Muzeele din Tinutul Nord Dobrogean
UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
FACULTATEA DE LITERE
DISERTAȚIE
MUZEELE DIN ȚINUTUL NORD DOBROGEAN
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. univ. dr. BERCIU ADINA
ABSOLVENT:
BRÂNZĂ (DUNAEV) CAMELIA
București
2015
CUPRINS
Argument……………………………………………………………………………………4
Capitolul I. Muzeul și comunitatea…………………………………………………8
1.1.Apariția muzeelor și colecțiilor muzeale din România……………………………8
1.2.Rolul muzeelor în cadrul comunității…………………………………………….13
Capitolul II/ Muzeul în cultură și educație………………………………………….15
2.1. Rolul muzeului în cultură și educație……………………………………………15
2.2. Valențele educaționale ale muzeului ……………………………………………17
Capitolul III. Institutul de Cercetări Eco-Muzeale ,,Gavrilă Simion” – Tulcea (scurt istoric)………………………………………………………………………………..19
3.1.Complexul Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord – Dobrogean………………….27
3.1.1.Muzeul de Artă………………………………………………………….28
3.1.2.Casa Avramide………………………………………………………….30
3.2.Centrul Muzeal Eco-Turistic Delta Dunării………………………………………30
3.3.Muzeul de Istorie și Arheologie……………………………………………………32
3.3.1.Biblioteca documentară ICEM………………………………………….32
3.4.Muzeul de Etnografie și Artă populară…………………………………………….33
3.4.1.Scurtă prezentare a instituției muzeului…………………………………34
Concluzii……………………………………………………………………………………38
Bibliografie…………………………………………………………………………………40
Anexe-Ilustrații……………………………………………………………………………45
File din istoria muzeelor din ținutul Nord – Dobrogean………………45
Muzeul de Artă……………………………………………………….54
Ilustrații din colecțiile muzeului………………………………….55
Casa Avramide……………………………………………………….56
Ilustrații din colecțiile muzeului………………………………….57
Centrul Muzeal Eco-Turistic Delta Dunării………………………….58
Ilustrații din colecțiile acvariului…………………………………60
Muzeul de Istorie și Arheologie………………………………………62
Ilustrații din colecțiile muzeului………………………………….63
Biblioteca documentară ICEM………………………………………65
Publicații din fondul bibliotecii…………………………………..66
Muzeul de Etnografie și Artă populară………………………………71
Ilustrații din colecțiile muzeului…………………………………72
ARGUMENT
Din negura vremurilor, civilizația umană a fost, prin excelență, consumatoare de artă. Arta a fost magie, obiect de înfrumusețare a mediului ambiant, modalitate de confesiune și lecție de filosofie a vieții prin imagini tămăduitoare. Arta este o cale sigură către libertate, cale de acces către armonie universală în epocile contradictorii sau incerte din punct de vedere moral, o formă de descoperire, modelare și investigarea continuă a universului uman.
De-a lungul timpului s-au impus crearea și perfecționarea instituțiilor muzeale, capabile să tezaurizeze creațiile artistice.
Istoria unui muzeu aduce în discuție istoria stilurilor în artă, dar și viețile unor colecționari, ale unor edili care sfințesc locul, ale unor muzeografi și oameni de artă, ca și destinul unor opere a căror circulație consfințește sensul și rostul artei în societate.
Cel care parcurge drumul către muzeu încearcă un sentiment cu totul particular. Poate pentru că noțiunea de ,,muzeu” s-a instalat în conștiința noastră înconjurată de un anumit mister, pe care timpul, îl țese permanent, strecurând în noi o anume neliniște, care ne oprește, nu de puține ori, gândurile în cătușele semnelor de întrebare.
Poate că ,,muzeu” înseamnă o pătrundere cu chei potrivite în sanctuarul în care memoria timpului și-a depozitat gânduri și existențe, gesturi și aspirații, secrete și declarații ale acelor care și-au marcat trecerea punctând, în piatră, în literă sau penel, în suveică sau nicovală, inestimabilul cod de comunicare cu viitorul.
Poate pentru că ,,muzeul”, pentru cel care pătrunde în el, dispare ca noțiune instituțională, cu scheme și regulamente, cu oameni de ordine și specialiști programați să le fie ghizi și se transformă dintr-o dată într-o fantastică ,,mașină”, care, împotriva tuturor legilor fizicii, îl poartă în timp și spațiu prin ceea ce ne-am obișnuit să numim, cu atâta ușurință și familiaritate, istorie.
Poate! Și de aceea cel care intră în muzeu încearcă sentimentul că anotimpul meșter olar își trece palma aspră peste pântecele amforelor; de aceea respirația sacadată a fierarului, care a modelat oțelul, se simte fierbinte peste securile și săbiile etalate; de aceea în țesăturile mușcate de vreme se mai văd degetele subțiri și iuți ale țesătoarelor, care, odată cu firul răsucit, își băteau în urzeală dorurile.
Când intri în muzeu, dispar granițele convenționale ori naturale și când se vorbește de civilizație se face o invitație la o imensă masă rotundă a tuturor popoarelor planetei.
Poate când pățim în muzeu ne confruntăm fără voia noastră cu Omul etern și, nu de puține ori, mica noastră istorie biografică începe să vibreze.
Poate de aceea drumul spre muzeu se aseamănă întrucâtva cu drumul către un examen.
Poate de aceea, când intrăm într-un muzeu, ne simțim înfiorați.
Pentru că muzeul are și trebuie să aibă acea încărcătură de afectiv din care se naște eternitatea și care nu poate exista decât în om, pentru om și nu o poate simți decât OMUL.
Nu, nu trebuie să fii specialist ca să poți dialoga cu exponatele! Nici nu trebuie să-ți faci iluzii că după câteva ore petrecute într-un muzeu te-ai instruit!
Nevoia de informare, dorința unor confruntări, curiozitatea, speranța descoperirii unor adevăruri noi, precum și alte motivații-inclusiv stabilirea unor raporturi cu trepidantul cotidian ne conduc firesc spre muzeu.
Întâlnirea cu muzeul nu este, nu poate fi, un oarecare accident, ea presupune atât o pregătire prealabilă, o cultivare a unor nevoi, a unor disponibilități, ea în sine impune un registru aparte de gesturi, tonuri, ritmuri în mișcare, unghiuri de privire, ea presupune, pe scări diferite, opțiuni, selecție, veniri și reveniri. Mereu aceeași și mereu alta-acțiunea muzeului-în sens generic-este aidoma unei iubiri ce nu se istovește niciodată, dincolo de toate despărțirile și toate regăsirile.
Cu aceste convingeri voi încerca să pătrund în câteva din ,,MUZEELE DIN ȚINUTUL NORD DOBROGEAN”.
Lucrarea de față este structurată pe 3 capitole, fiecare dintre ele fiind divizate pe subcapitole, precum și anexe.
CAPITOLUL I – MUZEUL ȘI COMUNITATEA, conține 2 subcapitole, după cum urmează:
Primul subcapitol din cadrul capitolului I: Apariția muzeelor și colecțiilor muzeale din România, vom găsi apariția primelor muzee din lume și continuă cu cele apărute în România
Subcapitolul doi, reprezintă: Rolul muzeelor în cadrul comunității. Aici vom afla care este rolul muzeelor în comunitate și cei trei factori care implică organizarea lor (patrimoniul, personalul specializat, publicul).
CAPITOLUL II – MUZEUL ÎN CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, conține tot 2 subcapitole, cum urmează:
Subcapitolul unu – Rolul muzeului în cultură și educație
Această activitate a muzeului este complexă, contribuind atât la instruirea publicului larg, cât și la dezvoltarea imaginației și sensibilității lui. Locul pe care-l ocupă muzeul ca element de bază în educația omului a sporit îndeosebi în ultima vreme.
În societate, rolul muzeului sporește de la an al an, masele largi adresându-se tot mai mult acestei instituții de cultură, care nu mai este ca în trecut rezervată unor elite de specialiști sau pasionați. Muzeul este azi și un loc de delectare, de liniște, de meditație în fața diferitelor manifestări ale creației spiritului omenesc.
Muzeul ajută pe vizitator să înțeleagă unele situații reale din trecut sau de azi, să pătrundă însemnătatea unor fapte, pe lângă care ar trece cu totul indiferent, dacă s-ar limita să le afle doar dintr-o carte. Muzeul oferă omului contemporan să ia contact direct cu obiectele, descoperind o serie de date noi, pătrunzând fenomene mai greu de înțeles din lecturi, când este vorba de expoziții. În viitor, rolul educativ al muzeelor, va crește tot mai mult, ca factor de instruire și de delectare, pe măsură ce și timpul liber al omului va fi mai mult îndreptat spre activități creative.
Programele educative ale activității muzeale sunt legate cu acelea școlare. Formarea intelectuală și etică a copiilor prin muzeu nu se limitează azi doar la vizitarea expozițiilor, însoțiți de profesorii lor sau de specialiștii muzeului. Este vorba de o nouă tendință, aplicată de puțină vreme, de a-l pune pe copil în contact direct cu un anumit fenomen, antrenându-l chiar în aplicarea lui practică. Unele muzee sunt utilate în mod special cu ateliere și laboratoare, în care copii pot lucra singuri sub îndrumarea unui specialist, care le explică chiar mecanismul unei mașini, un fenomen fizic, chimic sau biologic din natură, sau procesul de creație a unei opere de artă, începând cu tehnica. Această nouă formă de învățământ prin muzee nu se adresează exclusiv copiilor, ci participă la ea și oameni maturi, care au o anumită înclinare pentru tehnică, istorie, artă, folosindu-și în acest scop timpul lor liber, pentru a se recrea.
Subcapitolul doi, reprezintă: Valențele educaționale ale muzeului
În acest subcapitol, vom afla valențele educaționale ale muzeului care sunt următoarele:
1.Muzeul este o realitate vie, o prelungire în timp a unui fapt cultural, un univers concret în care arta/știința/cultura s-a zămislit sau în care subzistă.
2.Perimetrul muzeal asigură o concentrare și o specializare a stimulilor culturali pe o singură direcție.
3.Muzeul asigură un ghidaj profesionalizat, aplicat, în cunoștință de cauză cu specificul operei respective.
4.Muzeul se poate converti într-un nou mediu educativ, complementar școlii.
CAPITOLUL III – INSTITUTUL DE CERCETĂRI ECO-MUZEALE ,,GAVRILĂ SIMION” – TULCEA, reprezintă un scurt istoric și apariția muzeelor din Tulcea și efortul și sprijinul atâtor specialiști care au ajutat în dezvoltarea muzeelor și în primul rând a domnului Gavrilă Simion.
Acest capitol conține 4 subcapitole și în fiecare vom descoperi povestea înființării fiecărui muzeul în parte din Tulcea.
Subcapitolul unu prezintă Complexul Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord – Dobrogean
Complexul Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord – Dobrogean din cadrul Institutului de Cercetări Eco – Muzeale ,,Gavrilă Simion” Tulcea, alcătuit din Muzeul de Artă și Casa Avramide – Casa Colecțiilor, două edificii emblematice în primul rând pentru patrimoniul arhitectural al municipiului și județului Tulcea, reprezintă un nou produs cultural adresat publicului vizitator.
Subcapitolul doi prezintă Centrul Muzeal Eco – Turistic Delta Dunării (Acvariul)
Este de departe, cel mai avansat muzeu din România. Față de Acvariul din Constanța, bazinele sunt mult mai curate și mai bine luminate, diversitatea mult mai mare, bazinele de apă sărată excelent amenajate și prezentate. În plus restul Muzeului este plin de informații folositoare și bine prezentate.
Subcapitolul trei prezintă Muzeul de Istorie și Arheologie care reprezintă o componentă principală a Institutului de Cercetări Eco – Muzeale ,,Gavrilă Simion” Tulcea și Biblioteca ICEM care numără peste 50.000 de volume, precum și numeroase colecții de periodice românești și publicații externe.
Fondul de carte veche cuprinde carte veche și rară: un incunabul; manuscrisele cuprind: cărți manuscrise ale unei singure opere, miscelanee, manuscrise de autor, corespondență; carte românească veche (1643 – 1830); carte străină rara (1554 – 1750; carte românească modernă (1831 – 1918); ediții prime, ex-librisuri și cărți cu dedicații-autografe; colecția de periodice românești și străine.
Subcapitolul patru prezintă Muzeul de Etnografie și Artă populară
Patrimoniul Muzeului de Etnografie și Artă Populară reflectă, prin diversitatea colecțiilor, un model cultural unic generat de conviețuirea etnică dintre români și celelalte populații. Cele aproximativ 8000 de piese alcătuiesc un fond etnografic inestimabil decodificabil în cadrul colecțiilor de artă populară și port popular, etnografie și foto-document.
Muzeul cu cele mai multe proiecte cu finanțare europeană și locală, activități expoziționale, activități educaționale.
Anexele sunt structurate pe fiecare muzeul în parte: Muzeul de Artă (ANEXE I); Casa Avramide (ANEXE II); Centrul Muzeal Eco – Turistic Delta Dunării (ANEXE III); Muzeul de Istorie și Arheologie (ANEXE IV); Biblioteca ICEM (ANEXE V); Muzeul de Etnografie și Artă populară (ANEXE VI).
Fiecare muzeu are istoricul ei și multe taine de descoperit și de arătat publicului.
De la modestul muzeu de provincie cu doar câteva exponate, disparate ca valoare și domeniu până la dotările impresionante ale institutului de astăzi, meritul domnului Gavrilă Simion a clădit etapă cu etapă o instituție de referință a României și o mândrie pentru ținuturile Nord – Dobrogene.
CAPITOLUL I
MUZEUL ȘI COMUNITATEA
1.1.Apariția muzeelor și colecțiilor muzeale din România
Începuturile activităților muzeale au ca precursor formarea în Evul mediu a colecțiilor particulare de obiecte de artă, așa cum se poate constata în Italia, zonă deosebit de bogată în privința antichităților. De altfel, conceptul modern de muzeu se concretizează în Italia prin înființarea în 1471 a Muzeului Capitolin, în contextul prielnic al Renașterii. Primele muzee au apărut sub formă de galerii care expuneau opere de artă (picturi, sculpturi) alese pentru ilustrarea unor canoane estetice. În secolele XVI – XVII apar cabinetele de curiozități, care adăpostesc obiecte diferite, celebru fiind cel înființat de împăratul Rudolf I (1576 – 1612). Din secolul al XVII-lea universitățile adăpostesc laboratoare de studiu și muzee, așa cum este cazul celor de la Bologna, Pavia, Utrecht, Berlin, Oxford. Primul muzeu public european, Ashmolean Museum, este înființat în 1683, adresându-se însă oamenilor de știință. Secolul al XVIII-lea marchează răspândirea conceptului de muzeu în mai multe state europene care deschid o serie de galerii de artă accesibile publicului. În Saxonia sub domnia lui August II (1660 – 1733) apare ideea constituirii unui muzeu universal plasat sub conducerea unui ministru de stat, contele Manteuffel. Tot în Saxonia anilor 1742 – 1746 apare ideea construirii la Dresda a unei clădiri special amenajată pentru a adăposti un muzeu. În Rusia, eforturile reformatoare ale țarului Petru cel Mare sunt vizibile și în acest domeniu, la St. Petersburg fiind înființat un cabinet de curiozități instalat în clădirea Academiei de Științe și care, din 1734 este deschis publicului. Colecțiile adunate în această perioadă vor pune bazele Muzeului Ermitaj. La mijlocul secolului XVIII-lea ideea muzeului de stat este pusă în practică pentru prima dată, în Anglia, prin apariția British Museum al cărui patrimoniu are drept bază colecțiile de istorie naturală ale lui H. Sloane cumpărate de Parlamentul englez în 1753 și instalate în casa Montagu în 1759. În Franța, muzeul ideal proiectat de La Font în 1754 se dorea a fi un loc de venerație publică a personalităților. Revoluția franceză din 1789 a introdus trei tipuri de muzeu : cel de arte frumoase, muzeul național și cel local. Ca urmare a activității timp de un an a comisiei ,,muzeului” în 10 august 1793, în palatul Louvre se deschide primul muzeu de stat al Franței sub numele de Musee de la Republique. Napolion îmbogățește galeria de pictură cu diverse obiecte aduse din țările cucerite muzeul fiind numit Musee Napoleon între anii 1803 – 1814, Muzeul Louvre nu este primul deschis în Franța dar crearea sa este importantă ținând cont de condițiile înființării: motivația politică exemplificată prin etatizarea bunurilor aparținând regelui, clerului și aristocrației, prin amploarea colecțiilor sale, ridicarea problematicii patrimoniale, caracterul universalist și simbolistica palatului care adăpostește colecțiile.
În Europa de Est, în secolul al XVIII-lea, sunt răspândite îndeosebi galeriile de artă și cabinetele de rarități aflate pe lângă mănăstiri și biblioteci. În Țările Române activitatea de colecționare a fost o premisă a activității muzeale. Documentele vremii menționează colecțiile lui Constantin Brâncoveanu și ale Boierilor Cantacuzini, colecția lui Constantin Mavrocordat de manuscrise, medalii și cărți rare fiind prețuită în 1758 la 100.000 taleri. În Transilvania, curentul de muzeu mănăstiresc este reprezentat de Institutul Batthyaneum, întemeiat pe lângă Episcopia romano – catolică din Alba Iulia, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Colecția cuprindea mineralogie, numismatică, arheologie, artă, manuscrise, incunabule și cărți valoroase. Întemeietorul, episcopului Batthyani, a îmbogățit permanent biblioteca prin achiziții de cărți din Ungaria de nord, Italia și de pe teritoriul diocezei sale. Mișcarea muzeală europeană, în plin avânt în secolul al XVIII-lea, a cuprins și Transilvania aflată în Imperiul Habsburgic. În anul 1790 era accesibilă publicului colecția de artă a baronului Samuel von Brukenthal, cu trei ani înaintea deschiderii muzeului Louvre. Din 1817 este deschis Muzeul Brukenthal fondat de baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803), guvernator al Transilvaniei în perioada 1777-1787. Muzeul era constituit în jurul valoroaselor colecții ale baronului: pinacoteca, colecția de gravuri, de minerale, numismatică și bibliotecă.
Situația s-a schimbat în secolul al XIX-lea sub presiunea lumii industriale, informația devenind un rezultat al observației, iar muzeul receptorul obiectelor naturale ori științifice. În această perioadă, datorită societății în schimbare, apar muzeele istorice și arheologice, care au ca scop descoperirea trecutului, obiectele, documentele și lucrările de artă păstrate devenind dovezi care asigură dezvăluirea acestuia. În aceste condiții, patrimoniul muzeal începe să fie privit prin prisma metodei care susține că obiectul e purtător de informație, iar omul de știință o poate descifra.
