Muzica la Sfintii Parinti

Cuprins

Cuvânt lămuritor 1

Introducere 4

CAPITOLUL I

Muzica în cultul iudaic – perspectivă patristică 14

2. Omul ca instrument muzical al Duhului Sfânt 18

3. Noul statut al muzicii și folosirea ei în Biserică 23

4. Calitățile pe care trebuie să le îndeplineaască muzica de cult 31

CAPITOLUL II

1. Necesitatea curățirii conștiinței celui ce cântă 38

2. Implicarea interpretului în execuția cântări. 41

3. Despre exagerările teatrale în interpretare 45

4. Cântarea să fie comună, omogenă și uniformă 51

5. Calitățile muzicale ale cântărețului de strană 55

6. Efectul cântecelor lumești asupra sufletului 57

Concluzii 63

Bibliografie 64

=== Muzica la sfintii parinti ===

Cuvânt lămuritor

Motivul pentru care am ales această temă are un dublu temei: pe de-o parte, dorința de a-mi însuși, atât cât este cu putință, duhul primilor creștini, pe de alta, datul cu care m-am născut, în concret un anumit talent muzical.

Știm că adevărata trăire în Biserică nu s-a stins niciodată în decursul istoriei, după cuvântul Mântuitorului (Mt 16,18) și că Biserica, chiar dintru început, odată cu Hristos Însuși, și-a exprimat simțămintele și rugăciunea nu numai prin cuvântul rostit, milostenie și nevoință, ci și prin cântare. Duhul Sfânt S-a manifestat viu și în cântarea din Biserică. Ceea ce m-a interesat a fost atmosfera duhovnicească ce îmbrățișa cântarea în Biserica veche iar, mai apoi, urcând odată cu timpul, ce anume au avut marii melozi, ce dat special, încât au făcut din muzică un mijloc de îndumnezeire.

Scopul, foarte concret al acestui demers a fost să aflu, eu însămi mai întâi, din scrierile Sfinților Părinți, în măsura în care Dumnezeu mi-a deschis mintea cu harul Său, cum se cânta în Biserica primară, și apoi, să mă străduiesc să experiez, tot prin harul lui Dumnezeu, cântarea cea duhovnicească. Așadar, nu urmăresc o incursiune de tip științific în legătură cu muzica bisericească. Nu este o încercare de arheologie muzicală, de inventariere a formelor și modurilor în care s-a exprimat evolutiv sau involutiv muzica bisericească, deși m-am folosit uneori de aceste aspecte, prin chiar faptul că ele aparțin unui trecut. De aceea am redat, pe lângă elementele strict muzicale, mai cu seamă cele ce vizează viața duhovnicească care are legătură cu fenomenul muzical.

Având în vedere că am urmărit să înțeleg aspectul duhovnicesc al cântării, am voit să-i las să vorbească cât mai mult pe Sfinții Părinți, oamenii cei cu adevărat duhovnicești. Eu doar am încercat să adun mărturii patristice care se referă la aceeași idee și care o îmbogățesc prin sesizarea feluritelor ei aspecte. Punându-le cap la cap se poate observa adâncimea gândirii patristice și faptul că același Duh i-a insuflat pe toți. Odată cu sistematizarea textelor patristice specifice fiecărei idei am încercat să sesizez modul în care au înțeles ei acel aspect și să-mi impropriez, la modul real și concret, modul Părinților de a gândi și lucra, desigur atât cât mi-a fost cu putință. Nu neg faptul că este posibil să nu fi înțeles corect anumite pasaje din textele citate. De aceea, în general, am încercat să redau textele fățiș și să fac cât mai puține comentarii. Dacă aș fi făcut comentarii amănunțite, lucrarea s-ar fi întins pe câteva sute de pagini, spațiu inadecvat pentru o lucrare de licență. Cititorul este invitat să nu treacă cu ușurință peste textele patristice și să le cugete îndelung pentru a putea actualiza conținutul lor. Spațiul lucrării nu a fost suficient pentru a face și un astfel de demers. Totuși, ca exemplu, voi analiza doar un text patristic, pentru a arăta modul cum ar trebui zăbovit pe spusele Părinților. Acest efort de interpretare este foarte anevoios pentru omul pătimaș și, de aceea, l-am făcut cu conștiința că s-ar putea să fi și greșit. Cu siguranță, cititorul mai luminat la minte va găsi mult mai bogate înțelesuri și adâncimi în cuvintele sfinților. El să ia în considerare mai mult textele sfinților și mai puțin ce am spus eu despre ele.

Ca exemplificare am ales un text al Sfântului Vasile cel Mare, care, la o cugetare atentă, se arată a fi foarte actual:

„Sunt orașe care dis de dimineață până seara ospătează privirile oamenilor cu fel de fel de spectacole date de cei ce fac minunății, cu spectacole unde se cântă cântece de desfrâu și de rușine, care nasc în sufletele oamenilor mare desfrânare; și oamenii le ascultă vreme îndelungată de nu se mai satură de ele. Mulți fericesc pe cei care-și părăsesc prăvăliile din piață și lucrul din ateliere, de pe urma căruia trăiesc, și de dragul trândăviei și plăcerii își irosesc acolo viața ce le este rânduită; nu-și dau seama că aceste spectacole desfrânate sunt o școală obștească de desfrâu pentru cei care stau și le privesc, iar melodiile armonioase ale flautelor și cântecelor de rușine se înscăunează în sufletele ascultătorilor și nu fac altceva decât să-i convingă să se desfrâneze și să joace după ritmul chitarelor și flautelor.”

Sunt orașe care dis de dimineață până seara ospătează privirile oamenilor cu fel de fel de spectacole date de cei ce fac minunății, cu spectacole unde se cântă cântece de desfrâu și de rușine, care nasc în sufletele oamenilor mare desfrânare – Oare nu se recunoaște aici lumea audio-vizualului care ne împânzește orașele zi și noapte? Nu mai putem umbla fără să vedem și să auzim tot felul de minunății. Și, în mai toate reclamele și filmele, elementul sexy este aproape cel mai important. Aceste lucruri distrug viața duhovnicească a creștinului care ia aminte la ele.

Mulți fericesc pe cei care-și părăsesc prăvăliile din piață și lucrul din ateliere, de pe urma căruia trăiesc, și de dragul trândăviei și plăcerii își irosesc acolo viața ce le este rânduită; nu-și dau seama că aceste spectacole desfrânate sunt o școală obștească de desfrâu pentru cei care stau și le privesc, iar melodiile armonioase ale flautelor și cântecelor de rușine se înscăunează în sufletele ascultătorilor și nu fac altceva decât să-i convingă să se desfrâneze și să joace după ritmul chitarelor și flautelor – Adesea concediile, vacanțele, în care ne petrecem „timpul liber” (de parcă un creștin mai poate avea timp liber când apostolul Pavel spune că vremea este rea și trebuie să răscumpărăm fiecare clipă – Ef 5,16 ) sau distracțiile nu devin decât școală obștească de desfrâu. Prin văz și auz, fără să ne dăm seama, prin simpla acordare a atenției stimulilor externi, intră tot felul de patimi care pervertesc sufletul. Aceste melodii profane și priveliști vizuale ne influențează și mersul și impulsurile inimii și dorințele și modul de a gândi etc. Ceea ce descrie Sfântul Vasile aici nu se deosebește cu nimic de viața cotidiană a lumii citadine de azi:”…pericolul cel mai mare asupra tineretului creștin este muzica rock și pop cu toate derivatele lor, care sunt căutate de unii tineri datorită euforiei și beției pe care le nasc în sufletele lor. Dar după încheierea spectacolului de „muzică” rock, ascultătorul se trezește din stările lui extatice de transă, cu o proastă dispoziție, manifestând mînie și agresivitate, răzvrătire și vandalism, căzând cel mai adesea în toxicomanie, alcoolism, viață sexuală desfrânată și egoism. Fiindcă acest gen de muzică are o influență nefastă atât asupra trupului cât și asupra sufletului”. Și, dacă în acea vreme Sfântul pedepsea cu afurisirea pe credincioșii care aveau asemenea comportamente lumești și scotea afară din Biserică pe psalții care cântau muzică lumească, cu cât mai mult nu trebuie noi, astăzi, nici măcar să nu dăm vreo atenție, nici cât de mică, unor excitații audio vizuale mult mai puternice decât în secolul IV, când au fost scrise aceste cuvinte. Un creștin care iubește muzica bisericească nu mai poate accepta nici o manifestare de tipul celor descrise mai sus.

Introducere

Despre modul concret în care se practica muzica în Biserica veche nu avem indicii armonice și melodice. Știm doar că, după exemplul Mântuitorului Însuși (Mt 26,30; Mc 14,26), primii creștini cântau imne (Fapte 16,25), psalmi, ode (Ef 5,19) etc.

Aceste considerații le-am făcut pornind de la un pasaj scripturistic în care Iisus este rugat de ucenici să-i învețe să se roage (Lc 11,1). Iată textul evanghelic: ”Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii lui. Și le-a zis: când vă rugați, ziceți: Tatăl nostru, Care ești în ceruri…” Așadar, ceea ce i-a determinat pe ucenici să-i ceară învățarea rugăciunii a fost modul, fervoarea, adâncirea cu care se ruga Iisus. Rugăciunea Lui, făcută în Duhul Sfânt, atinsese adâncimile amorțite ale duhului apostolilor și le stârnise dorirea de rugăciune. Apostolii, împărtășindu-se de duhul rugăciunii Sale, au înțeles că rugăciunea nu le putea fi descoperită decât de la cineva care avea cu adevărat experiența ei. De aceea și invocă exemplul lui Ioan, singurul a cărui putere în rugăciune, probabil, o simțiseră pe când îi erau ucenici. Ioan îi învățase duhovnicește pe ucenicii săi cum să se roage; îi învățase gură de la gură, prin împreună pătimire cu ei în greutățile și obstacolele rugăciunii, transmițându-le experiența sa. La fel a procedat și Hristos cu apostolii. Dar modul acesta de a-i naște duhovnicește nu a fost aplicat doar în cazul rugăciunii, ci în orice acțiune pe care o săvârșea. În orice situație, Hristos îi educa pe apostoli, transmițându-le un duh, modelându-i și imprimându-le un mod de a face acel lucru. Exemplele sunt atât de abundente încât este de prisos a face referiri amănunțite.

Având în vedere considerentele de mai sus, este greu de crezut că Iisus nu le va fi arătat și cum să cânte duhovnicește laude și imne lui Dumnezeu. În acord cu întreaga Sa învățătură, nu atât tehnica interpretativă și aspectul formal va fi fost urmărit de Hristos, ci dispoziția lăuntrică cu care se cânta. Dar, ca Logos întrupat, ca Făcător al armoniei universale, este de neconceput să fi trecut cu vederea însele armonice pe care chiar El le-a pus în lume. Cu siguranță că în modul în care cânta împreună cu ucenicii nu îngăduia lipsa de ritm și haosul armonic. Acest lucru ar apărea normal, chiar omenește gândind, dacă luăm în considerare și felul cântării de la templu, rigoarea și acrivia cu care erau interpretați psalmii în cultul iudaic.

Așadar, muzica în cultul creștin, în adevăratul ei înțeles duhovnicesc, ca mijloc al harului – și de altfel întreaga viețuire creștină – are un caracter mistagogic chiar de la început. Cum și ce să cântăm (i.e. modul și conținutul cântării) trebuie să ne fie predat de către cineva care are această experiență duhovnicească. Apostolii au fost cei care au transmis această experiență . De pildă, cei întemnițați cu Pavel și Sila în Filipi, au rămas uimiți de modul în care cei doi apostoli cântau la miezul nopții, ca de altfel și de efectul cântării lor: dezlegarea lanțurilor și convertirea temnicerului (și poate și a unora din cei închiși) [Fapte 16, 25]. Creștinii din acea vreme aveau prilejul de a simți și a învăța pe viu cântarea în Duhul Sfânt.

De aceea, cât timp Biserica trăia în simțirea Duhului Sfânt, nu se impunea și nu era nevoie de precizări referitoare la modul cum trebuie interpretată muzica. Părinții și scriitorii din acea vreme, cu câteva excepții, nu se interesează prea mult de aspectele muzicale ale ciclului liturgic, ci se rezumă la a indica existența cântării, eventual a formelor în care se făcea și a unor amănunte liturgice referitoare la poziționarea în cult și la semnificația lor. Dar, odată cu încetarea prigoanelor și slăbirea fervorii în trăirea eclesială, s-a simțit nevoia unor indicații din ce în ce mai amănunțite și concrete pentru a recâștiga vechea trăire creștinească. Este ceea ce marii Părinții, școliți și în cunoștințele vremii lor, încearcă să recupereze. Se cerea imperios epurarea tuturor elementelor sociale, culturale etc, de sorginte păgână, care se infiltraseră în Biserică și prin urmare și a muzicii. Trebuia păstrat numai ceea ce aveau bun în ele. La fel s-a întâmplat și în celelalte compartimente ale vieții bisericești: când s-a stins fervoarea inițială și predania autentică prin viu grai era din ce în ce mai greu de realizat, au apărut consemnări care încercau să redea ceva și să mențină măcar o parte din ceea ce se pierduse la scară largă în rândurile credincioșilor.

În acest context, în epoca primelor sinoade ecumenice, apar primele comentarii mai explicite, referitoare la cântarea în Biserică, care vizau a-i face conștienți pe creștinii de atunci de modul cum trebuiau să participe la slujbele Bisericii și cum să se ferească de influențele din ce în ce mai subtile al păgânismului, care devenea din ce în ce mai rafinat. Aceste comentarii, unele inserate în cadrul unor omilii mai largi, sunt prilejuite de pasajele din Noul Testament referitoare la cântare și mai cu seamă de stihurile din psalmi (ori din alte cărți mozaice), unde apar referiri explicite la cântarea vechi testamentară. Surse deosebite pentru aceste analize sunt comentariile la psalmi ale Părinților (Sf Vasile cel Mare, Sf Ioan Gură de Aur, Fer Teodoret al Cyrului, Sf Ambrozie al Milanului, Fer Ieronim, Fer Augustin, Sf Atanasie cel Mare, Sf Efrem Sirul etc ). Pe lângă aceste comentarii au apărut și scrieri în care se trata sistematic despre cântare și ritm, până în cele mai mici detalii (deși nu lipseau nici din acestea sugestiile morale și duhovnicești). Așa avem, de pildă, tratatele despre muzică și cântarea bisericească ale Fer. Augustin și ale Sf. Niceta de Remesiana. Chiar dacă pentru Biserică esențialul îl constituie, fără echivoc, partea duhovnicească a fenomenului muzical, nici aspectul formal nu este dat la o parte, ba chiar se observă o încercare de a controla foarte strict acest aspect exterior al cântării. Se cunoaște rolul Sf Ioan Damaschin și al melozilor de după el în aspectul formal al cântării bisericești. Totuși, prin fixarea unui număr de opt glasuri și a unor linii melodice tradiționale, Biserica nu a urmărit să îngrădească veritabilele manifestări ale Duhului în plan melodic, ci doar să ofere o protecție sigură față de orice încercare a duhului lumesc de a corupe pătimaș fondul liturgic de sorginte apostolică.

Dat fiind că astăzi elementele păgâne, travestite în forme deosebit de atrăgătoare, tind să intre și în domeniul muzicii bisericești vom trata despre modul cum ar trebui să cântăm astăzi în Biserică. Pentru aceasta vom încerca să ne folosim de experiența Sfinților Părinți în lupta lor de curățire a cântării bisericești și a interpretării ei de orice element incompatibil cu Duhul Sfânt.

Probabil că la început, chiar din vremea sfinților apostoli, cântarea Bisericii era în principal formată din psalmi vetero-testamentari, cântări tradiționale evreiești, la care, cu timpul, s-au adăugat imne și melodii de inspirație pur creștină. Se cunosc imnele de proveniență creștină din Noul Testament (cântarea Maicii Domnului, cântarea lui Zaharia, tatăl Înaintemergătorului, Imnul creștinătății evocat de sfântul Pavel [I Tim 3,16], etc.), probabil utilizate în serviciul liturgic al Bisericii. Cu timpul, elementul păgân a fost acceptat din ce în ce mai mult, dar după ce, în prealabil, a fost exorcizat și resemnificat în noul context creștin. Pe măsură ce se botezau din ce în ce mai mulți păgâni, unii dintre ei având chiar o veritabilă și solidă cultură clasică, elemente ale educației clasice au fost acceptate de Biserică. Ciclul paidetic antic era format în general de așa numitele arte liberale, împărțite în două etape: una „lingvistică” și una „matematică”. Cu mici variații, funcție de diferiți autori, în primul ciclu intra gramatica, dialectica și retorica, iar în cel de-al doilea aritmetica, geometria, astronomia și muzica. Fiecare din aceste materii de studiu acoperă doar relativ realitățile pe care le înțelegem noi astăzi prin denumirile respective. Acest ciclu a fost parcurs de mulți Sfinți Părinți înainte de botezarea lor. Când au venit în Biserică au încercat să convertească cât se putea din cunoștințele lor și să le pună în slujba lui Hristos. Unii dintre ei s-au ocupat sistematic de încreștinarea acestor arte liberale, socotindu-le totuși mult mai prejos decât adevărul evanghelic adus de Hristos pentru toți oamenii, căci în Hristos nu mai este nici rob, nici liber, nici păgân, nici iudeu (Col 3,11). Iată mărturia Fer Augustin: „Pe când mă aflam la Milan, pe cale de a primi Botezul, m-am străduit să scriu chiar și cărțile despre Discipline, întrebându-i pe cei care erau cu mine și nu se scârbeau de astfel de studii, dorind ca prin anumiți pași siguri, să-i fac să ajungă sau să-i conduc prin cele trupești către cele netrupești. Dar din ele i-am putut da de capăt numai cărții despre Gramatică… și șase volume despre muzică, cât ține de acea parte ce se numește Ritm. Dar pe cele șase cărți le-am scris deja botezat… Din celelalte Discipline începute, despre Dialectică, despre Retorică, despre Geometrie, despre Aritmetică, despre Filosofie, au rămas numai principiile…”. Înfierând pretenția elitistă a oamenilor educați ai antichității, același Părinte, de altfel un mare om de cultură care a sesizat puterea unei educații în duh creștin, arată deșertăciunea oricărui tip de cultură care se pune mai presus de Hristos: „Într-adevăr, ce altceva trebuie zis celor care, fiind nedrepți și lipsiți de credință, își par loruși ales educați, decât numai și numai ceea ce citim în scrierile cu adevărat alese: „Dacă Fiul vă va fi liberat pe voi, atunci veți fi adevărat liberi”? Să fie recunoscut el însuși (adevărul), căci prin el (prin adevăr) se oferă ceea ce pot să aibă liberal în sine disciplinele care-s numite liberale de către cei ce n-au fost chemați întru libertate. Într-adevăr, n-au nimic de-a face cu libertatea decât cei ce au adevărul. De aceea minunat zice Fiul: ”Și adevărul vă va elibera pe voi”(In 8, 32). Acele nenumărate și necucernice fabule, de care-s pline poeziile poeților deșerți, nu se potrivesc, așadar, în nici un chip libertății noastre”.

Este limpede de aici că nu orice tip de cultură, oricât de rafinată ar părea din perspectiva valorilor umane, este compatibilă cu Hristos. Iar ceea ce nu e compatibil trebuie scos afară din Biserică. Actualizând mesajul, orice influență muzicală incompatibilă cu Hristos, indiferent de epoca în care a fost utilizată, nu trebuie admisă în Biserică. Nu criteriul lumesc, oricât de impozant ar fi, este certificatul de omologare a unei „arte liberale” în Biserică, ci singurul criteriu este cel divino-uman, al lui Hristos-Adevărul.

