Muzica Bisericeasca Psaltica la Inceputul Secolului Xix

CUPRINS:

I. INTRODUCERE

Din toate timpurile, la toate popoarele lumii, muzica a constituit o modalitate artistică de potențare a sentimentului religios. Astfel, de-a lungul veacurilor lumii creștine, muzica laică s-a alimetat din seva muzicii religioase, cunoscând o permanentă evoluție, cu diversele forme și genuri ale muzicii vocale și instrumentale ajunse până în zilele noastre. Muzica tradițională a Bisericii noastre, cunoscută odată cu creștinarea poporului nostru își are originea din aceleași părți ale Orientului Mijlociu — Leagănul Creștinismului.

Ea este arta care exprimă, într-o modalitate specifică directă cu ajutorul sunetelor, sentimente, stări și atitudini psihice. Muzica este însușirea specifică ființei umane și comună oamenilor din toate timpurile și locurile.

Ea nu a lipsit nici din cultul religios, și nici din cultul nostru ortodox, cu deosebire, este prin excelență un mod de exprimare a sentimentului religios. Sufletul este înduioșat până la extaz și ridicat deasupra nicimii omenești, prin melodia bogat dezvoltată a cântărilor bisericești.

Omul este superior tuturor celorlalte creaturi, fiind numit prin drept "Coroana Cosmosului" și, în această calitate tinde mereu spre Dumnezeu, este mereu însetat după Creatorul său, potrivit cuvintelor psalmistului: În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule" (Ps.41,1).

În multe feluri poate omul să-și atingă această sete sufletească, căutând să-L găsească pe Dumnezeu, dar aici pe pământ sufletul omenesc nu-și caută astâmpăr decât în rugăciune. Rugăciunea omului poate fii rostită sau cântată.

Când rugăciunea este cântată, vorbim de cântare cultică, care este cel mai adesea o rugăciune de laudă și preamărire a lui Dumnezeu. O astfel de rugăciune dobândește noi dimensiuni și valențe și își atinge mult mai repede scopurile, din punct de vedere al omului credincios, pentru că omul în acest fel își concentrează mai intens și mai afectat înima către Dumnezeu .

Muzica reprezintă liantul care unește domeniul concret- palpabil, cu cel spiritual – abstract, creând o stare prielnică înțelesurilor religioase pline de taină. Cântarea religioasă înfrumusețează cultul religios și înalță spiritele umane spre înaltele sfere ale credinței și trăirii duhovnicești.

Originea și răspândirea muzicii bisericești pe teritoriul țării noastre.

Se poate vorbi depre o muzici bisericească la români din momentul adoptării și practicării cultului creștin — de care este, de al fel, strâns legată.

Aici creștinismul a pătruns, după cum se știe, din primele secole după Hristos. Spre deosebire de popoarele vecine : bulgari, sârbi, maghiari, ruși, care s~au creștinat numai după constituirea statelor respective, populația dacoromână din care s-a născut poporul român, primise creștinismul — desigur nu în totalitate — încă din primele 5 secole după Hristos.

Se cunosc, cu începere din secolul al IV- lea martiri și misionari, urme de biserici și de cimitire creștine, obiecte și inscripții scoase la iveală de săpăturile arheologice toate dovedind răspândirea creștinismului pe teritoriul țarii noastre intre secolele al IV-lea și al IX-lea,

Dacă au existat locașuri de închinare și sărbători, trebuie să fi existat și un cult de mai largă popularitate din practicarea căruia nu puteau lipsi cântecele: psalmi, imne, invocații care circulau pe cale orală și care foloseau probabil, melodii apropiate de cele din popor.

După unii cercetători, pâna in secolul al IX-lea inclusiv s-a cântat în omul rând în limba latină — din secolul al VII -lea poate chiar și în limba română și numai in al doilea când in limba greacă.

Pledează pentru preponderența cântării în limba latină și româna însăși aparteneța Ia zona intens latinizată care se întindea din Italia până in Dobrogea de astăzi .

Din secolul al X- lea românii au adoptat în Biserică și în cancelarii și limba slavonă, dar ritmul și cântarea au rămas cele bizantine. Așa că nu se poate vorbi de o liturghie slavonă, sau de un ritm slavon, sau de o cântare slavonă.

Putem vorbi, și aceasta este conținutul corespunzător al noțiunilor, de forme de cult de tip bizantin cu text literar în limba slavonă. Răspândirea cultului creștin — devine acum mai clară.

Este de subliniat faptul că muzica bisericească a tuturor românilor este indiscutabil de origine bizantină, ceea ce dovedește o dată în plus că peste vitregia istoriei, poporul român a fost unitar din punct de vedere spiritual și cultural.

Astfel se impune o atenție deosebită asupra Muicii Bizantine — acest liant care a unit ( și unește ) domeniul concret național cu cel spiritual, creând Acea stare prielnică înțelesurilor plină de taină.

Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cântări bisericești, căpătând forme specifice cultului, înfrumusețându-se continuu din punct de vedere melodic, pe parcursul multor secole, a fost Bizanțul medieval, marele centru politic, cultural și religios al fostului Imperiu Bizantin.

Din această cauză cercetătorii contemporani o numesc „ Muzică bisericească bizantină sau ortodoxă " întrucât Bizanțul era și centrul Patriarhiei Ecumenice.

Muzica bizantină a fost, însă, o operă de sinteză. Ea poartă pecetea universalității estimată într-un „ cod " ce nu cunoaște granițe.

II. MUZICA BISERICEASCĂ SECOLUL AL XIX- LEA

1. CADRUL GENERAL

Secolul al XIX- lea s-a impus in istoria muzicală românească prin bogăția de acțiuni pe toate planurile, prin hotărârea de a rupe cu trecutul — In senseul bun al cuvântului — de a împâmâmteni cultura acumulată și de a-i imprima o puternică pecete națională.

În toate actele, dar mai ales in muzică și in special In muzica bisericească se produce o mișcare ireversibila în acest sens. Evoluția muzicii bisericești pare firească, deși unii vorbesc mai mult de o involuție, fiindcă — ce-i drept — se rupsese legătura cu vechile melodii bizantine, care probabil nu mai mulțumeau o epocă atât de frământată, platitudinea lor, simplitatea și claritatea, lins tea care degaja din acestea probabil că nu mai corespundeau spiritului epocii

Chiar la începutul secolului al XIX-lea se va oficializa în Bizanț, și imediat In Țările Române, o reformă radicală, care de fapt se întrezărea încă de k jumătatea secolului precedent, fiind începută de Petru Lampadarie ( 1777 ), cel care a compus într-un stil nou toată gama de cântări bisericești necesare cultului divin.

Ideile acestuia sunt puse mai departe în practică de ucenicii săi ( Agapie Paliermul, Gheorghe Cretanul … ), care la un moment dat derutați oarecum de această întorsătură radicală, au încercat o altă soluție în inventarea notației alfabetice, dar n-au reușit, tradiția neumelor fiind foarte puternici

Secolul al XIX-lea este epoca în care s-a plămădit toată cântarea psaltică ce se păstrează până astăzi nealterată în Biserica Ortodoxă Români

Perioada secolelor al XlX-lea și al XX-lea a dezvăluit adevărate genii muzicale, oamenii care și-au pus pecetea prin muzica și talentul lor asupra tuturor acestor necesare, dar dificile, schimări în psaltichia din toată țara.

Să vedem, deci, cum a evoluat muzica bisericească la noi în țară, trăsături, caracteristici ale secolelor al XIX- lea și al XX-lea, secolel în care se fac remarcați patru dintre cele mai reprezentative personalități ale acestei perioade de schimbăr, pentru că aproape toate schimbările și toată acesta evoluție poartă semnătura unor nume ca Dimitrie Suceveanu, Ștefanache Popescu, Ion Popescu — Pasărea sau Chiril Popescu.

Între secolele XVIII-XIX, se observă o puternică laicizare a cântării bizantine deoarece însușirea unui repertoriu de cântări bisericești era greoaie, aceasta fâcându-se de multe ori după ureche.

Anul 1814 aduce în lumea ortodoxiei o „nouă sistimă"a muzicii bisericești, așa cum a fost ea definită și cunoscută până în zilele noastre. Suntem în anii reforme care au „dărâmat", au transformat radical cânatrea cea vche bizantină de secole introducând noi principii și reguli de scriere. De această reformă sunt trei nume: Chrisant de Madit, Crigore Lampadarul și Hurmuz Hartofilax, toți trei muzicieni de renume în Biserica cea mare din Constanținopoi. Reforma a fost oficializată de Patrirhia din Constantinopol în anul 1814, dar ea a intrat în uz, în mod efectiv, în anul 1821, când a fost tipărită la Paris lucrarea lui Chrisant de madit, „Introducere în teoria și practica muzicii bisericești".

În această nouă notație sau „metod" cum s-a numit atunci, ei au transpus toate cântările necesare în Biserică și au îndreptat toate cărțile de cântări începând cu ale Sfântului loan Damaschin până la Cheorghe Cretanul. Pentru răspândirea reformei, se înființează în Constantinopol o școală la 1815, iar lecțiie se predau de către reformatori, pentru întreținerea acestei școli contribuind și țara noastră.

Aceasta școală a durat până în 1892, unde întâmplările din acest an au încetat activitatea. Ceea ce a contribuit la răspândirea muzicii bisericești după noua reformă, a fost nu numai sistematizarea acestei arte prin reguli fixe și precise, dar și inventarea tiparului de „psaltichie".

Cel care a adus în București noua sistemă de muzică este Petru Manuel Efesiul, un grec despre a cărui viața anterioară nu se cunoaște ni mic. El venea de la Constantinopol unde fusese mai intâi elev al lui Gheorghe Cretarul, atemergătorul reformei. în anul 1816, pentru a răspândi cunoștințele noii metode, el deschide o școală de muzică la Biserica Sf. Nicolae din Șelari, fiind numit profesor al ei. Pentru răspândirea muzicii se punea însă o piedică. Cărțile tipărite de muzică nu existau și nici tipar de semne muzicale. Greutatea copierii, timpul pierdut pentru transcrierea cântărilor, face pe Efesiul să conceapă ideea de a turna tipar de semne muzicale. Gândul lui Efesiul era să dea la lumină cu aceste semne muzicale toate cănile de muzică trebuincioase slujbei bisericești.

În 1820 înființează o tipografie de cărți bisericești la București în care a tipărit în grecește, primele cărți de muzică psaltică: „Noul Anastasimatar" și tot în același an „Scurt Doxastariu". Aceste două cărți reprezentau primele tipărituri de muzică bisericească orientală din lume imprimate în noua tipografie înființată la București. Deși a fost străin, Petre Efesiul poate sta cu cinste în rândul bărbaților greci care ne-au adus foloase. Prin el s-a răspândit la noi noua notație muzicală, prin care s-a inventat tiparul de psaltichie și un ucenic al său va fi acela care va izgoni muzica grecească din biserica noastră.

2. EVOLUȚIA MUZICII BISERICEȘTI PSALTICE ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Pe lângă trecerea în revistă a psaltilor ti a compozitorilor de muzică bisericească din ultimele două secole — care a fost deja făcută pe larg într-o serie de studii remercabile, vom căuta cu precădere desprinderea unora dintre aspectele evoluției muzicii și cântării bisericești românești mai putin evidente la o primă vedere.

În general de-a lungul istoriei muzicii românești, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, de poate ușor observa poziția dominantă a cântării bisericești ortodoxe, psaltice ( monodică, de origine bizantină ), ca si singura muzică „cultă".

Această poziție se justifică nu numai cantitativ geografic și istoric, dar și calitativ, prin mai multe centre de dezvoltare — cum ar fi Putna, Brașov, bucurești, craiova — numeroas manuscrise și chiar prin elaborări teoretice, ilustrate de întreaga tradiție „ muzicologică " a propediilor de psaluchie, ce au pregătit lucrurile sistematice de mai târziu ale Ieromonarhului Macarie sau Anton Pann.

