Mutatii In Managementul Bancar Promovat de Bancile Comerciale din Romania In Contextul Crizei Financiare

Mutații în managementul bancar

promovat de băncile comerciale din România în contextul crizei financiare

CUPRINS

Capitolul I

CONSIDERAȚII PRIVIND MANAGEMENTUL BANCAR PROMOVAT DE BĂNCILE COMERCIALE DIN ROMÂNIA

Crearea unui sistem bancar corespunzător standardelor economiei de piață care să desfășoare o activitate bancară bazată pe principii de eficiență și profitabilitate, determinată de mărimea pasivelor constituite pe seama capitalurilor proprii, de posibilitățile de atragere a disponibilităților bănești ale economiei și populației, concomitent cu infuzia de capital străin, a reprezentat un obiectiv primordial al tranziției.

Performanțele sistemului bancar depind direct de natura sistemului economic și social, de gradul de dezvoltare a țării și de politica economică pe care aceasta o promovează. Economia de piață a impus o reformă a sistemului bancar care să conducă la adaptarea sistemului bancar la standardele bancare europene și să contribuie la instaurarea unui nou tip de economie și la relansarea creșterii economice.

1.1 reformA sectorului bancar – CONDIȚIE A EFICIENTIZĂRII MANAGEMENTULUI BANCAR

Reforma sectorului bancar ar fi trebuit să fie considerată o componentă de o importanță majoră a reformei economice generale, deoarece sistemul bancar este acela care trebuia să susțină restructurarea întreprinderilor, să ofere produse și servicii bancare de un nivel calitativ superior și, nu în ultimul rând, să satisfacă exigențele economiei de piață.

După evenimentele din decembrie 1989, unul dintre sectoarele căruia i s-a acordat prioritate a fost cel financiar-bancar. Printre schimbările deja intervenite, considerate elemente de reformă ale sectorului bancar, sunt :

adoptarea și intrarea în acțiune a legii privind activitatea bancară;

apariția băncilor comerciale ca societăți pe acțiune cu capital integral și apoi majoritar de stat;

apariția băncilor particulare;

trecerea băncilor comerciale la intensificarea procesului de capitalizare;

lărgirea sferei de atragere a resurselor de creditare și de plasament a lor;

dezvoltarea proceselor și serviciilor bancare;

variația ratei dobânzii în funcție de inflație, încât să rămână real pozitivă;

reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni ca societate bancară;

înființarea cooperativelor de credit ca bănci populare;

înființarea unor instituții în sectorul bancar cum sunt: Fondul de Garantare a Depozitelor, Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privați, Fondul de Garantare a Creditului Rural, Agenția de Valorificare a Activelor Bancare;

privatizarea unor bănci de stat și retragerea de către Banca Națională a autorizației de funcționare pentru unele bănci comerciale.

Având în vedere rolul și importanța pe care le au băncile în buna funcționare a agenților economici și a economiei de ansamblu, o analiză atentă asupra măsurii în care obiectivele reformei sectorului bancar au fost realizate ar da unele indicii cu privire la stadiul reformei în sectorul bancar și la perspectivele ca acesta să fie perfecționat într-un viitor relativ scurt.

Analizând evoluția reformei în domeniul bancar putem distinge două direcții clare privind reformarea sa. În primul rând putem vorbi de crearea cadrului legislativ și dezvoltarea rețelei bancare, iar în al doilea rând vizăm privatizarea marilor bănci de stat, care au deținut multa vreme ponderea în activitatea bancară.

Principalul obiectiv al restructurarii sistemului bancar a fost acela al crearii unui sistem bancar modern, corespunzator standardelor internationale, care sa contribuie direct la dezvoltarea si stabilitatea economiei. Acest obiectiv poate fi atins prin activitatea concertata a Bancii Nationale a Romaniei si a bancilor comerciale.

1.1.1. Reorganizarea Băncii Naționale a României

Obiectivul fundamental al Bancii Nationale a Romaniei este asigurarea stabilității monedei naționale, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor. În vederea realizării obiectivului său fundamental elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit și de plăți, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcționarea normală a aparatului bancar și participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piață.

Începutul trecerii la economia de piață a găsit Banca Națională funcționând ca o bancă comercială universală de mari dimensiuni efectuând operațiuni prin sediul său central si 41 de sucursale în orașele reședință de județ și municipiul București, și 57 de filiale răspândite în orașele mari ale țării. Începând cu 1 decembrie 1990 B.N.R. a funcționat cu un alt regim.

