Muzica poate fi exp resivă, comunicativă, poate să miș te, să inspir e. Omul este artist [615446]

1 INTRODUCERE

Muzica poate fi exp resivă, comunicativă, poate să miș te, să inspir e. Omul este artist
prin definiție, pentru că încearcă în mod constant să transforme o viziune î n realitate, el vrea
permanent să plasticizeze ideile sale, să prezinte un suport al inteligenței ș i inventivității
sale. Omul are credința că este hărăzit unor scopuri mai înalte, care au menirea să -l ridice
deasupra imanentului. Încrederea și dragostea merg mână în mână, iar muzica religioasă are multe în comun cu dragostea și dă ruirea.
Trăim într -un context istor ic în care lumea este înfometată și înse tată parcă de
cântec, de v raja melodiei, mai mult ca oricând. Astăzi posedăm mijloace tehnice ș i
electronice de produ cere a sunetelor la care generaț iile anterioare nici nu ar fi visat.
Creștinul crede însă că sunetul doar alături de cuvânt are un sens profund , care să- i
descopere poziția sa în raport cu lumea tangibilă și funcția sa de mediator între cer si pământ . Omul are o partitură muzicală în care se câ ntă slava lui Dumnezeu creatorul.
Sofisticata civilizație a epocii noastre n -a eradicat însă neajunsurile și suferințele
omenirii, ci le -a înmulțit, și, deș i mijloacele de comunicare s -au ultra -perfecționat, totuș i
omul este mai singur ca niciodată. Chiar dacă ar exista acuzații cum că muzica bisericească nu-și mai are locul în societatea tehnolo gizată saturată de sunetele artificiale și că această
cântare nu mai este la modă, acestea nu- și au temei logic si nici istoric.
Fiecare epocă a avut perioade de maximă înflorire culturală si artistică și deș i lumea
se emancipa, totuși ea își găsea alinare în ritmul rugăciunii cântate în cadrul cultului creș tin.
Lucrarea de față explică cum poate fi privită cântarea bisericească atât din punct de
vedere artistic, cât și liturgic. Intenționez ca prin această lucra re de licență să se vadă în
spatele intonărilor de la strană latura duhovnicească a cântării liturgice, dar și
profesionalismul ei și dacă această cântare poate fi integrată între exigenț ele cerute de un
domeniu al artei, cum este Muzica.
Cântarea religioasă a fost alcătuită spontan, fiind în primul rând expresia bucuriei și
recunoștinței pentru darurile revărsate de Dumnezeu. Pe de altă parte, ea a constituit și o
activitate artistică, fiind executată vocal de tot poporul, fie acompaniată de sunetul
instru mentelor muz icale, cum e cazul popoarelor ant ice, a unor vechi biserici orientale ș i a

2 confesiunilor de azi.
Oricum, melodia și textul religios, pe lângă frumusețea estetică vine și cu forț a
divină de a sfinți mintea, de a curăți simțirea și întări voința pentru a -L căuta pe Acela după
care se dores c toate.
În spiritul înțelegerii acestei teme au fost scri se aceste două capitole despre arta
muzicii și spiritualitatea cântării bisericeș ti.

3 CAPITOLUL 1: CÂNTAREA BISERICEASCĂ –ARTĂ MUZICALĂ

1.1 ORIGINEA MUZICII

Muzica î ncepe odată cu vocea, cu nevoia de comunicare cu ceilalți. Muzica este mai
mult decât cuvinte, fiindcă ele, cuvintele, sunt doar niș te simb oluri abstracte, care transmit
înțelesuri bazate pe fapte. Muzica ne emoționează mai mult decât cuvintele, ne î ndoaie
întreaga ființă .
Ritmurile repeta te și succesiunea tonalităților au ajutat la stabilirea recunoașterii,
comparaț iei obiectelor, persoanelor; totul este trecut prin prisma memoriei. Aerul este
purtă torul sunetelor animalelor, care produc sunete pentr u chemarea perechii, pentru
atragerea pr ăzii, pentru preveni rea pericolului. Deci sunetele ș i vocea sunt instrumente de
conservare. Dar nu toate vietăț ile produc sunet e prin coarde vocale, de exemplu greierii fac
aceasta cu ajutorul picioar elor dinapoi. Fi ecare vietate îș i are sunetul propriu c are îl
particularizează.1 Cu atât mai mult vocea omului este și mai particularizantă.
Muzica îi este cunoscută omului încă din pântecele mam ei sale, când i se imprimă în
memorie bătăile inimii mamei. Muzica este mai veche decât vorbirea, degajă sentimente sau
emoție. Cu ocazia unor celebrări, muzica ne ajută la împărtășirea sentimentelor la un nivel la
care doar cuvintele sin gure nu pot ajunge. Muzica este în noi, este identitatea noastră. Dacă
ochiul poate fi închis cu ajutorul pleoapei și cu ajutorul minții evadăm din realitatea înconjurătoare, atunci trebuie să știm că urechea ne ține permanent în legătură cu lumea
înconjur ătoare, cu toate vibrațiile din lume.
De multe ori sunetul unui obiect ne comunică mai mult decât simpla lui observație
2:
africanii, de exemplu, n- au încredere în simțul vizual, ci lovesc obiectul până aud despre ce
este vorba.
Termenul de muzică vine de la “ µουσα”, de origine păgână, ce denotă inspirația,
muza care te inspiră. Muzica în dicționare nu are sens religios3.
Mulți termeni au fost încreștinați. De asemenea, “ armonia ” la greci înseamnă “bogăție

1 Curtis W. Davis și Yehudi Menuhin, Muzica omului , Editura Muzicală, București, 1984, pag.29
2 Ibidem , pag.35
3 Pr.lect.dr. Grăjdian Vasile, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă , Editura Universității “Lucian
Blaga”, Sibi u, 2000, pag.84

4 fabuloasă”, cântarea armonioasă pe o singură voce. Armonia exprimă o bună rânduială.
Muzica, cu cele două elemente ale sale: consonanța (ce indică armonii plăcute) și disonanța
(care produce tensiune), dă o melodie desăvârșită atunci când stă pe un singur sunet. Acest
lucru și l -a împropriat muzica bizantină, care a păstrat sensul armoniei desăvârșite prin ison
sau sunetul însuși, simbol al unicului.
“Muzica este de origine dumnezeiască și înnăscută în firea omului, este o activitate
prin care omul își exprimă patima suf letească și trupească. Muzica este plânso -cuvântul de
care a avut nevoie și Adam după durerea ce i -a cuprins sufletul în urma păcatului
neascultării”.4
Asirienii și egiptenii foloseau muzica în cult, la război, la masă, ei cunoșteau
instrumentele cu coardă și de vânt. Se foloseau harfele, lira cu 6 -12 coarde, tambura, flautul,
cimbalul.5 Asirienii socoteau că muzica este de origine divină, iar indienii o atribuiau lui
Buda.
Chinezii, sau, cum erau numiți, “egiptenii Asiei”, încă din anul 3000 î. H. socoteau
muzica “ca o putere ce liniștește inima”. “Dacă voiți să știți de ce o tară e bine guvernată și are moravuri bune, ascultați -i muzica”.
6 Gama chinezească e alcătuită din 7 s unete împărțite
în semitonuri. În China muzica a reprezentat un mijloc de stăpânire a inimii poporului. Într -o
casă când se cântă muzică se creează afecțiune între membrii familiei, iar dacă se cântă în
public se creează afecțiune între oameni.7
În mitologia greacă Orfeu îmblânzea animalele sălbatice cu sunetul lirii sale, iar lui
Alexandru Macedon, la auzul unui cântec de război i se înflăcărează inima și se ridică în
grabă de la masă spre a apuca la război, dar numaidecât aude un cântec liniștitor și ființa -i
războinică i se potolește; la fel David, cu sunetul harfei sale aducea liniște apucăturilor demonice ce pustiiau sufletul lui Saul, iar seninătatea troparului învierii avea să risipească
gândul sinuciderii lui Faust .
8
Vechii greci promova muzica, poezia, gimnastica. Muzica folosea la

4 Grigorie Băbuș , Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an
CIV(1986), nr.3- 4, pag.115
5P. Gârboviceanu, Muzica. Definițiunea, efe ctele și originea ei , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an
XIX(1895), nr.6, pag. 293- 294
6 George Onciul , Istoria muzicii, Tip. Bucovina, București, 1929 , pag.18
7 Curtis W. Davis, op. cit ., pag.48
8 Pr. Ioan Mihălcescu, Muzica religioasă în general și muzica noastră bisericească, în rev. “Biserica
Ortodoxă Română” , an XLIII(1925), nr. 5, pag. 276

5 formarea gustului es tetic, prin armonia și melodia ei era considerată izvorul nobil si frumos,
mama virtuților, mijlocul de educare al tineretului.9 Spartanii foloseau muzica pentru
cultivarea sentimentului iubirii de neam și ț ară. Muzica era cel mai bun mijloc de
îmbunătățire a moravurilor și formare desăvârșită a omului. Muzica concentrează în sine
armonia universului și o transmite sufletului.
Pitagora folosea muzica pentru purificarea de patimi; seara și dimineața asculta
muzică în acest sens. Platon afirma că muzica nu este pentru producerea plăcerii, ci este o
terapie a sufletului, ea îmbogățește sufletul cu ce este mai frumos. De asemenea, zicea că
muzica este o lege morală. Ea dă suflet Universului, aripi gândirii, avânt imaginației,
înălțând spre tot ceea ce este mai bun, drept, frumos. Are o formă nevăzută, dar uimitoare,
“veșnică”.10 Are o putere emoțională, o forță psihologică și intelectuală.
Aristotel: ”muzica este cea mai perfectă artă imitatoare, pentru că oferă sufletului
moduri de acțiune și sentimente, ea este limbajul sufletului.
Plutarh: muzica nu -i pentru gâdilarea urechii, ci pentru a aduce ordine în sufletul
nostru”.11
Odată cu reforma lui Timotei din Milet, muzica nu mai este arta sfântă; ea câștigă
voiciune, senzualitate, dar pierde demnitatea, seninătatea. Odată cu teatrul muzica nu mai
este altarul zeilor, ci scena teatrului. Dacă înainte artiștii cultivau muzica pentru a dobândi
un echilibru moral, acum interesul material și plăcerea senzuală a auditoriului produc
dragostea de muzică a artiștilor.
Pentru evrei, muzica și poezia erau dedicate tot divinității, pentru slăvirea lui Iahve.
Se foloseau instrumente muzicale, timpane, fluiere, harfe, cimbale ( II Samuel 6,5). Muzica și dansul au făcut parte din viața tuturor culturilor. Existau instrumente cu corzi: kinnor sau
harfa, nebel (alăuta); instrumente de suflat: halil (fluier din trestie), hazosva (trâmbiță de metal); instrumente de percuție (discuri metalice, chimvale de aramă) prin care marcau
sfârșitul capitolelor. Desfășurarea muzicală se făcea la unison, în mod ritmat. Muzica avea un loc important la templu, existau grupuri cu răspuns antifonal : unii cântau un vers, alții

9 P. Gârboviceanu, Muzica. Definițiunea, efectele și originea ei , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an
XIX(1895), nr.6, pag. 521
10 Conf. Nicolae Lungu, Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credințe , în rev. “Biserica
Ortodoxă Română”, an LXX (1952), nr.11 -12, pag. 890
11 Ibidem , pag. 890

6 răspundeau.12 Sub David muzica cunoaște o dezvoltare maximă, pentru că el era
poate și iubitor de muzică și cântarea lui liniștea duhul mâniei regelui Saul. Folosirea
instrumentelor în cult aducea un mare fast. Ex istau 12 cântăreți, 9 harfiști, un cântăreț cu
cimbalul și cu cât era mai mare sărbătoarea respectivă sporea și numărul cântăreților și fastul.
13 De asemenea, muzica era folosită la încoronarea regilor, logodne, victorii în luptă.
Cântul îi ajuta pe cântăreți să- și amintească povestea. Credința era cântată, scrierile erau
ritmate, pentru a fi mai ușor de reținut.
În trecut, muzi cienii erau opriți de la amestecarea modurilor care ar fi dus la un
caracter prea senzual, căci senzualismul dacă este excesiv devine distructiv în raport cu
ființa noastră, carnalizează spiritul.
Dacă muzica este de origine divină, atunci ea este o soră a spiritului și ea nu poate fi
înstrăinată și amestecată cu cele pieritoare, ci trebuie dezbrăcată de orice înțeles pătimaș și
lăsată transparentă, pentru a lăsa să se vadă spiritul însuși.14

1.2. CONCEPTUL DE ARTĂ

Putem defini arta ca fiind activitatea omului care are drept scop producerea de valori
estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific. Arta desemnează
totalitatea ope relor dintr -o epocă, dintr -o țară, care aparțin unei activități.
Altă definiție a artei se referă la îndemânarea deosebită într -o activitate, pricepere,
măiestrie. Ea înseamnă îndeletnicire care cere îndemânare și cunoștințe.15
Dar nu se poate vorbi de ARTĂ fără a defini creatorul, autorul ei: artistul, care este
acea persoană de talent ce lucrează în mod creator într -un domeniu a l artei. Este o persoană
care dă dovadă de talent în profesiunea pe care o exercită.16

12 Alexander Pat, Enciclopedia Bibliei, Editur a Univers, Cluj -Napoca, 19 86, pag.190- 192
13 P. Gârboviceanu, Muzica. Definițiunea, efectele și originea ei , în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , an
XIX(18 95), nr.6, pag. 791
14 Dimitrie Cuclin, Tratat de estetică muzicală , Tip. Oltenia, București, 1933 , pag.391
15 Dicționar explicativ al limbii române , Editura Universul Enciclopedic, Ed. II, București, 1998 , pag. 61
16 Ibidem , pag. 62

7
1.3. OMUL – CREATORUL DE ARTĂ

Această extraordinară ființă în care se unește cerul cu pământul, lumea inteligibilă cu
cea reală, este un reflex al pu terii creatoare dumnezeiești și capabil prin insuflarea
Creatorului să devină omul însuși creator. “ Să facem om după chipul și asemănarea
noastră” (Facere 1,26). Acest imperativ al asemănării cu Dumnezeu include și mișcarea,
efortul omului de a -și dezvolt a și actualiza forța creatoare imprimată de Dumnezeu prin
creația lui Adam.
Omul este și creator de artă și are nu numai calitatea de homofaber , ci el dă și sens
lucrurilor. El tălmăcește esența lucrurilor și fenomenelor.
În artă trebuie să fie un echilibr u între conținut și etichetă, formă. Conținutul trebuie
să fie rafinat, dar și eticheta, departe de a fi un perete văruit, trebuie să indice valoarea conținutului. Unii artiști, “alergând după puritatea estetică, și -au golit realizările lor de
aroma conținutului”.
17
Arta este comunicare18, un obiect de artă nu poate rămâne opac, să nu rămână doar la
prezența materială, dincolo de care nu se vede nimic, ci operele să exprime clopotul interior al artistului, adică luciditate. Arta nu înseamnă doar inspirație, ci este o creație umană, adică
doar 1% inspirație și 99% transpirație.
Artistul se lasă adesea antrenat de ambele deschideri ale obiectului său și nu mai știe
unde se duce, constată că se ivesc expresii străine nebănuite, infiltrații inferioare, nocive, ce
subminează un domeniu al artei. Aceasta se poate întâmpla și din lipsa de autoritate a
artistului asupra obiectu lui său.
19 Orice artist este creatorul unui microcosmos pe care îl
împărtășește publicului. Fiecare artist propune prin opera sa viziunea sa personală asupra frumosului.
Orice act cultic se bazează pe o dublă mișcare a transcendenței divine în coborârea
către persoana conștientă de sine și urcușul acesteia din urmă către divinitate sau contactul
imanentului cu transcendentul. Ființa divină care până atunci părea că stă înt r-un spațiu ireal,

17 Marcel Breazu , Dialoguri despre artă, Editura Politică, București, 1970 , pag.67
18 Ibidem , pag.113
19 Theophile Gautier , L`etudes des artes , Editura Polis, București, 1992

8 obține prin persoana conștientă de sine din planul imanentului o certitudine a realității.20
Ființa divină se face prezentă și exist entă prin persoane umane în cadrul cultului, prin acte
religioase; este străbătută materialitatea de spiritul transcendental care poate scoate din
inefabil orice existență calmă, cum ar fi o statuie. Omul, prin limbaj, exteriorizează ceva din
taine și din misterul indefinit al divinului. Celelalte persoane sau existențe conștiente de
sine, prin participare își arată apartenența la divinitatea respectivă și exteriorizează esența,
probează dreptatea faptei lor, așa încât trupul încadrat în act liturgic devine și el o operă de
artă în care se observă spiritul ce- l străbate și care se lasă definit prin manifestările fizice ale
trupului, pentru că un act extern ( fie el liturgic sau vreo operă artistică), este rezultatul unei
dispoziții interne. La fel, trupul, î n afara sufletului rămâne o simplă statuie ce nu se poate
defini.
Michelangelo spunea că în orice bolovan există o virtuală statuie, dar ca această
statuie să intre în sfera realității și existenței, e nevoie de un artist care să modeleze piatra
pentru a -i da forma unei opere de artă, pentru a o scoate din necunoscut spre o existență
definibilă prin reprezentare fizică. La fel și trupul, el n -ar fi cunoscut în obiectivitatea sa fără
un spirit sau o conștiință care are certitudinea că -l posedă și să -l poată contempla.
O operă de artă presupune un subiect care produce această lucrare și care o
contemplă și o relevă. Ea este reprezentarea concretă a spiritului.21 Opera de artă este
expresia formei (die Gestalt) naturii, dar și a spiritului, care -i asigură partea intuitivă,
înțelesul, sensul creației artistice.
Arta are nevoie nu doar de un material dat din afara, alcătuit din imagini sau
reprezentări, ci și de un conținut spiritual. Dintre plăsmuirile artei, cea a omului este și cea
mai înaltă pe ntru că el poate da expresie intuitivă plină de sens.
Arta aparține sferei absolute a spiritului, de aceea arta și -a dat mâna cu religia. Noi
vedem prin știința artei doar o examinare a exteriorului, înșiruindu- le și făcând considerații
despre ele pentru aprecierea lor artistică. Este necesar să cunoaștem timpul operei
respective, poporul în mijlocul căruia s -a născut opera respectivă, mediul geografic. Este
grav când arta nu mai oferă această satisfacție a nevoilor spirituale, ci o privim ca ceva ce aparți ne trecutului. “Operele de artă nu sunt elaborate pentru studiu și audiție, ci pentru a

20 Hegel Wilhelm G. Friedrich, Despre artă și poezie , vol. I -II, Editura Minerva, București, 1979 , pag.19
21 Ibidem , pag.31

9 pătrunde în lumea ideilor creatorului asupra realității”.22 O operă de artă nu este un obiect
izolat, ci un dialog cu oricine stă în fața ei.
Artei îi stau la îndemână nu numai forme ale naturii, ci și imaginația creatoare. De
instinctul artistic ține și glasul, în acesta omul se exprimă pe sine în aer, el ia conștiință de
sine în lumea exterioară prin faptul că se aude pe sine și este auzit. Cântecul ar ată și bucuria
de existentă.
În om se îmbină talentul și geniul. Talentul îl primim în mod nemijlocit, geniul, cum
am arătat, este dobândit prin multă transpirație, efort. Ambele: talentul și geniul, trebuiesc dezvoltate după modalități universal valabile, dacă voim ca să nu decadă, să degenereze, să
se demonizeze, să devină genii ale răului. “Talentul este individualitatea originală”
23, iar
“geniul este potența de a produce idei estetice”.24 Artistul trebuie să înfățișez e ceea ce
trăiește și se frământă în el, imagini ce le -a receptat în sine.
Punctul central al artei este unirea conștientului cu forma.25 Arta își propune să
însuflețească, să facă vie forma exterioară a unui element natural.
Așadar, în o glinda desfășurării istorice putem observa cum omul neîncetat și -a arătat
și își va arăta cât va exista în parantezele istoriei, calitatea sa creatoare dobândită nemijlocit. Sfântul Grigore Palama spunea: “Dumnezeul transcendent incomprehensibil acceptă ca
inteligența noastră să participe la El”, iar Sfântul Clement Alexandrinul anunță că “omul se
aseamănă cu Dumnezeu pentru că Însuși Dumnezeu se aseamănă cu omul”. Sau, Sfântul
Grigorie de Nyssa spune că “omul e fața umană a lui Dumnezeu”, adică omul este creator
după Chipul Creatorului.
Omul are o “partitură muzicală”, un imn dedicat atotputerniciei creatoare. “Slava Ta,
Hristoase, este omul pe care l -ai așezat poet al strălucirii Tale”(Sfântul Grigorie de Nazianz).
“Tandrețea omului constă în a contempla d incolo de transparența luminii până la sâmburele
sensului”, cum spune așa de frumos Sfântul Isaac Sirul. Arta fără o ființă personală este ca
muzica fără melodie.