În contextul apariției unor noi state, în Europa s-au dezvoltat ideile muzeului public, național sau regional. Sensul și înțelegerea muzeului s-au diversificat, statele nou apărute constituindu-și asemenea instituții de reprezentare, care insistau pe individualizarea istorică, artistică sau etnografică.
În principalele extracarpatice activitatea muzeală a luat avânt după anul 1834, când este fondat Muzeul de Istorie Naturală și Antichității de către domnitorul Alexandru Ghica. Colecțiile sporesc prin donațiile banului Mihalache Ghica și cele ale generalului Nicolae Mavros incluzând curiozități naturale, piese arheologice, sculpturi, numismatică. Instituția a intrat într-o nouă etapă de activitate în urma Decretului lui Alexandru Ioan Cuza din 25 noiembrie 1864 privind aprobarea ,,Regulamentului pentru administrarea și organizarea Muzeului de Antichități din București”, tutelat de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, patrimoniul fiind îmbogățit în permanență prin achiziții, donații și descoperiri arheologice.
În Moldova, în anul 1834, este inaugurat Muzeul de Istorie Naturală din Iași, care cuprindea colecții donate în secolul al XIX-lea de mitropolitul Veniamin Costachi, domnitorul Mihail Sturdza, Iacob Cihac, aga Alecu Balș, Gheorghe Asachi. Tot din domeniul științelor naturii remarcăm apariția Muzeului de Istorie Naturală din Sibiu, înființat de Societatea ardeleană de științele naturii, în anul 1848. Problema accesului publicului larg a fost rezolvată abia în anul 1895, când este construit un spațiu adecvat expunerii exemplarelor strânse de membri Societății. Tot în Sibiu, după model german, se înființează în anul 1872 o cameră de arme și armuri care va fi accesibilă publicului din 1878.
La Cluj ideea înființării unui muzeu este legată de apariția în anul 1814 a ziarului Muzeul Ardelean. Demersurile de înființare a unui muzeu întreprinse pe lângă autoritățile austriece au fost încununate de succes abia în anul 1859, când apare Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, fondat pe cale particulară de către Asociația Muzeului Ardelean. La Iași, după Unirea Principatelor, a fost înființat în anul 1860 Muzeul de Artă devenit din 1865 Pinacoteca Națională. Ideea unui ,,muzeu de tablouri” apăruse încă din 1845, când protosinghelul Scarlat Vârnav cumpăra de la Paris și dona statului 15 tablouri.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului următor activitatea muzeală a sporit considerabil în Transilvania și Banat. La Timișoara, în anul 1872, a luat ființă Societatea de Istorie și Arheologie, care a început să strângă materiale istorice punând bazele colecțiilor Muzeului Banatului. În 1875 a fost fondat pe cale particulară Muzeul Cserey, devenit din 1879 Muzeul Național Secuiesc din Sfântul Gheorghe. Ale cărui colecții au fost constituite la început prin donații. Muzeul este amenajat într-o clădire special construită în anul 1913, după planurile arhitectului Kos Karoly. Adăpostit de castelul Bethlen, muzeul din Deva a fost înființat în anul 1882 la inițiativa Societății de istorie și arheologie a comitatului Hunedoara, activă din 1880, expunând bogate colecții de arheologie preistorică, dacică, romană, numismatică, istorie, artă plastică, carte veche românească și străină, etnografie și de științele naturii. La Târgu Mureș este înființat în 1886 Muzeul de Artă Industrială a Secuimii, fondat de către Societatea Economică și Culturală a Secuilor care, încă din anul 1883, a luat măsuri pentru înființarea unei instituții muzeale. În 1934 se înființează Muzeul de Arheologie și Etnografie, iar după 1945 s-a creat Muzeul de Istorie, reorganizat în 1968. Muzeul din Alba Iulia a fost inaugurat în 1888 din inițiativa Societății de istorie, arheologie și științele naturii din Comitatul Alba Inferioară. În 1929, sub egida Asociației ASTRA a fost organizat ca Muzeu al Unirii. Bogatelor colecții arheologice li s-au adăugat piese valoroase referitoare la istoria modernă a românilor. În 1939 a fost reorganizat sub numele de Muzeul Regional Alba Iulia intrând în administrația statului român iar din 1968 revine la numele de Muzeul Unirii. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor sunt înființate noi muzee sau se pun bazele unor colecții muzeale precum cele din Arad (1892), Oradea (1896), Brașov (1908), Baia Mare (1904), Satu Mare (1905). După câteva experiențe expoziționale din 1862, 1881 și 1902 este înființat Muzeul Asociațiunii (ASTRA) în anul 1905, ca prim muzeu național al românilor din Transilvania.
După Războiul de Independență (1877-1878) și intrarea Dobrogei în componența statului român, vestigiile antice intră în atenția Academiei Române, edililor locali și cercetătorilor (Gr. Tocilescu, Vasile Pârvan). În 1879 este înființat un muzeu adăpostit în clădirea Prefecturii din Constanța. Micul muzeu s-a dezorganizat în 1882, din cauza unui incendiu. În 1906 muzeul este reorganizat ca Muzeu Regional al Dobrogei. Din anii 1950 și-a sporit considerabil colecțiile, expunând piese de arheologie preistorică, greacă, romană, bizantină și medievală, numismatică, istorie.
După constituirea Regatului în 1881, activitatea muzeală se intensifică apărând noi instituții specializate. În anul 1881, prin decretul regelui Carol I este înființat Muzeul Brăilei. Muzeul și biblioteca ,,V.A. Urechia” din Galați înființate în 1890, adăposteau colecții de paleontologie, numismatică, arheologie și etnografie. În 1939 este fondat Muzeul Cuza Vodă, precursor al muzeului actual. În 1912 profesorul Al. Bârcăcilă înființează ,,Muzeul Istoric al Liceului Traian”, care se va muta în 1926 în clădirea nou construită de lângă castrul roman. După 1945, muzeul crește în importanță fiind numit Muzeul Regiunii Porților de Fier. Muzeul Gorjului, înființat la 16 iulie 1894 a fost devastat în 1917, colecțiile fiind pierdute în mare parte. Muzeul a fost refăcut în 1925/26, la inițiativa Ligii femeilor gorjene. În primele decenii ale secolului al XX-lea, până la începutul primului război mondial sunt înființate mai multe muzee dintre care amintim: Muzeul Orășenesc Suceava (1901), Muzeul Oltenei apărut sub denumirea de Muzeul de Antichități și Etnografie (1914) și Muzeul local din Bârlad (1914). În condițiile nefaste ale războiului din anii 1916-1918, numeroase obiecte aflate în colecțiile muzeale au fost furate, recuperarea lor fiind deosebit de dificilă și niciodată în întregime. Deosebit de activ în activitatea muzeistică românească, Alexandru Saint-Georges, care a renunțat la cariera de militar pentru a se dedica activității muzeale, a înființat în 1908, la Bârlad, un muzeu privat bazat pe propriile colecții. În 1915, muzeul a fost mutat la Târgoviște, dar în contextul războiului colecțiile au fost distruse. În 1921, primește o răscumpărare a pagubelor de la stat în valoare de 1.350.000 lei, muzeul fiind reînființat și mutat într-un așezământ regal. În 1932, Al. Saint-Georges a donat muzeul Fundațiilor Culturale Regale, colecțiile crescând semnificativ în special datorită numeroaselor donații. În contextul tulbure al anului 1948, Al. Saint-Georges, fost coleg de școală cu regele Carol II, a fost pensionat, iar muzeul a fost desființat, în 14 decembrie 1948, Ministerul Artelor și Informațiilor luând decizia dispersării colecțiilor, care vor fi preluate de către alte instituții.
În perioada interbelică este consemnată înființarea unor noi muzee precum: Muzeul Istorico – Etnografic din Focșani (1928), devenit Muzeul Putnean (1931), Muzeul Municipal București (1929), Muzeul Satului (1930), Muzeul de Istorie din Giurgiu (1934) devenit din 1950 muzeu raional cu profil istorie – științele naturii și reorganizat în 1977, Muzeul din Piatra – Neamț (1935), Pinacoteca din Ploiești (1931) precursor al Muzeului de Arte Frumoase (1936) la care se adaugă Muzeul de Istorie din Târgoviște, apărut în timpul războiului (1943). În această perioadă principalele probleme ivite în calea activității muzeale sunt legate de fondurile insuficiente pentru întreținerea și sporirea colecțiilor, dar și găsirea sau construirea unor spații adecvate expunerii și conservării lor. A fost o perioadă de acumulare a patrimoniului cultural, dar fără să se facă și documentarea necesară.
În anii 1950, sub influența modelului sovietic, numărul muzeelor județene, sătești și școlare a sporit considerabil. Au fost înființate mai multe muzee locale precum:Muzeul Deltei Dunării (1949), Muzeul de Istorie din Pitești (1956), Muzeul Județean de Istorie Bacău (1957), Muzeul Județean de Istorie Botoșani (1955), Muzeul Dunării de Jos Călărași (1951), Muzeul Județean Olt(1953), Muzeul Județean Vâlcea (1955). În timpul regimului comunist s-au înregistrat o serie de aspecte pozitive în privința activității muzeale, dar și negative, în condițiile imixtiunii tot mai agresive a factorului politic. Are loc o creștere fără precedent a patrimoniului păstrat în colecțiile muzeale, atât prin achiziții și cercetări de teren, cât și prin confiscări. Muzeele nu sunt limitate doar la rolul de păstrare a bunuri culturale fiind adăugată totodată activitatea de documentare în spiritul metodelor științifice. Creșterea patrimoniului a condus la perfecționarea activității de evidență a bunurilor culturale conservate în instituțiile muzeale, mai întâi pe suport clasic, de hârtie, și mai apoi în condițiile avansului tehnologic general, pe suport electronic. Colecțiile de bunuri culturale sunt valorificate atât din punct de vedere științific cât și prin numeroase expoziții permanente sau temporare accesibile marelui public, relevând rolul educațional pe care îl au instituțiile muzeale.
În privința evoluției muzeelor după 1990, eliberarea de constrângerile sistemului ultracentralizat a avut pe de o parte consecințe benefice dar, din păcate, și negative. Dintre punctele negative acumulate în ultimele două decenii de evoluție a muzeelor în România semnalăm finanțarea necorespunzătoare și pierderea prin furt și trafic ilegal a numeroase obiecte de patrimoniu în contextul haosului legislativ și social de la începutul anilor 90.
Din punct de vedere cantitativ a sporit numărul muzeelor locale apărând în această direcție și inițiative din segmentul privat. Totodată se constată că apariția unor noi muzee a fost determinată și de transformarea unor secții din cadrul unor complexe muzeale în muzee de sine stătătoare. S-au deschis numeroase case memoriale sau colecții muzeale religioase. În ultimii ani a crescut semnificativ numărul colecțiilor sătești. De pildă, în perioada 1 ianuarie 2007 – 1 august 2009 din cele 29 de aprobări acordate de Ministerul Culturii Cultelor și Patrimoniul Național privind înființarea de noi muzee sau colecții muzeale.
Au apărut și o serie de muzee și colecții muzeale ce prezintă cultura minorităților, cum ar fi: Casa Memorială ,,Ellie Wiesel” – Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș Sighetul Marmației, Muzeul Etnografic Ceangăiesc Zăbala, Muzeul Evreiesc ,,Dr. Alexandru Șafran” Bacău, Muzeul Etnografic Maghiar ,,Sipos Laszlo” Bogdand, Colecția de etnografie săsească din Cetatea Viscri, Colecția publică a armenilor din orașul Dumbrăveni.
Un loc aparte îl constituie colecțiile alcătuite din obiecte de cult. Din numeroase documente aflăm că încă din secolul al XVIII-lea în marile centre mânăstirești existau obiecte de preț realizate în ateliere proprii sau primite ca donații. Vechile mănăstiri precum Tismana, Curtea de Argeș, Dealu, Căldărușani, Putna, Neamț, Secu, Sâmbăta de Sus, cele din județul Vâlcea țineau broderii, manuscrise, obiecte de cult din argint, primite ca donații de la enoriașii înstăriți. După securizarea averilor mănăstirești în 1863, pentru a nu fi risipite, colecțiile de artă religioasă au fost transferate la Muzeul Național de Antichități. Acest fond mutat la înființarea secției de Artă veche românească din cadrul Muzeului Național de Artă din București. Primul muzeu care cuprindea obiecte de cult a apărut la Mănăstirea Putna în anul 1904.
O caracteristică majoră a activității muzeologice actuale o constituie îmbunătățirea calității expozițiilor locale, constituirea unor colaborări transfrontaliere, atât din punct de vedere al cercetării patrimoniului, cât și al participării la realizarea unor expoziții tematice internaționale. În prezent, clasificarea locului pe care îl ocupă muzeul în societate, nu poate fi decât un imbold în privința dezvoltării și amplificării muzeistice în România. Pe plan internațional, dar și în România, expozițiile virtuale, rețelele și bazele de date on-line au devenit un fapt obișnuit, o parte a vieții cotidiene dezvăluind un crâmpei din viitorul care aparține muzeului virtual proiectat atât pentru publicul larg cât și pentru specialiști.
1.2. Rolul muzeelor în cadrul comunității.
Într-o accepție limitată, noțiunea de muzeu se reduce la clădirea care adăpostește o colecție cu un conținut foarte divers, începând cu fauna sau flora unei țări sau a unei regiuni până la mărturiile vieții contemporane. Conceptul secolelor anterioare, potrivit căruia muzeul-magazie sau depozit organizează expoziții, după criterii subiective, și nu ca rezultat al unei ample munci de cercetare impusă de activitatea muzeistică, este azi de mult depășit. Până să ajungă la formula organizării într-un sistem a unor obiecte variate ca material, origine și conținut, muzeul a străbătut, în decursul vremii – de la grecii antici și până azi – diferite etape, legate de evoluția economică, socială și spirituală a omenirii.
Organizate după criterii științifice, care urmăresc o tematică tot mai specializată, prezentată pentru marele public într-un mod cât mai atractiv și mai grăitor, muzeele împlinesc un rol de însemnătate esențială pentru educarea și instruirea maselor, fiind datoare să țină seama de transformările rapide și continue ale societății.
În oricare muzeu modern, independent de proporțiile și profilul lui, rigoarea și precizia științifică a prezentării trebuie să se îmbine cu impresia plăcută, odihnitoare și emoționată pe care o lasă modul de expunere. Muzeul are rolul de școală, dar și de spectacol, fiind în același timp loc de ilustrare și de divertisment, trăsătură care-l deosebește de celelalte forme didactice.
Datorită calităților de prezentare și preciziei moțiunilor ilustrate într-o expoziție permanentă sau temporară, vizitatorul de orice vârstă, formație culturală și profesiune poate fi atras de muzeu. Cursivitatea și claritatea cu care sunt îmbinate obiectele într-o expunere muzeală reușesc să stimuleze curiozitatea vizitatorului, trezindu-i dorința de a dobândi o serie de noțiuni pe baza unui material vizual.
Ținând seama de importanța rolului social și etic al muzeului, organizarea lui implică trei factori:
patrimoniul (opere de artă, obiecte arheologice, cărți, documente)
personal specializat (conservatorii), care asigură transmiterea patrimoniului în timp, având totodată misiunea, datorită pregătirii lor tematice de ordin științific, să prezinte sugestiv publicului obiectele
publicul – marea masă căreia i se face educația, estetică, etică.
În scopul pe care și-l propune să-l realizeze, muzeul lumii contemporane reprezintă un mijloc direct de comunicare cu publicul, folosind însă mijloace proprii și o tehnică specială, datorită faptului că el strânge și păstrează obiecte foarte diverse, pe care le studiază și clasează, ordonându-le într-un sistem care dezvăluie maselor multiple aspecte ale naturii și creației omenești, într-un limbaj de largă accesibilitate. Rămâne astfel fără rival în societatea noastră, o instituție unică, cu rol bine precizat. În unele privințe însă activitatea lui prezintă trăsături comune cu presa, cinematograful, televiziunea și biblioteca: prezentarea sistematică, după diverse teme, care se pot permanent schimba, regrupa și îmbogăți, în funcție de sporirea colecțiilor și de dezvoltarea cunoștințelor într-un anumit domeniu.
Muzeul își împlinește rolul său în societate, integrându-se tot mai mult în ansamblul manifestărilor ei de ordin cultural, transformându-se azi în instituție de educație permanentă.
Dar misiunea didactică și educativă a muzeului se împletește permanent cu cea științifică, de cercetare. Numai această instituție poate oferi cercetătorilor din domenii extrem de diferite materiale clasate și organizate într-un sistem. Cercetarea fundamentală și aplicativă caracterizează, în primul rând, activitatea unui muzeu, deoarece ea generează și precizează politica de îmbogățire a patrimoniului, conservarea și educarea. Muzeele sunt concepute azi ca adevărate laboratoare sau institute de cercetare, care în diferite ramuri ale culturii fac legătura dintre patrimoniul cuprins în muzee și cel național. Pe de altă parte, așa cum în celelalte sfere de activitate științifică au luat avânt cercetările în domenii de strictă specializare, concomitent cu acelea pluridisciplinare, tot astfel și în munca muzeelor trebuie să se aplice această nouă formulă de studiu, care le deschide perspective cu totul noi.
Muzeul contemporan colecționează selectiv și organizat, după criterii științifice, ocupându-se în același timp de cercetarea și organizarea vechilor colecții moștenite. Misiunea de a strânge tot ceea ce poate fi o nouă mărturie despre activitatea omenească, de ieri și de azi, este considerată ca o datorie civică, deoarece fiecare țară urmărește să-și îmbogățească tot mai mult tezaurul cultural și artistic. Dar rolul muzeului ca instituție complexă, de conservare, cercetare și educare , este cu mult mai important și revine epocii noastre. În genere, muzeele etnografice și istorice sunt acelea a căror activitate de acumulare a unui mare număr de obiecte este cu mult mai intensă decât în trecut. Cantitativ, în unele domenii, cum este acela al artei, se poate colecționa mai puțin, deoarece cea mai mare parte a artiștilor din Renaștere, Impresionism, se găsesc la adăpostul marilor muzee din lume, ale căror începuturi coboară uneori până în secolul XV-XVI. În schimb se îmbogățesc foarte mult muzeele etnografice și de artă populară. Strângerea acestor obiecte în cantitate cât mai mare și într-un timp cât mai rapid se impune în toată lumea, ca și în țara noastră, ținând seama de procesul intens de modernizare a vieții orașelor și satelor, ducând de cele mai multe ori la transformări radicale.