Astfel, toată activitatea comercială a fost cedată unei bănci comerciale nou înființate, inclusiv filialele, noua rețea fiind constituită din centrala și 41 de sucursale județene. În aceste condiții rolul de bancă centrală a devenit autentic, demarând constituirea mecanismelor prin care ea poate interveni în economia reală pentru a-și îndeplini atribuțiile conferite de lege:

politica monetară, se urmăresc proceduri și reglemente specifice prin care BNR poate sconta, dobândi, lua în gaj sau vinde creanțe, titluri sau alte valori asupra statului, băncilor sau altor persoane juridice, atrage depozite de la bănci, acordă credite și stabilește regimul rezervelor minime obligatorii (în lei sau valută) pe care băncile trebuie să le mențină;

politica valutară, însumează reglementări privind stabilirea regimului valutar, precum și monitorizarea și controlul tranzacțiilor în țară;

emisiunea monetară, BNR este unica instituție autorizată să emită însemne monetare sub formă de bancnote și monede de plată pe teritoriul țării, asigurând tipărirea bancnotelor și baterea monedelor metalice, punerea, schimbarea și retragerea lor din circulație;

operațiuni cu băncile, pentru Trezoreria Statului și pentru fiecare bancă autorizată să funcționeze în România, trebuie deschis un cont curent la BNR care emite reglementări privind instrumentele de plată, coordonează și supraveghează sistemele de plăți, de interes național, acordă credite și poate asigura servicii de compensare, depozitare, plată, prevenire și limitarea riscurilor de plată și credit;

supraveghere bancară, BNR are competența exclusivă de autorizare a funcționării băncilor și răspunde de supravegherea prudențială a băncilor pe care le-a autorizat, în conformitate cu prevederile Legii bancare;

operațiuni pe contul statului, BNR primește încasările pentru contul curent general al Trezoreriei Statului, face plăți în limita disponibilităților existente și poate activa ca agent al statului în diverse operațiuni în conformitate cu obiectivele și responsabilitățile conform legislației;

operațiuni cu aur și active externe, în baza regulilor generale privind lichiditatea și riscul specific activelor externe, BNR stabilește și menține rezervele internaționale, încât să poată determina periodic mărimea lor exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv din elementele: aur, active externe, cambii, cecuri, bilete la ordin, obligațiuni și alte valori mobiliare emise sau garantate de persoane juridice nerezidente, bonuri de tezaur, obligațiuni și alte titluri de stat emise sau garantate de guverne străine sau instituții financiare interguvenamentale.

Eforturile BNR din ultimii ani s-au concretizat într-un climat legislativ și operațional care este capabil să susțină funcționarea unui sistem bancar modern. Piața monetară și piața valutară s-au format și funcționează la parametrii comparabili cu țările occidentale.

Sistemul de plăti fără numerar, domeniu esențial cu profunde implicații în tot angrenajul bancar, a fost reformat și restructurat. Reforma sistemului național de plăți al BNR a fost concepută astfel încât să sprijine realizarea obiectivelor specifice ale băncii centrale, punând la dispoziția autorității monetare a țării o sursă de informații curente și un instrument de intervenție operativă, prin asigurarea supravegherii permanente a utilizării fondurilor care tranzitează conturile curente ale băncilor în vederea limitării accesului la sursele de refinanțare și prevenirii riscurilor de neplată în economie.

Pentru a stabili standardele și practicile comune, în cadrul sectorului bancar, BNR a întreprins următoarele acțiuni :

a fixat limitele superioare pentru împrumuturile individuale;

a elaborat proceduri și cerințe pentru autorizarea noilor bănci;

a fixat limite pentru expunerea valutară a băncilor;

a reglementat nivelul creditelor interbancare;

a interzis unele activități (angajarea directă pe piața titlurilor de valoare, sau formarea de carteluri bancare).

Pentru a asigura practicilor bancare romanești același nivel cu standardele și practicile internaționale s-a realizat corelarea regulamentelor bancare cu cele ale Uniunii Europene. Împreună cu Asociația Română a Băncilor și sectorul bancar în general, BNR încearcă să contribuie direct sau prin anumite măsuri la îmbunătățirea următoarelor domenii:

tehnologie bancară;

perfecționarea profesională;

dezvoltarea infrastructurii financiare;

privatizarea și restructurarea economică.

1.1.2 Restructurarea activității băncilor comerciale

Băncile comerciale reprezintă al doilea eșalon al sistemului bancar românesc, care asigură finanțarea economiei naționale.

