor militare după modelul german.

La începutul anului 1943, muzicile militare pregăteau: 40 de elevi muzicanți, 150 de sergenți stagiari și 600 de copii de trupă, iar pe lângă aceste muzici arondate diverselor unități militare, funcționau și trei muzici reprezentative: Muzica Batalionului de Gardă Regală, Muzica Batalionului Conducătorului și Muzica Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul”.

Deși au fost crescute efectivele instrumentiștilor militari în termen și copiilor de trupă, desfășurarea războiului a dus la limitarea achizițiilor de instrumente noi pentru muzicile militare, eforturile fiind direcționate spre repararea acestora. La 11 mai 1942, prin Ordinul Marelui Stat Major r. fost aprobată înființarea unui atelier de reparat instrumente muzicale la Gimnaziul Militar Muzical.

Din 1 aprilie 1943, în cadrul Serviciului Muzicilor Militare s-au realizat o serie de modificări cu privire la efective, astfel că, în organigrama acestui serviciu figurau doar patru subofițeri de muzică. Mai târziu, din cauza războiului, Serviciul Muzicilor Militare a fost evacuat din București, în garnizoana din Craiova, la data de 6 martie 1944. Nu după mult timp, la 1 iulie 1944, acesta a fost din nou evacuat în comuna Lazu, județul Dolj. În urma Deciziei Ministerială nr. 810, din 23 iunie 1944, s-a decis ca sergenți muzicanți corniști și trompeți să susțină un examen de admitere la stagiul de încercare. Au fost admiși doar candidații care nu depășeau vârsta de 25 de ani la data de 31 decembrie 1944. Candidații declarați reușiți au fost repartizați la unitățile aflate în vacanță cu muzicile militare, în funcție de specialitatea fiecăruia, iar cei declarați nereușiți au fost înapoiați unităților.

La 1 septembrie 1944, Serviciul Muzicilor Militare revine în București și se instalează în localul Școlii de Ofițeri de Infanterie nr. 1, din strada Izvor nr. 137, până în luna decembrie a aceluiași an, când a fost mutat în strada Florilor nr. 30, unde va rămâne până la 15 mai 1945. Apoi, conform ordinului verbal al ministrului de război, Serviciul Muzicilor Militare, împreună cu Institutul Muzical Militar, s-a mutat în clădirea fostei Școli de Ofițeri de Infanterie nr. 1, din strada Izvor, nr. 137, în pavilionul B.

I.1.3. Perioada comunismului

Parada muzicilor militare de la 23 august 1974,
dirijor fiind generalul-locotenent Dumitru Eremia

În 1 octombrie 1947, locotenent-colonelului Savel Horceag i se impune revizuirea repertoriului fanfarelor militare. Astfel că, sub conducerea sa, s-au orchestrat, tipărit și difuzat muzici sub formă de broșuri, partituri și culegeri de imnuri, cântece patriotice, cântece ostășești, muzică populară din toate regiunile țării, piese ce aveau un conținut educativ și mobilizator, programele abordate de fanfarele militare fiind cenzurate.

Mai mult, Serviciul Muzicilor Militare a realizat demersuri către forurile superioare cu scopul de a primi muzică populară din țările comuniste, muzică ce urma a fi introdusă în repertoriul propriu. Apoi, prin Decizia Ministerială nr. 1 385, din 20 noiembrie 1947, au fost stabilite următoarele condiții de utilizare a muzicilor militare: dezvoltarea educației artistice în unități spre a contribui la organizarea unor serbări ostășești și obținerea de fonduri necesare cumpărării de instrumente și accesorii muzicale și pentru recompensarea personalului muzicilor militare.

Astfel că, fanfarele militare au fost antrenate, orientate și folosite pentru a deveni instrumente eficiente în îndeplinirea misiunii sociale a artei muzicale. Sub conducerea lui Savel Horceag, muzicile militare participă activ la procesul instructiv-educativ din unități și garnizoane, la stragiunile muzicale tradiționale de vară din parcurile orășenești și din stațiuni de odihnă, la paradele militare și la diferite demonstrații și manifestări populare.

În acea vreme, Serviciul Muzicilor Militare era organul care organiza, dota și îndruma tehnic muzica militară, muzica gorniștilor și a trompeților din armată. Acesta avea în subordine Institutul Muzical Militar, iar șeful serviciului avea atribuții precum:

conducerea Serviciului Muzicilor Militare, stabilirea repertoriul muzical, care se prelucra și se tipărea în editura SMM și se difuza apoi în unitățile cu muzici militare;

organizarea și încadrarea cu personal a muzicilor militare;

evidențierea fondurilor muzicilor militare;

propunerea și avizarea tehnică a cumpărării și reparării instrumentelor și accesoriilor muzicale;

elaborarea instrucțiunilor tehnice pentru muzicile militare și școlile de specialitate;

definirea instrucțiunilor tehnice pentru organizarea și funcționarea Institutului Muzical Militar.

Biroul organizare-personal avea atribuții precum:

încadrarea muzicilor militare cu ofițeri, șefi de muzică și subofițeri muzicanți, și asigurarea în unități a numărului necesar de gorniști și trompeți;

evidențierea întregului personal pe specialități de instrumente de la unitățile cu muzici militare;

propunerea mutării de ofițeri, șefi de muzică și subofițeri muzicanți, în scopul menținerii omogenității muzicilor militare pe specialități de instrumente.

Biroul tehnic-editură avea următoarele atribuții:

prelucrarea, tipărirea și difuzarea pieselor muzicale la unitățile cu muzici militare;

realizarea evidenței instrumentelor și repertoriului muzical de la muzicile militare.

Din februarie 1948, la conducerea muzicilor militare a venit Dumitru Eremia, care a avut o activitate intensă și prestigioasă din punct de vedere al organizării, îndrumării, creației și interpretării. Dumitru Eremia s-a aflat la conducere până în anul 1976 și a obținut realizări atât pe plan național, cât și pe plan internațional, ridicând prestigiul muzicii de fanfară și formând generații de muzicieni militari.

În perioada în care a fost inspector al muzicilor militare, Dumitru Eremia a reorganizat Institutul Muzical Militar pe o bază modernă, ce a permis pregătirea unui număr mare de instrumentiști, orchestre și ansambluri artistice ale armatei și perfecționarea pregătirii profesionale a unor șefi de muzică și instructori. A reorganizat fanfarele de muzică din cadrul regimentelor, în așa fel încât structura acestora să permită realizarea unui minim de echilibru fonic.

Mai mult, Dumitru Eremia a constituit o formație permanentă, care era structurată asemănător orchestrelor simfonice și care avea în componență o gamă variată de instrumente. Apoi a sporit numărul muzicilor militare, înființând fanfare noi și a creat un repertoriu variat ca gen și formă, care era alcătuit din piesele unor compozitori români, scrise special pentru fanfară sau realizate prin prelucări, aranjamente, adaptări etc, dar și din creații din literatura muzicală clasică românească și universală. Iar ca toate acestea să fie cunoscute, Dumitru Eremia realizează și înaintează forurilor competente din conducerea armatei rapoarte și memorii prin care solicită sprijin în materiale și fonduri neesare refacerii și îmbunătățirii situației celor 42 de muzici militare.