Sfântul Augustin recunoaște totuși o oarecare întunecată sălășluire a libertății în cei ce n-au avut experiența Duhului Sfânt în Biserică, dacă aceștia au căutat sincer adevărul și n-au avut voința de a minți. Deci există o anumită compatibilitate între cele ale lumii și Hristos, și anume, mai exact, între ceea ce a fost inspirat de Duhul Sfânt chiar și în afara Bisericii și descoperirea plenară în Biserică. Căci Același Duh a pregătit toate neamurile pentru a-L primi pe Hristos. In concret, elemente muzicale care să poată fi folosite și în Biserică se pot găsi și în muzica profană, dar ele trebuie localizate și utilizate cu mult discernământ, pe baza criteriilor duhovnicești. Așa a făcut de pildă și Fer. Augustin în „De musica”; asemenea și Sfântul Ioan Damaschin când a preluat anumite motive din melosul arab. Pe lângă considerentele de ordin științific-muzical pe care le abordează în De musica, Părintele latin este conștient că muzica trebuie predată de la persoană la persoană. Dar ceea ce e remarcabil pentru învățătura Bisericii despre muzică, este faptul că singura ei rațiune de a fi este să ne conducă la Adevăr, la Hristos. Este singurul motiv pentru care ea este acceptată. Iată ce se spune în aceeași epistolă către episcopul Memorius: „De ce anume sunt în stare numerii (proporțiile armonice) în toate mișcările lucrurilor, se analizează mai ușor în voci și, prin această analiză, se tinde, prin anumite itinerarii treptate, către adâncurile supreme ale Adevărului, itinerare în care Înțelepciunea se dezvăluie cu bucurie pe Sine și le iese în întâmpinare iubitorilor prin toată purtarea de grijă.”

Așadar, muzica nu este decât una dintre multiplele căi prin care ajungem la Hristos; este calea contemplației naturale prin care, de la cele sensibile, ne ridicăm către cele inteligibile. Dar pentru aceasta ea trebuie înțeleasă corect și purificată de orice lucru care ar putea-o abate de la ținta sa finală.

Muzica antică în perspectivă patristică – scurte referiri

Vom prezenta pe scurt muzica așa cum era înțeleasă în special în antichitatea greco-romană – adică în mediul de formare culturală al Părinților Bisericii – deși aceleași trăsături, cu mici nuanțe, puteau fi observate la toate marile culturi din vechime (vedici, chinezi, perși etc.). Aceste minime cunoștințe despre muzica antică socotim că sunt binevenite având în vedere că Sfinții Părinți le cunoșteau și foloseau concepțiile vremii pentru a explica poporului învățătura lui Hristos.

Ca încadrare generală, muzica era o artă matematică ce avea la bază proporțiile armoniei, iar studiul ei se ghida după legile matematice. Fizica ne spune că sunetele sunt unde de diferite lungimi care se supun legilor matematice ale acusticii. Muzica, în înțelesul ei actual de melos, nu era decât aplicarea principiilor armoniei în cadrul restrâns al sunetelor emise vocal sau instrumental. Ea ținea deci de legile armoniei universale. De aceea putea Pitagora să vorbească de muzică cerească și să o pună în legătură cu distanțele dintre planete. Pentru tradiția antică tecnh mousikh, tradusă exact prin „arta muzelor”, era compusă din dans, poezie, și ceea ce numim azi muzică. În complexul educațional antic ea se preda concomitent cu gimnastica. Platon spune că acestea două erau primele elemente în educarea copiilor: gimnastica pentru trup iar arta muzelor pentru suflet. Mai departe, același filosof spune despre cântare [meloj] că este alcătuită din vorbire, armonie și ritm [logoj, armonia, ruqmoj] și tratează despre aspectele modurilor muzicale, arătându-le influențele faste sau nefaste asupra formării caracterului uman. Se discută în amănunțime despre fiecare dintre cele trei componente, punctându-se modul cum este influențat spiritul de diferitele armonii (moduri) și ritmuri utilizate. În cele din urmă se arată că muzica îl face pe practicant blând și țelul ei este să ducă la dragostea pentru frumos.

Muzica, așadar, nu avea sens decât într-un circuit educațional. Doar ca parte din întregul sistem de formare antică poate fi înțeleasă în adevărata ei semnificație. Sub influența platonică, întregul proces de educație avea ca țel formarea filosofilor (în înțelesul din dialogul Republica), adică a unor oameni mai presus de masa largă, capabili de a realiza o conducere eficientă a cetății. Omul trecut prin toată educația era omul ideal, omul complet, omul eliberat de condiționările și patimile acestei lumi.

Resemnificând conceptul de om desăvârșit și punându-l în relație cu Hristos -omul desăvârșit fiind cel îndumnezeit, făptura noua în Hristos-, Sfinții Părinți au rearanjat și reconfigurat sensul vechii educații clasice. Pentru antici, finalul educației era filosofia înțeleasă ca înțelepciune totală. Păstrând anumite dimensiuni formale ale ei, Părinții au dat un alt înțeles scopului final, acela de a ne ridica către și împreună cu Hristos: „…Filosofia este început a tot meșteșugul. Ea este iubirea de înțelepciune. Iar înțelepciunea este Dumnezeul cel adevărat. Prin urmare, dragostea cea către Dumnezeu, aceasta este filosofia cea adevărată. Iar filosofia se împarte în teoretică [văzătoare] și practică [făptuitoare]. Cea teoretică în teologie, matematică și științele naturii. Matematica în aritmetică, geometrie, muzică și astronomie. Cea practică în morală, economie și științe sociale. Cea teoretică se ocupă cu înțelegerea celor netrupești și nematerialnice despre Dumnezeu, Cel Care este cel dintâi și în chip propriu nematerialnic. Apoi și despre îngeri și demoni și suflete, care se numesc nematerialnice față de trup, dar față de Dumnezeirea cea nematerialnică sunt materialnice. Cu acestea se ocupă teologia. De cea teoretică ține și [cunoașterea] firii celor materialnice, a animalelor și plantelor și a pietrelor și a celor asemenea. Cu acestea se ocupă științele naturale. Teoretică este și știința ce se ocupă cu măsurile acestora care se văd în materie, dar și a celor din afara materiei. Că sunt mărimi și în cele materialnice și în cele nematerialnice. Aceasta este matematica. Căci numărul în sine este nematerialnic, dar se contemplă și în materie. Că și spunem „zece măsuri de grâu”. Asemenea și celelalte. Iar cea practică împodobește caracterul [hqoj] și ne învață cum trebuie să viețuim. Dacă educă un singur om se numește morală, dacă casa întreagă, economie, iar dacă întregul oraș, știință socială”. Este limpede că în contextul patristic muzica, ca parte din întregul numit filosofie, este un instrument prin care, pornind de la cele materiale și supuse simțurilor, contemplăm cele nemateriale și ajungem, cum spunea Fer Augustin, treptat, la adâncul Adevărului. Iar că este posibil așa ceva, ba chiar aceasta este singura rațiune a folosirii muzicii, ne-o arată experiența duhovnicească a sfinților melozi ai Bisericii, care prin cântare s-au ridicat la experiența bunătăților celor veșnice.

Să urmărim mai departe, folosind tot tratatul Fer Augustin, cum era înțeleasă muzica în Biserică, chiar fiind folosite cunoștințe de armonie clasică predate în școlile păgâne ale vremii. „Muzica este știința de a modula bine”. Modulația este mișcarea armonioasă, bine proporționată, fie că e vorba de dans, dicție sau cântat. În acest context, muzica histrionilor antici nu era socotită pe drept cuvânt muzică, deoarece, în adevăratul ei sens, muzica era o artă divină, capabilă să-l înalțe pe om către contemplarea lui Dumnezeu. Mai exact, referindu-se la armonia ce trebuie să caracterizeze muzica adevărată -în înțelesul ei de artă a muzelor, nu doar în cel restrâns de cântare-, Părintele latin concluzionează că modulația este „știința de a mișca bine, așa încât mișcarea să fie dorită pentru sine însăși și, prin aceasta, să delecteze prin sine însăși”. Adverbul „bine” din definiția muzicii se referă la contextul în care este plasată sau executată acea mișcare armonioasă. De pildă, cineva utilizează mișcări ce duc cu mintea la bucurie, când contextul impune severitate. Așadar, important este și contextul în care se utilizează cântarea după regulile armoniei. De exemplu, n-o să se intoneze cântări folosind glasuri ori formule specifice pocăinței în contexte de bucurie, ci melodia trebuie să țină cont de text și mesaj. Inspirată este o cântare care se potrivește ca o mănușă cu „mâna” textului și care reușește să redea adecvat simțămintele indicate de cuvinte.

Dar aceste două elemente -modulația și buna contextualizare- nu sunt suficiente pentru a caracteriza muzica adevărată. Primăvara, privighetoarea cântă vesel și armonios, întru deplin acord cu natura înconjurătoare. Dar îndeletnicirea ei nu poate fi socotită muzică. Numele de știință, care se referă la cunoașterea regulilor armoniei, este absolut necesară pentru a caracteriza muzica. Iată considerentele sfântului despre acest lucru: „Spune-mi deci , rogu-te, nu ți se par, cum e acea privighetoare, toți cei care, conduși de un simț anume, cântă bine, adică o fac pe asta armonic și suav, deși întrebați despre numerii înșiși sau despre intervalele vocilor acute sau grave, nu pot răspunde? …Ce-i ce îi ascultă pe ei cu plăcere, fără această știință, nu-s ei oare de asemuit animalelor, precum vedem că și elefanții și urșii și alte feluri de bestii se mișcă la cântec și că păsările însele se delectează de glasurile lor”. Este limpede că simpla plăcere produsă de armonia muzicală, fie în sufletul celui ce o execută fie a celui ce o ascultă, nu este de-ajuns pentru ca muzica să-și îndeplinească scopul ei adevărat, acela de a ne duce către Dumnezeu. Deși o mare forță și un important rol are desfătarea produsă de melodie, totuși reducerea muzicii doar la acest aspect senzitiv o denaturează. Cel ce se lasă cuprins și dus, chiar și numai uneori, doar de latura acustică, plăcută, desfătătoare a melodiei, săvârșește o necuviință [indecorum] și un fapt rușinos pentru demnitatea umană, căci coboară omul la nivelul dobitoacelor. Însă această plăcere a melodiei este întru totul îndreptățită și folositoare dacă are ca scop amplificarea și sporirea în contemplarea celor nemateriale, deși și în acest caz utilizarea acestei desfătări trebuie făcută cu cea mai mare precauție și simplitate [modestissimum], fără înflorituri și căutarea elementului „baroc”, a prețiozității și ostentativului în interpretare.

În continuare se arată că muzica flautiștilor și chitariștilor nu este adevărată artă atâta timp cât ea constă doar în imitație nu și în rațiune. Adevărata artă constă în folosirea rațiunii [ratio] și oricine nu se folosește de rațiune nu se folosește nici de artă, cu toate că uneori nici imitația nu lipsește din definirea unei arte. Imitația ține de latura senzitivă, știința de latura rațională a artei. În arta adevărată imitația se îmbină cu știința, simțirea cu mintea, pentru a duce pe om către Dumnezeu. Însă locul prioritar îl are rațiunea, partea cugetătoare a artei, care mă și ridică la contemplare. Dexteritatea și îndemânarea manuală sau vocală a unui muzician nu este semn îndestulător că el a înțeles cu adevărat ce este muzica. Ba nici măcar studiile care se concretizează în acumularea cât mai vastă de cunoștințe de teorie muzicală nu sunt suficiente, deși acest din urmă aspect se apropie mult mai mult decât primul de înțelesul patristic al muzicii ca știință (adică ceva ce ține de rațiune) ce ne ridică la comuniunea neînchipuită și neamăgită Dumnezeu. Desigur o bună pregătire în teoria muzicală și o dexteritate vocală sau instrumentală adecvată, care să asigure fluență interpretării muzicale, sunt condiții necesare pentru ca actul melodic să ajute și celor din jur, care ascultă, să se suie cu mintea la Dumnezeu. Dar, repetăm, aceste aspecte nu sunt cele mai importante căci poate exista un muzician care să le aibă pe amândouă și totuși pentru el muzica să nu fie o știință care îi sporește legătura cu Dumnezeu, ci dimpotrivă o îndeletnicire care chiar să o distrugă.

Ca o concluzie la tratatul Fericitului Augustin se poate spune că muzica are valoare – și aici includem și aspectele ei de interpretare și teorie muzicală – numai în măsura în care reușește să ne sporească relația cu Dumnezeu. În nici un chip nu trebuie să primeze latura senzitivă înaintea celei înțelegătoare. Acestea este mesajul patristic! Iată, într-un text patristic grăitor, ce poate face o melodie „dumnezeiască” care știe să brodeze inspirat textul cu armoniile muzicale și interpretarea adecvată: „Căci nimic, nimic nu înalță atâta sufletul, și nu-l întraripează, și nu-l înstrăinează de pământ și nu-l desface de lanțurile trupului și nu-l face să filosofeze și să disprețuiască toate cele lumești, ca o melodie armonioasă [meloj sumfwniaj] și o cântare dumnezeiască cântată cu ritm. Așa plăcere simte firea noastră, în chip propriu, față de cântări și melodii, că până și sugarii, când plâng și sunt greu de potolit, adorm cu pace. Doicile care îi poartă la sân, adeseori când vor să plece și să-i lase din brațe, le îngână oarece cântece de leagăn și așa le închid pleoapele. De aceea și călătorii, îmboldindu-și animalele de povară să meargă mai departe în vremea amiezii, fac aceasta cântând, încurajându-le pentru osteneala călătoriei prin acele cântări. Și nu numai călătorii, ci și ostenitorii pământului care seceră și îngrijesc viile, și fac câte și mai câte, adesea cântă. Și corăbierii fac aceasta în timp ce vâslesc. Deja și femeile cânt torc și aranjează firele încâlcite de lână, adesea fiecare în de sine, adesea toate într-un glas, cântă o oarecare melodie. Așadar fac aceasta și femeile și călătorii și agricultorii și corăbierii, sârguindu-se să îndulcească osteneala lucrului cu cântarea, ca și cum sufletul, dacă ar auzi melodii și cântări, ar putea toate greutățile și poverile să le poarte cu ușurință. Și fiindcă sufletul se pleacă în chip firesc către acest mod de desfătare, ca nu cumva să aducă demonii cântece desfrânate și așa să întoarcă totul pe dos, Dumnezeu a statornicit psalmii, ca în același timp lucrul să aibă și plăcere și folos”

CAPITOLUL I

1. Muzica în cultul iudaic – perspectivă patristică.

După apostolul Pavel „Legea este călăuză spre Hristos”(Gal 3,24 ). Întreg Vechiul Testament se interpretează dinspre Hristos; realitățile cuprinse în el sunt tipuri și simboale ale celor din legea harului. Aceasta este în general perspectiva patristică asupra Vechiului Legământ. Începând cu apostolii și primii apologeți creștini, toate umbrele iudeilor își capătă lumină în Hristos. Toate converg spre Hristos. Nici muzica cultică iudaică nu a scăpat de această interpretare a Părinților.

Se știe că instrumentul era parte integrantă și esențială din muzica de la templu. Deși instrumentele nu sunt considerate rele în sine, Biserica, chiar din primele secole, a interzis folosirea lor în cult. Dar această marginalizare a lor nu ține de un refuz principial al folosirii lor, ci de trecerea la o nouă stare duhovnicească a omului devenit creștin. Chiar în texte care par a îngădui folosirea instrumentelor, se poate observa o încercare a Părinților de a ridica mintea omului la cele duhovnicești: „De ai vrea să cânți din chitară sau din liră sau din gură nu vei fi mustrat; vei imita pe dreptul împărat al evreilor care mulțumea lui Dumnezeu. Bucurați-vă drepților, în Domnul, spune profeția, celor drepți li se cuvine laudă; Mărturisiți-vă Domnului în alăută, în psaltire cu zece coarde cântați-I Lui, cântați lui cântare nouă. Și poate că psaltirea cu zece coarde revelează pe Iisus Cuvântul, Care este făcut cunoscut prin litera a zecea a alfabetului”.

Văzând în muzica instrumentală o treaptă din suișul omenirii către primirea lui Hristos, Sfinții Părinți socotesc instrumentele muzicale unelte ale iconomiei lui Dumnezeu, spre a proteja pe iudei de idolatrie. În general, astfel de idei se găsesc în comentariile patristice la psalmii în care se vorbește de instrumente muzicale. Iată ce spune fericitul Teodoret al Cyrului, comentând din psalmul 150 versetele „Lăudați pe El în psaltire și în chitară. Lăudați pe El în timpan și în coruri. Lăudați pe El în strune și în organe. Lăudați pe El în chimvale bine răsunătoare. Lăudați pe El în chimvale de strigare”: „De aceste instrumente se foloseau odinioară leviții cântând în dumnezeiescul templu Domnului. Nu fiindcă Dumnezeu se desfăta de sunetul acestora, ci fiindcă privea la scopul celor ce se petreceau. Iar că Dumnezeirea nu se desfată de cântări și loviri în instrumente, să ascultăm chiar pe Dumnezeu care zice iudeilor ”lepădat este de la Mine sunetul cântărilor tale și glasul instrumentelor tale nu îl voi auzi”. A îngăduit acestea voind să nu se piardă în rătăcirea idolească. Și fiindcă erau iubitori de glume și râsete, iar acestea toate se săvârșeau în templele idolilor, le-a îngăduit, vrând să-i atragă prin ele, oprind astfel o vătămare mai mare printr-una mai mică și ducându-i prin cele nedesăvârșite la cele desăvârșite”. Fericitul Teodoret consideră instrumentul muzical un mod de a salva poporul de la idolatrie, dar spune că ele sunt și niște mijloace, e drept nedesăvârșite, de a urca spre Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur desfășoară acest ultim aspect într-un comentariu la același psalm, astfel: „Iar acele instrumente pentru aceea le-a îngăduit odinioară, pentru slăbiciunea lor și pentru a-i domoli și a-i aduce către dragoste și împreună glăsuire, pentru a ridica mintea lor ca să facă cu plăcere cele ce aduceau folos și pentru ca ei să dorească să aibă multă râvnă [pentru cele sfinte] din pricina unei asemenea desfătări [venită din instrumente]. Căci Dumnezeu cunoscând lâncezeala și ușurătatea și comoditatea lor, i-a trezit la înțelepciune prin această metodă, adică amestecând osteneala stăruinței cu plăcerea cântării”. Așadar, nu întrebuințarea instrumentelor este rea în sine, ci scopul pentru care se face cântarea : „Aveau chaldeii în Babilon felurite instrumente muzicale pentru slujirea idolilor. Aveau și fiii lui Israel instrumente din Ierusalim, pe care le atârnau în sălcii. Amândouă erau feluri de instrumente, și psaltirile și chitările și fluierele, dar unele erau spre slava lui Dumnezeu iar celelalte le imitau pe dos, slujind demonilor. Așa trebuie gândit și despre icoanele creștinești și idolii elinilor: unele sunt întrebuințate spre pomenirea și slava diavolului altele spre slava lui Hristos și a apostolilor și a mucenicilor și a sfinților Lui” Similitudinea instrumentului cu icoana ne duce la gândul că el poate fi un simbol, în sensul tradițional, adică este capabil de a mijloci o prezență. David, prin mijlocirea psaltirii aducea Duhul Sfânt, Care alunga prezența duhului necurat din Saul (I Regi 16,23). Psaltirea, prin inima curată a lui David și prin simbolismul ei, era tip al lui Hristos, cu a Cărui putere sunt alungați demonii. Așa tâlcuiește acest pasaj Sfântul Niceta de Remesiana: “Acesta (David), copil fiind, cântând din chitară, plăcut și cu iscusință, a potolit duhul cel rău care lucra în Saul. Aceasta s-a petrecut nu pentru că puterea acelei chitări era așa de mare, ci fiindcă chipul lui Hristos era purtat în lemn și în întinderea coardelor și însăși pasiunea cu care cânta el înăbușea imediat duhul diavolului”.Asemenea, Clement Alexandrinul insistă asupra posibilității folosirii duhovnicești a instrumentului în Vechiul Testament: „…și David împăratul cântărețul din chitară,… îndemna pe oameni spre adevăr și îi depărta de idoli; departe de a lăuda prin cântece pe demoni, îi îndepărta pe demoni prin cântecul lui cel adevărat, așa cum a vindecat, numai cu cântecul, pe Saul cel stăpânit de demoni”.