Sistemul băncilor comerciale din România post-decembristă a luat naștere odată cu preluarea operațiunilor comerciale ale BNR de către Banca Comercială Română și transformarea în bănci comerciale a vechilor bănci specializate. Băncile comerciale nou create au preluat din activ, creditele neguvernamentale, iar ca sursă de acoperire au preluat din pasiv depozitele clienților nebancari în care ponderea o dețineau economiile populației.

În condițiile trecerii la economia de piață problema cea mai importantă, care s-a pus în contextul programului de restructurare a băncilor comerciale, a fost creșterea gradului de capitalizare. Unul din scopurile declarate ale acestei capitalizări a fost creșterea competitivității și eficienței acordării creditelor și celorlalte produse și servicii bancare.

Politica guvernului de restructurare a băncilor comerciale a fost aceea a unei ample reorganizări și restructurări, în loc de a menține băncile în forma lor de la începutul anului 1990. De aceea inițial, a fost conceput un program amplu, o strategie globală, care a avut în vedere toate componentele structurale bancare. Resursele au fost realocate, astfel încât să se asigure competiția în privința depozitelor, creditelor și a altor servicii bancare.

Pentru realizarea principalelor aspecte ale restucturării și capitalizării sectorului bancar a fost constituit un grup de specialiști din Ministerul Finanțelor, B.N.R. și principalele patru bănci comerciale.

Acest grup a fost permanent sprijinit de Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.) și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.E.R.D.) și de alte organisme internaționale în scopul implementării sistemului de indicatori și a metodologiilor prin care operează organismele financiare internaționale, în ideea de a alinia sistemul bancar ramânesc la standardele internaționale.

Condițiile inițiale ale restructurării sectorului bancar au inclus și:

restructurarea sectoarelor activității bancare prin reorganizarea activelor să servească nevoilor sporite ale economiei aflate în tranziție;

restructurarea bilanțului contabil, să răspundă sarcinilor de capitalizare;

descentralizarea continuă a activității și atribuțiilor băncilor comerciale, să crească numărul unităților operative;

dezvoltarea produselor și serviciilor bancare;

reducerea intervenției statului în activitatea băncilor comerciale.

Specialiștii din domeniul bancar consideră că restructurarea băncilor comerciale este încă la început, că abia s-au făcut primii pași. Sectorul bancar necesită restructurări reale care să conducă la diminuarea și eliminarea blocajului financiar, la dezvoltarea poltarea pieței de capital și de mărfuri, la reducerea substanțială a dobânzii și a inflației, și la crearea unor condiții care să permită accesul pe piețele externe.

Astfel, pe de o parte băncile comerciale nou înființate nu au avut putere financiară datorită gradului redus de capitalizare și a portofoliului de credite provenit din preluarea fostelor credite acordate intreprinderilor socialiste. Pe de altă parte nu se putea pune problema unei concurențe în cadrul noului sistem bancar, toate băncile fiind cu capital de stat, o perioadă menținându-se monopolul legat de operațiunile efectuate și de clienții arondați.

În concluzie, încă de la începutul procesului de restructurare a apărut o contradicție între noul sistem bancar organizat pe principiile economiei de piață și mediul economic în care își desfășoară activitatea, preponderent etatist și fără sensibilitate la acțiunile noilor bănci comerciale.

Reforma sectorului bancar a făcut o serie de pași importanți care au vizat cadrul general, organizarea internă și relațiile dintre bănci și agenții economici și cele dintre băncile comerciale, politica dobânzii și a creditelor astfel:

tranziția la economia de piață a creat posibilități, dar și responsabilități noi pentru băncile comerciale, în valorificarea și alocarea eficientă a resurselor, în funcție de criteriile de performanță și profitabilitate;

băncile comerciale oferă produse și servicii bancare variate, în funcție de cerințele pieței, reflectând necesitățile și preferințele clienților;

concurența bancară a impus eficiență în prestarea de servicii bancare și a încurajat introducerea de noi servicii financiare;

reglementările BNR au creat cadrul concurenței bancare îmbinând criteriul maximizării profitului cu prudența bancară;

automatizarea operațiunilor bancare;

înființarea băncilor comerciale private;

dezvoltarea formării și specializării profesionale în sectorul bancar.

Restructurarea băncilor a avut loc, în primul rând, în condițiile unei expansiuni rapide a creditului bancar începând cu anul 1990. Nu s-a mai putut merge pe linia creditării practic nelimitate, care ar fi însemnat perpetuarea disfuncționalităților. Creditarea trebuia să se facă diferențiat, prin fixarea unor priorități în alocarea resurselor și efectuarea plasamentelor. În al doilea rând, restructurarea băncilor a avut loc în condițiile existenței unui mediu inflaționist, a cărui intensitate a început să se diminueze abia în ultimii ani.