22 Ibidem , pag. 90
23 Ibidem , pag. 118
24 Ibidem , pag. 119
25 Ibidem , pag. 203

10
1.3.1 DESTINUL ESHATOLOGIC AL ARTEI

Orice popor se concentrează asupra unei misiuni istorice și în cadrul desfășurării
istoriei el produce valori prin artă, prin preceptele morale, dar în care mai devreme sau mai
târziu ele (valorile) intră în contact, în tangență, cu planul lui Dumnezeu. Valorile artistice
ale unei n ațiuni nu rămân doar niște relicve și simboluri, ci ele devin conținutul, bagajul și
virtuțile unui popor înaintea Judecății Universale, întrucât “neamurile vor aduce fiecare slava și cinstea lor”. (Apocalipsă 21,24).
Dacă aceste valori sunt legate în isto rie de destinul Bisericii, ele nu rămân doar de
domeniul trecutului, ci vor fi vii. Biserica se îngrijește de sufletele credincioșilor, dar și de
alcătuirile artistice naționale. Arta trebuie să intre în reciprocitate cu Biserica. Cultura nu -i o
dezvoltare infinită, mai curând sau mai târziu arta se va opri la propriile -i limite și se impune
o alegere: să se îmbete cu nimicul ei sau să transceadă limitele ei sufocante și să reflecte
absolutul. Oricât își propune arta să oglindească libertatea spiritului cre ator absolut, dincolo
de lucrările artistice rămâne neputincioasă în afara creștinismului care este “ imitarea naturii dumnezeiești”. Numai sub incidența creștinismului arta capătă o valoare veșnică. Soarta
lumii depinde de atitudinea Bisericii, de arta ei de a prezenta mesajul Evangheliei prin
muzică, pictură, literatură, etc. Icoana, ca și rod al artei picturale dovedește cele spuse, ea
înfățișează lumea așa cum va fi, plasticizează misterul vieții, este o fereastră deschisă spre
ziua a opta”, așa cum spu ne Paul Edmokimov, la fel muzica se transpune într -o altă realitate
a lumii. În capodoperele muzical -religioase ale lui Mozard, Händel, Beethoven auzim glasul
lui Hristos
26; și acel imperativ “căutați Împărăția Cerurilor” explică cum arta devine o
căutare în istorie a ceea ce nu găsești și o duce în afara limitelor relativului.
Arta devine astfel un index al Împărăției lui Dumnezeu cu ajutorul acestei lumi.27 Nu
putem să -L atingem pe Dumnezeu la capătul unui proces analitic, fiindcă absolutul s -ar
compromite cu relativul.
Creștinismul stimulează creativitatea în lume, de aceea savantul trebuie să- și

26 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit , traducere de Carmen Bolocan , Edi tura P olirom, Iași,
1996, pag.341
27 Ibidem , pag. 341

11 preschimbe cercetarea într -o lucrare sacerdotală, într -un loc teofanic. Arta este încadrată în
spațiul sacru, încreștinând arta “elementele ei nu mai rămân mobilierul unei închisori, ci ale
unui templu sfânt”28 afirmă Paul Claudel.
În felul acesta “Dumnezeu la sfârșitul veacurilor vine și o va atinge (arta) cu degetul,
ea se va sfărâma și o fărâmă din ea va subzista în eternitate”.29

1.4. VALOAREA MUZICII ÎN COMPLEXUL ARTELOR

Ce este melodia și muzica? Melodia înseamnă muzică, este o serie de note ce se
desfășoară în timp unele după altele. În mod obișnuit când gândim ce este melodia, mintea își imaginează ceva ce poate fi fluierat, sau ceea ce ți se lipește de minte, sau ceea ce nu
depășește limitele glasului uman. Ea nu poate să aibă fraze mai lungi decât poate cineva să
cânte cu o respirație normală. Însă același lucru nu este valabil și în muzica simfonică în
care principiul es te dezvoltarea, se pornește de la o sămânță muzicală, de la o temă muzicală
la un arbore muzical.
30
Adeseori numim o piesă lipsită de armonie pentru că ea nu se repetă deloc, ci
intervin noi melodii, care se țes mai departe într -o suită, care pentru o ureche neobișnuită e
indescifrabilă.
Pe măsură ce creștem și generațiile se perindă pe portativul istoriei, se schimbă și
gusturile noastre muzicale. Unele piese din muzic a modernă de azi, pe care unii le consideră
nemelodice, pot ajunge încântătoare pentru oamenii de mâine. Chiar și operele de muzică clasică ale unor compozitori au fost socotite de public ca fiind lipsite de melodie , de
exemplu , Simfonia a -IV-a de Brahms, alcătuită dintr -o gamă de șase note muzicale cu durata
de trei timpi fiecare.
31
În muzică nu există concept, imagine, însă lumea ei este adevărată. Arta revelează
“esențele”, ne introduce în ele.32 Arta nu moare în fața gândirii, ci merge mai departe. Toți

28 Idem, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, traducere de Teodor Baconsky , Editura Anastasia, București, 1991,
pag. 128
29 Ibidem , pag. 142
30Leonard Bernstein, Cum să înțelegem muzica? , Editura M uzicală, București, 1982, pag. 20
31Ibidem , pag. 35
32 Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere de D r. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
B.O.R., București, 1996, pag. 250

12 artiștii inventează o lume plină de frumusețe care stă în spatele realității imanente. Arta
duce la setea de transcendență dar și la așteptarea ei.33
Începutul artelor este socotită arhitectura și trebuie să satisfacă cerințele cele
mai adânci ale frumuseții și ale agreabilului.34 Opera arhitectonică este un simbol al unei
idei esențiale, este o “vorbire fără sunete”.35 Sub acest raport putem înțelege că națiuni
întregi n -au știut să -și exprime religios și alte nevoi spirituale decât clădind. Marile
construcții babiloniene, egiptene, deși în ruine, sfidează tehnica arhitecturală a zilelor noastre prin masa lor colosală ce trezește admirație și respect.
A doua artă: sculptura
este cea în care spiritul se încorporează în ceea ce este cu totul
materia l; sculptura înfățișează divinul cu liniștea, calmul lui infinit, atemporalul nemișcat.
Operele sculpturale sunt create liber din spiritul artistului. Dacă o casă este invenție
omenească, corpul uman este un produs ce nu ține de arta umană, corpul trebuie să se
reveleze și ca existență sensibilă a sufletului, este o expresie a interiorului.
Pictura nu se oprește la modul sensibil și abstract al sculpturii, ci scoate în evidență
interioritatea, mișcarea sufletului.36 Picturile antice n -au reușit să surprindă stările interioare
omenești si divine precum a reușit creștinismul prin icoană, care ilustrează spiritualizarea
trupului și mortificarea trupului, pentru a se vedea mai bine însușirile spiritului. Ochii mari
deschiși, cu privirea fixă, vă d lumea de dincolo. Buzele subțiri sunt lipsite de orice
senzualitate, ele sunt făcute să cânte laude, să dea sărutul păcii;37 fruntea largă și înaltă
exprimă contemplația.
Poezia sau arta vorbirii, alături de muzică și pictură este arta spiritului pentru că prin
vorbire și rațiune avem certitudinea existenței personale con crete. Vorbim despre ceea ce
gândim, avem perceperea de sine.38
Elementele de reprezentare a poeziei sunt cuvintele si sunetele. Poezia prin cuvânt
are posibilitatea de a înfățișa un obiect, nu doar spațial și vizual cum face arhitectura și sculptura, ci î n toată profunzimea lui interioară. Când vedem o clădire monumentală sau o

33 Ibidem , pag. 251
34 G. W. Friedrch Hegel, op. cit ., vol. II, pag.10
35 Ibidem , pag. 12
36 Ibidem , pag. 63
37 Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
B.O.R., București, 199 6, pag. 250
38 G. W. Friedrich Hegel, op. cit , pag. 141

13 sculptură plină de măiestrie, rămânem adesea doar la partea perceptibilă și admirare, însă
arta care folosește cuvântul ca mod de exprimare urcă până la lumea spiritului și sensuril or
în sfera inteligibilului.
O muzică lipsită de cuvânt este una care rămâne săracă în conținut spiritual.39
Sunetul nu înlocuiește cuvântul, un sunet este “LA”, “RE” și atât, nimic mai mult.
Muzica nu vorbește despre lucruri, dacă spun un singur cuvânt – “casă” – înseamnă
ceva, îți faci o idee, ai imaginea în minte, însă o singură notă muzicală nu spune nimic, e doar un sunet mai tare sau mai blând. Oricât s -ar spune despre o piesă muzicală că vorbește
despre natură, animale, acțiuni omenești, este doar o fascinație.
O melodie însă poate să comunice emoția cuiva. Deci, muzica nu ne comunică o
imagine sau o poveste, ci un simțământ.40 Muzica înseamnă mișcare, dacă intonezi o singură
notă nu e deloc emoționantă, nu ne mișcă, însă dacă mai adaugi un alt sunet se ivește un
înțeles.
“Arta cuvântului constă în conținut, în forma de a -l expune”.41 Pentru ca forma să fie
în concordanță cu conținutul cuvântului (textul poetic al cântării) e nevoie și de o imagine
artistică.
Cuvântul nu se înconjoară complet în elementul exterior al sunetului, ci păstrează ca
element artistic esențial reprezentar ea interioară, un cuvânt are rădăcini metafizice, este
dincolo de sunet, ține de mișcarea minții, de vorbirea minții.
Muzica este arta care se adresează interiorității subiective, este arta afectivității care
acționează asupra sentimentului. Muzica față de alte arte are posibilitatea să se elibereze nu
numai de text și să se mulțumească doar cu o variație de tonuri și acorduri armonice. Dar în
felul acesta muzica rămâne goală pe dinăuntru, lipsită de conținut spiritual. Numai când în
multitudinea tonală și armonică se exprimă ceva de natură spirituală se înalță muzica la
aprecierea unei arte.42
Arta muzicii nu constă doar în mișcarea tonurilor și intervalelor muzicale, ci dincolo
de sunetele abstracte trebuie să se îmbrace și cu sentiment, care să atingă suf letul. Muzica

39 Ibidem , pag. 140
40 Leonard Bernstein, Cum să înțelegem muzica? , Editura Muzicală, București, 1991, pag. 53
41 G. W. Friedrch Hegel, op. cit , pag. 139
42 Ibidem , pag. 116

14 trebuie să echilibreze sufletul, nu să -l antreneze în pasiuni dezlănțuite. Muzica arată spiritul în
mișcare, cu mișcările ei libere, muzica exprimă când durerea, prin acorduri disonante, care
arată o ruptură la nivelul ființei, când bucuria prin acorduri armonice.
Sculptorul și pictorul își concep opera și se concentrează pe aceeași operă, însă
arhitectul și muzicianul se văd nevoiți să -și predea opera lor unor mâini străine și voci străine.
Muzica a continuat prietenia și cu ultima artă: cinematografia . Muzica creează în film
suspans, bucurie, coloana sonoră a filmelor este un bun ghid pentru înțelegerea filmului și
pentru a crea ambianță.
Muzica este o bună soră a poeziei. Recitarea unei poezii pe un fundal muzical
acompaniator stabilește o relație esențială între ritmul poeziei și cântecului. Și în cult, textul
religios și- a găsit un bun conductor în muzica bisericească, ajungându- se la exprimarea
conținutului credinței, a conștiinței religioase. Acest lucru l- au înțeles marii compozitori ca:
Bach, Händel, Beethoven, Gluck.
Dintre toate artele, muzica dă cel mai mult expresivitate și comunicativitate, ea are
efectul cel mai liniștitor al sufletului, dar ea îl poate face pe om să se tulbure până în străfundul inimii și să -i desfacă acesteia toate temnițele tainice.
43 Muzica contribuie la
descătușarea omului de umbrele gândurilor și evadarea lu i către tărâmuri neexplorate încă de
rațiune. Muzica este expresia cea mai cuprinzătoare, mai specifică, a sufletului poporului, mai
ales la români, care sunt prin excelență un popor muzical, căruia cântecul i -a fost confesiune,
mângâiere, speranță, rugăci une. “Eu nu cânt, că știu cânta / Cât să -mi stâmpăr inima”,44 și-a
cântat românul continuu, luându- se la întrecere cu ciripitul păsărilor. Muzica a înălțat gândul
și sufletul către divinitate, muzica națională “arată starea morală și gustul estetic al unui
popor”.45
Rousseau spunea că “muzica este arta de a combina sunetele în mod plăcut pentru
ureche, însă nu -i completă pentru că nu numai armoniile sofisticate încântă urechea, ci și
cântările monotone ale unui lăutar pot aduce plăcere urechii. Pentru ca ceva s ă devină artă
trebuie să depășească plăcerea momentului și să aibă o valoare în toate timpurile”.

43 Pr. Ioan Mihălcescu, Muzica religioasă în general și muzica noastră bisericească, în rev. “Biserica
Ortodoxă Română”, an XLIII(1925), nr. 5, pag. 276
44Pr. Gheorghe Cunescu , George Enescu , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an C(1982), nr. 1- 2, pag. 167
45 P. Gârboviceanu, Muzica. Definițiunea, efectele și originea ei , în rev. “ Biserica Ortodoxă Română”, an
XIX(1895), nr.6, pag . 289

15 Luther spunea că “muzica îi face pe oameni mai buni, mai înțelepți, cântecul e cel mai
frumos dintre arte”.46
Prin muzică privești în inima popoarelor, ea este o artă așa de veche încât nu
este perceptibilă prin ea însăși, ci ea poate fi descrisă doar prin intermediul altor arte:
sculptura, pictura, scrisul, care păstrează dovezi asupra activității muzicale. Vechimea ei este
estimată cam pe la anul 4000 î.H., prin descoperirea unor instrumente cu coarde la egipteni.47
Dar muzica s -a născut odată cu omul. În timp ce celelalte arte copie natura, luând -o ca model,
muzica are ca obiectiv sufletul omenesc. Fiecare manifestare a naturii își are melodia
specifică: pădurea cu freamătul frunzelor, câmpia cu freamătul holdelor, munții cu murmurul izvoarelor, etc. Omul și -a făurit instrumente cu care să imite armoniile natur ii. Muzica este
ceea ce cuvintele nu pot exprima. Muzica adevărată trebuie să se apropie de Dumnezeu.
48

1.5. NAȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA CÂNTĂRII BISERICEȘTI

Cântarea a fost considerată “arta cea mai frumoasă, cea mai expresivă și mai plină de
înrâurire asupra sufletului omenesc”.49 Și cântarea ca și celelalte arte au fost în serviciul
religios. Cântarea este prietenul cel mai credincios al vieții religioase;50 iar Macarie
Ieromonahul spunea: “cântăreții bisericești simțeau cu zdrobire de inimă cuvântul ce -l
răspundeau prin buze. Sufletul cel fără materie se împreuna cu Dumnezeu și mintea lor se
răpea la ceruri”.
Cântarea religioasă a ocupat un loc important în viața Bisericii; unele cântări sunt de
origine biblică. Acestea la început au fost efectuate fără pretenții artistice deosebite, dar în
timp s -au dezvoltat și perfecționat, cuvintele cântate au dobândit un profou nd înțeles teologic,
devenind și un mijloc de apărare a credinței.51
Acest proces de dezvoltare și pefecț ionare nu s -a lăsat la îndemâna oricui, ci s -au
instituit școli speciale de cântăreți, care au vegheat la păstrarea și predarea corectă a

46 Ibidem , pag. 290
47 George Onciul , Istoria muzicii , Tip. Bucovina, București, 1929 , pag. 11
48 Bărbuț Coriolan, Muzica și omul , în “T elegraful Român”, an 1930, nr.24 -25, pag. 1
49 Pr. Prof. Ene Braniște , Temeiuri biblice și tradiționale pentru cântarea în comun , în rev. “Studii
Teologice”, an VI(1954), nr .1-2, pag.1 7
50 Mgd. Ștefan Alexe , Foloasele cântării bisericești în comun după Sf. Niceta de Remesiana, în rev “Biserica
Ortod oxă Română”, an LXXV(1957), nr.1 -2, pag.164

16 cântecelor bisericești fără melodii și cuvinte străine de duhul Ortodoxiei. Aici se învățau
Liturghia, cititul- scrisul , cântarea bisericească, Ceaslovul.52
La început cântările erau monotone, modeste, sobre, se înregistrau repetiții de
sunete.53 Omul primitiv a cântat înainte de a vorbi, adică prima vorbire a omului ar fi fost un
fel de cântare, dar alcătuită din țipete nearticulate, ca la sălbatici.54
Primele cântări creștinești s -au alimentat din tradiția vocală foarte ornamentală a
poporului evreu și arab. În tradiția evreiască, cântarea e o expresie a credinței. Cultul și
muzica sunt atestate din Vechiul Testament prin profeți și alți bărbați sfinți, care au
întrebuințat știința lor spre a afla diferite moduri de cântare scriind în versuri sfinte
(Ecclesiast 44,1 -2); de asemenea Laban, socrul lui Iacob, se îndelet nicea în Mesopotamia cu
arta muzicii, la fel, Iov își plângea suferințele sale cântând, dar cel mai sigur pare a fi cazul
lui Moise care fusese instruit la curtea lui Faraon în toată știința cunoscută egiptenilor și era
un bun compozitor de imne55, pe care le- a și cântat cu ocazia trecerii Mării Roșii(Exod 15, 1 –
2). Această cântare a lui Moise era intonată întâi de corul bărbaților condus de Moise, apoi răspundeau femeile conduse de Miriam, sora lui Moise.
56 Existau și alte cântări biblice: a
Sfintei Ana (I Regi 2,1- 10), a lui Isaia (Isaia 26,9- 17), a lui Iona (Iona 2,3- 10), a celor trei
tineri din Babilon (Daniel 3, 24- 90), a lui Zaharia (Luca 1, 68- 79), a lui Simion ( Luca 2, 29-
32), iar mai târziu a Fecioarei Maria (Luca 1, 46 -54) și care expun raportul dintre om și
Dumnezeu, dint re păcat și virtute, dintre moarte și viață.
Muzica era consacrată cultului evreiesc. În timpul lui David și Solomon, cultul
cunoaște cea mai înfloritoare epocă, deci și muzica, ce avea reprezentant puternic în persoana
lui David și a celor 4000 de leviți.
Cântarea psalmilor a contribuit la dezvoltarea sentimentului religios și a pietății, nu
numai atunci, ci și acum. Psaltirea e prima carte vechi -testamentară care a fost asimilată în

51 Conf. Nicolae Lungu , Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credințe , în rev. “Biserica
Ortodoxă Română”, an LXX(1952), nr.11- 12, pag. 890
52 Constantin Ghenea , Din trecutul culturii muzicale românești, Editura Muzicală, București, 1965 , pag. 125
53 Ibidem , pag.70
54Dragomir Demetrescu, Muzica bisericească în cele trei secole primare ale creștinismului și imnog rafii mai
însemnați , în rev.“Biserica Ortodoxă Română”, an XXIV(1900), nr. 2, pag. 186
55 Idem, Muzica în cult, în rev.“Biserica Ortodoxă Română”, an XXII (1898), nr. 1, pag. 45
56 Pr.prof.dr. Nicolae Neaga, Cântările biblice -un mesaj de viață și pace , în rev. „Mitropolia Ardealului”, an
XXXIX(1984), nr.3 -4, pag.167

17 întregime în cultul creștin. Ea impresionează prin comunicarea directă a omului față de
Dumnezeu, dar și a lui Dumnezeu față de om. Stihurile, prochimenele, unele invocări,
formule de adresare în cadrul rugăciunilor cuprind versete întregi din Psalmii lui David.
Deși melodia acestor psalmi a fost una armonioasă, totuși nu s -au păstrat azi semne
sau notații care să indice metoda de cântare. Singurul cuvânt care s -a păstrat de la evrei și
care pare să fi indicat ceva în legătură cu notația muzicală este “selah”, care după unii înseamnă pauza după un verset. Vine de la verbul “sela h” = a sta; după alții înseamnă
schimbarea glasului.
57
Cântecele cântăreților evrei au avut o influență directă asupra primelor cântece
creștine. La î nceput creștinii luau parte la serviciile religioase evreiești, fiind deprinși cu
vechea tradiție. Muzica creștină își trage originea din muzica ebraică și muzica elină,58 pentru
că primii creștini au fost iudei.
Deși muzica ormanentală a cântăreților este hărăzită pentru voce solo, specific
creștinismului e cântarea lentă, la unison, a mai multor voci. Această formă de cântare numită psalmodi ere a dominat creștinismul mult timp și domină până azi în Biserica Ortodoxă.
Psalmodierea este o cântare melodică liberă pe texte sacre, bazându -se pe lungimea respirației
umane.
Creștinii participau la cultul iudaic, dar aveau și un cult propriu unde săvârșeau Sfânta
Euharistie. Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 24, versetele 51- 53, relatează cum
credincioșii după Înălțarea Domnului s -au întors la Ierusalim, unde erau mereu în Biserică,
“lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu”; apoi în Fapte 3,1 se vorbește despre ucenicii Petru
și Ioan, care s -au urcat la templu pentru rugăciune și cântare. Primele refrene moștenite din
imnologia mozaică sunt “Amin” și “ Halleluyah”.
Înmormântările creștinilor se făceau cu priveghere, în cântări de imne și rugăciuni, de
exemplu la înmormântarea Macrinei, sora Sfântului Grigorie de Nyssa, se specifică faptul că “preoții și diaconii cântau imne și psalmi, iar la Biserică s -au făcut rugăciuni și s -au cântat
iarăși psalmi”.
59

57 Dragomir Demetrescu, Muzica în cult , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an XXII(1898), nr. 1, pag.50
58 Pr. Prof. Nicolae Lungu, Tehnica recitativului liturgic , în rev. “Studii Teologice”, an I(1949), nr.3 -4, pag.
238
59 Dragomir Demetrescu, Muzica bisericească în cele trei secole primare ale creștinismului și imnografii mai
însemnați , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an XXIV(1900), nr. 2, pag. 194

18 Aceste cântări erau pâinea duhovnicească a credincioșilor.60 Ele întăreau credința
creștinilor. Sfântu l Pavel îndemna pe coloseni “să vorbească între ei în psalmi, laude și
cântări duhovnicești”( Coloseni 3,16). Psalmii sunt cei ai lui David, iar imnele sau cântările
de laudă se referă la cântarea lui Moise, a Anei, a lui Azaria, Daniel etc; cântările
duhovnicești erau compoziții creștine cu texte din Sfânta Evanghelie.61 Din nefericire aceste
imne nu s -au păstrat în scris întrucât scrierea și transmiterea în manuscrise era greu de
suportat de situația materială precară a primilor cr eștini.
Cântarea psalmilor era de două feluri: responsorică și antifonică. Existau două grupe
de cântăreți, la sfârșitul psalmului ambele grupări se uneau pentru refren sau pentru formula
doxologică “Aliluia”, “Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”. Câ ntarea “aliluia” este prima
cântare melismatică (melodică); dacă până acum se accentua recitativul liturgic în care prima
textul, acum apare această cântare melodică, un text cu un singur cuvânt “aliluia”, în timpul
căreia se făcea cădirea. Acest cuvânt es te o proclamare melodică a lui Dumnezeu, ca să fie
lăudat, este un elan de bucurie, este o reacție la venirea Domnului.
Cântările biblice au servit drept model pentru alcătuirea cântărilor din canoanele
imnografilor de mai târziu.62
Acești psalmi de laudă nu trebuiau folosiți exclusiv în cult, ci ei aveau să fie și metodă
de conversație între creștini: “vorbiți între voi în psalmi de laudă și în cântări duhovnicești…”
(Coloseni 3,16).
Sfântul Iustin Martirul și Filozoful spune: “după cântarea imnelor de laudă și
mulțumire se citesc scrierile Apostolilor și profeților”. Sfântul Clement Romanul se ocupă în
scrierile sale de modul cântării: “să fie cuviinci oasă, modestă, cu umilință, fără strigăte
păgâne”; „credincioșii se supuneau celui care conducea corul cântăreților” spunea Tertulian
în “Apologia”, capitolul 39.
Sfântul Ioan Gură de Aur în “Omilia la psalmul 145” precizează:” corurile sunt
alcăt uite din tineri și bătrâni, bărbați și femei, toți cântă după darul glasului său și formează o
singură melodie”.
Sfântul Vasile cel Mare ne informează că în aceste prime secole de creștinism, pe

60 Ibidem , pag. 195
61 Ibidem , pag. 197
62Pr. prof. Ene Braniște, Liturgica generală, Editura Institutului de Misiune al B.O.R., București, 1993 , pag.
711