Deși a existat în mod continuu o unitate a evoluției bisericești și culturale a românilor din cele trei provincii istorice, s-au manifestat unele deosebiri, datorate influențelor și condițiilor diferite.

Astfel, Banatul și Ardealul au suferit o influență apuseană mai timpurie, în timp ce Moldova și Țara Românească au suferit o astfel de influență abia mai târziu — iar uneori la modul indirect, de exemplu prin intermediul muzicii armonice rusești — fiind t se justifică nu numai cantitativ geografic și istoric, dar și calitativ, prin mai multe centre de dezvoltare — cum ar fi Putna, Brașov, bucurești, craiova — numeroas manuscrise și chiar prin elaborări teoretice, ilustrate de întreaga tradiție „ muzicologică " a propediilor de psaluchie, ce au pregătit lucrurile sistematice de mai târziu ale Ieromonarhului Macarie sau Anton Pann.

Deși a existat în mod continuu o unitate a evoluției bisericești și culturale a românilor din cele trei provincii istorice, s-au manifestat unele deosebiri, datorate influențelor și condițiilor diferite.

Astfel, Banatul și Ardealul au suferit o influență apuseană mai timpurie, în timp ce Moldova și Țara Românească au suferit o astfel de influență abia mai târziu — iar uneori la modul indirect, de exemplu prin intermediul muzicii armonice rusești — fiind totodată, mai deschise influențelor orientale .

În secolul al XVII — lea, însă toate Țările Române apar semnele evoluțiilot culturale laice ulterioare : trupe de operă, profesori, instrumentiști, școli de tradiție occidentală, etc.

La începutul secolului al XVIII — lea Dimitrie Cantemir prezintă toate caracteristicile muzicianului modern, atât ca și compozitor, cât și ca teoretician. Din păcate preocupările lui vis-a-vis de muzica bisericească tradițională sunt practic nule… .

Dar să urmărim primele „ evenimente " de la începutul secolului al XIX lea în privința muzicii bizantine.

In anul 1814 s-a definitivat „ reforma " muzicii psaltice, rod al ostenelilor multor psalti, puse în practică de Hrisant din Madit, de Grigorie Lampadarul și de Hurmuz Ghiorghiu din Halachi, cunoscut mai apoi sub numele de Hurmuz Hartofilax. Notația nouă și sistematizarea glasurilor au început să fie predate într-o școală ce a fost înființată în anul 1815 la ConstantinopoL

În 1816 sosește la București Petru Efesiul. Aici el deschide imediat o școală de muzică în care predă „ noua sistemă ". In anul 1820 el reușește si publice aici primele cărți de muzici psaltică.

La școala deschisă de Petru Efesiul au învățat doi dintre marii psalți români Macarie Ieromonarhul și Anton Pann. Acești protopsalți formați în respectiva școală, apoi ei înșiși instruind pe alții ( la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit „ epistatul" celor pattu școli de psaluchie din București ) s-au adaptat, fără șovăieli și cu toată convingerea acestui nou sistem muzical care, datorită reducerii numărului de semne muzicale, fixării felurilor de tonuri, ca și a tempourilor sau tacturilor, aducea ceva nou în evoluția firească a acestei arte.

Acești oameni, animați de dorința lor fierbinte de a cânta „ pre limba patriei " și cu ei tot românul, au reușit să impună de la început acestui mod de cântare o notă specific românească, creând astfel o muzică nouă păstrată cu sfințenie și astăzi în Biserica noastră.

Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate cântările bisericețti pe cele opt moduri, așa încât, chiar atunci când unii protopsalți, de mai târziu vor încerca să fie cât mai originali în compozițiile lor psaltice, nu se vor putea abate de la modelele create de corifeii psaltichiei românești de la începutul secolului al XIX- lea.

Menționăm aici câteva figuri dintre marii protopsalți – compozitori români din secolul al XIX- lea.

În Muntenia amintim pe:

1. Macarie Ieromonahul ( 1775 – 1836 ), care tipărește la Viena, în 1823, primele cărți de muzică bisericească in limba română: Teoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionul.

2. Anton Pann (1797 — 1854), care în numai paisprezece ani (1841-1854 ) a reușit să dea la lumină, în tipografie proprie, paispreze titluri de cărți de muzică bisericeacă, la care, dacă adăugăm numărul volumelor și al retipăriturilor, ajungem la o cifră impresionantă.

3. Ștefanache Popescu ( 1824 — 1910 ) a continuat munca celor doi, lăsând apoi ștafeta ilustrului său ucenic.

4. Ion Popescu Pasărea ( 1871 — 1943 ), care 1-a depășit chiar și pe Anton Pann prin numărul tipăriturilor muzicale.

5. Varlaam protosinghelul (1808 — 1894 ), cu ale sale inspirate axioane

( „Vrednică ești„ îngerul a strigat" ) și răspunsurile liturgice pe glasul 5.

6. Gbelasie arhimandritul ( Basarabeanul), ( f după 1854 ), creatorul frumoasei și atât de popularei „ Doxologii " pe glasul 5.

7. Neagi lonescu ( 1837 – 1917 ) și Nicolae Severeanu ( 1864 – 1941 ), reprezentanții școlii buzoiene.

8. Nicolae Brătescu, autorul Antologiei de la Vâlcea (1873 ).

9. loan Zmeu ( 1860 — 1922 ), însemnatprfesor și protopsalt al
Munteniei … și mulți alții.

În Moldova arnintim pe :

1. Dimitrie Suceveanu ( 1813 — 1898 ), devenit celebru prin toată activitatea sa muzicală, dar mai ales prin alcătuirea și tipărirea în românește a „ Idiomelarului unit cu Doxastarul" la Neamț în 1856- 1857.

2. Nectarie Frimu , devenit arhiereul Necfarie Tipokos și care tipărește cele 3 Tomuri și o Antologie.

3. Iosif Naniescu ( 1818 — 1902 ), de la care ne-au rămas celebrele răspunsuri liturgice pe glasul 8, păstrate cu sfințenie și astăzi, alături de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, în forma lor neschimbată – creații pur românești.

4. Teodor Sputcanu, Silvestru Morariu și alții.

In Transilvania amintim pe :

1— George Ucenescu (1830- 1896 ), de la școala românească din Șcheii-Brașovului, ucenic al lui Anton Pann.

2— Dimitrie Cințan ( 1837 — 1910 ) cu a lui colecție „ cântările bisericești după melodiile celor „ Opt Glasuri ", (1890 ) …

Aceștia sunt doar câțiva dintre cei mai cunoscuți și mai importante personalități ale muzicii bisericești.

3. PREOCUPĂRI ÎN MUZICA CORALĂ BISERICEASCĂ

După acțiunea lui Alexandru Ioan Cuza de a îndepărta din Biserică influențele grecești — pe plan muzical acestea fiind reprezentate de muzica psaltică — s-a putut vedea că muzica nouă, corală, care pătrundea în Biserică, avea un caracter laic, de împrumut, străin și nepotrivit Ortodoxiei, putându-se distinge și trei curente mai importante: cel germano-italian, cel rusesc sau italo-rusesc și cel tradiționalist.

Activând, ca și cei înainte amintiți, în Muntenia și 01tenia,Teodor Georgescu ( 1824 — 1880 )a păstrat linia cântării de strană, deși conoștea și notația liniată și armonia, George Ionescu ( 1842 — 1922 ), observând lupta dintre muzica nouă și cea veche, atrăgea atenția asupra pericolului pierderii mdividualității românești și propunea un compromis ce se va dovedi ulterior fecund, între cele două.

Alexandru Podoleanu (1846 – 1907 ), cu un cunoscut „ Hristos a înviat " va menține și el treaz interesul pentru cântarea tradițională, îndreptându-se într-o direcție componistică de sinteză (cu tendințe armonico- polifonice), în care se vor obține cele mai valoroase rezultate.

In Moldova și Bucovina celei de a doua jumătate a sec. al XEX-lea, evoluțiile sunt asemănătoare, remarcându-se în plus și o importantă influență Rusească, prin Gavriil Musicescu ( 1843- 1903 ).

El reprezită tipul de compozitor care s-a menținut pe linia de echilibru între orientările muncii culte laice și cerințele tradiției cântării bisericești. După ce în prima parte a activității sale s-a dedicat transcrierii pe notația liniară a tuturor cântărilor psaltice, într-o a doua perioadă preocupările sale s.au îndreptat către cântarea corală, unde va fo putenic influențat de compozitorii ruși ( D. Bortineanski, G. Lamakin ).

A compus, între altele, cinci concerte bisericești masive ( Concertul la Nașterea Domnului, la învierea Domnului, etc ) în ansamblu, creația sa, monumentală și senină, reprezintă una dintre cele mai importante contribuții la repertoriul coral bisericesc.

Carol Miculi ( 1821 — 1897 ), cu studii la Paris și Viena, compune o liturghie ortodoxă, sobră și măiestrită companistic, iar îsidor Vorobcbievui (1836 —1903 ), cu studii la Viena, este autorul a două liturghii, în care mânuiește bine legile armoniei și ale unei polifonii dense și expresive, fiind însă departe de stilul tradițional.

Ciprian Porumbescu ( 1953 — 1983 ) cu studii la Viena, are destul de numeroase compoziții bisericești de o inspirație incontestabilă: Cântările Sfintei Liturgii pentru două și trei voci egale, pentru voci bărbătești și voci mixte, ca și celellte lucrări bisericești ( axioane, heruvice, catavasii, etc ), deși conțin foarte puține elemente ale cântării de strană, prezintă toate caracteristicile creației sale, adică forță de comunicare și accesibilitate, contabilitate și o pronunțată influența romantică, lucrări mai răspândite sunt : Prohodul lemnului, Tatăl Nostru.

Eusebie Madicevski ( 1857 $ 1929 ), șwi desfășurat activitatea la Viena și cele 12 liturghii ale sale, deși meșteșugite companistic,, «unt străine de spiritul muzicii bisericești ortodoxe» fiind marcate de influențe ale neoromantismului german etc.

De asemenea Titus Cerne (1859- 1910) este probabil primul „ muzician " român preocupat de aspectele teoretice ale melodiilor bisericești bizantine…

În Transilvania și Banat,

Dimitrie Cunțan, a compus și armonizat și cântările corale — de remarcat „ Cântările funebre” ,

Gheorghe Dima ( 1847 — 1925 ), studii la Baden, Graz și Lipsca, cu o bogată creație, după influențe neoromantice germane de început, încearcă să valorifice, prin intermediul mijloacelor clasicismului muzical, specific cântării românești de strană din Ardeal.

lacob Mureșianu ( 1857 —1917) este supus influențelor muzicii germane în cele 10 Liturghii compuse, iar lucrările lui Nicolae Popovici ( 1857 – 1897 ), influențate de școala vienezâ, au rămas în manuscrise.

Secolul al XX-lea va duce mai departe tendințele manifestate până acum, aducând în plus și o sinteză originală între „ psaltichia " tradițională și procedeele modale armonico-polifonice moderne.

4. PRIMELE TIPĂRITURI MUZICAL- LITURGICE

În sec. al XIX-lea, la aproape patru secole de la apariția tiparului este tipărită prima carte de cântări în notație psaltică (neumatica bizantina) și anume Anastasimatarul lui Petru Efesiul – București, mai 1820 – după ”sistima noua” a reformei hrisantice. Și aceasta nu neapărat din cauza dificultăților tehnice, deoarece prima carte de muzică tiparită în lume datează din anul 1500, când Ottaviano dei Petrucci a tipărit la Veneția Harmonicae musices Odhecaton, iar în părțile românești, la Brașov și Sibiu, Johannes Honterus și Gabriel Reilich tipăreau muzica deja în sec.al XVI-lea și, respectiv, în sec.al XVII-lea.