În concluzie, atunci când analizăm evoluția restructurării trebuie sa ținem seama și de restricțiile și condițiile care au acționat permanent, făcând ca acest proces să se manifeste treptat, lent, dar cu rezultate pozitive.

1.2 Managementul bancar în România

După anul 1991, anul demarării activității bancare pe principii ale economiei de piață, băncile comerciale au început să se dezvolte în sensul creării rețelelor de subunități, dezvoltarea produselor și serviciilor oferite clienților, dezvoltarea infrastructurilor informatice și a unor activități noi cum ar fi managementul și marketingul bancar, toate acestea în scopul consolidării poziției pe piață și creșterii profitului.

Dezvoltarea unei rețele proprii a reprezentat un obiectiv major pentru fiecare bancă. Astfel, Banca Comercială Română a evoluat de la 98 de unități în 1990 la 492 în 2007; Banca Română de Dezvoltare-Groupe Societe Generale de la 41 în 1990 la peste 600 în 2007, etc.

Apariția băncilor private sau mixte cu capital autohton sau străin a creat condițiile unei piețe bancare concurențiale, impunând noi valențe sistemului bancar românesc. Mediul bancar din România a suferit numeroase shimbări atât din punct de vedere global, al sistemului bancar în ansamblu, cât și individual al fiecărei bănci în parte.

Numărul instituțiilor bancare a crescut de peste 6 ori din 1990 și până în prezent, demonstrând interesul autorităților române de a dezvolta concurența pe piața împrumuturilor și pe cea a depozitelor, în vederea creării condițiilor aplicării eficiente a politicilor monetare, precum și pentru îmbunătățirea alocării resurselor.

Pornind de la rolul sectorului bancar într-o economie de piață ideală, acela de strânge și dirija sumele economisite către acele utilizări care vor contribui cel mai mult la bunăstarea și asigurarea unui sistem eficient de decontare, constatăm că tranziția la economia de piață a impus modificări semnificative în structura și operațiunile băncilor comerciale. Trecerea la un regim bancar concurențial a obligat băncile să-și reconsidere managementul în vederea îmbunătățirii performanțelor financiare.

O caracterizare globală a sistemului bancar din România, în opinia noastră, trebuie să țină cont de capacitatea acestuia de a-și îndeplini principalele funcții, și anume atragera de fonduri de la persoane fizice și juridice sub formă de depozite la vedere sau la termen în lei și valută și acordarea de împrumuturi celor interesați în condiții de prudență bancară.

Sistemul bancar românesc a reușit să fie, în general, un sistem unitar, viabil, solid, îndeplinindu-și acceptabil obiectivele propuse în condițiile dificile ale tranziției la economia de piață. Băncile comerciale s-au constituit ca principala sursă de finanțare a economiei, a persoanelor juridice și fizice, preocupându-se permanent de îmbunătățirea gradului de capitalizare, de oferirea unor produse și servicii diverse și de calitate aliniindu-se, în același timp, la standardele internaționale în ceea ce privește prudența bancară.

1.2.1 Organizarea activității băncilor comerciale din Romania

Activitatea băncilor comerciale din România este reglementată de legislația specifică domeniului, respectiv Legea bancară și este supusă autorizării și supravegherii Băncii Centrale. Potrivit acestor reglementări, banca este o persoană juridică autorizată să desfășoare în principal, activități de atragere de depozite și acordare de credite în nume și cont propriu, dar și:

emiterea și gestionarea instrumentelor de plată și de credit;

plăți și decontări;

leasing financiar;

emiterea de garanții și asumarea de angajamente;

tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu: instrumente monetare negociabile (cecuri, certificate de depozit, cambii), valută, instrumente financiare derivate, metale prețioase și valori mobiliare;

intermedierea în plasamentul de valori mobiliare și oferirea altor servicii;

administrarea de portofolii ale clienților în numele și pe riscul acestora;

custodia și administrarea valorilor mobiliare;

depozite pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;

închirierea de casete de siguranță;

consultanță financiar-bancară;

operațiuni de mandat.

Toate aceste activități derulate de băncile comerciale din România pot fi grupate în trei mari categorii: operațiuni pasive; operațiuni active și operațiuni de mandat.

