Muzica Moderna

Muzica moderna

Modernismul este o mișcare ideologică și culturală care s-a manifestat în toată Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Modernismul constă într-o mișcare de înnoire a formului artistice, o desprindere de tradiție dar nu și o negare a acesteia. Muzica secolului XX începe din secolul XIX. Trebuie să amintim înainte de toate două fapte hotărâtoare pentru această trecere: creația lui Richard Wagner și a lui Modest Mussorgky, cu cele două lucrări memorabile: Tristan și Isolda (Wagner) și Boris Godunov (Mussorgski).

În muzica europeană de la sfârșitul secolului XIX apar tendințe noi generate în primul rând de romantism, tendințe care se vor îndepărta de curentul precedent și se vor concretiza în curente artistice propriu-zise.

Compozitorii care se afirmă în această vreme îi putem împărți în trei direcții: 1. unii erau adepți, sau admiratori ai vechilor romantici; 2. alții erau partizani ai wagnerismului, a clasicismului; 3. iar alții susțin necesitatea căutării unor noi mijloace de expresie. Această diversitate de puncte de vedere reprezintă reflectarea trăsăturilor politice (în Europa după 1848 se dezvoltase capitalismul), trăsăturilor ideologice, culturale ale societății din acea perioadă (înfloresc gândiri filozofice: iraționalismul lui Schopenhauer, individualismul lui Nietzsche…).

Prima parte a secolului XX cuprinde trei direcții principale de evoluție a spațiului sonor: 1. așa numita Neue Wiener Schule („Noua școală vieneză”), denumită prin raportarea la clasica școală (cea a lui Haydn, Mozart și Beethoven), formată la rândul ei de Arnold Schönberg, Anton Webern și Alban Berg. 2. curentul „din Est” adunând pe Béla Bartók, Igor Stravinski și George Enescu. 3. marii independenți format de Charles Ives, Edgar Varese, Henry Cowell.

Prima parte a secolului XX stă mai mult sub semnul evoluției genurilor vechi spre o viziune muzicală nouă, iar a doua parte a acestui secol este dominată de diversitatea experimentelor și sintezelor succedate cu repeziciune sau manifestate simultan, la compozitori cu personalități și preocupări muzicale foarte diverse.

O tendință omniprezentă în creația compozitorilor din secolul XX este ideea de lărgirea conceptului clasic de tonalitate și mod. Acesta se produce prin integrarea sistemelor tonal-modale în sisteme de sinteză, prin suprapuneri politonale și polimodale și prin folosirea sistemului modal hexatonic.

Sisteme muzicale de sinteză sunt sisteme în care sunt înglobate mai multe sisteme diatonice și cromatice, întrebuințate în compoziția tradițională. Ea cuprinde mai mult decât 12 sunete: 7 diatonice și 10 cromatice și este un sistem care poate fi transpozabil.

Politonalitatea și polimodalitatea este utilizarea concomitentă a două sau mai multe sunete, tonalități și moduri într-o lucrare. Este utilizat de către Stravinski, Prokofiev și Bartok.

Sistemul modal hexatonic este introdus de către Claude Debussy și este o scară formată din 6 tonuri. Pe plan funcțional, fiecare sunet se tratează egal – poate deveni tonică, și astfel se obțin 6 variante.

Melodia din secolul XX este plină de salturi mari, rezultând o melodie spațiată, sacadată. Armonia este plină de acorduri alterate, acorduri cluster. Ritmul muzicii moderne se dezvoltă și el prin tratare tematică, transmutații, serializare, etc. Apare o nouă metrică – metrica în diagonală. În plan dinamic putem observa apariția partiturilor aleatoare.

Explozia informației în secolul XX a adus cu sine la o mare diversitate stilistică în toate domeniile artei și în mod special în muzică. Se constată mai multe concepte compoziționale stratificate: tonalitate lărgită, politonalitate, atonalismul, dodecafonismul, serialismul, serialismul modal, modalismul, modalismul de origine folclorică, modalismul artificial.