Totuși instrumentele sunt permanent un potențial pericol pentru căderea în feluritele patimi. Este motivul pentru care erau des întrebuințate în cultele idolatre. Se știe din vechile epopei ale lumii antice, și mai ales din vechile tratate muzicale și vrăjitorești, că instrumentele provoacă ațâțarea anumitor patimi sau, dacă acestea nu există, le introduc, folosindu-se de capacitatea firii de a fi ușor modelată prin muzică. Felul patimii răscolite este dată de sunetul produs, care, la rândul lui, este în strânsă dependență de forma, materialul și modul de construcție al instrumentului. Iată ce spune Clement Alexandrinul: ”…toate celelalte instrumente muzicale, de le vei cerceta, le vei găsi sau instrumente muzicale de război sau instrumente muzicale care aprind pofta sau instrumente muzicale care ațâță dragostea sau instrumente muzicale care înverșunează mânia”Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la aceeași problemă, zice: „Melodiile armonioase ale aulos-ului și cântecele lascive își fac cuib în sufletele auditorilor și le răpesc astfel sentimentul de pudoare, iar ei caută chiar să imite mișcările cântăreților din chitară și din fluier”

Dar când instrumentul este folosit cu multă grijă și frică de Dumnezeu, el nu mai devine apanajul demonilor, ci, din contră, poate spori sentimentul legăturii și prezenței lui Dumnezeu. Pentru aceasta însă trebuie să cunoaștem anumite reguli care asociază conținutul anumitor psalmi cu instrumentele utilizabile. În plus, se cere un mod special de a cânta și o stare duhovnicească în care trebuia să se găsească cântărețul: ”Ce înseamnă în chimvale răsunătoare? Astfel numește psalmii. Că nu cântau doar așa, pur și simplu, la chimval sau la chitară, ci prin chimval și trâmbițe și chitară se indica înțelesul psalmilor. Iar râvna și osteneala pentru acestea [pentru instrumente] le aducea mult câștig” Aceeași idee, a folosirii unor instrumente specifice ce sunt în acord cu textul psalmilor, o întâlnim la Origen: „Profetul zice acum: și lovind instrumentele prestabilite și folosindu-mă de melodiile cântate cu vocea aduc Ție imn de mulțumire”

Cu toate posibilitățile de a folosi muzica instrumentală spre lauda lui Dumnezeu, totuși cântarea Vechiului Testament, nu era capabilă de a transforma duhovnicește sufletele oamenilor. Era nevoie ca Hristos să vină, să ridice prin har și acea cântare trupească la exigențele realei închinări în Duh și Adevăr. În locul instrumentelor neînsuflețite, Dumnezeu așează un instrument însuflețit, prin harul Duhului Sfânt, pe om: „Domnul a făcut după chipul Lui pe om, acest instrument muzical însuflețit”. Noul Legământ are nevoie de o cântare nouă: ”Cântați-I Lui cântare nouă”(Ps 32,3). „Cântarea veche se folosea de alăuta cea veche și de psaltirea cea veche, adică de niște instrumente neînsuflețite, și care erau pentru primul popor [al lui Dumnezeu] simboluri și chipuri. Iar cântarea nouă, mai nobilă și mai potrivită lui Dumnezeu, se cântă cu alăuta cea vie și se înalță prin psaltirea cu zece strune ale celui ce o cântă”

2. Omul ca instrument muzical al Duhului Sfânt

Doctrina pitagoreică stabilea anumite asemănări structurale între cosmos, om și științele sau artele produse de el. Se vorbea de o muzică celestă, de o armonie a viețuirii omului. Cosmosul era descris prin raporturi matematice cu vădită aplicație în muzică. Asemenea și în psalmi, cerurile, pământul, copacii, animalele terestre și acvatice, într-un cuvânt, toată făptura participă la rugăciunea de laudă adusă Ziditorului. Se știe de asemenea că muzica avea un rol foarte important în cultele orgiastice, spre a-i da omului sentimentul unirii cu universul. Există o armonie universală care se reflectă în toate creaturile și le face compatibile una cu alta.

Această legătură a omului cu cosmosul și orientarea lor către Dumnezeu va fi reluată, la un nivel duhovnicesc mai înalt, de către Sfinții Părinți. Prezența Duhului Sfânt și a Cuvântului în toată creația și lauda pe care aceasta este chemată s-o aducă Tatălui este astfel văzută de către Clement Alexandrinul: „Iar Cel coborât din David, Cel Care era înainte de David, Cuvântul lui Dumnezeu, disprețuind lira și chitara, instrumente muzicale neînsuflețite, dar armonizând cu Sfântul Duh lumea cea mare și lumea cea mică, adică pe om, sufletul și trupul lui, cântă lui Dumnezeu prin instrumentul cel cu multe voci al naturii și, alături de el, cântă prin acest instrument muzical, omul, despre care se spune: “Tu-Mi ești chitară și flaut și templu”. Chitară din pricina armoniei, flaut din pricina Duhului, iar templu din pricina Cuvântului, pentru ca chitara să răsune armonios, flautul să sufle, iar templu să aibă în el pe Domnul.” Deci, omul este perceput ca un instrument muzical, în marea partitură a universului. În Hristos nu mai este nevoie de instrumentul material, specific copilăriei spirituale, căci toată cântarea este duhovnicească. Părinții arată cum poate deveni el un adevărat instrument al Duhului și cum poate cânta duhovnicește: „Aici, [în creștinism], nu e trebuință de chitară, nici de corzi acordate, nici de pană, nici de meșteșugul [muzicii], nici de oarecare instrumente. Dar dacă vrei, fă-te pe tine chitară, omorându-ți mădularele cărnii și fă între trup și suflet cea mai madre conglăsuire și armonie [sumfwnia]. Când trupul nu poftește împotriva Duhului, ci se supune poruncilor Aceluia și se lasă dus dincolo, pe cel mai minunat și neted drum, atunci cânți cântarea cea duhovnicească” Iată ce spune și Origen, comentând versetul „Deșteaptă-te psaltire și alăută, deștepta-mă-voi dimineața” din psalmul 107: „Psaltirea este simbolul minții iar alăuta a sufletului. Mintea se deșteaptă când leapădă necunoștința, sufletul când leapădă răutatea. Iar suflet numesc partea cea pătimitoare a sufletului, adică pofta și iuțimea. Însă și cei cărora le-a răsărit lumina cea adevărată și umblă cuviincios ca ziua, cântă în chip armonios lui Dumnezeu Mântuitorul nostru”. „Căci”, spune Sfântul Vasile cel Mare, „nu oricine, la întâmplare, poate privi tainele dumnezeiești, ci numai acela care poate fi instrument muzical armonios al făgăduinței, încât, în loc de instrumentul muzical numit psaltire, sufletul lui să fie mișcat prin lucrarea Sfântului Duh”.

În procesul de despătimire omul urcă pe trepte asimilabile unor instrumente muzicale. Treptele nu sunt puse „la întâmplare”, cum a spus Sfântul Vasile mai sus, ci există o ordine în ascensiune, pe fiecare treaptă cântarea duhovnicească fiind calitativ diferită: „Mai întâi, trebuie să lăudăm pe Domnul în chitară, adică să facem să fie armonioase lucrările pe care le facem cu trupul…Mintea care caută cele de sus se numește psaltire pentru că felul cum e construit acest instrument muzical își are puterea sunetelor în partea de sus. Faptele trupului aduc oarecum jos laude lui Dumnezeu; dar tainele care se vestesc cu mintea își au de sus pricinile, pentru că le inspiră Duhul. Așadar, cel care are ochii ațintiți la toate poruncile și face din ele un fel de concert și simfonie, acela cântă lui Dumnezeu dintr-o psaltire cu zece strune, pentru că zece sunt poruncile cele generale, scrise la cea dintâi dare a legii”.Iar „cel ce-și păzește simțurile din afară și dinăuntru curate și neprihănite, cântă în psaltire cu zece strune lui Dumnezeu”. Părinții surprind și mai concret asemănările dintre structura omului și a instrumentului. Aceste analogii se fundamentează pe interpretarea simbolică a instrumentelor : „Lăudați-L pe El în psaltire , pentru că limba este psaltirea Domnului. Și în alăută, lăudați-L pe El; prin alăută să înțelegi gura, în care Duhul lovește cu pana. În timpane și în hore lăudați-L pe El. Prin sunetul pe care îl scoate pielea timpanului, Duhul arată Biserica, care cugetă la învierea trupului. În strune și în organe lăudați-L pe El; Duhul spune că trupul nostru este un organ muzical iar nervii trupului sunt strune, prin care trupul a primit o tensiune armonioasă și scoate sunete omenești, când este atins de Duhul. Lăudați-L pe El în chimvale răsunătoare; Duhul spune că limba este chimval care răsună, când buzele sunt lovite. De aceea, Duhul a strigat către omenire: Toată suflarea să laude pe Domnul, pentru că Dumnezeu a ajutat toată suflarea pe care a făcut-o. Omul este, cu adevărat, un instrument muzical de pace”

Modul în care trebuie să ne folosim de noi înșine, ca instrumente muzicale, este descris cu amănunțime de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Toate instrumentele le înalță și prin toate le poruncește iudeilor să aducă lui Dumnezeu cântare, ca să-și încălzească și să-și înalțe mintea. Așadar, după cum iudeilor prin toate instrumentele, așa ne poruncește și nouă, prin toate mădularele să-L lăudăm cu imne pe Dumnezeu: prin ochi, prin limbă, prin auz, prin mâini. Acest lucru îl arată lămurit și Pavel când zice „Înfățișați trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca slujire a voastră cuvântătoare”(Rom 12,1). Că îl laudă și ochiul, când nu privește în chip neînfrânat. Și limba, când psalmodiază. Și auzul, când nu primește cântece rele, nici osândiri ale aproapelui. Și mintea, când nu se pleacă la viclenii, ci odrăslește din belșug dragoste. Și picioarele, când nu aleargă la răutăți, ci la facerea de fapte bune. Și mâinile, când se întind nu la răpire și la lăcomie și la a bate, ci la milostenie și la ajutorarea celor nedreptățiți. Atunci omul se face chitară melodioasă, înălțând către Dumnezeu o melodie întru totul armonioasă și duhovnicească…Să lăudăm, dar, pe Domnul necontenit, să nu încetăm a-I mulțumi pentru toate, și prin cuvinte și prin fapte. Căci aceasta este jertfa noastră și ofranda, aceasta este cea mai bună slujire [leitourgia] și este proprie viețuirii îngerești”. Cântarea este o jertfă a suflului, a respirației. Suflul, glasul, în doctrinele antice este legat de natura fumului și a miresmelor cu care se hrăneau zeii. Amândouă țin de elementul aer – unul din cele patru stihii de care vorbesc filosofii. Această substituire a fumului rezultat din jertfele sângeroase prin suflul cântării – fapt ce arată trecerea de la un nivel duhovnicesc la altul mai înalt – este remarcată și de Sfinții Părinți. Textul dat mai sus al sfântului Ioan este semnificativ în partea sa finală. La fel vorbește și sfântul Niceta de Remesiana: “Iată ceea ce este mai de preț, iată jertfa duhovnicească mai mare decât toate jertfele de animale! Și pe bună dreptate. Dacă, într-adevăr, acolo se vărsa sângele irațional al animalelor, aici se jertfește lauda duhovnicească , din sufletul însuși și din conștiința curată”.

Această conformitate structurală și funcțională a instrumentului cu omul, îi face pe Sfinții Părinți să valorifice ascetic formulele de tip muzical. Cântările sunt simboluri ale urcușului în viața duhovnicească: „Deci psalmul este un text muzical, când este cântat cu frumos ritm dintr-un instrument muzical, așa cum cer regulile armoniei; cântarea însă este un text, melodios cu vocea, fără amestecul vreunui instrument muzical. Alcătuirea trupului omenesc este în chip figurat psaltire și instrument armonic muzical pentru înălțarea de imne Dumnezeului nostru. Faptele trupului nostru, care duc la slăvirea lui Dumnezeu sunt pslami atunci când trupul, în armonie cu rațiunea, ne face să nu săvârșim nimic disonant în mișcările noastre. Iar cântare este tot ce ține de contemplația înaltă și de teologie.”

Origen, comentând versetul de la Efeseni „vorbind între voi în psalmi și în imne și în cântări duhovnicești, cântând și psalmodiind în inimile voastre Domnului”(5,19), surprinde o legătură explicit-gradată între psalmi, imne și cântări duhovnicești și cele trei trepte ale vieții duhovnicești (făptuirea, contemplația și desăvârșirea): „Imnele vestesc puterea și dumnezeirea lui Dumnezeu. Așadar, cel ce are cunoașterea teologiei grăiește în imne duhovnicești. Cel care se preocupă cu făptuirea și cu cele ce trebuie să le lucrăm prin instrumentul trupului, ca printr-o psaltire, acesta grăiește în psalmi duhovnicești. Iar cel ce cugetă la cele ale firii, despre rânduiala lumii și a celorlalte făpturi, acesta vorbește în cântări duhovnicești. Și trebuie să și cântăm Domnului, conform științei firii, să și psalmodiem, conform virtuților și obiceiurilor trupești, și să avem și o bună dispoziție a inimii față de cele spuse [cu vorba]. Aceasta înseamnă a cânta și a psălmui Domnului în inimă”. Același Origen arată că psalmodierea, ca simbol al făptuirii, îi unește și îi armonizează pe oameni între ei, iar imnele, expresie a contemplației naturale, îl împreunează pe om cu îngerii: „Psalmodierea ne armonizează cu oamenii, iar cântarea imnelor cu îngerii, sau cu cei ce au o stare apropiată de cea îngerească.Cu adevărat și păstorii cei ce-și petreceau noaptea pe câmp nu i-au auzit pe îngeri psalmodiind, ci cântând imne și zicând „Slavă întru cei de sus” și celelalte. Căci imnul este o slavoslovie împreunată cu uimirea venită din contemplarea celor făcute de Dumnezeu”.

Prin urmare „aducem slavă prin faptele cele bune, când strălucesc faptele noastre înaintea oamenilor, ca oamenii văzând faptele noastre să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri. Este cu putință să slăvim pe Dumnezeu prin castitatea noastră și prin sfințenia care îmbracă pe toți cei care mărturisesc dreapta credință după sfatul lui Pavel, care spune: Slăviți pe Dumnezeu în mădularele voastre …Acesta este cel ce dă slavă și cinste Domnului, cel care își pune viața în armonie cu o contemplație ca aceasta. Lumina unui astfel de om strălucește înaintea oamenilor dacă Tatăl cel din ceruri este slăvit și prin cuvântul lui și prin fapta lui, și prin tot felul de virtuți’’.

Această abordare simbolică a cântării nu este fără semnificație adâncă și tocmai de aceea am amintit-o. Întreaga liturgică bisericească este simbolică. Iată spre exemplu, în Liturghia catehumenilor se întâlnesc mai mult pslami antifonali, prochimene etc., adică simboluri ale făptuirii (aceasta fiind treapta catehumenilor), pe când în Liturghia credincioșilor abundă imnele și cântările mistice, simboluri ale lumii îngerești și ale Împărăției veșnice.

3. Noul statut al muzicii și folosirea ei în Biserică

Fiind instrument muzical al Duhului, omul, trebuie să fie bine acordat pentru a putea răsuna armonios. Dar pentru a se putea auzi o melodie e nevoie de arcuș sau pană, ori de aerul care să circule prin tubul organului. Asemenea este nevoie de un cântăreț priceput care să aibă pană sau arcuș sau suflu adecvat instrumentului respectiv. Acești cântăreți pot fi Cuvântul și Duhul. Iar pana și aerul de care au Ei nevoie pentru a cânta Tatălui sunt cuvântul și duhul omului. Astfel, muzica creștină se exprimă prin suflare și cuvânt.

Se știe că instrumentele muzicale erau asociate cu dezordinea din ospețele și banchetele păgâne. Pentru a evita o atmosferă de acest gen, potrivnică duhului blând și liniștit al creștinilor, aceștia au renunțat la a folosi instrumentele: „Noi ne folosim de un singur instrument muzical, de cuvânt, singurul făcător de pace. Cu el cinstim pe Dumnezeu; nu-L cinstim cu pslatirea cea veche, cu trâmbița, cu timpan și cu flaut, de care se foloseau cei deprinși cu războiul și cei care disprețuiau frica de Dumnezeu la serbările lor, pentru ca, prin ritmurile unei astfel de muzici, să le trezească moleșeala sufletului lor”. Deși modul de interpretare este diferit față de iudaism, căci nu se mai folosesc instrumente, după cum a arătat Clement Alexandrinul în textul de mai sus, totuși creștinii păstrează continuitatea psalmilor și cântarea lor vocală. Psalmul devine, ca și în sinagogă, elementul principal al cântării, cel puțin în primele veacuri, înainte de apariția masivă a imnografiei bisericești: „A cântat David odinioară în psalmi; să cântăm și noi azi împreună cu el. Acela avea chitară cu corzi neînsuflețite. Biserica are o chitară bine acordată, cu corzi însuflețite. Limbile noastre sunt corzile chitării”. Dar psalmii erau intercalați printre alte forme de cult:”Ce este mai plăcut decât această desfătare? Căci și cu psalmi ne desfătăm și cu rugăciuni ne răcorim și cu citiri interpuse ne hrănim. Și cu adevărat, după cum unii comeseni sunt desfătați de felurimea mâncărilor, tot așa sufletele noastre se îmbogățesc printr-o lectură felurită și din reprezentarea cântărilor”. Psalmul devine un vade-mecum al Bisericii pe calea mântuirii. Creștinii introduc psalmii în educație, în rezolvarea activităților zilnice, în bucurii și necazuri. La psalmi omul se raportează mereu: „Este carte elementară de învățătură pentru cei ce intră în viață; creștere pentru cei ce înaintează în vârstă, întărire pentru cei maturi. Psalmul este glas al Bisericii; psalmul înveselește sărbătorile; psalmul naște tristețea cea după Dumnezeu; psalmul scoate lacrimă și din inimă de piatră; psalmul este lucrul îngerilor, viețuire cerească, parfum duhovnicesc”

Totuși, esențial, spun Părinții este mesajul, sensul textului psalmilor, măsura în care el ne transformă modul de a gândi. Psalmul are o funcție educativă și formativă, mai cu seamă în perioada copilăriei: ”Învățați copiii să cânte acești psalmi de înțelepciune. Dacă îi familiarizezi cu ei din vârstă fragedă, vei putea să-i conduci după câtva timp spre lucruri superioare”. Pe lângă efectul informativ și mnemotehnic el modelează comportamentul copiilor: „Învață copilul tău a cânta psalmi de aceia care sunt plini de filosofie, – mai ales în privința înțelepciunii, și cu deosebire în privința îndepărtării de cei răi, găsește-i sfaturi chiar de la începutul cărții psalmilor”.

Dar folosirea muzicii are capacitatea de a face mai ușor de receptat textul: „În psalmi, învățătura face sforțări(conlucrează) alături de har. Îl cântăm pentru plăcere, dar îl învățăm pentru instruirea noastră. Învățăturile date cu sila nu durează, dar ceea ce ai învățat cu plăcere, odată intrat în suflet, nu mai dispare”. Omul, încă copil ca vârstă duhovnicească, are nevoie de ceva plăcut pentru a primi în inimă asprimea învățăturii dogmelor: „Duhul cel Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute și că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul viețuirea cea dreaptă. De aceea, ce face? A unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca, odată cu dulceața melodiei, să primim pe nesimțite și folosul cuvintelor de învățătură…Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, pentru ca celor care sunt copii cu vârsta sau celor care sunt cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt își instruiesc sufletul. Că n-a plecat de la biserică din cei mulți și trândavi, păstrând cu ușurință în minte vreo poruncă apostolică sau profetică; dar cuvintele psalmilor le cântă și acasă, și le fredonează și în piață”.

Muzica aprinde râvnirea. Textul și scopul lui, adresându-se minții, direcționeză această râvnă. Prin urmare, se vede că dacă melodia este foarte frumoasă, este foarte probabil ca mesajul cântecului să fie primit și însușit de ascultător. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre acest folos al muzicii: „Dar mai întâi este necesar să vă spun pentru ce a fost introdus psalmul în viața noastră și mai ales de ce profeția îl împreunează cu cântarea. Ascultă, dar, pentru ce îl pune laolaltă cu cântarea. Văzând Dumnezeu că mulți dintre oameni sunt mai delăsători și că sunt greoi la citirea celor duhovnicești și că nu suferă cu bucurie cazna citirii, vrând ca mai dorită să facă osteneala și să nimicească cumva pe ascuns și simțirea oboselii, a amestecat melodia cu profeția, încât prin ritmul [] dat de melodie toți să se bucure și să-I înalțe imne sfinte cu multă râvnire []”. Se observă că ritmul cântecului este adesea cel mai important în mișcarea zelului lăuntric și în stârnirea dorințelor. Impactul ritmului îl putem vedea după stările inimii pe care un cântec le produce. Sfântul precizează „imne sfinte”, căci, prin aprinderea râvnei, se pot aduce și cântări de altă natură.