CAPITOLUL II
MUZEUL ÎN CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE
2.1. Rolul muzeului în cultură și educație
Această activitate a muzeului este complexă, contribuind atât la instruirea publicului larg, cât și la dezvoltarea imaginației și sensibilității lui. Muzeul oferă prin expozițiile sale permanente sau temporare un număr bogat de cunoștințe, grupate într-un sistem organizat. Privit sub acest aspect, el îndeplinește și rolul unui centru de documentare, dând vizitatorilor o serie de informații curente într-o formă atractivă și vie, ușor accesibilă. Prin modul de organizare a unei expoziții, muzeul poate contribui la stimularea gândirii, spiritului de observație, deducției logice. În al treilea rând, îndeosebi muzeele de artă, au un rol important în dezvoltarea imaginației și sensibilității. Ele pot exercita asupra individului o influență mai puternică decât școala, care în genere stimulează facultățile intelectului, îmbogățind cunoștințele, mai mult decât sensibilitatea și imaginația. Numai simplul contact direct cu mărturia istorică sau opera de artă trezește în vizitator sentimentul de respect și admirație față de adevăr și perfecțiune. În această măsură, muzeele cu profil istoric joacă un rol de primă importanță în educația vizitatorilor, relevându-se trecutul și prezentul țării, personalitatea și activitatea celor care și-au dăruit întreaga lor muncă ideii de progres social, contribuind la îmbogățirea științei, tehnicii și culturii.
Locul pe care-l ocupă muzeul ca element de bază în educația omului contemporan a sporit îndeosebi în ultima vreme.
În societate, rolul muzeului sporește de la an la an, masele largi adresându-se tot mai mult acestei instituții de cultură, care nu mai este ca în trecut rezervată unor elite de specialiști sau pasionați. Afluxul publicului de toate categoriile sociale și nivelurile culturale în muzee este o realitate a zilelor noastre în toată lumea. Muzeul este azi și un loc de delectare, de liniște, de meditație în fața diferitelor manifestări ale creației spiritului omenesc.
Muzeul ajută pe vizitator să înțeleagă unele situații reale din trecut sau de azi, să pătrundă însemnătatea unor fapte, pe lângă care ar trece cu totul indiferent, dacă s-ar limita să le afle doar dintr-o carte. Muzeul oferă omului contemporan să ia contact direct cu obiectele, descoperind o serie de date noi, pătrunzând fenomene mai greu de înțeles din lecturi, când este vorba de expoziții. În viitor, rolul educativ al muzeelor, va crește tot mai mult, ca factor de instruire și de delectare, pe măsură ce și timpul liber al omului va fi mai mult îndreptat spre activități creative.
Programele educative ale activității muzeale sunt legate cu acelea școlare. În cadrul muzeelor, copiii și tineretul sunt inițiați să cunoască și să prețuiască în profunzime creația omenească, pe plan național și universal. Din această pricină, în multe muzee, copiii fac nu numai lecții, dar lucrează în ateliere și laboratoare special organizate pentru ei, activități creative pe diferite teme.
Formarea intelectuală și etică a copiilor prin muzeu nu se limitează azi doar la vizitarea expozițiilor, însoțiți de profesorii lor sau de specialiștii muzeului. Este vorba de o nouă tendință, aplicată de puțină vreme, de a-l pune pe copil în contact direct cu un anumit fenomen, antrenându-l chiar în aplicarea lui practică. Unele muzee sunt utilate în mod special cu ateliere și laboratoare, în care copii pot lucra singuri sub îndrumarea unui specialist, care le explică chiar mecanismul unei mașini, un fenomen fizic, chimic sau biologic din natură, sau procesul de creație a unei opere de artă, începând cu tehnica. Această nouă formă de învățământ prin muzee nu se adresează exclusiv copiilor, ci participă la ea și oameni maturi, care au o anumită înclinare pentru tehnică, istorie, artă, folosindu-și în acest scop timpul lor liber, pentru a se recrea.
În sistemul actual, muzeele se preocupă de activitatea educativă în mod special, creându-se în acest scop un grup specializat de îndrumători, a căror misiune se aseamănă cu aceea a profesorilor. De fapt, orice muzeograf este în același timp și un profesor specializat într-un anumit domeniu. Menirea acelora care inițiază pe vizitatorii foarte diverși, sub raportul nivelului cultural, al vârstei, al originii și provenienței lor, este mai dificilă într-un muzeu decât în școală. Pentru a face față acestui public atât de divers, cel care dă îndrumări într-un muzeu trebuie să cunoască temeinic colecțiile și ideile de bază ale expoziției. În același timp să fie un bun pedagog, care știe să se adapteze atât copiilor preșcolari cât și tineretului. De aceea, îndrumătorii de muzeu, întocmai ca și profesorii, sunt la curent cu toate noile descoperiri legate de profilul muzeului, cunoscându-se îndeaproape. În același timp, dată fiind misiunea lor, se recomandă să fie la curent cu noile tendințe în pedagogie. Îndrumarea în muzeu nu este nici lecție, nici conferință, având un caracter particular, tocmai prin prezența permanentă a obiectelor.
În muzeele de azi, educarea publicului nu se face numai prin explicații date exclusiv în sălile de expunere, activitatea aceasta depășind incinta muzeului. Se organizează diferite activități cum ar fi: serbări, ateliere creative pe diferite teme, prezentări de filme documentare, concursuri, expoziții. Formele acestea de educare sunt aplicate de lungă vreme, în mod curent, de muzeele din țară. La noi, ca și în alte părți, astfel de activități sunt asociate cu alte domenii de cultură (muzică, poezie).
Publicul poate să fie atras de muzeu și prin inițierea lui în munca depusă în această instituție. De aceea, se organizează vizite în depozite și ateliere de restaurare, ateliere de olărit. Se pot organiza mici expoziții cu lucrări achiziționate, sau recent descoperite.
Acțiunea educativă a unui muzeu depășește uneori chiar profilul lui, în sensul strict al cuvântului. De aceea toate muzeele mari, în mod obligatoriu, sunt înzestrate cu săli de audiții muzicale, de conferință, săli de expoziții experimentale sau cu teme și obiecte care se adresează unui anumit public.
Expozițiile itinerante, restrânse ca tematică și exponate, sunt folosite pe scara largă în toate muzeele din țară. De cele mai multe ori ele pot fi realizate doar prin fotografii însoțite de explicații precise. Tematica acestor expoziții poate fi extrem de variată și actuală, jucând un rol important în educație, sub toate aspectele. În țara noastră se realizează foarte multe expoziții itinerante, mai ales cu opere originale.
Expozițiile itinerante trebuie să aibă un repertoriu extrem de variat, depășind sfera culturii artistice sau istorice.
Într-un context în care educația este disponibilizată la nivelul atâtor factori, a vorbi despre pedagogie muzeală devine o provocare nu numai teoretică, dar și expresia unei oportunități de conturare a unor practici eficiente de ordin formativ, care să completeze ceea ce se realizează prin intermediul activităților școlare curente. Aceasta, mai ales că educația formală tinde să-și subsumeze, tot mai explicit, trasee și contexte noi de învățare, cum sunt sala de expoziție, muzeul, așezămintele cultural-istorice de toate felurile. Nu mai vorbim de faptul că și o serie de alte instituții, în mod independent, dezvoltă sau se bazează și pe programe educative în beneficiul lor și al comunității întregi.
Pedagogia muzeală are ca obiect de interogație identificarea și validarea unor strategii care să conducă la maximizarea virtuților formative ale spațiului muzeal, iar ca scop își propune să stimuleze interacțiunea pe linie educațională dintre muzeu și școală, să pregătească specialiști, dar și categorii de public pentru valorizarea potențialului educativ adus de acest mediu cultural. Ca orice tip de discurs normativ, această specializare a pedagogiei are ca scop delimitarea și propunerea unor obiective particulare ale educației muzeale, evidențierea unor posibilități de circumscriere a unor conținuturi (teme, idei, valori) ce pot fi transmise cu precădere în acest perimetru, de propunere a unor strategii de mediere a acestor predispoziții valorice, de proiectare de activități cu caracter cultural-educațional și de tematizare a posibilităților de întărire și de feedback privind receptivitatea în raport cu diferitele categorii de public.
De altfel, la origini, dar și în prezent, una dintre funcțiile majore ale muzeului este cea educativă, de prezentare, promovare și receptare a valorilor concrete dintr-un anumit domeniu de manifestare – pictură, sculptură, literatură etc. Până la urmă, reperarea valorile se realizează nu doar prin raportare ideatică, abstractă (la „Frumos”, „Bine”, „Adevăr”), ci prin cunoașterea, asimilarea și experimentarea unor „întrupări” ale acestora la nivelul unor obiecte, oameni, fapte. În plus, muzeul este și un perimetru de memorizare culturală, de „prezentificare” sau transmitere a unor experiențe culturale, de prelungire a influenței lor la nivelul omului și timpului din prezent. Muzeul, ca și școala, sunt instituții culturale vechi; interesant este faptul că în ultimii ani s-a pus (explicit) problema conlucrării sub aspect educațional.
Muzeul, el însuși, trebuie să apeleze la specialiști în științele educației, să se bazeze pe prestația lor pentru a repera și facilita transmiterea unor experiențe educaționale, de a maximiza potențialul degajat doar de acest perimetru. În anumite zile aceste spații sunt pline de grupuri de elevi sau studenți care participau la lecții „pe viu”, gândite și desfășurate de specialiști ai muzeelor, pe probleme dintre cele mai diverse, de la tehnica culorilor sau a scrisului și până la evocări de istoria sau teoria artei.
Dincolo de funcțiile lui (de achiziționare, conservare, de cercetare, de valorizare), muzeul îngăduie și funcții expres formative. El trebuie să privilegieze diferite tipuri de „consumuri”, mai mult sau mai puțin specializate. Același sector al unui muzeu poate fi un referențial tehnic pentru un public avizat (de pildă, pentru elevii sau studenții de la artă), unul de cercetare/documentare (pentru experți, cercetători), unul pedagogic pentru copii sau tineri (ocazie de a face aplicații sau extensii ale unor discipline de învățământ din școală), unul de petrece a timpului liber (pentru publicul larg), unul turistic sau economic (pentru cei interesați de a cunoaște și asimila repere culturale noi) etc. Unul și același spațiu cultural trebuie să îngăduie mai multe grile de raportare, lectură sau receptare și să răspundă, prin modul de înfățișare sau influență, mai multor interese.
2.2. Valențele educaționale ale muzeului
În primul rând, muzeul este o realitate vie, o prelungire în timp a unui fapt cultural, un univers concret în care arta/știința/cultura s-a zămislit sau în care subzistă. Nimic nu poate activa receptivitatea mai puternic decât mediul natural de generare a produsului cultural, intuirea vie a unor urme sau rămășițe autentice din viața și activitatea unui autor, respirarea unei atmosfere care este în ton cu profilul valoric al respectivului produs. Una este să vorbești despre o pictură în sala de clasă sau să audiezi o poezie, și alta e ca acestea să fie sesizate la „ele acasă”, în atelierul unui pictor sau casa unui poet consacrat, chiar dacă aceștia au dispărut demult.
În al doilea rând, perimetrul muzeal asigură o concentrare și o specializare a stimulilor culturali pe o singură direcție (suntem fie într-un muzeu de pictură de o anumită factură, fie în casa memorială a unui anumit scriitor sau artist etc.). E un „concentrat” spiritual pe o anumită direcție. O astfel de unitate sau unicitate asigură o învățare prin punerea în situație, prin descoperire și concurează la fixarea la nivelul participanților a unor ancore în memoria afectivă sau intelectuală care cu greu se mai pot șterge. De multe ori, o astfel de participare constituie o întâmplare memorabilă din însăși existența individului, petrecându-se rar sau o singură dată (o dată în viață ți se întâmplă, poate, să intri în casa din Malaga în care s-a născut Pablo Picasso, de pildă).
În al treilea rând, muzeul asigură un ghidaj profesionalizat, aplicat, în cunoștință de cauză cu specificul operei respective. Dacă persoana delegată dispune de cultură și tact pedagogic, acțiunea respectivă de prezentare se transformă într-o ocazie privilegiată, într-o bucurie culturală în care atașamentul și interiorizarea valorilor devin maxime. Oricât de talentat ar fi un profesor de literatură, nu îl poate substitui pe cel care trăiește și prezintă zi de zi viața sau opera unui autor. Muzeograful este mult mai legat de opera sau artistul pe care îl promovează. Atmosfera creată în perimetrul unui muzeu nu poate fi replicată cu ușurință în sala de clasă.
În al patrulea rând, această instituție se poate converti într-un nou mediu educativ, complementar școlii. Muzeul poate deveni un mijloc eficient, o „anexă” a școlii, poate favoriza colaborarea și coparticiparea în procesul educativ a unor factori care în mod tradițional acționează separat sau în contratimp. Nu sunt excluse și o serie de proiecte colaborative dintre școală și muzeu, pe termen mediu sau lung (la nivel de an sau ciclu școlar), în care fiecare partener pot să-și deslușească roluri noi, competențe completive, implicări sau provocări reciproce.
Muzeul, ca loc sau rezervor de resurse, poate întări, extinde sau aduce mărturie la secvențe de predare din școală. El poate deveni un teritoriu pentru fixarea unor cunoștințe, pentru asigurarea unor integrări, corelări cu caracter concluziv ori transdisciplinar sau pentru declanșarea interesului, de plonjare în complexitatea fenomenului, pentru a motiva și a stârni bucuria pentru învățare. Prelungirea „predării” unor elemente de conținut în muzeu ține de specificul tematic cerut de programă (competențe de atins, elemente de conținut), de disponibilitatea și oferta cadrului muzeal (prezența și valorificarea unor piese expuse), dar și de inventivitatea și talentul didactic al profesorului. Profesorul are obligația să cunoască și să inventarieze acest potențial, să inspecteze dinainte și să colaboreze cu reprezentanții acestor lăcașuri de cultură. Realizarea unor înfrățiri sau parteneriate dintre școală și muzeu reprezintă formule instituționalizate de prefigurare a acestei complementarități formative. Desigur, nu peste tot pot fi identificate astfel de oportunități (una e să faci educație într-un oraș cultural, alta într-un cătun uitat de lume), dar în perimetrele geografice în care există muzee acestea trebuie valorificate de către școală. În altă ordine de idei, în cadrul unui muzeu se pot contura alte tipuri de activități, implicit sau explicit educative, cum ar fi susținerea unor conferințe tematice, înființarea unor laboratoare sau centre de cercetare, editarea unor reviste de specialitate.
CAPITOLUL III
INSTITUTUL DE CERCETĂRI ECO-MUZEALE ,,GAVRILĂ SIMION” TULCEA
scurt istoric –
Războiul se sfârșise dar, cu toți, eram un popor sărăcit, obosit, înrăit și cu slabe speranțe către o viață liniștită. Și toate aceste necazuri erau mult mai grele pentru o țară învinsă și sfârtecată, cu un popor îngenuncheat . La bilanțul marilor despăgubiri de război ce trebuiau plătite, mai ales în natură, s-a adăugat și o secetă cumplită care a cuprins aproape toată partea de răsărit a țării: Moldova, Bărăganul și Dobrogea și s-a întins pe o perioadă de aproape trei ani calendaristici (din primăvara anului 1945 până în vara anului 1947). A urmat anul reformelor (1948): naționalizarea marii industrii, reforma armatei și a forței de ordine internă, reforma școlară. Era foarte adevărat că după război erau multe de făcut refacerea drumurilor, a podurilor, a căilor ferate distruse, a caselor bombardate.
În tumultul marilor mișcări economice, sociale și ideologice de atunci (1948-1950) s-a înființat și marea majoritate a muzeelor județene și orășenești. Probabil că motivația organizării lor pornea de la necesitatea salvării și a trecerii în proprietatea statului a numeroase valori culturale confiscate de la cei dezmoșteniți prin acțiunile de spoliere din 1948.
Adevăratul scop al înființării instituțiilor muzeale era altul. Muzeele, prin natura funcției lor, constituiau acele forme instituționale prin care se puteau vehicula către marele public teoriile noii ideologii despre materialitatea lumii, nașterea și evoluția vieții pe pământ , evoluția somatică a omului și tot ceea ce se putea transpune în imagini din ,,materialismul dialectic și istoric. Pentru aceste considerente, în noiembrie 1949 executivul județului Tulcea a dispus să se pună și aici în practică hotărârile ,,unicului partid de guvernământ”. Consilierului cultural al Ministerului Culturii, Cuculis Grigore, i-a revenit obligația de a pune bazele muzeului tulcean. Proprietarul uneia dintre cele mai frumoase case din oraș, Alexandru Avramide (ANEXA I. Fig. 1-2), a cedat patru camere din locuința sa, unde funcționa Comitetul Democrat Grec, pentru organizarea instituției muzeale, care nu avea încă nici un termen legal. Ulterior, Cuculis Grigore a adus panouri și mulaje ce demonstrau teoriile ,,savanților” sovietici, panouri pe care Ministerul Culturii le oferea cu dărnicie. De asemenea, a colectat, cu ajutorul elevilor monede vechi, fragmente sau vase ceramice antice, inscripții. Pentru administrarea celor adunate, Cuculis Grigore a desemnat un om potrivit, Nichita Bonjug, dascăl de țară dar cu o pregătire pluridisciplinară, ajuns la acea dată la venerabila vârstă de 70 de ani. În tinerețe, acesta alcătuise în locuința sa din localitatea Alibeichioi (azi Izvoarele) unde funcționa ca învățător un mic muzeu cu eșantionare petrografice și piese arheologice descoperite întâmplător. Transferul acestei colecții la Casa Școalelor din Tulcea și perturbațiile generate de război, au dus la pierderea ei în întregime, așa cum s-a întâmplat și cu vestita colecție ,,Cotovu” de la Hârșova și cu cea întocmită de preotul Ursăchescu în comuna Nalbant.
După cum era și firesc, un astfel de muzeu făcut ,,la ordin” nu putea să prezinte la data fixată deschiderii sale din 1 Mai 1950, decât o expresie eterogenă: panouri tip cu teze de ,,import” referitoare la originea vieții pe pământ și evoluția omului, o colecție de roci și minerale adunate din carierele locale și alte câteva panouri, realizate școlărește, cu mostre de esențe lemnoase din pădurile dobrogene.
Eterogenitatea primei expoziții se datora și prezenței, în același spațiu, a păsărilor împăiate, a unui număr de 350 de monede romane, donația farmacistului Hari Săpușnic, a unor vase romane oferite de colecționarul Pivnicov și a mai multe fragmente, provenite de la diferite vase ceramice din toate timpurile. Singurul angajat al muzeului era, pensionarul Nichita Bonjug, care funcționa ca îndrumător și era plătit din fondurile strânse de pe urma balurilor organizate de Grigore Cuculis.