19 lângă cântăreți erau și isonari, care în mare parte erau copi i și toți cântau într -un glas, cu o
singură inimă. ( Omilia 19)
Bazele cântării noastre sacre le- a pus Însuși Mântuitorul și Sfinții Apostoli.
Constantin Economul spune că “felul cântărilor noastre sacre a fost la început în Biserică
unison. Când erau mai mulți cântau într -un glas și pe același ton, ca și cum glasul ieșea dintr –
o singură gură”. Acest fel de cântare era comun grecilor, romanilor și iudeilor.63
Sfinții Părinți au hotărât că muzica bisericească să fie fonetică și au interzis
instrumen tele muzicale.
Imnele din primele secole au un bogat conținut teologic. Pliniu cel Tânăr, proconsulul
Bitiniei în secolul II ( 103), scria lui Traian: “creștinii au imne ce le cântă în onoarea lui
Hristos ca Dumnezeu”. Între cele mai vechi cântări din Biser ică amintim: doxologia mare
“Slavă între cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”; trisaghionul “Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea
Lui…”; “Pe Tine Dumnezeule Te lăudăm…”; “Tatăl nostru…”; do xologia mică “ Slavă
Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”; “ Unule Născut…” (secolul III) compus în contextul luptei cu arienii, mărturisind dumnezeirea Fiului; “Lumină lină…”, etc.
Canonul 15 Laodiceea reprezintă prima dispoziț ie de organizare a muzicii bisericești
pentru cult. Tot timpul cântarea n- a fost despărțită de cultul liturgic și fiecare epocă a avut
imnografii și melozii ei: Roman Melodul, Sofronie al Constantinopolului, Sfântul Ioan Damaschin, Andrei Criteanul, Gherma n al Constantinopolului, Cosma, Metodie, Fotie, Iosif
imnograful, etc.
Deși noile imne nu sunt de origine biblică, totuși ele sunt creații artistice ce izvorăsc
din dragostea omului fată de Dumnezeu și dorința de a reface legătura cu divinitatea. Imnele acestea deși aveau un caracter extraliturgic, fiind folosite în procesiuni și adunări publice în
afara cultului, cu timpul ele au pătruns în cultul divin alături de cântările biblice.
64
Formele și rânduielile de cult ale Bisericii noastre sunt rezultate dintr -o îndelungă
practică a Bisericii, au fost verificate si consfințite. Nerespectarea lor duce la abaterea de la
drumul Sfinților Părinți și alun ecare în greșeli. Noi spunem “pentru rugăciunile Sfinților

63Dragomir Demetrescu, Muzica bisericească în cele trei secole primare ale creștinismului și imnografii mai
însemnați , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an XXIV(1900), nr. 2, pag. 730
64Pr.prof. Ene Braniște, Liturgica generală, Editura Institutului de Misiun e al B.O.R., București, 1993 , pag.
711

20 Părinților noștri miluiește -ne”, dar noi nu primim rugăciunea lor, nu folosim psalmii și
cântările cu care s -au rugat și au cântat sfinții.
S-a pus problema transmiterii melodiilor sacre din cultur a europeană în epoca
bizantină. Pentru a dovedi acest lucru s -a invocat studiul pe linia poeziei populare
cântate, cercetarea în paralel a tradiției imnologice creștine în Egipt, Nordul Africii, Asia
Mică, care au suferit influențe orientale necreș tine în dezvoltarea istorică. Unii invocă
afinități nu numai în forma metrică ci și cea muzicală.65
Primele comunități creștine însă au concurat cu arta lirică sacră necreștină și chiar au
înlocuit -o, i-au dat noi conținuturi și forme pur creștine, de exemplu, Sfântul Grigorie de
Nyssa compune multe din poeziile sale schimbând “tipicul” accentelor si labice din lirica
păgână.66
Melodiile bisericești se deosebesc de cele laice prin aceea că cele din urmă sunt
artificiale, reprezentând pe autorul lor, pe când cele bisericești au luat viață din însăși ideea creștină și au o evoluț ie naturală, alimentată din mediul de viață bisericesc, au un început de
la Sfinții Apostoli și apoi evoluția este supravegheată de urmașii lor.
Sfântul Ioa n Damaschinul, având educație și simț muzical a creat partea teoretică a
cântărilor tradiționale for mulându- le patru tipuri tonale, iar prin perfecționarea lor estetică s -a
ajuns să se cunoască diferitele praznice împărătești și după coloritul muzical al cântărilor.
67
Cântările păstrează un expresivism serios și cu multă rugăciune. Tipurile tonale prin
scheletul lor păstrează uniformitatea sa la toate popoarele ortodoxe. Muzica creștină și mai
ales cea răsăriteană, bizantină, stă la baza tuturor evoluțiilor muzicale europene ulterioare și
în momente de criză a spiritului muzicii laice, cântarea creștină indică drumul adevăratei muzici, pentru că nu poate să existe o muzică mai mare ca cea de preamărire a lui
Dumnezeu.
68
Psalmodierii i s -a dat în timp denumirea de cântare gregoriană, însă nu este în
întregime corectă, întrucât Papa Grigorie I nu a creat această cântare de unul singur, ci el a

65 Prof. N. Ștefănescu , Influența muzicii poeziei eline asupra muzicii creștine din epoca primară , în rev.
“Studii Teologice”, an XVII(1965), nr. 1- 2, pag. 4 4
66 Ibidem , pg. 44
67 Diac. Octavian Lipovan , Despre evoluția cântărilor bisericești, în “Telegraful Român”, an 1939, nr.50, pag.
2
68 Pr. Vasile Grăjdian, Muzic a mare și cântarea bisericească , în “Telegraful Român”, an 1991, nr.17 -19, pag.
4

21 trimis misionari până în Britania pentru a preda cântul roman. Sub Papa Grigorie I nici
muzica instrumentală nu juca un rol important în viața bisericească, pentru că instrumentele
aveau prea multă legătură cu viața destrăbălată a Romei, numai vocea își păstra puritatea.
Nici orga nu fusese adoptată până în secolul VIII, întrucât amintea de distracția din arenele romane.
După cântarea la unison s -au înregistrat schimbări în timpul cruciadelor, apare muzica
polifonică în occident, se adaugă registre de ba s și tenor, alto și soprană
69. Desigur, armonia
era adânc pătrunzătoare, practica era numită “organum”, însemnând corpul uman în întregime, cu toate resursele muzicale.
La 1054, odată cu Schisma cea Mare, Biserica de Răsărit a rămas cu practica cântării
la unison. Dar să vedem care era situația Bisericii Răsăritene la întemeierea Bizanțului și cum
s-a născut cântarea bizantină.
Muzica bisericească bizantină nu este la origine pur și absolut a Bizanțului sau a
Constantinopolului, ci la făurirea ei și- a adus contribuția întreg orientul creștin: Siria, Asia
Mică, chiar și Egiptul.
70
Spre exemplu, cântarea an tifonică, care la origine este siriană, a fost adusă la
Constantinopol de Sfântul Ioan Gură de Aur; troparele au ca țară de origine Egiptul, mai precis orașul Alexandria; condacele lui Roman Melodul sunt de origine siriană, el fiind
născut la Damasc. Const antinopolul a asigurat unitatea cântării prin generalizarea aceluiaș
tip.
71 Muzica bizantină a suferit o localizare prin aplicarea notei s pecifice fiecărui neam, fără
a-i desființa esența și spiritul original.
Izvorul studiilor muzicale bizantine îl constituie manuscrisele notale; ele nu cuprind
principiile cântecului bizantin, dar conțin teoria și practica acestei cântări, ele sunt tălmăcire
a ceea ce cântau cu măiestrie înaintașii.
Vechiul cântec bizantin purcede din muzica greacă antică, vechile moduri grecești au
păstrat structura interioară cu mici modificări, însă datorită transformărilor firești în timp,
glasurile bisericești sunt dia tonice, doar în secolul al XII -lea a apărut modul “ν ενανω”, care

69 Yehudi Menuhin, Op. cit. , pag. 93
70 Sebastian Barbu Bucur , Filothei sin Agăi Jipei, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVII(1969),
nr.9-10, pag.1072
71 Pr. Prof., Petre Vintilescu , Poezia imnografică, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an LXIII(1945), nr.9,
pag. 516

22 are un tetracord cromatic alcătuit din: mi, fa, sol#, la.72 Ritmul cântecului bisericesc era acela
al antichității grecești, unic, indivizibil, cu libertate de mișcare și echilibru.
Dacă ne sprijinim doar pe datele teoretice a manuscriselor muzicale bizantine, am
cădea în interpretări străine. Indicațiile teoretice su nt reduse la simple indicații a modului la
începutul cântecului, suficiente pentru intonarea cântecului.73
Modurile acestea sunt stâlpii muzicii bi zantine.74
Semnele muzicii bizantine sunt fie vocalice (cum sunt intervalele), fie chironomice
(care țin de ornament area, durata, dinamica sunetului).
Notația bizantină cuprinde pe cea:
1. ecfonetică , sau prima formă muzicală bizantină, folosind pentru intonarea solemnă
a pericopelor evanghelice, a Apostolului și a pericopelor din Vechiul Testament.
2. neumatică, cu epoca notației:
a) paleobizantină, specifică secolelor IX -XII;
b) medio -bizantină , specifică secolelor XII -XIV, în care se indică cu precizie
intervalul muzical, are loc clarificarea mai multor linii melodice prin semne numite
“mărturii”, ce indică ehul, fiind așezate la începutul, cuprinsul sau sfârșitul melodiei;75
c) cucuzeliană , între secolele XIV -XIX, având semne de ornament cu roșu și
negru;76 existau formule de interpretare a modurilor; fiecare mod avea formula sa. La
începutul me lodiei erau trei -patru semne ce indicau sunetele specifice melodiei, modului sau
ehului pentru reamintirea cântărețului, deci aveau un caracter mnemotehnic.
În secolul al XV -lea, odată cu căderea Constantinopolului sub turci, apar și i nfluențele
orientale turco -persano- arabe asupra culturii bizantine și – deci- și a muzicii. Începând însă cu
domniile fanariote, la curțile domnești din țările române se reuneau toate curentele: taraful cu lăutari, muzica nemțească, cântări psaltice, manel e și bestele turcești. La ritualul meselor de
la Curte participau cântăreții de muzică psaltică, lăutari care acompaniau jocurile ce urmau

72 Pr.I.O. Petrescu , Principiile cântării bisericești bizantine , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an
LII(1934), nr.3, pag. 582
73 “apechematele” = grupare de neume, care alcătuiesc o formulă muzicală mnemotehnică însoțită de cifra
ehului
74 Diac. GrigoriePanțâru , Studiu de paleografie muzicală bizantină, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an
LXXXVIII(1969), nr.3 -4, pag. 435
75 Diac. Asist. Sorin Popescu , Notația și ehurile bizantine , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an
XCII(1973), nr.1 -2, pag. 232
76 Diac. GrigoriePanțâru , Studiu de paleografie muzicală bizantină, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an
LXXXVIII(1969), nr.3 -4, pag. 435

23 după ospețe.77
Muzica lăutărească cum afirma și Costache Negruzzi, este un ton tânguios, melodios,
inspirată din muzica bisericească și turcească. Muzica orientală a influențat nu numai muzica
orășenească și lăutărească, ci și stilul papadic, dar nu ș i cel irmologic și stihiraric al cântărilor
bizantine, mai ales din țările române.
Mulți protopsalți din Bizanț, de exemplu Petre Berechet de la catedrala Sfânta Sofia
din Constantinopol, era și cântăreț al sultanului; amesteca melodiile datorită duble i
ipostaze, muzica lui și a altora amintind de manelele Antiohiei.
Melodia psaltică a sfârșitului secolului XVIII și începutul secolului XIX se laicizase
și au început a se răspândi și la noi manelele de pe malul Bosforului și seraiurilor turcești.
Împo triva acestui fenomen Macarie Ieromonahul spunea "și au început a se cânta cântecele
lumești în biserică, chiar acelea pe care le cântau turcii în cafenelele și adunările lor".
Despre activitatea muzicală bisericească la români se poate vorbi din momentul
existenței cultului creștin la noi. Dacă au existat locașuri de închinare și sărbători a existat și un cult din care nu puteau lipsi cântecele, imnele care circulau pe cale orală. Este atestată
prezența colindelor și baladelor pe pământ dobrogean.
78 Exista aici o ierarhie bisericească,
dovadă că au participat doi episcopi din Dobrogea și ținuturile nord- dunărene la Sinodul I
Ecumenic în anul 325 la Constantinopol; trebuie să fi fost deci și un cult divin organizat, cu
rugăciuni și imne, după modelul Bisericii constantinopolitane.
Până în secolul al IX -lea s -a cântat în limba latină, greacă, iar după adoptarea
slavonei în cult, muzica liturgică bizantină capătă o mare răspândire. În România nu s -a
păstrat nici un manuscris muzical cu notație bizantină și text slav, gen de cântare care p entru
greci era incultă. Românii au întrebuințat cântarea bisericească cu modurile bizantine. Slavii au primit creștinismul tot prin misionarii bizantini, dar odată cu acțiunea de
traducere a cărților de ritual declanșată de frații Chiril si Metodie, slav ii au început să
promoveze o cultură proprie.
Cântarea slavă a pătruns și în Rusia prin Polonia și Ungaria în secolul XIV, deși ei
(rușii) păstrau modurile bizantine fără însă a le aprofunda. Deci, deși cântarea a fost la

77 Octavian Lazăr Cosma , Hronicul muzicii românești, vol. I , Editura Muzicală, București, 1973 , pag. 234

78Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române , Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați,
1996, pag. 12

24 început grecească, adaptată la li mba slavonă ei s -au îndepărtat de tradiția bizantină și au adus
perfecționări străine de evoluția muzicii grecești. Au fost trimiși cântăreți greci în Rusia
pentru restabilirea cântării bizantine, dar fără succes, întrucât țarii ruși preferau muzica
polifonică venită din Polonia.79
În țările române, în timpul marilor domnitori, între secolele XIV -XVI muzica
bisericească este în continuă dezvoltare, sunt trimiși pe cheltuiala țării călugări români
la Athos pentru cunoașterea tipicului, ritualului și cântării. Se înființează apoi școlile domnești: cea din Moldova, având ca profesor pe Grigorie Țamblac în secolul XV, la Cozia
călugărul Filote i alcătuiește celebrele pripele. Se înființează școlile muzicale de la Putna, a
cărei muzică a fost bizantină, cea de la Șchei – Brașov. Cei de la Putna foloseau cântări ce
depășeau octava, ceea ce dovedește arta psalților putneni.
În secolul XIV un docume nt afirmă că Petru Șchiopul "iubea muzica și avea un
dascăl iscusit în cântări".
80 Școlile au continuat și după secolul XVII sub Constantin
Brâncovean u, în secolul XVIII Filothei Sân Agăi Jipei și -a adus contribuția proprie în modul
de cântare a Bisericii românești. Ca exemplu în acest sens aducem în amintire canonul Floriilor, al Bunei Vestiri, cu ritm apropiat de folclorul românesc.
81
Creațiile în materie de muzică bisericească românească sunt reduse totuși, datorită
a două motive:82
1. credința că textele de muzică și melodiile grecești sunt inspirate de Duhul Sfânt;
2. opoziția grecilor din principate, care aveau o mare influentă.
Datorită laicizării muzicii bizantine, a fost nevoie de o reformă inițiată de :
Hrisant, Grigorie Lampadarul ș i Hurmuz Hartofilax, care introduce "sistema nouă" curățată
de elementele laice orientale.
La noi, cel mai important rol în acest domeniu l- a avut Petre Efesiu, care a predat
"sistema nouă" în școli și publică primele cărți de muzică psaltică. Procesul de curățire a
muzicii psaltice a fost încheiat cu Sorin Popescu -Pasărea.
Anton Pann tipărește 14 cărți necesare muzicii bisericești și stranei. Pann nu

79 Gheorghe Ciobanu , Studii de etnomuzicologie și bizantinologie , Editura Muzicală, București, 1974 , pag.
119
80 Idem, Muzica bisericească la români , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an XC(1972), nr. 1- 2, pag. 169
81 Ibidem , pag.171
82 Idem, Anton Pann și românizarea cântărilor bisericești , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an
LXXXCII(1969), nr. 11 55-1156

25 respectă melodia grecească decât în mare, adaptându -o muzicalității limbii române. Ritmul,
linia melodică , stilul silabic, sunt de o finețe remarcabilă; a realizat o importantă concordanță
între text și melodie.83
Muzica bisericeas că din Ardeal este tot de origine bizantină, întrucât marile
mănăstiri și Episcopiile de aici țineau legătura cu Țara Românească și Moldova, mitropolitul
Ungrovlahiei fiind și exarhul Plaiurilor. Biserica Transilvaniei dorea să păstreze unitatea
dogmatică, liturgică și canonică cu Constantinopolul, deci și cântarea. Au fost trimiși tineri la
studiu la școlile din principate. Până în secolul XVIII muzica bisericească din Transilvania și Banat a constituit un corpus comun cu muzica psaltică, datorită legăturii de limbă și
credință între cele trei provincii românești, datorită tipăriturilor destinate tuturor românilor.
După secolul XVIII această unitate a fost zdruncinată, apar variante datorită contactului cu
folclorul, cu creația cultă indigenă, dar și a po poarelor vecine. Un rol important în această
diversitate l- a jucat și metoda de învățare a cântării : oralitatea.
Cântarea bisericească alături de scriere, citire, catehizare, constituiau ciclul de
cunoștințe necesare unui intelectual al vremii.
84
O altă problemă ivită în istoria cântării bisericești a reprezentat- o cea a
uniformizării cântărilor și transpunerea lor de pe notația psaltică pe notație liniară, pentru ca
aceleași cântări armonice și melodice să se audă în toate bisericile românești. Cântarea pe
sunetele psaltice era amenințată de indescifrabilitate în timp, așa cum s -a întâmplat cu
psaltica veche, ceea ce nu se poate spune și despre notele lineare, care sunt cunoscute în toată
lumea.85
Din secolul XIX în bisericile orășenești a început influența coralelor apusene,
cântarea polifonică are primul contact la noi în 1819, când la București vine o trupă de
orchestră din Viena.86 Apoi influența rusească în cântarea corală începe prin rusul Visarion,
care organizează primul cor mitropolitan la București în 1830. Cântarea corală rusească prinde teritoriu la noi și această influen ță se întinde și în lucrările compozitorilor Alexandru
Podoleanu, Gavriil Muzicescu, când se atinge apogeul acestei influențe.

83 Grigorie Băbuș , Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an
CIV(1986), nr.3 -4, pag.115
84 Conf. a sist. Ioan Popescu , Învățământul muzical în biserica românească, în rev. “Biserica Ortodoxă
Română”, an LXXXVII(1969), nr.9 -10, pag. 431
85 Diac. Drd. Ioan Boștinaru , Contribuția episcopului Melchisedec Ștefănescu în domeniul cântării
bisericești , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an XCI(1973), nr.1 -2, pa g.193

26 În acest timp, cântarea bisericească ardelenească e influențată de melosul popular,
dar nu e o cântare laică. Cântarea bisericească ardelenească este de influență populară, dar nu
laică, dupa cum nici muzica psaltică nu e una turcească. Cântecul psaltic fiind complex,
devenea apanajul specialiștilor, nu și a masei populare.87
Profesorul Ioan Mihălcescu face întrebări de remarcă: "Ne trebuie în biserici
muzica lui Mozard, Bach, cu instrumente, cum cer unii? Dacă lumea fuge de Biserică, să fugă
ea după lume, modernizându- și cântarea îngerească, dezbrăcată de toată podoaba profană și
care să ne înalțe sufletele spre o lume dumnezeiască".88
La începutul secolului XX, odată cu deschiderea cursurilor Academiei
Religioase,89 se cerea acestei instituții să crească compozi tori unei muzici corale însuflețite de
duhul evlavios al cântecului străbun, spre a fi izgonite din practica Bisericii apariții
neortodoxe ale cântării.
Formulele melodice ale glasurilor aplicate adesea destul de improvizate vor fi
evoluat spre o armoniza re de factură modală a vechilor cântări tradiționale de strană spre
exemplu în cântarea bisericească românească. Însă s -a păstrat și o permanență a multor
cântări bisericești: condacul Nașterii Domnului "Fecioara astăzi…", care se cânta cu o melodie asem ănătoare cu cea de acum aproape o mie de ani,
90 cu pripelele lui Filotei
Monahul, a căror melodie a ajuns până la noi cu neînsemnate modif icări.91
Evoluția cântării bisericești merge mână în mână cu evoluția notației bizantine de
la diastematică la complexitatea notației cucuzeliene, cunoscând amplificări metodice.
Muzica este u n flux variat de structuri melodice și armonice, în decursul istoriei, dar
neschimbat rămâne textul cântărilor. Sunt imne cu moștenire veche: "Lumină lină" (secolul II-III), "Sfinte Dumnezeule" (secolul V), Axionul (secolul IX – X).
92

86 Conf. Nicolae Lungu, Tehnica recitativului liturgic , în rev. “Studii Teologice”, an I(1949), nr.3 -4, pag. 242
87 Pr. Prof. Gheorge Șoima, Folclorul muzical religios în rev. “Studii Teologice”, an II(1950), nr.3 -4, pag. 292
88 Pr.Ioan Mihălcescu, Muzica religioasă în general și muzica noastră bisericească, în rev. “Biserica
Ortodoxă Română”, an XLIII(1925), nr. 5, pag. 276
89 Episc. Visarion Puiu, Romanța în biserică , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an XLIV(1926), nr.8, pag.
439
90 Sebastian Barbu Bucur, Cultura muzicală bizantină pe teritoriul României, Editura Muzicală, București,
1979, pag.24
91 Filotei Monahul, Pripelele , vol. II, București, 1979, pag.262
92 Pr.lect.dr. Vasile Gră jdian, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă , Editura Universității “Lucian
Blaga”, Sibiu, 2000

27 1.6. CULTURA MUZICALĂ BIZANTINĂ

Muzica bizantină reprezintă cântarea bisericească orientală practicată în Bizanț, la
care se adaugă melodiile poemelor de ceremonial executate în cinstea împăratului și
demnitarilor statului și Bisericii Ortodoxe.
Deci muzica bizantină cuprinde cântarea bisericească și laică din Imperiul Roman
de Răsărit.93 Această muzică bizantină nu este numai un produs al Bizanțului, ci ea este
răspândită în regiunile supuse dominației bizantine, iar muzica bisericească bizantină, de asemenea, nu este doar proprietatea absolută a Constantinopolului, ci este contribuția întreg
Orientului creștin: Siria, Asia Mică, Egipt, etc. Muzica bizantină a fost localizată spațial,
primind și nota specifică f iecărui neam, fără a- i afecta esența și originalitatea.
Vechiul cântec bizantin își trage seva din muzica greacă antică, modurile grecești
au păstrat structura interioară cu mici modificări specifice trecerii timpului. Se vorbește și de
o influență neopla tonică și gnostică în teoria muzicală.
Dimitri Cuclin spunea că "Părinții Bisericii Occidentale au adoptat sistemul
muzical al grecilor și pentru a -l face curat și sensibil au eliminat cromatismul (până în secolul
XIII modurile erau diatonice, acum apare modul "nenano" alcătuit din tetracordul cromatic) și enarmonia și ritmul agitat".
94 Părinții au reușit să adapteze muzica pe care o credeau că este
de la cel rău, au potrivit -o cu dogmele creștinești, i -au dat un conținut pur creștin.
Se mai vorbește și d e o influență a muzicii bisericești a călugărilor de la
mănăstirea Sfântul Sava din Ierusalim, despre care vorbește tradiția haghiopolită, dar care nu este ierusalimiteană.
Melodiile elenistice vor fi scoase de la curtea imperială și ierarhii bisericii au
imortalizat cultul divin liturgic, fixând cântecele nu doar pentru greci, ci și pentru toată
ortodoxia.
95
Cultura muzicală bizantină s -a întins și în viața celorlalte țări care păstrau legătura
cu Constantinopolul, fie pe plan religios, fie politic. Între aceștia amintim: Țările Române,

93 Pr. Prof. Nicolae Moldovean, Izvoare ale cânt ării psaltice în Biserica Ortodoxă Română, în rev. “Biserica
Ortodoxă Română”, an XCII(1974), nr.1 -2, pag.140
94 Ibidem , pag. 141

95 Diac. Octavian Lipovan, Despre muzica bisericească greacă , în “Telegraful Român”, an 1940, nr.3, pag.2

28 rușii, care la început păstrau modurile bizantine până la influența muzicii polifonice venită
din Polonia, slavii ca re s-au alimentat din cultura bizantin ă până la Chiril și Metodie, când se
pun bazele unei culturi proprii. Muzica bizantină reprezintă arta muzicală care s -a dezvoltat în timpul Imperiului
Bizantin, căpătând forme și trăsături proprii. Actuala muzică psa ltică este rezultatul
dezvoltării istorice a artei muzicale a Bisericii Ortodoxe de Răsărit.
Pe pământ românesc, muzica bizantină a fost alături de folclorul românesc
principala formă de cultură. Acest lucru îl afirmă muzicologul Romeo Ghircoiașiu: "istor ia
muzicii românești nu se poate face fără cercetarea aprofundată a documentelor muzicale
bizantine din țara noastră, a izvoarelor cântecului popular românesc din epoca traco-
dacilor".
96
Muzica bizantină a fost o realitate obiectivă, făcând parte integrantă din trecutul
de artă și cultură al țării noastre. În spiritualitatea muzicală a poporului român există trei
domenii de manifestare: mu zica populară, muzica bizantină pastorală – ca artă cultă și muzica
liniară de factură europeană.97
Toate aceste manifestări ale artei muzicale se încadrează într -un tot unitar,
formând tezaurul culturii muzicale din România. Prin conținutul și circulația manuscriselor muzicale bizantine se poate contura bine un trecut plin de cultură al poporului român, o
preocupare artistică muzicală de mare profunzime și mare sensibilitate. Acest tezaur merită
valorificat pentru a nu rămâne doar arhivat și adăpostit sub raclă, ci arătat pentru cunoașterea și aprofundarea culturii est -europene. Publicarea lui poate deveni izvor de inspirație pentru
compozitori sau semne și simboluri ale spiritualității artistice.
Desigur, totul trebuie trecut prin filtrul unei sinteze menite să arate și să
definească spiritul muzical est -european prin ce are el mai reprezentativ si esențial. Pe
teritoriul românesc este estimată existența a peste 1500 de manuscrise bizantine.
Cultura muzicală românească se întemeiază pe o milenară tradiție, deși izvoarele
arheologice ne atestă o vechime mult mai mare, de 2000 de ani, totuși cultura noastră
muzicală păstrează valențele artei originale a spiritului latin altoită pe cultura traco -dacică.