Organizarea și conducerea băncilor se stabilește prin actele constitutive ale băncilor, în conformitate cu legislația comercială și cu Legea bancară și în baza regulamentului propriu de funcționare al băncilor, care cuprinde:

structura organizatorică a băncii;

atribuțiile fiecărui compartiment al băncii și relațiile dintre acestea;

atribuțiile sucursalelor și ale altor sedii secundare ale băncii;

atribuțiile Comitetului de risc, Comitetului de administrare a activelor și pasivelor, Comitetului de credite;

competențele și răspunderea conducătorilor băncii, directorilor executivi și altor categorii de persoane care se angajează în operațiuni financiar -bancare în numele și contul băncii;

sistemul de control intern al băncii.

Conducerea, administrarea și controlul băncilor sunt asigurate de:

Adunarea Generală a Acționarilor care:

este un organ deliberativ;

reprezintă pe toți acționarii;

hotărăște problemele generale privind activitatea băncii.

Consiliul de Administrație care:

asigură conducerea și administrarea băncii;

are membrii aleși de Adunarea Generala a Acționarilor;

organ cu rol deliberativ, se întrunește lunar sau de câte ori este nevoie.

Comitetul de Direcție care:

numit de Consiliul de Administrație realizează conducerea băncii;

ia hotărâri conform competențelor, răspunde în fața Consiliului.

Președintele, vicepreședinții băncii unde:

conducerea curentă este asigurată de președinte;

vicepreședinții și directorii direcțiilor din centrală au rolul de a asigura condițiile optime și profitabile pentru desfășurarea activității bancare.

Strategia de dezvoltare și concurență a obligat băncile să dezvolte o rețea de unități proprii în teritoriu, care să desfășoare o activitate cât mai complexă, să ofere un volum cât mai mare de produse și servicii și să desfășoare o activitate cât mai profitabilă.

În principiu, băncile prezintă următoarea structură a rețelei de unități bancare:

CENTRALA BĂNCII

SUCURSALE

AGENȚII ȘI PUNCTE DE LUCRU

(subordonate sucursalelor)

Băncile comerciale din România își organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudențiale și cu cerințele legii. Literatura de specialitate apreciază două documente în care sunt precizate standardele privind desfășurarea activității bancare.

Primul document este Convenția de la Basel , care abordează problema capitalului băncilor și “A doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniunii Europene” referitoare la acordarea de licențe băncilor, se aplică numai în țările membre. În Convenția de la Basel a fost definit capitalul unei bănci și s-a stabilit nivelul minim de capital pe care trebuie să-l aibă o bancă (în funcție de dimensiunea și mărimea riscului aferent activelor sale) și modul de stabilire a indicatorului de adecvare a capitalului.

Este important ca o bancă să aibă o bază financiară solidă pentru a o proteja de insolvabilitate. Dacă portofoliul ei de credite are un grad mare de risc, trebuie să se asigure că dispune de resurse suficiente pentru a o proteja în situația unor credite neperformante. Un capital de bază mare protejează deponenții și le păstrează încrederea în bancă.

Indicatorul de adecvare a capitalului reprezintă raportul dintre capitalul disponibil și activele ajustate în funcție de risc. Activele cu risc sunt acele active care ar determina pierderi pentru bancă, ca urmare a existenței unuia dintre următoarele riscuri:

portofoliul de investiții să nu atingă valoarea contabilă când este vândut;

alte active să fie vândute sub valoarea contabilă;

debitorii să nu respecte condițiile contractuale precizate în contracte.

Pentru a calcula valoarea activelor ajustate în funcție de risc, diferite clase de active sunt calculate în concordanță cu o gradație a riscului care începe cu 0 (pentru activele nepurtătoare de risc) și merge până la 100%. Cu cât riscul unui activ este mai mare cu atât este mai mare procentul atribuit.

Principalele puncte referitoare la adecvarea capitalului sunt:

minim 8% din activele ajustate în funcție de risc să fie deținute sub formă de capital de bază, structurat în capital de rang I și II;

minim 50% din capitalul băncii să fie capital de rang I, reprezentând capitalul social, plus rezervele declarate obținute din profitul nerepartizat;

restul capitalului de bază poate să fie format din capital de rangul II sau capital suplimentar, constituit din rezerve nedeclarate și din reevaluări.

Astăzi, băncile comerciale dispun de un grad mare de autonomie, în ceea ce privește luarea deciziilor privind activitatea bancară, comparativ cu rolul acestora jucat în perioada economiei centralizate. Însă, și în noul context, reglementările bancare îngrădesc, relativ, această autonomie.