Abia în anul 1951 muzeul a avut primul său stat de funcții alcătuit din trei funcționari: un director, în persoana activistului de sindicat Grigore Tutunică, un îndrumător – Nichita Bonjug și un paznic – îngrijitor, Ștefanov Stignei.
De fapt, directorul era plătit la muzeu pentru activitatea de partid și de sindicat pe care o presta în afara instituției. Schimbarea lui din acele ,,funcții de partid”, în septembrie 1953, a însemnat și eliberarea lui de la direcția muzeului. În perioada lui de directorat vizita la Muzeu a consulului sovietic de la Constanța a constituit un moment important în activitatea instituției. La propunerea bătrânului Nichita Bonjug și la intervenția Consulului, colecția de pești și păsări naturalizate a filialei Institutului Piscicol de la Tulcea, a fost donată muzeului. Aceasta a determinat o nouă repartizare de spațiu, în sensul că Muzeul a primit încă două camere rămase libere după arestarea proprietarului.
În anul 1952, Muzeul, în calitate de chiriaș, împărțea clădirea doar cu Inspectoratul Școlar, iar ca personal, grație îmbogățirii colecției și a măriri spațiului, începând cu 1953 i s-au mai acordat încă două posturi: un îngrijitor și un taxidermist – în persoana bătrânului Gheorghe Stan, care, după șase ani, avea să-și sfârșească viața la masa de lucru din laboratorul muzeului.
Din toamna anului 1953, la conducerea instituției muzeale tulcene s-a aflat un nou director, Mircea Harpalete, și el tot un activist, trimis la Tulcea cu probleme de tineret. Era ,,priceput în toate domeniile”, deși nu urmase decât clasele unui gimnaziu ,,pe la Mazil”. Își atribuia talentul de ziarist, scriitor și mai ales dramaturg. Toate încercările lui de a se consacra muzeologiei s-au încheiat repede, la începutul anului 1955.
La sfârșitul lunii ianuarie și începutul lui februarie 1954 datorită unor condiții obiective (grave deteriorări ale clădirii determinate de viscol și apoi de topirea zăpezilor), Inspectoratul școlar s-a mutat din casa Avramide și astfel Muzeului i-a revenit întregul spațiu ce avea să devină nucleul întregii dezvoltări muzeale tulcene.
Prezența activiștilor de partid la conducerea muzeelor era un fenomen general, ceea ce a provocat o criză în organizarea expozițiilor muzeale pe plan național. De aceea, o dată cu începutul anului 1955, Ministrerul Culturii, în fruntea căruia se afla atunci Constanța Crăciun, a organizat o ,,brigadă de specialiști” care a parcurs toate județele țării, înlocuind, acolo unde era cazul, vechea conducere cu oameni cu pregătire de specialitate. După cum era și firesc, Muzeul Raional din Tulcea a fost și el înscris în această listă a reorganizării, astfel că la 20 martie 1955 a fost numit un nou director, în persoana profesorului Gavrilă Simion(ANEXA I. Fig. 3). Numirea sa a fost de fapt o soluție de compromis între brigada ministerială și conducerea locală de partid, în ciuda faptului că noul director nu corespundea din punct de vedere politic.
În viziunea brigăzii ministeriale reorganizarea propriu-zisă a muzeului necesita un efort de maximum un an și jumătate, după care directorul trebuia să se ocupe doar de statele de plată. Cu o astfel de perspectivă de tip ,,raional” și-a început Simion Gavrilă activitatea în muzeul unui oraș de graniță cu ,,regim de frontieră” unde nu se pătrundea nici din comunele vecine decât cu o autorizație specială.
Pentru muzeu, într-un fel sau altul, la aceea dată totul fusese pregătit și gospodărit în așteptarea brigăzii ministeriale: un acoperiș cârpit cu carton asfaltat își așteaptă planul de reparație generală și o expoziție care ajunsese să-și contureze ideile tematice : științele naturii cu domeniile: petrografie, ornitologie și zoologie (unde în plan central trona un vițel cu două capete, curiozitate menită a atrage viitorii), sectorul de arheologie și numismatică, ce cuprindea și câteva picturi – plăsmuiri ale unor imagini de sinteză ale vieții și activităților economice din diferite perioade sau epoci istorice – alături de inscripția lui Valerius Proclus, în care se menționează numele cetății Aegysus, basorelieful zeiței Epona și un fragment sculptural cu reprezentarea lui Hercules și galantarele cu fragmente ceramice și piese mici. În acest sector erau ilustrate și aspecte contemporane: o cameră mare cu borcane de conserve de legume, pește, dulceață și compoturi, constituia oglinda politicii partidului de industrializare a Tulcei, nu lipsea nici sectorul unei pinacoteci cu lucrări ce purtau o singură semnătură: Geo Cardaș. Temele alese și mai ales titulaturile lor arătau promovarea unei ,,arte cu tendință”, ca de exemplu ,,Hamalii în port”, ,,Bietul palupainic”, ,,Partizani în deltă”. Una din lucrările expuse purta pe spatele ei chiar trei titluri, după avuția situației politice: inițial s-a numit ,,Plajă la Sulina”, apoi ,,Burjui la plajă” și, în final, ,,Muncitorii la piață”.
Lucrările pentru consolidarea clădirii și extinderea spațiului au început chiar în anul următor, atrăgând după ele și o continuă transformare a expozițiilor de bază.
La aceea dată, totul era la început de drum. Ministerul avea grijă să organizeze periodic cursuri cu teme de muzeologie în toate domeniile. Era un program de pregătire excelent, atât pentru importanța problemelor puse în dezbatere cât și pentru schimburile de experiență între instituțiile muzeale, bineînțeles între cele mai mari, cu tradiții și colecții puternice.
În Tulcea, esențial era faptul că ne puteam desfășura activitatea fără acele îngrădiri de ordin politic. Activitatea muzeală trebuia desfășurată pe toate planurile: reparații și amenajări pentru noi spații de expoziție, formarea colecțiilor, sistematizarea și conservarea lor. Dezvoltarea colecției de științele naturii era asigurată de bătrânul taxidermist Stan Gheorghe, un om talentat și un pasionat ornitolog.
În arheologie acumulările se făceau cu greu. Descoperirile întâmplătoare completau colecția cu piese dispensate și, bineînțeles, în cantitate mică. Activitatea de salvare a unor astfel de descoperiri ocupă un loc prioritar în activitatea directorului. De aceea atragerea arheologilor de la Institutul de Arheologie pentru realizarea unor cercetări sistematice la monumentele din zonă construia o cerință sine qua non pentru formarea unor colecții sistematice. De asemenea, și din partea specialiștilor din marile centre universitare se dorea colaborarea cu muzeul tulcean. Pe lângă șantierul Academiei Române de la Dinogetia – Garvăn, de unde materialul descoperit era dus la București, s-au deschis și alte șantiere cu participarea muzeului tulcean. Așa a început colaborarea cu Exspectatus Bujor la necropola getică de la Murighiol, mai târziu cu Maria Coja la cetatea greco – romană. Argamum, cu Petre Aurelian la necropola romană a cetății Beroe, cu Petre Alexandrescu la stilul protoistoric de la Sarinasuf și cu Sebastian Morintz la așezarea hallstattiană de la Babadag. În acest timp, au fost deschise și șantiere arheologice de salvare la un mormânt tumular getic de la Telița (1957), la necropola romană de la Isaccea, în zona numită ,,La movilele dese” (1958) și Nalbant (1961).
Concomitent a început și o campanie de achiziții de piese etnografice, cu precădere din domeniul artei populare.
O adevărată descătușare în dezvoltarea instituției muzeale și a urbanismului tulcean în general, a fost hotărârea de suspendare a regimului de frontieră pentru Tulcea, Constanța, ca și pentru tot litoralul românesc (1956, aplicabilă din 1957), precum și unele rectificări în sistemul administrativ teritorial. Această din urmă măsură a modificat hotarele regiunii Galați, prin trecerea raioanelor Tulcea și Măcin la regiunea Dobrogea, cu reședința la Constanța. În noua reședință de regiune vom găsit oameni cu un orizont politic, cum erau Vasile Vâlcu și Dumitru Fălticeanu. Președinte al Comitetului de Cultură, acesta a ținut să înscrie instituția muzeală tulceană în activitatea sa de nivel regional.
Mutarea zonei de frontieră în afara Tulcei și deschiderea barierelor orașului pentru oricine, nu putea rămâne fără urmări. Sub aspectul vieții culturale și științifice, schimbările s-au produs imediat. Tulcea a devenit din nou ,, poarta Deltei Dunării” pentru biologi, colinele horstului dobrogean au devenit zone de studiu pentru geologi și arheologi, iar lumina Dobrogei și urbanismul Tulcei, cu izul său cosmopolit, erau fascinația pictorilor. Atracția cea mai mare o avea bazarul sau ,,piața turcească”cum îi spuneau localnicii și nu numai; tot ansamblul arhitectural al urbei, casele cu balcoane și geamlâcuri și cele ce aparțineau stilului baroc, rețeaua stradală îngustă și întortocheată, tipică unui oraș oriental, toate acestea constituiau unicate pentru pictorii în căutarea ineditului. În curtea geamiei s-a organizat și o casă de creație, unde erau găzduiți o parte dintre pictorii veniți.
În toamna anului 1957, Muzeul a organizat o expoziție temporară cu o mare parte din lucrările artiștilor care au transpus pe pânză imaginile Tulcei. Prin achiziționarea lucrărilor din această expoziție s-a constituit nucleul viitoarei colecții muzeale de artă plastică.
Lucrurile de reparații, care din 1957 n-au mai încetat, au dus la extinderea spațiului, astfel că, în 1958 demisolul clădirii (fostul beci) a devenit un spațiu expozițional excelent. Pereții, tapetați cu un material semilavabil de culoare vernil, pardoseala parchetată, lipsa ușilor între camere, toate au făcut ca spațiul respectiv să poată oferi ospitalitate deplină secției de istorie și etnografie. De fapt, în concepția de atunci a directorului, materialul etnografic reprezenta singurul document ce putea ilustra civilizația unui popor pentru epoca modernă. De aceea, din cele nouă camere repartizate pentru expoziție și care totalizau aproape 400 mp. Numai cinci erau ocupate de materialele arheologice (cca. Jumătate). În restul spațiului, afectat etnografiei s-a organizat o sinteză de interioare țărănești: românesc, turcesc și macedoromân, cu un impact deosebit asupra publicului. Spațiul de la parterul clădirii, a revenit în mod corespunzător secției de științele naturii și celei de artă plastică.
A fost prima organizare sistematică a expoziției muzeului, aceasta permițând acordarea gradației IV B în sistemul muzeal.
Reparațiile au continuat și la podul clădirii, care era de fapt scheletul unei mansarde peste care se afla podul propriu-zis. Peste alți doi ani, spațiul de la etaj se contura și el, primindu-se însă autorizația doar pentru expunerea unor piese foarte ușoare, cum erau cele de artă plastică sau de etnografie.
La parterul clădirii, secția de științele naturii a intrat din nou în programul unei modernizări, prin organizarea unor sinteze panoramice pe principiul dioramelor. Această modalitate de expunere reprezenta continuarea unei tradiții lăsate de Grigore Antipa, dar și un curent în muzeologie, practicat mai ales de unele muzee europene, în vederea reprezentării unor momente istorice.
La Constanța, în Palatul Episcopal se deschide Muzeul de Arheologie, sub coordonarea directă a lui Vasile Canarache a cărui organizare constituia un summum al activității muzeale românești la acea dată.
Cu modesta colecție de arheologie care era, organizarea unei replici a muzeului constănțean ar fi însemnat un fiasco total. Un muzeu de artă înseamnă același lucru, iar lipsa de personal de specialitate pentru dezvoltarea colecției de etnografie însemna o mobilizare de forțe din afară, pentru câțiva ani buni. S-a optat pentru un muzeu de științele naturii, cu o tematică dedicată Deltei Dunării. Pentru o astfel de realizare aveau o colecție destul de bogată, iar pentru etalarea ei era adecvat sistemul panoramic. Ministerul Culturii a dat o hotărâre prin care ,,se autoriza” organizarea pe plan național a două muzee tematice: ,,Muzeul Mării Negre” la Constanța (acvariul) și ,,Muzeul Delta Dunării” la Tulcea. Instituția tulceană se detașa total de celelalte muzee de profil. Ea devenea o reprezentare a unității fizico-geografice de la Gurile Dunării, o sinteză până la veridic a fiecărui biotop din această unică deltă a Europei. Suprafața demisolului a fost ocupată de bazinele acvariului, în care bogăția piscicolă era redată pe viu.
Celelalte colecții (de artă plastică, etnografie și arheologie) urmau să fie depozitate până la obținerea altor clădiri. Tezaurele monetare urmau să ia drumul către Muzeul de Arheologie din Constanța. Dar nu s-a întâmplat așa.
Anii 1962-1964 au fost o perioadă de construcție și organizare generală a noului muzeu.
La 8 iulie 1964 Muzeul ,,Delta Dunării”, căci așa avea să se numească de acum încolo instituția muzeală din Tulcea, și-a redeschis porțile pentru public. Forma și originalitatea sa se evidențiază pe plan național. Prin intermediul biogrupelor, al dioramelor și prin bazinele acvariului s-a reprezentat tot ceea ce era caracteristic Deltei Dunării. Reușita expoziției a fost rezultatul unei colaborări perfecte cu arhitectul V. Strauser de la I.S. ,,Decorativa” – București. În lipsa unui salariat de specialitate, partea științifică a fost asigurată de inspectorul Vasile Iacob din Ministerul Culturii. Și într-adevăr, expoziția îndeplinea cele mai exigente cerințe.
Expoziția a impresionat și ca urmare la festivitatea deschiderii, reprezentații raionali au pus problema înlocuirii directorului cu un specialist în domeniul biologiei. Această idee era să devină realitatea nu după multă vreme, când conducătorii locali au primit cererea, semnată de Gavrilă Simion, de suplimentare a bugetului pentru acoperirea depășirii fondurilor alocate. Deși acuzat inițial de ,,deturnare de fonduri”- acuzele veneau din partea unui ,,priceput” contabil șef al statului raional într-un raport către regiune – grație lui Theodor Coman, prim secretar de raion, unul dintre activiștii cinstiți, care convinși în urma controalelor efectuate că ,,nu s-a furat”, a găsit bani de la rezerva bugetară pentru acoperirea depășirilor făcute. Mai mult, directorul nu a mai fost dat afară, iar muzeul s-a ales cu suplimentarea statului său de funcții cu 28 de posturi (ANEXA I. Fig. 4).
Așa s-a încheiat această primă etapă și, conform programului inițial, a început lupta pentru un al doilea edificiu muzeal, care, după cele întâmplate, părea foarte dificil și greu de realizat. Nimeni nu mai voia nimic. Muzeul, pierduse și susținerea morală și materială a președintelui Comitetului de Cultură Regional, în schimb, Ministerul Culturii a acordat muzeului nu numai puțin decât 3 trepte, muzeul ajungând la categoria III A.
După aproape doi ani de intervenții s-a obținut o veche cazemată din primul război mondial la care se atașa un șopron din piatră pentru deschiderea unei cârciumi, construcții situate pe dealul Monumentului. Și, pentru că acest loc devenise perimetrul a numeroase fărădelegi, autoritățile au închis localul și au transferat clădirea muzeului.
Locul era minunat pentru organizarea Muzeului de Arheologie, dat fiind că ne aflam pe ruinele cetății Aegyssus . Construcția cerea mari intervenții și mai ales investiții pentru extindere.
A venit reforma administrativ-teritorială din 1968. Pentru muzeul tulcean a început o nouă etapă, de renaștere, în toate domeniile. S-a intensificat activitatea de cercetare și în aceeași măsură și cea de achiziții care, după cum era și firesc, nu putea rămâne fără rezultate. Au fost organizate, sau revigorate, șantiere arheologice mari ca cele de la cetatea greco-romană Argamum (Capul Dolojman, com. Jurilovca) (ANEXA I. Fig. 5), la necropola getică de la Enisala, apoi la situl de la Sarinasuf și la Beroe. Și Delta Dunării a devenit obiect de studiu pentru cercetători din toate domeniile, inclusiv arheologi.
Din anul 1971, Muzeul ,,Delta Dunării” a început să fie gazdă și organizatorul unor manifestări științifice de amploare și importanță națională. Materialele susținute în cadrul acestor manifestări au dat naștere primelor numere ale revistei ,,Peuce” (ANEXA I. Fig. 6), pe care muzeul o editează și în prezent. În 1976 muzeul tulcean în colaborare cu institutele de profil din București a fost gazda celui de-al II-lea Congres Internațional de Tracologie, a Congresului Limes-ului roman, a celui de Epigrafie. În anii următori avea să devină el însuși organizatorul mai multor manifestări științifice de amploare.
Concomitent cu deschiderea de noi șantiere arheologice sau cu revigorarea celor vechi, s-a trezit un mare interes pentru alcătuirea unei noi colecții de artă plastică. Intervențiile pictorului local Constantin Găvenea, om cu multă înfluență la forurile de partid județene, precum și cele ale colecționarului Valeriu Boțocan, medic al Comitetului de Partid, au trezit pasiune pentru acest domeniu și secretarului Ion Gheorghe. Făcând uz de funcția sa, el a reușit să obțină și să repartizeze muzeului, în 1970, o clădire pe strada 9 Mai, nr. 4 (unde funcționa Casa Pionierilor) în scopul organizării expoziției de artă.
În ceea ce privește sprijinul material pentru achiziții și amenajări, acesta venea din partea altor funcționari, cum era, de exemplu, prim-vicepreședintele Eugen Tarhon și directorul secției planificare, Constantin Dorobanțu. Deseori sprijinul era acordat printr-o abilitate greu de definit, în condițiile în care culturii i se acorda un buget redus. Acest ajutor a creat posibilitatea încadrării unor tineri absolvenți cu o temeinică pregătire profesională.