În 11 august 1948, prin Decizia Ministerială nr. 627, semnată de ministrul apărării naționale, Emil Bodnăraș, a fost înlocuit termenul de “gagist militar” cu cel de “muzicant militar”. Apoi în 1 octombrie a aceluiași an, a avut loc restructurarea Serviciului Muzicilor Militare, având următoarea organigramă: Biroul 1 Adjutantură și Personal, Biroul 2 Organizare, Biroul 3 Instrumente Muzicale-Dotare, Biroul 4 Corniști, Biroul 5 Editură Muzicală, Biroul 6 Educație Muzicală, Serviciul Registratură. În organigrama Serviciului Muzicilor Militare mai erau doar opt subofițeri.

În cursul anului 1948, muzicile militare au participat la numeroase evenimente, conducerea politică a țării apreciind că este necesară întărirea propagandei comuniste și cu ajutorul muzicii. În anul 1949, numărul acestora a crescut de la 35 la 45. La 25 martie apărut și muzica protocolară, cu un efectiv de 40 de instrumentiști.

Astfel, s-a reorganizat Serviciul Muzicilor Militare prin Decretele nr. 225/1949 și 198/1953. În vara anului 1950, Serviciul Muzicilor Militare, împreună cu Școala Militară de Muzică, au primit un nou sediu, situat pe Bulevardul Iuliu Maniu. Tot la 25 martie 1949, Serviciul Muzicilor Armatei își schimbă denumirea în Secția Muzicilor Armatei, funcționând așa până în anul 1965, când a devenit Inspectoratul General al Muzicilor Militare.

În baza Decretelor nr. 225/1949 și 198/1953, au fost dispuse:

organizarea de examene pentru selecționarea și recrutarea de instrumentiști, în vederea completării și încadrării muzicilor;

promovarea în rândul ofițerilor șefi de muzică, pe bază de examen, a subofițerilor de muzică cu studii corespunzătoare;

organizarea unor convocări anuale cu ofițerii șefi de muzică, cu scopul perfecționării pregătirii lor de specialitate și generalizării unor directive ale activității muzicilor militare. În acest sens, pe lângă Școala de Muzică Militară, s-a prganizat un curs de calificare pentru ofițerii dirijori care au absolvit o școală militară și care, pe bază de examen, au fost promovați în rândul șefilor de muzică. Un alt curs a fost deschis pentru orchestrația de fanfară în 4 martie 1962 la Uniunea Compozitorilor;

interzicerea folosirii instrumentiștilor militari în alte servicii, conform Ordinului circular nr. 2 958, din 15 martie 1948;

inființarea muzicilor în garnizoanele Turnu-Severin, Buzău, Turda și Piatra Neamț;

înființarea unui birou de gorniști în cadrul Serviciului Muzicilor Militare;

tipărirea unei broșuri cu semnale pentru gorniști, acestea fiind prevăzute în Regulamentul Serviciului Interior și în Regulamentul de Garnizoană.

În 6 iulie 1950, Secția Muzicilor Armatei a trecut de la Direcția Superioară Politică a Armatei în subordinea Ministerului Forțelor Armatei – Direcția Pregătire de Luptă, prin Ordinul ministrului forțelor armatei, Direcția Secretariat, nr. 1135.

În acea perioadă muzicile militare erau utilizate de comandanții unităților pentru exerciții de defilare a militarilor, plecarea și sosirea unităților de la câmpul de instrucție, revista de front, schimbarea gărzii (o dată pe săptămână), apelul general, mitinguri, manifestări sportive militare, toate serviciile unde participa compania de onoare cu sau fără drapel, concerte educative pentru militari, concerte distractive pentru ostași, activități artistice la cluburile unităților și activități artistice la casele ofițerilor și la cluburile de garnizoană, pentru organizarea corurilor cu militarii și familiile lor.

Astfel că, datorită contribuției aduse în cel de-al Doilea Război Mondial, 121 de ofițeri și sergenți din Secția Muzici Militare și din cadrul Muzicii Reprezentative a Armatei au fost decorați cu Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”, la data de 18 august 1954.

În ceea ce privește asigurarea cu materiale, muzicile militare au fost dotate cu instrumente și accesorii, care se aflau în condiții din ce în ce mai bune. În noiembrie 1950, s-a înființat un atelier de reparat instrumente muzicale în cadrul Școlii Militare de Muzică. Aici erau planificate periodic pentru repararea și revizia instrumentelor, de către specialiști detașați de Direcția Superioară Politică a Armatei.

Rezultate remarcabile a avut și sectorul de multiplicare, cartografiere și tipărire a lucrărilor muzicale din cadrul Biroului repertoriu, acesta aducând servicii deosebite muzicilor și școlii datorită editării multor manuale și metode necesare studiului instrumental și a bogatului repertoriu difuzat la muzici, lucrări de diferite genuri și forme. Tot în sensul îmbăgățirii repertoriului cu creații originale, conducerea Secției Muzicilor Armatei a înființat în 1958 o secție de creație pentru muzica de fanfară, în cadrul Uniunii Compozitorilor.

În mai 1963, Secția Muzicilor Militare trece în subordinea Direcției Superioare Politice a Armatei și, astfel, se revine la vechea subordonare din perioada 1949-1950, iar apoi, după 1965, devine Inspectorat General al Muzicilor Militare și cuprinde un general-maior, 12 ofițeri, 11 subofițeri și doi salariați civili, iar Muzica Reprezentativă și de Protocol a Armatei cuprindea trei ofițeri și 104 subofițeri de muzică, urmând ca la 1 septembrie 1970, să se ordoneze creșterea numărului muzicilor militare prin înființare a încă 7 fanfare.

La 5 ianuarie 1971, Inspectoratul General al Muzicilor Militare a fost încadrat cu următorul personal: un general-maior (inspector general al muzicilor militare), 12 ofițeri și șapte subofițeri, iar Muzica Reprezentativă și de Protocol a Armatei – cu doi ofițeri și 114 subofițeri. Apoi în data de 1 iunie 1971, la propunerea Comandamentului Artileriei și cu avizul Inspectoratului General al Muzicilor Militare, ministrul forțelor armatei a aprobat înființarea unei muzici militare cu un ofițer, 17 subofițeri și trei militari în termen la Școala militară de ofițeri activi de artilerie din Sibiu.

Începând din anul 1974, Inspectoratul General al Muzicilor Militare a stabilit împreună cu Casa de discuri editarea unei serii de discuri stereofonice cu muzica de fanfară și care cuprindeau toate genurile: marșuri militare din creația actuală a compozitorilor români, muzică românească (rapsodii, suite, potpuriuri, valsuri), uverturi celebre și piese simfonice din repertoriul universal și muzică populară românească din toate regiunile țării.

În decursul aceluiași an, Muzica Reprezentativă și de Protocol a Armatei a imprimat 23 de lucrări muzicale la Electrecord și 12 lucrări muzicale la Televiciunea Română. Repertoriul muzicilor militare a fost îmbogățit cu noi piese muzicale care au fost difuzate sub forma unei culegeri de marșuri și cântece patriotice, ce cuprindea 25 de lucrări muzicale, 12 marșuri, 8 suite, o fasciculă cu dansuri, un poem vocal simfonic, o uvertură și un vals. Muzica Reprezentativă și de Protocol a Armatei, dirijată de colonelul Emilian Ursu, locotenent-colonelul Horea Ardeleanu și locotenent-colonelul Constantin Costoiu, a înregistrat în studioul Radiodifuziunii Române 15 lucrări muzicale și au fost imprimate pe disc la Electrecord.