Alte tiparituri psaltice vor vedea apoi lumina tiparului în anii imediat următori lucrării lui Petru Efesiul (de la București, din 1820): la Paris, în 1821 (Chrisant), la Viena, în 1823 (Macarie Ieromonahul), la Constantinopol, de la 1824 încoace. Și de asemenea într-un mod asemănător situației manuscriselor, cărți tipărite cuprinzând doar textele literare ale imnurilor pe cele opt ehuri (sau glasuri) apăruseră trei secole mai devreme în aproximativ aceeași (sau într-o apropiată) zona românească – Octoihul publicat de Macarie la 1510 și apoi, în repetate rânduri, de Coresi tot în cursul sec.al XVI-lea.

Dar și după apariția tiparului psaltic, două aspecte sunt de menționat în mod special, care și ele luminează raportul foarte ”elastic”, tot de factură orală, al cântării și al cântăreților față de ”litera scrisa”.

Astfel, în Biserica Ortodoxă Română se poate observa o oarecare continuare a tradiției manuscrise, atât în secolul trecut, cât și în secolul nostru, mai ales în prima sa parte, mulți dintre psalti alcătuindu-și ”culegeri” proprii, selective, de cântări. Normarea pe care o tipăritură foarte răspândită o poate impune, se manifestă în domeniul cântării încă destul de relativ. Cântărețul bisericesc preferă de multe ori adecvarea repertorială pe care i-o dictează practica vie a slujbelor.

De asemenea, ”litera” tipăriturii muzicale este adesea interpretată în practica destul de liber, variațiile introduse și acumulate treptat ducând la schimbări și chiar producând o oarecare evoluție în timp, adesea într-o continuitate a obișnuințelor și conform necesităților unei adecvări stilistic- interpret adecvări stilistic-interpretative locale, pe care intențiile de uniformizare, prin tipărituri sau școli de cântăreți organizate unitar, nu le pot totdeauna regulariza.

În general, și în domeniul căntării bisericesti, tendințele de uniformizare (urmând unui ”principiu al stabilității și uniformității cultului”), atunci când sunt exagerate, ele nu sunt neaparat o expresie ideală a unității, ci mai curând o deformare a ei. Într-un necesar echilibru liturgic și ca o sacramentală recapitulare a diversității, unitatea de credința și de viața religioasă își găsește adevărata expresie într-o uniformitate doar relativa. În cadrul acesteia se poate vorbi, spre exemplu, despre stabilitea și continuitatea tradiției bizantine a cântârii, ce poate fi urmărită sub diferitele sale aspecte particulare și după reforma hrisantica de la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea, până la variantele de azi ale cântării liturgice din Biserica Ortodoxă – la fel de bine ca și în epoci mai îndepărtate.

III. DIMITRIE SUCEVEANU

În fruntea psaltiștilor moldoveni, un loc cu totul aparte îl ocupă Dimitrie Suceveanu, protopsalt, dascăl de psaltichie și nu în ultimul rând, compozitor.

Este unul dintre cei mai importând reprezentanți ai noului curent de înnoire și reformare a muzicii psaltice din Biserica Ortodoxă Română, Pentru realizârileprofesionale, ținuta morală atât în cadrul eclesiastic dar, la fel de remarcat și în cel social, Dimitrie Suceveana a fost distins cu înaltul rang boieresc de Paharnic.

VIAȚA

Dimitrie Suceveanu s-a născut în anul 1816, în cetatea lui Ștefan cel Mare, Suceava. De mic copil a fost crescutîm spiritul credinței ortodoxe. A făcut studii la Gimnaziul Vasilian din Iași ( sau cum se mai numea atunci, școala domnească de la Trisfetite ).

Pentru talentul său și pentru dragostea arătată muzicii, este primit la vestită școală de psaltichie a lui Grigorie Vivanți ( școala de cântăreți bisericești ), psaltul Mitropoliei din Iași, „ psalt care s-a bucurat de un mare concurs din partea mitropolitului cărturar Vetuamn Costache ".

Muzica o va studia din plin și datorită dascălilor care l-au povățuit și îndreptat la nevoie. Este vorba nu numai de Grigorie Virana, ci și de Nicu Dimcea – tânărul, sau Gheorghe Paraschiv, profesor de muzică la aceeași școală, profesori care împreună au meritul de a fi imprimat dragostea pentru , muzica bisericeasca tânărului Dimitrie.

Dimitrit Suctveanu a terminat școala cu distincție și a ocupat succesiv strănile de psalți la bisericile:Albă, Sfântul Pantelimon, Sfântul loan Gută de Aur. A urmat apoi la strana stângă a Mitropoliei Iașilor iar după vacantarea stranei drepte prin plecarea lui Parascbiadis, Dimitrit Suceveanu ajunge pe cea mai înaltă treaptă eclesiastică pentru un cântăreț bisericesc.

Strana îi dă posibilitatea să lucreze pentru înfrumusețarea muzicii bisericești. Talentul, munca, precum și posibilitățile lui materiale ii dau prilejul să imprime cântării bisericești o notă care a rămas și până astăzi mult practicată în bisericile moldovene și chiar muntene. Dimitrie Suceveanu a cântat și a scris mult

Ca profesor al școlii de cântăreți bisericești a format și a educat ucenici îndrăgostiți de muzica psaltică. în ce privește munca, talentul și dragostea lui Dimitrie Suceveanu pentru Biserică, i-au fost răsplătite de Cel pe Care L-a slujit cu abnegație timp de 50 de ani.

Dar mai ales este o calitate pe care Dimitrit Suceveanu și-a exprimat-o din toată inima. Este vorba de moștenirea pe care a lăsat-o prin testament, după moarte sa: o jmătate de milion aur Epitropiei spitalului Sfanțul Spiridon din Iași, ca să fie ajutați și sprijiniți cei ce se luptă cu suferințele pe patul acestui spital.

Privit din acest punct de vedere, D. Suceveanu apare ca o figură reprezentativă a stranei noastre despre care au existat întotdeauna cuvinte de lauda și apreciere atât din parte unor ierarhi ai Bisericii , cât și din partea musucologilor ,

S-a stins din viață la Iași, în anul 1898; devotamentul față de Biserica, și virtutiile cu care a fost împodobit în viață l-au înscris în galeria marilor slujitori ai Bisericii noastre creștine. „ Acesta a fost Dimitrie Suceveanu și așa 1-a înregistrat istoria muzicii noastre bisericești”.

2 . ACTIVITATEA

Dimitrie Suceveanu a funcționat cântăreț la bisericile: Sfântul Pantelimon, Albă, Sfântul Ioan Gură de Aur și Barnovschi din Iași, între anii 1833 și 1837; a fost apoi cântăreț doi la Catedrala Mitropoliei din Iași între 1837 — 1844 și apoi cântăreț unu ( protopsalt) în locul lui Gheorghe Paraschiave, retras la mănăstirea Slatina ( 1844 – 1860 și 1864 – 1890 ). în anul 1860, în urma unor intrigi este înlocuit la Mitropolie cu Gheorghe Cociu — Scufarul, fostul său elev.

După decesul acestuia ( 1864 ), revine la insistențele trutxopontului Sofronie Miclescu, în postul de protopsalt al Mitropoliei. între 1848 — 1890, va fi profesor de psaltichie și director al Școlii de cântăreți bisericești din Iași.

A servit strana mai multor biserici din Iași și a Mitropoliei ieșene în calitate de protopsalt întreaga sa viață. Avea glas frumos de bariton. A cinstit prin eforturile sale și prin calitățile sale didacticeși pedagogice școla românescă de cântăreți bisericești; a fost director de școală și profesor de psaltichie.

A compus muzică bisericească pentru serviciul de cult și a tălmăcit din grecește cântări psaltice, dându-le formă nouă, mai aproape de sufletul românesc, fiind unul din principalii partizani în procesul „ romanicii" cântărilor bisericești (a tălmăcit din grecește „ Psaltichia " fostului său dascăl Gbeorghe Parascbiade ).

Mare parte din creațiile sale au fost prelucrate de cântăreții bisericești și se cântă și astăzi cu aceeași plăcere pentru substanța și frumuseșea lor.

3. LUCRĂRI TTPĂRITE

1. — In 1848, la Iași, publică „ Prohodul Domnului nostru Iisus Hristos dupre orânduiala preasfântului Arhiepiscopului Buzăului D. D. Chesarie prelucrat și îmbunătățit de Paharnicul Dimitrie Suceveanu, protopsalt Sfintei Mitropolii".

Aceeași lucrare va mai cunoaște o nouă ediție ( Ediția a II ) ce se va publica la Neamț de această dată, în anul 1856. La București se va tipări în 1873 Ediția a IT.a, în 1891 Ediția a IV-a, iar în 1986 Ediția a V-a. Vor mai fi și ediții postume cum sunt cele de la București din anii 191,1922,1928.

2. — In anul 1856 publică: „ Idiomelariul adică cântare pre un singur glasul, unit cu Doxastarul care cuprind 12 luni cu Triodul și Penticostarul. Tradus din grecește și românește. Partea întâi ".

Primele două volume adică ( „ Idiomelarul " ) au fost tălmăcite de Hurmuz Hartofilax și tipărite la Neamț în 1856. Volumul al III-lea „ Doxastarul " a fost tradus după Petru Lampadarie, realizat în colaborare cu protopsaltul Dorvfteî de la Neamț și tipărit în 1857. Volumul I din „ Idiomelar " a fost reeditat în 1922, la Editura Mănăstirii Sinaia sub semnătura bizantiologului Arhidiacon Conferențiar Universitar, Sebastian Barbu Bucur.

4. CÂNTĂRI PSALTICE

a. — „ Împărate ceresc, acre se cântă la Tedum”, glas VI ;

b. — „ Mârimurile de la Sfântul Ierarh Nicolae și pentru praznicele care au polieleu ", glas I;

c. — „ Binecuvântările învierii “glasul V;

d. — „ De tine Doamne, Cel Ce ești In toată zidirea” glas V ;

e. — „ Slava laudelor Ia întâmpinarea Domnului glas VI ;

f. — „Biserica astăzi împodobindu-se, slavă Sfântului Constantin";

g. — „ La râul Vavilonului glasul II;

h. — „ Nu pricep Cutată glas II, „ Doamne femeia ce căzuse în picat
glas VIII și „ Cel ce ai săturat mulțimea” glasul VIII.

ALTE ÎNSEMNĂRI

In 1848 mai tipărește o lucrate teoretică, după un original al Ieromonahului Macare, cu scările modificate de el, în Tipografia Sfintei Mitropolii din Iași, cu titlul „ Theoreticon sau privire cuprinzătoare a meșteșugului musichiei bisericești după așezământul sistimii cei nouă „ . Aceasta este a Il-a tipărire, după cea a lui Macarie. Pe D. Suceveana îl mai găsim prezent în manuscrisele 432 ( f. 32v), 439 ( f. 69 ) și 503 ( f. 135v — 137v ) din biblioteca Sfântului Pavel și în Manuscrisul 22R ( f. 39v ) din biblioteca Mănăstirii Stavronichita din Muntele Athos .

A reeditat — cu unele revizuiri și adăugiri — lucrări ale Ieromonahului Macarie (Theoriticonul, Anastasimatarul, Irmologhionul și Prohodul Domnului) și a tipărit pentru prima dată Idiomelarul, tradus de el din grecește și completat cu alte cântări.

Anastasimatarul lui Suceveanu cuprinde cântări din Anastasimatarul ieromonahului Macarie, păstrate identic sau modificate mai mult sau mai puțin, și cântări noi, cea mai mare parte traduse din grecește, după cum el însuși menționează pe pagina de titlu. Există și cântări care nu sunt nici copiate din Anastasimatarul ieromonahului Macarie, nici traduse din anastasimatarele tipărite în limba greacă. Dintre ele, unele se aseamănă cu cele din Anastasimatarul lui Macarie, fiind probabil o prelucrare (uneori prescurtare) a acestora: stihira a doua de la Kekragarion (Să se îndrepteze…) în glasul II și plagalul său VI, Dogmaticele glasurilor II, III, IV, V și VII și stihira Născătoarei de la Stihoavnă în glasul II. Altele diferă față de cântările din tipărituri; fie au avut ca sursă manuscrise necunoscute, fie sunt alcătuiri ale lui Dimitrie Suceveanu: Dogmatica glasului I, Pasapnoariile Laudelor glasului II și o variantă a Troparului Învierii în glasul VIII.