Dar muzica împreunată cu textul nu au doar rol intelectual-paidetic, ci facilitează procesul despătimirii: „Ce descoperire înțeleaptă a Învățătorului, Care a meșteșugit ca, odată cu cântarea, să învățăm și cele ce ne folosesc! De aceea se și întipăresc mai bine în suflete învățăturile. Învățătura dată cu sila de obicei nu rămâne; dar învățătura cu plăcere și cu bucurie se fixează mai trainic în sufletele noastre. Ce nu poți învăța din psalmi? Nu, oare, măreția bărbăției, nu oare exactitatea dreptății, nu oare sfințenia castității, nu oare desăvârșirea înțelepciunii, nu oare chipul pocăinței, nu oare măsura răbdării, nu oare tot ce ai putea spune despre faptele cele bune”

Am văzut mai sus că muzica, ca element iconic, presupune o prezență, un duh. Se știe din scrierile ascetice că manifestările sociale, artistice, etc, presupun o anumită conlucrare cu duhurile răutății sau cu îngerii. Frecvente sunt cazurile, în viețile sfinților, în care oamenii psalmodiază împreună cu îngerii, iar duhurile rele sunt văzute de marii nevoitori împrejurul scenelor cu manifestări deșănțate. David însuși ne este exemplu în acest sens. Referindu-se la marele rege iudeu, Sfinții Părinți, discută și despre legătura muzicii cu lumea duhurilor: „Iar David același lucru îl arată lămurit când spune „lăudând voi chema pe Domnul și mă voi mântui de vrăjmașii mei”(Ps 17, 4). Fiindcă atunci când cântăm cu gura cuvinte ale Duhului aducem mare vătămare demonilor, dușmanii ai vieții noastre. Că loviți fiind de psalmi ca de niște săgeți, se împrăștie. Căci așa zice și Sfântul Vasile că psalmul este alungarea diavolilor, armă a ajutorului îngeresc dată în vremea fricii de noapte”. Duhurile adesea activează patimile noastre. Cântând o bucată duhovnicească, putem să alungăm prezența lor și astfel patimile rămân doar în stare mocnită în trupul nostru: „Cântarea deșteaptă în suflet o dorință arzătoare pentru conținutul bucății cântate; ea potolește pasiunile ce se nasc din carne, ea alungă gândurile rele care ne-au fost sugerate de vrăjmașii nevăzuți, ea se revarsă în suflet ca să rodească și să dea fructe bune; pe cei care se luptă cu pietate îi face în stare să îndure încercările cele mai grozave; pentru cei pioși, ea e un leac împotriva relelor vieții pământești. Apostolul Pavel numește cântarea “sabia Duhului” pentru că ea dă luptătorilor pioși o armă împotriva duhurilor nevăzute; căci “cuvântul lui Dumnezeu”, când umple sufletul, când este cântat și exprimat, poate să alunge demonii. Toate acestea procură sufletului putința de a se perfecționa în toate virtuțile și sunt dăruite persoanelor pioase de către cântările bisericești”. Așadar, cântarea nu reduce doar la pasivitate patimile, ci este posibil să le și scoată cu totul din suflet, dar se cere din partea credinciosului multă atenție și însuflețire în lupta cu viciile sale. Mai mult, ea este o adevărată „epicleză”, căci sălășluiește Duhul Sfânt în sufletul ce se luptă.: ”Din psalmi însă, vine mult câștig, mult folos, multă curăție, și se fac pricină a toată filosofia, iar cuvintele lor curăță cu totul sufletul, Duhul Sfânt venind degrabă asupra unui suflet ce psalmodiază asemenea [cântări]” Privind reversul cântării se poate spune că ea este o exorcizare. Nu doar cel ce cântă alungă duhurile din sine, ci și cel ce ascultă cu atenție se liniștește și devine altul: „Dacă unul dintre cei care se sălbăticesc cumplit din pricina mâniei, intră în biserică, ei bine, când începe să se cânte psalmul, atunci, datorită melodiei, pleacă din biserică cu sălbăticia sufletului potolită. Da, psalmul e liniște a sufletelor, conducător al păcii; potolește tulburarea și vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului și înfrânează pe cel desfrânat”

Muzica are și un rol purificator față de toate relele depuse inconștient în cugetul nostru, fapt de altfel cunoscut de la înțelepții greci, vedici, persani etc. Ea curăță conștiința de tot ceea ce adunăm, fără să ne dăm seama, în timpul zilei, pe când ne îndeplinim îndatoririle: „Părinții, au legiuit a se rosti ca o doctorie de mântuire și curățitoare de păcate [psalmul 140], ca ajungând la vremea înserării, să lepădăm prin cântarea aceasta duhovnicească toate lucrurile cu care ne încărcăm mintea de-a lungul zilei în piață, ori acasă, ori în celelalte locuri unde ne petrecem vremea: că doctorie este, care înlătură toate acestea”

Iată deci, că psalmii de la slujbele bisericești au rol curățitor dacă suntem atenți la conținutul lor. Dar această curățire de păcate nu se face doar în locașul bisericii, la vremea cuvenită cultului public. Sfântul Ioan Gură de Aur numește familia „mică Biserică”. Deci familia, în concepția marelui ierarh, devine locul exercitării virtuților. În familie, dobândim firea trupească prin naștere și tot în familie se cuvine curățită și înălțată aceeași fire spre îndumnezeire. Mădularele trupului se îmbibă de har prin cântare. Iată cum vede același ierarh o atmosferă creștinească în familie, în care cântarea poate juca un rol primar: ”Unde, însă, sunt melodii duhovnicești, umbrește harul Duhului și sfințește și gura și sufletul. Acestea vi le spun nu numai să le lăudați [și să fiți de acord cu ele], ci ca și pe copii și pe femei să-i învățați să cânte asemenea cântări, nu numai când torc ori la alte treburi ce le au, ci mai cu seamă la masă. Că după cum diavolul face multe rele la ospețe pentru că are ca ajutătoare beția și lăcomia și râsul fără rânduială și sufletul molatic, mai cu seamă atunci trebuie – adică și înainte de masă și după masă – să-i punem înainte zidul de nedărâmat al psalmilor și împreună cu femeia și copii, ridicându-ne de la masă în picioare, să cântăm imne sfinte lui Dumnezeu. Că dacă Pavel, având asupră-i bătăi de nesuferit, și legat fiind în butuci de lemn, și fiind în temniță, [s-a sculat] la miezul nopții, când este somnul cel mai dulce tuturor, și îi slujea lui Dumnezeu, cântându-I imne împreună cu Sila, și nici locul, nici vremea, nici grijile [sorții sale], nici tirania somnului, nici durerea de pe urma acelor chinuri, nici altceva nu a putut nicidecum să-l silească a-și opri cântarea; cu mult mai mult noi, care ne veselim și ne bucurăm de bunătățile lui Dumnezeu, trebuie să-I înălțăm imne de mulțumire, ca, dacă cumva a intrat ceva necuvenit în sufletul nostru din partea beției sau a lăcomiei, intrând după aceea psalmodia, să îndepărteze toate acele necuviințe și sfaturi viclene. Și după cum mulți dintre cei bogați îmbibând un burete cu balsam, așa șterg masa, ca nu cumva să rămână vreo pată de pe urma mâncărurilor, și astfel, dând-o la o parte, fac masa curată, la fel și noi să facem. În loc de balsam să ne umplem gura cu cântare duhovnicească, ca, dacă a rămas vreo pată de lăcomie în suflet, să o curățim prin acea melodie. Și ridicându-ne în picioare, să zicem cu toți mesenii: „Veselitu-ne-ai Doamne întru făptura Ta și întru lucrurile mâinilor Tale ne vom bucura”(Ps 91,4). Și după psalmodie să fie adăugată rugăciunea, ca împreună cu sufletul să sfințim și casa. Căci după cum cei ce aduc la ospețe actori și dansatori și femei desfrânate, [prin aceasta] îi cheamă acolo pe demoni și pe diavol, și umplu casele lor de mii de războaie (că de aici vin ambițiile și geloziile și adulterele și desfrâurile și mii de rele), așa și cei ce-l cheamă pe David cu psaltirea sa, prin el Îl cheamă înăuntru pe Hristos. Și unde este Hristos nu intră nici un demon, ba mai mult, nici nu mai îndrăznește vreodată să tragă cu coada ochiului. Iar [prezenței lui Hristos] îi urmează ca dintr-un izvor pacea și dragostea și toate bunătățile. Aceia fac din casa lor teatru. Tu fă casa ta biserică. Căci unde este psalm și rugăciune, și ceata proorocilor, și mintea cea iubitoare de Dumnezeu a celor ce cântă, nu ar păcătui cineva dacă ar numi acea adunare biserică”. Odată ce nu doar locașul bisericii este loc al sălășluirii Duhului și al prezenței sfinților, ci, după cum ne-a arătat sfântul Ioan, același lucru se poate petrece într-o familie, extinzând această trăire duhovnicească, se poate spune că un creștin adevărat poate și trebuie să petreacă, precum în biserică, în orice situație s-ar afla. El poate face o biserică din orice loc, timp de slujbă, orice moment al zilei, oricare i-ar fi ocupația: „…ci chiar în târg de ești, poți să cânți în sineți lui Dumnezeu, fără să audă cineva, fiindcă și Moise așa se ruga, și era auzit, căci zice: ”Ce strigi către Mine”(Ieș 14,15), deși el nu striga, ci se ruga cu voce strigătoare numai în mintea sa, pentru care numai Dumnezeu a auzit. Nimic nu te împiedecă de a te ruga și preumblându-te, destul ca inima să-ți fie sus”

Același sfânt spune în altă parte: „Este cu putință ca și fără glas să psalmodiem, dacă mintea cântă înăuntru. Căci nu pentru oameni pslamodiem, ci pentru Dumnezeu, Care poate să asculte și inima și să intre în cele mai de taină ale minții noastre” Acest crescendo duhovnicesc duce la acea stare în care omul se află cu totul în Dumnezeu, în fiecare loc și clipă; legătura sa cu Dumnezeu devine permanentă: „Toți sunt de acord pentru a admite că nu trebuie să încetezi de a lăuda pe Dumnezeu, fie zicând un imn, fie cântând împreună, în orice timp, dând slavă lui Dumnezeu”. Același lucru, mai pe larg, îl ilustrează și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Aici nu e nevoie de arta care se dobândește în timp îndelungat, ci numai de o sinceră și caldă pornire a voii libere [proairesij], și vom primi iscusința în scurtă vreme. Nu e nevoie nici de loc, nici de timp, ci în tot locul și în toată vremea este cu putință să psalmodiem cu mintea. Și chiar dacă umbli prin piață, chiar dacă ești în călătorie, chiar dacă te întâlnești cu prietenii, este cu putință să-ți înalți sufletul, este cu putința să strigi chiar și când taci. Așa a strigat și Moise, iar Dumnezeu l-a auzit. Chiar dacă ai fi meșteșugar, șezând și lucrând în atelier, poți să psalmodiezi. Chiar dacă ești soldat, chiar dacă șezi în tribunal, poți să faci acest lucru”.

În limba greacă dunamij înseamnă putere. Dar tot acest termen desemnează ceea ce filosofic numim „potență”, „posibilitate”, adică o stare în care se află în gestație viitoarea ființă. Același termen grecesc, aplicat cuvintelor, indică sensul, înțelesul unui cuvânt. În se concentrează toate aceste sensuri enumerate mai sus. Deci un cuvânt are un înțeles, o putere care se cere actualizată în cel ce citește.,,Cuvântul rostit de orice om este însoțit și de o simțire a lui care influențează pe ascultător, sau îl face simțit ca o putere, de care te bucuri sau nu. Căci cuvintele sunt ale persoanei simțitoare și voluntare, nu ale unei rațiuni abstracte Fără persoană nu e cuvânt”. Am arătat mai sus că, pentru Părinți, esențială este înțelegerea textului asociat melodiei. Prin cuvântul dumneziesc se primește putere de a înainta pe calea duhovnicească. De aceea se vorbea în Biserica veche, la modul concret, de puterea Scripturii și de puterea exorcismului rostit. Aceeași putere o poate avea și muzica bisericească, dacă atât textul, cât și melodia sunt inspirate de Duhul Sfânt. De remarcat că anaforaua liturgică – coborârea Sfântului Duh „ peste noi și peste aceste cinstite daruri puse înainte” – este marcată prin două cântări care precizează unitatea ce trebuie să aibă loc între credincioși. „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim”, spune preotul înaintea Crezului, și tot el conchide „Și ne dă nouă cu o gură și o inimă a slăvi și a cânta preacinstitul și de mare cuviință numele Tău…”. Așadar, unirea cugetelor și inimilor este absolut esențială pentru a cânta cu adevărat într-un singur glas. Această unire a cugetului nu se poate face decât prin revărsarea harului peste mintea fiecăruia și a tuturor împreună. Dar acest har, mai ales în slujirea cuvântătoare, este legat de puterea și înțelesul cuvântului rostit. Iată deci că atenția încordată la cântare ne face să primim puterea ei și astfel ne pregătește pentru unirea adevărată, din toată inima, între noi: ”Iată că psalmul amestecă felurite glasuri și din ele pregătește să se înalțe [la cer] o singură cântare plină de armonie: și tineri și bătrâni și bogați și săraci și femei și bărbați și robi și liberi, cu toții înalțăm o singură melodie. Căci dacă un chitarist, lovind cu multă dibăcie mai multe corzi deodată, reușește să facă din cele multe o singură [melodie], [dar corzile] rămân în același timp multe, ce noutate este dacă puterea [dunamij] psalmului și a cântării duhovnicești lucrează exact același lucru? Ba mai mult, nu numai pe noi cei de față, ci și pe cel ce s-a săvârșit dintre cei vii, l-a adunat [în același duh]. Fiindcă și acel fericit proroc a cântat împreună cu noi. Și deși la curțile împărătești nu este cu putință acest lucru, fiindcă cel ce poartă coroană șade și toți se desfată în tăcere [de cel ce cântă], iar acestui [obicei se supun] chiar și cei aflați în cele mai mari vrednicii, aici nu este așa, ci proorocul glăsuiește și toți răspundem, toți laolaltă cântăm. Și nu este osebire aici între rob și liber, nici între bogat și sărac, nici între cârmuitor și omul de rând. Ci toată această deosebire lumească se leapădă și un singur cor se încropește din toți și este adevărată egalitate [între toți] și pământul se face oglindă a cerului. Atât de vestit este bunul neam al Bisericii, că nici nu se poate închipui ca stăpânul să poată cânta cu multă îndrăzneală dacă servitorul cârtește împotriva lui. Și nici bogatul nu-și mișcă limba atâta timp cât săracul îl osândește prin tăcerea lui. Nici bărbatul nu cântă și vorbește cu îndrăzneală dacă femeia tace și stă fără de glas. Ci cu toții au parte de cinste egală și înalță jertfă comună și daruri comune. Nu are nimic mai mult acesta decât acela, nici acela decât acesta, ci toți sunt în aceeși cinste și ridică către Făcătorul lumii un singur glas din mai multe guri”

Însă nu cântarea în sine înseamnă unitate, ci prin ea putem ajunge la unitate: „Cântatul împreună este ca un lanț care duce la unire; unește poporul în simfonia unui singur cor” Întreaga Biserică este un singur om, cum arată Sfântul Maxim, în Mystagogia, iar Biserica îi unește pe toți într-o simfonie și unitate desăvârșită, păstrând pe fiecare în identitatea sa. Această unitate a Bisericii se reflectă și în cântarea în comun. Psalmodierea are capacitatea de a strânge laolaltă pe oameni, de a le înălța simțămintele către Dumnezeu și de a întări legăturile între ei: „Psalmul leagă prietenii, unește pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiți. Cine se mai poate socoti vrăjmaș al celui cu care a înălțat același glas spre Dumnezeu. Cântatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare bun: dragostea” Dar pentru a experimenta concret și real unitatea duhovnicească dintre noi, unii cu alții și cu Dumnezeu, se cere ca mai înainte de cântare să facem curățirea lăuntrică despre care am vorbit înainte și despre care va fi vorba mai pe larg în capitolul următor: ”Știm de la istorie că biruitorul (la jocuri), cel ce a făcut isprăvi de vitejie, cel încununat cu trofee cânta după aceea, strălucit și măreț: „Lauda Lui în Biserica celor cuvioși”. Vezi că înaintea cuvintelor caută mulțumirea adusă prin viețuire și fapte, și pe aceștia îi conduce în corul celor ce cântă imnuri? Căci nu este de-ajuns să mulțumim numai prin vorbe dacă nu se alătură și virtutea prin fapte. „Lauda Lui în Biserica celor cuvioși” Și încă ceva ne mai învață aici. Ne arată că deodată cu toată împreuna glăsuire [cântarea împreună a credincioșilor] trebuie să înălțăm și glasuri curate. Căci Biserica este numele unei adunări bine închegate”.

4. Calitățile pe care trebuie să le îndeplinească

muzica de cult

Așa cum am arătat, muzica bisericească împreunată cu o adevărată viețuire creștinească, poate fi un mijloc de educare a sufletului, de pregătire a acestuia pentru primirea harului Duhului Sfânt. Nu muzica în sine – înțeleasă ca succesiune de note – transformă pe om, ci puterea acesteia, mai bine zis duhul pe care ea îl transmite. Este esențială cercetarea oricărei cântări înainte de a o intona; adică o privire retrospectivă în raport cu originea acesteia, deoarece cântarea poartă în sine duhul celui care a compus-o. Singura autoritate în măsură să certifice sau să respingă o cântare, pe baza unor criterii duhovnicești, este Biserica. Procedeul care a stabilit alcătuirea canonului Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinților, acceptate ca autoritate în Biserică, se aplică și pentru muzica eclesială. Un singur Duh Sfânt este Cel Care i-a inspirat pe evangheliști, pe Părinții bisericești și pe melozi. Singurele cântări care trebuie păstrate de Biserică sunt cele care sunt inspirate de Duhul Sfânt. Doar așa ele pot avea efectul real în înduhovnicirea omului. „O compoziție muzicală bisericească o vom numi-o bună, dacă într-adevăr prin ea ne simțim pregătiți și îndemnați la rugăciune, dacă prin intermediul ei ne putem chiar ruga, întrebuințând-o ca vehicul al sentimentelor noastre îndreptate către Dumnezeu și dacă, într-un cuvânt, ea îndeplinește în noi acele funcțiuni nobile”. Melozii erau conștienți de harisma pe care o aveau: „Acelea pe care le-am învățat de la Duhul”(spune David) „pe acelea le binevestesc; nimic nu spun de la mine, nimic omenesc. Dar, pentru că am ajuns să ascult gândurile Duhului, Care mi-a predat în taină înțelepciunea lui Dumnezeu, mă deschid vouă și vă fac cunoscut gândul. Deschid gura mea, dar nu altfel decât în psaltire”.

În Biserica primară psalmodierea era absolut duhovnicească și harismatică. Conștiința psalmodierii ca harismă s-a păstrat în Biserică tot timpul, deși, pe măsura trecerii timpului, ea a devenit apanajul unor foarte puțini oameni. Ea, ca de altfel orice harismă, era legată de darul Botezului și nu avea nimic de a face cu talentul sau educația muzicală, deși și aceasta din urmă putea avea un oarecare rol. Simțirea acestui lucru era încă vie în secolul V, fapt demonstrat de un remarcabil text dintr-un comentariu al lui Diodor de Tars: .„Căci cum să ne rugăm nu știm, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite”. Și acest stih are trebuință de tâlcuire. Există o asemenea harismă a rugăciunii [și la noi] sau numai în cazul apostolilor [a existat]? Pentru că adesea cerem cele nefolositoare, de aceea cel ce se ridică la vrednicia apostolilor, ca unul care are harisma rugăciunii, cere de la Dumnezeu cele folositoare pentru popor, folosindu-se de suspine negrăite ca să-i atragă pe toți la evlavie și frică. Și acest lucru este ceea ce zice în altă parte: fiecare dintre voi dacă are un psalm dacă are o rugăciune. Așadar și psalmodierea era o harismă și rugăciunea era o harismă. Și mărturisește împreună cu duhul nostru când cel ce are harisma se roagă în Duh pentru tot poporul și zice „Tatăl nostru Care ești în ceruri”. De aceea zice că mărturisește Duhul rugăciunii împreună cu duhul nostru, Duh ce Îl avem prin Botez, fiindcă suntem copii ai lui Dumnezeu. Căci Duhul strigă – adică harisma rugăciunii – Abba, Părinte”.