Muzica secolului XX este denumită și muzica nouă, deoarece în acest secol asistăm la un pluralism al stilurilor și disonanță, acesta constituind caracteristicile principale ale aceste epoci. În primele decenii a secolului XX au existat o serie de orientări și curente, unele apărute în secolul trecut, iar altele dezvoltându-se în această perioadă. Curentele: impresionismul, expresionismul, futurismul și neoclasicismul sunt cele apărute la sfârșitul secolul XIX, iar muzica electronică, aleatorismul, muzica post-serială, muzica minimală sunt cele ce se dezvoltă în acest secol.

În acest secol au avut loc mari înnoiri în limbajul și arhitectonica muzicală. Compozitorii moderni valorifică cele mai îndrăznețe mijloace pentru a înnoi limbajul muzical.

Această perioadă istorică este foarte dinamică, contradictorie, complexă, în care se succed cu rapiditate concepții diverse. Caracteristici: orchestra devine foarte bogat, apar noi efecte muzicale, orizonturile se extind; apar stiluri și tendințe variate; pluralitatea de limbaj …

Modernismul se prezintă ca o reacție la romantismul exacerbat al secolului anterior. Ilustrarea, exprimarea cu prea multă pasiune a celor mai intime trăiri sunt considerate de artiștii moderni ca depășite, iar tendința lor este de a obiectiva și a abstractiza atât forma, cât și sensul operei de artă.

Trecerea din secolul XIX la secolul XX nu este una bruscă, ci se trece prin tranziții cum ar fi: neoclasicismul, postromantismul,…

În limbajul muzical modern dispare uniformitatea agogică, metrică și, uneori, cea ritmică, prezente în creația preclasică și clasică, clătinate apoi de romantici. Cu toate acestea, unele efecte expresioniste implică o ostinare ritmică de tipul celei folosite de Ravel în Bolero. Marea libertate metro-ritmică oferă posibilitatea redării unui dinamism emoțional stenic, obsedant.

Limbajul muzical modern cunoaște frecvente pasaje politonale, datorită acordurilor polifuncționale de cinci și șapte sunete, bazate pe gama diatonică sau cromatică. Aglomerarea sonoră în acorduri cu mai mult de cinci sunete duce, implicit, la diluarea valorii funcționale, deci la evitarea unui centru funcțional. Același efect îl au și acordurile bazate pe suprapuneri de cvarte.

Postromantismul este un curent muzical generat de romantism, și se poate găsi de la sfârșitul secolului XIX până prin primul deceniu al secolului XX. Alături de tendința revoluționar-optimistă, se pune accent exagerat pe intensificarea atmosferei, pe emoții duse la extreme, devenind uneori o muzică mistică. Forma muzicală este subordonată sentimentelor. Limbajul muzical abundă în armonii aspre, în modulații, cromatisme, care vor crea o instabilitate tonală. Reprezentanți: Gustav Mahler Simfonia celor 1000, Ceaikovski Patetica, Richard Strauss, Skriabin, Johannes Brahms, Bruckner….

Naturalismul este tot un curent muzical, apare la sfârșitul secolului XIX-lea, se manifestă printr-un realism exagerat, punându-se accent pe redarea până și celei mai mici amănunte. În creația lui Richard Strauss apar descrierile naturaliste din simfonismul programatic, exemplu în Simfonia Alpilor. Reprezentanți naturalismului sunt: Richard Strauss, G. Puccini, Ottorino Respighi.

Academismul este un curent care apare la sfârșitul secolului al XIX-lea ca o reacție antiwagneriană. Deobicei academiștii abordează teme grandioase precum Samson și Delila de Saint-Saens. Reprezentanți: Saint-Saens, Vincent d`Indy. Ei revin la tiparele clasice și împing trăirea în umbra construcției.

Impresionismul este un curent artistic apărut în Franța. Esența acestei noi mișcări artistice este exprimarea impresiilor imediate și manifestarea unui interes deosebit pentru nuanțe, atmosferă, fluiditatea senzațiilor, mișcarea permanentă a acestora.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, impresionismul apare ca o reacție antiwagneriană și antiacademistă. Compozitorii impresioniști rămân fideli melodismului, folosesc adesea inflexiuni cu caracter popular, utilizează vechile moduri și gama hexatonică. În armonie se introduc elemente de culoare, ca: paralelisme armonice, acorduri de cvarte, septimă, nonă, acorduri polifuncționale, cele mai neașteptate înlănțuiri acordice.