96 RomeoGhircoiașiu , Contribuții la istoria muzicii românești , Editura Muzicală, București, 1963, pag. 26 si
67
97 Titus Moisescu , Valorificarea tezaurului de cultură muzicală bizantină în România , în rev. “Biserica
Ortodoxă Română”, an C(1982), nr. 7- 8, pag.682

29 Rădăcinile și trăsăturile muzicii autohtone se identifică cu marea cultură latină. Poporul
român, aflat la confluența culturii occidentale cu cea orientală, fiind martor al dialogului celor
două curente, a sensibilizat spiritul creator.
Paralel cu creația laică, încă de la sfârșitul secolului I și începutul secolului al II –
lea, populația autohtonă a cunoscut și muzica cultului creștin. Coloniștii romani, soldați creștini ai legiunilor Gemina și Macedonia, stabilite la Apullum și Potaisa au contribuit la
răspândirea creștinismului în Dacia.
98
Episcopul Niceta de Remesiana, autorul imnului "Te Deum laudamus", confirmă
împământenirea muzicii religioase pe meleagurile noastre.99 Psalmi, imnuri, au intrat în
repertoriul muzical al cultului creștin, iar în paralel s -a dezvoltat și creația populară
religioasă, adică colindele. Muzica bizantină a pătruns de timpuriu în țările care aveau
legătură canonică cu Patriarhia Constantinopolului. În secolul IV, Sava de la Buzău "cânta
psalmi în biserică și cultiva cântarea psalmilor cu mare zel".100
La procesul de etnogeneză a muzicii românești au contribuit elemente de creație
populară traco- dacice și elemente de muzică bizantină de origine balcanică și română. Cele
două filoane sonore se v or dezvolta în paralel, unul în cadrul mediului popular, altul în sânul
bisericii (muzica bizantină), ele influențându -se reciproc peste veacuri. Între melosul popular
și cel psaltic au început distincții datorită generalizării limbii slavone și greacă în cult, ultima
fiind declarată limba sfântă a cântării bizantine.
În secolul al XI -lea, din "Legenda Sancti Gerhardi episcopi" aflăm că a existat o
mănăstire de călugări greci care celebrau slujba după obiceiul lor, dar pe lângă cei greci
trebuie să fi fost și călugări autohtoni (valahi), care să fi învățat muzica bizantină în limba
greacă de la aceștia.101 Scrisoarea papei Grigorie IX din 1234 vorbește de existența unor
pseudo- episcopi de rit grec; înseamnă că muzica bizantină capătă o largă răspândire.
În secolul XV, unii cântăreți bizantini, între care Arghiropulos, au vizitat Țara
Românească, spre a cunoaște arta interpretativă și melosul autohton. În secolele XIV -XV, în
mănăstirile românești se învăța muzica bizantină. Dacă până acum muzica bizantină era

98Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române , Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați,
1996, pag. 12 – 15
99 I.D.Petrescu , Studiu de muzicologie comparată – Condacul Nașterii , București, 1940, pag.45
100 Sebastian Barbu Bucur, Cultura muzicală bizantină pe teritoriul României, Editura Muzicală, București,
1979, pag.90
101 Liviu Ma ior, Istoria românilor , vol. II , București, 1962 , pag. 181

30 transmisă pe cale orală, din secolele XV -XVI ea a început a fi studiată pe manual, după
neume muzicale în școli, cu dascăli, la Putna și Brașov. În 1594 Aron Vodă asigură bisericii
din Șchei 1200 asprii și doi diaconi care să cânte la strană și să predea psaltică la școală.102 La
această școală din Brașov veneau tineri din Transilvania și Țara Românească, muzica psaltică de aici fiind cultivată fără întrerupere chiar și după 1701, pentru că Braș ovul era cel mai
important centru de rezistență al românilor în fața prozelitismului calvin și catolic.
Dascălii de la Târgoviște se bucurau de o mare reputație în tot Orientul.
103
Arta interpretativă a melur gilor români a fost remarcabilă la Putna, unde în 1576,
cu prilejul călătoriei patriarhului Ieremia în Moldova, se face remarca despre Petru
Șchiopul: "el iubea încă și cântăreții și avea un iscusit dascăl de cântări".
În 1558 Alexandru Lăpușneanul laudă, cu prilejul unei scrisori, pe cantorii din Iași
care întreceau chiar și pe greci în slujba bisericească.104
Un rol important în dezvoltarea muzicologiei românești l- a avut Dimitrie
Cantemir, prin care muzica românească a pășit î n epoca iluminismului. Se conturează
confruntări între muzica turcească și europeană, între creația bizantină și cea catolică. Muzica românească populară își dă mâna cu creația iconografică românească. Acest lucru se poate
vedea în pictura Bisericii Domnești din Târgoviște, unde instrumentiștii de la nunta din Cana
Galileii sunt înfățișați cu instrumente muzicale românești.
105
Procesul complex de introducere a limbii române în cântarea psaltică, în
momentul unei puternice ofensive cultural -muzicale turcești în țările române, a dat naștere la
două stiluri muzicale:
1.stilul vechi , cu linie melodică simplă, ritm liber;
2.stilul nou având ornamente, inflexiuni cromatice orientale, cu etichetă turco –
perso -arabă, cu ritm măsurat.
Opera de traducere din grec ește a cărților de strană era legată de dificultatea
potrivirii textelor românești la melodia bizantină tradițională, care nu putea fi schimbată.
Prima carte cu neume muzicale psaltice în limba română, cunoscută la noi, aparține lui

102 Nicolae Iorga, Brașovul și românii , București, 1905 , pag. 315
103 Vasile Ciureanu , Liturghierul, Chișinău, 1928
104 Viorel Cosma , Mențiuni istorice românești privitoare la interpretarea în muzica bizantină , în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV(1967), nr . 9-10, pag. 1053
105 Idem, Două milenii de muzică pe pământ românesc , Editura Muzicală, București, 1977 ,pag. 102

31 Filothei Sân Agăi Jipei în 1713, psalt la Mitropolia Ungrovlahiei. El menționează că în
biserică trebuie nu doar să se cânte, ci să se și înțeleagă.106
Politica fanariotă, care nu a putut împiedica desfășurarea acțiunii de "românire" a
slujbelor, a recurs la defăimarea limbii române, zicând că este groaznică. Dascălul Ioan Dima
spunea că "Dumnezeu nu caută la frumusețea limbii, ci la înțelesul minții și la umil ința inimii,
să nu- L cântăm doar cu buzele și cu limba, iar inima, mintea, să rămână fără roade".107
Procesul românizării cântărilor bisericeș ti a continuat sporadic după secolul
XVII.108 Textul original grecesc are o structură poetică, iar traducerea românească s -a făcut în
proză cvasi -poetică. Această frământare, de a pune în acord linia melodică cu prozodia și
topicul limbii române a dus la apariția unor trăsături muzicale românești și a dobândit caracterul de muzică națională.
În timp, mulți artiști bizantini din muzică își vor aduce contribuția prin tratate de
muzică bizantină, prin caractere muzicale cu multe ornamente. În secolul XIX, mari
protopsalți români au aderat la noul sistem muzical constituit la Bizanț, sistem care rupea
legătura cu vechiul stil de cântare bizantină,
109 însă cu toate acestea cântarea bisericească și -a
păstrat unita tea, la acest lucru contribuind școlile de cântăreți, seminariile, uniformizarea
programei de învățământ teologic.
Dintre cei mai mari compozitori ai acestui secol, Gavriil Muzicescu putem spune
că a contribuit la armonizarea modală a cântecului popular, a adus un bogat repertoriu
liturgic, transcrierea muzicii psaltice pe notație liniară, creații corale mixte bărbătești, muzica bisericească inspirată din melosul popular românesc, varietatea ritmică, echilibrul
contrapunctului.
110
În secolul XX avem mari personalități ale muzicii religioase și laice:
• Dimitrie Georgescu Kiriac , cu "Liturghia psaltică pe ntru cor bărbătesc", etc;

106 Sebastian Barbu Bucur, Filothei sin Agăi Jipei, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an LX XXVII(1969),
nr.9-10, pag.1073
107 Idem, Cultura muzicală bizantină pe teritoriul României, Editura Muzicală, București, 1979 , pag.118
108“românirea ” = proces de tălmăcire a textului și adaptarea lui la melodiile bizantine, de adaptare a melodiilor
grecești la textul românesc tradus. Primul care a folosit termenul de “românire” a fost Anton Pann. 108 Petre
Matei , Contribuția muzicologului George Breazu la valorificarea cântării bisericești românești, în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, an CVII(1989), nr.3 -4, pag.136
109 Petre Matei , Contribuția muzicologului George Breazu la valorificarea cântării bisericești românești, în
rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an CVII(1989), nr.3 -4, pag.136
110 Marin Velea, Gavriil Muzic escu – dirijor și compozitor de muzică corală bisericească, în rev. “Biserica
Ortodoxă Română”, an C(1982), nr. 11 -12, pag. 987

32 • Ioan Popescu Pasărea , "Cântările Sfintei Liturghii pentru două și trei voci", etc;
• Mihail Berezovschi : Heruvicul, Axionul, etc;
• Gheorghe Cucu : a scris lucrări de valoare artistică de mari proporții. De la el au rămas
cântări liturgice polifonizate cu măiestrie și originalitate, are muzică de cameră,
armonizări pentru folclor, care l -au făcut un maestru al cântecului popular.111 Muzica
lui corală, chiar de factură populară, simte vigoarea cântării de strană. De la el avem
Sfânta Liturghie, Pripelele la Întâmpinarea Domnului "Nu pricep Curată…", "La râul
Babilonului…", "De frumsețea fecioriei…", "Miluiește -mă Dumnezeule…", "Imnul
patriarhal…", etc;
• Ștefan Popescu : "Liturghia mixtă în stil bizantin", "Gloria in excelsius dei" pentru cor
mixt și orchestră, etc;
• Dumitru Cuclin : Liturghia pentru cor mixt în Fa major, Mi minor, Sol major;
• Ioan Chirescu : "Sfânta Liturghie după melodiile vechii psaltici", etc;
• Nicolae Lungu : a îmbinat frumusețea muzicii corale sofisticate și muzica bizantină,
iar acolo unde melodia nu cere armonie, a lăsat -o la unison.112 A lăsat în urmă:
Liturghia psaltică, cântări la Triod, Colinde, etc;
• Paul Constantinescu : Liturghia bizantină, "Fericit bărbatul", două oratorii bizantine. A
fost supranumit și "Bach al României"; este felicitată forța de expresie a operei,
scenele complexe inteligent concepute, peste care se așterne un val de aur, sonoritatea
și armonia expresivă izvorâtă din cântecul popular românesc, bogăția cromatică,
sonoră îi conferă lucrării un accent estetic;113
• Constantin Drăgușin : "La Betleem în noapte", etc;
• N. Moldoveanu : repertoriu coral ce cuprinde patru părț i:
1.Sfânta Liturghie
2.Concerte religioase
3.Colinde

111 Gheorghe Vasilescu, Activitatea compozitorului Gheorghe Cucu , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an
C(1982), nr. 7- 8, pag. 721
112 Diac. Asist. N. Moldoveanu, Profesorul și compozitorul Nicolae Lungu , în rev. “ Biserica Ortodoxă
Română”, an XCVIII(1980), nr.3 -4, pag. 460

113 Eugen Vicoș , Oratoriul bizantin de Paul Constantinescu în lumina presei străine , în rev. “Biserica
Ortodoxă Română”, an X CII(1974), nr. 5 -6, pag. 791

33 4.Coruri laice
• Timotei Popovici : Cântarea Sfintei Liturghii;
• Sabin Drăgoi : "Acestea zice Domnul Slavei", "Iubite -voi Doamne", etc;
• Gheorghe Șoima : Liturghie pentru cor bărbătesc, colinde, axioane, Psalmii 1 și 45; el
mânuiește bine tehnica armo niei și a contrapunctului;
• Ioan Popescu : "Răspunsuri la Sfânta Liturghie", etc.
Creațiile lor nu sunt adaptări din muzica neo- greacă, ci creații pur românești, fără
a se desprinde total de melosul bizantin, dar cu un specific autohton.

1.6.1 ESTE MUZICA SAU CÂNTAREA BISERICEASCĂ O ȘTIINȚĂ?

Primii creștini nu s -au preocupat atât de compoziția cântărilor, cât de rugăciunea
exprimată fierbinte cu ajutorul diferitelor melodii în stil recitativ sau cantabil, luând și o formă originală creștină î n diferite genuri sau culori muzicale, perfecționate în școli bizantine.
Cântările bisericești își iau expresiile tonale din atmosfera socială creștină, au ritm
poetic creștin, având părți epice sau dramatice.
114 Muzicalitatea melodiilor diferă de cele
profane din muzica clasică și modernă. Calitatea sonoră a cântării bisericești este asigurată de aspectele tehnice: intonație, acordaj, sincronizare, fond voc al.
115 Cântarea bisericească nu este
spectacol, ci slujbă vie. Prin cântarea monodică, cuvântul trebuie să fie răspicat și înțeles, “cântați cu înțelegere” (Psalmul 1,6), așa s -a ajuns la cântarea unison, care este armonia cea
mai simplă și are o consonanță perfectă. Practica armonică e redusă numai la câteva voci,
întrucât astfel se complică execuția cântării. Acest lucru este și mai greu la parohie, deoarece
cultura muzicală este diminuată.
116
Linia melodică trebuie să însoțească înțelesul cuvântului: atunci câ nd se folosesc
cuvinte ca “munte, scară, înălțimea cerului”, melodia va urca, iar când se folosesc cuvinte ce

114 Octavian Lipovan, Muzicalitatea glasurilor bisericești , în “Telegraful Român”, an 1940, nr.7, pag.3
115 Pr. Vasile Grăjdian, Duhul cântării ortodoxe și calitatea sonoră, în “Telegraful Român”, an 1997, nr.45-
46, pag.3
116 Idem, Aspecte ale spiritualității cântării liturgice ortodoxe , în rev. „Revista Teologică”, an II(1992), nr. 4,
pag. 49

34 indică lumea de jos – iadul, locuința morților – fraza melodică va fi în descendență.117
În cântarea bisericească sunt preferate intervalele mai mici fără salturi exagerate,
cu ritm moderat, urmând o linie melodică liniștită care să coboare cuvântul la inimă și să
provoace pocăință . Atunci când se fac exclamații ca “Hristos a înviat!”, pline de emoții,
intervin salturi ale vocii. Arta muzicii bisericești s -a dezvoltat alături de alte arte. În sânul
civilizației bizantine au existat chiar împărați care și- au adus contribuția de organizare și
înfrumusețare a cântării bisericești; exemplu în acest sens aducem pe Iustinian (527 -565),
care compunea imne liturgice.118
În orice domeniu artistic, punctul central al artei îl constituie unirea conținutului
cu forma.119 Arta își propune să facă vie forma exterioară a unui element natural. Cântarea
bisericească a r eușit să împlinească această frumusețe, făcând din formă și conținut o unitate
deplină. Transcrierea muzicii psaltice a constituit o deosebită formă de exprimare
artistică necesară pentru a intra în cunoștința cercurilor muzicale din afara Biserici i. Trebuia
dată silința pentru facerea gamelor bisericești și a sunetelor ce urmau a fi încadrate în spațiul acestor game. Această activitate nu putea fi lăsată la îndemâna oricui, ci a unor specialiști sau
chiar artiști în domeniu.
Cântarea bisericească abundă în semne mai vechi sau mai noi și această
îmbogățire grafică era necesară pentru colorarea științifică a artei muzicale.
120 Manuscrisele
din secolul XVIII reprezintă apogeul dezvoltării notației psaltice, dovadă că grecii filozofau și teologhiseau în probleme muzicale teoretice și ele interesau mai mult prin grafica lor decât
prin indicația interpretativă; in teresa mai mult această grafie decât interpretarea.
După reforma muzicală din secolul XIX, semnele deveneau indicatoare de:
• Sunete;
• Nuanțe;
• Chirinomice.
În ultimul timp au fost preocupați de stilizarea cântării, de adaptarea melodiilor
bisericești la gustul vremii; fără a se exagera se va înveșmânta armonic și polifonic tezaurul

117 Idem, Simbolul liturgic în cântarea bisericească ortodoxă, în rev. „Revista Teologică”, an IV(1994), nr.2,
pag. 47
118 Conf. Nicolae Lungu , Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credințe , în rev. “Biserica
Ortodoxă Română”, an LXX (1952), nr.11- 12, pag. 892
119 G.W.Fr. Hegel. Op. cit. ,pag. 203

35 liturgic. Se simplifică linia melodică, se reduce cântarea monodică, luând amploare cântarea
corală bisericească.
Muzica bisericească pe voci introduce un element tehnic ex terior, de separare într –
un cadru de comuniune interpersonală, în care toți trebuie să cânte într -un glas, chiar și cei
lipsiți de un profesionalism muzical.121
Dar și această cântare polifonică se cuvine a se face în limitele decenței și bunului
simț, într -un grup de persoane organizat, ca să nu fie executată de către toți în mod haotic,
producâ nd un amestec de tip babilonic, distrugător de comuniune, ci trebuie să se cânte cu
înțelegere. Pentru participarea tuturor la o cântare, cel mai potrivit este isonul, despre care s -a
spus că reprezintă “o referință armonică” – afirmă Victor Giuleanu.
În cântarea liturgică, dar și cea religioasă, se face în general și un împrumut de
muzică clasică și anume disonanța intenționată, care solicită toată atenția și cere să fie
rezolvată. Când disonanța este rezolvată, atunci se mărește puterea de receptivitate
emoțională. Cu ajutorul acesta, compozitorul putea trece de la un acord minor la cel major.
Aceasta este una din marile contribuții aduse de muzica occidentală și din care Wagner a făcut un mod de viață.
Parcurgând aceste etape putem vedea clar și fără sus piciune că muzica
bisericească se poate încadra în artă, în expresivitatea artistică și are o forță artistică
superioară.