Mai mult, din 1975, s-au editat și tipărit anual diferite piese muzicale, cuprinse în albume sau culegeri, care au fost, apoi, difuzate formațiilor de muzică militare. Doar în anul 1975 au fost distribuite 22 de lucrări muzicale. Pe lângă acest aspect, s-au cumpărat instrumente și materiale muzicale.

În perioada 1948-1990, Inspectoratul General al Muzicilor Militare a realizat pregătirea formațiilor de muzică militară pentru a organiza parade militare și demonstrații ale oamenilor muncii din București, cu ocazia sărbătoririi diferitelor evenimente din istoria țării.

Mai mult, muzicile militare au participat la diverse ceremonii de protocol și de stat, sportive, culturale, de depunere a coroanelor de flori, de decorare a drapelelor de luptă, de deschidere a anului școlar la instituțiile militare din țară, de deschidere a ciclului de instrucție, militare funerare, de aniversare a unor evenimente importante din istoria țării sau a unor personalități ce au marcat-o.

În data de 20 iunie 1976, inspectorul general al muzicilor militare, generalul-locotenent Dumitru Eremia a decedat la Spitalul Militar Central din București. După cum afirmă Sîlea, „generalul-locotenent Dumitru Eremia și-a adus o contribuție deosebită la creșterea prestigiului muzicilor militare, reușind să le stabilească un statut de primă mărime în cadrul oștirii și în același timp să le integreze în importanta coloană de rezistență a spiritualității noastre naționale”. Dumitru Eremia a realizat peste 100 de piese muzicale, care aparțineau unor genuri muzicale diferite, precum: marșuri, muzică de cameră, lucrări corale, didactice și vocal-simfonice, care abordau teme precum dragostea pentru eroii neamului și dragostea pentru armată.

În funcția de inspector al muzicilor militare a fost numit colonelul Ursu Anghel Emilian prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. MC 4, din 3 ianuarie 1977, acesta rămânând în această funcție până la data de 4 ianuarie 2000.

În anul 1977 au fost tipărite și multiplicate alte 31 de lucrări muzicale și au fost achiziționate instrumente muzicale, dotându-se, astfel, muzicile militare și Școala Militară de Muzică. Apoi, în anul 1978, 19 dintre muzicile militare au concertat în parcuri și stațiuni balneoclimaterice, dezvoltând cultura publicului larg și în domeniul muzical, urmând ca în anul 1979 să se multiplice 33 de lucrări muzicale. În acest an au fost achiziționate noi instrumente atât din țară, cât și din străinătate.

În decursul aceluiași an, au avut loc concerte de muzică militară în parcuri și stațiuni de odihnă susținute de 12 dintre formațiile existente. Mai mult, Muzica Reprezentativă și de Protocol a Armatei, dirijată de colonelul Emil Chiriac și locotenentul-major Pârâu Crișan, a imprimat la Electrecord patru piese muzicale. Inspectoratul General al Muzicilor Militare a editat 18 piese muzicale.

Mai târziu, în anul 1980, 17 formații au susținut concerte, Muzica Reprezentativă și de Protocol a Armatei a imprimat 13 piese muzicale la Electrecord, s-au tipărit și multiplicat 14 lucrări muzicale și s-au dotat, din nou, muzicile militare cu instrumente muzicale.

În anul 1982, au fost tipărite și multiplicate 27 de piese muzicale, s-au cumpărat instrumente muzicale. Apoi, la începutul anului 1987 au existat modificări cu privire la organigrama inspectoratului, fiind incluși 15 ofițeri și 9 subofițeri.

I.1.4. Perioada 1990-2000

Revoluția din reprezentat un moment de referință în istoria României și o ocazie de reconfirmare a atașamentului față de popor a muzicilor militare. După 1990, s-a dorit tot mai mult implementarea ideii de profesionalizare a armatei și a muzicilor militare.

În 1 martie 1990, Inspectoratul General al Muzicilor Militare își schimbă denumirea în Inspectoratul Muzicilor Militare, conform Ordinului ministrului apărării naționale nr. M 15, iar după un an, se revine la denumirea din anul 1990 și se va păstra până în anul 2001.

În perioada 1989-1999, inspectoratul s-a aflat în subordinea Direcției pentru Servicii Sociale și Tradiții Militare, urmând ca din 30 iunie 1999, acesta să fie subordonat Statului Major General.

prin Decretul Lege nr. 92/1990, președintele României acordă, în 4 ianuarie 1991, gradul de general-maior colonelului Ursu Emilian, iar la aceeași dată acesta a fost trecut în retragere, în baza Ordinului Departamentului pentru Învățământ, Știința și Cultură nr. 41/14.01.1991. În locul lui, locotenent-colonelul Constantin Andreoiu a fost numit inspector al muzicilor militare la data de 22 ianuarie 1991, conform Ordinului ministrului apărării naționale nr. MC 69. La această dată, inspectoratul subordona 81 de muzici militare. În perioada imediat următoare au existat o serie de restructurări și reorganizări a muzicilor militare din subordinea Inspectoratului Muzicilor Militare.

Conform O.G. 24 /25.07.1994, a fost aprobată instituirea zilei armei „Muzici Militare”, care se sărbătorește anual la 1 iulie, alegerea zilei fiind legată de înființarea la 1/13 iulie primelor structuri de acest gen de armă.

Datorită participării la numeroase acțiuni de protocol, onoruri și ceremoniale militare, la diferite manifestări organizate pe plan național, concerte susținute în unități militare și în instituții de cultură din viața civilă, muzicile militare au reușit dobândirea capacității de a împlinii menirea socială și formativă a artei muzicale. Muzica de fanfară a fost cea care a reprezentat “liantul dintre austeritatea, precizia, sobrietatea ritmului și eleganța și curgerea melodiei. În sprijinul celor afirmate stau mărturie și personalitățile unor mari compozitori, dirijori și interpreți formați în cadrul muzicilor militare”.

I.1.5. Funcțiile muzicilor militare pe timp de pace și război

Pe timp de pace muzica militara desfasoara activitati cu caracter ostasesc si activitati concertistice in unitati militare si in garnizoana,participa la onoruri si ceremonii militare, concerte, spectacole.

In afara activitatilor prevazute in regulamentele militare, muzica militara poate sa execute prestari de servicii cu plata la: conerte organizate in parcuri publice si statiuni balneoclimaterice, la competitii sportive, serbari cultural sportive, spectacole, festivaluri, carnavaluri, reuniuni, receptii, baluri ceremonii cu caracter familial.

Scolpul muzicii militare pe timp de pace este acela de a realiza la cel mai inalt nivel, din punct de vedere calitativ, pregatirea si prezentatrea de spectacole, conerte, diferite activitati culurale, contribuind la formarea si educarea publicului militar si civil.

Pe timp de razboi misiunea acesteia este cu totul alta.

Avand in vedere transformarile de-a lungul istoriei prin care a trecut armata ajungand in prezent o armata moderna, la fel si muzica militara fiind o structura in cadrul armatei misiunea acesteia este in primul rand militara iar dupa aceea artistica.

I.2. Muzica reprezentativă a Ministerului Apărării Naționale

I.2.1. Înființarea Muzicii Reprezentative a Armatei

Creearea unei formații de fanfară, care să aibă o structură similară orchestrei simfonice, a fost susținută și promovată de către toți inspectorii muzicilor militare. Se dorea ca aceasta să susțină concerte publice de înaltă ținută artistică și interpretativă.