În Anastasimatarul lui Dimitrie Suceveanu, spre deosebire de cel al lui Macarie Ieromonahul, cântările sunt scrise în stil stihiraric sau irmologic după o anumită rânduială. Kekragariile, Dogmaticile și Pasapnoariile Laudelor sunt scrise în stil stihiraric (glasurile I, II și plagalele lor) sau în două variante, stihiraric și irmologic (III, IV și plagalele lor); stihirile Laudelor în stil stihiraric (glasurile I, II și plagalele lor) și în stil irmologic (glasurile III, IV și plagalele lor), iar cântările Stihoavnei în stil irmologic (cu excepția Slavei de la Stihoavna glasului II). Celelalte cântări apăreau și în Anastasimatarul lui Macarie în stil unitar (fie stihiraric, fie irmologic) și tot la fel apar și în cel al lui Suceveanu.

Dimitrie Suceveanu a fost un muzician plin de talent și inspirat în realizarea operei sale. A fost un muzician model, un caracter distinct, ponderai și demiLprotopsalt, dascăl de psaltichie, compozitor, Dimitrie Suceveana s-a integrat prin valoarea operei sale de înaltă profesionalitate, grupului marilor inițiați ai muzicii psaltice de tradiție bizantină în țara noasttă ce domină secolul al XlX-lea, alături de Macarie Ieromonahul, Anton Pann și Ștefanache Popescu.

IV. DASCĂLUL DE CÂNTĂRI MACARIE IEROMONAHUL

(1750 sau 1770-1836)

„era Macarie om frumos la chip, corpolent, fruntea deschisa,

ochii vioi si de un caracter blând si plăcut"

1. VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

„Părintele școlii naționale de psaltica" cum este numit, pe bună dreptate, Macarie s-a născut în Perieți Iomiței, din părinți români, purtând numele de Periețean, ca și frate/e său Voicu, stolnic, care umblând mult prin ardeal și Banat, a ajutat la tipărirea cărților de psaltichie. A mai avut și o soră Iustina, care Intră în călugărie și devine stareț la mănăstirea Vlforâta.

Data nașterii, anul 1770, acceptată de majoritatea biografilor săi, este totuși relativă, necunoscându-se un document care să o ateste, losif Naniescu, viitorul mitropolit al Moldovei, care a cunoscut îndeaproape pe Macrie, dă anul 1750, în timp ce I. Popescu Pasarea dă anul 1880.

Înzestrat cu darurile muzicii și înclinații spre viața religioasă, este adus „din mica copilărie" la Cădărușani unde se inițiază în studiul psalticești și al cânărilor bisericești dovedind reale aptitudini, „După o petrecere de mal mult timp", remarcat de mitropolitul Dositei Flliti, este adus la București șl „datu sub îngrijirea lut Straton, protopsaltul Mitropoliei spre a-l învăța arta musichiei bisericești". Cel care desăvârșește cunoștințele muzicale ale Iul Macarie, va fi însă dascălul Constantin, ucenicul Iul Șărban, protopsaltul Țârii Românești, fapt confirmat de însemnarea acută de însuși mâna lui Macarie la „Catavasiile de la Duminica Stâlpărilor" creație originală a dascălului Șărban pe care Macarle le-a învățat de la Constandin Protopsaltul, le-a notat ,în „sistima veche", le-a transcris „întocmai și nestrămutat" in „sistima noao" și „le-a paradosit părinților din sfânta Monastire Neamțul". Când în anul 1817 Petre Emanoil Efesiul, venit de la Constantinopol, deschide scoala de musichie după sistemul chrisantic pe lângă biserica Sf. Nicolae – Șelari, Macarie Ieromonahul, asemenea lui Anton Pann, Costache Chiosea, Petru Enghiurliu ș.a.m.d. frecventează cursurile școlii însușindu-și semiografia noului sistem care se dovedea a fi mai bine construit, mai limpede șl mai ușor de înțeles.

În 1812 episcopii losif al Argeșului șl Constandie al Buzăului solicită Boierilor Caimacami înființarea unei școli de muzică bisericească pe lângă Mitropolie și propun aducerea Iul Macarie „să paradosească musichia" ca unul ce „are râvnă, precum din mica sa copilărie s-au nevoit de au învățat acest meșteșug". In 1815, un grup de boieri târgovișteni se adresează Eforiei cerând reînființarea școlii pentru pregătirea „copiilor lor și a celor sărmani" propunând alături de profesorii pentru românește și elinește și „unul care să paradosească cântările bisericești", pentru care „s-ar fi găsit un Macarie Ieromonah însărcinat cu Schitul Glogotei, om cu știință la meșteșugul cântării,„) fiind îndatorat a face și logos în amvonul bisericii la toate zilele cele mari".

Ușurința cu care mânuia condeiul precum și talentul său oratoric au determinat pe unii biografi să afirme că, paralel cu „ascultarea" de la Sfânta Mitropolie Macarie au urmat Cursurile Academiei grecești, ca și pe cele ale școlilor românești de la Sfântul Sava din București, unde era director învățatul călugăr, Arhimandritul Grogore Râmniceanu.

Anul 1819 este începutul consacrării profesionale ale lui Macarie Ieromonahul. în acest an, Dionisie Lupu, noul Mitropolit al Țării Românești, înființează în cadrul Mitropoliei Școala de muzică psaltică „pe graiul limbii noastre" numindu-l pe Macarie dascăl și conducător al acesteia încredințându-i în același timp răspunderea tălmăcirii în limba română a cântărilor bisericești. În 1821 pleacă la Suda însoțit de Nil Poponea Sibianu în intenția de a-și tipări cărțile românite: Theoreticanul, Anastasimatarul și Irmologhionul. Izbucnirea revoluției lui Tudor Vladimirescu, lipsit de sprijin material, revine în țară. Pleacă anul următor, in 1822 la Viena în același scop. În 1823 apar în câte 3000 de tomuri fiecare dintre cele trei Cărți, primele tipărituri psaltice în limba română.

Cu privire la cauzele care au pus pe Macarie în imposibilitatea de a tipări cărțile la București, opiniile sunt Impsnite: se vorbește, pe de o parte, despre împotrivirea Iul Petru Efesiu de a tipări cărți de psaltichie în limba română în tipografia sa – de sub ale cărei teascuri scosese în 1820 „Noul Anastasimatar" și „ Scurt Doxatariu" în limba greacă, primele tipărituri de muzică bisericească din lume – pe motiv că în biserică trebuie să se folosească numai cărțile de cântări în limba greacă, iar, pe de altă parte, despre izbucnirea zarvei lui Tudor Vladimirescu la 1821, din care cauză tipografii s-au refugiat pe unde au putut, renunțând la orice activitate. Indiferent spre care din aceste cauze optăm, un fapt este cert: din dorința de a tipări cărțile la București, Macarie a încercat să înjghebeze o asociație și o tipografie, încheind chiar un contract cu clauze precise între el, Serafim Christodulos, meșter turnător de litere și semne muzicale, cu care colaborase și Petru Efesiu pentru înființarea tipografiei lui în anul 1817, precum și Panait Enghiuliu, cel cu „ grija depunerii banilor" necesari pentru cheltuielile ce urmează să se facă până la tipărirea amintitelor cărți.

Această inițiativă a lui Macarie nu s-a putut realiza datorită „multelor împiedicări și ne aflarea meșterilor", adică aceleași cauze despre care am auzit: împotrivirea lui Petru Efesiul, grec de origine, care nu putea să devină indiferent față de activitatea lui Macarie ce-i concura și deci periclita activitatea lui muzicală și editorială, precum și izbucnirea revoluției lui Tudor Vladimirescu, eveniment cu multiple implicații în societatea românească de atunci. Dar Macarie nu s-a descurajat, dimpotrivă și-a întărit mai mult convingerea că nu trebuie să renunțe la mărețele lui idealuri de introducere a cântărilor în limba română, în școală și biserică. în plus el considera că aceasta trebuie să se realizeze neîntârziat: „Neamul nostru pentru ca să poată veni iar în starea cea dintâi, are trebuință de multe științe șl învățături, care în limba noastră cu totul lipsesc, că An acestea, niciodată nu se va smulge din întunericul între carele acum zace". De aceea, după ce a cunoscut pe Zaharia Carcalechi – român din Buda, venit la București pentru a strânge abonamente la „ Biblioteca Românească" ce apărea în acel oraș – a lăsat în locul lui la școala de psaltichie a Sfintei Mitropolii doi ucenici, pe Costache și Grigore și luând încuviințarea Mitropolitului Dionisle Lupu, a plecat la Buda împreună cu Nil Nicolae Poponea „ dascăl de sistema cea nouă a psaltichiei grecești și românești", pentru a tipări cărțile întocmite.

Din Buda, Macarie a redactat scrisori și înștiințări către „patrioții cântăreți" români, cei cu același crez ca și el, comunicându-le proiectele și mersul lucrărilor de tipărire a cărților. Nu va ezita să-i înștiințeze și despre numeroasele obstacole întâmpinate din partea celor care nu vedeau cu ochi buni traducerea și tipărirea cărților de psaltichie în limba română. Totodată aflăm că nu ar fi putut învinge aceste obstacole fără sprijinul lui Atanasie Grabovschi, -român macedonean stabilit la Buda, unchiul mamei Mitropolitului Andrei Șaguna – „pe carele întru toate avându-l ajutoriu osârduitoriu și de binefăcătoriu, pre toate cursele și răutățile le-am stricat ca pânzele cele de păianjăni. Însă șirul obstacolelor împotriva osârdiei lui Macarie nu se sfârșește. În anul 1821 izbucnind revoluția lui Tudor Vladimirescu, după nabușirea ei Mitropolitul Dionisie Lupu a fost nevoit să plece în pribegie la Brașov, de unde nu s-a mai înapoiat. Rămânând fără susținătorul său din a cărui poruncă plecase la Buda, Macarie a venit la Sibiu șl a cerut sprijin material la cunoscuta casă de comerț Constantin Hagi Pop. După ce s-a asociat cu această casă de comerț, cu fratele său, stolnicul Voicu Periețeanu și cu negustorul Chită Opran din Orșova a plecat de această data nu la Buda ci la Viena pentru a tipări cărțile amintite. în capitala Austriei a fost ajutat de (Zenovie) Zamfir Pop, moștenitorul și conducătorul casei Hagi Pop din Sibiu prin intermediul căruia a făcut un contract cu tipografia mechitariștilor, .popii armeni”, care aveau privilegiul de a tipări cărți în orice limbă.

După cum însuși afirmă în „Înainte cuvântare către cântărețul român” din 1821, când a plecat la buda intenționa să tipărească două cărți: Anastasimatarul șl Irmologhionui dar totodată scoate și o gramatică pe care a intitulat-o „Theoretican".

După o muncă obositoare și o activitate febrilă, în anul 1823, Macarie și-a văzut visul împlinit: tipărirea celor dintâi cărți de cântări bisericești în limba română după noua sistemă a psaltichiei – Theoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionui sau Catavasierui musicesc.

În toamna anului 1823, Macarie înapoindu-se la București cu o bogată zestre culturală și-a concentrat eforturile pentru organizarea șl dezvoltarea învățământului psaltic în limba română, generalizarea notației hrisantice, precum și punerea în circulație a celor trei cărți tipărite la Viena.

În această perioadă, Macarie psatul, considerat „întocmitor al cântărilor românești al sistemei noi" se bucura de mare prestigiu. De altfel ei era un fel de îndrumător, metod/cian al culturii muzicale, fiind trimis prin fa/S pentru îndrumarea sau alegerea dascălilor de muzică.