În alcătuirea noii colecții de artă s-a ocupat Tamara Dobrin și a inspectorului în domeniu Teodora Ucenic. Într-un fel, corectitudinea în achiziționarea lucrărilor a fost asigurată de fostul director al Muzeului Național de Artă, Alexandru Ceubuc, și de colaboratoarea sa, Georgeta Peleanu. După doi ani de muncă, în 1972, avea să se deschidă, în propria sa clădire din strada 9 Mai, nr. 4, o a doua secție a muzeului, expoziția de artă, ca peste zece ani, în 1982, după amenajări și reparații de amploare, fostul Palat al Pașalelor (ANEXA I. Fig. 7), și al Prefecturii tulcene de după 1878, să devină sediul Muzeului de Artă. Organizarea Muzeului de Artă în noul sediu și dezvoltarea colecțiilor sale se datorează înțelegerii și dărniciei lui Petre C. Ion, prim-secretar de atunci al județului, care a condiționat acordarea spațiului de realizarea expoziției într-un termen de câteva zile (de la hotărâre până la vernisaj).
Concomitent se înregistrează un progres și în domeniul cercetării etnografice, pentru mărirea colecției și conservarea ei. Un salt calitativ s-a înregistrat după 1973, când în acest sector și-a început activitatea Pârâu Steluța. La numai 8 ani de frumoasă activitate, în colaborare cu Elena Secoșan, tânăra muzeografă avea să scoată primul volum de sinteză ,,Portul popular românesc din județul Tulcea (ANEXA I. Fig. 8).
La secția de istorie și arheologie, unde era Victor. H. Baumann, începând din 1972 au început să ,,bată” la ,,poarta” muzeului o serie de absolvenți. S-a constituit o echipă de tineri care și-a câștigat respect, grație pregătirii și activității lor.
La vechiul Muzeul de Științe Naturale, activitatea de specialitate era condusă cu deosebită prestanță științifică de Maria Popescu ajutată de colaboratoarea sa, Jecu Anina.
În toată această perioadă de după 1968, pas cu pas se contura organizarea Laboratorului de Restaurare – Conservare după modelul celor zonale. Un rol important l-a avut în această acțiune Topoleanu Vasilica, unul din cei mai vechi salariați ai instituției, care și-a însușit în timp cunoștințe temeinice în domeniu și a reușit să formeze o echipă de pasionați restauratori și conservatori.
Odată cu dezvoltarea muzeului s-au pus și bazele Bibliotecii documentare a Institutului, care, pe lângă studiile și lucrările de specialitate, a acumulat, prin achiziții de la marile anticariate și prin donații de la Biblioteca Academiei, un impresionant număr de incunabule și ,,carte de patrimoniu”. Inițiată de directorul instituției, această colecție s-a îmbogățit datorită activității muzeografei Doina Cinileanu, îndrumată și sprijinită în permanență de vechea colaborare a instituției, Dalila Aramă.
În același timp, lucrările de reparații și extindere pentru secția de arheologie au continuat, fără un anumit plan și fără fonduri alocate în acest scop. Ele s-au făcut zi după zi am putea spune, până când s-a constituit o clădire unitară, cu un spațiu luminos și primitor, în care s-a organizat prima parte a expoziției muzeului de arheologie, vernisată în primăvara anului 1975. Succesul acestei expoziții a determinat înscrierea în planul de investiții al muzeului a unui fond necesar construcției unui nou pavilion. Așa avea să se nască ideea unui muzeu pavilion unde fiecare colecție, după natura ei sau după epoca în care se încadra, va putea să-și găsească loc în propria clădire.
Concomitent, în satul Cerna, s-a organizat încă de pe vremea existenței ,,regiunii” ca formă de organizare administrativă, ,,Casa memorială Panait Cerna” (ANEXA I. Fig. 9).
Dacă Muzeul de Etnografie întârzia să se organizeze din cauza lipsei unui spațiu de expunere, în 1971, într-o casă din Enisala, cumpărată pentru locuință în perioada lucrărilor arheologice, avea să se organizeze ,,o gospodărie țărănească – muzeu”, ca apoi, în 1973, la Babadag să se deschidă expoziția de artă orientală. Aceasta s-a organizat în interiorul geamiei Ali-Gazi-Pașa (ANEXA I. Fig. 10), cu obiecte de cult din colecția muzeului, iar în ,,Casa Panaghia” (ANEXA I. Fig. 11), din vecinătatea sa imediată, au fost expuse valorile cu funcții laice.
În 1977 s-a deschis și expoziția de istorie modernă și contemporană în noul pavilion construit în 1976 și 1977.
După 1982 când Muzeul de Artă s-a mutat în noul spațiu, clădirea din strada 9 Mai a fost repartizată secției de etnografie. După îndelungi eforturi, abia în anul 1989 s-a deschis și expoziția permanentă a secției de etnografie, care, datorită specificului ei , va impune întregii unități muzeale titulatura de Muzeu de Artă Populară și Etnografie. În felul acesta toate cele patru secții ale muzeului, ce figurau aproape simbolic în cele patru camere de început, să aibă fiecare clădirea sa proprie, la fel ca și Laboratorul de Conservare – Restaurare.
Ultimul deceniu comunist, 1980 – 1990 a însemnat declinul muzeologiei românești.
Cele mai multe muzee din țară, dacă nu au murit, au intrat într-o stagnare și o decădere funcțională. Grație unei frumoase activități de cercetare muzeografii ajunseseră pe o treaptă de pregătire echivalentă cu cea a colegilor din instituțiile de specialitate. Dar, lovitura economică dată instituțiilor muzeale și prăpastia în care au fost aruncați specialiștii au dus la situația ca cei mai mulți dintre ei să plece spre alte domenii. Din fericire oamenii Muzeului ,,Delta Dunării” din Tulcea și instituția ca atare, au fost salvați de la această catastrofă. Nu este mai puțin adevărat că și ei au trecut prin acel ,,colimator” amenințător; au fost momente când au fost oamenii speriați și gata de luptă machiavelică pentru a se salva și a nu rămâne ,,fără pâine”. Nu se putea face o corelare a activităților cu pregătire profesională, pentru că, în aceeași măsură, făceau cu toții activități diverse pentru a supraviețui. Nimeni nu se mai gândea la formarea colecțiilor sau la conservarea lor și cu atât mai mult, la păstrării acelei ,,echipe”, pregătite ani și ani de zile, în diferite specializări, pentru un anumit sector de activitate pe care societatea modernă îl crease ca formă de manifestare a spiritualității sale.
În aceste împrejurări, salvarea muzeului tulcean, a venit din partea inginerului Mureșan. Acesta conducea întreprinderea de exploatare a gazului metan. Un om prudent, care gândind și judecând în tradiția nealterată a Școlii Ardelene, manifesta un respect profund pentru valorile trecutului. De aceea el a susținut ca o sumă din totalul investițiilor întreprinderii pe care o conducea să fie destinate salvării monumentelor arheologice. În acest climat favorabil arheologii muzeului tulcean au ,,împânzit câmpul” și au început săpături pe traseul conductei, la cele mai mari monumente funerare ale antichității, la cele mai îndepărtate situri arheologice.
Într-o bună zi, din motive politice de nimeni cunoscute, ing. Mureșan a fost obligat să iasă la pensie. El a fost înlocuit de un alt specialist, cu mult mai tânăr, Lață cu care s-a colaborat în continuare obținându-se rezultate cu totul deosebite.
În aceste condiții anul 1989 a reprezentat și pentru instituția muzeală din Tulcea o victorie, o a doua naștere a sa. Specialiștii care au plecat după revoluție la alte instituții de nivel național au reușit să ocupe acolo posturi de prim rang, dovadă a înaltei lor pregătiri profesionale.
Deoarece în perioada ultimului deceniu comunist și a crizei economice în timpul căreia nu s-a avut dreptul să se facă lucrări de reparații a construcțiilor din lipsa fondurilor pentru acest capitol de buget, se ajunsese, la o stare de degradare a edificiilor. Acesta a fost motivul pentru care stringența în activitatea managerială a conducerii s-a îndreptat asupra restaurării, consolidării și conservării edificiilor muzeale. Rezultatele au fost lăudabile. Acum, secția de istorie se prezintă publicului într-o manieră modernă de organizare, la Babadag a fost redeschisă Expoziția de Artă Orientală în ,,Casa Panaghia” (ANEXA I. Fig. 11), salvată de la declinul din ultimii ani, iar interiorul Muzeului de Științele Naturii a fost reorganizat, astfel încât publicul poate admira atât exponatele cât și arhitectura acestui spațiu.
De asemenea conducerea a avut în vedere revigorarea colectivului de specialiști prin angajarea, în toate domeniile a unui grup de tineri absolvenți cu o bună pregătire profesională și pasionați de activitatea de cercetare și muzeistică.
Activitatea instituției s-a axat cu precădere spre cercetare. Toate șantierele arheologice deschise au ajuns adevărate școli pentru practica studenților: Centrul de documentare de pre- și protoistorie de la Celic – Dere, șantierele de la cetatea Halmyris (Murighiol) (ANEXA I. Fig. 12) și, mai ales, cel de la Argamum (Jurilovca) (ANEXA I. Fig. 5). Pe un astfel de drum a mers și cel de la Noviodumum (Isaccea) (ANEXA I. Fig. 13).
Dar posibilitățile regiunii de la Dunărea de jos pentru o inepuizabilă gamă de studii pluridisciplinare au impus noi forme de gândire și în muzeologie. În acest sens s-a inițiat organizarea unei bănci de date pentru fiecare din domeniile: științele naturii, istorie, arheologie, numismatică, într-un cuvânt o complexă activitate de monitorizare a întregii regiuni istorico-pontice. În scopul organizării unitare a cercetărilor din toate domeniile care concură la cunoașterea mediului, a civilizațiilor antice sau a celor din epocile mai noi, pentru conservarea și valorificarea lor nu numai științifică, ci și cultural-educativă, s-a proiectat înființarea Institutului de Cercetări Eco-Muzeale.
Acordul Ministerului Culturii la Înfăptuirea acestui deziderat a dat posibilitatea Consiliului Județean Tulcea ca, prin reorganizarea Muzeului ,,Delta Dunării” să înființeze Institutul de Cercetari Eco-Muzeale de la Dunărea de Jos, cu sediul în Tulcea.
Legiferarea și organizarea Institutului s-au făcut prin Deciziile nr. 188 și 189 din 19 martie 1993, Institutul urmând a-și desfășura activitatea în domeniile: ecologie, etnologie, istoria artelor, istorie și arheologie. Astfel, grație studiilor efectuate de specialiștii Institutului s-a reușit să se întocmească o documentație corespunzătoare pentru ca peste 11000 ha din Munții Măcinului să fie declarate ,,Parc Național”. Alături de el, alte suprafețe de pe vârful Secaru, de pe vârful Bujorul și de la Valea Oilor și Fântâna Mare să fie sub protecția legii ca rezervații naturale.
Institutul de Cercetări Eco-Muzeale s-a implicat în activitatea de restaurare și conservare a monumentelor arheologice. Între lucrările de restaurare de la cetățile Enisala, Nufăru, Argamum, Halmyris, cele de la monumentul paleocreștin de la Niculițel (ANEXA I. Fig. 14) sunt într-un stadiu avansat.
În aceeași măsură, prin colaborarea, pe bază de contracte, cu cei mai de seamă specialiști din țară au fost realizate cercetări etnologice în toate satele județului Tulcea, realizându-se pentru fiecare localitate o seamă de studii de specialitate. Tot în 1993 ICEM a organizat și primul colocviu internațional ce privea ,,Prima epocă a fierului la Gurile Dunării și în regiunile circumpontice”.
În anul 1994 au fost puse bazele Asociației de Studii pentru Arheologie Funerară în fruntea căreia a fost ales inițiatorul organizării ei – Gavrilă Simion, iar ca secretar Vasilica Lungu. Ca urmare a activității științifice depuse în 1995, Gavrilă Simion a fost ales membru al uniunii Internaționale de Preistorie și Protoistorie și președinte al Comisiei XXX din cadrul acestei Uniuni Internaționale.
În anul 1997 a fost organizat la Tulcea cel de-al III-lea Colocviu Internațional de Arheologie Funerară, ce s-a bucurat de un succes deosebit.
Ca urmare, în luna mai a anului 2000 Tulcea a găzduit cel de-al IV-lea Colocviu Internațional de Arheologie Funerară la care s-au înscris peste 90 de participanți.
Toate aceste manifestări științifice, frumosul program editorial, cât și marele program de cercetare care au făcut ca ICEM să intre în circuitul european.
3.1.Complexul Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord Dobrogean
Complexul Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord – Dobrogean din cadrul institutului de Cercetări Eco – Muzeale ,,Gavrilă Simion” Tulcea, alcătuit din Muzeul de Artă (ANEXA II. Fig. 1) și Casa Avramide (ANEXA III. Fig. 1) – Casa Colecțiilor, două edificii emblematice în primul rând pentru patrimoniul arhitectural al municipiului și județului Tulcea, reprezintă un nou produs cultural adresat publicului vizitator care a fost creat în cadrul proiectului ,,restaurarea și reabilitarea a două clădiri de patrimoniu din municipiul Tulcea incluse în circuitele turistice regionale” derulat de Consiliul Județean Tulcea și finanțat din Fondurile Structurale prin Programul Operațional Regional 2007-2013. Inaugurarea oficială a complexului s-a realizat în data de 27 septembrie 2012, iar din data de 2 octombrie 2012 este deschis publicului vizitator.
3.1.1.Muzeul de Artă
La înființarea Muzeului de Artă Tulcea a jucat un rol decisiv doamna Florica Postolache, istoric și critic de artă, cu o vastă cultură, într-o perioadă când puțini provinciali se interesau de valorile plasticii românești. Se poate afirma că inegalabilul acuarelist Constantin Găvenea împreună cu doctorul Valerian Boțocan au pus temeliile mișcăriiartelor plastice din urbea Tulcei. Constantin Găvenea a venit cu ideea ca Uniunea Artiștilor Plastici să finanțeze și să amenajeze în incinta Geamiei din orașul Tulcea camere dormitoare și ateliere de lucru. Aici au venit și au lucrat foarte mulți pictori și graficieni ca Gheorghe Vănătoru, Iosif Rosenblut, Marcel Chirnoagă, Lucia Dem. Bălăcescu, Emilia Dumitrescu, Hortensia Masichievici-Mișu. De aici zestrea muzeului s-a îmbogățit cu numeroase opere de artă. Clădirea familiei Calafateanu – revendicată și restituită moștenitorilor astăzi – a găzduit primul Muzeu de Artă cu așezare autonomă deoarece, într-o zi din anul 1969, apreciatul pictor Calafateanu, spre surprinderea doctorului Valerian Boțocan, a oferit clădirea de pe strada 9 Mai pentru a se deschide acolo Muzeul de Artă. Desigur, meritul major în fruntea acestor demersuri îi revine domnului Gavrilă Simion, cel care a sprijinit cu sârguință această idee.
Viața cultural-artistică a început să prospere la Tulcea după construirea, în spatele Casei Sindicatelor, a Sălii de expoziții ,,Dacia”, în care se organizau expoziții ale marilor pictori. Un rol deosebit l-a avut Constantin Găvenea, care a știut să valorifice și talentele locale, polarizând – în jurul cenaclului artistic pe care l-a creat – o atmosferă de efervescență creatoare. În serile de vară, în spatele grădinii acoperite din incinta sălii ,,Dacia”, rulau filme la cinematograful în aer liber. Lumea care venea la filme, vizionând și expoziția din sălile de intrare, a început să cumpere lucrări de artă, lucru foarte rar până atunci la Tulcea.
Constituirea unei colecții de artă presupune înțelegerea deplină a fenomenului plasticii. Principiul fundamental care stă la baza formării unei colecții reprezentative, de rezonanță națională și internațională este, desigur, cel tradițional, în dinamica evoluției sale. Operele demne de a fi catalogate ca repere în evoluția esteticii trebuie să promoveze un flux înnoitor.
O latură nu mai puțin interesantă o constituie strategia alcătuirii unei colecții, ceea ce ne impune potrivirea structurii sale în vederea realizării unor expoziții bine închegate în planul activității de valorificare a patrimoniului muzeistic. Constituirea unor ansambluri legate organic nu se opune varietății unor lucrări de referință. Prin urmare, modul de a le valorifica în expoziții capătă o forță în funcție de judiciozitatea alcătuirii operelor care apar pe simeze.
Constituirea unui patrimoniu nu este doar o aventură ce slujește colecționării operelor de artă ea urmărește un plan elaborat sistematic.
După 1970, Florentina Ilea Cizmaru a avut onoarea de a pune bazele muzeografiei tulcene cu specialitatea artă.
După plecarea doamnei Florentina Ilea Cizmaru, Muzeul de Artă Tulcea va beneficia de prezența a doi oameni care au jucat un rol însemnat în îmbogățirea și înnobilarea colecțiilor muzeului. Ei sunt istoricul și criticul de artă Teodora Popescu, fiica cunoscutului pictor Teodor Harșia din Cluj, și graficianul Ștefan Găvenea, fiul acuarelistului tulcean Constantin Găvenea.
Nu este lipsit de însemnătate rolul jucat de Teodora Popescu în îmbogățirea și crearea unui ambianțe distincte în colecțiile de pictură și grafică ale Muzeului de Artă Tulcea.
Revenirea graficianului Ștefan Găvenea la șefia secției de artă a marcat o nouă cotitură în istoria colecțiilor tulcene de artă. Democratizarea artelor, ce a făcut să aibă avânt genul stampelor și ale gravurii în genere, a dat posibilitatea de a se multiplica operele perene de artă pentru a da șanse oamenilor mai puțini avuți să aibă duplicatele operelor de mare valoare. Posibilitățile nelimitate de inovații, libertatea imensă de expresie plastică, facilității la prețuri mici, coroborate cu criza financiară a instituțiilor muzeale din anii 1980 au pricinuit această nouă direcționare de îmbogățire a colecțiilor.
În 1980 Muzeul ,,Deltei Dunării”organizează primul Simpozion Național de Gravură Contemporană Românească. Evenimentul capătă un mare răsunet național, iar expoziția ce a încununat manifestarea a fost sursa unui nucleu solid de achiziții, baza dezvoltării celei mai importante colecții de grafică, atât din punct de vedere numeric, cât mai ales valoric.
În finele anul 2007 s-au strâns peste 4.016 lucrări la colecția de grafică, din cele aproximativ 7000 de bunuri cu semnificații artistice.
În 1982 edilii Tulcei vor repartiza secției de artă clădirea din Str. Grigore Antipa nr. 2, fosta Alexandru Sahia nr. 2, monument istoric clădit între 1863-1865. (ANEXA II. Fig. 1)
Clădirea a fost Palatul administrativ al sangeacului Tulcea, denumit și Conacul Pașei, Dobrogea fiind sub stăpânire otomană timp de aproape 460 de ani.
După reunirea Dobrogei cu România, la etajul Palatului funcționau sediul noului organ administrativ local – Prefectura județului Tulcea, iar la parter Tribunalul județului, Parchetul, Corpul Portăreilor și Curtea cu Jurați.