Cercetând canoanele alcătuite în cinstea sfinților melozi, compuse de către alți melozi ai Bisericii, uneori și aceștia din urmă fiind canonizați, se pot observa patru elemente ce marchează evoluția lor în viața duhovnicească, până la atingerea stării în care ei devin capabili să conlucreze conștient cu Duhul Sfânt și să simtă că alcătuirile lor melodico-poetice sunt insuflate de har. Pentru scurtimea spațiului, vom ilustra fiecare din aceste elemente doar cu câteva citate din canonul Sfântului Roman Melodul (1 octombrie):

Curățirea sufletului și a trupului de patimi: „Urând desfătarea cea trecătoare, deșartă și putredă, stăruind neîncetat la Biserica Preacuratei, ți-ai sfințit gândul și sufletul și trupul, vrednicule de laudă”.

Primirea harului: „Harul Duhului Care lucrează toate, a suflat și s-a sălășluit în sfântul tău suflet, prealăudate, și pe tine te-a făcut lăcaș de Dumnezeu grăitor”.

Insuflarea cântărilor: „Pe Născătoarea de Dumnezeu Maria ai avut-o învățătoare, gânditorule de Dumnezeu, înțelepțindu-te, învățându-te, și îndemnându-te a cânta: Bine ești cuvântat Doamne Dumnezeul părinților noștri”.

Transmiterea harului prin cântare și celorlalți oameni; cântarea devine

mijloc de curățire și înaintare pe calea pe care melodul deja a străbătut-o, anume calea despătimirii în Biserică: ”Arzându-te de dumnezeiască dorire, ai pus suișurile în inima ta și ai avut viețuire fără de trup, fiind în trup; urmând cetelor celor îngerești, înțelepte, ai repetat în lume cântările acelora , strigând cu credință, Romane: Pe Tine Te preaînălțăm Hristoase în veci”; „Cu graiul cel înalt al cuvintelor tale celor dumnezeiești și preadulci, fericite Romane luminezi foarte curat și-l înveți a striga: Pe Domnul lăudați-L lucrurile și-L preaînălțați întru toți vecii”

Aceleași patru elemente le regăsim și la alcătuitorul canonului Sfântului Roman: Sfântul Ioan Damaschin (4 decembrie):

Curățirea sufletului și a trupului de patimi: „Curățindu-ți trupul, sufletul și mintea de toată spurcăciunea, cu grijă ai primit Ioane, de Dumnezeu înțelepțite, strălucirea cea de trei ori mai luminoasă decât soarele, care te-a îmbogățit cu daruri luminoase”.

Primirea harului: „…ai pătruns în norul dumnezeiescului Duh, te-ai povățuit în cele tainice și ca Moise ai arătat frumosul grai al cântării”.

Insuflarea cântărilor: „Părinte Ioane, preaînțelepte, Biserica lui Hristos cu cântări O ai veselit, alcătuind melodii cu insuflare dumnezeiască, prealăudate. Că atingând, părinte, alăuta ta cu lucrarea Duhului, la fel cu cea a lui David, cu preaplăcute sunete o ai arătat. Care fiind făcută să răsune cu dumnezeiești melodii, pe toți i-ai încântat”.

Transmiterea harului prin cântare și celorlalți oameni; ”Luându-te la întrecere cu cetele îngerești, înțelepte, ai pus rânduială în cetele cântăreților bisericești pentru a aduce Treimii cântare de Dumnezeu grăitoare”; „Talantul înțelepciunii primind și cu faptele împodobindu-te, ai luminat, Ioane, Biserica lui Hristos; pe care îl înmulțești și după ce ai ieșit din viață”; „Laude voind a-ți aduce, aș avea nevoie de glasul tău cel dulce ca mierea, cuvioase, prin care ai luminat cu cântări, părinte Ioane, Biserica ortodoxă, Care prăznuiește pomenirea ta”.

Aceste similitudini ale experienței duhovnicești arată că nu oricine poate înțelege la nivelul cuvenit un sfânt, ci doar acela care trăiește la rândul lui o experiență asemănătoare. Este nevoie de reala experiență eclesială pentru ca între doi oameni să se stabilească o legătură ce permite ca fiecare să pătrundă tainele celuilalt. Duhul și înțelesul cântărilor Sfântului Roman și-au găsit interpretarea maximală în persoane de tipul Sfântului Ioan Damaschin. Simplu spus, Sfântul Ioan Damaschin nu l-a înțeles cu adevărat pe Sfântul Roman decât în momentul în care a parcurs calea duhovnicească a aceluia. El a putut compune canonul sfântului numai și numai pentru că i-a înțeles drumul duhovnicesc și pentru că a avut acces la sursa Duhului Sfânt care l-a adăpat pe cel dintâi. Orice compoziție duhovnicească trebuie să urmeze drumul trasat mai sus: „Căci văd [în mine] înfăptuirile Tale și rânduielile cele negrăite, și mă bucur și mă veselesc și din desfătarea sufletului îmi mișc limba spre cântare. Eu cânt lucrările Tale și mă uimesc de adâncul gândurilor Tale, de care Te-ai slujit când ai lucrat această rânduială. Însă cei nepricepuți nu sunt conștienți de adâncimea tainei”

Chiar melozii-compozitori inspirați, recunoscuți pentru virtutea lor și pentru cunoștințele muzicale de către Biserică, își simt neputința duhovniceacă în a alcătui laude sfinților. La foarte multe canoane din mineie, unele strofe, îndeosebi cele de la începutul canoanelor de la utrenie, sunt pur și simplu rugăciuni de implorare către sfântul căruia i se alcătuiesc laude, melodul fiind conștient că doar prin ajutorul expres și simțit – nu închipuit sau metaforic – al sfântului respectiv va fi în stare să compună ceva de folos pentru Biserică. Cităm ca exemplu din canonul alcătuit în cinstea Sfântului Apostol Simon Zilotul: „Între cei de sus stând înaintea Stăpânului, Celui Ce te-a preamărit pe tine și ucenic al Său luminat te-a arătat, apostole minunate, luminează sufletul meu ca să laud dumnezeiească pomenirea ta”. Iar în alt canon se poate citi: „Îndreptează-mi fericite slăbiciunea cugetului meu către lățimea laudelor tale și trimite lumină inimii mele ca să laud pomenirea ta cea purtătoare de lumină și mărită, mucenice prealăudate”. Și în icosul aceluiași canon scrie: „Având suflet spurcat și trup învăluit de nenumărate ispite și de tulburarea cea cumplită, nu îndrăznesc, nici pot a grăi laudele tale preafericite sfințite mucenice. Ci ca unul ce ești izvor, spală greșelile mele cele multe și te roagă ca să mi se dea cuvânt spre a deschide gura ca unul ce te rogi neîncetat pentru noi toți”..

O astfel de cântare – în care se pot regăsi pregătirea muzicală acordată cu trăirea duhovnicească – este singura care se poate chema cântare duhovnicească. Ea rămâne modelul. Orice încercare care nu are la bază experiența comună a harului, se poate cel mult apropia – pe măsura treptei din urcușul duhovnicesc – de acest model: „ Vrei să afli cîte de mare este puterea celor ce cântă imne lui Dumnezeu? Au cântat cei trei tineri și au stins cuptorul cel din Babilon. Ba nu l-au stins, ci lucru și mai minunat au făcut, că arzând flacăra, ca pe lut au călcat-o în picioare. Această cântare, intrând în închisoare prin Pavel, a dezlegat lanțurile, a deschis ușile temniței, a clătinat temeliile, a înfricoșat foarte pe temnicer…. Ai văzut puterea cântărilor, ai văzut câtă tărie are lauda, câtă putere rugăciunea? Totdeauna este mare puterea rugăciunii. Dar rugăciunea împreunată cu post, mai puternic face sufletul. Acum ne aduce multă curăție[] în gânduri, acum ne ridică mintea și sufletul se uită la toate cele de sus. De aceea, totdeauna Scriptura unește rugăciunea cu postirea.”

În orice creație, este prezentă persoana care a făcut acel lucru. La fel și în muzica bisericească; în cântarea unui melod, se află prezent acela. Dar pentru că, în general, melozii recunoscuți de Biserică au fost oameni cu o stare spirituală foarte înaltă, această prezență are un grad mult mai ridicat de a putea fi simțită și de a influența. Este vorba de comuniunea sfinților ce se realizează în vremea slujbelor bisericești: „Laudă suflete al meu pe Domnul. Acestea și noi le psalmodiem azi împreună cu David. Chiar dacă nu este cu trupul de față, dar cu duhul este. Iar că drepții sunt de față cu noi și psalmodiază împreună cu noi, ascultă ce zice Avraam către bogat… „au pe Moise și pe profeți”. Dar și Moise și toți profeții deși demult sunt morți cu trupul, totuși îi au prin scrierile lor. Că dacă cineva pune la vedere un chip neînsuflețit al copilului sau al unui prieten și așa îl socotește pe cel plecat ca și cum ar fi de față și îl aduce în închipuire prin chipul cel neînsuflețit, cu cât mai mult noi nu avem parte de părtășia sfinților prin sfintele lor Scripturi? Nu având icoane ale trupurilor lor, ci ale sufletelor. Că cele spuse de ei sunt icoane ale sufletelor lor. Vrei să afli că drepții sunt vii și sunt prezenți aici? Nimeni nu-i ia pe cei morți ca martori. Însă Hristos i-a chemat tocmai pe ei ca martori ai dumnezeirii Sale, și înaintea acestora pe însuși David ca să te învețe că [proorocul] este viu… David, la început, a grăit aceste cuvinte cu o singură limbă, [cu a sa]. Acum însă, fiindcă s-a săvârșit, grăiește acestea prin mii de limbi, nu numai prin ale noastre, ci și prin cele din întreaga lume. Ai văzut că nu e mort, ci trăiește? Cum să fie mort cel ce are atâtea limbi și grăiește prin atâtea guri?”

O cântare duhovnicească închide în sine experiența celui ce a compus-o. Pentru ca cel ce o intonează să poată dezvălui întreaga bogăție și nuanță a textului cântat, pe lângă indispensabile calități muzicale, trebuie să aibă o experiență apropiată de a melodului. O astfel de abordare a muzicii bisericești poate părea anormală, cel puțin astăzi, dar totuși aceasta este esența cântării în Biserică: „Cântăreții cei insuflați de Duhul Sfânt simțeau cu zdrobirea inimii cuvântul ce-l răspundeau prin buze. Sufletul lor cel fără materie se împreuna cu Dumnezeu și mintea lor se răpea în ceruri. Pentru aceea o cântare se făcea a îngerilor și a oamenilor”.

Conștienți că acesta este un mod ideal de interpretare și de aceea accesibil puținor oameni, Sfinții Părinți au încercat să acomodeze înălțimea și puterea cântării duhovnicești la starea duhovnicească a creștinului simplu. În cazul nefericit în care nu ne-am învrednicit de taina sfinților și de a pătrunde adâncimea cântării, Părinții ne atenționează că trebuie să avem măcar râvnă și atenție încordată asupra laturii formale a melodiei: „Și chiar dacă nu știi puterea cuvintelor, învață-ți gura [și silește-o] să spună cuvintele. Că limba se sfințește prin cuvinte când le spui cu râvnă [ ]. Dacă rămânem statornici în această obișnuință, chiar și cu sila, și nu vom fi mai dinainte delăsători spre această bună slujire, obiceiul acesta, strângându-ne în fiecare zi, chiar dacă nu o facem cu toată inima, ne va duce la împlinirea desăvârșită a acestei bune slujiri…Și acestea Pavel le-a arătat, strigând: ”Însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”(Rom ). Iar Cel Ce cercetează inimile, știe și care este cugetul Duhului, că după Dumnezeu se roagă pentru sfinți. Aceasta a zis-o nu fiindcă Duhul ar suspina, ci fiindcă bărbații duhovnicești, cei care au harismele Duhului, când se roagă pentru aproapele lor și înalță rugăciuni, o fac cu străpungere a inimii și cu suspine. Să facem și noi aceasta, și în fiecare zi să ne rugăm lui Dumnezeu cu psalmi și cu rugăciuni. Și ca să nu aducem numai cuvinte, ci să cunoaștem și puterea și înțelesul celor ce le spunem hai să tâlcuim începutul psalmului(urmează tâlcuirea psalmului 41)”. Această sârguință și atenție, poate uneori formală, la care se alătură exegeza rațională a textului și melodiei, singura pe care o poate pricepe mintea noastră căzută, ne rămân mijloacele comune prin care putem nădăjdui ca în timp să ajungem la o stare duhovnicească adecvată creștinului adevărat. Această idee se întâlnește și la alți Părinți și este eficientă pentru mântuire dacă o aplicăm cu smerenie: „Bucurându-mă de mântuire, voi scăpa și de deznădejde și voi cânta și cu toată buna dispoziție a inimii. Că [de aceea] a adăugat „cânta-voi Domnului Celui Ce mi-a făcut mie bine și voi psalmodia numelui Domnului celui Preaînalt”. Chiar dacă nu voi cunoaște firea cea tainică [a numelui Tău], însă mă voi folosi de numele Tău ca să mă închin și să-Ți cânt laude și să-Ți cer toată purtarea de grijă cea dreaptă. Căci cred că voi avea parte de ea și numai chemând numele Tău.”

CAPITOLUL II

1. Necesitatea curățirii conștiinței celui ce cântă

Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidență condițiile esențiale de interpretare a muzicii bisericești, necesare celor care doresc să se înalțe prin cântare; ele sunt valabile pentru orice credincios: „Fie că este un om slăbit de vârstă, sau încă tânăr,că el are o voce aspră, că ignoră de tot ritmul, acestea nu vor fi socotite ca defecte. Ceea ce se cere este un suflet modest, un spirit treaz, o inimă înfrântă, o judecată sănătoasă și o conștiință împăcată. Dacă tu ai aceasta vei intra în corul sfânt al lui Dumnezeu și vei putea să stai alături de David”. Aceste condiții constituie de fapt repere esențiale ale drumului ascezei creștine. Pe primul loc stă recunoașterea păcatelor și mărturisirea lor. Numai așa mintea noastră poate deveni limpede și judecata dreaptă și sănătoasă. Pentru a păstra apoi această stare de curățenie se cere o atenție amănunțită asupra oricărui lucru sau mișcare care se produce cu sau fără voia noastră. Din aceasta omul va dobândi cunoașterea tainelor firii sale și a unor taine descoperite de Dumnezeu. În urma acestor dezvăluiri ale harului vom ști nimicnicia noastră în fața măreției și slavei dumnezeiești; inima va căuta mereu să se plece înaintea Lui și să mențină o stare de umilință. Starea la care trebuie să ajungem în urma acestui urcuș constă în modestia și trezvia permanentă a sufletului. Această stare este condiția de a nu pierde oricare dintre darurile date nouă de Dumnezeu și de a le valorifica spre slava Lui. Pentru a ajunge la scopul vieții creștine, orice cale am alege, aceste condiții sunt absolut necesare. Pentru a primi harul Duhului Sfânt prin intermediul cântării bisericești – îndeletnicire care este, la rândul ei, una din posibilele căi spre mântuire – trebuie să urmăm condițiile enumerate de Sfântul Ioan Hrisostom mai sus.

Cea dintâi treaptă, în ordine cronologică și existențială, este curățirea conștiinței. Cel care vrea să-I înalțe laudă lui Dumnezeu trebuie să fie împăcat cu sine, să aibă mintea curată de orice întinare, să nu se știe vinovat față de aproapele și față de Dumnezeu. Mai exact, să-și conștientizeze păcatele, să și le mărturisească și abia după aceea să-i dea slavă lui Dumnezeu: ”Cel ce se pocăiește mai întâi trebuie să se mărturisească și apoi, curat fiind, să psalmodieze”.

Cântarea duhovnicească, curată fiind, cere de asemenea o inimă curată. Cel împătimit, în mod normal, nu se cuvine să cânte în Biserică. El ar putea influența negativ prin starea sa lucrarea harului ce se transmite prin cântare: ”În chip firesc a hărăzit celor cuvioși cântarea de laudă și mărturisirea harului. Căci, deoarece a dat darul Învierii tuturor oamenilor, însă nu toți sunt vrednici de har, a afierosit cântarea laudelor celor vrednici”.

Sfântul Vasile cel Mare arată explicit faptul că mulți dintre cei care nu și-au curățit inima de faptele rușinoase și cântă în Biserică se pot afla într-o adevărată înșelare. Ei au în gura lor cuvintele psalmului, însă nu cântă cu adevărat: ”Nu tot cel ce are în gură cuvintele psalmului cântă Domnului, ci cei care înalță din inimă curată cântările de psalmi. Toți câți sunt cuvioși păstrează dreptatea cea către Dumnezeu, toți aceia pot să cânte lui Dumnezeu psalmi în chip armonios, urmând ritmurile cele duhovnicești. Dar câți nu stau aici în biserică, venind de la desfrânări! Câți nu vin de la hoții! Câți nu ascund în inimile lor viclenie și minciună! Se pare că au în gura lor cântare de psalmi, dar nu cântă cu adevărat psalmi”. Ideea este prezentă și la Origen: ”La fel, dacă bun lucru este a psalmodia numelui Celui Preaînalt, trebuie să se psalmodieze duhovnicește. Iar cel ce se abate către cele simțuale nu a făcut un lucru bun că a psalmodiat cu glasul, căci mulți, chiar dintre cei mai răi, fac aceasta”.

Însăși cântarea duhovnicească cere o interpretare duhovnicească și mai ales punerea în acord cu duhul ce se manifestă prin cântare, a stării celui ce interpretează. Comentând versetul „Veseliți-vă drepților în Domnul” din pslamul 32, Eusebiu de Cesareea notează: „Nu cei ce se încred în ei înșiși sau în ceva din ale lumii, ci cei ce se încred în Domnul.Voi cei fericiți să vă lăudați în El și să-L cinstiți. Veseliți-vă voi cei ale căror fărădelegi au fost iertate și ale căror păcate au fost acoperite. Căci se cuvine, zice, să-L laude pe Dumnezeu toți cei cu inimă bună. Traducerea lui Aquila spune: „A celor cu inimă bună este cântarea de laudă cea frumoasă”. Căci nu se poate afla cântare frumoasă în gura păcătosului, ci este firesc și preacuviincios ca lauda lui Dumnezeu să se facă de cei ce au buzele și mințile curate”. Aceeși idee o întâlnim mai concentrat exprimată la Teodoret de Cyr, comentând versetul „Cântați Domnului cântare nouă, lauda Lui în Biserica celor cuvioși” din psamul 149: „A lăuda pe Dumnezeu nu este propriu celor aflați în fărădelegi, ci celor cuvioși”.

Pregătirea duhovnicească a celui ce cântă este afirmată categoric de toată tradiția patristică. Mai adăugăm un text din Origen, pe aceeași temă, care întărește această afirmație: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea. Cânta-voi și voi psalmodia întru slava mea”. [Aceasta o zice] fiindcă nu poate cânta și psalmodia oricine, ci cel curat cu inima și care are îndrăznire [la Dumnezeu]. De două ori vorbește despre pregătire, odată pentru contemplație și o dată pentru făptuire. Pentru contemplație spune „cânta-voi”, iar pentru făptuire „voi psalmodia”. Dacă este cineva în slavă, să cânte și să psalmodieze”)

Pacea sufletului este condiția primă și esențială pentru a înălța laude lui Dumnezeu: ”unui cuget tulburat îi este absolut cu neputință să se apropie de Dumnezeu, deoarece îl împiedecă însăși natura tulburării”. Dar pacea sufletească presupune mărturisirea păcatelor și împăcarea conștiinței. Aceasta din urmă aduce pe Duhul Sfânt în inima celui ce cântă: ”Așadar, pentru că lauda lui Dumnezeu este dreaptă este nevoie de o inimă dreaptă, ca lauda să-I convină și să I se potrivescă. Iar dacă „nimeni nu poate să zică Domn este Iisus decât în Duhul Sfânt”, cum poți aduce laudă fără să ai Duhul cel Drept, înnoit în cele dinlăuntru ale tale”

2. Implicarea interpretului în execuția cântării.

Deoarece omul este alcătuit dint-o parte văzută și una nevăzută, toate ale sale au un dublu caracter și o dublă manifestare, totuși rămânând unitare: „Și nu la întâmplare ne închinăm spre răsărit, ci fiindcă suntem compuși și din nevăzut și din văzut, adică din fire înțelegătoare și din cea simțitoare. Prin urmare, îndoită este închinarea adusă Ziditorului, după cum cântăm și cu mintea și cu buzele trupești și suntem botezați și în apă și în Duh și ne unim cu Domnul în chip îndoit, împărtășindu-ne și de Sfintele Taine[materia lor] și de harul Duhului”. Iar un alt Părinte spune: „Toată suflarea să laude pe Domnul”. Nu numai iudeii, ci toți oamenii. Că Dumnezeu nu este numai al iudeilor, ci, după dumnezeiescul apostol, și al neamurilor. În psalmul 144,21 a zis „Să binecuvinteze tot trupul numele cel sfânt al Lui”. Aici însă „Toată suflarea să laude pe Domnul”. Nici acolo nu s-a referit numai la trup, nici aici numai la suflare. Ci și acolo și aici poruncește să-i cântăm laude Dumnezeului tuturor și cu trupul și cu sufletul”.