În septembrie 1825, Macarie este numit „epi stat al școlilor de musichie" înființate de Grigorie Chica Voevod, cu predarea în limba români în orașele centre județene din Țara Românească (Craiova, Caracal, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Cerneți, Pitești, Câmpulung Muscel, Târgoviște, Ploiești, Buzău și Focșani), dascălii împuterniciți a preda la aceste școli fiind atestați în urma unei prealabile verificări profesionale de către Macarie. Cu acest prilej Macarie Ieromonahul elaborează instrucțiunile Intitulate „Ponturi 18 cătră dascălii de musichie ce sunt orânduiți ca să pardosească atât aici in poliția Bucureștenilor cum și afară prin județe în ce chip au să urmeze de ia început până la svârșirea mathimilor", instrucțiuni ce se constituie In primul document oficial cu caracter didactic-metodologic cunoscut în istoria pedagogiei muzicale romanești. Se fac referire la aceste .Ponturi 18" atât la “ucenici" cât și la “dascăli", la organizarea claselor cât și la desfășurarea orelor de curs, ia disciplină și ia orarul de lucru, la programa școlară și la materialul didactic și repertorial (practic) ce se impunea a fi folosit.

În 1829 Macarie părăsește Bucureștiul stâbilindu-se pentru scurt timp la iași, bucurându-se de proteqia Mitropolitului Moldovei, Veniarnin Costache căruia îl dedicase în 1823 un număr de exemplare din Anastasimatarul său tipărit la Vlena.

În același an, 1829, este numit „igumări" al Mănăstirii Bârnova. Măcinat de intrigi și împovărat de lipsuri, „supărat din suflet fiind", renunță la stareța mănăstirii strămutându-se în primăvara anului 1831 la Chinovia de la neamț. Aici, în atmosfera elevată a Neamțului, Macarie funcționează ca dascăl și conducător al Școlii de cântăreți, activitate pe care o desfășoară până în 1833, când, după o discutabilă ședere ia Buzău, oaspete al episcopului Chesarie, se stabilește în 1834 la Căldărușani, de unde pornise drumul său, îndeplinind funqia de tipograf-corector iar din septembrie același an director al tipografiei.

O scrisoare a lui Macrie, adresată Mitropolitului Veniarnin Costache la data de 8 aprilie 1831, vorbește despre necazurile întâmpinate la Mânăstirea Bârnova și despre strămutarea lui la Neamțu. Din această perioadă se păstrează de la Macarie Catavasiile la Duminica Stâlpărilor sau Floriilor „Dimpreună cu tot canonul, alcătuite după cum afirmă el de fericitul întru pomenire dascălul Șerban, protopsaltul Țării Românești. Pre care eu din porunca prea sfințitului mitropolitului Chir Dositeiu, le-am învățat de la însuși protopsaltul Constandin, ucenicul lui Șerban și de la însuși le-am păstrat în scris pe siatema veche. Și pentru ca sa rămânie veacinică poimenirea întâilor făcători, le-am alcătuit pew sistema cea nouă întocmai și nestrămutat; precum le-am învățat și le-am păstrat scris. Și acum le-â paradosit părinților din Sfânta Mănăstire Neamțu, pentru ca să rămânie veacinice și nestrămutate la anul 1832".

Prezența lui la Căldărușani este atestată de o scrisoare în data de 23 septembrie 1834, adresată logofătului Nicolae, sameșul (administratorul) Sfintei Mitropolii, căruia îi prezint starea tipografiei din acea mănăstire. In același timp, scrisoarea vorbește despre același osârduitor și patriot: „Eu cu toate că (Dumnezeu Știe) într-acești ani îmi pusesem rânduială ca nici în dreapta, nici în stânga să nu mai privesc alt, ci numai de sine-mi să iau aminte și să nu mă mai bag în I nici-o tulburare lumească, dar despre o parte văzând că nuj aveți om, și despre o alta văzând că cele de trebuință, și irășm despre alta pentru că am osârdia de a sluji la cuvântul lum Dumnezeu spre folosul de obște, dupre Apostolul, protinisesc mai mult prea al aproapelui decât pre am meu…de găsiți cu cale, primesc ca să mă însărcinez cu toată purtarea de grijă și cu tot lucrul tipografiei".

Se știe că cuviosul Inochentie, directorul tipografiei de la Cădărușani, fiind bolnav, mitropolitul Grigorie Dascălul % încredințat lui Macarie conducerea tipografiei, care în anii 1834-1836 a fost privighetorul și îngrijitorul la „Viețile Sfinților" și „Oglinda Omului", tipărită la Căldărușani.

Activitatea încordată și viața zbuciumată i-au mistui puterile fizice. Chiar de la venirea lui la Căldărușani, boala țintuiește. în 1835, Macarie este lovit de paralizie, dar mintea îi era limpede și dădea lămuriri ce i se cereau, cu toată claritatea. La Caldărușani există o bolniță, dar îngrijirea unui om politic nu era tocmai ușoară. Trebuia un devotament pe care numai dragostea de sora îl putea oferi.

În toamna aceluiași an, monahia Iustina Perieteanu, îl ia pe fratele său „într-o căruță pe fân proaspăt” și-l duce la Mânăstirea Viforâta unde ea era stareță. Spre sfârșitul anului 1836, istovit de boală și de muncă își dă obștescul sfârșit „ smeritului Ieromonah Macarie” în Mânăstirea Viforâta sub ochii iubitori ai surorii sale, dar nu înainte de a-și împlini manuscrisele sale și cărțile sale să fie încredințate celuia care-l ajutase și care iubea mult cântul bisericesc, Episcopul Chesarie al Buzăului.

Este înmormântat lângă zidul mânăstirii Viforâta în partea dreaptă, cu toată tânduiala călugărească, apoi osemintele mutându-i-se în cimitirul mânăstirii unde sunt și astăzi.

B. LUCRĂRILE TIPĂRITE DE MACARIE IERONONAHUL

Dintre toate lucrările sale, Macarie a reușit să tipărească doar cinci lucrări, restul operelor rămânând în manuscrise. Cele cinci lucrări sunt:

1. Theoreticonul “ sau privire cuprinzătoare a meșteșugului musichiei bisericești, după așezământul sistimii cei nouă” este prima carte tipărită la Viena în 1823, în 3000 de exemplare și cea dintâi carte de teorie a muzicii bisericești în limba română, dar si ca prima gramatică tipărită a muzicii românești.

Theoreticonul lui Macarie cuprinde teorie a muzicii bisericești după noua reformă, în care se vorbește despre semnele fundamentale și combinarea lor, despre semnele de calitate și mai pe larg despre glasurile bisericești. Lucrarea propriu-zisă cuprinde XIX capitole, care se constituie într-un valoros document al istoriografiei muzicale românești.

2. Anastasimatarul bisericesc după așezământul sistimii cei noao, întaias data tiparit… Alcătuit după cel grecesc pre limba românească. Această carte, tipărită la Viena în 1823, tot în 3000 de exemplare, cuprinde cântările de la Vicernia de sâmbâtă seara și de la Utrenia de Duminică pe cele opt glasuri. Textele acestor cântări sunt cuprinse în Octoih și deci Anastasimatarul, nu este altceva decât un fragment din Octoih pus pe note muzicale.

Anastasimatarul Ieromonahului Macarie a fost retipărit integral în trei ediții – 1856, 1875, 1897 – de fiecare dată însoțit și de alte cântări.

3. Irmologhionul sau Catavasuerul musicesc care cuprinde în sine catavasiile praznicelor împărătești și ale Născătoarei de Dumnezeu, ale Triodului și ale Penticostarului precum se cântă în Sfânta lui Dumnezeu Biserică cea mare. Acum Întâiași dată tipărit… Alcătuit românește pre așezământul sistimii ceii noao dupre cel grecesc de smeritul Macarie Ieromonahul. Prefața este adresată : Cinstitului și în Hristos iubitului patriot cântărețului român”. Fiind cea mai de preț prefață din toate cărțile lui Macarie. Aceasta cuprinde catavasii, sedelne, podobii, Binecuvântările Învierii și axioane praznicale, precum cel al Întâmpinării, al Bunei-Vestiri, al Rusaliilor, al Nașterii Domnului, al Inrării în Biserică, al Floriilor, al Învierii și altele.

4. Tomul al doilea al Antologiei, dupre așezământul sistimii ceii noao a musichiei bisericești într-adusă original grecesc pre limba noastră românească. Este prima carte tipărită în țară, în anul 1827 și semnele muzicale sunt cele turnate de Efesiu și pe care Mitropolia le cumpărase atunci când încercarea acestuia numai înainta. Această carte cuprinde toată rânduială Utreniei, de la cântările treimice și până la doxologie. Poartă numele de “Tomul al doilea al Antologiei” pentru că în grecește toată slujba Duminicii era împărțită în trei tomuri. Cel dintâi cuprinde Vecernia, al doilea Utrenia, iar al treilea Liturghia.

5. Prohodul Domnului întocmit după cum se cântă grecește, fără scădere sau înmulțire a vreo silabă, cea din urmă lucrare tipărită în care arată nu numai talentul său muzical dar și iscusunța de mântuire a limbii, a fost tipărită la Buzău în chiar anul morții sale, pe 6 februarie 1836, fiind ultima carte publicată. Prohodul se cântă în Vinerea Mare (a Patimilor), la priveghere, este cea mai ritmată dintre cântările noastre și până să fie ajuns la forma pe care o cunoștem noi, au existat și alte încercări de traducere.

C. LUCRĂRILE RĂMASE ÎN MANUSCRISE

În afara lucrărilor tipărite încă din timpul vieții sale, trebuie să adăugăm și lucrările care s-au păstrat în manuscris. Aceste manuscrise au fost lăsate de către Macarie surorii sale, care era stareță la Mânastirea Vforâta, cu porunca să le dea episcopului Chesarie al Buzăului, un mare iubitor de muzică și un ajutor pentru tipărirea Prohodului. În anul 1894 , manuscrisele sunt dăruite Academiei Române.

Acestea sunt:

Stihirariul lui Manuil Hrisaf, ce cuprinde cântări la ceasurile Nașterii, Botezului și Patimilor Domnului, Tropare Capului Sfântului ioan, cele XI Voscresne și alte câtări de la Vecernie pe cele opt glasuri.

Papadichie, ce cuprinde cântări în stil papadic, cea mai rară măsură de muzică bisericească, și traduse de Macarie.

Irmologhion Calofonicon cuprinde cântări cu melodii împodobite, frumoase, Macarie numindu-le “Irmoase frumos viersuitoare” , care se cântă la sărbători și la diferite împrejurări ca: tunderea unui monah, sfințirea unei biserici, primirea unui Arhiereu, procesiuni și cinci polihronioane.

Pricestiniar este o colecție de cântări bisericești executate în timpul îmrărtășirii slujitorilor altarului. Colecția cuprinde chinonicele pe tot anul. Mai toate sunt traduse din grecește,doar câteva fiind ale lui Macarie.

Liturghier, cuprinde și heruvicele sătămânii așezate de sfinție sa părindele Macarie după cele grecești pe limba românească ale lui Chir Grogore Lampadarie, Doxologia Sfântului Ambrozie al Medalionului ce se cântă la litaniile ce se fac spre mulțumirea și slava lui Dumnezeu. Liturghirul are 259 de file.

Antologhion cuprinde și cântări de Macarie ca: Fericit bărbatul glasul VIII; Binecuvântările Invierii glasul V; Doxologiile Sfântului Ambrozie care se cântă la Liturghiile ce se fac spre mulțumirea și slava lui Dumnezeu; răspunsurile la Sfânta Liturghie de Petre Lampadarie glasul VIII; Slava de la stihoavna Vecernie Dumnicii lăsatului sec de carne: “ Vai mie înnegritule suflete” glasul VIII, toate fiind alcătuite de smeritul Ieromonarh Macarie.