După înființarea Sfaturilor Populare, septembrie 1950, în clădirea fostei prefecturi va funcționa până în 1970, Sfatul Raion Tulcea.
Imobilul are spații generoase și o arhitectură impunătoare, în stil neoclasic, clădit de arhitecți austrieci.
Concomitent cu colecționarea artei românești, muzeografii au intuit viitorul, achiziționând lucrări de artă din străinătate și ale românilor din diasporă, picturi, gravuri și sculpturi. Așa de face că există în colecția muzeului lucrări de pictori francezi, italieni și ale românilor din exil – Nicolae Georgescu, Paul Neagu, Nică Petre. etc.
Prin străduința unor edili și oameni de cultură și artă, Muzeul de Artă din Tulcea a reușit să alcătuiască colecții selecte de pictură, grafică, sculptură, artă decorativă, artă orientală, icoane și plăci de gravură, care constituie mândria județului Tulcea.
De-a lungul timpului, aceste lucrări, obținute prin transferuri, achiziții sau donații, au fost ocrotite, cercetate și valorificate de către angajații muzeului.
Devine sediul Muzeului de Artă la data de 23 august 1982.
Recent reabilitat, Muzeul de Artă (ANEXA II. Fig. 1) valorifică în cadrul noii expoziții de bază, intitulată sugestiv ,,Arte și influențe în Dobrogea”, bogatul tezaur artistic de pictură, sculptură, icoane (sec. XVIII-XIX) și artă decorativă (sec. XVIII-IX) (ANEXA II. Fig. 2-3)
Muzeul de Arta Tulcea se mândrește cu ocrotirea unui patrimoniu important care a crescut constant, mai cu seamă în ultimii zece ani, de la 4.365 la finele anului 1991, la 7.015 lucrări la ora actuală, astfel încât deține șapte colecții, după cum urmează:
*colecția de pictură modernă și contemporană (932 lucrări)
*colecția de sculptură modernă și contemporană (420 lucrări)
*colecția de icoane din secolele XVIII, XIX și XX (797 lucrări)
*colecția de grafică modernă și contemporană (4.016 lucrări)
*colecția de plăci de gravură, unică în țară (400 lucrări)
*colecția de artă orientală din sec. XVIII și XIX (311 piese)
*colecția de artă decorativă din secolele XVIII, XIX și XX (139 piese)
3.1.2.Casa Avramide
Parte componentă a Complexului Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord-Dobrogean din cadrul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale ,,Gavrilă Simion” Tulcea, Casa Avramide – Casa Colecțiilor a fost construită la finele secolului al XIX-lea de Alexandru Avramide, (ANEXA III. Fig. 1) un prosper întreprinzător local, proprietar de mori, ateliere, spații comerciale, al unei fabrici de cherestea, precum și al unor întinse suprafețe agricole. Alexandru Avramide sosea în orașul Tulcea pe la mijlocul sec. al XIX-lea, fiind animat de o ambiție și o tenacitate ce aveau să facă din el unul din cei mai înstăriți oameni din regiune. În jurul anului 1890, Avramide aduce doi meșteri italieni și le încredințează construcția casei pe care și-o dorea a fi un simbol al prosperității familiei. În scurt timp, casa amplasată în centrul orașului Tulcea, în fața Bisericii Sf. Nicolae, va deveni cea mai frumoasă clădire din oraș. Considerată locuință de lux, Casa Avramide se remarca prin încăperile de la nivelul parterului bogat decorate cu stucatură pictată, plafoane pictate și prevăzute cu uși în două canate, cele două fațade principale, dintre care una cu o scară monumentală din mozaic de marmură. După anul 1944, Casa Avramide devine sediul Comitetului Democratic Grec. În data de 14 noiembrie 1949 se semnează actul de naștere al Muzeului „Delta Dunării”, a cărui deschidere va avea loc pe 1 mai 1950. Muzeul va ocupa două camere din actuala clădire, având în patrimoniul său 872 de obiecte și materiale complementare. În perioada 1952-1953, în cadrul imobilului a funcționat și Inspectoratul Școlar al Județului Tulcea. Anul 1957 este anul primei reorganizări a muzeului, după care, în 1959, se dă în folosință demisolul, unde se deschide o secție de arheologie și una de etnografie, ce vor funcționa până în anul 1962. La începutul anului 1964, după construirea la demisolul clădirii a bazinelor pentru acvariu, alături de o colecție formată din 1500 de piese biologice și un ierbar voluminos, casa funcționează în totalitate ca muzeu de științe ale naturii. Casa Avramide oferă în prezent, într-o viziune expozițională modernă, elemente legate de istoria modernă a orașului Tulcea, povestea familiei Avramide și pune în valoare spectaculoase obiecte de patrimoniu din colecțiile Institutului de Cercetări Eco-Muzeale ”Gavrilă Simion” Tulcea.
3.2.Centrul Muzeal Eco-Turistic Delta Dunării
Situat în apropierea falezei orașului, Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării formează, alături de alte două muzee, moscheea musulmană și alte clădiri de patrimoniu aflate în vecinătatea sa, centrul cultural al orașului Tulcea. Conceput ca o instituție de cultură complexă – muzeu și acvariu public – Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării a fost realizat prin efortul comun al Consiliului Județean Tulcea și al Institutului de Cercetări Eco-Muzeale ”Gavrilă Simion” Tulcea, în cadrul unui proiect derulat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina 2004-2006. Este secție componentă a Institutului de Cercetări Eco-Muzeale ”Gavrilă Simion” Tulcea și a fost inaugurat oficial la 14 aprilie 2009, pentru vizitare fiind deschis din 25 februarie 2009. (ANEXA IV. Fig. 1)
Centrul cuprinde o expoziție permanentă, ce prezintă în principal elemente caracteristice patrimoniului natural existent în Rezervația Biosferei Delta Dunării, un acvariu public. (ANEXA IV. Fig. 2)
și diverse expoziții temporare. Într-un decor ce redă cu fidelitate habitate specifice Deltei Dunării și Complexului Lagunar Razim-Sinoie, precum și altor arii protejate de importanță națională din Podișul Dobrogei, cum ar fi Parcul Național Munții Măcinului, expoziția permanentă permite descoperirea diversității biologice ridicate a celor două unități geografice prin expunerea a 46 specii de plante, 3 specii de reptile, 44 specii de păsări și 12 specii de mamifere prezentate în diverse ipostaze și relații ecologice. (ANEXA IV. Fig. 3) Tot aici aveți posibilitatea de a cunoaște păsările declarate monumente ale naturii, speciile de animale rare protejate la nivel național și european, speciile dispărute din spațiul deltaic și dobrogean, speciile nou pătrunse în fauna deltei, dar și aspecte din viața lor prin intermediul filmelor dispuse de-a lungul traseului de vizitare.
Acvariul este dotat cu instalații moderne și are o capacitate de stocare a apei de 150 tone. Prezintă o colecție formată din 24 specii de pești indigeni întâlniți în Delta Dunării și Marea Neagră, 23 specii de pești de recif, opt specii de nevertebrate marine și șase specii de corali aduse din Indonezia. Acvariile cu specii de pești si nevertebrate întâlnite în recifele de corali constituie o noutate pentru Tulcea, și chiar pentru acvariile din România, amenajate într-un spațiu public. Printr-un sistem de două acvarii cilindrice, dispuse concentric, aveți posibilitatea de a experimenta, aflându-vă pentru câteva minute în mijlocul unui recif, înconjurați de pești și corali, cu forme și culori impresionante, ce vă vor încânta privirile.
Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării este de fapt vechiul Muzeu de Științele Naturii Delta Dunării, amenajat după standarde constructive și muzeistice moderne. Are misiunea de a informa și educa localnicii și turiștii asupra valorosului patrimoniu natural și socio-cultural al Deltei Dunării, de a promova acest patrimoniu în țară și străinătate, precum și de a crea o alternativă mai atractivă în procesul de educație despre/pentru mediu a tinerilor. Nu în ultimul rând, este un loc de socializare și relaxare pentru tulceni.
Prezentarea elementelor specifice ale cadrului natural și social din Delta Dunării, ce fac din aceasta un unicat în lume, și integrarea acesteia în cadrul Podișului Dobrogean, se fac prin intermediul unei expoziții permanente, ce cuprinde reprezentări cartografice interactive, reconstituiri ale unor habitate naturale tipice sub formă de diorame și a unei cherhanale tradiționale, și a acvariului cu specii indigene și exotice (corali, pești, țestoase de apă).
În acvariu trăiesc peste 50 de specii de organisme acvatice în 27 de bazine amenajate cu decoruri specifice ecosistemelor acvatice dulcicole și marine. Există un acvariu cilindric în mijlocul căruia poți intra și te simți ca și cum ai plonja în adâncurile unei mari populate de vietăți încântătoare, precum și un tunel de sticlă pe sub cel mai mare bazin (45 tone) care adăpostește sturionii.
Administratorii din cadrul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea spun că în perioadă, când numărul turiștilor este foarte scăzut, muzeul nu rămâne pustiu, fiind programate lecții tematice cu elevii tulceni.
Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării este un loc preferat de localnici și turiști pentru recreere și socializare, atât datorită activităților pe care le desfășoară cât și pentru facilitățile create vizitatorilor: spațiul de joacă destinat copiilor, infotecă cu computere conectate la internet și programe interactive, wireless, iar pentru persoanele cu dizabilități locomotorii sunt special amenajate rampa de acces, liftul interior și un grup sanitar adecvat. La ieșirea din Centru, vizitatorii au posibilitatea să achiziționeze diverse suveniruri.
3.3.Muzeul de Istorie și Arheologie
Muzeul de Istorie și Arheologie (ANEXA V. Fig. 1) reprezintă o componentă principală a Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea. Deși se considera că actul său de fondare este consfințit prin organizarea expoziției permanente de istorie și arheologie, în anul 1975, într-o clădire construită în Parcul Monumentul Independenței, pe locul cetății antice Aegyssus, este evident că „istoria” sa se identifică în totalitate cu evoluția de peste 50 de ani a instituției muzeale din județul Tulcea, perioadă în care au avut loc importante restructurări și transformări, unele dintre acestea cu adevărat fundamentale.
Luând în considerare evoluția cadrului legislativ în domeniul organizării și funcționării muzeelor, instituția și-a structurat activitatea pe următoarele coordonate:
*Constituirea științifica, administrarea, conservarea și restaurarea patrimoniului muzeal. O preocupare constantă a Muzeului de Istorie și Arheologie a fost aceea de constituire a unui bogat și valoros patrimoniu arheologic. (ANEXA V. Fig. 2) Acest obiectiv a condus la inițierea unui program de cercetări, care s-a dezvoltat într-o maniera remarcabila pe întreg teritoriul nord-dobrogean, ce constituie, de altfel, una din cele mai importante zone arheologice din România.
*Cercetarea științifica, evidenta, documentarea, protejarea și dezvoltarea patrimoniului muzeal. Cercetarea științifica este, fără îndoiala, domeniul în care s-a investit cel mai mult. Este considerată, de altfel, ca fiind baza întregii activități a colectivului secției de istorie și arheologie. Programul de cercetări, însoțit de o politica de achiziții și donații, a avut drept rezultat constituirea unui patrimoniu estimat la peste 90 000 de piese. (ANEXA V. Fig. 3)
Punerea în valoare a patrimoniului muzeal în scopul cunoașterii, educării și recreării. Specialiștii Muzeului de Istorie participă la editarea revistei Peuce și a numeroase studii și volume de specialitate, adresate lumii științifice. Instituția beneficiază de spații expoziționale generoase (două pavilioane în sediul central al muzeului, Muzeul Farului din Sulina, Complexul muzeal de la Niculițel), care pot oferi suport pentru proiecte pe termen lung sau temporare.
3.3.1.Biblioteca documentară ICEM
Încă înainte de ’90, biblioteca Institutului de Cercetări Eco Muzeale Tulcea și-a avut sediul pe strada 9 Mai, care a fost retrocedată până la urmă de unii moștenitori ai lui Iosif Bergman, Magda Solomon, (evreu, care deținea în municipiul și alte imobile) în urma unui proces în instanță la care parte a fost Consiliul Județean Tulcea (în perioada 1940-1990 s-a aflat în proprietatea statului român fiind administrată de Primăria municipiului Tulcea). (ANEXA VI. Fig. 1)
Biblioteca curentă numără peste 50.000 de volume, (ANEXA VI. Fig. 2) precum și numeroase colecții de periodice romanești și publicații externe.
Fondul de carte veche cuprinde cărti și periodice, respectiv 2.042 de tipărituri și cca. 200 titluri de seriale romanești și străine, în colecții periodice mai mult sau mai puțin complete. Colecțiile speciale s-au constituit dintr-un fond de preluări de la Biblioteca Academiei Romane (1978), din donații importante și achiziții valoroase fie de la anticariate, fie de la persoane particulare.
În cadrul colecțiilor, multe exemplare se impun atenției ca valori de patrimoniu.
Având în vedere tipologia specifica pe care o impune un fond de carte veche și rara, Institutul deține:
*un incunabul. (ANEXA VI. Fig. 3) Unicul incunabul din colecția tulceana și singurul exemplar din tara este o istorie universala a Papei Pius al II-lea (1458-1464), pe numele sau laic Enea Silvio Piccolomini, care cuprinde descrierea tarilor menționate în lucrarea imprimata la 1477.
*colecția de manuscrise cuprinde: cârti manuscrise ale unei singure opere, miscelanee, manuscrise de autor, corespondenta, alte documente. (ANEXA VI. Fig. 4) Dintre autori amintim pe Titu Maiorescu, Alexandru A.C. Sturdza, Victor Eftimiu, Serban Cioculescu, ale căror manuscrise-autografe dau valoare acestei colecții.
*carte românească veche (1643 – 1830). (ANEXA VI. Fig. 5) Printre cele mai vechi tipărituri ale romanilor, cu circulație în spațiul nord-dobrogean, menționam din colecția noastră: Carte românească de învățătură (Iași, 1643); Îndreptarea legii (Târgoviște, 1652);
*carte străină rara (1554 – 1750). (ANEXA VI. Fig. 6) Cuprinde ediții în limbile latina, greaca, germana, italiana, rare prin însăși vechimea lor și celebritatea tipografilor editori: Froben, Bernard, Elsevier.
*carte românească moderna (1831 – 1918). (ANEXA VI. Fig. 7) Colecția cu peste 1.000 de titluri cuprinde traduceri din autori străini și lucrări scrise de autori romani tipărite în țară și străinătate.
*ediții prime, ex-librisuri și cârti cu dedicații-autografe (ANEXA VI. Fig. 8)
*colecția de periodice romanești și străine. (ANEXA VI. Fig. 9) Cuprinde serii de ziare și reviste din diverse domenii, calendare și almanahuri din secolul al XIX-lea, expresii ale culturii romanești și europene: Albina românească (Iași), Calendarul Ghimpelui (București), Calendar istoric și literar (București), Almanah de învățătură și de petrecere (București), Monitorul oastei (Iași), Revista Carpaților (București), Revue des Langues Romanes (Montpellier-Paris).
3.4.Muzeul de Etnografie și Artă Populară
Sediul Muzeului de Etnografie și Artă Populară (fostul sediu al Băncii Naționale a României – Agenția Tulcea) (ANEXA VII. Fig. 1) este unul dintre edificiile publice emblematice pentru Tulcea, constituind, împreună cu alte construcții, exemple valoroase ale arhitecturii de forme naționale.
Construcția are la bază un proiect elaborat în 1924 și a fost ridicată în perioada interbelica (1924-1927), deci, la finele epocii de manifestare a curentului național în arhitectura României.
Imobilul are o compoziție echilibrat generată și de poziționarea într-o intersecție, dar și de funcționalitatea inițială.
Patrimoniul Muzeului de Etnografie și Artă Populară reflectă, prin diversitatea colecțiilor, un model cultural unic generat de conviețuirea etnică dintre români și celelalte populații. Cele aproximativ 8000 de piese alcătuiesc un fond etnografic inestimabil decodificabil în cadrul colecțiilor de artă populară și port popular, etnografie și foto-document.
Expoziția de bază Multiculturalitate dobrogeană prezintă, (ANEXA VII. Fig. 2-3) în sălile de la etajul clădirii, aspecte ale identității culturale ale diferitelor populații care au conviețuit de-a lungul timpului în Dobrogea și care continuă să trăiască în armonie și astăzi.
Vizitatorii au posibilitatea să cunoască din tradițiile românilor, aromânilor, turcilor și tătarilor, grecilor, bulgarilor, rușilor – lipoveni și ucrainenilor.
Sălile rezervate populației românești reconstituie două interiore tradiționale. În prima încăpere este reprezentată casa frumoasă sau casa curată în care erau păstrate țesăturile bogat decorate, piese de mobilier pictate și în care se desfășurau sărbătorile familiei – Crăciunul, Paștele, cumetriile, nunțile.
Cea de-a doua încăpere redă spațiul tindei, unde se desfășurau activitățile cotidiene.
Portul popular tradițional din această zonă, se înscrie în tipologia portului popular din spațiul dunărean. Elementul definitoriu pentru trăsăturile portului popular din acest areal îl constituie structura morfologică și ornamentica. Stilizarea motivelor, transfigurarea artistică a naturii, în genere, dar și a imaginilor cu conținut simbolic este realizată într-o interpretare proprie.
Interiorul tradițional aromânesc este reprezentat printr-o locuință – cort pe care această populație și-o construia în timpul transhumanței de la șes la munte, pentru o scurtă perioadă de timp. În casa aromânească tradițională, ponderea decorativă o dețineau țesăturile groase, policrome confecționate din lână sau păr de capră.
Portul tradițional al aromânilor face parte din marea și diversificata categorie a costumului balcanic. Piesele de port se evidențiază printr-un deosebit simț al valorilor plastice, de tip sculptural.
În a patra sală sunt prezentate elemente de artă populară și port ale turcilor și tătarilor, bulgarilor și grecilor.
Țesăturile decorative turcești și tătărăști se disting printr-o cromatică ce amintește de spațiul mediteranean: roz, indigo, liliachiu, bleu, verde, roșu și sunt reprezentate în muzeu de ștergare (geaulâc-uri, cevre-uri).
Motivele ornamentale sunt tipic orientale (garoafa, chiparosul, sacsâia), cusute cu mătase și îmbinate cu broderii și aplicații de fir auriu și argintiu, completate uneori cu texte în arabă.