Un prim mare efort în reorganizarea muzicilor militare l-a realizat Mihai Mărgăritescu, care în perioada 1905- dotat fanfarele cu instrumente noi, a revizuit repertoriul și a îmbunătățit condițiile de viață și de școlarizare ale muzicanților. Dorința acestuia era să organizeze muzicile militare după modelul occidental.

Datorită efortului continuu și susținut al liderilor muzicienilor militari de a profesionaliza această armă, șefii armatei au sprijinit crearea unei orchestre-etalon. Iar după cel de-al Doilea Război Modial, Direcția Pregătirii de Luptă a considerat necesară înființarea unei formații de fanfară, care să rămână permanent. Astfel că, între 1948 și 1951, s-a încercat identificarea unei structuri funcționale adecvate, care să satisfacă cerințele ideologice ale noii epoci.

Cel care reușește să împlinească această dorință a tuturor este inspectorul muzicii militare Dumitru Eremia, transformând din anul 1948 muzicile militare în cel mai autentic și eficient instrument de educare a ostașilor și maselor largi de țărani și muncitori. Meritul acestuia se datorează, în principal, conceperii orchestei ca pe o formație muzicală, formată după legile echilibrului sonor.

Astfel că, la 1 august 1951, este înființată Muzica Reprezentativă a Armatei ca instituție cu personal și tehnică necesară și cu o comandă de profil muzicală, având ca dirijor principal și șef pe colonelul Ioan Crăciunescu și fiind încadrată cu aproape 100 de instrumentiști.

După 7 ani, la 1 iulie 1958, Muzica Reprezentativă a Armatei își schimbă denumirea în Muzica Reprezentativă și de Protocol a Armatei, conform Ordinului Marelui Stat Major nr. 01 414, iar acest nume îl păstrează până în decembrie 1989.

Dumitru Eremia a fost cel care susținea faptul că fanfara reprezintă o formație asemănătoare orchestrelor simfonice și este necesar ca aceasta să fie alcătuită după legile echilibrului sonor, motiv pentru care este necesară și crearea unui repertoriu specific, unicat pentru toate fanfarele militare și care să satisfacă nevoile artistice și de educație ale ostașilor. Astfel că, s-a urmărit selecționarea atentă a instrumentiștilor cu o pregătire profesională ridicată.

În privința structurii instrumentale a Muzicii Reprezentative a Armatei, aceasta cuprindea instrumente clasice ale unei fanfare , dar și alte instrumente noi, precum cele de culoare: oboiul, cornul englez, clarinetul soprano în As, clarinetul bas, contrafagotul și altele, cu scopul de a diversifica repertoriul, de la marșuri, până la forme de mare accesibilitate, fiind utilizate armonii noi și sonorități gândite direct pentru aparatul orchestral al fanfarei. Mai mult, există tendința de polifonizare a structurii orchestrale, de lărgire și cromatizare a funcționalismului tonal, de lărgire a spațiului sonor al fanfarei prin folosirea pozițiilor largi ale acordurilor și a procedeelor polifonice evoluate etc.

Colonelul Ionel Croitoru și maiorul dr. Marin Sîlea afirmă în „Muzica Reprezentativă a Ministerului Apărării Naționale”, din „Buletinul Muzeului Militar”, nr. 3 faptul că „de la înființare până în prezent, repertoriul Muzicii Reprezentative a MApN a inclus peste 2 000 de titluri muzicale: marșuri, cântece patriotice și ostășești, prelucrări de cântece și jocuri populare, potpuriuri, fantezii, rapsodii, suite, uverturi, poeme simfonice și simfonii, din care s-au alcătuit programele de concerte pe care le-a prezentat anual această formație. Aparținând deopotrivă compozitorilor naționali și universali, acest fond muzical impresionant cuprinde piese scrise direct pentru fanfară (muzică originală pentru fan-fară), orchestrații, aranjamente și transcripții ale celor mai populare creații românești contemporane, prelucrări folclorice etc. Nu în ultimul rând trebuie menționate lucrările concertante (trompetă, trombon, tubă, clarinet, corn etc.) de înaltă dificultate tehnică și interpretativă. De asemenea, în repertoriul Muzicii Reprezentative a MApN au fost și sunt incluse imnurile naționale ale tuturor țărilor din Europa, Asia, America, Africa și Australia”.

I.2.2. Activitatea artistică a Muzicii Reprezentative a Ministerului Apărării Naționale în secolul XX

Activitatea Muzicii Reprezentative a Armatei a fost întotdeauna orientată spre două direcții, și anume: realizarea de activități de protocol și servicii de garnizoană (ceremonii militare și de stat, recepții oficiale, companii de onoare, spectacole de gală, reviste de front) și realizarea de activități cultural artistice (concerte simfonice, concerte de promenadă, înregistrări radio-TV și pe suport magnetic-discuri de vinil, casete, CD, concerte în cadrul festivalurilor naționale și internaționale de gen, concerte în teatrele de operații etc.).

Inspectorii muzicilor militare, au considerat, de-a lungul timpului că activitățile concertistice au o însemnătate mare, indiferent unde se desfășurau: în unități militare, cluburi și case de cultură, televiziune sau săli de concert. Muzicile militare erau, astfel, subordonate unui scop major și anume de a răspândi și de a promova muzica, de a-i ajuta pe ceilalți să cunoască și să înțeleagă creațiile românești și universale.

Unul dintre primele concerte ale Muzicii Reprezentative a Armatei s-a desfășurat la Ateneul Român în anul 1956, acesta fiind apreciat atât pentru promovarea unui repertoriu românesc de valoare artistică, cât și pentru nivelul ridicat de profesionalism la care a ajuns fanfara simfonică în doar câțiva ani de la înființare.

Datorită criticilor de specialitate, care și-au exprimat opinia cu privire la primele concerte ale Muzicii Reprezentative a Armatei, în 1958, în cadrul Uniunii Compozitorilor a fost creată subsecția de creație pentru muzica de fanfară, denumită „Biroul de Fanfară”, aceasta fiind subordonată „Secției Simfonice”. La întâlnirile anuale ale șefilor de muzică din țară erau prezentate și cele mai reușite creații ale acestora, iar după o analiză temeinică, cele mai reprezentative lucrări erau propuse spre imprimare, tipărire și difuzare la fanfarele din București și din țară.

Muzica Reprezentativă a Armatei a devenit, de-a lungul timpului, laboratorul celor mai îndrăznețe concepții orchestrale, care au fost experimentate atât de compozitorii militari, cât și de cei civili. După un an de la înființarea subsecției de fanfară, spre a fi folosit a fost dat și Studioul Muzicii Reprezentative și de Protocol al Armatei, sala fiind amenajată conform standardelor. Aceasta corespundea cerințelor acustice și a beneficiat de sprijinul inginerilor de sunet și constructorilor de la Radiodifuziune. Acest studiou putea cuprinde 400 de persoane cu instrumente. Mai mult, în decursul anului 1959, s-au înregistrat la Radio 150 de minute de muzică pentru fanfară.

Mai târziu, în 1970, studioul a fost reconstituit și abia în 6 mai fost dat din nou în funcțiune, responsabilul sălii de repetiție și antrenament fiind plutonierul-adjutant Crudu Ioan. După repunerea în funcțiune a studioului, acesta a fost dotat cu aparatura necesară repetițiilor și imprimărilor (un pupitru de mixaj din import, o instalație de televiziune cu circuit închis și un magnetofon tip STI-210 B produs în Ungaria). Astfel că, aici au fost înregistrate o parte din muzicile de fanfară, unele creații fiind difuzate de mari case de discuri.