1.2.2 Managementul operațiunilor bancare active și pasive

1.2.2.1. Operațiunile pasive și posibilitatile de optimizare a lor

Punctul de pornire pentru înțelegerea operațiunilor pasive și a managementului acestora este ideea că banca se ocupă în primul rând de mijlocirea creditului. Orice bancă apare ca o instituție primitoare și distribuitoare de capital, de credite. Managementul operațiunilor pasive reprezintă un ansamblu de tehnici, metode, practici, principii și modalități de optimizare a raportului resurse-plasamente, cu influență directă asupra resurselor privite ca variabilă în activitatea bancară.

Literatura de specialitate subliniază patru funcții ale capitalului:

protecția deponentului neasigurat împotriva insolvabilității și lichidității;

abordarea pierderilor neanticipate cu o marjă suficientă pentru a inspira încrederea care să-i permită băncii continuarea activității;

dobândirea echipamentelor și a celor necesare oferirii serviciilor bancare;

funcționarea cu restricție la extinderea nejustificată a activelor.

Unii autori consideră că operatiunile pasive reprezintă pentru bănci operațiile de constituire a resurselor. În activitatea băncilor comerciale au fost preponderente ca operațiuni pasive:

depozitele,

rescontul și operațiunile similare,

capitalul propriu.

Alți autori consideră operațiuni pasive următoarele:

formarea capitalului propriu,

atragerea depunerilor,

rescontul sau refinanțare.

În condițiile actuale, fiecare bancă manifestă o grijă deosebită pentru dezvoltarea activității care nu se poate realiza fără resurse sporite. Băncile trebuie să urmărească în permanență evitarea imobilizării fondurilor. Acest lucru vizează indicatorii: solvabilitatea, lichiditatea și capacitatea de plată.

Deci operațiunile pasive sunt operațiuni de constituire a resurselor, care au în principal următoarea structură:

depozite ale clienților și instituțiilor financiare,

împrumuturi,

capitalurile proprii.

În structura unei bănci vor fi regăsite următoarele categorii de resurse:

capitalul propriu;

împrumuturi de la intermediarii financiari: Banca Națională, conturi curente ale băncilor, disponibilități zilnice, împrumuturi la termen;

obligațiuni și împrumuturi participative;

depozite ale clienților – agenți economici;

economiile populației depuse la bancă;

titluri de valoare;

provizioane diverse;

alte fonduri proprii.

Se impune adaptarea continuă a resurselor la plasamentele existente, chiar dacă există păreri în teoria economică care susțin adaptarea volumului de credite la resursele disponibile. Există și teza priorității operațiunilor active față de cele pasive, care-și găsește susținători în practica bancară .

Problematica resurselor băncii este extrem de variată. Pentru băncile comerciale resursele reprezintă mijlocul de existență, de dezvoltare și prosperitate. Ele reprezintă totalitatea mijloacelor financiare necesare realizării obiectivelor strategice fixate pentru fiecare perioadă de activitate. Resursele băncilor cuprind totalitatea mijloacelor bănești aflate la dispoziția lor și pe care le folosesc în operațiuni de credit și alte operațiuni specifice.

În concluzie, managementul operațiunilor pasive este o activitate bazată pe anticipări ale evoluției pe termen scurt, mediu și lung. El este cu atât mai performant cu cât, în cazul băncilor, efectul de levier financiar (creșterea rentabilității financiare prin atragerea de noi resurse, respectiv raportul dintre datoriile financiare și capitalul propriu) este foarte pronunțat. Ponderea mare a creanțelor în activ și a datoriilor în pasivul băncii explică importanța managementului operațiunilor pasive în activitatea băncii.

Procurarea resurselor presupune primirea de fonduri în depozitele băncii spre păstrare și fructificare. Tot mai mare pondere în resursele băncii o dețin depozitele clienților și populației, dar pentru a spori substanțial aceste resurse nu trebuie neglijate reescontările de portofoliu la alte bănci și orice alte operațiuni de pe urma cărora banca devine debitoare față de cei care i-au procurat fondurile.

În anul 2006 ratele dobânzilor pentru disponibilitățile în RON au variat între 5% și 8% (în anul 1999 au variat între 10% și 80%)

Tabel nr. 1.1: Situația disponibilităților clienților aflate la bancă

Sursa: BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE, “Raport 2006” .