Costumul tradițional al turcilor și tătarilor din Dobrogea a mai păstrat doar câteva elemente din vechiul ansamblu de piese. Somptuozitatea ornamentelor, frumusețea liniilor, bogăția podoabelor, coloritul viu dau o notă aparte în cultura tradițională a acestei zone.
Conviețuirea, în această zonă, a bulgarilor cu românii evidențiază elemente de similitudine, dar și de diferențiere. Se observă similitudini în ceea ce privește țesăturile decorative aparținând celor două populații (funcționalitate, materiale, motive) și portul popular, dar și anumite diferențieri – preferința bulgăroaicelor pentru țesături decorative cu ornamente în culori vii (galben, roșu aprins, violet), preferința pentru floarea prinsă în legătura de cap.
Populația grecească din județul Tulcea este reprezentată prin aspectele de viață tradițională a comunității rurale din satul Izvoarele (denumirea veche Alibeichioi), venită din Balcani în timpul războiului ruso – turc din 1928 – 1929, după un popas în Basarabia.
În următoarea sală sunt reconstituite elemente ale interiorului tradițional și ale vestimentației tradiționale caracteristice populațiilor slave: ruși – lipoveni și ucraineni.
Se remarcă costumul populației rușilor – lipoveni prin preferința pentru materialele industriale cu motive florale și pentru culorile vii. În întreaga structură a acestui costum se disting câteva elemente tipice: pois-ul (brâul), rubașca (cămașa bărbătească), chicica (legătura de cap a femeilor) care marchează trecerea în rândul celor căsătorite, iubca (fusta).
În ultimele două săli sunt prezentate elemente ale interiorului urban de la începutul și mijlocul secolului al XX-lea, imagini ale Tulcei de altădată.
Expoziția în aer liber din curtea muzeului contextualizează instrumentarul ocupațiilor, meșteșugurilor și transporturilor tradiționale din nordul Dobrogei, și prin extensie, de pe întregul teritoriu românesc (agricultură, viticultură, apicultură, prelucrarea pietrei, a lemnului, a lutului și a metalelor, transporturi pe uscat și pe apă).
3.4.1.Scurtă prezentare a activității muzeului
Muzeului de Etnografie și Artă Populară deține și administrează un patrimoniu material constituit din:
bunuri culturale cu valoare patrimonială deosebită, organizate în expoziții, colecții științifice, bibliotecă de specialitate și mediatecă (aprox. 9000 piese), la care se adaugă și alte bunuri cu valoare documentară (fotografii, planuri, reconstituiri grafice și plastice);
patrimoniu imobil, alcătuit din clădirile în care funcționează muzeul, obiectivele muzeale (Gospodăria țărănească conservată „în situ” Enisala, Casa Memorială Panait Cerna, Casa Orientală Babadag), clădirea-depozit de pe str. Banatului.
Beneficiarii și serviciile oferite de muzeu sunt:
turiștii: posibilități de informare, formare și relaxare;
publicul școlar: consultanță, suport științific, didactic și de locație pentru desfășurarea activităților de pedagogie muzeală și educație pentru mediu, reprezentate prin lecții tematice, expoziții, concursuri, concerte, ateliere, excursii de studiu;
comunitatea locală: instituția oferă o gamă largă de informații, alternative de petrecere a timpului liber, posibilitatea de a-și face cunoscute creațiile artistice (ex. tineri artiști plastici, fotografi amatori);
autoritățile publice locale: utilizarea informațiilor referitoare la tradițiile și obiceiurile județului pentru realizarea materialelor de promovare turistică a zonei;
comunitatea științifică: posibilitatea desfășurării de cercetări în domeniile etnografie, etnologie, antropologie; acces la bazele de date ale ICEM;
agenții economici și meșterii populari: piață de desfacere de prestigiu a produselor acestora prin standurile I.C.E.M.;
persoanele defavorizate (copii instituționalizați, persoane asistate, șomeri): acordarea de gratuitate la expoziții, ateliere, concerte, conferințe.
Pentru a-și îndeplini misiunea și obiectivele sale, dar și pentru a cunoaște nevoile beneficiarilor săi, MEAP a încheiat o serie de parteneriate/acorduri de colaborare ce vizează:
– derularea unor proiecte comune de cercetare – Centrul pentru politici durabile ECOPOLIS București, Universitatea Dunărea de Jos Galați;
– organizarea de expoziții temporare/itinerante în ani ce urmează – colaborare cu Muzeul Național al Țăranului Român – București, Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti” București, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești;
– organizarea de activități educative, de socializare, de prevenire a consumului de droguri în școli prin oferirea de preocupări culturale alternative -Inspectoratul Județean Școlar Tulcea, unități școlare din județele Tulcea, Constanța, Brăila, Suceava, Vrancea, București, Iași, Arad, Mureș, Biblioteca Județeană Panait Cerna, Centrul de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog Tulcea, Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Tulcea, Fundația pentru Integrare Europeană SIGMA, dar și din Spania – Zaragoza, Italia-Rovigo, ș.a),
– organizarea unor evenimente culturale (Inspectoratul Școlar Județean Tulcea, Asociația romilor, Comunitatea rușilor-lipoveni, Palatul Copiilor Tulcea – Cercul de Etnologie și Folclor, Societatea Științifică ORION Tulcea, Asociații ale comunităților etnice din județul Tulcea, Ansamblul Artistic Baladele Deltei – Tulcea, Ansamblul Folcloric Aromân Dor din Sarighiol de Deal, Asociația Scriitorilor Tulceni, Asociația ACASA Zaragoza Spania, Asociația Folkloriamo Mărțișor Rovigo Italia),
– îmbogățirea patrimoniului MEAP: colecția de port tradițional s-a îmbogoțit cu 2 costume turcești donate (colaborare cu Direcția Județeană pentru Cultură Tulcea) Ministerul Culturii și Turismului din Ankara, Muğla Yörük Obalari Derneği; colecția de creație contemporană – colaborare cu Inspectoratul Școlar și Palatul Copiilor la organizarea a două concursuri înscrise CAER, lucrările premiate sunt donate muzeului),
– promovarea activităților (televiziune si radio: Digi 24, TV Trinitas, TVR Cultural, TV Accent Tulcea, TV Neptun, Radio Constanța, Radio Cultural București; ziare: Adevărul de Tulcea, Obiectiv, Delta), colaborări în mediul on-line (Port.ro, revistahiperboreea.com, Evenimente Tulcea, Info-Delta, ș.a.)
Dintre proiectele cu finanțare europeană și locală putem menționa:
* Proiect DeltaCraft, Programul PA17/RO13 Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european finanțat prin Mecanismul Financiar SEE 2009-2014. ICEM partener principal alături de Centrul pentru politici durabile ECOPOLIS București.
* Aegyssus – orașul copiilor, finanțat de Consiliul Local al Municipiului Tulcea. Deși este un proiect ce vizează în principal activități pedagogice, a fost necesară o documentare prealabilă asupra obiceiurilor tradiționale ale tuturor etniilor din Dobrogea pentru realizarea expoziției și a atelierelor.
Dintre manifestări expoziționale organizate și / sau găzduite de muzeul menționăm:
1. Expoziții tematice în cadrul M.E.A.P. care au avut ca scop prezentarea obiceiurilor și sărbătorilor legate de viața omului:
* În timp de poveste
*Magia sărbătorilor – Iarna și Primăvara
2. Expoziții pedagogice, care promovează creațiile copiilor:
*Poveste de iarnă
*Comori dobrogene – Ștergare
*Paștele în ochii copiilor
*De la Meșteșug la Artă
3. Expoziții de tip eveniment:
*Povestea firului de borangic. Povestea iei (cu ocazia Zilei Universale a Iei:)
*Sezonul secerișului
*Comori dobrogene – Covoare
*Ziua Dobrogei și Ziua României
Aceste activități au fost completate de lecții tematice si ateliere pedagogice; proiecte educaționale realizate împreună cu colaboratorii. Dintre acestea au fost:
*Școala Altfel
*Spectacol folcloric cu ocazia etapei naționale a Olimpiadei de limbă maternă rromani
*Noaptea Muzeelor
*La șezătoare vino NECENZURAT
*,,Artă populară și meșteșuguri dobrogene”
*Noaptea Cercetătorilor
*Povestea firului de lână
Activitatea educațională a muzeului:
*Gala Micii Etnografi este un eveniment care susține păstrarea identității culturale prin cunoașterea și menținerea vie a tradițiilor într-o societate amenințată de procesul globalizării. În cadrul evenimentului au fost implicate 1500 elevi și 80 cadre didactice.
Vernisarea expoziției „Artă populară și meșteșuguri dobrogene” realizată în spațiile Muzeului de Etnografie și Artă Populară cu lucrări rezultate de copii având ca tematică cultura tradițională dobrogeană.
Acordarea trofeelor și mapelor cadrelor didactice, colectivelor de copii și reprezentanților instituțiilor colaboratoare.
Promovarea evenimentelor cultural-educative organizate/găzduite de MEAP s-au realizat:
*prin intermediul comunicatelor de presă, interviurilor, articolelor redactate pentru presă, a, mediului web sau televiziunii.
*pe site-uri, blog-uri și forum-uri din mediul web (pe blogul muzeului), ce au adus un plus de vizibilitate institutului și la nivel național
*prezentarea tuturor manifestărilor expoziționale și a evenimentelor culturale pe site-ul ICEM, RNMR
*prin apariții în mass-media locală și centrală, filmări de emisiuni la Gospodăria țărănească Enisala
CONCLUZII
Muzeele au apărut din nevoia omului de a salva ceva din trecutul său și al generațiilor care i-au premers, ca și din nevoia de a colecționa. Ambele necesități sunt inerente naturii umane, fac parte din abecedarul civilizației și, fără de ele, nu am fi oameni întregi.
Atunci când nu se nasc din entuziasmul unei persoane sau al unei comunități, muzeele apar din necesități strict economice ori sociale. În societatea contemporană, existența unui muzeu, a unei biblioteci și a unei instituții de spectacole constituie cerințe obligatorii pentru o localitate urbană medie, în vreme ce biblioteca rămâne singura instituție de cultură indispensabilă oricărui tip de localitate. De foarte puțină vreme, muzeele sunt percepute drept componente esențiale ale loisir-ului urban.
Muzeul este o instituție permanentă, aflată în serviciul societății, deschisă publicului, care se ocupă cu strângerea, păstrarea, identificarea, catalogarea, analizarea, menținerea, conservarea și expunerea de diverse obiecte ce prezintă interes științific, istoric, artistic, tehnologic, în scopul studierii, educării, relaxării vizitatorilor, a oamenilor de știință.
Termenul de muzeu desemnează, de asemenea, clădirea propriu-zisă în care se găsesc păstrate, conservate și expuse acele obiecte, și/sau lucruri care au o legătură, într-un fel sau altul, cu civilizația umană.
Cuvântul muzeu provine din limba latină, museum care la rândul său a fost preluat din greaca veche, mouseion, care semnifica un loc sau un templu dedicat muzelor, divinități patronatoare a artelor și literelor în Grecia Antică.
Înainte ca muzeele publice să fie constituite, colecțiile de artă erau parte din „cabinetele de curiozități" deținute de nobili și regi și erau expuse în galeriile private din castele și în saloanele aristocraților. De asemenea, multe obiecte de artă aparțineau bisericilor și erau folosite ca parte din cult. Toate aceste obiecte care obișnuiau să facă parte din viața cotidiană a anumitor oameni au fost luate din mediul lor și mutate în mediul neutru, anonim al muzeelor publice, o dată ce acestea au fost constituite, în timpul Iluminismului.
Progresul rapid al societății de astăzi, manifestat atât în plan tehnologic cât si în cadrul vieții sociale a creat unele mutații importante în privința stilului de viață al oamenilor din secolul al XXI-lea. Obiectele uzuale folosite în activitatea de zi cu zi se demonetizează rapid devenind perimate sau depășite tehnologic, dinamica vieții actuale cunoscând un parcurs din ce în ce mai accelerat. Drept consecință, „clișeele contemporane de viață” se metamorfozează foarte rapid (cu recuzită cu tot), fapt ce ne determină să avem o atitudine schimbătoare în privința receptării fenomenelor din jurul nostru sau chiar a modului în care este privit mersul vieții. Muzeele sunt principalele instituții culturale care ne atrag atenția asupra acestui parcurs temporal. Obiectele pe care le folosim în viața de zi cu zi pot fi luate ca adevărate borne de timp ale progresului social. Fără aceste repere materiale, întregul proces al evoluției umane ar fi destul de greu de înțeles în complexitatea sa. Ținând cont de toate aceste fenomene conjuncturale, instituțiile cu profil muzeal trebuie să se adapteze rapid la provocările sociale apărute pe parcursul timpului, primenindu-și în mod permanent formele specifice de abordare ale actului cultural.
Muzeografii din muzee au îndatorirea să cultive relația de prietenie cu confrații din alte muzee de profil și cu colecționarii de obiecte cu semnificații artistice. În aceste relații interumane rezistă rodul îmbogățirii colecțiilor muzeale la prețuri scăzute, sau chiar la donații de prețioase bunuri. La Tulcea a devenit o tradiție organizarea expozițiilor donațiilor, ocazie cu care sunt invitați donatori. Trebuie menționat că în cadrul acestor manifestări de mare rezonanță națională pe simezele muzeului sunt inscripționate în ,,litere de aur” numele donatorilor pe etichete.
Într-o lume supusă schimbării, mereu avidă de nou și de ,,mai bine” muzeele poartă pecetea de totdeauna a căutării, păstrării, ocrotirii, valorificării și a cercetării.
Nu se poate imagina ce ar fi istoria și cultura lumii fără muzee, biblioteci. Nu se poate imagina itinerariul spiritual al unui om cultivat fără ajutorul neprețuit al muzeelor. Muzeul este pentru un om o nouă școală de educație estetică.
S-a scris mult despre muzeele din România dar mai puțin despre cele din ținutul Nord – Dobrogean.
Scurta incursiune în istoria apariției muzeelor și colecțiilor din România din capitolul introductiv n-a avut doar menirea de a diseca de –a lungul timpului eforturile, greutățile și bucuria de a se putea realiza și în ținutul Nord – Dobrogean muzee. Meritul cel mai mare îl are domnul Gavril Simion care și-a dedicat viața și experiența ca să avem nu un muzeu ci cinci muzee cu tematici diferite.
Gurile Dunării, care pot fi asemuite cu poarta creștinătății în România, sunt meleaguri care au asimilat cu foarte mare asiduitate însemnele din arta greacă, romană și bizantină.
Am încercat în lucrarea de față să adun cât mai multe informații legat de cele cinci muzee din Tulcea ca să o pun la dispoziția utilizatorilor de la Biblioteca județeană ,,Panait Cerna” – Tulcea, pentru informare și documentare.
În pofida noilor tehnologii moderne, muzeele rămân cel mai bun punct de informare și cunoaștere a valorilor noastre românești.
Viitorul este însă al muzeelor care vor ști să ofere servicii de calitate și o experiență plăcută pentru viitor. Prea multe din muzeele și colecțiile noastre sunt încă departe de standardele secolului XXI, atât în modul de expunere și interrelaționare cu vizitatorii cât și în documentare, conservare și comunicare. Să ne bucurăm de muzeele și colecțiile noastre și să facem din tot mai multe dintre ele centre vii de cultură și civilizație.
BIBLIOGRAFIE
1.BODA, Gherghina. Muzeele din Transilvania între 1817-1905, Mediaș, 2008
2.BRAWNE, Michael. The New Museum. Arhitecture and Display, London, Stuttgart, 1965
3.DIACONU, Ana-Felicia. Muzeul Alexandru-Saint George, Repere istorice, Hrisovul, 4-5, 1999
4.DOMINIQUE, Poulot. Patrimoine et musees: I”instituțion de la culture, Paris, 2001
5.GRAMA,Ana. Începuturile etnomuzeografiei românești transilvane. Muzeul ,,Asacoațiunii” până în anul 1913, în volumul Muzeul ASTRA. Istorie și destin 1905-2005, Sibiu, 2002
6.GUDRUN-LIANE, Ittu. Scurtă istorie a Muzeului Brukenthal, Sibiu, 2008
7.ISTRO-PONTICA. Muzeul tulcean la a 50-a Aniversare (1950-2000); Omagiu lui Simion Gavrilă la 45 de ani de activitate (1955-2000). Tulcea: Editura Tipored, 2000
8.KEITA, Ibrahima. Istoria colecțiilor Muzeului de Artă Tulcea. Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăila, 2014
9.MANEA, Lăcrămioara. Circulația cărții vechi românești: (manuscrisă și tipărită) în spațiul nord – dobrogean . Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2013
10.MICHEL, Edouard. Musees et conservateurs, Bruxelles, Institut de Sociologie Solvay, 1948
11.MINISTERUL CULTURII ȘI CULTELOR. SECRETARIATUL DE STAT PENTRU CULTE. Bazele muzeologiei și conservării preventive a patrimoniului național cultural religios, Iași, 2005
12.NICOLESCU, Corina. Muzeologie generală . București: Editura didactică și pedagogică, 1979
13.OBERLĂNDER-TÂRNOVEANU, Irina; DUȚU, Aurelia. Ghidul muzeelor și colecțiilor din România, București, 2006
14.OBERLĂNDER-TÂRNOVEANU, Irina; DUȚU, Aurelia. Muzee și colecții din România. Museums and Collecțions in Romania, București, 2009
15.OPRIȘ, Ioan. Istoria muzeelor din România, București, 1994
16.OPRIȘ, Ioan. Muzee și colecții din România, București, 2001
17.OPRIȘ, Ioan. Provocarea noilor muzeografii, Brăila, 2008
18.OPRIS, Ioan. The Romanian museums at the brginning of a New Millenium, Revista muzeelor, 1, 2007
19.OPRIȘ, Ioan. Transmuseographia, Editura Oscar Print, București, 2000
20.PĂUN, Ștefan ; BLĂNARU, Ioana. Muzeul Al. Saint Georges, București, 2008. p. 40-42
21.POSTELNICU, Valentina. Tulcea de altădată. Editura Harvia, Tulcea, 2002.
22.POULOT, Dominique. Patrimoine et musees: I”instituțion de la culture, Paris, 2001
23.STOICESCU, Claudia Cleja. Sub semnul muzeului: arta de a privi. București: Editura Sport – Turism, 1983
24..TEODORESCU, Virgiliu. Contribuțiile la un portret de muzeograf: Alexandru Saint-Georges, București, 2008
25.TITOV, Iuliana. Raport de activitate MEAP, 2014
26.TREPANIER, Paul; NOPPEN, Luc. Obiectivul de muzeu de la mărturie la dialog, Force, Quebec, nr. 98/1992
Resurse web
27.http://icemtl.ro/biblioteca/; (on-line) (accesat 25 ianuarie 2015).