Un alt important concert care marchează evoluția Muzicii Reprezentative a Armatei a avut loc la Studioul Radiodifuziunii Române, în data de 9 decembrie 1962. Presa a considerat la acel moment faptul că abordarea repertoriului simfonic și modalitatea în care acesta a fost adaptat la posibilitățile specifice interpretării de către fanfară a reprezentat un element de relevat, iar întregul spectacol a arătat că astfel de formații pot concerta în bune condiții într-o sală de concerte, nu doar în aer liber.

Spectacolul a creat o tradiție ca în fiecare an Muzica Reprezentativă a Armatei să dea spectacole în marile săli de concerte, indiferent dacă ocazia este sau nu o sărbătoare națională sau alte manifestări festive.

După cum afirmă Sîlea: „De atunci, lucrurile schimbându-se, muzica a devenit o artă de masă cu ajutorul mijloacelor tehnice de înregistrare și difuzare. Evoluând în paralel, atât fanfara, cât și orchestra simfonică și-au perfecționat mijloacele de expresie, și-au lărgit posibilitățile tehnice de execuție și interpretare, și-au îmbogățit repertoriul, și-au stabilit rostul în cadrul dezvoltării actuale a societății și a artei muzicale. Dovada grăitoare o constituie, de mulți ani, activitatea Muzicii Reprezentative a Armatei”.

În ceea ce privește programul concertului, se poate afirma faptul că acesta este unul comparabil cu cel al marilor orchestre simfonice. Preludiilede Liszt, Tocata și fuga în re de Bach-Stokovski, transcrise măiestrit pentru fanfară de Savel Horceag, Marea poartă a Kievului din suita Tablouri dintr-o expoziție de Musorgski, Rapsodia Română nr. 2 de G. Enescu, Simfonieta de Ion Dumitrescu, dansul Olteneasca de Paul Constantinescu etc. au arătat că versiunile pentru fanfară compuse de muzicienii militari au păstrat intactă fluiditatea, expresivitatea și coloritul armonic al acestor lucrări. Mai mult, concertul a demonstrat, faptul că resursele, pe care o fanfară simfonică le deține, pot reda autenticitatea stilistică, uneori cu un plus de culoare și expresie al creațiilor destinate inițial orchestrei simfonice.

După decesul lui Dumitru Eremia, cel care a urmat la comanda Inspectoratului General al Muzicilor Militare a fost colonelul Emilian Ursu, care, la rândul său, a dezvoltat și a intensificat activitatea concertistă a Muzicii Reprezentative a Armatei, pe linia impusă de predecesorul său.

În iulie avut loc, la Studioul Radiodifuziunii Române, unul dintre primele concerte ale Muzicii Reprezentative a Armatei, avându-l pe colonelul Emilian Ursu la pupitru. Formația, alcătuită din trompetiști, liriști, toboșari, peste 100 de instrumentiști, a prezentat în cadrul concertului arii celebre și pagini simfonice executate cu măiestrie.

Apoi, până în anul 1989, Muzica Reprezentativă a Armatei a trecut prin cea mai intensă perioadă din istoria ei, prezența ei fiind consemnată atât la toate marile parade militare și civile, cât și în sălile de concert. Succesul acesteia s-a datorat și colaborării cu marile orchestre simfonice ale țării, cu soliști importanți, dar și măiestriei cu care se alegea repertoriul formației.

Muzica Reprezentativă a Armatei a activat și în desfășurarea paradelor și spectacolelor organizate în aer liber. Acestea au avut ca loc de desfășurare Piața Aviatorilor, Arcul de Triumf sau Arenele Romane, și erau susținute de sute de instrumentiști și coriști. Pregătirea unei parade începea cu multe luni înainte ca ea să aibă loc, prin selecționarea instrumentiștilor, iar apoi stabilirea muzicilor militare care urmau să facă parte din marea formație. Între timp li se comunica repertoriul, care era studiat individual, apoi pe familii de instrumente, astfel încât, la întrunirea marelui ansamblu, o parte a pieselor cuprinse în repertoriu să fie cunoscute și interpretate la un înalt nivel artistic.

Aceste repetiții ale fiecărei grupe sau partide instrumentale erau supravegheate de cel puțin un șef de muzică. Programul zilnic la care participau atât toboșarii, gorniștii, cât și alte partide, începea dimineața devreme și se încheia seara târziu. Apoi, urma o altă etapă în pregătirea paradei, și anume asamblarea partiturilor.

Mai mult, prin participările și aprecierile Muzicii Reprezentative a MapN, dar și prin faptul că a prestat activități de un înalt nivel calitativ: activități de protocol sau recepții oficiale; spectacole de gală; reviste de front sau activități cultural-artistice cu scop educativ – concerte simfonice; concerte de promenadă, în parcuri și stațiuni de odihnă; înregistrări la Electrecord, radio și la televiziune, prin numărul și calitatea personalului încadrat, organizarea fanfarei, dotarea tehnică și pregătirea profesională a dirijorilor și subofițerilor, dar și disciplina de ansamblu, aceasta a reprezentat o „forță de imagine” a României în plan național și internațional, fiind decorată cu diverse ordine.

În timp, Muzica Reprezentativă a MApN și-a dovedit valoarea ca mijloc eficient de educație pe plan național și internațional și ca sprijin moral și suport psihologic al militarilor participanți la diverse misiuni internaționale.

I.3. Muzicile militare ale garnizoanei Sibiu în secolul XX

Primele unități militare românești din Transilvania au fost înființate la Sibiu după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, garnizoana fiind a treia ca mărime din România, după București și Ploiești. În 1919, la Sibiu ia ființă Regimentul 90 Infanterie, iar în 1920 Școala de Ofițeri „Principele Carol”. În cadrul acestora se înființează și prima muzica militara. Aceastea își desfășura activitatea după un program realizat de șeful muzicii și aprobat de comandantul unității.

Programul prevedea pregătire militară și de specialitate a personalului muzicii, instrucție de front specifică, activități cu caracter ostășesc, pregătire profesională, participare la onoruri și ceremonii militare, concerte, spectacole în unități și garnizoană.

Între cele două războaie mondiale, în garnizoana Sibiu, își desfășoară activitatea două muzici militare: cea a Regimentului 90 Infanterie și cea a Școlii militare de Ofițeri „Principele Carol”.

În octombrie 1920, Regimentul 90 Infanterie și-a schimbat temporar reședința în garnizoana Focșani, în locul său venind Regimentul 10 Infanterie Putna. Înștiințarea s-a realizat prin intermediul unei Circulare trimisă de comandantul Pieței Sibiu, maiorul Brussescu, care a anunțat că atât la sosirea, cât și la plecarea Regimentului 10 Infanterie Putna vor avea loc solemnități oficiale.

Muzicile celor două regimente au participat la festivitățile respective, iar la banchetul din sala Union a cântat muzica Regimentului 90 Infanterie, iar la masa comună a trupei, ce a avut loc în cazarma Regimentului 90 Infanterie, a cântat muzica Regimentului 10 Infanterie Putna.