Au mai fost identificate două manuscrise la Mânăstirea Neamț, care datează din timpul șederii acestuia aici: “Calofonicon Irmologhion adică irmoase frumos glăsuitoare” și “Anixandarele”.

Tot Macarie este alcătuitorul primului imn școlar “ Cântarea dimineții”, care a fost compus de el și dată celor ce învățau muzică bisericească în școlile de sub conducerea lui, ca să cânte “de toții ucenicii în picioare cu umilință dimineața mai înainte de parados”, adică de începutul orelor.

D. ROLUL ȘI LOCUL LUI MACARIE ÎN DEZVOLTAREA MUZICII PSALTICE ROMÂNEȘTI

Privită în ansamblu, opera muzicală a Ieromonahului Macarie apare ca un fruct al adevăratului talent, însoțit de credința neclintită în binele pe care îl face Bisericii și neamului său. Pentru cine cunoaște principiile călăuzitoare ale muzicii bisericești bizantine, acest smerit călugăr, apare prin cântărilor și alcătuirilor sale, un compozitor desăvârșit. Numai cu ajutorul melodiei, este în stare să exprime simțăminte religioase înalte și curate. în tot ceea ce a compus și tradus, melodia este liniștita, nesilită și potrivita ca să dea mai multa putere sentimentului exprimat în poezie. Nu se găsesc la el intervale făcute brusc, cântarea curgând liniștit prin tonuri mai mult alăturate, cu nuanțe potrivite.

Caracterul său deosebit, școlile absolvite, fu nq ii ie pe care le-a îndeplinit, pe rând, în viață, i-au creionat un chip de model de evoluție și afirmare profesională.

Personalitate proeminentă a școlii muzicale psaltice românești, cunoaștea la perfecie cele două sisteme ale muzicii psaltice, poseda atributele pedagogului și dascălului de excepție, se bucura de reputația compozitorului autor al unor cântări bisericești elevate, era înzestrat cu o neobișnuită sensibilitate artistică și un profund sentiment religios, avea – alături de cultura de specialitate – o aleasă cultură generală, remarcându-se ca om de litere și orator apreciat.

Pe lângă talentul de bun compozitor , Macarie apre și ca patriot foarte râvnitor. El caută să fie „ Folositor neamului”, prin cărțile sale tipărite pentru toate părțile locuite de români. El hotărește un anumit număr de exemplare pentru fiecare ținut românesc, cu atât mai mare cu cât ținutul este mai întins. Spune cu bucurie că pentru Basarabia a menit 500 de exemplare, pe care vrea să le tipărească cu „titlul Basarabiei, cu numele monarhului și al Arhierului locului”. Ar vrea, dacă ar fi cu putință, să împartă de pomană toate cărțile sale neamului. După opera sa muzicală, tipărită și manuscriptă, Macarie a fost un iscusit dascăl de cântări și compozitor de muzică psaltică, precum și cel dintâi compozitor de imnuri școlare din secolul al XIX-lea. Melodia cunoscutului imn „Cântarea dimineții” a fost întocmită de el pe versurile lui Ion Eliade Rădulescu pentru a se cânta de către „Toți ecenicii în picioare, cu umlnță, dimineața, mal înainte de parados". De asemenea, tot el a compus melodia cântecului „Deschide-te gură, cântă ", pe versurile lui Barbu Paris Mumulean.

Deși figura Iul Macarie apare posterități mică, din cauza lipsei de detalii, totuși ea este foarte măreață și neasemănat de Importantă, pentru că lui datorăm marea reformă ce s-a făcut în muzica noastră bisericească. El nu numai că a curățit cântările noastre bisericești de tot ce era străin șl le-a pus pe românește, dar a acomodat aceste cântări, cu genul șl gustul muzical al poporului român. Dovadă despre aceasta sunt melodiile axioanelor noastre praznicale, catavaslile de la întâmpinarea Domnului, și mal ales pripei ele de la pesna a IX-a: „Nu pricep Curată"; cum șl Canonul Floriilor, acomodat după vechea cântare românească, din epoca slavonă.

Aceste melodii, așa cum sunt ele alcătuite de Macarie, nu se găsesc la nici una din bisericile ortodoxe orientale. Chiar grecii rămân uimiți, când aud în bisericile noastre, cântându-se Axionul Pastelul „îngerul a strigat", ceea ce denotă, că în cântările lui Macarie, nu găsim în conținut, decât melodii curat religioase, după genul și gustul de cântare al poporului român.

În general vorbind, melodiile Iul Macarie sunt compuse pe un ton liniștit. Este de remarcat că în cântările sale nu întâlnim o trecere bruscă ori prea repede, fie în suire, fie în coborâre, cum întâlnim în cântările altor muzicanți, ceea ce face ca muzica lui Macarie, să fie elegantă și plăcută, dacă este bine executată.

Apariția lui Macarie pe orizontul muzicii noastre bisericești psaltice, este un eveniment de mare însemnătate. El a altoit știința muzicală psaltică, pe tulpina robustă și rodnică a folclorului românesc.

Macarie a adăugat un capitol glorios la tezaurul muzical al genului românesc. Prin traducerea cântării bisericești în limba Patrei el a lovit de moarte cântarea srăină alungând-o definitiv din biserica noastră. Creația sa luminoasă și măreață în domeniul muzicii bisericești psaltice, a intrat în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, constituind baza creațiilor de mai târziu.

Activitatea lui Macarie Ieromonahul să ne fie pildă, nouă celor de azi, care ne adaptăm din nemuritoarea lui creație psa/tică. Macarie Ieromonahul poate fi socotit ctitorul învățământului psaltic la români și unificatorul cântării noastre bisericești. Talentul lui muzical s-a împletit cu credința puternică în Dumnezeu și dragostea nețărmuită față de Biserică, de Patrie și față de cei dornici de a învăța și propaga cântarea psa/tică. El rămâne de-a pururea o figură măreață în Biserica Română Ortodoxă, căci cărțile sale de psaltichie au făcut epocă în țările române și au devenit normă pentru cântarea bisericească, curată românească.

V. ANTON PANN

1. VIAȚA

Despre sine Anton Pann ne-a lăsat o imagine sumară și înșelătoare. A fost autor de cărții de cântări și muzică bisericească, de versuri religioase, talent psalt, poet fabulos tipograf și alcătuitor de calendare pentru popor. Activitatea lui febrilă oglindește neobosita lui râvnă la ridicarea și îndrumarea religioasă și cultă a întregului său popor. El a “românit” muzica, adicăa adus-o la simțul și linia melodică a sufletului românesc, specifică și identificabilă în comparație cu cea bizantină și cu cea slavă, “ cu care era mai în contact dar cu care nu se confundă” .

Lumea lui Anton Pann, era o lume “captivantă închizând în ea sferele indescifrabile, taine abia șoptite în purpura asfințitului , suferinței pe care istoria le consemnează fără a le pătrunde întru totul înțelesurile” 3

S-a născut în Bulgaria, într-un oraș numit Sliveni. Nu se știe sigur anul dar cei mai mulți dintre biografii săi dau anul nașterii 1794.

Tatăl Pantoleon sau Pandele Petroveanu, era de meserie căldărar sau arămar și muncea din greu pentru a-și întreține familia. Unii afirmă că era de origine român, pe când alții afirmă că era de origine macedonean, pentru că românii nu se ocupau cu astfel de meserii ci mai mult macedonenii care prelucrau arama și metalele prețioase. Mama sa era de neam grec și se numea Tomaida.

Aceste știri reies din faptul că Anton Pann cunoaște foarte bine limba română și pe cea greacă, dar și turcă și bulgară. Pantoleon și Tomida au avut patru copii. Anton Pann fiind cel mai mic și “mai ager la minte” ajutat și de voce, a fost dat în seama dascălului din sat.

De la acest dascăl pe nume Sofronie a desprins câte puțin a cânta din Psaltichie, a citi și a scrie. Biserica i-a fost așadar prima lui școală.

După moartea tatălui, în timpul războiului ruso-turc (1806 -1812), vâduva Tomaida și cei trei feciori , apucă calea pribegiei spre locuri mai ferite de primejdiile luptelor, unde să fie apărați de crunta apărare otomană. Descumpănită și singură Tomaida s-a refugiat la Chișinău și a reușit să-l introducă pe adolescentul Anton Pann în cadrul bisericii Sfântul Ilie, ca psalt începător 1810, cântând “Doamne miluiește” în rusește “ Doamne miluiește cântat în rusește, de mine Anton Pann”, aflându-mă printre sopranii Armoniei Ecleseastice la anul 1810 având vârsta de 14-15 ani. Îmrejurările invaziei lui Napoleon în Rusia au determinat-o pe Tomaida să ia din nou drumul pribegiei în speranța găsirii unor împrejurări favorabile pentru viața singurului copil care mai trăia. În consecință, la 1821 , ea își găsi refugiul în idee de reîntoarcere în Muntenia unde prin venirea la putere a lui Ion Caragea al II-lea guvernul rusesc a fost înlăturat. Ajuns în București , tânărul Antonie Patoleon Petroveanu, prin vioiciunea minții și darul cuceritor cu care îl înzestrase Dumnezeu, cu vocea deosebită și priceperea în căutările bisericești, își putu agonisi un mijloc de trai cuviincios. Marea lui dragoste pentru muzică l-a îndrumat atunci să învețe mai bine meșteșugul psaltichiei la școala vestitului dascăl grec Dionisie Fotino, școală deschisă încă din 1809, încriindu-se aici în anul 1814. După 1814 începe de fapt perioada de formare a lui Anton Pann mai întâi ca profesor de muzică, apoi ca poet și tipograf. Perioada de patru ani, dintre 1814 -1818, o putemsocoti hotărâtoare pentru formarea profesională a tânărului psalt. Dionisie Fotino și Petre Efesiul, oamenii cu o vastă cultură și cu orizont dechis spre înnoiri, i-au transmis lui Anton nu numai cunoștințele de bază ale artei muzicale, dar și dornța de perfecționare, care l-au însoțit în calitatea sa tot timpul vieții. În tipografia lui Petre Efesiul, Anton a publicat pentru prima oară în românește un “Axion” în anul 1819 din care nu ni s-a păstrat nici un exemplar.

Muzica îi era foarte apropiată de suflet, de aceea după ce a învățat, “ canoanele și ortografia”, ajungând desăvârșit în meșteșugul ei s-a apucat de “Românit” și de lucrat pe note, cârțile cele mai trebuincioase pentru slujbă care vor apărea mai târziu.

Numirea lui Anton Pann în comisia de “românire” a cântărilor psaltice, la vârsta de numai 24 de ani, este o dovadă că ajunsese , doar după doi ani de la absolvirea școlii lui Petre Efesiul, renumit în viața muzicii bisericești a epocii. Refugiat la Brașov în 1820, devine cântăreț la Biserica Ortodoxă “Sf. Nicolae din Scheii Brașovului”. Pe numele adevărat Antonie Pantoleon Petrov, el se va iscăli în primii ani de activitate – până în 1826, când Anotn Pantoleon, când Antonie Petrovitis sau Antonie Petroveanu finalul “toleon” și numele de Petroveanu sunt șterse trăgânu-se peste cel cu cerneală linii verticale și orizontale. Scriitorul se va semna și Anotn Pan … cu un singur „ n…” , urmă fără puncte de suspensie, iar de la 1840 se semnează Anton Pann.

Anii 1836 -1837, pe cât au fost de bogați în lucrări psaltice și tipărituri, pe atât de amărâți au fost pentru Anton Pann. După deschiderea Sfintei Mitropolii Euforia Scoalelor nu mai prevedea în bugetul ei leafă pentru profesorul de muzică vocală și astfel ne mai având bani destui, dascălul Anotn Pann se desparte și de a doua lui soție., Anica , cu care trăise zece ani. În toamna 1838 Anotn Pann și-a pierdut mama, Tomaida, și de acum s-a retras în singurătatea lui fără a mai putea scrie, fiind chinuit și de o boală grea fpat pentru care i-a pricinuit neajunsurile la tipărirea și traducerea cărții lui Dionisie Fotino, “Noul Eratocrit”, în cinci tomuri apărută la Sibiu în 1837.