1.7. CUNOAȘTEREA ORTODOXIEI PRIN MUZICA PSALTICĂ

Muzica bisericească predispune la rugăciune, are în sânul ei o neliniște, o
frământare, o dorință de evadare din spațiul și timpul profan și încadrarea noastră în zona duhovnicească transcedentală. Muzica psaltică te invită să cunoști și să trăiești ortodoxia.
Muzica psaltică este cultică, este veche de apro ximativ 2000 de ani, sfințită și
transfigurată artistic de marii sfinți melozi, protopsalți, compozitori care au păstrat caracterul

120 Pr. D. Petrescu , Transcrierea muzicii psaltice în Biserica Ortodoxă Română , în rev. “Biserica Ortodoxă
Română”, an LV (1937), nr. 1- 2, pag. 225
121 Pr. Lect. Vasile Grăjdian, Teologia persoanei în cântarea bisericească ortodoxă, în “Prinos de c instire”,
Sibiu , 1993, pag. 293

36 ei sacru.
Autorii acestei muzici, de -a lungul veacurilor, deși au adaptat -o la sensibilitatea
noastră modernă, totuși nu au ieșit din casa părintească a sfințeniei și tradiției, din conținutul
ei sacramental, iar compoziția lor nu a urmărit slava lor deșartă, ci ca să predispună la
lucrarea mântuirii în această viață pământească. Deci muzica psaltică are și un caracter
soterio logic.122
Neamul românesc s -a născut creștin și muzica psaltică strămoșească, traco –
bizantină, s -a născut odată cu el și ea a devenit parte a ființei naționale. Ea este carte de
identitate în contextul ortodoxiei celorlaltor națiuni. Muzica psaltică românească nu cade în anonimat, nu își pierde identitatea prin influențele grecești și rusești, ci sămânța sa rămâne
pur românească. Muzica biser icească nu trebuie doar studiată științific ca un sistem muzical
oarecare, ci ea trebuie trăită, pentru că este revelatoare de sensuri spirituale și etnice. Muzica psaltică este o dogmă ortodoxă, nefiind niciodată ruptă de textele sacre.
Ea ne oferă o imagine sonoră a ortodoxiei, ea ne face să contemplăm la viața
veșnică. Este o creație artistică a unor oameni care au trăit în duhul ortodoxiei. Nichifor
Crainic spunea: “arta nu este o creație a naturii, ci a omului de geniu, care urmărește prin ea
înfrânge rea naturii și evadarea în regiuni superioare ale acesteia” (Nostalgia paradisului
pierdut).
Muzica psaltică nu pune accent doar pe tehnicile muzicale, care oricum trebuiesc
apreciate și utilizate, ci pe trăire. Muzica bisericească a rămas în contextul de azi curată și
feciorelnică de influențele asurzitoare ale muzicii moderne, suprasaturată de țipete de junglă
și a pus pe sufletele credincioșilor permanent balsam duhovnicesc și vin peste rănile pricinuite de tâlhari, care pândesc la drumul dintre Ierusal imul cel ceresc și Ierihonul nostru
pământesc.
Atuul pe care îl aduce muzica bisericească răsăriteană este liniștea, seninătatea,
dinamism și nu pasivitate. Unitatea slujbei ortodoxe o asigură repetarea ecfoniselor, toate referindu -se la Sfânta Treime și revenirea la formula “Pace tuturor!”. O slujbă ortodoxă este
un continuu urcuș și coborâș, o deschidere spre Dumnezeu și om. Liniștea sufletească de la slujbe stăpânește emoția religioasă. Această liniște e provocată de multitudinea de intervale,

122 Gheorghe Alexe, Ortodoxia și muzica bizantină, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an CVIII(1990), nr.
3-4, pag. 91

37 de secund e mici și mari care domină, deși sunt și alte intervale modale, dar folosite cu
economie. Aceste urcări din treaptă în treaptă predispun la liniște. Și ritmul e moderat, durata
notelor variază de la unul la trei timpi.
Seninătatea slujbelor ortodoxe se ar ată prin trăirea bucuriei de a mulțumi lui
Dumnezeu. Această bucurie este prezentă chiar și în slujba înmormântării: “fericită adormire”, “Că Tu ești Învierea, Viața și odihna…”, făcând din tânguirea de îngropare
cântarea Aliluia. Aceste urcări și coborâri line ne amintesc de “spațiul mioritic”.
Expresivitatea religioasă a muzicii psaltice ortodoxe românești contemporane se
oglindește în raportul text -melodie.
123 Cântarea bisericească transmite atât durerea ce o
implică un text referitor la noaptea păcatu lui, dar arată și slava prin Înviere. Astfel muzica
bisericească psaltică a devenit apropiată simțirii artistice a credincioșilor, poate fi învățată
lesne de ei, iar reducerea elementelor ornamentale și cromatice a făcut -o mai expresivă pentru
credincioși. Pentru Biserică e nevoie și de cântări duhovnicești simple, cu un ambitus ce nu
depășește octava, pentru a fi cântate de toți credincioșii. Așa s -a ajuns la variante valoroase
care împreună cu psaltichia de dincolo de munți contribuie ca muzica cultică di n Biserica
româneasca să prezinte o unitate în varietate, o unitate în multiplicitate.
Imnografia a fost o bună armă de luptă împotriva ereziilor, a adus haina poeziei la
un fond dogmatic propriu Bisericii.124 Ele prezintă dogma Întrupării, dogmaticele celor opt
glasuri expun dogma Sfintei Fecioare și despre cele două firi și două voințe ale Mântuitorului; Triodul vorbește despre pierderea fericirii raiului și dorul reîntoarcerii, durerea
Sfintelor Patimi capătă proporții cosmice; iar Penticostarul actualiz ează bucuria Învierii. Iată
câteva astfel de exemple: “Venit -ai din Fecioară, nu sol, nici înger, ci Tu Însuți Domnul Te -ai
întrupat și m- ai mântuit pe mine omul; pentru acesta strig: Slavă puterii Tale, Doamne!”.
125
Această Întrupare n -a fost făcută pentru ca Dumnezeu să- și arate doar puterile, să facă o
demonstrație, ci El se face om, ca noi să devenim dumnezei: “ca să faci pe om Dumnezeu,
Om Te -ai făcut…”.126
Despre fecioria Maicii Domnului se spune: “Munte umbrit cu darul cel

123 Pr.prof. Gheorghe Șoima , Expresivitatea religioasă a psaltichiei românești contemporane , în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, an XCIV(1976), nr.5 -6, pag.529
124 Gheorghe Butnariu, Jertfa Domnului în cărțile de ritual, în S.T ., an VII(1957), nr.7 -8, pag. 544

125 Cântarea IV, irmos, glas 2, duminică dimineața
126 Cântarea VI , Și acum…, glas 4, duminica dimin eața

38 dumnezeiesc privindu- te Avacum, cu ochii cei de departe văzători mai înainte a vestit pe
Sfântul lui Israel, ce avea să iasă din tine spre mântuirea și înnoirea noastră”,127 dar și “Iată s –
a împlinit proorocirea lui Isaia că fecioară ai răsărit și după naștere ca și mai înainte de
naștere ai rămas, că Dumnezeu era Cel ce s -a născut pentru aceasta și firile s -au înnoit…”.128
Cântarea bisericească anunță și atotprezența lui Dumnezeu: “în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu în rai cu tâlharul ai fost, Hristoase”; arată apoi cuprinderea noastră
virtuală în umanitatea lui Hristos: “ Ieri m -am îngropat cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol
împreună cu Tine înviind Tu, răstignitu- m-am cu Tine, Însuți mă preamărește, Mântuitorule,
întru Împărăția Ta”.
129 Despre Înviere auzim: “Cu trupul adormind ca un muritor, Împ ărate și
Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând și moartea pierzându -o, Paștile
nestricăciunii lumii spre mântuire”;130 “puterile îngerești la mormântul Tău și străjerii au
adormit și sta Maria la mormânt căutând Prea curatul Trupul Tău, prădata -I iadul, nefiind
ispitit de dânsul”.131
Rezultă deci că acest gen de cântări ale Bisericii Ortodoxe sunt chiar învățături
dogmatice pentru cei neștiutori de carte, ele te informează despre credinț a Ortodoxiei.
În decretul domnesc nr.101/1865 se impunea introducerea corurilor vocalice în
Biserică și instruirea cântăreților în toate bisericile pentru a forma coruri.132 Introducerea
corurilor bisericești în cult a adus o fastuozitate mai pronunțată a cultului, apropiată de gustul
ascultătorilor moderni.
Dacă muzica acționează asupra laturei sen timentale a omului, atunci se cuvine ca
și cântăreții să -și modeleze vocile pentru a provoca sentimente plăcute ascultătorilor. Cei ce
cântă în Biserică nu trebuie să fie străini de spiritul Bisericii creștine. Cântarea bisericească a
fost și este alături de rugăciunea liturgică pulsul Bisericii creștine în istorie; prin muzica
liturgică se înregistrează înălțarea spiritului uman, dar care de multe ori degenerează în mândrie și nu mai trecem în prim plan slava lui Dumnezeu prin vocea umană și cuvintele cu
adânc înțeles teologic, ci cântarea bisericească devine un mijloc actoricesc ce scoate în
evidență măiestria personală și actul cântării. Acest fapt a făcut ca monahii retrași în pustie să

127 Cântare a IV, irmos, glas 1, duminica dimineața
128 Stihoavna , Și acum…, glas 1, sâmbătă seara
129 Stihira III , glas 8, laude
130 Luminânda Paștilor
131 Troparul Învierii , glas 6

39 nu mai practice cântarea corală polifonală pentru a înlătura orice m ijloace care să înalțe pe
om la mândrie: “noi n- am venit în pustie să facem reprezentații artistice lui Dumnezeu, să
întocmim glasuri, să mișcăm din mâini și picioare”.133
Cântarea bisericească trebuie să fie și un instrument de pastorație.134 Credincioșii
trebuie să cânte î n comun, să se simtă utili în slujba liturgică și jertfitori, nu doar spectatori.
“Copiii se duc de mână, cei bătrâni de inimă”, se cuvine toți să cânte pentru
sporirea evlaviei: “toți să cânte în biserică”.135
Patriarhul Alexei al Moscovei spunea: “întrebați această mulțime ce așteaptă de la
cântarea bisericească? Și ea vă va răspunde: dați -ne o cântare care să ne miște, care să ne
stoarcă lacrimile pocăinței, care ne- ar însufleți și ne -ar ajuta să ne rugăm”, “de ce să alergăm
după lucruri fără gust…, imitând cântecele laice, când avem modele de cântare strict
bisericească, consfințite de vreme și tradiție?”.136
Cântarea de obște are un rol educativ asupra credincioșilor, un rol formativ;
Fericitul Augustin spunea că “prin cântare adevărurile creștine pătrund în fundul inimii”.
Cântarea în comun a credincioșilor a pierdut teren, dar nu a dispărut, ci e
practicată în Biserica Răsăritului prin forma psaltică. Această cântare în comun a muzicii
psaltice nu este o inovație neoprotestantă, ci este legată de Tradiția Bisericii. Cântările
neoprotestante sunt nepotrivite duhului Ortodoxiei, ele sunt de inspirație laică, cu ritm de
blues, rock, romanță, sufocând sacralitatea.137 Cântul psaltic disciplinează masele, iar atunci
când intri într -o biserică ortodoxă ai senzația că ai intrat în eternitate, prin liniștea
contem plativă. Așa se face că rușii se încreștinează în urma fastului și bogăției liturgice pe
care au aflat -o la catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.
Melosul bisericesc alungă oboseala fizică, te înseninează, te apropie de semenii cu
care cânți. Cântăril e bisericii sunt pline de artă, poezie și insuflare dumnezeiască, ele ridică

132 Diac. Asist. N. Moldoveanu, Afirmarea muzicii românești în timpul lui Alexandru Io an Cuza , în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, an CIX(1991), nr. 4 -6, pag. 126
133 Arh. Ghenadie Enăceanu , Despre cântarea bisericească , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an V(1880),
nr.3, pag.176
134 Dumitru Orghidan , Muzica noastră bisericească , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an XLV(1927),
nr.11, pag. 19
135 Prof. M. Mihăileanu , Toți să cânte în biserică? , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an XLV (1927),
nr.11, pag.672
136 Episc. Antim Târgovișteanu, Cântarea credincioșilor în biserică , în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an
LXX(1953), nr.11- 12, pag. 1119 și 1122
137 Conf N. Lungu, Cântarea în comun… , pag.867; vezi și Simion Săsăujan Simion, Cultul divin -mijloc de
apărare a dreptei credințe , în rev. „Mitropolia Ardealului”., an XXI(1976), nr.11- 12, pag. 713

40 inimile în rai.
Slujba liturgică ortodoxă unește cuvântul, icoana și cântarea (ca elemente ale
artei) într -o singură manifestare. Pictura reprezentată de icoană, poezia de cuvânt , muzica de
melosul bisericesc, toate sunt cuprinse în sfera Tainei liturgice.138
Un alt mod de a cunoaște Ortodoxia îl constituie colindele. Deși de origine
păgână , amintind de calendele romane, totuși ele au fost încreștinate și au primit o
semnificație pur creștină. Textele lor păstrează ceva din frăgezimea creștinismului primar, au
în centrul lor persoana Mântuitorului Iisus Hristos și a Fecioarei Maria. Ele au un bogat
conținut moral: cultivă dragostea de oameni, bunătatea, ascultarea, dar au și idei sociale –
pacea, dreptatea etc.139 Ele mărturisesc minunea Nașterii din Betleem într -un variat limbaj
artistic, cu o deosebită cursivitate literară, ceea ce face ca ele să fie o comoară artistică atât
pentru literatura română, cât și pentru patrimoniul cântecului bisericesc român și a l ortodoxiei
în general.
În contextul variat al muzicii laice de azi, muzica ortodoxiei, dar și cea creștină în
general se cuvine de a avea puterea de a săra (Matei 5,13). Muzica cultică ortodoxă arată separarea de excesele antice ale muzicii păgâne, dar și de exagerările muzicii moderne. Prin
caracterul ei ascetic invită lumea întreagă la viața dumnezeiască.

138 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit , Editura P olirom, Iași, 199 6, pag.43
139 Pr.prof.dr. Nicolae Necula, Colindele în viața și spiritualitatea credincioșilor , în rev. „Glasul Bisericii”., an
XLVIII(1989), pag . 61

41
CAPITOLUL 2: CÂNTAREA BISERICEASCĂ –JERTFĂ DE LAUDĂ

2.1. NOȚIUNEA DE JERTFĂ

Cuvântul “jertfă” vine din grecescul “ θ υσια” și latinescul “ hastia” și înseamnă
sacrificiu, ofrandă, ceea ce se aduce ca dar divinității (mai ales vietăți sacrificate pe altar).140
Jertfele vechi -testamentare și -au pierdut funcția (cer mila și iubirea lui
Dumnezeu), iar odată cu venirea Mântuitorului locul “literei” a fost luat de “duh”, jertfa lui
Dumnezeu a încetat de a mai fi sângeroasă și constă în “duhul umilit, inima înfrântă și
smerită”, cum zice psalmistul. Jertfa duhovnicească cuprinde credința, evlavia, rugăciunea,
postul, dragostea și lauda. Marii drepți ai Vechiului Testament, ca Zaharia, Elisabeta, Regele
Manase, Isaia, profețeau în imne, apoi cântarea celor 24 de bătrâni din Apocalipsa 19, 4 -6
este socotită jertfa cea adevărată adusă mielului înjunghiat de la facerea lumii.
În Psalmul 68, 35 se menționează că laudele aduse Domnului sunt mai plăcute ca
jertfirea vițelului cel tânăr, căruia “îi cresc coarne și unghii”. Jertfele Vechiului Testament
trebuiau să trezească conștiința păcătoșeniei, pe când cele din Noul Testament izvorăsc dintr –
o conștiință curată, din inima și din mintea omului, care este rațiunea universului . Sfânta
Scriptură ne îndeamnă “lăudați pe Domnul, că e Bun,…cântați numele Lui”; “Plăcută să- I fie
Dumnezeului nostru lauda”(Psalmul 146,1). Psalmii au fost totdeauna priviți ca o jertfă duhovnicească de laudă a majestății lui Dumnezeu, ei sunt “hrana pruncului, lauda copilului,
dreptarul adolescentului și rugăciunea bătrânului”.
141 Noi acum jertfim Domnului rodul
buzelor noastre: “Doamne buzele noastre le deschide și gura mea va vesti lauda Ta”(Psalmul 50,16). Rugăciunea și cântarea de seară iau locul jertfelor sângeroase: “să se îndrepteze
rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, jert fa de seară, auzi -mă Doamne”(Psalmul 141,1).
Lauda pentru altul este opusul mândriei, a lăuda pe cineva înseamnă a recunoaște
pe cineva mai mare decât tine.
Mântuitorul ne aduce jertfă vie Tatălui, strigătul Lui “Dumnezeul Meu,

140 Pr.pf.dr. Ioan Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, București, 1994 , pag. 226; Dicționarul explicativ al
limbii române , Editura Univers ul Enciclopedic, Ed. II, București, 1 998, pag. 538
141 Mgd. Ștefan Alexe , Foloasele cântării bisericești în comun după Sf. Niceta de Remesiana , în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, an LXXV(1957), nr.1 -2, pag.179

42 Dumnezeul Meu, pentru ce M -ai părăsit!”(Matei 27,46) este strigătul nostru după păcatul
săvârșit, în suspine și tânguire, este strigătul omenirii care nu a fost capabilă să refacă
legătura directă cu Dumnezeu prin propriile resurse fizice, iar acum își recunoaște prin strigăt
autosuficiența. În acest moment omenirea strigă prin Hristos la ajutorul divin, pentru că își dă
seama că mântuirea nu se dobândește de unul singur.142 Dar Hristos unește imediat acest
strigăt în părăsire cu făgăduința făcută tâlharului “astăzi vei fi cu mine în Rai”. Dumnezeu nu
întârzie cu făgăduința vieții, celui ce își recunoaște neputința și nu devine idolul propriei sale
suficiențe.
Omul deveni se prin păcat jertfă morții, iar Hristos ne aduce pe noi jertfă Tatălui,
prin trupul său cu care este în solidaritate cu omenirea. El biruiește moartea prin moarte,
Hristos transformă moartea în jertfă, pentru că El ne oferă Tatălui “în mâinile Tale
încred ințez Duhul Meu”(Luca 23,46). El poate aduce o jertfă curată fără păcat, pentru că
trupul său nu a cunoscut păcatul. Noi nu am fi fost în stare să ne aducem jertfă curată cât timp nu ne puteam distanța de păcat și rămâneam “mâncarea morții”.
Am spus ac estea de mai sus pentru a arăta că și noi, prin cântarea duhovnicească,
odată cu sufletul vieții ne oferim jertfă lui Dumnezeu și împlinim în mod subiectiv ceea ce a
săvârșit Domnul Hristos în mod obiectiv. Dacă până la Hristos jertfirea era din mâini mânjite
de păcat, acum putem aduce jertfe curate pentru că Hristos a curățit jertfirea cu trupul și sângele Lui curat.

2.2. DUHUL SFANT, VIAȚA ȘI ENERGIA CÂNTĂRII
Nestricăciunea trupului lui Hristos a fost lucrată de Duhul Sfânt, care a
pnevmatiz at și îndumnezeit trupul lui Iisus prin mai multe etape. Dacă prin botez, credem că
am devenit fii ai lui Dumnezeu, după har, după ce ne -am însușit moartea și Învierea lui
Hristos, atunci să credem că tot Duhul Sfânt, prin roadele Sale împărtășite nouă pri n
mirungere asistă la creșterea noastră organică în sfințenie, fiindcă fără Duhul Sfânt suntem
mădulare ale morții: “lua -vei duhul lor și în țărână se vor întoarce. Trimite -vei Duhul Tău și
se vor zidi și vei înnoi fața pământului”(Psalmul 103,30- 31).

142 Pr. Prof. Constantin Galeriu , în “ Convorbiri duhovnicești ”, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1990,
pag 134

43 Viața noastră este rezultatul suflării lui Dumnezeu asupra lui Adam “și luând
Domnul Dumnezeu țărână din pământ a făcut pe om și a suflat asupra lui suflare de viață și s –
a făcut omul ființă vie”(Facere 2,7).
Dumnezeu ne împărtășește duhul suflări spre viață , omul îl primește, apoi îl
cultivă, nu rămâne doar cu respirația, ci își dezvoltă vorbirea. Sunetul este înaintea vorbirii,
omul în timp va asocia sunetul alături de cuvânt și va sesiza că acesta îi va încânta urechea și
inima.
Duhul cântării nu este sep arat de ființa noastră și de aceea atunci când îl
psalmodiem ne aducem jertfă prin suflarea cântării chiar pe noi înșine. Omul aduce jertfă și
prin cântare, întrucât aerul cu care își umple plămânii și care este vital pentru viață îl aduce
prinos Domnului prin suflarea cântării.
Însuși omul este și o ființă spirituală, având suflet cu care participă la lumea
inteligibilă, în limba română termenul de “suflet” este pus în asociere cu “a sufla”, suflare de
viață, arătând clar dependența omului biologic de suf let, care este viața trupului.
Deci există un aspect pnevmatic al cântării. Orice rugăciune, orice cântare, orice
ritual în Biserica Ortodoxă începe cu rugăciunea către Duhul Sfânt: “Împărate ceresc…” care
reprezintă epicleza particulară a laicului. Cerân d sălășluirea Lui în noi recunoaștem statutul
ontologic duhovnicesc precar în care ne aflăm și dacă fără suflet trupul cade în moarte, cu atât fără suflarea de viață a Duhului “sufletul nu poate nici să miște, nici să pazească poruncile…,
nici să cânte slava Ta cu pricepere”.
143
Lăsând loc Duhului să facă prin gura noastră cântarea, facem ca El să se întrupeze
și noi să devenim din sarcofori, pnevmatofori, iar Duhul să se roage în noi cu suspine. Sfântul
Simeon Noul Teolog oferă o imagine a acestei uniri mistice prin cântare, a duhului omului cu Duhul Sfânt: “voi știți că orga pregătită de către artist nu se întâmplă să cânte când vrea ea, ci
când aerul umple tuburile și degetele artistului o ating în cadență. Atunci instrumentul își
desfășoară sunetele sale și umple urechile ascultătorilor cu cântare melodioasă, la fel și voi,
îndreptați -vă privirea spre harul Duhului ca re de sus inspiră și umple sufletele credincioșilor
și chiar spre degetul lui Dumnezeu (Duhul Sfânt) care lovește corzile înțelegerii și ne dă cuvinte”.
144

143 Basil Krivocheine , Sfântul Simeon Noul Teolog , Editura Institutului de Misiune al B.O.R., București,
1997, pag. 285
144 Ibidem , pag. 286

44 Fără Duhul, sufletul în cântare nu se aprinde cu flacăra dumnezeiască, după cum
nici materia nu se aprinde dacă nu este unită cu focul. Trebuie să ne lăsăm aprinși de “degetul
de foc” al duhului și vom deveni lire și viori ale Duhului Sfânt, pentru că “Duhul e cel ce dă
viață, trupul este neputincios”. Singuri nu suntem capabili să aducem nici laudă, pentru că
puterea vine de la Duhul Sfânt, de care fiind întăriți aducem lui Dumnezeu mulțumire pentru
binefacerile primite, pe măsura curăției de răutate, pentru a aduce jertfă de laudă lui
Dumnezeu. Prin cântarea duhovnicească Duhul se unește cu inima, prin Duhul inimile se
înalță, le dă puterea de a simți și contempla, de a se lumina cu lumina cea adevărată, care
luminează pe tot omul ce vine în lume.
Sfintele slujbe sunt “vuietul Duhului”145 (vuietul ca suflare de vânt Fapte 2,2). În
Sfânta Scriptură se vorbește în trei locuri de vuietul Duhului:
1. Ev. Ioan, cap. III, unde se relatează convorbirea lui Iisus cu Nicodim: “Vuietul suflă
unde vrea”, adică nu știi unde pleacă vuietul, dar nici de unde pornește, îl auzi însă.
2. Ev. Ioan, cap. VII: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea; pântecele celui
ce crede se vor face râuri de apă vie”, adică râul are totdeauna un vuiet.
3. în Faptele Apostol ilor”, despre rugăciunea Duhului Sfânt, “s -a făcut un vuiet, ca de
suflare de vânt ce vine repede”.
Vuietul acesta îl reactualizăm prin sfintele slujbe, textele inspirate de Cel Sfânt le
aducem la arătare prin cuvintele și melodia noastră.146 La sfintele slujbe suntem în mijlocul
vuietului Duhului care mișcă inimile credincioșilor. Forța Duhului este unitatea. Muzica este liantul cel mai puternic între sufletele
oamenilor. Tot muzica creează mediul stimulator developării sufletești a persoanei, descătușându -se de orice prejudecăți. Duhul Sfânt este comun nouă și lui Hristos, dacă
Duhul ne devine nouă intim devine un “Tu” comun
147 și așa cum Duhul poartă în suflarea sa
și ne face perceptibil pe Cuvântul, la fel cântarea este acea suflare care introduce cuvântul în
inimile noastre.148

145 Pr. Teofil Părăianu , Convorbiri cu tinerii , Editura Omniscop, Craiova, 1998 , pag. 88
146 Pr.prof. Gheorghe Șoima, Din cântările liturgice ale Ortodoxiei, în „Telegraful Român” , an 1985, nr.21 –
22, pag.2
147 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă , Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1986 , pag. 428
148 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit , Editura P olirom, Iași, 199 6, pag. 43