Muzica militară din garnizoana Sibiu susținea concerte în parcul Sub Arini, interpretând piese muzicale de diverse genuri, precum marșuri, polci, mazurci, valsuri, arii din opere și operete, muzică populară și distractivă și altele. Conform adresei nr. 4803 din 23 iulie 1920, din partea Comandantului Garnizoanei Sibiu către primăria orașului, se solicită alocarea unei sume pentru muzica Regimentului 90 Infanterie de două ori pe săptămână. Astfel, eforturile financiare sunt suportate de aceasta. Pe timpul verii, muzicile militare susțineau concerte și în stațiunile de odihnă de lângă Sibiu: Ocna Sibiului, Călimănești, Olănești și altele.

În 15 iunie 1921, se înființează orchestra și fanfara Școlii Militare de Infanterie „Principele Carol”, muzica militară fiind dotată cu instrumente noi, achiziționate de la Fabrica Johann Micol și Schon din Graslitz, din Cehoslovacia. În programa de învățământ a elevilor apare muzica și educația artistică.

În 12 iulie 1923, Muzica Regimentului 90 Infanterie a fost solicitată la întâmpinarea M. M. L. L. Regale și Princiare, ce va sosi în Garnizoana Sibiu, în conformitate cu Ordinul Ministerului de Război nr. 2100 din 4 iulie 1923 și al Corpului 7 Armată nr. 35465 din 7 iulie 1923.

O altă sursă găsită la Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale este un program provizoriu realizat pentru data de 22 septembrie 1923, în vederea sărbătoririi eroilor din Regimentul 48 Infanterie, căzuți în luptele de la Rotemberg (Noul-Săsesc) și Daia Nouă de Sibiu la data de 22 septembrie 1916. Muzica militară a Regimentului 90 Infanterie a fost solicitată să participate.

În 1924, Garnizoana Sibiu trimite o adresă către primăria orașului, prin care solicită muzica militară a Regimentului 90 Infanterie, corniști cu ocazia Aniversării bătăliei de la Mărășești.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, sibienii au fost privați de concertele muzicii militare, însă după război, Sibiul a devenit unul dintre cele mai mari centre ale învățământului militar. În perioada imediat următoare, Sibiul s-a bucurat de existența a patru muzici militare, acest caz fiind unic în istoria armatei române și a muzicii militare românești. Aceste patru muzici militare erau:

muzica Școlii Militare de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu”;

muzica Școlii Militare de Ofițeri Activi de Infanterie „Ioan Vodă”;

muzica Școlii Militare de Ofițeri de Transmisiuni „Decebal”;

muzica Școlii Militare de Maiștri Subofițeri „Gheorghe Lazăr”.

Aceste muzici se întâlneau o dată pe săptămână pentru a efectua pregătirea comună pe garnizoană după un program aprobat de comandantul acesteia. Muzicile militare din Sibiu au asigurat toate ceremonialele militare și cele ocazionate de sărbători omagiale. La conducerea formațiilor au fost numiți ofițeri, importanți șefi de muzică precum: Iosif Klein, Emanoil Dvorak, Ion Petrovici, Dumitru Eremia, Ion Totan, Tiberiu Baia, Dinu Stelian, Constantin Costoiu, Horia Ardeleanu, Niță Buia, Ioan Ursu, Vasile Moldovan, Ion Șerbănuț, Nicolae Frățilă, Marius Șerbănescu.

Cu timpul, aceste activități ale muzicilor militare s-au diversificat și s-au extins până la nivelul subunităților de elevi (pluton, companie, batalion și pe întreaga școală).

Ca urmare a procesului de restructurare prin care a trecut armata in ultimii ani la fel si muzicile militare au sufert schimbari astfel la nivelul garnizoanei Sibiu din cele patru muzici existente, fat unic in garnizoanele militare din tara, iar din 2006 mai exista doar o singura muzica militara, aceasta fiind incadrata la Academia Fortelor Terestre si avand un numar de 23 subofiteri instrumentisti si un dirijor cu gradul de maior numit Dumitru Stingaciu.

Odata cu dezvoltarea relatiilor dintre armatele internationale si muzica militara a garnizoanei Sibiu a devenit un ambasador al Ministerului Apararii in cadrul festivalurilor internationale de profil :

-2001 Mons – Belgia

-2003 Ulm – Germania

-2003 Festivalul Tatoo din Danemarca

-2002 Festivalul Katowice – Polonia

-2006,2007 Festivalul international de muzici militare Sibiu

-2015 Festivalul international de muzici militare Braila

Repertoriul muzicii militare Sibiu

Tinand cont de numarul redus al membrilor formatiei, majoritatea lucrarilor care au fost puse in practica de catre aceasa, au suferit modificari orchestrale dat fiid lipsa unor instrumente necesare interpretari partiturilor, dar prin grija sefilor de muzica repertoriul muzical este destul de variat reusiinduse o paleta muzicala destul de variata.

Totodata, trebuie mentionata contributia pe care a aduso seful muzicii militare Dumitru Stingaciu la conturarea repertotiului muzical, prin compozitia Imnului Academiei Fortelor Terestre intitulat „ Am jurat”; lucrare muzicala interpretata in cadrul ceremonialelor, unde participantii sunt studentii militari.

II. TIPOLOGIA MUZICII MILITARE

II.1. Ceremonii militare

Ceremonia militara constituie ansamblul activitatiilor desfasurate in cadrul unor solemnitati sau festivitati organizate si conduse de catre armata sau cu sprijinul acesteia si in spiritul traditiilor nationale si conform regulilor protocolare.

II.1.1. Semnale

In unele situatii, comenzile verbale ale comandntilor sunt urmate de semnale de goarna cantate de catre o persoana din cadrul muzicii militare sau de catre un militar instruit in aceasta privinta. Exemplu de semnale: desteptarea, zorile (desteptarea), prevestirea pentru primirea comandantului, onorul la comandant, marsul de intampinare, onor la drapelul de lupta, adunarea, adunarea sergentilor de serviuciu, pornirea motoarelor, inceperea programului, pas alergator, semnalul „foc”, incetarea, alarma, alarma aeriana, alarma de incendiu, apelul solemn, terminarea apelului, stingerea, retragerea cu torte, mars funebru etc.

II.1.3. Alte lucrări specifice

In cadrul acestor ceremonii, muzica militara conform Metodologiei privind organizarea si desfasurarea ceremonialelor, prezinta un repertoriu muzical specific : „Onor la Drapel”, „ruga militara”, „Imnul Eroilor”, marsuri militare etc.

II.2. Repertoriu

In prezent nu se cunoaste exact repertoriul aflat in bibliotecile muzicilor militare, putem spune ca exemplu ca doar repertotiul muzici reprezentative a armatei cuprinde peste 2000 de titluri muzicale. Totodata fiecare sef de muzica avea obligatia de a contribuii la imbogatirea repertotiului muzicii sale.

Repertoriul este alcatuit din marșuri, cântece patriotice și ostășești, prelucrări de cântece și jocuri populare, potpuriuri, fantezii, rapsodii, suite, uverturi, poeme simfonice și simfonii, din care s-au alcătuit programele de concerte.

Este de mentionat faptul ca acest repertoriu cuprinde lucari scrise direct pentru orchestra muzicii militare,orchestrații, aranjamente și transcripții ale celor mai cunoscute creații românești, prelucrări folclorice etc.