În anul 1840 episopul Neofit al Râmnicului este ridicat la rang de Mitropolitul Țării Române ceea ce îl bucură și în același timp îl avantajează foarte mult pe Anotn Pann.

În toamna anului 1845 Anton Pann își vede visul cu ochii: deschiderea tipografiei, adăpostită la început într-una din chiliile bisericii Olteni, în apropierea locuinței unde se mutase nu de multă vreme, la încrucișarea străzii Olteni cu Calea Dudești.

Scriitorul și-a umplut căruța cu cărți pentru prima ultima oară în anul 1854 și și-a făcut tradiționala călătorie în Oltenia în septembrie 1854, când a poposit pe meleagurile Râmnicene, la mânăstirea din împrejurimi și la târguri din Râureni.

Slujba de înmormântare a vut loc la Biserica Lucaci din București în ziua de 4 noiembrie 1854, unde au rămas până în zilele noastre însemnele acelei zile: “străjuite de un epitaf săpat pe o cruce pe fereastra de la proscomidiar a bisericii”.

După ce s-a făcut inventarierea cărților scriitorului, cerută de tribunal la data de 10 mai 1859, au reieșit 8730 de volume , și acestea sunt : “450 Doxastare, vol.I; 400 Doxastare, vol II; 450 Păresimiere; 500 Priveghere; 250 Moș Alb; 800 Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; 250 Povestea vorbirii; 800 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur; 180 Rânduiala Liturghiei; 170 Anastasimatar; 650 Heruvico – Kinonicare; 180 Proschinitare; 800 Nastratin Hogea; 50Spitalul Amorului; 80 Cântece de stea; 800 Arabice ; 500 Cântătorul beției; 500 Arghir și Anadam; 300 Memoria focului; 300 Viața Sf. Evdochii; 150 Despre Crucea Domnului, 170 Tipicuri”.

2. OPERA

A. TIPĂRITURI DE MUZICĂ PSALTICĂ

Chiar și după moartea sa Anton Pann este prețuit și apreciat și rămâne viu în amintirea urmașilor prin proverbele și scrierile sale, dar și prin tot ce a reușit să realizeze in domeniul muzicii bisericești, căreia s-a dedicat încă din fragedă copilărie.

Cea mai mare moștenire pe care Anton Pann a lăsat-o bisericii și patriei pe care le-a slujit cu profund devotament, este opera sa muzicală pe care compozitorii, muzicologii și folcloriștii au valorificat-o, convinși ca este o operă care își are originea în sufletul anonim și colectiv al mulțimii, ceea cei dă o deosebită originalitate.

Munca depusă în domeniul muzicii bisericești s-a soldat cu tipărirea a 14 cărți, fără a mai lua în considerare numărul volumelor și mai ales retipăririle, dintre care două sunt teoretice, iar celelalte cuprind cântări necesare stranii.

Foarte multe melodii publicate de Anton Pann, uneori cărți întregi, sunt „traduceri" din grecește. După cum ne este cunoscut și după cum dovedesc mulțimea cărților și studiilor ce s-au scris despre viața lui Anton Pann, opera sa se împarte în două mari părți: muzicală și literară.

Lunga sa carieră de psalt la diferitele biserici din capitală și din țară, i-a dat posibilitatea să cunoască importanța deosebită pe care o are muzica în oficierea slujbelor religioase, precum și lipsa de cântări bisericești „pe ifosul Patriei".

Cântările psaltice în limba română în activitatea lui Anton Pann se pot modifica în trei mari ramuri:

1. Traduceri, cu păstrarea întocmai a liniei melodice;

2. Traduceri , adaptarea liniei melodice la spiritul limbii române;

3. Creații directe pe texte românești.

Luând în considerare că Anton Pann a tradus sau a compus în limba română absolut toate cântările necesare sranei, putem accepta termenul de „românire” în sensul de impunere a limbii române și înlocuirea celei grecești din cântarea bisericească.

Tot Anton Pann este cel care prezintă, pentru prima dată , cântările stihirarice de la Vecernie și Utrenie mai puțin melismatice, așa cum se întâlnesc în Vecernierele și Utrenierele din zilele noastre.

Anton Pann nu respectă linia melodică grecească decât în mare parte, adoptând-o muzicalității limbii române. Considerând că muzica este un limbaj prin mijlocirea căreia omul poate comunica trăirile sale, Anton Pann leagă strâns linia melodică de conținutul textului. De aceste cunoștințe muzicale s-a slujit Anton Pann toată viața, în calitate de cântăreț bisericesc, profesor și compozitorde muzică bisericească psaltică și mai ales de traducător al cântărilor bisericești în limba română.

Putem concluziona din cele menționate că Anton Pann, prin publicarea tuturor cântărilor bisericești necesare stranei, a impus cântarea în limba română în Biserică. Datorită concepției sale estetice a realizat o strânsă legătură între text și melodie. A trasat linia de dezvoltare a muzicii psaltice românești ca tipar pentru ceilalți care au scris și compus muzică atât psaltică cât și liniară, cel puțin în ceea ce privește stilul catavasiilor și cel stihiraric actual, care este mai puțin încadrat decât la marele Macarie Ieromonahul.

Calitatea de creator de muzică bisericească psaltică se descifrează însă în opera sa muzicală și în manuscris.

Din bogata sa operă muzicală amintim următoarele volume de cântări psaltice:

1. lucrarea care deschide seria tipăriturilor de muzică psaltică a lui Anton Pann este „Axion”, fiind scrisă în limba română.

2. „Versuri muzicești ce se cântă la Nașterea Măntuitorul noastru Iisus Hristos și în alte sărbători ale anului”. Este publicată în anul 1821 și retipărită în 1830 sub titlul: „Versuri muzicești”, fiind prima colecție de poezii lirice în versuri, specificându-se glasul pe care se cântă, dar fără note psaltice. Este alcătuită din două părți: prima cuprinde „colinde și cântece de stea” iar cea de-a doua parte numită „Adaos” are un număr de cântări religioase, dar și câteva cu caracter profan.

Această lucrare a avut priză de popor, fapt pentru care l-a încurajat pe

Anton Pann și în anul următor tipărește „ Poezii deosebitesau cântece de lume”, „din care unele sunt culese de alții, iar altele sunt originale de Anton Pann”.

3. „Cântări de stea” este cea de-a treia lucrare. Această cântare este editată la București în anul 1822, fiind o culegere de cântece de 128 de pagini.

În aceste cântece se călăuzește muzica pe care o analizează și o transpune pe note psaltice. În muzica bisericească, Anton Pann se inspiră și din muzica turcească.

4. „Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare” este a patra lucrare scrisă în anul 1822, compozitorul tipărind cântări din cadru Sfintei Liturghii și spunănd că este de strictă necesitate pentru cântărețul de biserică. Acestă lucrare a fost tipărită în anii 1825 și 1854.

5. „Cuvânt bun” adică „Polileu ce se cânta la Praznilele Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu” este volumul pe care îl editează la București în anul 1826.

6. „Penticostar”, compus de Anton Pann, pentru cererea și îndrumarea prea cuvioșiii sale maichii Platonidi stareții mânăstirii Dintr-un Lemn în anul 1827.

7. „Cântece de stea”, este a doua ediție a scriitorului tipărită în 1828, la București, din colecția sa de cântări religioase, care până în 1854 a mai tipărit încă cinci ediții.

8. „Sfânta Evanghelie ce se zice în Sfânta și luminata zi a Paștilor și la a doua Înviere”, acastă lucrare este terminată la Sloveni și tot acolo este și tipărită în 1840 în tipografia lui Gheorghe de Clozius,în litere chirilice. Cuprinde Evaghelia de la Ioan XX,19-25, în opt limbi, românește, grecește, latinește, slavonește, rusește, nemțește, bulgărește, franțuzește și turcește.

9. „Noul Doxastar” acesta este tomul I, urmând în anul 1853 să îl scoată pe al doilea, iar în același an să încheie lucrarea cu tomul trei. Anton Pann de mult timp avea această dorință arzătoare să scoată tipăritura dar de această dată „sub oblăduirea Prea Înaltului Prinț Alexandru Ghica și cu binecuvântarea Mitropolitului Ungro- Vlahiei, Neofit”, o traducere după „Metodul cel vechi” al Serdanului Dionisie Fotino, în București la anul 1841.

10. „Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești” sau „Gramatica melodică psaltică”. Este o lucrare didactică destinată seminariilor și dovedește o solidă pregătire de muzică bisericească psaltică și este prima lucrare ieșită de sub teascurile tipografiei proprii în anul 1845, operafundamentală pentru învățarea muzicii ecleziastice, fiind rezultatul strădaniilor cântărețului de mai bine de două zeci de ani.

11. „Irmologhiul” sau „Catavasier”. Anton Pann tipărește această carte în 1846, acesta fiind tomul I , deoarece în 1854 va fi tipărit tomul II, cu binecuvântarea Mitropolitului Neofit. Cuprinde catavasiile de peste tot anul: Dumnezeu este Domnul pe toate glasurile, Cea ce ești mai cinstită de toate glasurile; Doxologii lucrate pe metodul vechi al serdanului Dionisie Fotino.

12. „Heuvico – Kinonicar” tipărită în 1846 tomul I „cu ajutorul și binecuvântarea Mitropolitului Ungro- Vlahiei Neofit, în tipologia lui Anton Pann”. cartea cuprinde Heruvice, Axioane și Chinionice duminicale, un rând tot duminical, altul prelucrat după Dionisie Fotino și alt rând numai de Heruvice și Chinonice duminicale după ale lui Petru Vizantie Protopsaltul.

13. „Epitaful sau slujba înmormântării Domnului și Mântuitirului nostru Iisus Hristos, care cu numire de Prohod s-a tipărit cu binecuvântarea preasfințitului episcop Chesarie Buzău”. Pe versul coperții ei găsim versetul II din Psaltul 95: „Cântați Domnului, binecuvântați numele Lui, bine- vestiți din zi în zi numele Lui”. În introducere autorul dă unele informații prețioase în legătură cu procesul de formare sau cristalizare și tipărire a Prohodului la români.

14. „Heruvico – Kinonicar” acesta este tomul II, pe care Anton Pann îl tipărește la 1847, cu binecuvântarea aceluiași Mitropolit Neofit. Heruvicele sunt luate după ale lui Petre Efesiul care a predat în București, iar Chinonicele și Anti- Axioanele după Daniil Protopsaltul, Anotn Pann, Petre Lampadare, Dionisie Fotino, Hurmuz Hartofilax.

15. „Păresimier” , această lucrare este tipărită cu ajutorul și cu binecuvântarea Mitropolitului Neofit, în anul 1847 în tipografia proprie, iar după cum ne arată această lucrare este dedicată Maicii Starețe Minodora de la Schitul Roșioara.

16. „Versuri muzicești” , Anton Pann tipărește această carte, a treia ediție, în 1846 în tipografia personală din București. Pe interiorul ultimei coperte se află imprimată o floare de trandafir și prețul care era de o jumătate de sfanț.

17. „Prescurtare din bazul muzicii bisericești și din Anastasimatar”. Pe contra pagina titlului se află versetul: „din zi în zi bine vestiți mântuirea Dumnezeului nostru” (Ps.95,2). Cartea este împărțită în 11 capitole și este o prescurtare din bazul teoretic și practic al muzicii bisericești.

18. „Rânduiala Sfintei Dumnezeești Liturgiei”. În prefața lucrării se adresează „Prea Cuviosului Părinte Nichifor, Arhimandritul Sfintei Episcopii al Râmnicului” căruia îi spunea că s-a ocupat de „copii cu glas mai bun”.