45 2.3. JERTFA DE LAUDĂ – ACT LITURGIC

Cântarea bisericeasca este totodată și liturgică, încadrată în lucrarea sacramentală
mântuitoare. Cântarea acesta unește pe toți credincioșii, îi face să cânte într -un glas, să aibă
toți cugetul Bisericii, cugetul lui Hristos. După cum orice lucrare sacramentală este rezultatul
unui teandrism, la fel și cântarea duhovnicească nu unește doar pe cei din Biserica
luptătoare, ci împreună cu sfinții ne unim într -un glas cu îngerii, pentru că la Sfânta
Liturghie zicem : “fă ca împreună cu noi să fie și intrarea sfinților Tăi îngeri” (rugăciunea intrăr ii cu Sfânta Evanghelie). În liturghisire devenim chipuri ale heruvimilor și serafimilor,
care au neîncetata menire de a aduce slavă lui Dumnezeu “noi care pe heruvimi cu taină închipuim”.
149 Și dacă Psalmul 8,6 spune că Domnul l -a micșorat pe om cu puțin față de
îngeri, iată că acum nu numai că îi închipuim, dar ne și transpunem în locul lor, așa încât la cântarea serafică a Sfintei Liturghii, “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…” devenim
asemenea îngerilor în trup. Prin cântare se ivește duhul comuniunii. Comuniunea nu este
posibilă decât între persoane, iar persoanele sunt singurele capabile de iubire. Cântarea este
un dialog, iar dialogul se face cu un “Tu” f ață către față. Cântarea este un reflex al
doxologiei cerești.
150
Cântarea de laudă vizează iubirea unei persoane față de cealaltă, iar iubirea este o
jertfă, pentru că nu mai cântăm ale noastre, ci ale lui Dumnezeu, o renunțare la egocentrism și o legătură afectuoasă cu obiectul cântării. Așa ajungem la sfințenie, iar sfântul nu este un
supraom, ci omul care trăiește ca ființă liturgică. Sfântul Antonie vorbea de un medic care
dădea săracilor milostenie și cânta toată ziua lui Dumnezeu, unindu- se cu îngerii. Dar nu este
suficient să ai rugăciunea, ci trebuie să fii tu însuți rugăciune, nu -i suficient să ai tu clipe de
slăvire a lui Dumnezeu, ci orice faptă să fie o cântare de laudă, așa încât să nu dai ceea ce ai, ci ceea ce ești.
Cea mai scurtă cântare bisericească este: “Doamne miluiește”, care cuprinde și o
mulțumire și o mărturisire.
151 Cerând mila lui Dumnezeu, cerem de fapt să vină peste
noi Împărăția lui Dumnezeu. Această legătură între Împărăția lui Dumnezeu și milă e făcut ă

149 Liturghierul , Editura Institutului de Misiune al B.O.R., Bucureșt i, 1995, pag. 138
150 Pr. Vasile Grăjdian, Caracterul doxologic al cântării bisericești , în rev. ”Revista Teologică”, an IV(1994),
nr.1, pag. 17

46 tot de Mântuitorul – “Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui”(Matei 5,7) și “veniți,
binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția cerurilor…, pentru că flămând am fost și
mi-ați dat să mănânc, gol și m -ați îmbrăcat, însetat și mi- ați dat să beau…” (Matei 25,34),
împlinind faptele milosteniei ne aflăm deja în împărăție. Dar este și o mărturisire, pentru că împlinind milostenia ne încredem în făgăduința Domnului “veți fi miluiți”. În altă parte se
răspunde “mila păcii, jertfa laudei”. Noi aducem lui Dumnezeu milă pentru că El a zis: “milă
voiesc, iar nu jertfă”(Matei 9, 13), nu pentru că Dumnezeu ar cerși mila noastră, ci pentru a arăta starea din interiorul nostru care provoacă sentimentul milei. Mila e roada păcii lăuntrice
și curate, când patim a pune stăpânire pe noi, ne izolează, ne închide în egoism, iar mila sau
afecțiunea pentru ceilalți dispare întrucât eul propriu e singurul care contează.
152
Jertfa de laudă nu poa te izvorî din inima plină de egoism, jertfa este expresia
iubirii și recunoștinței față de ceva, egoistul nu mai are loc pentru Dumnezeu și -L alungă din
inima lui. Nici măcar prin cântare credinciosul nu -și arată puterea lui, ci el cere ajutor “să se
umple gurile noastre de lauda Ta Doamne, ca să lăudăm slava Ta”. Deci motivul cererii ca
Domnul să ne umple gurile de laudă este acela de a întoarce darul Domnului, recunoscând că
“suntem morți de nu ne va învia, orbi de nu ne va lumina, pierduți de nu ne va af la”
(rugăciunea Acatistului Mântuitorului Hristos).
Dacă jertfa este esența cultului liturgic, acesta nu înseamnă că viața creștină se
reduce la ritualul celebrării euharistice, ci fiecare credincios aduce propria sa jertfă
duhovnicească, pe care a consac rat-o în afară de altar, în virtutea preoției universale.
Cântarea îndulcește cuvintele de rugăciune ale credincioșilor și inima; prin cântare
inima dorește mai mult darurile cerute de la Dumnezeu și ne lipește cu mai multă fierbințeală
de persoana către care se îndreaptă cântarea. Prin cântare trăim taina lui Dumnezeu, spunem
mai mult decât prin cuvinte.153 Toate religiile se folosesc de cântare pentru a lăuda
divinitatea; cântarea bisericească este un stâlp al adevărurilor de credință, arată
faptele iubitoare ale lui Dumnezeu.
Cântarea bisericească, făcând parte din cultul divin, care are un caracter sacrificial

151 Pr.prof. Ene Braniște, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii după Nicolae Cabasila, Editura Institutului de
Misiune al B.O.R., București, 1997 , pag.59
152 Ibidem , pag. 61
153 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă , Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1986 , pag. 421

47 întemeindu -se pe jertfa Mântuitorului, se împărtășește și ea de acest caracter sacrificial.
Cântarea de laudă devine o jertfă duhovnicească în cadrul jertfei liturgice.
Hristos se aduce jertfă în Liturghie, El străpunge temporalitatea și spațialitatea.
Lucrarea sfințitoare a lui Hristos se extinde oriunde, deci și asupra armoniei cântării comune.
Cântarea în comun imită jertfa lui Hristos, fiindcă în Hristos sunt cuprinși virtual toți
oamenii, prin care eu slăvesc și individual pe Dumnezeu, dar și colectiv, în numele adunării
eclesiologice.154
Cântarea liturgică este o rugăciune în fond, în care nimeni nu se roagă s ingur, ci
împreună cu ceilalți.155 Acest lucru îl indică formulele rugăciunilor Sfintei Liturghii:
“Domnului să ne rugăm”, “Să mulțumim…”, Cântare de biruință cântând, strigând…”, și
“Pe toți și pe toate”. În cântare eu nu sunt singur, ci cu toți de pretutindeni și din toate
timpurile. Omul e unit cu universul creștin, un singur om se întinde până la sfâ rșitul
timpurilor și membrele lui strigă mereu.156 Cântarea este o unire în credință, dar și faptă.
În Liturghie sunt aduse două jertfe:
1. a lui Hristos;
2. jertfa de laudă pe care o aducem toți.
Însăș i jertfa de pe Cruce nu are doar un caracter răscumpărător, ci și de laudă
supremă, în Liturghie cele două jertfe se întrepătrund; în altar se aduce Sfânta Jertfă, iar în
naos jertfa laudei.157
Sunetul nu- și îndeplinește funcția doar la nivelul auditiv, ci se prelungește până la
afectivitate. Muzica liturgică este înaintemergătoarea harului, pregătește momentele
solemne, este un factor estetic al cultului.158 Totuși această jertfă de laudă nu este suficientă
pentru mântuire, dar prin unire cu jertfa desăvârșită a Mântuitorului, jertfa de laudă își
împlinește condiția de jertfă eficientă.159

2.3.1 SCOPUL JERTFEI

154 Ibidem , pag. 434
155 Pr.prof. Petre Vintilescu , Funcțiunea ecclesiologică și comunitară a Liturghiei, în rev. “Biserica
Ortodoxă Română”, an LXIV(1946), nr.12, pag.12
156 Ibidem , pag.15
157 Pr.prof. Gheorghe Șoima , Din cântările liturgice ale Ortodoxiei, în „Telegraful Român” , an 1985, nr. 21-
22, pag.6
158 Idem, Funcțiunile muzicii liturgice , în rev. „Revista Teologică”, an XXXV(1945), nr.3- 4, pag. 155

48
Jertfa este actul de deschidere și comunicare, de împlinire prin dăruire, jertfa
angajează întreaga ființă, este efortul de a stabili o punte între om și Dumnezeu, datorită
distanței prilejuită de păcat. Prin jertfă renunți la “a avea” pentru “a fi”; prin jertfă, deși
dăruiești te împlinești mereu în vocația ta.160 Prin jertfă treci dincolo de sine, este o dispoziție
lăuntrică de a te dărui, de a- ți oferi bunurile, sau talentele, sau viața, ca ofrandă plină de
recunoștință lui Dumnezeu.
Este o decizie voluntară în vederea unui scop, jertfa nu este generată de păcat, ci
ea este anterioară păcatului, ține de ființa omului.161 În jertfă se face trecerea de la o lume de
valori la alta, vedem o nouă frumusețe, un alt stil de viață.
Rostul jertfei era acela al expierii păcatelor, imposibilă de realizat prin jertfa
animalelor; ci Dumnezeu cere jertfirea omului, nu din dorința de sânge sau să -l vadă suferind.
Dumnezeu cere ca omul să I se ofere în totalitate, până la autoanulare, ceea ce animalul nu
poate face (să renunțe la el însuși). Jertfa urmărește renunțarea la sine, la voia proprie. Dacă viața stă sub semnul păcatului, păcatul fiind rodul libertății, atunci, pentru a învinge păcatul
trebuie să apelăm tot la libertate, să renunțăm la voia noastră. Jertfa este ieșirea eului din
egoismul izolator.
162 Prin cântarea de laudă a lui Dumnezeu renunțăm la lauda noastră, jertfa
devine expresia depășirii egoismului, ne scoate din imperiul individualismului. Nu se poate
trăi fără jertfă. Vrem carieră, jertfim zile, ani, facem orice. Dar azi am dori să obținem totul
fără jertfă dacă se poate. Jertfa este sacrificiul – “sacrum facere” – adică a face sfânt, a sfinți;
jertfa devine între semeni o “servire iubitoare” spune Sfântul Chiril al Alexandriei. Jertfa ne învață că nu ne putem mântui singuri, e necesară o legătură reală între mine și Dumnezeu.
Un scop al jertfei de laudă este și acela de a deveni creator de valori; un gânditor
mare spunea: “Creatorul ne -a făcut creatori”.
Un alt scop al jertfei este sfințirea credincioșilor, să nu fim doar participanți, ci
organe vii și cea dintâi formă de participare activă a c redincioșilor este cântarea bisericească
în comun. Astfel credincioșii participă la aducerea “slujbei cuvântătoare” prin executarea

159 Pr. Vasile Grăjdian , Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă, Sibiu, 2000, pag. 22 -23
160 Pr. Prof. Constantin Galeriu, Jertfă și răscumpărare , în rev. „Glasul Bisericii” , an XXXII (1973), nr.1 -2,
pag. 52
161 Ibidem , pag. 57
162 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 2000, pag.
54

49 răspunsurilor.163 Rugăciunile, cântările, ne dispun să primim Sfintele Taine, cântările fac
milostiv pe Dumnezeu și atrag îndurările lui spre noi: “Jertfește lui Dumnezeu jertfă de laudă
și te voi slobozi și Mă vei slăvi” (Psalmul 44,15). Cântările vorbesc despre o viață virtuoasă.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că “Dumnezeu primește de la noi, ca daruri,
cele ce ni le -a d a t c a ș i c â n d n u n e -ar fi dat nimic, socotind ca venind de la noi tot ce -I
aducem”, iar Sfântul Nicolae Cabas ila aduce la cunoștință faptul că “omul n -ar fi în stare nici
măcar să -I treacă prin minte… dacă nu l -ar fi învățat Dumnezeu, nici să le dorească dacă nu -l
îndemna El… că într -adevăr El voiește să-I cerem darurile și l e va da celor ce cer cu
stăruință”.164

2.4. SĂVÂRȘITORUL ȘI PRIMITORUL JERTFEI DE LAUDĂ
Am spus că jertfa este anterioară păcatului și ea ț ine de ființa omului. Jertfa este în
legătură cu starea de curăție, ea trebuie să izvorască dintr -o inimă și cuget curat. Jertfa
înseamnă renunțare la egoism, ori păcatul, care ne deprinde cu egoismul, este tocmai reversul
jertfei.
Jertfitorul trebuie să fie curat, plin de iubire, prin jertfă omul se situează în
începuturi, în perioada primordială. Conținutul jertfei este “darul oferit de cineva într -un act
de cult lui Dumnezeu”.
165 În acest dar noi ne cuprindem, ne identificăm. Care este rostul
darurilor r eciproce cu ocazia onomasticilor? Oricine face un dar se identifică cu el, se aduce
pe sine celui ce -l iubește și îndrăgește. Dacă viața și toate avantajele ei mi -au fost date mie în
dar, înseamnă că toată viața mea trebuie să fie “un dar”: “în dar ați luat, în dar să dați”(Matei
10, 8), sau vorba populară “dar din dar se face rai”.
În fața lui Dumnezeu, ce mulțumire am putea aduce, când nimic nu- i al nostru, ci
toate sunt ale Lui; însă noi facem din darul lui Dumnezeu un act personal, ne imprimăm personal itatea noastră prin dezvoltarea darului. Prin jertfa darului mă lipsesc pe mine de ceva,
pentru a mă împlini prin Domnul.

163 Pr.prof. Ene Braniște, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii după Nicolae Cabasila, Editura Institutului de
Misiune al B.O.R., București, 1997 , pag.256
164 Ibidem , pag. 201
165 Pr. Prof. Constantin Galeriu, Jertfă și răscumpărare , în rev. „Glasul Bisericii” , an XXXII (1973), nr.1 -2,
pag. 58

50 Subiectul jertfei e o persoană pentru că jertfa este expresia iubirii, iar iubirea e
manifestarea persoanei. Prin jertfă subiectul nu se autodesființează, “jertfa nu desființează, ci
afirmă eul”.166 Jertfa de laudă este “o roadă a buzelor”(Evrei 13 -15); jertfă de iubire,
manifestată față de cel ce te- a îmbogățit cu daruri. Iubirea este conștientizată de om, jertfa nu
are rost fără un subiect conștient de actul său. Orice om, fiind subiectul propriei jertfe, face
parte din “neamul ales, preoție sfântă” (II Petru 2,5 -9), el este preotul jertfei sale, fie ea de
laudă.
Subiectul cultului este omul, care exprimă sentimente de evlavie și respect și poate
îmbrăca diferite forme. Toți credincioșii sunt chemați la participare, dar asta nu anulează
funcția specializată de cântăreț. Trebuie să avem în vedere că imnele bisericești sunt creații
ale unor oameni cu cunoșt ințe în domeniu: melozi, imnografi cu pregătire specială. În
bisericile Imperiului Bizantin, deși se executa cântarea antifonică, strănile aveau un specialist în cântare care dădea tonul: protopsalții și lampadarii.
Este necesară o întrepătrundere între cântărețul specializat și mulțimea
credincioșilor, care vin cu darurile cu care fiecare a fost înzestrat de Duhul Sfânt. Și cetele îngerești, deși cântă în cor slava lui Dumnezeu fără încetare, au și ele mai mari voievozi și
arhistrategi.
167
Sfântul Niceta de Remesiana sfătuiește “pe cel ce cântă tainele lui Dumnezeu să
aibe inimă curată și să fie un acord între cuget și cântare. Trebuie să cântăm cu mintea
trează”.168 “Cântați împăratului cu înțelepciune” (psalmul 46,7). Câ ntarea e a tuturor
credincioșilor, indiferent de gen, vârstă, condiție socială, “dar nimeni să nu o ia înainte, alții să rămână în urmă, ci fiecare să încadreze vocea cu umilință în glasurile celor ce cântă
laolaltă; nu ca cei ce ridică glasul să iasă în e vidență în chip necuviincios, ca să placă
oamenilor”.
169 Nu toți au o voce fluentă și armonioasă; aceștia să urmărească cântarea și
textul în gând și inimă, și atunci împlinesc o jertfă din “inimă curată, duh umilit, inimă
înfrântă și smer ită”(psalmul 50,18).
Singura jertfă curată a fost adusă de Fiul către Tatăl, aceasta este mântuitoare

166 Ibidem , pag. 64
167 Pr. Vasile Grăjd ian, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă , Editura Universității “Lucian Blaga”,
Sibiu, 2000, pag. 162
168 Mgd. Ștefan Alexe , Foloasele cântării bisericești în comun după Sf. Niceta de Remesiana , în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, an LXXV(1957), nr.1 -2, pag.162
169 Ibidem , pag. 177

51 pentru om. Și omul participă la jertfa euharistică, o prelungește prin ofranda personală și se
face o cuminecătură vie, care se jertfește mereu și arde n eîncetat, cum spune Origen.
Executantul cântării bisericești devine glasul comunității, el devine ipostasul
comun, care dă startul spre împlinirea slujbei aduse lui Dumnezeu ca jertfă pentru
comunitate. Cântarea presupune nu numai râvnă, ci și aptitudini și cunoștințe în disciplina
respectivă. S -au format grupuri corale în jurul psalților. În ectenia întreită de după citirea
Evangheliei se cere milostivire din partea lui Dumnezeu, pentru cei ce cântă
(υπερ ψαλλοντων).170 Se referă atât la poporul ( λαοσ) care dă răspunsuri simple: Amin, Ție
Doamne, Și Duhului Tău, etc., dar și la cei cu aptitudini exc epționale care își foloseau cu
măiestrie talentele în intonarea melodiilor, antifoanelor și cântărilor mari ale Liturghiei. Cu timpul se va folosi în locul termenului de λ αοσ, χοροσ, pe care Sfântul Nicolae Cabasila îl
va folosi ca sinonim pentru “credinci oșii care stau împrejurul preotului la slujbă”.
171
Însă în Sfânta Liturghie, odată cu trecerea timpului a scăzut prezența
credincioșilor la biserică, precum și necunoașterea cântărilor din partea laicilor; – termenul de
“χοροσ” indica “cor ul”, adică un grup, un eșantion pregătit special pentru că poporul nu
cunoștea cântarea și producea dezordine.
Deci în cântare se deslușesc două elemente: eul omenesc și Dumnezeu. Jertfa
aceasta de laudă are și un aspect psihologic, întrucât sufletul e in teresat de mesajul cântării
bisericești și caută o cunoaștere a lui Dumnezeu, intră într -un pelerinaj duhovnicesc spre
Dumnezeu. În cântare găsim atât un raport androteistic , dar și unul teandric.172
Prin cântare ne solidarizăm cu întreaga umanitate, îi cuprindem pe toți, ne înfrățim
cu suferința aproapelui. Jertfa aceasta împreună se cade a fi o topire a inimii noastre în focul
dragostei aproapelui, i ar fumul acestei “jertfe duhovnicești” va atinge cerul.
Primitorul jertfei de laudă este în primul rând Dumnezeu Tatăl, principiu al
dumnezeirii și Născător al Fiului și Purcezător al Duhului. El este descoperit ca ziditor al
lumii și Creator al oamenilor și Părinte iubitor ce împarte daruri și energii creației, conform
ecfonisului “că toată darea cea bună și tot darul desăvârșit este de sus pogorât de la Tine, Părintele luminilor…”(rugăciunea amvonului).

170 Pr.prof. Petre Vintilescu, Cântarea poporului în biserică și în lumina Sfintei Liturghii , în rev. “Biserica
Ortodoxă Română” , an LXIII (1945) , nr.3, pag. 412
171 Ibidem , pag. 420
172 Pr.prof. Gheorge Șoima, Divina audiență , în rev. „ Revista Teologică”, an XXVII(1937), nr.1. pag.67

52 Orice act de jertfă are și un conținut tainic; pri n cântare spunem mai multe decât
prin cuvinte, cântarea e modul cel mai bun de a vorbi despre Dumnezeu sau lui Dumnezeu.173
Cântăm, vorbim, dar nu secăm taina, misterul, “nu strivim corola de minuni a lumii”. În afara
Tainei suntem robi ai fatalității și mecanismului automatist.
Cântarea, jertfa de laudă, mai are ca obiect persoana lui Dumnezeu Fiul, mijlocitor
înaintea Tatălui, de o ființă cu El după dumnezeire și cu noi după umanitate. Cântările
închinate Domnului Iisus îndeamnă la adorarea Trupului Său, care este unit cu dumnezeirea
și aparține aceleiași persoane a Fiului lui Dumnezeu: “veniți să ne închinăm și să cădem la
Hristos…”.174
De asemenea, Duhului Sfânt îi cerem să primească jertfa noastră: “Împărate
ceresc… vino și Te sălășluiește întru noi și mântuiește, Bunule, sufletele noastr e”.
Maica Domnului și sfinții sunt invocați ca mijlocitori înaintea tronului
dumnezeiesc al Sfintei Treimi: “Ușa milostivirii deschide -ne-o nouă, Preabinecuvântată
Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru Tine, ci să ne izbăvim prin
Tine de nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc” (tropar de umilință). Sfinții sunt
prieteni ai lui Dumnezeu, ei au realizat în mod subiectiv ceea ce Hristos a împlinit în mod
obiectiv pentru mântuirea noastră.
Dumnezeu dăruiește omului capacitatea de vorbire, omul o cultivă cu efort
propriu, consacră melodia și cuvintele pentru cultul adus Creatorului. Deci, acum omul
întoarce Domnului prin ofrandă și jertfă de laudă ceea ce Dumnezeu nu i -a dat de- a gata. Prin
rugăciune și cântare religioasă jertf im cuvintele noastre Domnului, El primește această jertfă
și apoi tot noi suntem beneficiarii acestei jertfe pentru că Dumnezeu revarsă darurile Sale
omului ca unei ființe recunoscătoare. Așadar, se înregistrează un circuit, dar care nu este
niciodată înch is: Dumnezeu îi dăruiește omului din iubire graiul și Duhul vieții, el îl cultivă,
nu-și îngroapă talantul, îl întoarce ca ofrandă divinității drept mulțumire. Dumnezeu este
primitorul și noi beneficiarii, El întoarce iar darul Său oamenilor, pentru a arăt a că iubirea Lui
este veșnică celor recunoscători și El nu este un stăpân tiranic și egoist. Spuneam că acest circuit nu -i închis pentru că omul se poate sustrage de la această recunoștință. Există un
titlu de carte sugestiv: “Omul e singura ființă care poate spune nu”. Dumnezeu respectă orice

173 Pr.prof. Dumitru Stăniloae , Cântarea în comun -mijloc de întărire a dreptei credințe , în rev. „ Ortodox ia”,
an XXXII (1981), nr.1, pag. 58
174 Liturghierul , Editura Institutului de Misiune al B.O.R., București, 1995 , pag. 81

53 atitudine a omului, fie afirmativă, fie negativă. El nu intervine în forță, ci așteaptă ca un
Părinte întoacerea noastră. Drama îndepărtării de Dumnezeu o trăiește omul, fiindcă tot cel
ce-și întoarce fața de la soare se află în întuneric. Devenim robi ai patimilor, ca expresie a
egoismului și nu mai suntem capabili de jertfă, pentru depășirea individualismului.