Cântarea este un act al persoanei totale. Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidență tocmai acest temei al interpretării melodiei: „Laudă suflete al meu pe Domnul” Pentru ce a lăsat deoparte trupul? Pentru ce nu vorbește nimic despre trup? Oare a despărțit persoana în două [și numai una din părți trebuie să-L laude]? Nicidecum! Dar l-a pus mai întîi pe artist [adică sufletul]. Iar că nu a despărțit sufletul de trup ascultă ce zice în altă parte ”Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe tine Te caut dis de dimineață. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ”. Dar arată-mi, ar zice cineva, că și trupul este chemat să-L laude. „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui”. Ai văzut că și pe trup îl face părtaș împreunei cântări (simfoniei)? Că ce sunt altceva cele dinlăuntru decât nervii și oasele și venele și arterele și toate organele cele dinlăuntru… Pentru ce vorbește de suflet? Ca nu cumva scoțând numai limba sunete sufletul să umble în toate părțile, lucru care adesea ni se întâmplă și când ne rugăm și când cântăm imne. Și ca împreună cântarea (simfonia) să fie din partea amândurora. Când tu rugându-te, nu asculți cuvintele lui Dumnezeu, cum să asculte Dumnezeu rugăciunea ta? Când zice „Laudă suflete al meu pe Domnul”, aceasta zice: rugăciunile să se înalțe din adâncul inimii. Că și Pavel zice „Cânt cu duhul, dar cânt și cu mintea”(I Cor 14,15)”

A cânta cu sufletul și cu trupul înseamnă a pune în acord inima cu mintea. Cântarea să izvorască din inimă iar mintea să fie atentă la cele cântate. Ea nu aduce nici un folos celui cu mintea neadunată căci în acest caz ea nu se mai îndreaptă către Dumnezeu, ci se risipește în aer precum fumul jertfei lui Cain. Comentând deșertăciunea unei astfel de cântări, Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre versetul Epistolei către Coloseni „Cântați-I în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești”(Col 3,16), zice: ”Cântând întru inimile voastre Domnului, adică nu simplu, din gură numai, ci cu băgare de seamă, căci acesta înseamnă a cânta lui Dumnezeu, iar altminterea înseamnă a cânta aerului, unde vocea se risipește în zadar”. Același lucru este spus în comentariul la un verset similar din Epistola către Efeseni a Sfântului Ioan Damaschin: „În inimile voastre Domnului” înseamnă ca toată mintea noastră să o întindem către Domnul și să nu cântăm numai cu buzele”. Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: ”Ascultați porunca: „Cântați frumos”, adică cu mintea neîmprăștiată, cu sinceră stare sufletească”

Implicațiile unei stări de împrăștiere sunt mult mai nocive decât ne putem închipui. Sfântul Simeon Noul Teolog arată că toate gândurile și imaginațiile din vremea rugăciunii se înrădăcinează mult mai puternic în sufletul creștinului decât în mod normal, deoarece, în acel răstimp, omul este mult mai permeabil la sugestii fie bune, fie rele. Dacă nu avem o stare de atenție și trezvie corespunzătoare în suflet pot pătrunde foarte ușor săgețile vrăjmașului. Iată unul din răspunsurile avvei Varsanufie pe această temă: „Dacă deci psalmodiez sau mă rog sau citesc, și-mi răsare un gând necuvenit îl voi lua în seamă și voi întrerupe psalmodierea…?Răspuns : Disprețuiește-l pe acesta și ia aminte cu toată grija la psalmodie, la rugăciune și la citire, ca să poți lua putere de la cele spuse. Căci dacă primim să ne ocupăm cu gândurile vrăjmașului, niciodată nu vom putea face nimic. Și aceasta o urmărește el.”.

În secolul al IV-lea atenția era încă starea normală a creștinilor în biserică: „Mai întâi, împărțiți în două coruri, ei psalmodiază alternativ, atenți la înțelesul cuvintelor sfinte, veghind asupra inimilor lor, pentru a îndepărta orice cugetare străină”; „Iubiților, lăsând la o parte vorbele de prisos să cântăm cu simțul ascuțit și cu mintea trează ca să nu displacem lui Dumnezeu. Căci ne îndeamnă psalmul zicând “Că Dumnezeu este împărat a tot pământul; cântați-I toți cu înțelepciune” (Ps 46,7), adică cu pricepere, ca să cântăm nu numai cu duhul, adică cu sunetul vocii (glasul), ci și cu mintea și să cugetăm ceea ce

cântăm, ca nu cumva mintea fiind robită de cuvinte și cugetări străine să lucreze fără nici un folos”

În interpretarea cântării, rolul prim îl are înțelesul cuvântului și nu linia melodică, deși cea din urmă are importanța ei, după cum au arătat îndestulător textele citate până aici. Nu este vorba de a subestima valoarea melodiei în raport cu textul, ci doar de a așeza pe fiecare la locul potrivit. Dovadă a acestui fapt este tocmai cazul Fericitului Augustin care, deși a alcătuit un tratat special de muzică, iar în bisericile păstorite de el se cânta după toate rigorile artei, el însuși fiind un iubitor al acesteia, totuși, în Confesiunile sale declară răspicat: „Când mi se întâmplă să fiu emoționat mai mult de cântec decât de cuvintele pe care le însoțește el, mărturisesc că mă simt vinovat de un păcat grav” Iar Fericitul Ieronim stabilește aceeași ierarhie: „Noi trebuie să cântăm, să psalmodiem și să lăudăm pe Dumnezeu mai mult cu sufletul decât cu glasul nostru”

De ce este atât de importantă în timpul cântării atenția asupra textului și a înțelesului său? Cuvântul insuflat de Duhul Sfânt poartă în sine o putere dumnezeiască și, chiar dacă noi nu o putem recepta întru totul, ea își are efectul ei asupra celor care interpretează care ascultă, însă și asupra duhurilor nevăzute: „De vezi că vrăjmașul uneltește să stârnească război chiar din cuvintele psalmodiei, nu trebuie să cauți înțelesul întocmai al celor spuse, ci spune-le cu trezvie și fără împrăștiere. Căci chiar dacă le spui numai, vrăjmașii cunoscând înțelesul lor, nu ți se pot împotrivi și psalmodierea îți ține loc de cerere către Dumnezeu spre nimicirea vrăjmașilor”. Prin urmare, chiar dacă nu pricepem înțelesul a ceea ce cântăm, atunci această trezvie împreunată cu cântarea, dacă o facem cu smerenie și cu conștiința că sfinții ce au alcătuit textul se roagă pentru și împreună cu noi, plinește neputința noastră de a ne ruga în duh și adevăr. Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să pătrundem – cu puterile noastre și la măsura duhovnicească pe care o avem – înțelesurile celor psalmodiate: „Ce înseamnă cântați cu înțelegere(Ps 46,7)? Ceea ce este în mâncăruri gustul calității fiecărui fel de mâncare aceasta este înțelegerea cuvintelor Sfintei Scripturi, pentru că spune: „cerul gurii gustă bucatele iar mintea înțelege cuvintele”(Iov 12,11). Deci, dacă cineva își rânduiește sufletul din puterea fiecărui cuvânt, cum își rânduiește gustul din calitatea fiecărui fel de mâncare, unul ca acesta a împlinit porunca cea care spune: cântați cu înțelegere”. Mai explicit, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că harul Duhului se sălășluiește în sufletul celui care cântă cu pricepere. Cântarea, ca de altfel și rugăciunea, este epicleză, sfințire a omului prin venirea Duhul Sfânt: „Iar că cei ce psalmodiază cu pricepere, cheamă harul Duhului, ascultă ce zice Pavel: ”Nu vă îmbătați cu vin, întru care este pierzanie, ci umpleți-vă de Duhul”(Ef 5,18). A adăugat apoi și felul cum să ne umplem: „Cântând și psalmodiind în inimile voastre Domnului”( Ef 5,19). Ce înseamnă ”în inimile voastre”? Înseamnă „cu pricepere”. Ca nu gura să grăiască vorbe, iar mintea să rătăcească aiurea, ci sufletul să asculte ce zice limba”

Muzica este unul din multele mijloace de a dobândi harul Duhului Sfânt. Dar tradiția ascetică a Bisericii arată foarte limpede că principalul obstacol ce stă în primirea reală a Duhului Sfânt este lipsa smereniei. Orice mijloc, dacă este absolutizat , ba chiar numai utilizat cu emfază, din dorința de slavă deșartă, oricât ar părea de înălțător, nu va avea ca rezultat sălășluirea Duhului. Cântarea nu trebuie să se facă de ochii oamenilor, etalând cu fală calități interpretative. După cum s-a menționat, adevărata cântare este o harismă, ca dealtfel și adevărata postire, rugăciune, milostenie etc. Dar acestea ne sunt date ca răspuns la smerita silire de a le împlini noi înșine. Smerenia este indispensabilă în acest proces duhovnicesc.

Sfântul Ioan Damaschinul, spre exemplu, nu a fost lăsat să cânte și să compună până nu a ajuns prin asceză și ascultare la această simplitate și vigilență lăuntrică. Tot el, experimentând puterea smereniei, spune: „Și dacă postești și dacă priveghezi și dacă dormi pe jos și dacă psalmodiezi și dacă rabzi și dacă faci multe metanii, și ori ce alt lucru bun dacă faci, să nu zici că sunt din osteneala ta sau din râvna proprie, ci din ajutorul lui Dumnezeu și din sprijinul Lui, iar nu din sârguința ta. Sârguiește-te pururea, frate, ca să fii tot timpul simplu și neprihănit. Și să nu ai altele în inimă și altele în gură. Că aceasta este vicleșug. Și neîncetat roagă-te cu lacrimi. Iar făcând așa te vei depărta de căderea cea pierzătoare și rea.”

3. Despre exagerările teatrale în interpretare

În capitolul anterior s-a arătat că smerenia este o premisă de neînlăturat a psalmodierii în Biserică. Unul din elementele, e drept, exterioare, dar nu fără importanță ale smerenie, este și bunul simț, modestia, buna cuviință în interpretare – și, în general, în orice gest exterior. Cel care are datoria să cânte în Biserică, mai întâi de toate, trebuie să fie conștient că el se află înaintea lui Dumnezeu; să fie cu multă luare aminte și teamă, să se cerceteze pe sine cu multă rigurozitate, ca nu cumva, din dorința de a plăcea oamenilor, să nesocotească cele sfinte și să devină pricină de poticnire pentru alții, prin introducerea în cântare a duhului lumesc, imitând modul de interpretare al cântăreților de operă, a lăutarilor și, în genere, a oricăror tipuri de interpretare ce se face doar pentru laudă și renume în fața oamenilor. Iată cum redă starea cântărețului de strană o nevoitoare plină de talent muzical și de Duhul Părinților, fiind ea însăși, pentru o perioadă, conducătoare de cor într-o mănăstire: „Ai început să cânți la strană: așadar, acum, tu îl slăvești pe Domnul după chipul cetelor îngerești, care fără de încetare preamăresc slava Domnului și Făcătorului lor. Ce mare cinste ți s-a acordat! Dar îți dai tu bine seama, oare, de întreaga sfințenie și importanță a acestei dumnezeiești îndeletniciri care, fără egal între lucrări, e vrednică de a se chema “lucru dumnezeiesc”? Dacă nu, neapărat este nevoie să-ți amintesc înspăimântătoarele și cutremurătoarele cuvinte ale Proorocului: “Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seam” (Ier 48,10). Vezi ce înfricoșătoare socoteală vor da cei care cu nebăgare de seamă și fără de grijă fac lucrurile slujirii lui Dumnezeu? Cine cântă la strană este “gura Bisericii”, adică a adunării credincioșilor care se roagă în biserică. Cine cântă rugăciuni și imne nu le rostește numai pentru sine, ci în numele tuturor celor prezenți în biserică și, cum toți cei ce se roagă rostesc rugăciunile prin gura lor, aceștia sunt pe bună dreptate “gura Bisericii”. Cântați Dumnezeului nostru cântați (Ps 46,6), îmbie Biserica, dar cântați cu înțelegere (Ps 46,7)

…Marea lucrare a unui cântăreț constă în a-și folosi toate puterile date lui prin talanții Domnului, fără șovăială, spre slava lui Dumnezeu. Cântă întru slava Numelui lui Dumnezeu, cântă însă nu doar cu buzele ori cu vocea, ci cu toată inima, cu mintea, cu sufletul, voința, dorirea și râvna – cu toată ființa ta. Aceasta este ceea ce înseamnă a cânta cu înțelegere. Străduiește-te cu toată puterea să-ți concentrezi atenția asupra cuvintelor pe care le rostești: pronunță-le astfel încât să vină din adâncul sufletului, care cântă împreună cu buzele. Și așa, sunetele izvorului dătător de viață al cântării se vor turna în sufletele celor ce ascultă, iar aceste suflete, ridicate fiind de la cele pământești la cele cerești, lepădând toată grija cea lumească, Îl vor primi pe Împăratul slavei, Cel purtat cu măreție de cetele îngerești;…cum vom ocoli oare dreapta judecată a lui Dumnezeu pentru neatenția și trândăvia și nepăsarea, prin care și cele mai mari daruri ale lui Dunmnezeu le schimbăm cu deplina noastră voie în bunuri personale, de care ne folosim cum vrem noi, după reaua noastră voință și obiceiurile noastre păcătoase. Ce daruri mari și minunate – darul vocii și al măiestriei de a cânta! Ni s-a dat ca prin el să-L putem lăuda pe Domnul noi înșine și să-i stârnim și pe alții să facă la fel. Și cât de des schimbăm talanții întru paguba noastră: mândrindu-ne, îi disprețuim pe vecinii noștri care nu au aceleași daruri, suntem nepăsători în a le folsi cu grijă spre slava lui Dumnezeu și, dacă totuși facem aceasta, nu le folosim în mod potrivit nici după cum cere măreția acestor daruri…

Venind la strană și șezând la locul tău, mai întâi de toate fă-ți cruce aducându-ți aminte că ai sosit dinaintea feței nevăzute a Împăratului slavei, pe Care, chiar în clipa asta, ca de altfel în toată vremea și fără contenire, toate cetele îngerești Îl preamăresc, iar glasul tău slab și neînsemnat trebuie să se alăture acestei laude cerești. Tipărește-ți acestea în minte, cugetă la tine, și spune tuturor puterilor sufletului tău – minte, gând, inimă, voință, râvnă și celelalte: Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos și să plângem, înaintea Domnului celui ce ne-a făcut pe noi (Ps 94,6). Domnul va sprijini faptele buneivoiri a inimii tale, îți va dărui harul Său, îți va înnoi puterile și, ca mireasma unei tămâi binemirositoare, cântarea ta va urca înaintea jerfelnicului Celui Preaînalt. Iar pentru mângâiere și întărire amintește-ți adeseori preadulcile cuvinte ale Maicii Domnului către sfântul Ioan Cucuzel, minunatul său cântăreț: “Cântă și nu te opri, căci, pentru aceasta, nu te voi părăsi!”. Crede și trage nădejde că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu nu te va lăsa nici în lumea aceasta atât de grea, dar nici în binecuvântarea ce va să vină, când „pe ai săi cântăreți cununilor slavei îi va învrednici”

Această împotrivire a stareței Taisia față de orice înfloritură gratuită și față de orice prețiozitate și afișare de aere în interpretare, trebuie plasată în contextul cultural de sfârșit de secol XIX și început de secol XX, când, sub influența nefastă a Occidentului, muzica polifonică de inspirație laică începuse să înlocuiască, în mai toată Rusia, evlavioasa muzică tradițională a slavilor creștini. Stareța Taisia nu face decât să actualizeze, într-o perioadă mult mai apropiată de noi, ideile Sfinților Părinți din primele secole referitoare la modul de interpretare al cântărilor la strană.

Sfântul Niceta de Remesiana, într-o lucrare dedicată special interpretării muzicale bisericești, spune despre cei ce se manifestă în timpul slujbei ca tragedienii (i.e. actorii) pe scenă: „…sunetul sau melodia să se cânte în armonie cu sfânta religie, nu să scoată efecte greoaie ca ale tragedienilor, ci să arate adevărata creștinătate. Să nu aducă a ceva teatral, ci să provoace pocăința pentru păcate.” Adevăratul sau falsul spirit creștin se poate observa din însuși comportamentul interpretativ al cântărețului. Cel care e cu adevărat evlavios nu caută să-și pună în valoare calitățile sale vocale, ci, mai degrabă, să interpreteze în așa fel, încât prin simțirea sa să aducă în sufletul său și a celor ce îl aud simțământul specific cântării respective. Cel care însă dorește să fie slăvit și apreciat de oameni, chiar dacă se acoperă cu închipuită modestie, va fi ușor de demascat: el caută prin talentul său muzical sau prin sforțări ale glasului „să înfrumusețeze” cântarea cu înflorituri, cu urcări și coborâri de voce dintre cele mai spectaculoase, astfel încât biserica devine sală de spectacol, nu locaș de sobră și încordată rugăciune. „Să mă înțeleagă tinerii”, spune Fericitul Ieronim, ”să mă piceapă cei a căror îndatorire este de a cânta psalmii în Biserică: trebuie să cântăm lui Dumnezeu cu inima nu cu glasul. Să nu umblăm a îndulci gâtul și larinxul cu băuturi dulci cum fac tragedienii, pentru ca să se audă în Biserică, cântece și înflorituri ca la teatru, ci să lăudăm pe Dumnezeu cu frică prin faptele noastre și prin cunoașterea Scripturilor”

Inconștiența celor ce execută cântarea duhovnicească într-un mod cu totul străin de duhul Bisericii este rezultatul neasumării totale a slujirii lui Dumnezeu și Bisericii Sale, în toată profunzimea ei. Neștiind ce înseamnă adevărata slujire, care este plină de responsabilitate în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, ei socotesc funcția de cântăreț la strană o meserie ca oricare alta, care este doar sursă de câștig pentru satisfacerea altor nevoi și idealuri, adesea fără vreo legătură chiar cu propria mântuire. De aceea își permit să discute în timpul slujbei, să nu fie atenți la textul melodiei, ba să deranjeze chiar pe alții de la rugăciune. Adesea își îngăduie să se plimbe prin altar și prin biserică, atrăgând atenția asupra lor, predispunând și pe alții credincioși la neorânduială.