28.http://icemtl.ro/centrul-muzeal-eco-turistic-delta-dunarii/;(on-line) (accesat 25 ianuarie 2015).
29.http://icemtl.ro/complexul-muzeal-de-patrimoniu-cultural-nord-dobrogean/;(on-line) (accesat 25 ianuarie 2015).
30.http://icemtl.ro/complexul-muzeal-de-patrimoniu-cultural-nord-dobrogean/casa-avramide; (on-line) (accesat 25 ianuarie 2015).
31.http://icemtl.ro/complexul-muzeal-de-patrimoniu-cultural-nord-dobrogean/muzeul-de-arta/; (on-line) (accesat 25 ianuarie 2015).
32.http://icemtl.ro/muzeul-de-etnografie-si-arta-populara/; (on-line) (accesat 25 ianuarie 2015).
33.http://icemtl.ro/muzeul-de-istorie-si-arheologie/; (on-line) (accesat 25 ianuarie 2015).
34.http://www.tribunainvatamantului.ro/educatia-muzeala-scop-si-valente-formative/ (on-line) (accesat 25 ianuarie 2015).
35.https://www.google.ro/search?q=muzeul+de+arta+tulcea&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=8a9EVaqOIYbTaMOrgJgD&sqi=2&ved=0CAYQ_AUoAQ&dpr=1#tbm=isch&q=casa+avramide+tulcea&imgdii=zdGPnftQwlJ6TM%3A%3BzdGPnftQwlJ6TM%3A%3B7HJcGCjK0_BKUM%3A&imgrc=zdGPnftQwlJ6TM%253A%3BSdsGW12lb0h8bM%3Bhttps%253A%252F%252Fmistereledunarii.files.wordpress.com%252F2013%252F07%252Fcasa- vramide.jpg%3Bhttps%253A%252F%252Fmistereledunarii.wordpress.com%252F2013%252F08%252F08%252Fcarte-postala-ilustrata-de-la-familia-avramide-pe-la-1909%252F%3B1076%3B684 (on-line) (accesat 2 mai 2015)
36.http://www.obiectivtulcea.ro/file-din-istoria-orasului-tulcea-familia-avramide-v/ (on-line) (accesat 2 mai 2015).
37.https://www.google.ro/search?q=gavrila+simion&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=UR5GVbHCMIGwUYOMgcgJ&ved=0CAYQ_AUoAQ#imgrc=yXAmjhycIczTrM%253A%3BnBcdWBIx5GR2GM%3Bhttp%253A%252F%252Fcimec.ro%252Farheologie%252FSimion-Gavrila%252F01-Gavrila-Simion-1970-salariatii-muzeului-01.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fcimec.ro%252Farheologie%252FSimion-Gavrila%252Findex.html%3B1346%3B992 (on-line) (accesat 3 mai 2015).
38.https://www.google.ro/search?q=peuce&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=cVhGVcmqEITkUcKMgeAO&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=peuce+revista (on-line) (accesat 3 mai 2015).
39.https://www.google.ro/search?q=peuce&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=cVhGVcmqEITkUcKMgeAO&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=portul+popular+rom%C3%A2nesc+din+judetul+tulcea+-+album&imgrc=bc5ZDXA99wuy9M%253A%3BeNHjUKcIJy4apM%3Bhttp%253A%252F%252Fimages10.okr.ro%252Fserve%252Fauctions.v7%252F2014%252Foct%252F26%252F41c8021330f32247dad674e378d77169-5815189-700_700.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.okazii.ro%252Fcarti-arta%252Farta-populara%252Fportul-popular-romanesc-din-judetul-tulcea-cu-numeroase-figuri-elena-secosan-steluta-parau-a173511002%3B525%3B700 (on-line) (accesat 2 mai 2015).
40.https://www.google.ro/search?q=peuce&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=cVhGVcmqEITkUcKMgeAO&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=casa+memoriala+panait+cerna+tulcea&imgrc=1U9QPTKixHlyqM%253A%3Bu2p0jddYDi0XkM%3Bhttps%253A%252F%252Fwww.litoralulromanesc.ro%252Fapplication%252Fviews%252Fimages%252Fobiective%252520turistice%252F61__casa_panait_cerna1.jpg%3Bhttps%253A%252F%252Fwww.litoralulromanesc.ro%252Fcasa_panait_cerna.htm%3B600%3B402 (on-line) (accesat 3 mai 2015).
41.https://www.google.ro/search?q=peuce&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=cVhGVcmqEITkUcKMgeAO&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=casa+memoriala+panait+cerna+tulcea&imgrc=1U9QPTKixHlyqM%253A%3Bu2p0jddYDi0XkM%3Bhttps%253A%252F%252Fwww.litoralulromanesc.ro%252Fapplication%252Fviews%252Fimages%252Fobiective%252520turistice%252F61__casa_panait_cerna1.jpg%3Bhttps%253A%252F%252Fwww.litoralulromanesc.ro%252Fcasa_panait_cerna.htm%3B600%3B402 (on-line) (accesat 3 mai 2015).
42.https://www.google.ro/search?q=peuce&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=cVhGVcmqEITkUcKMgeAO&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=ali+gazi+pa%C8%99a+babadag&imgrc=aXBWZHJL0k2eEM%253A%3BEkSpufxpbJcqAM%3Bhttp%253A%252F%252Fbabadaglive.ro%252Fwp-content%252Fuploads%252Fgeamia-turceasca-babadag.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fbabadaglive.ro%252Fgeamia-din-babadag-ali-gazi-pasa-si-izvorul-sfant%252F%3B1280%3B960 (on-line) (accesat 4 mai 2015).
43.https://www.google.ro/search?q=peuce&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=cVhGVcmqEITkUcKMgeAO&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=casa+panaghia+babadag&imgrc=JhwohBD–inlTM%253A%3BwsJst8McK-lHgM%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.info-delta.ro%252Fpoze_info%252Fimage%252Fvestigii%252Fcasa_panaghia%252Fcasa_panaghia1.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.info-delta.ro%252Fvestigii-istorice-39%252Fcasa-panaghia–babadag-66.html%3B640%3B428 (on-line) (accesat 4 mai 2015).
44.https://www.google.ro/search?q=peuce&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=cVhGVcmqEITkUcKMgeAO&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=cetatea+halmyris+-+comuna+.+murighiol&imgrc=vqYvu2bFa92dBM%253A%3BoDfmf3_MQ4x7CM%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.infopensiuni.ro%252Fcazare-murighiol%252Fobiective-turistice-murighiol%252Fcetatea-halmyris_4789%252Fpoza-4789_1.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.infopensiuni.ro%252Fcazare-murighiol%252Fobiective-turistice-murighiol%252Fcetatea-halmyris_4789%3B500%3B375 (on-line) (accesat 5 mai 2015).
45.https://www.google.ro/search?q=peuce&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=cVhGVcmqEITkUcKMgeAO&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=noviodunum+isaccea&spell=1&imgrc=qkNgSP8K0pPmkM%253A%3BKrVaLWjHRZBczM%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.infopensiuni.ro%252Fcazare-isaccea%252Fobiective-turistice-isaccea%252Fcetatea-noviodunum_4786%252Fpoza-4786_1.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.infopensiuni.ro%252Fcazare-isaccea%252Fobiective-turistice-isaccea%252Fcetatea-noviodunum_4786%3B700%3B525 (on-line) (accesat 7 mai 2015).
46.https://www.google.ro/search?q=peuce&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=cVhGVcmqEITkUcKMgeAO&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=monumentul+paleocre%C8%99tin+niculitel&imgrc=Ox_MVIRcqKzauM%253A%3BmU1_EAt9ZYCJoM%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.info-delta.ro%252Fpoze_info%252Fimage%252Fniculitel-bazilica.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.info-delta.ro%252Fvestigii-istorice-39%252Fmonumentul-paleocrestin-din-niculitel–64.html%3B640%3B428 (on-line) (accesat 7 mai 2015).
47.https://www.google.ro/search?q=peuce&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=cVhGVcmqEITkUcKMgeAO&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=monumentul+paleocre%C8%99tin+niculitel&imgrc=Ox_MVIRcqKzauM%253A%3BmU1_EAt9ZYCJoM%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.info-delta.ro%252Fpoze_info%252Fimage%252Fniculitel-bazilica.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.info-delta.ro%252Fvestigii-istorice-39%252Fmonumentul-paleocrestin-din-niculitel–64.html%3B640%3B428 (on-line) (accesat 7 mai 2015).
48.https://www.google.ro/search?q=muzeul+de+arta+tulcea&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=8a9EVaqOIYbTaMOrgJgD&sqi=2&ved=0CAYQ_AUoAQ&dpr=1 (on-line) (accesat 8 mai 2015).
49.https://www.google.ro/search?q=muzeul+de+arta+tulcea&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=8a9EVaqOIYbTaMOrgJgD&sqi=2&ved=0CAYQ_AUoAQ&dpr=1#tbm=isch&q=casa+avramide+tulcea&imgdii=uKtiWRoxKlHrkM%3A%3BuKtiWRoxKlHrkM%3A%3BYfPaYphOkL-yYM%3A (on-line) (accesat 8 mai 2015).
50.https://www.google.ro/search?q=muzeul+de+arta+tulcea&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=8a9EVaqOIYbTaMOrgJgD&sqi=2&ved=0CAYQ_AUoAQ&dpr=1#tbm=isch&q=acvariu+tulcea&imgdii=uKtiWRoxKlHrkM%3A%3BuKtiWRoxKlHrkM%3A%3BYfPaYphOkL-yYM%3A&imgrc=uKtiWRoxKlHrkM%253A%3BlqqmJxSoEPU10M%3Bhttp%253A%252F%252Flight.sunphoto.ro%252Fphotos%252Fnormal%252FO%252FOQDGTAIXQPDIJCVCYYO.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Frogoveanu.sunphoto.ro%252Facvariu_tulcea%252FOQDGTAIXQPDIJCVCYYO%3B700%3B525 (on-line) (accesat 7 mai 2015).
51.https://www.google.ro/search?q=muzeul+de+istorie+TULCEA&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=rfpEVa63DIbZU9m8hIgP&ved=0CAgQ_AUoAg (on-line) (accesat 7 mai 2015).
52.https://www.google.ro/search?q=muzeul+de+istorie+TULCEA&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=rfpEVa63DIbZU9m8hIgP&ved=0CAgQ_AUoAg (on-line) (accesat 8 mai 2015).
53.http://adevarul.ro/locale/tulcea/foto-cele-mai-frumoase-case-tulcea-lasata-paragina-oamenii-stiu-casa-bantuita-1_5177794a053c7dd83f3f1df1/index.html (on-line) (accesat 8 mai 2015).
54.https://www.google.ro/search?q=muzeul+de+istorie+si+arheologie+tulcea&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=zE1PVcnsMsPeUciIgJAM&ved=0CAcQ_AUoA g (on-line) (accesat 7 mai 2015).
55.https://www.google.ro/search?q=muzeul+de+etnografie+tulcea&biw=1366&bih=643&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=YU9PVfaRB8nWU6qmgeAO&ved=0CAcQ_AUoAg (on-line) (accesat 8 mai 2015).
ANEXE- ILUSTRAȚII
FILE DIN ISTORIA MUZEELOR DIN ȚINUTUL NORD – DOBROGEAN
FIG. 1
FIG. 2
File din istoria orașului Tulcea: Familia Avramide
Social | Publicat la 8.10.2013 | Obiectiv
*Informații despre familia Avramide (o casă, o epocă, un destin, povestea nespusă a familiei Avramide)
Avocata Elena Pătrașcu a oferit câteva informații despre familie. Din ce-și amintește dânsa: îmi confirmă faptul că era albanez de origine, Alexe Avramide a fost împroprietărit pe la 1890 cu 150 ha teren (plantează vie, terenuri agricole și forestiere). Nu se emiteau titluri de proprietate atunci, aceștia doar administrau terenul. Scopul era colonizarea Dobrogei, deci 30 ani aceste terenuri nu puteau fi înstrăinate.
Între anii 1920-1930, Alexe Avramide face un act de partaj de ascendant (în timpul vieții). Pentru Hariti (cea măritată la Galați) sunt enumerate terenurile și casa cu care fusese înzestrată la căsătorie. Băieților (Albert și Adrian) li se atribuie Palatul în cotă de ½ și celelalte fonduri de comerț (Fabrica de cherestea, terenuri și cherhanalele).
Frații trăiesc împreună în palat chiar după căsătoria fratelui cel mai mare care preia și administrează averea.
Doamna Marcela Avramide, căsătorită cu Albert, provenea dintr-o familie de greci, modestă, dar de o frumusețe și distincție deosebite. Are o soră la fel de frumoasă care se căsătorește cu Gheorghe Scultety. Aceștia locuiesc în casa de vis-à-vis de palat (clădirea există și azi, a funcționat ca și grădiniță, acum a intrat în posesia unui particular, se fac modificări la casă, schimbat ferestrele din termopan maro, celelalte elemente au fost păstrate deocamdată).
Între cumnați (Albert și Gheorghe Scultety) exista o adevărată competiție comercială, Scultety reușește să preia cherhanalele din deltă ale familiei Avramide.
În 1947, odată cu reforma monetară, familia Avramide dă faliment. Albert Avramide face accident vascular și moare. În casă rămâne soția lui Albert, Marcela și fratele Adrian.
Pentru a întrerupe legăturile cu Adrian, Marcela se căsătorește cu avocatul Hristoforatos (un bărbat deosebit de prezentabil care se mutase atunci la Tulcea, avea 1,92 m înălțime, lat în umeri, sportiv, campion european la tenis în 1937).
Doamna avocat Elena Pătrașcu l-a cunoscut personal pe avocatul Hristoforatos, cult și manierat, a venit într-o zi la biroul dumneaei să-și prezinte soția care dorise să o cunoască. Aveau o proprietate pe strada Victoriei, în prezent clădirea modernă a Comunității Rușilor Lipoveni.
În 1948, casa de pe Victoriei și palatul (actuala casă Avramide) au intrat în proprietatea statului. Familia Hristoforatos se mută pe strada Concordiei într-o casă bulgărească. Acolo, doamna Hristoforatos a fost îngrijită de fiica unei servitoare de la palat. A murit la vârsta de 91 de ani și tot distinsă și manierată a rămas.
Doamna Hristoforatos moștenește un sfert din casa Avramide (soție supraviețuitoare), casa nu a fost revendicată. Revendicate au fost via, casa Scultety, acestea le lasă prin testament fiicei de suflet care a îngrijit-o (Chilina Reva).
FIG. 3
GAVRILĂ SIMION
FIG. 4
ANGAZAȚII MUZEULUI
FIG. 5
ARGAMUM (CAPUL DOLOJMAN) – JURILOVCA- TULCEA
FIG. 6
REVISTA PEUCE
FIG. 7
PALATUL PASEI DE TULCEA – MUZEUL DE ARTA
FIG. 8
PORTUL POPULAR ROMANESC DIN JUDETUL TULCEA ( CU NUMEROASE FIGURI)- ELENA SECOSAN,STELUTA
FIG. 9
CASA MEMORIALA PANAIT CERNA
FIG. 10
ALI GAZI PAȘA BABADAG
FIG. 11
CASA PANAGHIA BABADAG
FIG. 12
CETATEA HALMYRIS – COMUNA MURIGHIOL
FIG. 13
NOVIODUNUM ISACCEA
FIG. 14
MONUMENTUL PALEOCREȘTIN DIN NICULITEL
MUZEUL DE ARTĂ
MUZEUL DE ARTĂ – exterior
FIG. 1
MUZEUL DE ARTĂ – interior
FIG. 2
ILUSTRAȚII DIN COLECȚIILE MUZEULUI
FIG. 3
CASA AVRAMIDE
CASA AVRAMIDE – exterior
FIG. 1
CASA AVRAMIDE – interior
FIG. 2
ILUSTRAȚII DIN COLECȚIILE MUZEULUI
FIG. 3
INTERIOR MUZEU
CENTRUL MUZEAL ECO-TURISTIC DELTA DUNĂRII – ACVARIU
ACVARIU – exterior
FIG. 1
ACVARIU – interior
FIG. 2
ILUSTRAȚII DIN COLECȚIILE ACVARIULUI
FIG. 3
MUZEUL DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE
MUZEUL DE ISTORIE – exterior
FIG. 1
MUZEUL DE ISTORIE – interior
FIG. 2
ILUSTRAȚII DIN COLECȚIILE MUZEULUI
FIG. 3
VI.BIBLIOTECA DOCUMENTARĂ ICEM
FIG. 1
„Proprietarul clădirii a fost, înainte de naționalizare, Iosif Bergman, evreu, care deținea în municipiul și alte imobile. În paranteză fie spus, numele de „Casa elvețiană” este unul nejustificat, culoarea verde a clădirii fiind adusă de legionari. În perioada 1940-1990 așa numita casă „elvețiană” s-a aflat în proprietatea statului român fiind administrată de Primăria municipiului Tulcea și a altor instituții publice. Încă dinainte de ’90, casa a găzduit biblioteca Institutului de Cercetări Eco Muzeale Tulcea și a fost retrocedată la sfârșitul anului trecut unei moștenitoare a lui Iosif Bergman, Magda Solomon, în urma unui proces în instanță la care parte a fost Consiliul Județean Tulcea
PUBLICAȚII DIN FONDUL BIBLIOTECII
FIG. 2
FIG. 3
INCUNABUL
FIG. 4
COLECȚIA DE MANUSCRISE CUPRINDE: CĂRȚI MANUSCRISE ALE UNEI SINGURE OPERE, MISCELANEE, MANUSCRISE DE AUTOR, CORESPONDENȚA, ALTE DOCUMENTE
FIG. 5
CARTE ROMÂNEASCĂ VECHE (1643 – 1830)
FIG. 6
CARTE STRĂINĂ RARA (1554 – 1750)
FIG. 7
CARTE ROMÂNEASCĂ MODERNA (1831 – 1918)
FIG: 8
EDIȚII PRIME, EX-LIBRISURI ȘI CÂRTI CU DEDICAȚII-AUTOGRAFE
FIG. 9
COLECȚIA DE PERIODICE ROMANEȘTI ȘI STRĂINE
VII. MUZEUL DE ETNOGRAFIE ȘI ARTĂ POPULARĂ
MUZEUL DE ETNOGRAFIE – exterior
FIG: 1
MUZEUL DE ETNOGRAFIE – interior
FIG. 2
A. ILUSTRAȚII DIN COLECȚIILE MUZEULUI
FIG. 3
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Muzeele din Tinutul Nord Dobrogean (ID: 143421)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.