Activitatea unei bănci comerciale este orientată în funcție de resursele proprii și atrase. Asigurarea unor resurse cât mai stabile reprezintă obiectivul central al managementului pasivelor. Dar resursele au un preț . Pentru cei care le dețin reprezintă o sursă de venit, concretizată în sume de bani pe care o primesc în schimbul sumelor date spre gestionare unor instituții financiare (bănci). Și pentru instituția care gestionează resursele, acestea reprezintă o sursă de venit , respectiv o sumă de bani mai mare decât cea inițială care să-i permită să-și acopere cheltuielile de funcționare și să obțină un profit.

Resursele bancare reprezintă expresia bănească a renunțării la consum, atât a populației cât și a persoanelor juridice, și plasarea acestor sume la bănci. Pentru a servi cu maximă eficiență scopului propus, resursele trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

să fie sigure și stabile în timp, permițând realizarea unui echilibru între resurse și credite, și o bază certă a continuității procesului de creditare;

să fie pe termene cât mai mari;

să aibă un curs ascendent;

costul resurselor să fie cât mai redus.

În condițiile în care alături de bănci, la procurarea resurselor, concurează un număr mare de alte instituții financiare, procurarea acestora trebuie să se facă în condiții optime, astfel încât să se realizeze acel echilibru absolut necesar între resurse și plasamente, între dobânda activă și cea pasivă.

Sursele proprii (capitalul social și fondurile proprii) reprezintă componenta resurselor cea mai ieftină. Urmează disponibilitățile la vedere ale clienților care, chiar dacă au o durată de viață mai scurtă, diferența dintre dobânda medie activă și cea pasivă este mai mare, și reprezintă un câștig considerabil pentru bancă.

Fig. 1.1 Structura capitalului propriu al BRD-GSG

Sursa: BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE, “Raport CNVM 2006”

Resursele constituite din disponibilitățile la termen ale clienților au avantajul că sunt relativ sigure pe perioada pentru care au fost constituite, dar sunt mai scumpe și trebuiesc completate cu alte resurse mai ieftine. Împrumuturile de la alte bănci sau instituții financiare, contractate pe termen foarte scurt se încadrează, ca și cost, între resursele menționate anterior și dobânda de refinanțare a băncii centrale.

Atunci când toate posibilitățile de procurare a resurselor nu acoperă necesarul de resurse, băncile trebuie să se împrumute. Opțiunea este pentru sumele plasate la alte bănci decât BNR, existând următoarele posibilități:

dacă sumele vândute de BNR la dobânda de referință, nu sunt solicitate în totalitate (oferta>cererea), banca poate să negocieze cu deținătorii de sume, la o dobândă sub rata scontului sau la nivelul ei;

dacă sumele vândute de BNR sunt insuficiente (cererea>oferta), banca poate cumpăra de la deținătorii de sume la o dobândă, de obicei mai mare decât taxa scontului, dar mai mică decât dobânda de refinanțare;

în situația când banca nu are de unde cumpăra resurse pentru a-și acoperi deficitul, fiind epuizate toate posibilitățile, inclusiv sumele vândute de BNR la dobânda de referință, se apelează la creditul pentru “descoperit de scont”, care se plătește cu o dobândă mare penalizatoare, practicată de BNR, cu caracter coercitiv.

În funcție de managementul promovat, la nivelul fiecărei bănci prin intermediul resurselor se poate asigura, pe de o parte independența față de banca centrală și instituțiile financiare, iar pe de altă parte se asigură controlul asupra pieței sau a unui segment de piață, în funcție de gradul de atractivitate al dobânzilor pasive, de prestigiul și soliditatea fiecărei bănci.

Banca urmărește și modificările intervenite în cadrul altor pasive pe care le deține cu privire la operațiunile desfășurate , la impozitele și dobânzile pe care le are de plătit și la volumul datoriilor pe care le are față de creditori.

Tabel nr. 1.2: Modificări intervenite în cadrul altor pasive deținute de bancă

Sursa: BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE, “Situație Financiară 2006” .

Atragerea resurselor nu presupune altceva decât vânzarea produselor bancare. Dar pentru ca un produs să aibă o vânzare cât mai mare trebuie să fie cunoscut de cât mai mulți potențiali clienți care să aibă încredere și să aprecieze prestigiul sau soliditatea vânzătorului (a băncii).

Gestionarea resurselor, având în vedere sistemul piramidal de funcționare a societăților bancare (centrală, sucursală, filială, agenție, puncte de lucru), se face la vârful piramidei, adică în centrala băncii, unitățile operative având sarcina de a colecta resurse la costurile stabilite unitar.