2.5. VOCEA UMANĂ – LIRĂ A DUHULUI SFÂNT – MIJLOC DE EXPRIMARE A
CÂNTĂRII BISERICEȘTI

Vocea umană cuprinde o sumă de infinite posibilități de exprimare, de la sunetul
șoptit până la cel șuierat, vibrat, strigat, recitat. Cuvântul exprimă stări interioare sufletești. Prin cuvânt, ca sunet ascultat, omul își scoate ființa în afara lui, o exteriorizează, o definește,
o scoate din anonimat și indefinibil. Vocea și cuvântul omului sunt o “îmbinare de sunet și sens”, cum spunea părintele Stăniloae.
Cuvântul în cult este cel care structurează cântarea, îi dă o valoare, un înțeles
teologic, capătă o profunzim e, un sens, o simplă melodie nu spune nimic, o singură notă
muzicală nu înlocuiește cuvântul. Cuvântul exprimat prin vocea umană este manifestarea, expresia părții raționale, efectul energiei fizice a omului.
175
Cântarea este un dialog direct cu Hristos prezent acum, nu cândva: “văzut -am
lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc…”. Slăvirea cu o gură presupune să fie și o
simțire; dacă se ajunge la aceasta, atunci intrăm într -un raport intim. În cântec fiecare îl aude
pe celălalt, fiecare fiind receptiv la vibrațiile ființei celuilalt.176 Sfântul Ioan Gură de Aur
spune: “Glasurile noastre sunt ca și coardele unei chitare, care scot diferite sunete, dar produc
o armonie a evlaviei”,177 iar Eusebiu de Cezareea a scris: “Noi cântăm laudele dumnezeiești
ca o chitară vie, însuflețită și prin cântări duhovnicești plă cem mai mult lui Dumnezeu decât
toate instrumentele, este unirea întregului popor în cântarea psalmilor și imnelor”.178
Instrumentele în cult produc sentimente ce nu exprimă cunoștința clară despre

175 Pr.prof. Ene Braniște , Liturgica generală , Editura Institutului de Misiune al B.O.R., București, 1993 , pag.
710
176 Conf. N. Lungu, Cântarea în comun…, pag. 425
177 Ibidem , pag. 426

54 Dumnezeu ca Persoană, nu mărturisesc nici fa ptele Sale mântuitoare. Numai vocea și
cuvântul pot lăuda faptele lui Hristos.179 Instrumentul este intermediar, nu exprimă nimic
direct.
Cuvântul nu se încorporează complet în elementul exterior al sunetului, ci
păstrează ca element artistic esențial reprezentarea interioară, un cuvânt are rădăcini
metafizice, este dincolo de sunet, ține de mișcarea minții, de vorbirea minț ii.180
Vocea umană reunește instrumentele de suflat și cele cu coarde, este sunetul
perfect, este răsunet al sufletului.181 Vocea umană e foșnetul produs de mișcarea sufletului,
este o expresie a interio rului. Cuvintele pot dezbina, dar pot și zidi și uni pe oameni. Un
cuvânt disonant, jignitor, produce o tulburare fonică la nivel ontologic.
Sfântul Iustin Martirul și Filozoful spunea: “se cuvine a cânta lui Dumnezeu cu
organe neînsuflețite și fluiere nu mai copiilor, care n -au multă minte și judecată, în biserica lui
Hristos cântarea cu instrumente nu -i iertată și se cuvine să -I cântăm Domnului cu glasul
nostru”.182
Dumnezeu se întrupează ca Om, nu ca obiect. Obiectul e mecanic sau electronic,
Persoana este spontană, imprevizibilă, capabilă de sentimente nebănuite. Am putea spune că
și-n biserica noastră se folosesc unele instrumente muzicale: toaca și clopotul, dar nu- s
folosite în cult, ci în spațiul extracultic. Aceste instrumente sunt doar folosite ca semnale sau
marcare pentru evenimente înălțătoare din cult.183
Cei ce au înțeles cel mai bine puterea creatoare a cuvântului dăruită de Dumnezeu
au fost sfinții care au dovedit nu numai în viață că trupul trebuie să devină un instrument
muzical care să oglindească și să cânte slava dumnezeiască. Așa că pe bună dreptate mulți sfinți au fost numiți “timpane bine răsunătoare și trâmbițe ale Sfintei Treimi”, “viori și liră a
Duhului Sfânt”, “organ mișca t de Dumnezeu”.
184

178 Ibidem , 425
179 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae , Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă , Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1986 , pag. 425
180 G.W. Fr. Hegel, op. cit ., pag. 116
181 Ibidem , pag. 129
182 Dragomir Demetrescu , Muzica bisericească în cele trei secole primare ale creștinismului și imnografii
mai însemnați, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, an XXIV(1900), nr. 2, pag. 733
183 Pr. Vasil e Grăjdian , Problema folosirii instrumentelor muzicale în cult, în rev. „Revista Teologică”, an
IX(1999), nr.3, pag. 6
184 Ceaslovul , Editura Institutului de Misiune al B.O.R., Iași, 199 2, icosul 7, pag. 296; și Mineile pe aprilie,
iulie, București, 197 7, pag. 27 și 29

55
2.6. IMPERATIVUL BIBLIC ȘI CANONIC AL CÂNTĂRII BISERICEȘTI

Sfânta Scriptură ne pune la dispoziție suficiente argumente și modele de cântare în
cadrul cultului divin public. Prin cântare omul se aseamănă cu îngerii și sfinții, care dau slavă lui Dumnezeu neîncetat (Isaia 6,1 -4; Luca 2,13; Apocalipsa 4).
Credincioșii au dreptul de a cânta în biserică la slujba religioasă. Cântările
religioase cele mai răspândite își au izvorul în psalmi, Psaltirea fiind prima carte de cult ce s -a
transmis de la evrei la creștini, datorită caracterului direct de adresare folosit: persoana a- II-a
singular și relația directă ce se stabilește între om și Dumnezeu. Primii creștini erau recrutați
dintre evrei și aceștia erau familiarizați cu cântarea psalmilor: psalmul 49, 14 și 23 – “aduc lui Dumnezeu jertfă de laudă (cântare)… cel ce -Mi aduce jertfă d e laudă, acela Mă cinstește”;
Psalmul 91,1- 2: “bine este a ne mărturisi Domnului și a cânta numele Tău, Preaînalte”. Sau
“cântați Domnului cântare nouă, cântați laudele Lui în adunarea credincioșilor”(cântarea 69,
cântarea în comun)(Psalmul 149,1), dar și “toată suflarea să laude pe Domnul” (Psalmul
150,5), deci a slăvi pe Domnul e lucru îngeresc.
185
Psalmii au fost și modelul de cântare al Mântuitorului, iar noi cântăm ceea ce a
trecut prin graiul și vocea Domnului Iisus Hristos. La Matei 12, 15- 16 aflăm scris: “oare n -ați
citit că din gura pruncilor și a celor ce sug am săvârșit lauda?”. Dacă nu -l slujește preotul, îi
va sluji laicul, dacă și acesta se va sustrage slavei lui Dumnezeu, atunci “pietrele vor striga”.
Sfântul Niceta de Remesiana scria “cine se va îndoi de sfințenia psalmilor? Când
acela care este închinat și lăudat de cetele sfinților îngeri, El Însuși a cântat psalmii cu
ucenicii Săi”.186
Creștinii în epoca primară aveau și propriul cult, pe lângă participarea la cultul
iudaic “erau în toate zilele așteptând cu un cuget curat în templu și frângând prin case pâine,
primind hrana cu bucurie și cu bunătatea inimii și lăudând pe Dumnezeu” (Fapte 2, 46-
47).
Apostolii Pavel și Ioan, după ce ies din temniță se întâlnesc cu credincioșii “și toți

185 Pr.prof. Ene Braniște, Temeiuri biblice și tradiționale pentru cântarea în comun , în rev. „Studii
Teologice”, an VI(1954), nr.1 -2, pag.18
186 Ibidem , pag. 19

56 au ridicat glas către Dumnezeu” (Fapte 4, 24- 31).
În Epistola către Romani se face următoare a binecuvântare “Dumnezeul răbdării
și al mângâierii să vă dăruiască vouă unul față de altul același cuget întru Hristos Iisus, pentru
ca toți și cu o singură gură să preamărim pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus
Hristos” (Romani 15, 5- 6), “umpleți -vă de Duhul Sfânt și vorbiți între voi în psalmi, imne și
în cântări duhovnicești ” (Efeseni 5, 18- 20), iar Sfântul Apostol Iacov sfătuiește “este cineva
cu inimă bună? Să cânte psalmi…” (Iacov 5,13).
De asemenea, indicațiile canonice ne prezintă un adevăr at “program” estetic al
cântării bisericești, ele ne indică limitele pentru a ne feri de alunecarea în cântarea profană.187
Cântarea în Biserica Ortodoxă a îmbrăcat diferite forme, a dat expresie acelei unități în diversitate, adică unitate în credință, în diversitatea stilurilor de cântare: muzica bizantină,
psaltică, rusească, sârbească, cunțană, bănățeană, fie cu formă monodică, fie polifonică. Însă
fiecare din acest stil de cântare îndeamnă la evlavie, rugăciune, pocăință, deci nu se poate
confunda cu muzica profa nă ce predispune la dans și tot felul de mișcări ale trupului, cum s -a
întâmplat de pildă în Biserica Catolică și Biserica Neoprotestantă.
Toată imnografia ortodoxă pune accent pe mesajul dogmatic, teologic, predispune
la rugăciune.
Canonul 15 Laodiceea prevede: “afară de cântăreții canonici, care se urcă pe
amvon și cântă din carte, altora nu li se permite să cânte în biserică”.
188 Cântăreții canonici
sunt cei pregătiți pentru această slujire.
Petre Vintilescu afirmă că toți cei botezați pot fi considera ți canonici, dar afirmația
este puțin exagerată, pentru că pe timpul când s -a dat canonul în biserică nu erau păgâni, ci
creștini. Este vorba de cineva competent care să conducă cultul. Prin aceasta nu se interzice
poporului să cânte, ci să însoțească în c ântare pe conducătorul de strană.
Canonul 17 Laodiceea: “nu se cuvine a se împreuna cântarea psalmilor în
adunarea slujbelor dumnezeiești, ci în intervalul de după fiecare psalm să se facă citire”,189
prevede ca între cântări să se facă citiri din Psaltire, așa s -a ajuns la împărțirea psaltirii în
catisme.

187 Pr.lect.dr. Vasile Grăjdian , Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă , Editura Universității “Lucian
Blaga”, Sibiu, 2000, pag. 158
188 Arhid. Prof. dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Editura Polsib, Sibiu, 199 2, pag. 220

57 Canonul 59 Laodiceea prevede “să nu se citească în biserică cântări speciale, nici
cărți necanonice, ci numai cele canonice ale Testamentului Vechi și Nou”, deci în biserică se
cântă nu mai cântări aprobate de autoritatea bisericească.190
Canonul 75 Trulan prevede ca “aceia care se află în biserică spre a cânta să nu se
folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete) și să silească firea spre răcnire, nici
să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserică, care nu -i sunt nici potrivite, nici
cuviincioase, ci cu multă luare aminte și smerenie, să aducă cântări lui Dumnezeu, Cel care veghează asupra celor ascunse, căci Sfântul Cuvânt a învățat pe fii i lui Israel să fie cucernici”,
adică modul cântării bisericești să se facă smerit și cu evlavie.
191 Acea “răcnire” este ieșirea
din cântare, din armonie, exprimă dezordine, răcnirea este apropiată de zgomotul fizic, care
nu exprimă un sens înalt, duhovnicesc și arată doar duritatea materiei.
Canonul 81 Trulan cere ca să nu se adauge nimic la cântarea “Sfinte
Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește -ne pe noi”. Este un canon împotriva
monofiziților care adaugă textu l “Cel ce te- ai răstignit pentru noi”, respectiv numai firea
divină a pătimit, nu și cea omenească.192 Ideea este că sub nici o formă nu sunt premise
adaosuri sau schimbări în imnografia Bisericii Ortodoxe. Nu avem noi o competență mai
mare ca a Sfinților Părinți.

2.7. CÂNTAREA PĂRINȚILOR ȘI ZGOMOTUL PROFAN

Cântarea schimbă dispoziția sufletului, sau poate modela sufletul; anticii numeau
cântarea arta de a educa spiritul și de a forma moral pe om. Melodia concentreaz ă în sine
armonia universului și o transmite sufletului, cântarea muzicală formează gustul estetic, face
pe oameni mai buni, mai înțelepți, datorită puternicei legături între cântec -cuvânt -persoană,
cuvântul fiind expresia părții raționale.
Cântarea biser icii este produsul gândirii și meditației, a ascezei. Asceza se referă
la abținerea de la ceva, de la tentații. Cântările Părinților sunt marcate de o atitudine ascetică, nu au o nuanță de spectacol, vocea omului arată limita, atât cât putem. O biectivul nu

189 Ibidem , pag. 220
190 Ibidem , pag. 230
191 Ibidem , pag. 148
192 Ibidem , pag. 150

58 este spectacolul, ci întâlnirea cu Dumnezeu. Sfinții Părinți, marii melozi și melurgi sunt
membre active în viața bisericii, ei n -au compus în afara duhului bisericii, n- au fost străini de
adevărurile dogmatice. Viața lor a fost consacrată Bisericii, însăși rațiunea de sfânt, de
consacrare, indică ideea de deosebire, de distincție, de detașare, de rezervare pentru cineva. A
consacra înseamnă a rezerva ceva exclusiv divinității. La Sfinții Părinți cântarea și sfințenia
au mers mână în mână. C um spuneau ei, au fost numiți: “trâmbița Duhului”, iar unde e Duhul
vine și binecuvântarea pentru lucrarea sfințeniei.
Apoi, este foarte important să numim cântarea Bisericii o cântare a Părinților. De
ce? Pentru că omul este o persoană mimetică, mereu im ităm pe cineva, în pruncie suntem
fascinați de părinții noștri trupești și spunem adesea “când voi fi mare voi fi ca tata”. Dacă ne
gândim atunci în perspectiva viitorului, atunci pe acesta îl vedem în asemănarea cu cei mai
mari. Părinții împărtășesc copiilor ce- i mai bun pentru existența lor. Cântarea părinților e o
zestre pe care ei ne- o lasă nu ca pe o compoziție artistică sau o informație pur transmisă și
care nu izvorăște din experiență și care s -ar usca, ci doar ceea ce izvorăște din experiență și e
capabil de formare. Cântarea sfinților a avut mereu un mesaj evanghelic și conținut teologic,
dar nu a rămas doar la nivelul unui enunț filosofic și ideologic, ci a fost trăită, experimentată
până la moarte, chiar martirică. Cântarea sfinților a fost mereu încadrată în spațiul liturgic, ea
nu s-a dezvoltat în afara cultului, ci a avut o inspirație liturgică.
Imaginea cea mai profundă asupra modului de viață a creștinului cântând lui
Dumnezeu o zugrăvește sfântul Antonie, vorbind de un localnic care făcea mi lostenie celor
lipsiți și cânta toată ziua lui Dumnezeu, unindu -se cu îngerii.193 Deci forța pe care o aduce
cântarea aceasta în contextul muzicii profane este transcederea în lumea ființelor inteligibile
imateriale; destinul acestei cântări a Părinților este lucrarea îndumnezeirii și înveșnicirii, se
ridică deasupra existențialismului tragic, exprimat în muzica lumească.
Cântând cele sfinte se sfințește și limba și trupul, este des cătușat de păcat, iar
inima, răcorindu -se, poate urma sfatul “de este cineva cu inimă bună să cânte psalmi”
(Iacov5,13). Pe modelul psalmilor s -a constituit imnologia. Psalmodierea are funcția de a
domoli partea irascibilă a sufletului, “este leacul melodios al sufletului”.194 Prin cântul
Părinților vedem ce se petrece în sufletele lor. Ei, cântând cu gura au făcut ca mintea să se

193 Paul Evdokimov, Taina iubirii, Editura Anastasia, București, 1995 , pag. 70
194 Makarios Simonopetritul, Triodul explicat , Editura Deisis, Sibiu, 2000 , pag. 50

59 concentreze asupra textului, sensului lui și așa simțurile duhovnicești se dezvoltă.
Efectele acestui cânt duhovnicesc nu se răspândesc doar asupra stării sufletești:
seninătate, bucurie aleasă, ci cântarea împreunată cu rugăciunea iradia sfințenia și asupra
naturii, care suspină în durerile facerii. A celași lucru nu se poate spune și despre efectele
zgomotului muzicii profane, care nu numai că dezechilibrează sufletele fanilor, dar și poluează fonic natura, prin concertele haotice, din care se extrage un singur fond sonor –
zgomotul basului. Sfinții Pă rinți mai insistă și asupra unui alt aspect ce -l implică cântarea și anume
“risipirea în cântare”, care aduce neorânduială în suflet. În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul scria: “dacă cânți cu mulțimea nu vei putea să te rogi eliberat de cele materiale”.
195
Rugăciunea cântată este supusă ispitelor și împrăștierii, mai ales pentru cei ce cântă bine. Avem nevoie de concentrare a minții asupra sensurilor cuvintelor liturg ice.
Filosofii antichității acordau muzicii o importanță aparte, pentru că ea provoacă
sensibilitate și senzualitate, dar muzica poate deveni și un puternic mijloc de purificare a
sufletului de pasiunile ce -l domină. Sfântul Ioan Scărarul face o comparați e cu pescarul care
momește peștele cu undița și viermele, iar diavolul îl poate atrage pe monah în dorința de a
plăcea, de a se simți important, tocmai prin tropare și cântări.
Munca fizică a părinților Bisericii devenea ea însăși rugăciune: “când pui mân a ta
la muncă, limba ta să cânte laude și duhul tău să zăbovească la rugăciune”.
196 Toate cântările
bisericești sunt îndemnuri la pocăință, la metanoia și angajarea radicală a ființei noastre pe
calea curățirii. Ritmul cântării bisericeș ti este tot unul duhovnicesc, în cântarea tainei
Dumnezeului Om, care este obiectul cântării noastre.197
Sfântul Vasile cel Mare, în “Cuvânt către tineri” sfătuiește pe aceștia “să închidem
urechile la cântările ce pervertesc sufletele și nasc pasiunile josnice”, iar Sfântul Niceta de
Remesiana recomandă ca: “acela ce cântă tainele lui Dumnezeu să aibă inimă curată”.198
Melodia este un ecou de cântare îngerească, iar bucuria cântecului trebuie asociată
cu bucuria serafică, când se cântă: “Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul
și pământul de slava Lui”(Isaia 6,3). Însă această bucurie poate fi determinată de melodii ce

195 Thomas Spidlik , Spiritualitatea Răsăritului creștin , Editura Deisis, Sibiu, 1998 , pag. 90
196 Ibidem , pag. 91
197 Makarios Simonopetritul, op. cit ., pag. 287

60 trezesc senzualitatea și patimile. Puritatea și finețea, iubirea glorificată a “Cântării Cântărilor”
este denaturată și contrafăcută, câștigând teren în inimile tinerilor. Se face un început al
satanizării cântecului și iubirii.199 Însăși noțiunea de satanizare presupune o trăire a unei
căderi de la o mare al titudine, o cădere din adevărata semnificație a muzicii, socotită de
origine divină altădată și expresia educării spiritului. Muzica rock purcede din melodia
ispititoare a sirenelor din mitologia greacă, care a amăgit mulți corăbieri, ducându -i la
moarte.200 Zgomotul muzicii acesteia (rock -ul), care a devenit un fenomen, un simptom al
epocii noastre, nu provoacă decât mândrie, deznădejde, demonizare acută, erotism exacerbat,
drogare, sodomie, sinucidere.
Muzica este legată de ființa vie, p entru că ambele sunt organizate. Sunetul muzical
se adaptează perfect structurii psiho -somatice, căreia îi străbate canalele cu ușurință, însă
zgomotul este respins pentru că nu se potrivește organismului nostru și produce iritare. Zgomotul, care cuprinde tonuri fragmentare, nu exprimă nici o funcție a sufletului, de aceea
zgomotul este exclus din iconomia artei muzicale, zgomotul este asociat cu haosul.
201
Dar zgomotul profan este mai prejos decât haosul primordial, fiindcă din el
Creatorul separă forme simple și complexe: constelații, planete. Dumnezeu creează din haos
structuri armonice, separă o parte din structura armonioasă a corpului lui Adam pentru a crea
pe femeie, însă tot în virtutea unei armonii, “pentru că nu e bine să fie omul singur” (Facere 2,18).
În muzica modernă a fost valorificat artistic zgomotul, adică acel element sonor pe
fundalul căruia se desfășoară viaț a cotidiană, industrializată și mecanizată.
202 Însă totul se
reduce la gust estetic, o creație modernă nu poate primi coeficientul de frumos dacă nu
satisface gustul meu și al tuturor, sau cum spunea Kant în “Critica rațiunii pure”: “nu -i
frumos ce -i frumos , ci-i frumos ce -mi place mie”, adică clasificăm valorile după capriciile
noastre de moment.
Una din cele mai mari degenerări ale muzicii constituie rock -ul, care arată

198Ștefan Alexe , Foloasele cântării bisericești în comun după Sf. Niceta de Remesiana , în rev. “Bis erica
Ortodoxă Română”, an LXXV (1957), nr.1-2, pag.164
199 Pr.prof.dr. Ilie Moldovan , Adolescența – preludiu la poemul iubirii curate , Editura Renașterea, Cluj –
Napoca, 200 1, pag. 259
200 Ibidem , pag. 261
201 Dimitri Cuclin, op. cit. , pag. 8
202 Marcel Breazu , Dialoguri despre artă, Editura Politică, Bucureș ti, 1970, pag. 29

61 starea critică a lumii. Această muzică a devenit o limbă de comunicare a tinerilo r și prezintă
un mod de viață cu postere ale starurilor rock și căști pe urechi, ascultând rock- ul la maxim.
Acest gen de muzică devine mijloc de comunicare a tinerilor, obosiți de a mai da randament.
Tineretul s -a simțit părăsit de generația în vârstă, cu o viață morală duplicitară și căutând doar
luxul material, fiind robi ai punctualității și muncii în numele bunăstării unei lumi reci, iar copiii acestei lumi s -au simțit exploatați de părinți.
Rock -ul promovează dorința de faimă, interese financiare, plasticizate în case
de discuri, puterea și manipularea maselor, vedetele sunt prezentate tinerilor ca adevărații lor
prieteni; propune o viață dezordonată de tipul: trăiește clipa intensiv, iubește cât poți, mori
tânăr, concerte haotice, cu lumini ce treze sc excitația trupului până la epuizare.
203
După încheierea spectacolului, ascultătorul se trezește din stările lui extatice, de
transă, cu o indispoziție și manifestă mânie, agresivitate, stări de bu imăceală și se poate
ajunge chiar la sinucidere.
Textul muzicii acesteia incită la frumusețe fizică, să ai stil, să ai viată dublă, în
societate și cea personală, să arăți ceea ce nu ești.204 Lumea disco este o lume a sexualității și
senzu alității, o lume “a distracțiilor”, dansul devine un ritual, ce imită actul sexual, se vede
dorința tinerilor de a -și consuma energia în dezmăț prin mișcări și sunete. Această iluzie este
generată și de boxele puternice și întunecimea care excită simțurile .
Toate zgomotele profunde acționează asupra simțului nervos central,
scurcircuitând facultățile conștiente, provocând inconștiență. Dar, cum spunea și Calvin, dacă
“muzica mișcă inima”, atunci înseamnă că are putere și efect și asupra mișcărilor trupului ,
produce variații ale pulsului și respirației, pragul sonor suportat de ureche (80 DB) este depășit cu mult, înregistrându- se tulburări auditive, creșterea bolilor cardiace și circulatorii
care duc la o îmbătrânire a tineretului. Deși aparent concertele vor să unifice pe tineri, prin text și exaltare îndeamnă la
exclusivism și individualism – “contează doar ceea ce crezi tu”, lumea disco devine modul de
viață al iadului: “singurătatea în comun”.
Textul este împotriva lui Dumnezeu, fie vorbește de un Dumnezeu confuz,
perceput prin prisma patimilor: bani, succes în cucerirea prietenilor. Limbajul este neîngrijit,

203 Kohli Walter, Muzica rock , Editura Agape, 1996, pag. 20
204 Ibidem , pag. 76

62 lipsit de poezie, muzica disco dă prioritate trupului asupra duhului. În concerte nu muzica
pare să incite pe ascultători, cât formulele ritmice ș i strigătele extatice.
Tinerii în lumea tehnologizată, care te robotizează, vor să- și recapete mișcările
naturale prin muzica modernă, dar într -un mod pervertit. Lumea nu mai este un mediu de
desfășurare a sunetelor naturale, ci a celor artificiale. Adevă rul rămâne doar în anunțurile
publicitare, comerciale, care seduc.
Trăim într -o epocă în care senzațiile sunt intensificate în mod artificial și suntem
supuși manipulărilor mai mult ca oricând. Muzica nu mai reprezintă ceva sacru, o perfecțiune
spre care omul aspiră, ci devine un proces de exploatare. Locul muzicii organice este luat de
cea electronică, dar computerul nu poate să redea decât ceea ce i s -a introdus, sunetul lui e
lipsit de căldură omenească.
Muzica se poate schimba, dar nu o putem asculta mai repede decât ritmul ei
obișnuit. Oricum, muzica profană de orice fel ar fi rămâne în contrast cu sfințenia, căldura sufletească, blândețea, seriozitatea sfinților, care nu au schimbat lumea, dar au schimbat
oamenii.