Claude Debussy este cel care a transferat aceste particularități în muzică. Pornind de la scări modale proprii (pentatonice și hexatonice), tehnica sa de compoziție utilizează un limbaj armoic și timbral bogat, în inedite combinații. Acest lucru conduce la crearea unui sistem de culori sonore, asemănându-se cu cromatica picturii impresioniste. Reprezentanți: Cluade Debussy, Maurice Ravel. Impresionismul și expresionismul fac trecerea spre arta „non-obiectivă”. Eliberată de necesitatea de a reflecta cu fidelitate realul, la începutul secolului XX imaginația artistică literalmente explodează.

Modernismul este un concept larg care include într-o anumită măsură curente artistice cum ar fi: expresionismul, neoclasicismul, noul umanism european, școlile naționale din secolul XX, bruitismul și muzica concretă, electronică, stochastică, aleatoare.

Muzica secolului XX este de fapt o goană după înnoirea limbajului sonor. Muzicienii caută și dezvoltă noi mijloace de expresie. Pentru mulți muzicieni înnoirea limbajului va deveni țelul suprem. Compozitorii caută noi mijloace de expresie. De aceea apar noutăți care privesc melodia, armonia, ritmul, planul dinamic, timbrul sonor, forma….

Neoclasicismul este un curent muzical prezent în prima jumătate a secolului XX și apare ca o reacție împotriva expresionismului și a tendințelor distructive ale atonalismului. Neoclasicismul se desfășoară prin tendințe de reîntoarcere la stilul, forma, genurile muzicii clasice și preclasice. Compozitorii neoclasici consideră modelul clasic drept perfecțiunea spre care trebuie să tindă muzica contemporană. Reprezentanți: Hindemith, Brahms, Ceaikovski, Claude Debussy, Maurice Ravel, Prokofiev, Igor Stravinski, George Enescu, Respighi.

Compozitorii neoclasici estompează și elimină conținutul emoțional și vor să reactiveze muzica din criza iraționalistă.

Începuturile acestui curent au fost puse de către Brahms prin topica severă și claritatea pe care le aducea în plin postromantism. El a compus variații pe teme compuse de Haendel și Haydn.

Expresionismul este un curent artistic ce apare în Germania și redă aspectele violente ale realității. În arta expresionistă predomină adevărul dur, spaima, neliniștea, durerea, deprimarea și zbuciumul. Arta expresionistă va prezenta imagini deformate ale realității, imagini zguduitoare de realism. Reprezentanți: A. Schoenberg, Alban Berg, Anton Webern.

Atonalismul este caracterizată prin negarea și evitarea oricăror relații tonale. Afirmarea și promovarea acestui sistem componistic se produce prin creația lui Arnold Schoenberg, Alban Berg, Anton Webern. Se disting două forme ale atonalismului: cel liber și cel serial.

Dodecafonismul este seria de 12 sunete fixată de Arnold Schoenberg. Seria este o formulă componistică, în care structura și ordinea sunetelor este aleasă de compozitor. Există 4 feluri de serii numite moduri: 1. seria de bază; 2. inversarea seriei de baza; 3. recurenta seriei de baza; 4. inversarea melodiei.

Futurismul este un curent artistic apărut în prima jumătate a secolului XX, ai cărui reprezentanți militează pentru o pretinsă artă a viitorului. Compozitorii futuriști neagă muzica tradițională și pledează pentru înlocuirea ei cu muzica zgomotelor.

Școlile naționale în secolul XX cunosc două perioade de înflorire: – prima înflorire are loc în a doua jumătate a secolului XIX, când compozitorii se opresc la folclorul urban; – a doua înflorire plină de frământări sociale, acesta are loc în prima jumătate a secolului XX, iar compozitorii explorează folclorul autentic și pun accent pe modalism.

Reprezentanți: Igor Stravinski, Leos Ianacek, Bela Bartok, Karol Szymanowski, George Enescu, Manuel de Falla, Jean Sibelius.