Un exeplu de sef de muzica care a contribuit la imbogatirea reperoriului muzicilor militare prin compozitii si oranjamente muzicale si in al carui stil se regases influente atat din perioada comunista cat si dupa, este Constantin Costoiu, fost sef de muzica la muzica militara din Alexandria, muzica reprezentativa a armatei, profesor de orchestratie in cadrul scolii pentru sefi de muzici militare.

Cateva din piesele orchestrate de C. Costoiu si care in marea lor majoritate, au fost interpretate cu succes in concerte: Suita „Arlesiana” de G. Bizet, valsul”Valurile Dunarii” de I. Ivanovici, uvertura „Egmond” de Beethoven, „Simfonia a V-a”-partea a IV-a de Beethoven, Fantezie pentru ian, cor si orchestra” de Beethoven, uvertura „Moldova” de ED. Caudella, dansul simfonic”Braul’ DE P. Constantinescu, Uvertura la opera „Wilhelm Tell” de G. Rossini si o suita din operele „My Fair Lady” de Lowe. Totodata C.Costoiu a orchestrat pentru fanfara numeroase piese de muzica usoara dintre cele mai celebre melodii de compozitori romani si din muzica universala: Delylah, Zorba, Acesta e cantecul meu, Granada etc.

Activitatea de creatie si-a facut mai tarziu loc in preocuparile lui C. Costoiu, datorita numeroaselor activitati si sarcini pe linie functionala. Ea se refera la genul de estrada-promenada prin „ Fantezi de promenada pe teme elvetiene”, la genul marsului prin marsul „Inainte” si la genul catecului ostasesc prin doua cantece premiate la Festivalurile cantecului ostasesc, editiile 1984 si 1991.

„Fantezie de promenada pe teme elvetiene”

-analiza-

„Fantezie de promenada pe teme elvetiene” este o lucrare scrisa de compozitor cu ocazia participarii Muzicii Militare Reprezentative si de Prorocol a Armatei la Festivalul International al muziciilor militare de la Zurich- Elvetia, din 1973.

Ea este alcatuita din catece populare elvetiene dintre cele mai reprezentative, reprezentand polulatii de origine italiana, franceza si germana ce traiesc in Elvetia. Realizarea lucrarii si prezentarea ei in concert in Elvetia de catre Muzica Reprezentativa are ca idee omagierea spectatorilor de originile enumerate mai sus, care participau la concertele muzicii in sali sau pe stadioane, in cadrul festivalului.

Aceste melodii sunt:

– „LUEGID ve BARGE” – germana

– „TICINO” – italiana

– „ HALI – HALO” -franceza

– „MUNOSTAGLOGGLI” -franceza

– „DIE NACHT IST OHNE ENDE” -germana

– „BLANDA” -italiana

– „ES ZOG EIN REGIMENT -germana

Aeste melodii sunt reunite dupa afinitatile melodice si ritmice ce se pot stabili in inlantuirea lor si prezenta intro forma libera ca o suita de cantece si dansuri potrivit principiului contrastului tematic si de miscare, dar fara un plan tonal, deci mai mult ca o fantezie asa cu ii este si numele. Avand in cedere cadrul polular, in aer liber, in care se intentiona prezentarea, prelucrarile tematice au fost evitate, ele rezumandu-se la scurte pregatiri tonale ale trecerilor dintr-un dans in alutl.

Analizand fiecare dans in parte, vom constata ca ele se incadreaza in formele cunoscute bipartite sau tripartite ale discursului muzicala astfel :

„ Luegid ve barge „ este un dans lent de origine germana, scris in forma de lied monopartit alcatuit din doua perioade, prima de patru masuri, iar cea de-a doua din saisprezece masuri, delimitate printr-o semicadenta( I-V). Dansul este in tonalitatea Sib

„Ticino” – cucu- , este un dans polular italian cu un ritm mai miscat si voios, intr-un ritm mai miscat si voios, intr-un tempo moderat. Este scris de asemenea in tonalitatea Sib si are forma de lied bipartit cu mica repriza. Este alcatuit din doua perioade de zece si respectiv opt masuri, cea de-a doua fraza de la ambele perioade fiind identica A(a+a1) ; B(b+a1) ceea ce formeaza „mica repriza”. Dansul se repeta identic, dar intr-o alta orchestratie.

„Hali-halo” este un „laendler”- adica un vals lent de origine franceza, de data aceasa in tonalitatea Mib. Este scris in forma de lied tripartit simpla ABA in care toate cele trei perioade contin cate saisprezece masuri.

„Munostagloggli”- este un dans lent (Andante) de origine franceza in tonalitatea Lab. Are forma de lied bipartit cu mica repriza. Este alcatuit din doua perioade a cate opt masuri, A(a+a1) ; B(b+a1).

„Die nacht ist ohne ende” – este un dans de origine germana, avand un caracter de mars (Alla marcia) in tonalitatea „Sol” – scris in forma de lied bipartit simplu. Cele doua perioade sunt contrastante din punct de vedere al caracterului si contin cate opt masuri. Dansul se repeta identic ca forma, dar intr-o orchestratie mai simpla.

„Bianda”- este un vals german in tonalitatea Mib . Este scris in forma de lied bipartit simplu alcatuit din doua perioade a cate patrusprezece masuri si respectiv saisprezece masuri, ambele expuse de cate doua ori.

„ Es zog sin regiment” – este un dans care incheie „ Fantezia”, este un mars german scris in tonalitatea lab, in forma de lied bipartit simplu. Cele doua perioade contin cate patru masuri, iar cea de-a doua perioada apare de doua ori. Dansul este reluat identic ca forma si orchestratie dar cu o secunda mai mare mai sus, respectiv in tonalitatea Sib, tonalitate in care se incheie lucrarea, printr-o cadenta autentica compusa (IV;V;I)-in ultimele doua masuri ale lucrarii, in fff.

Orchestratia lucrarii desi bogata in culori si efecte orchestrale caracteristice de fanfara este foarte simpla, dar foloseste cu eficienta caracteristicile cu specific local al melodiilor.

Rezolvarea potrivita in planul culorilor timbrale al armoniei si ritmurilor specifice melodiilor si dansurilor folosite, au facut ca lucrarea sa aiba un deosebit succes la ascultatorii carora le-a fost dedicata, dar si la publicul spectator de la noi din tara care o percepe ca o muzica inrudita cu cea a unor nationalitati ce traiesc in Romania.

II.3 Organigrama muzicii militare

Esalonul superior din cadrul Ministerului Apararii Nationale pentru muzicile militare este Directia Muzici Militare ( fostul Inspectorat al Muzicilor Militare)

Muzicili militare sunt impartite pe categori de forte si anume:

Fortele Terestre – unde fiecare unitate brigata are in subordiene o muzica militara

Fortele Navale – exista o singura muzica in structura acesteia

Fortele Aeriene – tot o singura muzica in subordine

Muzica Reprezentativa a Armatei in subordine directa a Directiei Muizici Militare si Muzica Regimentului de Garda muzica care are destinatie exacta de ceremonii si protocoale militare la nivel de stat.

Muzicile militare sunt conduse direct de catre Seful Muzicii (dirijor) iar personalul acestora este alcatuit din subofiteri instrumentisti.