63
ÎNCHEIERE

În artă trebuie să fie un echilibru între conținut și formă. O operă de artă
presupune un subiect care o produce, o contemplă și o relevă. Ea este reprezentarea concretă a spiritului, are un conținut spiritual și pentru că arta aparține sferei absolute a spiritului, a
făcut ech ipă bună cu religia.
Muzica creștină est una din cele mai frumoase arte, cu o mare forță de influențare
asupra sufletului omenesc; deși are rădăcini ebraice și elene, totuși originalitatea constă în
eliminarea dansului și instrumentelor muzicale ale serviciului divin mozaic și a
cromatismului muzicii elene, considerat prea senzual și lumesc, mulțumindu -se doar cu
gamele diatonice.
În Răsărit, cantorul evreu avea a se pierde în masa credincioșilor veniți dintre
neamuri. Cântarea s -a simplificat, ajungându- se la o “neoprimitivitate”.
205 Neamurile au venit
cu culturi și practici păgâne, Biserica face concesii, cântecele populare pătrund î n muzica
religioasă și sunt încorporate alături de elementele de cânt sinagogal.
Cântările au fost executate la început fără pretenții artistice deosebite, dar aveau
un profound înțeles teologic, cuprinzând învățătura Bisericii pe scurt și pentru creștini i simpli
învățătura de credință era mai ușor de asimilat prin intermediul cântării. Imnele creștine au
devenit astfel Biblia cântată, așa cum icoana devenea Biblia ilustrată.
Muzica bizantină, numită și psaltică sau orientală, cuprinde cântările Bisericii
Creștine Ortodoxe. Pentru că acest fel de muzică a fost cultivat în sânul Imperiului Bizantin,
i-a împrumutat numele. Muzica bizantină cuprinde atât cântarea bisericească, cât și laică din
Imperiul Roman de Răsărit. Dar, această muzică bizantină nu -i doar un produs al Bizanțului,
ci este răspândită în toate regiunile supuse imperiului.
Această cântare s -a dezvoltat în sânul fiecărui popor creștin, căpătând nuanțe și
statut propriu.
La români, până în secolul al XII -lea cântarea s -a inspirat din melosul p opular și
odată cu căderea Constantinopolului în 1453, grecii, din cauza, prigoanei otomane vin la noi,

205 Gheorghe Cioba nu, Studii de etnomuzicologie și bizantinologie , Editura Muzicală, București, 1974 , pag.
108

64 aducând psaltica greacă. Se vor înființa școli pentru cultivarea muzicii bizantine, sunt trimiși
pe cheltuiala țării călugări la Athos pentru cunoaștere a tipicului, ritualului și cântării.
Dascălii, călugării bătrâni, aveau ucenici care învățau la început un cult simplu, pe
cale orală: rugăciuni, cântări la înmormântare, vecernia, utrenia, liturghia. Dascălii dețineau
un important talent muzical și compe tență, aducând prestigiu școlilor muzicale de la Putna,
Șchei -Brașov.
Odată cu introducerea limbii române în cult și Stat, a început campania lungă de
românizare a slujbelor sfinte, adaptarea melodiilor grecești la textul românesc, cu mult efort din parte a lui Anton Pann și Filotei sân Agăi Jipei. Muzica bizantină a fost
înaintemergătoarea muzicii polifonice apusene.
206 Fără această eră a polifoniei, muzica
răsăriteană creștină ar fi fost privită totdeauna ca fiind primitivă. Această eră polifonică este
simțită și la noi începând încă din secolele XVIII -XIX. Prestigiul muzicii psaltice scade în
favoarea influenței muzicii occidentale armonioase. Dar muzica psaltică devenise patrimoniu național cu rădăcini put ernice în conștiința națională, așa că nu s -a putut debarasa de ea și a
coexistat cu muzica armonioasă ancorată adânc de mari compozitori, ca: Musicescu, Kiriac, Dima, în caracterul vechii muzici bisericești.
207
Așa se face că muzica corală armonioasă intr odusă în Biserica Ortodoxă Română
făcea mari progrese în arta muzicală. În orice domeniu artistic, punctu l central al artei îl
constitu ie unirea conținutului cu forma. Cântarea bisericească a reușit să împlinească această
frumusețe, făcând din formă și co nținut o unitate deplină, cu o exprimare artistică necesară
promovării între cercurile muzicale din afara Bisericii, cu o notație specifică, necesară pentru
colorarea științifică a artei muz icale, ajungându -se să se vorbească de arta cântării bisericești.
În partea a doua a acestei lucrări am dorit să exprim și caracterul de jertfă al
cântării bisericești, întrucât nu putem să ne oprim doar la partea estetică a melosului religios,
și a exprima doar talentul subiectiv al omului creator de artă, ci această c apacitate de a crea ,
primită în dar de la Dumnezeu o întoarcem în semn de recunoștință sub forma unei jertfe, a
unei ofrande, având imprimată în ea sudoarea efortului uman. Însă nici această intenție
generoasă a omului nu -l înalță, arătând ce grozav este el, ci acțiunea jertfelnică o lasă tot în

206 George Onciul , Istoria muzicii , Tip. Bucovina, București, 1929 , pag. 47
207 Diac. Asist. Nicolae Moldovean u, Afirmarea muzicii românești în timpul lui Alexandru Ioan Cuza , în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, an CIX (1991), nr. 4 -6, pag. 129

65 seama dumnezeirii , Duhul Sfânt fiind subiectul jertfei și tot El primitorul. Prin cântare El se
întrupează și noi devenim pnevmatofori și Duhul se roagă în noi cu suspine.
Cântarea bisericească, făcând parte din cultul divi n, care are un caracter sacrificial,
întemeindu -se pe jertfa lui Hristos, s e împărtășește și ea de acest caracter sacrificial și
cântarea de laudă devine astfel o jertfă duhovnicească în cadrul jertfei liturgice. Și, deși jertfa
de laudă nu este suficientă pentru mântuire, totuși, prin unirea cu jertfa desăvârșită a
Mântuitorului devine sau împline ște condiția de jertfă eficientă.
În partea finală a lucrării se surprinde realitatea, nedorită de altfel, aceea a căderii
cântecului ca ofrandă adusă divinit ății în prăpastia satanizării. Muzica, ca și alte lucruri
existente în viața noastră, poate să zidească sau să ucidă. Soluția ar fi întoarcerea la modul de
cântare al Sfinților Părinți, marcată de ascetism, de mesaj mântuitor. Cântecul lor și sfințenia
merg mână- n mână și gurile lor se umplu de ecoul cântării îngerești.
Viața nu are înțeles fără artă, viața are un bogat cuprins artistic, de aceea, a trăi
reprezintă cea mai dificilă dintre arte.

66 BIBLIOGRAFIE

A.IZVOARE :

1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București , 1990

B. CĂRȚI DE CULT

2. Liturghierul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București , 1995
3. Ceaslovul , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București ., Iași, 1992
4. Mineile pe aprilie, iulie , București, 1977

C. MANUALE, DICȚIONARE

5. Dicționar Explicativ al Limbii Române , Editura Universul Enciclopedic, Ed. II,
București, 1998
6. BRIA , Pr.pf.dr. Ioan, Dicționar de teologie ortodoxă, București, 1994

D. CĂRȚI

7. BĂLAN , Ioanichie, Convorbiri duhovnicești , Editura Episcopiei Romanului și
Hușilor, Roman, 1990
8. BERNSTEIN , Leonard, Cum să înțelegem muzica? , Editura M uzicală, București,
1982
9. BRANIȘTE , Pr.prof. Ene, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1993
10. IDEM , Tâlcuirea dumnezeieștii Liturgh ii după Nicolae Cabasila, Editura

67 Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
11. BREAZU , Marcel, Dialoguri despre artă, Editura Politică, București, 1970
12. BUCUR , Sebastian Barbu, Cultura muzicală bizantină pe teritoriul României,
Editura Muzicală, București, 1979
13. CIOBANU , Gheorghe, Studii de etnomuzicologie și bizantinologie , Editura
Muzicală, București, 1974
14. CIUREANU, Vasile, Liturghierul , Chișinău, 1928
15. COSMA, Octavian Lazăr, Hronicul muzicii românești, vol. I -II, Editura
Muzicală, București, 1973
16. COSMA, Viorel, Două milenii de muzică pe pământ românesc , Editura
Muzicală, București, 1977
17. CUCLIN , Dimitrie, Tratat de estetică muzicală , Tip. Oltenia, București, 1933
18. DAVIS , Curtis W. și Yehudi Menuhin, Muzica omului , Editura Muzicală,
București, 1984
19. EVDOKIMOV, Paul, Rugăciunea în Biserica de Răsărit , traducere de Carmen
Bolocan, Editura P olirom, Iași, 1996
20. IDEM , Ortodoxia , traducere de Dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutul Biblic si
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București , 1996,
21. IDEM , Taina iubirii, Editura Anastasia, București, 1995
22. IDEM , Iubirea nebună a lui Dumnezeu, traducere de Teodor Baconsky, Editura
Anastasia, București, 1991
23. FILOTEI , Monahul, Pripelele , vol. II, București, 1979
24. FLOCA , Arhid. Prof. dr. Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Editura Polsib,
Sibiu , 1992
25. GALERIU , Pr. Prof. Constantin, în “ Convorbiri duhovnicești ”, Editura Episcopiei
Romanului, Roman, 1990
26. GAUTIER, Theophile, L`etudes des artes , Editura Polis, București, 1992
27. GHENEA, Constantin, Din trecutul culturii muzicale românești, Editura
Muzicală, București, 1965
28. GHIRCOIAȘIU , Romeo, Contribuții la istoria muzicii românești, Editura

68 Muzicală, București, 1963
29. GRĂJDIAN, Pr.lect.dr. Vasile, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă ,
Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 2000
30. HEGEL , Wilhelm G. Friedrich, Despre artă și poezie , vol. I -II, Editura Minerva,
București, 1979
31. IORGA , Nicolae, Brașovul și românii , București, 1905
32. KOHLI , Walter, Muzica rock , Editura Agape, 1996
33. KRIVOCHEINE , Basil, Sfântul Simeon Noul Teolog , Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bise ricii Ortodoxe Române, București , 1997
34. MAKARIOS , Simonopetritul, Triodul explicat , traducere de Diac. Ioan I. Ică jr.,
Editura Deisis, Sibiu, 2000
35. MAIOR , Liviu, Istoria românilor , vol. I -III, București, 1962
36. MOLDOVAN, Pr.prof.dr. Ilie, Adolescența – preludiu la poemul iubirii curate ,
Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2001
37. ONCIUL , George, Istoria muzicii, Tip. Bucovina, București, 1929
38. PAT , Alexander, Enciclopedia Bibliei, Editura Univers, Cluj -Napoca, 1986
39. PĂCURARIU, Pr. prof. dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române , Editura
Episcopiei Dună rii de Jos, Galați, 1996
40. PĂRĂIANU, Pr. Teofil, Convorbiri cu tinerii, Editura Omniscop, Craiova, 1998
41. PETRESCU , I.D., Studiu de muzicologie comparată – Condacul Nașterii ,
Bucure ști, 1940
42. SPIDLIK , Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin , Editura Deisis, Sibiu,
1998
43. STĂNILOAE , Pr. Prof. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia
Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986
44. IDEM , Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 2000

D. STUDII ȘI ARTICOLE

45. ALEXE , George, Ortodoxia și muzica bizantină, în rev. “Biserica Ortodoxă

69 Română”, nr. 3- 4, 1990
46. ALEXE , Mgd. Ștefan, Foloasele cântării bisericești în comun după Sf. Niceta de
Remesiana , în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 1- 2, 1957
47. ANTIM Târgovișteanu, Episc. , Cântarea credincioșilor în biserică , în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11 -12, 1953
48. BĂBUȘ , Grigorie, Despre activitatea muzicală a lui An ton Pann , în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3 -4, 1986
49. BĂRBUȚ , Coriolan, Muzica și omul , în “T elegraful Român”, nr.24- 25, 1930
50. BOȘTINARU, Diac. Drd. Ioan, Contribuția episcopului Melchisedec Ștefănescu
în domeniul cântării bisericești, în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 1- 2,
1973
51. BRANIȘTE , Pr. Prof. Ene, Temeiuri biblice și tradiționale pentru cântarea în
comun , în rev. “Studii Teologice”, nr. 1 -2, 1954
52. BUCUR , Sebastian Barbu, Filothei s ân Agăi Jipei , în rev. “ Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 9- 10, 1969
53. BUTNARIU , Gheorghe, Jertfa Domnului în cărțile de ritual, în rev. “Studii
Teologice”, nr. 7- 8, 1957
54. CIOBANUL , Gheorghe, Muzica bisericească la români , în rev. “Biserica
Ortodoxă Română” , nr. 1 -2, 1972
55. IDEM , Anton Pann și românizarea cântărilor bisericești , în rev. “Biserica
Ortodoxă Română” , nr. 11- 12, 1969
56. COSMA, Viorel, Mențiuni istorice românești privitoare la interpretarea în
muzica bizantină, în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 9 -10, 1967
57. CUNESCU, Pr. Gheorghe, George Enescu , în rev. “Biserica Ortodoxă Română” ,
nr. 1- 2, 1982
58. DEMETRESCU , Dragomir, Muzica bisericească în cele trei secole primare ale
creștinismului și imnografii mai însemnați, în rev. “Biserica Ortodoxă Română” ,
nr. 2, 1900
59. IDEM , Muzica în cult, în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 1, 1898
60. ENĂCEANU, Arhid. Ghenadie, Despre cântarea bisericească , în rev. “Biserica

70 Ortodoxă Română” , nr. 3, 1880
61. GALERIU , Pr. Prof. Constantin, Jertfă și răscumpărare , în rev. “Glasul
Bisericii”, nr. 1- 2, 1973
62. GÂRBOVICEANU, P., Muzica. Definițiunea, efectele și originea ei , în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, nr. 6, 1895
63. GRĂJDIAN, Pr. Vasile, Muzica mare și cântarea bisericească , în “Telegraful
Român”, nr.17- 19, 1991
64. IDEM , Caracterul doxologic al cântării bisericești , în rev. “Revista Teologică”,
nr. 1, 1994
65. IDEM , Problema folosirii instrumentelor muzicale în cult, în rev. “Revist a
Teologică”, nr. 3, 1999
66. IDEM , Aspecte ale spiritualității câ ntării liturgice ortodoxe , în rev. “Revist a
Teologică”, nr. 4, 1992
67. IDEM , Simbolul liturgic în cântarea bisericească ortodoxă, în rev. “Revist a
Teologică”, nr. 2, 1994
68. IDEM , Duhul cântării ortodoxe și calitatea cântării , în “Telegraful Român”,
nr.45- 46, 1997
69. IDEM , Teologia persoanei în cântarea bisericească ortodoxă, în “Prinos de
cinstire”, Sibiu, 1993
70. IDEM , Ritmul în creația muzicală clasică , în rev. “Revist a Teologică”, nr. 2,
1992
71. IDEM , Cântarea bisericească și concepția “ consumistă” , în “Telegraful
Român”, nr.37- 40, 1997
72. LIPOVAN, Diac. Octavian, Despre evoluția cântărilor bisericești, în “Telegraful
Român”, nr.50, 1939
73. IDEM , Despre muzica bisericească greacă , în “Telegraful Român”, nr.3, 1940
74. IDEM , Muzicalitatea glasurilor bisericești, în “Telegraful Român”, nr.7, 1940
75. LUNGU, Conf. Nicolae, Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei
credințe, în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 11- 12, 1952
76. IDEM , Tehnica recitativului liturgic , în rev. “Studii Teologice”, nr. 3- 4, 1949

71 77. MATEI , Petre, Contribuția muzicologului George Breazu la valorificarea
cântării bisericești r omânești , în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 3- 4, 1989
78. MIHĂILEANU , Prof. M., Toți să cânte în biserică? , în rev. “Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 11, 1927
79. MIHĂLCESCU , Pr. Ioan, Muzica religioasă în general și muzica noastră
bisericească , în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 5, 1925
80. MOISESCU , Titus, Valorificarea tezaurului de cultură muzicală bizantină în
România , în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 7 -8, 1982
81. MOLDOVEAN, Pr. Prof. Nicolae, Izvoare ale cântării psaltice în Biserica
Ortodoxă Română, în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 1 -2, 1974
82. IDEM , Profesorul și compozitorul Nicolae Lungu , în rev. “Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 3- 4, 1980
83. IDEM , Afirmarea muzicii românești în timpul lui Alexandru Ioan Cuza , în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, nr. 4 -6, 1991
84. NECULA , Pr.prof.dr. Nicolae, Colindele în viața și spiritualitatea credincioș ilor,
în rev. “Glasul Bisericii ”, nr. 1- 2, 1989
85. NEAGA, Pr.prof.dr. Nicolae, Cântările biblice – un mesaj de viață și pace , în rev .
“Mitropolia Ardealului ”, nr. 3- 4, 1984
86. ORGHIDAN, Dumitru, Muzica noastră bisericească , în rev. “Biserica Ortodoxă
Rom ână”, nr. 11, 1927
87. PANȚÂRU, Diac. Grigorie, Studiu de paleografie muzicală bizantină , în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3 -4, 1969
88. PETRESCU , Pr. D., Transcrierea muzicii psaltice în Biserica Ortodoxă
Română , în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 1 -2, 1937
89. PETRESCU , Pr. I.O., Principiile cântării bisericești bizantine , în rev. “Biserica
Ortodoxă Română” , nr. 3, 1934
90. POPESCU -PASĂREA, I., Muzica bizantină , în rev. “Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 2- 3, 1931
91. POPESCU , Conf. asist. Ioan, Învățământul muz ical în biserica românească , în
rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 9- 10, 1969

72 92. POPESCU , Diac. Asist. Sorin, Notația și ehurile bizantine , în rev. “Biserica
Ortodoxă Română” , nr. 1 -2, 1973
93. PUIU , Visarion, Episc. Romanța în biserică , în rev. “Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 8, 1926
94. SĂSĂUJAN, Simion, Cultul divin -mijloc de apărare a dreptei credințe , în rev .
“Mitropolia Ardealului ”, nr. 11-12, 1976
95. STĂNILOAE , Pr.prof. Dumitru, Cântarea în comun – mijloc de întărire a dreptei
credințe , în rev. “Ortodoxia”, nr. 1, 1981
96. ȘOIMA , Pr.prof. Gheorghe, Expresivitatea religioasă a psaltichiei românești
contemporane , în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 5- 6, 1976
97. IDEM , Folclorul muz ical religios , în rev. “Studii Teologice”, nr. 3- 4, 1959
98. IDEM , Din cântările liturgice ale Ortodoxiei, în “Telegraful Român”, nr.21- 22,
1985
99. IDEM , Funcțiunile muzicii liturgice , în rev. “Revist a Teologică”, nr. 3 -4, 1945
100. IDEM , Divina audiență, în rev. “Revist a Teologică”, nr. 1, 1937
101. ȘTEFĂNESCU , Prof. N.I., Influența muzicii poeziei eline asupra muzicii
creștine din epoca primară, în rev. “Studii Teologice”, nr. 1 -2, 1965
102. VASILESCU, Gheorghe, Activitatea compozitorului Gheorghe Cucu , în rev.
“Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7 -8, 1982
103. VELEA , Marin, Gavriil Muzicescu -dirijor și compoz itor de muzică corală
bisericească , în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 11- 12, 1982
104. VICOȘ , Eugen, Oratoriul bizantin de Paul Constantinescu în lumina presei
străine , în rev. “Bise rica Ortodoxă Română” , nr. 5 -6, 1974
105. VINTILESCU , Pr.prof. Petre, Funcțiunea ecclesiologică și comunitară a
Liturghiei, în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 12, 1946
106. IDEM , Cântarea poporului în biserică și în lumina Sfintei Liturghii, în rev.
“Biserica Ortodoxă Română” , nr. 3, 1945
107. IDEM , Poezia imnografică, în rev. “Biserica Ortodoxă Română” , nr. 9, 1945

73 Cântarea bisericească- artă și jertfă creștină
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………..1

CAPITOLUL 1: CÂNTAREA BISERICEASCĂ – ARTĂ MUZICALĂ… …………………3
1.1 Originea muzicii….. …………………………………………………………………………3
1.2 Conceptul de artă…………………………………………………………………………. .6
1.3 Omul – creatorul de artă………………………………………………………………….7
1.3.1. Destinul eshatologic al artei……………… ………………………………….10
1.4 Valoarea muzicii în complexul artelor ……………………………………… ………11
1.5 Nașterea și dezvoltarea cântării bisericești ………………………………………15
1.6 Cultura muzicală bizantină……………………………………… …………………….26
1.6.1 Este muzica sau cântarea bisericească o știință? ……………………..33
1.7 Cunoașterea Ortodoxiei prin psaltică.. …………………………………………….36

CAPITOLUL 2: CÂNTAREA BISERICEASCĂ – JERTFĂ DE LAUDĂ………………41
2.1 Noțiunea de jertfă…………………………………………………………………………41
2.2 Duhul Sfânt – viața ș i energia cântării ………………………….. …………………42
2.3 Jertfa de laudă – act liturgic ……………………………………………………………45
2.3.1 Scopul jertfei ………………………………………………………………………..48
2.4 Săvârșitorul și Primitorul jertfei de laudă……. ………………………….. ……….49
2.5 Vocea umană – liră a Duhului Sfânt – mijloc de exprimare al cântării
bisericești….. …………………………. …………………………………………………………………..53
2.6 Imperativul biblic și canonic al cântării bisericești ……………………………..55
2.7 Cântarea Părinților și zgomotul profan…………………………………………….57

ÎNCHEIERE ………………………………………………………………………………………………..63
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………..66
CUPRINS…………………………………………………………………………………………………..73

74

75