Compozitorii care aparțin școlilor naționale din secolul XX au îmbogățit limbajul muzical cu formulări provenite din practica folclorică și au dovedit că muzica își poate înnoi limbajul nu numai prin evadarea din tonalitate, ci și prin găsirea unor resurse prezente în adâncurile cântecului popular. Asimilând și sintetizând tot ce părea rațional în diferite curente, naționaliștii din secolul XX se eliberează din captivitatea acestora și își îndreaptă atenția spre creația populară. Ei devin conștienți că originalitatea o vor atinge doar printr-o sinteză a naționalului și universalului.

Muzica romaneasca moderna

În prima parte a secolului al XX-lea se remarcă preocuparea compozitorilor pentru găsirea unor modalități inedite de exprimare artistică. Aceștia apelează la o varietate de genuri muzicale și o diversitate de formații, pornind de la miniatura vocală și terminând cu amplele compoziții pentru ansamblurile mai mari. Creațiile se remarcă prin măiestria mânuirii mijloacelor tehnic-componistice și prin maturitatea exprimării mesajului estetic.

Muzica românească, sensibilă la marile transformări care au avut loc în conștiința artistică a secolului al XX-lea, oglindește spiritul și gândirea poporului nostru. Vitalitatea școlii de compoziție se manifestă prin forța cu care generații de compozitori de-a rândul au dezvăluit prin creațiile lor, specificul spiritualității românești.

În afară de compozițiile inspirate din folclorul românesc, compozitorii români au preluat elemente ale curentelor internaționale, lucrările lor având influențe fie impresioniste, expresioniste sau neoclasice.

A doua jumătate a secolului al XX-lea este marcată din punct de vedere istoric de apariția comunismului. Impactul evenimentelor politice asupra culturii va fi inevitabil. Prin noul sistem cultural impus de Moscova, formele artei devin instrumente ale politicii de stat. Această perioadă este pentru compozitori extrem de grea, unii dintre aceștia fiind nevoiți să recurgă la compromisuri, alții au o ascensiune rapidă pe scara socială, iar alții își păstrează vechile convingeri, fiind însă înlăturați sau chiar acuzați.

Stilul de creație al acestor compozitori este divers, plecând de la mijloacele de expresie prezente în muzica occidentală îmbinate cu elementele de limbaj întâlnite în muzica populară.

În secolul XX muzica românească parcurge o multitudine de tendințe, direcții, orientări, sau curente fie prin asimilări, fie prin inovație și descoperiri. Drumul spre această orientare nu s-a cristalizat dintr-o dată, ci pe parcursul mai multor generații de compozitori, ca rezultat al unor experiențe personale.

Prima jumătate a secolului al XX-lea, reprezintă în muzica românească perioada unei adevărate emancipări a artei muzicale. Aspirațiile spre o creație de talie universală, se cristalizează prin compozițiile lui George Enescu, și se afirmă în deceniile următoare, prin mulți compozitori români, contemporani cu acesta.

Una dintre problemele esențiale cu care se confruntau compozitorii secolului al XX-lea era fuzionarea specificului național cu cel universal. Pentru compozitorii români existau două variante: fie să apeleze la folclorul național pentru obținerea „coloritului” specific românesc, fie să se înscrie pe linia simfonismului de tip european, pe linia marilor curente, făra însă a avea o contribuție proprie. Dorința și idealul compozitorilor români a fost însă acela de a realiza sinteza dintre aceste două direcții.

Pe tot parcursul secolului al XX-lea, muzica românească parcurge o linie ascendentă și un salt incontestabil în domeniul compoziției, școala muzicală românească, în fruntea căreia se situează figura lui George Enescu, se afirmă pe plan internațional prin lucrări de o factură artistică autentică, izvorate din realitatea vieții și istoriei poporului român.

În muzica românească a secolului XX întâlnim mai multe orientări, direcții și curente: – Muzica Națională de inspirație Folclorică; – Muzica de inspirație bizantină; – Balcanismul estetic; – Influențe din muzica internațională (muzica neo-modală; muzica neo-clasică; muzica serială; aleatorismul).

Prin viziunea nouă asupra fenomenelor universale de compoziție, prin exemplul practic și demersul teoretic – științific, compozitorii români ai secolului XX au deschis noi orizonturi și perspective generațiilor de tineri muzicieni ai secolului XXI.