Se știe că în Biserica veche nu oricine putea fi psalt și anagnost (citeț). Pe lângă incontestabile înzestrări vocale se cereau însă, și poate mai mult decât cele muzicale, calități virtuoase. Anagnostul, care adeseori avea și funcție de psalt, era una din treptele premergătoare diaconatului. Canonul 75 Trulan limitează accesul muzicii lumești, cerând în ritualul liturgic o cântare lipsită de efecte teatrale și adecvată conținutului rugăciunilor: „Voim, ca cei ce se află în Biserică spre a cânta, să nu se folosească de strigăte netocmite, și să silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserici care nu-i sunt nici potrivite nici cuviincioase, ci cu multă luare aminte și smerenie, să aducă cântări lui Dumnezeu cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învățat pe fiii lui Israel să fie cucernici (Lv 15,31)”. Deoarece psalții erau hirotesiți de episcopi, dar fără a se ține cont de vrednicia celui hirotesit, canonul 33 al aceluiași sinod prevede: „De vreme ce am cunoscut că în țara armenilor se rânduiesc (se introduc) în cler numai cei de neam preoțesc, – cei ce încearcă să facă aceasta urmând obiceiurilor iudaice – iar unii dintre ei, chiar și netunși se așează cântăreți și citeți ai dumnezeiescului locaș, am chibzuit împreună, ca de acum înainte să nu le fie permis celor ce voiesc a înainta pe oarecare în cler să caute la neamul celui ce se înaintează, ci ispitindu-i după rânduielile (normele) ce au fost așezate în sfintele canoane, dacă ar fi vrednici să se numere în cler, – pe aceștia să-i înainteze slujitori bisericești, fie că s-au născut din strămoși preoți fie că nu. Dar nici să nu se îngăduie vreunuia dintre toți, ca după rânduiala celor numărați în cler, să rostească poporului cu glas tare, de pe amvon, cuvintele cele dumnezeiești, decât numai dacă vreunul ca acesta se învrednicește de tundere clericală și primește în mod canonic binecuvântarea de la propriul său păstor. Iar dacă s-ar prinde cineva făcând împotriva celor ce s-au scris mai înainte, să se afurisească ”. Sinodul Trulan, în multe din cele 102 canoane, legiuește despre cântarea de cult. Chiar dacă nu au fost consacrate în mod special problemelor muzicale, cele șapte Sinoade Ecumenice au acordat o importanță deosebită acestora, stabilind ca muzica practicată în cultul liturgic să fie cuviincioasă, să se facă cu vrednicie, de oameni pricepuți și inițiați, exemple de trăire duhovnicească și evlavie. „De vreme ce cântând ne încredințăm lui Dumnezeu…”- se spune în canonul II al Sinodului VII Ecumenic – „este mântuitor ca toți creștinii să păzească acest lucru, dar cu deosebire cei îmbrăcați cu vrednicia preoțească”. Prevederile canoanelor merg până la a stabili cum trebuie să fie cântarea: naturală, nici guturală, nici nazală, nici alene. Tonurile înalte pot fi potrivite, dar numai dacă sunt adaptate la posibilitățile vocale ale cântărețului.

Felul de a cânta nu trebuie să fie decât o prelungire a modului de a fi, a firescului unui creștin adevărat – dar firescul unui creștin este modul duhovnicesc de viețuire, în harul Duhului Sfânt!: „Noi dorim și cerem ca voi, aducând dumnezeiasca cântare, să fiți pătrunși de mare frică și însuflețiți de pietate și astfel s-o aduceți. Căci din cei de față sunt unii, care, necinstind pe Dumnezeu și socotind neînsemnate cele zise de Duhul Sfânt, produc sunete nepotrivite, se prezintă ca cei bântuiți de duhuri rele, se clatină și se sucesc cu tot corpul și fac schime, străine cântării spirituale. De a ta datorie este ca întru evlavie și frică să aduci preamărirea îngerească, dar tu introduci aici datinile dănțuitorilor, care în mod nepotrivit ridică mâinile, bat cu picioarele și se stropșesc cu corpul. Cum? Tu nu te temi și nu tremuri? Tu nu știi că aici este de față în mod nevăzut Dumnezeu, Care cunoaște mișcarea fiecăruia?”

Motivul prezenței în Biserică a acestor manifestări se datorează în primul rând, amestecului cu plăcerile lumii a celor care se numesc „slujitori ai Bisericii”: „Dar tu nu înțelegi aceasta din cauză că cele ce ai auzit și ai văzut la priveliștile publice au întunecat mintea ta și de aceea, cele ce se fac acolo, le introduci în rânduielile bisericești, manifestând prin strigări nebune lipsa de ordine a duhului tău”. Cel duhovnicesc, dacă are manifestări extatice își revarsă de fapt Duhul Sfânt Care e în el: “Cel care jubilează nu pronunță cuvinte, ci un sunet vesel fără cuvinte: e vocea duhului pierdut în bucurie, exprimându-se din toate puterile sale dar fără a ajunge a-i defini sensul…Dar cui i se cuvine această jubilare, dacă nu lui Dumnezeu cel nespus? Nespus într-adevăr este ceea ce nu se poate exprima: dar dacă tu nu poți să-i spui pe nume și când nu poți să taci, ce-ți rămâne decât să jubilezi pentru ca inima ta să se bucure fără cuvinte și pentru ca imensitatea bucuriei tale să nu cunoască limitele silabelor”. Dacă altul, neduhovnicesc, vrea să imite semnele exterioare și se crede îndreptățit să facă la fel nu va putea, ci gesturile lui nu sunt decât expersia dezordonată a duhului său pătimaș și nicidecum jubilarea Duhului Sfânt, cum i s-ar putea năzări: „Oare îți vor ajuta ție rugăciunile mâinilor pe care le ridici fără rânduială și strigarea cea mare, lipsită de minte? Cum nu te rușinezi tu de cuvintele ce le pronunți astăzi: slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur. Poate a sluji cu frică înseamnă a sluji fără de regulă, cu încordarea puterilor și fără cunoașterea acelor lucruri despre care vorbim cu sunetele neregulate ale vocii? Dar vei zice că profetul cere ca lauda s-o facem cu strigare: “Strigați”, zice el, Domnului, tot pământul!”. Nici noi nu oprim o astfel de strigare, dar oprim strigarea cea fără minte; nu oprim melodiile de laudă, ci oprim melodiile nepioase, strigările, peste fire ale unuia înaintea altuia, ridicarea subită și nefolositoare a mâinilor în aer, baterea cu picioarele, datini nepotrivite și nedemne” Strigarea cea duhovnicească este cea a inimii. Psalmistul spune: „Cântați cu strigăt de bucurie”. Dar [în legea harului] acesta este un strigăt tainic. De aceea și zice în altă parte: ”Fericit poporul care cunoaște strigăt de bucurie”

4. Cântarea să fie comună, omogenă și uniformă

În Biserica primelor veacuri nu exista o separație, o compartimentare atât de vădit pronunțată a funcțiilor în Biserică. Preotul nu era rupt de credincioși. Adeseori, astăzi, Liturghia dă impresia de spectacol, un duet între preot și strană. Într-un cuvânt, de multe ori, ceea ce rostește cântărețul și preotul rămâne ceva neînțeles pentru credinciosul de rând, care nu mai are o simțire vie a faptului că fără el nu se poate face adunarea eclesială în plenitudinea ei.

Cântarea, rugăciunile și citirile premergătoare sfințirii Darurilor au un rol curățitor și pregătitor. Prin executarea lor cu atenție și simțire ne facem vrednici, adică ne pregătim pe cât e cu putință, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine. Odinioară, toată adunarea credincioșilor se împărtășea; prin urmare, toți aveau nevoie de pregătire. Iată cum explică Sfăntul Nicolae Cabasila rolul cântărilor, rugăciunilor și citirilor: „Se cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine să ne înfățișăm pregătiți și cu vrednicie. De aceea trebuie să existe în slujba Sfintei Liturghii mijloace de pregătire în acest scop: sunt rugăciunile, cântările și tot ce săvârșește sau se rostește într-însa, după rânduiala sfântă. Acestea ne sfințesc și ne fac în stare, pe de-o parte, să primim cu vrednicie sfințirea, iar pe de alta, să o putem păstra și să rămânem cu ea…În primul rând ne sfințesc prin însăși puterea pe care o au rugăciunile, cântările și citirile…iar în al doilea rând prin aceea că în ele noi vedem cu închipuirea pe Hristos, lucrarea și patimile Lui pentru noi ” Cântarea are deci un rol simbolic, adică mistagogic, de inițiere și de aprofundare a tainei Bisericii. Prin ea creștinul inițiat, adică riguros educat în tainele și trăirea creștină, se urcă cu simțirea la realitățile mai presus de lume: ”Ce simbolizează cântările dumnezeiești? Dulceața duhovnicească a cântărilor dumnezeiești, spunea [bătrânul] că indică bucuria care vădește împărtășirea de bunătățile dumnezeiești și care, pe de-o parte, mișcă sufletele spre dragostea curată și fericită a lui Dumnezeu, iar pe de alta le stârnește și mai mult spre ura păcatului”. Cântarea este văzută ca semn al unui simțământ inexprimabil. Ea are însă și rolul de a intensifica și de a spori acea părtășie simțită a unor bunuri de netâlcuit în termenii lumii acesteia. De remarcat este că „emoția” produsă de cântarea bisericească nu ar trebui să fie una estetică, redusă la perceperea artistic-muzicală a calităților ei, ci ea să ne deschidă orizontul către dulceața cântărilor îngerești. Ceea ce este icoana în spațiul vizual ar trebui să fie muzica eclesială în spațiul auditiv. Semnul adevăratei muzici bisericești este acela că ne înalță în sfera sfinților și a puterilor cerești. Dacă este înțeleasă simbolic, precum și icoana dealtfel, prin ea este cu putință a ne aprinde și a ne sui la scaunul Celui Preaînalt: „Prin cântările dumnezeiești, care urmează acelora (citirilor), se indică consimțământul de bună voie al sufletului cu virtuțile și plăcerea și desfătarea mintală ce se naște în suflet din pricina lor…Modulările dumnezeiești ale cântărilor sugerează plăcerea și desfătarea dumnezeiască, produse în sufletele tuturor, prin care, întărindu-se tainic, uită de ostenelile trecute ale virtuții și se aprind de dorința puternică a bunătăților dumnezeiești și nestricăcioase pe care nu le au încă”. Din textul de mai sus se observă rolul accentuat al cântării în lupta ascetică și deschiderea ce o stabilește cu lumea nevăzută a bunătăților celor veșnice. Asemenea, se remarcă rolul unificator al ei: ea naște, desigur la intensități diferite, simțăminte similare în toți cei ce o cântă. Referitor la această similitudine între cântare și icoană, care după știința noastră nu a fost destul de aprofundată, poate nu este de prisos a aduce în atenție faptul că cea dintâi teoretizare sistematică și solid argumentată a cântării și a icoanei o face unul și același mare ascet și trăitor, dascăl și psalt al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschin. Acesta nu face altceva decât o mistagogie prin icoană și muzică.

Dacă rolul esențial al muzicii eclesiale este de a deschide inima credincioșilor și de a le pregăti pentru întâlnirea reală cu Hristos în Sfintele Taine, iar această întâlnire este, sau ar trebui să fie, a întregii adunări liturgice, atunci li se cere tuturor o participare activă, nu pasivă, la actele liturgice. De aceea Sfinții Părinți au rânduit ca în Biserică să se execute cântarea în comun, pentru o mai bună încordare lăuntrică și pentru ca să nu rămână cineva străin de pregătirea necesară pentru primirea Sfintelor Taine: „Nu numai preotul singur mulțumește, ci tot poporul. Pentru că numai după ce a primit mai întâi răspunsul lor și numai după ce s-a învoit că [cu vrednicie și dreptate] este să se facă aceasta, atunci începe preotul rugăciunea euharistică” Atenția credincioșilor la tot ceea ce se rostește în Biserică, cât și starea lor lăuntrică, are un rol hotărâtor în experiența simțită și lucrătoare a harului în vremea slujbelor. Ei trebuie să fie în mod real împreună liturghisitori cu preotul: „Preotul îndeamnă dintru început poporul la rugăciune, ca unul ce e orânduit pentru aceasta, căci de aceea și stă el în fața poporului, dar și ca un împuternicit și mijlocitor al credincioșilor, pentru ca rugăciunile lui stăruitoare să aibă multă putere, cum zice Sfântul Apostol Iacob (Iac 5,16). Căci rugăciunea dreptului lucrează atunci când toți aceia pentru care se fac dreptate și rugăciune aduc toate cele cuvenite din partea lor: curăția faptelor, rugăciuni, orice altă virtute care place lui Dumnezeu”.

Această participare comună la o împreună liturghisire, dacă este cu adevărat în Duhul Sfânt, are, după Sfântul Apostol Pavel (I Cor 14, 26-33), ca notă distinctivă, ordinea, buna rânduială și folosul spre zidirea Bisericii: „Când se cântă, toți să cânte; când se roagă, toți să se roage; când se citește să se facă liniște ca să se audă la fel de către toți ceea ce citește lectorul nu altul rugându-se cu voce tare să facă zgomot” Fiecare să ia aminte la sine și să se armonizeze cu cei din jur, pentru ca nu cumva vocea sa să devină „nota discordantă” din marea voce a Bisericii, așa cum spune Sfântul Niceta: „Vocea voastră a tuturor, nu trebuie să fie discordantă, ci armonioasă. Nu unul să o ia înainte în chip prostesc și altul să rămână în urmă, sau unul să coboare vocea și altul s-o ridice, ci este invitat fiecare să încadreze vocea sa cu multă umilință, între glasurile corului care cântă laolaltă; nu ca cei ce ridică glasul sau o iau înainte să iasă în evidență în chip necuviincios ca spre o ostentație prostească, ca nu cumva să voiască să placă oamenilor”.

Armonia cântării se configurează nu atât din îmbinarea notelor, cât din diversitatea vocilor, a timbrelor vocale. Pentru a aduce laudă lui Dumnezeu, nu se face diferență de sex, vârstă sau stare socială. Toți sunt priviți în unitate, ca un singur trup: „Dar slobozind voci felurite totuși este o simfonie a evlaviei. Că și femeile și bărbații și bătrânii și tinerii, deși deosebiți prin vârstă și stare, nu se osebesc după rațiunea cântării de laudă. Căci Duhul amestecă vocea fiecăruia și face din toate o singură cântare [melodie]. Iar aceasta a arătat-o lămurit David, când a chemat toată vârsta și fiecare fire la această împreună cântare. Că zice „Toată suflarea să laude pe Domnul”. De asemenea, armonia cântării bisericești este dată și de angajarea totală a celor care cântă în comun. Cu alte cuvinte, pe lângă unirea vocilor, e nevoie, și poate mai ales de aceasta, de unitatea inimilor: „La răsăritul soarelui însă, intonează într-un singur glas și într-o singură inimă, psalmul mărturisirii” Aceeași idee este marcată și de Sfântul Ioan Gură de Aur: “Ridicându-se, ei cântă imnele profetice, cu o unitate perfectă și în melodii bine ritmate. Nici chitara, nici sirinxul și nici alt instrument de muzică nu dă un sunet ca acela care se poate auzi în liniștea profundă și în singurătate, glăsuit de acești sfinți”. În secolul IV se pare că existau chiar „coruri” speciale de femei și de bărbați care executau cântări de inspirație biblică, într-o armonie plăcută. Iată ce spune Sfântul Grigorie de Nyssa în „Viața sfintei Macrina”, sora sa : „Am adunat pe femei cu călugărițele, pe bărbați cu călugării și am reușit să dau cântării un caracter de unitate bine ritmată și în bună armonie cu formația de cor… Atunci când cortegiul se puse în mișcare, toți, de la primul până la ultimul, intonară un cântec religios în genul imnului celor trei tineri”.

5. Calitățile muzicale ale cântărețului de strană

În capitolele anterioare am afirmat, pa baza textelor Sfinților Părinți, că, pentru a slăvi pe Dumnezeu prin cântare, nu se cer calități vocale deosebite, ci, în primul rând, ceea ce contează este starea lăuntrică a celui ce cântă: „Fie că este un om slăbit de vârstă, sau încă tânăr,că el are o voce aspră, că ignoră de tot ritmul, acestea nu vor fi socotite ca defecte. Ceea ce se cere este un suflet modest, un spirit treaz, o inimă înfrântă, o judecată sănătoasă și o conștiință împăcată. Dacă tu ai aceasta vei intra în corul sfânt al lui Dumnezeu și vei putea să stai alături de David”. Precizăm încă o dată: conștiința curată și mintea trează se cer oricărui om ce cântă pentru Dumnezeu, inclusiv cântărețului specializat. Observăm însă că în textul de mai sus nu se face referire la psalții din Biserică, ci se vorbește în general de cei ce cântă în Biserică: cler, psalți și popor laolaltă. Dintre aceștia, cei care nu stăpânesc bine meșteșugul cântării, nu au interdicția de a aduce și ei jertfa lor de laudă, adică de a cânta. Când însă Sfinții Părinți se adresează strict cântăreților specializați, pe lângă calitățile morale, ei sunt foarte exigenți și în ce privește înzestarea și îndemânarea artistică. Canoanele 15, 59 Laodiceea și 33 Trulan precizează că doar cei instituiți canonic, cei vrednici și pregătiți anume pentru aceasta slujbă, au dreptul să conducă cântarea în Biserică. Chiar Părinți cu vădită aplecare spre viața contemplativă și introspecție, care socoteau păcat faptul de a te lăsa sedus de melodie mai mult decât de text, socoteau importantă latura formală a cântării. Ei adesea erau adânc cunoscători ai teoriilor muzicale a vremilor lor. Fer Augustin spune în unul din comentariile la psalmi: ”Cântă lui Dumnezeu dar să nu cânți rău. El nu vrea să-I superi urechile Sale. Cântă bine, fratele meu. Tu tremuri atunci când ți se cere să cânți înaintea unui bun muzician, temându-te ca artistul să nu-ți reproșeze lipsa ta de cunoștință; dar dacă tu cânți lui Dumnezeu, trebuie să-I aduci o cântare tot atât de desăvârșită ca să nu displaci unor urechi atât de perfecte” O voce armonioasă, bine timbrată, îmbinată cu iscusința cântărețului și duhul Bisericii poate predispune mult mai ușor la rugăciune sufletele credincioșilor: ”Uneori, un verset din psalmi ne dă ocazia unei rugăciuni înflăcărate în timp ce cântăm. Altădată, modularea armonioasă a vocii unuia dintre frații noștri ațâță în sufletul nostru surpins o rugăciune fierbinte”. Aceeași idee pare că o sugerează Sfântul Varsanufie într-un răspuns, mutând totuși accentul pe efortul credinciosului de a se deschide prin luptă lăuntrică și încordare cântării rostite la strană: „Când gândul ți se umple de pace și te simți străpuns la inimă de stihurile rostite de frate, folosește-te de acest lucru. Iar de vezi că mintea îți este robită de alte gânduri, adu-o la străpungere ca să ia aminte la doxologia fratelui”

6 . Efectul cântecelor lumești asupra sufletului

Până acum am discutat despre ceea ce ar trebui să fie muzica bisericească cu adevărat. Toate aceste însușiri ea le-a avut mai intens în anumite perioade istorice – la scară generală, mai cu seamă, în primele veacuri ale creștinismului. Depărtarea de duhul Tradiției și stingerea treptată a experienței reale din vremea liturghiei, a comuniunii cu Sfânta Treime, cu puterile cerești, cu sfinții și cu întreaga creație a dus la degradarea înțelegerii simbolurilor prin care era perceput Dumnezeu. De fiecare dată, în perioade istorice din ce în ce mai apropiate de noi, o înțelegere duhovnicească a întregului complex liturgic al Bisericii era legat de existența unor înnoitori cu înaltă viață duhovnicească și, adeseori, cu veritabile înzestrări naturale. La o privire critică asupra Bisericii de azi, se observă că totul se reduce la forma exterioară a cultului. Nu mai trăim real taina lui Hristos. Am devenit „creștini de duminică”: mergem în fiecare duminică sau sărbătoare la biserică, rostim rugăciuni mecanic, cântările le executăm doar sub aspectul artistic etc. Semnul că acesta este modul în care ne raportăm la cele ale lui Dumnezeu se vădește din faptul că îndată ce ieșim din biserică, devenim lumești: ne agităm, ne ocupăm de grijile vieții etc. Fără să ne dăm seama pierdem și puținul har pe care îl agonisim la slujbe, la rugăciune, ba mai mult, ne și păgubim, și de aici apar tulburările, certurile, irascibilitatea, căutarea slavei deșarte etc. În aceste condiții, dorind să scăpăm de această stare de agitație, încercăm să ne refugiem în concedii, în week-end-uri, petreceri etc. În acest fel credem că a merge la film, la operă, la teatru, la petreceri sau, în lipsa acestor posibilități, a ne uita la televizor, înseamnă adevărata liniștire și relaxare, care să ne scoată din stresul zilnic. Desigur Sfântul Apostolul Pavel spune că toate ne sunt îngăduite, dar tot el adaugă că nu toate zidesc. Fiecare alege să-și petreacă „timpul liber” în funcție de patimile sale: cel stăpânit de duhul desfrânării va alege distracțiile, iubitorul de argint jocurile de noroc, lacomul mesele festive etc. Aceste modalități nu sunt decât prilejuri subtile de a hrăni și a crește patimile din noi: „După părerea mea, tracul acela celebru (Orfeu), (Amfion) tebeul și (Arion) metimneul au fost oameni; dar nu merită numele de oameni că au fost niște înșelători; sub masca cântecului lor au pângărit viața omenească; cu vrăjitoria lor măiastră au îndrăcit pe oameni spre desfrâu, au celebrat ca mistere crimele, au îndumnezeit faptele de jale, au fost cei dintâi care au îndrumat pe oameni la idoli. Da, cu pietre și cu lemne, adică cu statui și cu picturi, au construit religia lor cea înșelătoare, înlănțuind în cea mai cumplită robie, cu cântările și cu cântecele lor de jale, libertatea aceea, cu adevărat frumoasă a celor ce locuiesc sub cer” Când fiecare și-a împlinit pofta, trupul și sufletul se liniștesc pentru o perioadă, după care va cere din nou hrană. Astfel, prin căderi repetate și din ce în ce mai adânci, se împătimește firea și duhul răutății pune stăpânire pe om.