19. „Privegher”. Cuprinde slujba Vecerniei Si Utreniei: Anixandarele, Fericit Bărbatul, Lumină lină, Prochimenele săptămânii, plus cele în săptămâna luminată, Troparul binecuvântării pâinilor și Rânduiala mânecării, Dumnezeu este Domnul, Troparele sărbătorilor Împărătești și ale altor sfinți mari.

20. „Tipic” cuprinde o „îainte – cuvântare” semnată de Mitropolit și cuprinde Rânduiala duminicilor, a sărbătorilor și a sfinților aleșide peste tot anul.

21. „Versuri sau cântece de stea”. Cartea cuprinde aceleași cântări din edițiile trecute, în plus având doar tiparul Nșterii Domnului.

22. „Proschinitar sau închinător” , adică deschidere a Sfintei cetăți a Ierusalimului și a toată Palestina” , scoasă de sub tipar în 1852. Este compussa de Hrisant din Brusa: „ camaras al preasfântului și dătătorului de viață mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos”, fiind a doua oară scrisă „ cu multe adăugiri prin strădania și stăruirea preasfințitului arhiepiscop Ierotei al Tuvorulușui, în Mosca în anul 1837”.

23. „Epitaful sau slujba înmormântării Domnului și Mântuitorului nostru IisusHristos”. Contribuiția foarte mare la dezvoltarea muzicii psaltice Anton Pann la această lucrare a lucrat mult mai simplu făcând melodiile mult mai ușor de învățat.

24. „Noul Doxastar”, este tipărit în timpul domniei lui Barbu Dimitrie Știrbei și cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon al Ungro Vlahiei, fiind tomul II , în tipografia sa din București.

25. „Noul Doxastar”, tipărit în timpul domniei lui Barbu Dimitrie Știrbei și cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon al Ungro Vlahiei în tipografia sa, acesta este tomul III tipărit odată cu cel de-al II-lea.

26. Cu binecuvântarea Prea Sfintitului Arhiepiscop și Mitropolit a toată Ungro – Vlahia, Nifon, tipărește în anul 1854 în tipografia sa din București pentru a doua oară Irmologhiu – Catavasier.

27. „Mica gramatică muzicală teoretică și practică”. Cuprinsul este același ca și la Prescurtarea din bazul muzicii, lipsind însă Antasimatarul. Din seria ediției Bazul muzicii aceasta face parte din a treia serie.

28. „La Sfânta Liturghie a Marelui Vasile”, lucrare care cuprinde toate cântările Sfintei Liturghii cu De Tine se bucură, altele compuse grecește și românește de Anton Pann la 1822 și prelucrate la 1854, pe „ifosul vechi”, apoi Axion după Preotul Ioniță Năpârcă intonate de Anton Pann grecește și românește la anul 1822 și altul compus tot de el. Pe ultima copertă scrie prețul de un șfanț.

29. seria tipăriturilor de muzică psaltică a lui Anton Pann se încheie cu cele două Liturghii: a Marelui Vasile și a lui Ioan Gură de Aur, „prelucrate mai frumos decât toate cele de până acum”.

Lucrarea La Sfânta Liturghie a lui Ioan Gură de Aur cuprinde Ecteniile Sfintei Liturghii, Răspunsurile Sfintei Liturghii, Axioane, Simbolul Credinței, Tatăl Nostru. La sfârșit se găsește un Sfinte Dumnezeule în grecește și românește, modificat la cererea Cuviosului Arhimandrit Eclesiarh al Sfintei Mitoolii Teodorit Hristodorescu.

În munca sa de colecționare, versificare, compunere sau prelucrare a literaturii, Anton Pann privește influența lui V. Aaron, care urmărea în lucrările sale prefacarea „ matricei evanghelice și clasice”, aceasta din urmă traducând „Ecloga”.

În cântecele de stea Anton Pann se câlăuzește de muzica pe care o analizează și o transpune pe note psaltice. Și cântecele de lume sunt transpuse tot pe note psaltice.

Trăit într-un mediu bisericesc Anton Pann este influențat de ideile religioase umaniste.

B. Tipărituri literare

Anton Pann este cunoscut și renumit ca un mare culegător de folclor și de poezii literare, fapt pentru care i s-a eternizat numele și a rămas un scriitor reputat. Ușurința versurilor sale și sinceritatea versurilor pline de umor pe care le folosește cu dezinvoltură , fac pe Anton Pann precursorul marelui povestitor român Ion Creangă. Oglinda vie a vieții și activității scriitorului, este opera literară luată din „gura poporului” și trecută prin filiera sensibilității sale artistice. Seria tipăriturilor literare laice ocupă un loc important în preocupările lui Anton Pann.

Acestea sunt:

1. „Calendarul lui Bonifatie setosul” , 1830;

2. „Calendarul pe anul acesta în care se cuprind materiile și faptele muierilor celor rele”,1831;

3. „Hristoite sau școala moralului”,1834;

4. „Noul Erotocrit compus în versuri de Anton Pann” , 1837;

5. „O poveste arabică din Halima”, 1839;

6. „Fabule și istorioare”,1841;

7. „Memorabilul focului mare în București în ziua de Paști anul 1847, martie 23”,1847;

8. „Fabule și istorioare auzite și versificate de Anton Pann”, 1847;

9. „Calendar purtativ pe anul 1848 care arată răsărirea și apunerea soarelui după ceasornicul ceasului evropinesc, potrivit pe gradele Țării Românești”,1847;

10. „Dialog în trei limbi: rusește, românește și turcește. Fiecare întocmită în vorbire după idiotismul ei”,1848;

11. „Calendar pe anul 1849 și Privigher”,1849;

12. „Pocăința omului dezmirdat sau vorbire între suflet și trup și oseminte sfătuitoare folosite trupește și sufletește, prin culegere versificate și dtae la lumină”,1849;

13. „Adiată”, 1849;

14. „Calendar bogat pe anul de la Hristos 1850, care cu deosebire arată tuturor sfinților în fiecare zi, cum și citirea Evangheliilor de peste an. Arată și răsăritul și apunerea soarelui după ceasornicul evropinesc și câteva povești și cântece mai noi”,1849;

15. „Spitalul amorului sau cântatului dorului”,1850;

16. „Calendar pe anul de la Hristos pe anul 1851, care arată în fiecare zi numele sfinților, la câte ceasuri și minute răsare și apune soarele. Arată și schimbarea sferturilor lunii. Mai pe urmă se adaugă și altele”,1850;

17. „Cântătorul beției”,Ediția I, 1851;

18. „Tipic bisericesc, care cuprinde rânduiala duminicilor, a sărbătorilor săptămânești și a sfinților aleși de peste tot anul”,1851;

19. „O șezătoare la tară sau povestea lui Moș Albu”,1851;

20. „Spitalul amorului sau Cântătorul dorului”,1852;

21. „O șezătoare la țară”, partea a II-a, 1852;

22. „ Proscinitar sau închinător, adică descrierea sfintei cetăți Ierusalim și a toată Palestina …”, 1852;

23. „Cântătorul beției”, partea a II-a, 1852;

24. „Triumful beției sau diata ce o lasă un bețiv pocâit fiului său”, 1852;

25. „Culegere de proverburi sau povestea vorbirii”, partea a II-a și a III-a, 1853;

26.” Înțeleptul Archir și nepotul său Anadam”,1853;

27. „Povestiri arabice”, ediția a II-a, 1854.

Lucrările literare mai sus amintite , tipărite de Anton Pann îl definesc pe autor nu numai ca folclorist dar și ca scriitor consacrat fapt de care trebuie să se țină seama când se face analiza întregii sale opere ramificată în mai multe direcții: muzicală, folcloristă și de scriitor în înțelesul modern al cuvântului.

Fiind dotat cu un excepțional talent muzical, Anton Pann a înzestrat în aceeași măsură atât prelucrările cât și creațiile personale, cu un excepțional flux muzical după cum îndemna pe alții: „ arătați-vă fii adevărați ai Patriei și lucrați cele spre folosul neamului, ca nu numai în cele politicești să înflorim, ci și în cele bisericești să înaintăm ca să ne putem lăuda întru toate”.

BIBLIOGRAFIE:

Anton Pann, -“ Introducere la bazul teoretic și practic al muzicii bisericești” , București, 1854;

Anton, Pann, – “ Rânduiala Sfintei și Dumnezeiești Liturghii”, București, 1847;

Cosma, Viorel,- “ Muzicienii românii lexicon”, Editura. Muzicală, București, 1989;

Lungu, Prof. Conf. Nicolae, – “ Liturghia psaltică pentru cor mixt”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1957;

Manole, Iaon, – “ Anotn Pann”, București, 1854;

Mateescu, Constantin, – “Drumurile lui Anton Pann” , Ed. Sport Turism, București, 1981;

Moisescu ,Titus, – “Macaarie ieromonahul, Opere I, Theoreticonul”, Studiu introductic, Editura Academiei Române, București, 1976;

Plămădeanu, Antonie, – “ Dascăli de cuget și simțire românească”, București, 1981;

Păcurariu,Pr. Prof. Mircea– “ Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. I, București, 1981;

Popoescu, M. Nicolae , – “Viața și activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul”, Editura Carol Gobl, București, 1908;

Poslujnicu Mihail Gr. – “Istoria muzicii la români”, București, 1928;

Teodorescu G.Dem. – “Viața și activitatea lui Anotn Pann”,București, 1893;

STUDII ȘI ARTICOLE:

Revista “Studii și cercetări de istoria artei”. nr.1-2, ianuarie- februarie, București, 1954;

Băluș, Arhimandrit Grigorie,- “ Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann”, art. În B.O.R., anul CIV, nr 3-4, martie – aprilie;

Buzera, Arhid. Prof. Alexie, – “Despre Macarie Ieromonahul”, “Mitropolia Olteniei”, nr.2, 1989;

Ciobanu, Prof. Gheorghe, – “Anton Pann și românirea cântărilor bisericești la 175 de ani de la nașterea sa “, art. În B.O.R., anul LXXXVII, nr. 11-12, noiembrie – decembrie, 1967;

Ciobanu, Prof. Gheorghe, – “ Muzica bisericească la români” , în revista B.O.R., XC. 1972, nr 1-2;

Ciobanu , Prof. Gheorghe, “Originea canonului stâlpilor alcătuit de dascălul Șerban”, în Mitropolia Olteniei”, XXII, nr. 5-8;

Delcea, Pr. Alexandru, – “O sută de ani de la tipărirea Idiomelarului unit cu Doxastarul”, în “Glasul Bisericii”, XV 1956,nr. 6-7;

Mehedințeanu, Preot T., “Anton Pann – scriitorul”, art. În M.O., anul XXXVI, nr. 11-12, noiembrie- decembrie, 1984;

Moisescu, Diacon Profesor I. Gheorghe, – “O sută de ani de la moartea lui Anton Pann”, în rev. B.O.R., 1945;

Moldoveanu, Pr. Prof. Dr.Nicu, – “ Muzica bisericească la români în sec. al XIX-lea”, în Glasul Bisericii”, XVI , 1982, ne. 11-12;

Idem,- “Preocupări de muzică și muzicologie în Biserica Ortodoxă Română în ultimii 50 de ani , 1925-1975, în Studii Teologice, XXIX (1977), nr. 3-4;

Popescu, M. Nicolae, – “ Ediția Prohodului Ieromonarhul Macarie și edițiile altor”, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 4, 1908;

Popescu , Victor N. – “ Profesor I.Popescu – Pasărea ajuns la pensie”, în B.O.R., LV (1937), nr. 1-2;

Popescu , Pasărea Pr. Prof. Dr. Ion, – “ Muzica Bisericească Română”, în Cultura, București (1911), nr.3;

Potra, Profesor Doctor, George, -“În legătură cu viața lui Anotn Pann și a urmașilor lui”, art. În B.O.R., 1945;

Velea, Diacon Profesor Marin,- “Anton Pann împlinire a 130 de ani de la moarte (1854 -1984)”,art. În “G.B.”, anul XLIII, nr. 10 -11, noiembrie – decembrie, 1984;