III. CONCLUZII

Muzica Militara – „spirit de sarbatoare”- a fost o prezenta permanenta in cadrul sarbatorilor nationale, dar sa nu uitam goarna ostasului in momentele de zbucium ale istoriei Romaniei, goarna devenita astazi simbol in sufletele oamenilor. Tinand cont de activitatea muzicii militare pe parcursul istoriei, de implicarea ei in relatiile culturale artistice nu numai in plan national cat si in plan international, de colaborarea ei la cel mai inalt nivel cu alte arii culturale, de sralucirea ei la propriu si la figurat, din punct de vedere estetic si din punct de vedere al pregatirii profesionale, putem spune ca Muzica Mlitara reprezinta un foarte bun ambasador al armatei in relatia cu societatea romaneasca si in lume.

Muzicile Militare au dus traditia si muzica romaneasca pe cele mai inalte culmi, la cele mai renumite festivaluri internationale, vom vedea la majoritatea festivalurilor de fanfara din lume steagul Romaniei, iar acel steag se afla acolo datorita oamenilor din muzicile militare romanesti care prin profesionalismul lor au ridicat intotdeauna publicul in picioare si totodata au sustinut concerte de tinuta la cel mai inalt nivel international, iar faptele au vorbit intotdeauna pentru ei.

Extinderea sferei de activitate a muzicilor militare sa datorat foarte mult colaborarilor numeroase pe care lea avut aceasta institutie cu alte institutii din alte arii culturale. Sa nu uitam ca atat in trecut cat si in prezent, partidele de suflatori din cadrul orchestrelor de filarmonici au fost completate cu instrumentisti din randul muzicilor militare.

Ca urmare a desfiintarii Scolii Militare de Muzica, sursa principala ce asigura muzicile militare cu personal calificat, iar in prezent existand o usoara forma de scolarizare prin filiera indirecta, muzicile militare risca sa se autodesfinteze in viitorul apropiat din lipsa de personal.

Un alt motiv in desfiintarea posibila a acestora i-l presupune numarul foarte redus de suflatori din cadrul scolilor de muzica civile din tara. Pentru a nu fi posibil acest viitor sumbru , fiecare sef de muzica din teritoriu alcatuieste spectacole si prezinta perspectiva urmarii unei cariere, specialitatea muzici militare, in randul elevilor din cadrul scolilor de muzica si nu numai .

BIBLIOGRAFIE

I.Arhive

Arhivele Militare Române

Fond Direcția Pregătirii de Luptă 1949-1960.

Fond Inspectoratul Muzicilor Militare 1935-1948.

Fond Memorii Bătrâni.

Fond Ministerul de Război, Secretariatul General.

Fond Secția Muzici Militare.

Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale.

II.Arhivele Serviciului Muzicilor Militare

Fond Inspectoratul Muzicilor Militare.

III.Documente publicate

Adresa nr. 1825 din 16.08.1924 de la Garnizoana Sibiu către Primăria Orașului Sibiu.

Adresa Reg. 90 Infanterie nr. 4803 din 23.07.1920 către primăria orașului Sibiu.

Circulara nr. 3412, Sibiu, 20 octombrie 1920.

Monitorul Oastei.

Ordin Circular nr. 846 din 9 iulie 1923.

IV.Periodice

Tribuna, Cotidian din județul Sibiu.

Muzica, Revistă editată de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, 1990.

Rapsodia, Revista Cenaclului – „George Topîrceanu” din Sibiu, Nr. 147/ iulie 2008.

V.Lucrări de specialitate

BADEA, Ion, În pas de defilare, Editura Militară, București, 1996.

BALERCĂ, Vasile, Considerații asupra evoluției muzicilor militare românești, Editura Cerma, București, 2001.

BRÂNCUȘI, Petre, George Breazul și istoria nescrisă a muzicii românești, Editura Muzicală, București, 1976.

BRÂNCUȘI, Petre, Istoria muzicii românești. Compendiu, București, Editura Muzicală, 1969.

BREAZUL, George, Pagini din istoria muzicii românești, Editura Muzicală, București, 1977.

COSMA, Viorel, De la cântecul Zaverei la imnurile unității naționale. Contribuții la istoria cântecului patriotic (1821-1918),Editura Facla, Timișoara, 1978.

COSMA, Viorel, Dirijorul Egizio Massini, Editura Genze, București, 1998.

COSMA, Viorel, Două milenii de muzică pe pământul României, Editura Ion Creangă, București, 1977.

CROITORU, Ionel, Sîlea Marin, Muzica Reprezentativă a Ministerului Apărării Naționale,în „Buletinul Muzeului Militar”, nr. 3, București, 2005.

CUCLIN, Dimitrie, Corespondență. O istorie polemică a muzicii, Editura Junimea, Iași, 1983.

MĂRGĂRITESCU, Mihail, Viața muzicală, ediție îngrijită de Simona Cornelia Petrescu, Editura Muzicală, București, 1983.

SÎLEA, Marin, Istoria Muzicilor Militare, Editura Muzicală, București, 2006.

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

I.Arhive

Arhivele Militare Române

Fond Direcția Pregătirii de Luptă 1949-1960.

Fond Inspectoratul Muzicilor Militare 1935-1948.

Fond Memorii Bătrâni.

Fond Ministerul de Război, Secretariatul General.

Fond Secția Muzici Militare.

Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale.

II.Arhivele Serviciului Muzicilor Militare

Fond Inspectoratul Muzicilor Militare.

III.Documente publicate

Adresa nr. 1825 din 16.08.1924 de la Garnizoana Sibiu către Primăria Orașului Sibiu.

Adresa Reg. 90 Infanterie nr. 4803 din 23.07.1920 către primăria orașului Sibiu.

Circulara nr. 3412, Sibiu, 20 octombrie 1920.

Monitorul Oastei.

Ordin Circular nr. 846 din 9 iulie 1923.

IV.Periodice

Tribuna, Cotidian din județul Sibiu.

Muzica, Revistă editată de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, 1990.

Rapsodia, Revista Cenaclului – „George Topîrceanu” din Sibiu, Nr. 147/ iulie 2008.

V.Lucrări de specialitate

BADEA, Ion, În pas de defilare, Editura Militară, București, 1996.

BALERCĂ, Vasile, Considerații asupra evoluției muzicilor militare românești, Editura Cerma, București, 2001.

BRÂNCUȘI, Petre, George Breazul și istoria nescrisă a muzicii românești, Editura Muzicală, București, 1976.

BRÂNCUȘI, Petre, Istoria muzicii românești. Compendiu, București, Editura Muzicală, 1969.

BREAZUL, George, Pagini din istoria muzicii românești, Editura Muzicală, București, 1977.

COSMA, Viorel, De la cântecul Zaverei la imnurile unității naționale. Contribuții la istoria cântecului patriotic (1821-1918),Editura Facla, Timișoara, 1978.

COSMA, Viorel, Dirijorul Egizio Massini, Editura Genze, București, 1998.

COSMA, Viorel, Două milenii de muzică pe pământul României, Editura Ion Creangă, București, 1977.

CROITORU, Ionel, Sîlea Marin, Muzica Reprezentativă a Ministerului Apărării Naționale,în „Buletinul Muzeului Militar”, nr. 3, București, 2005.

CUCLIN, Dimitrie, Corespondență. O istorie polemică a muzicii, Editura Junimea, Iași, 1983.

MĂRGĂRITESCU, Mihail, Viața muzicală, ediție îngrijită de Simona Cornelia Petrescu, Editura Muzicală, București, 1983.

SÎLEA, Marin, Istoria Muzicilor Militare, Editura Muzicală, București, 2006.