Noi vom analiza doar una din modalitățile de pervertire duhovnicească, strâns legată de tematica prezentei lucrări: pervertirea duhovnicească a firii omului prin muzica lumească.

Sfinții Părinți au condamnat cu toată asprimea pe cei care, prin amestecarea cu cele lumești, își pătau numele de creștin și care, venind în Biserică contaminau și pe alții. Rugăciunea spusă de preot în timpul Heruvicului zice că nimeni din cei legați cu poftele lumești nu este vrednic a sluji înaintea lui Dumnezeu. Participarea la slujbele bisericești cere o totală concentrare la ceea ce se săvârșește în acele momente. Atitudinea de la anafora, exprimată prin cuvintele „Să stăm bine să stăm cu frică, să luăm aminte Sfânta Jertfă, cu pace a o aduce”, trebuie să fie nota distinctivă ce marchează starea creștinului la orice slujbă bisericească. Foiala, atât de mult prezentă azi în biserici, uneori chiar din pretinse pricini binecuvântate, este un impediment cât se poate de nociv pentru rugăciunea duhovnicească și duce la transformarea bisericii în bazar: „În zadar sunt strigătele celor ce se roagă! Se risipesc în aer! Pentru ce? Pentru că nici noi n-am auzit glasurile celor ce ne roagă. Dar cum este cererea și rugăciunea noastră? Voi, bărbaților, afară de câțiva, vă ocupați cu negustoria; iar voi, femeilor, slujiți bărbaților la lucrul lui Mamona! Puțin sunt cu mine și cu rugăciunea! Dar și aceștia se plictisesc, cască, se întorc adeseori și pândesc timpul când își va termina cântărețul cântarea și când vor scăpa ca dintr-o închisoare, din biserică și de la îndatorirea rugăciunii. Cu noi în biserică sunt acești copilași, care și-au lăsat tăblițele la școală și au venit să cânte aici împreună cu noi.”. Întreaga dezordine din biserică este consecința directă a duhului lumesc, de care creștinii nu se păzesc în răstimpul a două participări consecutive la slujbă, și astfel atmosfera din biserică este impregnată de patimile lumești: „Dar faceți liniște și ascultați cu luare aminte! Căci dacă la teatru, în timp ce cântă corurile acelea satanice, se face multă liniște, ca oamenii să primească melodiile acelea pierzătoare, ba acestea se cântă de către un cor format din mimi și dansatori, iar dirijorul este vreun chitarist stricat și melodia una satanică și pierzătoare, cântată în cinstea unui demon pângărit și viclean, aici, unde corul este format din bărbați sfinți, iar dirijorul este proorocul [David] și melodia nu este din lucrare drăcească, ci din harul Duhului și este cântată nu în cinstea demonului, ci a lui Dumnezeu, cum nu trebuie să se facă multă liniște și să se asculte cu frică?”.

După cum am arătat, orice cântare poartă în sine un duh, în funcție de starea celui ce a compus-o: dacă e duhovnicesc așa e și cântarea, dacă e trupesc, lumesc va fi și duhul cântării. Acest duh se transmite celui care intonează sau celui ce ascultă astfel de cântece, întărind sau slăbind sufletul omului în viețuirea virtuoasă: „Că din cântecele cele din afară multe rele și vătămare și ruinare a intrat. Când cele mai desfrânate și mai nelegiuite din aceste cântări intră în [felurite] părți ale sufletului, îl fac mai slab și mai molatic și deșănțat. …Și după cum unde e băltoacă aleargă porcii, unde sunt aromate și miresme își fac casă albinele, așa și unde sunt cântece desfrânate, se adună demonii”. Demonii nu fac diferență între oameni, el intră în tot sufletul care se deschide, conștient sau inconștient, pentru a-i primi. Doar modul în care ei se manifestă este diferit: ”Tânărul care a prins câteva fraze melodice din aceste cântări satanice, dacă a putut să le păstreze în memorie, le cântă adesea la el acasă. Omul în vârstă, mai liniștit, nu face aceasta(nu cântă) dar își amintește des cuvintele. Evident aceste cuvinte îi interesează și amuză mai mult decât acelea ale psalmilor”.

Se știe faptul că instrumentele muzicale au o mare influență asupra stării sufletești și a celei trupești. După tradiția biblică, ele apar în mediu citadin, inventate de urmași ai lui Cain cel despărțit de Dumnezeu. În cazul amintit sunt produsul unei atmosfere în care prezența divină nu mai este simțită cum se cuvine. Alte tradiții – hindusă, greacă – pun inventarea lor pe seama unor zei sau demoni. În acest caz, fiecare instrument are un sunet caracteristic, specific modului și „lungimii de undă” a duhului-zeului ce l-a dat oamenilor. Naiul este al lui Pan, Orfeu mânuiește ca nimeni altul lira scornită de Apollo, încât animalele erau fascinate de cântarea sa. La fel, sunetul aulos-ului, un fel de fluier, marca mai toate ritualurile dionisiace. La babilonieni, cum se arată în cartea proorocului Daniil, închinarea idolatră avea anexată un anumit tip de muzică instrumentală. Tratatul de „artă dramatică” indiană, Natyasastra, merge până la a reglementa în cele mai fine detalii tipul de instrument ce trebuie folosit în funcție de circumstanță, felul extrem de precis în care ele trebuie utilitzate. Toate aceste indicații, de-a dreptul inițiatice, vizează un singur scop: să-l aducă pe spectator în starea de rasa, de experiență emoțională spiritual- artistică. Șamanii foloseau ritmurile tobelor pentru a avea acele ieșiri extatice.

Este suficient șirul exemplelor din vechile tradiții, pentru a vedea că instrumentul influențează adesea covârșitor manifestările și experiențele omului. Sfinții Părinți, la rândul lor, au observat și analizat acest fenomen din persprectiva creștină. „Melodiile armonioase ale aulos-ului și cântecele lascive”, spune Sfântul Vasile cel Mare,” își fac cuib în sufletele auditorilor și le răpesc astfel sentimentul de pudoare, iar ei caută chiar să imite mișcările cântăreților din chitară și din fluier.…Alții la auzul cântecului din flaut își ies din minți ca și coribantele și bacantele. Atât de mult poate să schimbe sufletul un cântec sănătos sau un cântec desfrânat. De aceea trebuie să luați parte la această muzică la modă acum tot atât de puțin ca și la orice faptă rușinoasă”. Cel ce dă atenție, chiar pasager și neintenționat, unor astfel de manifestări muzicale este umplut inconștient de duhurile vehiculate prin acele melodii și, în consecință, se va comporta în funcție de ritmurile și mesajul acelei cântări.

După cum se poate remarca din sublinierile din aceste texte, principala patimă asociată cu melodiile lumești este desfrâul. El se referă desigur și la ceea ce numim în mod riguros desfrâu, dar, în mod mai subtil, și la orice manifestare și dispoziție a trupului și a sufletului prin care ne complacem în stare de neorânduială și despărțire de Dumnezeu. Oare idolatria, cu toate aspectele ei, nu era socotită desfrânare a poporului lui Israel față de Iahve? „Sunt orașe care dis de dimineață până seara ospătează privirile oamenilor cu fel de fel de spectacole date de cei ce fac minunății, cu spectacole unde se cântă cântece de desfrâu și de rușine, care nasc în sufletele oamenilor mare desfrânare; și oamenii le ascultă vreme îndelungată de nu se mai satură de ele. Mulți fericesc pe cei care-și părăsesc prăvăliile din piață și lucrul din ateliere, de pe urma căruia trăiesc, și de dragul trândăviei și plăcerii își irosesc acolo viața ce le este rânduită; nu-și dau seama că aceste spectacole desfrânate sunt o școală obștească de desfrâu pentru cei care stau și le privesc, iar melodiile armonioase ale flautelor și cântecelor de rușine se înscăunează în sufletele ascultătorilor și nu fac altceva decât să-i convingă să se desfrâneze și să joace după ritmul chitarelor și flautelor”

Impactul cel mai devastator al muzicii profane cu accente desfrânate se realizează asupra copiilor, a căror fire este foarte maleabilă și ușor poate fi modificată. În omul matur patimile dobândite se întăresc și îl încremenesc în acea stare pătimașă. El deja se osândește singur, rămânând permanent în această stare, căci foarte anevoie mai are resurse să poată ieși. În cazul copiilor însă, ei nu poartă responsabilitatea patimilor introduse în vârstă fragedă. Cel mult vor conștientiza mai târziu răul care le-a fost introdus pe când erau mici. De aceea Sfinții Părinți accentuează grija enormă pe care trebuie să o aibă părinții în a evita orice situație care ar putea provoca și introduce în firea lor firavă vreo patimă lumească. Zămislirea și dezvoltarea trupească a copilului trebuie neapărat însoțită de permanenta grijă de creștere duhovnicească. Modul de viață al părinților se imprimă în caracterul și deprinderile copilului: „În ce fel de pământ de găsește planta de același fel va fi și rodul ei”. Neasumarea responsabilității de părinte, atât trupesc cât și duhovnicesc, atrage moartea spirituală a copilului. Orice duh lumesc acceptat și nestricat de părinte va intra în sufletul nevinovat al copilului și îi va regiza mișcările și dorințele. Adesea, zbenguiala și agitația, care noi credem că sunt firești pentru un copil plin de energie, nu sunt decât manifestări ale duhurilor intrate în inima lui prin neglijența sau împătimirea noastră de cele lumești. Cele mai eficace porți de intrare ale duhului lumesc sunt văzul și auzul.

Azi, de pildă, se observă impactul pe care îl au reclamele, videoclipurile și muzica agitată, filmele de acțiune sau de groază, desene animate etc, asupra comportamentului copiilor. Datorită lipsei de educație, inclusiv de cea muzicală ”tinerii nu mai activează în domeniul muzical, el devin niște consumatori pasivi ai muzicii, de multe ori ei acceptând influența muzicii fără comentarii sau rezistență, deoarece muzica se adresează în primul rând sentimentelor, semnificația textului fiind lăsată pe planul al doilea, de aceea sunt la noi așa de mulți tineri adepți înfocați ai muzicii rock, deși nu înțeleg textul scris în limba engleză și deși aceste texte nu exprimă nimic sau cel mult niște absurdități”. Sfântul Ioan Gură de Aur are un tratat special de educație a părinților și copiilor în care evidențiază aceste aspecte. În comentariul la Coloseni, spune despre această problemă următoarele: „Cântați-I în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești”(Col 3,16). “În laude”, zice, ”și cântări duhovnicești”. Acum însă copiii voștri recită ode și cântări satanicești, ca și bucătarii, ca și cei ce vă târguiesc cele pentru case, ca și dănțuitorii, iar cât pentru psalmi ei nu știu nici unul măcar, ba încă faptul acesta ar fi considerat de rușine și ridicol. Și de altfel din psalmi noi scoatem o mare filosofie, și numai de acolo putem scoate mântuirea de relele cele multe. Din cauza aceasta toate răutățile se țin de dânșii”. Remediul pentru evitarea acestor influențe nu este, cel puțin pentru faza de început, reconvertirea sau selectarea lor și acceptarea numai a părții bune din ele. Așa ceva nu este posibil decât pentru oameni foarte înaintați duhovnicește. Paza simțurilor de orice prilej – nu numai de anumite ocazii, ci de toate – care ne-ar putea rupe de Hristos, oricât de nobil și profund „uman” ar părea acela, este cel mai eficace mijloc de a nu permite duhului lumesc să intre. Simțirea creștinului însă nu trebuie doar protejată de cele rele, ci și hrănită, însă cu cele duhovnicești. Iată cum redau Părinții acest dublu aspect al luptei cu duhul lumesc: „Să închidem urechile la cântecele care pervertesc sufletul că prin acest fel de muzică sunt născute în general pasiunile servile și josnice. Să cântăm mai degrabă celălalt fel de muzică, ce conduce la bine și de care se servea și David, poetul cântărilor sfinte”; „Trebuie să cântăm numai cântările cele pline de înțelepciune; și să izgonim, pentru sănătatea sufletului nostru cât mai departe cântecele de petrecere, care, cu inflexiunile melodiilor, înșeală sufletele și aduc la desfrânare și batjocură; că în astfel de petreceri melodiile sobre și înțelepte sunt alungate de zburdălniciile beției. Trebuie să lăsăm, deci, armoniile cromatice pe seama celor care se îmbată cu nerușinare și pe seama muzicii pe care o cântă femeile, care se împodobesc cu flori și a curtezanelor”

Scopul, chiar și a remarcilor de tip moral, pe care le-am punctat până aici a fost în special cu referire la domeniul interpretării muzicale. Însă închizând cercul pornit la începutul lucrării, unde se arăta că muzica este strâns legată de un complex educațional, dorim să accentuăm că ea face parte dintr-un mod al nostru de a fi. Muzica ce ne place și pe care o ascultăm, modul în care o interpretăm etc, caracterizează felul nostru de a fi. Însă această coordonată nu este nici pe departe singura ce ne exprimă identitatea. Pentru ca să fim siguri că și aspectul muzical al vieții noastre este unul sănătos și perfect ancorat în realitatea eclesială autentică, mai este nevoie de o întreagă ceată de virtuți care să ne lumineze calea către Hristos: „Cum îi veți conduce pe slugi, voi care robiți ca niște sclavi poftelor fără de minte și vătămătoare? Cum îi veți povățui pe copii, petrecând viață nepovățuită și fără rânduială? Să vă las în acestea? Dar mă tem. Postul să vindece beția, psalmul să înlocuiască melodia cea de rușine, lacrima să fie leacul râsului. În locul dansului să se plece genunchiul, în locul bătăilor din palme, baterea pieptului. În locul veșmintelor frumoase, smerenia. Și peste toate, milostenia să te răscumpere din păcat”. Numai făcând cele spuse de Sfântul Ioan Damaschin putem să rămânem în firul viu, iar nu mort, formalist și neroditor, al Tradiției Bisericii. Să nu uităm că marii melozi, înainte de a fi melozi, erau mari rugători, osârduitori postitori, sinceri și mărinimoși apărătorii ai dogmei Bisericii, împlinitori întru conștiință curată a poruncilor Mântuitorului.

Concluzii

Muzica este purtătoare a unui duh. Prin urmare contează foarte mult starea celui ce cântă. Patimile sau virtuțile sunt „contagioase”. Ele se transmit prin undele muzicii și celor care ascultă. Deci cel mai important aspect pentru un psalt este curăția inimii. Orice cântăreț sau compozitor bisericesc trebuie să aibă inima curățită de poftele și mentalitatea lumii.

Al doilea aspect este că pentru a putea reda cât mai eficient duhul unei cântări trebuie să ne folosim și de capacitățile umane. Un om duhovnicesc, dar care are și instrucția muzicală necesară, transmite și celorlalți mult mai bine insuflarea și înălțarea către Dumnezeu.

Aspectul melodic nu trebuie să fie mai important decât textul și mesajul cântării.

Bibliografie

Sfânta Scriptură, Ed IBMBOR, București, 1995

Noul Testament , Ed. IBMBOR, București, 1995 (trad. Bartolomeu Valeriu Anania)

Thesaurus linguae graecae (TLG), versiune 10d-32, 1992-1995 pe CD, alcătuită sub direcția Darl J. Dumont și Randall M. Smith (versiunile din TLG la operele Sfiților Părinți folosite în lucrare se găsesc și în Patrologia Graeca în aceleași volume și pagini indicate și în TLG)

Mineiul pe luna octombrie, ediția a 5-a, Ed IBMBOR, București, 1983.

Mineiul pe luna decembrie, ediția a 4-a, Ed IBMBOR, București, 1956

Mineiul pe luna mai, Ed Tipografia Cărților Bisericești, București, 1928.

Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă – Universitatea București, Ed Universității București, 2001.

1.Alexe, Ștefan, – Foloasele cântării bisericești în comun după sfântul Niceta de Remesiana, în BOR 1-2 , 1957.

2.Alexe, Ștefan, Sf. Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din sec.IV și V, Teză de doctorat, București, 1969.

3.Augustin, Fer, De musica, trad. de Vasile Sav, Ed. Univers, București 2000.

4.Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, trad. de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Ed IBMBOR, București , 1997.

5.Chiril al Alexandriei, Sf., Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad.de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed.IBMBOR, București, 2000, în PSB vol 41.

6. Clement Alexandrinul, Pedagogul , trad. de Pr. D. Fecioru și Olimp Căciulă, Ed IBMBOR, București, 1982. , în PSB vol. 4.

7. Comentariul lui Sever la Sintagma Luminatul Testament – „Catenae” la Faptele Apostolilor, 16,25,trad. de Hancheș Marcel, în TLG.

8. Diodor de Tars, Comentariu la Romani, trad. de Hancheș Marcel, în TLG.

9. Eusebiu de Cesareea, Comentariu la psalmi,trad. de Hancheș Marcel, în TLG 23.

10. Floca N., Arhid. Prof. Dr. Ioan , Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993,

11. Ioan Cassian, Sf.,Scrieri alese, Ed IBMBOR, București, 1989,în PSB vol. 57.

12. Ioan Damaschin, Sf., Sacra paralela, trad. de Hancheș Marcel, în TLG vol 96.

13. Ioan Damaschin, Sf., Dogmatica, trad de Pr. D. Fecioru, Ed IBMBOR, București, 1938.

14. Ioan Damaschin,Sf., Fragmenta philosophica, trad. de Hancheș Marcel, în TLG.

15. Ioan Damaschin, Sf., Trei tratate despre contra iconoclaștilor, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed IBMBOR, București, 1989.

16. Ioan Damaschin, Sf., Despre cele opt duhuri ale răutății, trad. de Hancheș Marcel, în TLG vol 95.

17. Ioan Gură de Aur, Sf., De studio praesentium, trad. de Hancheș Marcel, în TLG 63.

18. Ioan Gură de Aur, Sf., Comentariu la psalmi, trad. de Hancheș Marcel, în TLG 55.

19. Ioan Gură de Aur, Sf., Comentariu la Coloseni, trad. de Teodosie Atanasiu, Ed. Dacia , Iași, 1902.

20. Maxim Mărturisitorul, Sf., Mystagogia, trad.de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed IBMBOR,București, 2000.

21. Moldoveanu, Pr. Prof. Dr. Nicu, Sfântul Vasile cel Mare.Închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa, Ed. IMBBOR, București, 1980.

22. Origen, Comentariu la psalmi, trad. de Hancheș Marcel, în TLG.

23. Origen, Comentariu la Efeseni, trad. de Hancheș Marcel, în TLG.

24. Origen, Tâlcuire la psalmi, trad. de Hancheș Marcel, în TLG.

25. Platon, Republica, trad. Andrei Cornea, Ed. Teora, București, 1998, vol I.

26. Taisia, Stareța , Scrisori către o începătoare pe calea vieții de dăruire lui Dumnezeu, Ed Christiana, București, 1997.

27. Teodoret de Cyr, Comentariu la psalmi, trad. de Hancheș Marcel, în TLG 80,1996.

28.Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, trad.de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, în Filocalia XI.

29. Vasile cel Mare, Sf., Omilii la Hexaimeron, Omilii la psalmi, Omilii și cuvăntări, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986, în PSB vol.17.

30. Vasile cel Mare, Sf., Regulile mici, trad. de Prof. Iorgu D. Ivan, Ed. IBMBOR, București, 1989, în PSB vol 18.

31. Vasile cel Mare, Sf., Tâlcuire duhovnicească la psalmi, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed IBMBOR, București, 2000.

32. Vasile cel Mare, Sf., Epistole , trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed IBMBOR, București, 1989, în PSB vol 12.

33. Vasile cel Mare, Sf ., Omilii la Hexaimeron, Omilii la psalmi, Omilii și cuvăntări, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986, în PSB vol.17.

34. Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine și evoluția ei în spiritualitatea românească, vol. I,II, Ed.Interprint SRL, București, 1997.

35. Vintilescu, Pr. Petre, Despre poezia imnografică, Ed. Pace, București, 1937.