La nivel central resursele se plasează, în baza politicii de plasamente, sub formă de: credite, participații, împrumuturi la alte societăți bancare sau instituții financiare, reparații, constituirea rezervei minime obligatorii la Banca Centrală, investiții, cheltuieli de funcționare, pentru unitățile teritoriale. La nivelul acestora, gestionarea resurselor presupune pe de o parte atragerea de la deținătorii de fonduri și comunicarea la centrală a sumelor încasate, iar pe de altă parte plasarea resurselor în concordanță cu cererile clienților și a normelor în vigoare, respectând prudența bancară și urmărind obținerea unui profit maxim cu risc minim.

În conformitate cu legislația bancară, banca trebuie să-și distribuie profitul pentru dividende sau să-l transfere ca rezultat reportat (rezerve) pe baza situațiilor financiare întocmite cu reglementările contabile românești (RCR). Rezultatul reportat va fi disponibil pentru a fi distribuit, după crearea rezervei legale la care facem referință in continuare iar banca trebuie să-si creeze urmatoarele rezerve din repartizarea profitului brut:

rezerva legală, repartizată la o rată de 20% până în momentul în care rezerva totală este echivalentă cu capitalul social, 10% până în momentul în care rezerva totală este echivalentă cu de două ori valoarea capitalului social, iar ulterior din profitul net fără nicio limită.

rezerva pentru pierderi potențiale din credite, repartizată din profitul înainte de impozitare la o rată de 2% din portofoliul brut de credite.

Pentru a asigura un nivel optim al resurselor, astfel încât activitatea băncii să se desfășoare normal, resursele financiare (RF) trebuie să acopere integral necesarul de resurse financiare (NRF). Resursele financiare (RF) la momentul înființării băncii au statutul de disponibilitate (lichiditate), iar ulterior acestea se afla în diferite ipostaze:

active nevalorificabile (AN), adică clădiri, dotări, terenuri etc.

active valorificabile (AV), adică plasamente în credite etc.

În opinia unor specialiști trebuie luată în calcul și disponibilitatea minimă (DM) pe care banca trebuie să o aibă în cont la BNR. Transpusă într-o ecuație vom avea:

partea dreaptă exprimă mărimea activelor care pot asigura bunul mers al activității bancare

partea stângă arată cât trebuie să fie resursele unei bănci .

AN+AV+DM≥NFR, unde:

– AN – active nevalorificabile;

– AV – active valorificabile;

– DM – disponibilitatea minimă;

– NFR – necesarul de resurse financiare.

Atunci când disponibilitatea minima (DM) este 0, resursele financiare (RF) sunt egale cu necesarul de resurse financiare (NRF), iar acesta este format din active nevalorificabile (AN) și din active valorificabile (AV). Dar fiecare bancă trebuie să dispună de o disponibilitate minimă (DM) sau trezorerie netă deschisă în contul curent la BNR, pentru a se putea acoperi plățile imediate. Deci resursele trebuie să acopere minimul de disponibilități bănești aflate în contul deschis la BNR.

Gestionarea resurselor se face și la nivelul unității bancare, capitalul propriu fiind gestionat la nivel central, iar resursele atrase sunt gestionate atât la nivel central cât și la nivelul unității bancare. După stabilirea acestei proporții se poate trece la optimizarea resurselor atrase de către o unitate bancară, în condițiile minimizării costurilor și maximizării profitului.

Pentru asigurarea optimului presupunem că din capitalul propriu gestionat la nivel central se acoperă integral activele nevalorificabile ale unității bancare. În aceste condiții, volumul minim de resurse atrase de către unitatea bancară, care trebuie să acopere plasamentele în credite și trezoreria netă (formată din soldul casei de circulație și disponibilitatea minimă la BNR) se determină cu ajutorul relației:

(CC + SMC + DA% + DM x DA%) – VCSB + PB

RA = , unde:

DA% – DP%

RA – resurse atrase;

CC – cheltuieli de administrație (constante);

SMC – soldul mediu al casei de circulație;

DA% – dobânda activă încasată pentru creditele acordate;

DM – disponibilitatea minimă în cont la Banca Națională;

VCSB – venituri din comisioane și servicii bancare;

PB – profit bancar;

DP% – dobânda pasivă plătită pentru resursele atrase.

Presupunând că în relația de mai sus profitul bancar este egal cu 0 rezultă că resursele atrase se situează la nivelul minim necesar pentru stabilirea pragului de rentabilitate al unității bancare.

În concluzie, asigurarea optimului depinde de manevrarea ratei dobânzii, de reducerea dobânzii medii pasive prin atragerea resurselor cu costuri cât mai reduse.

1.2.2.2. Operațiunile active și managementul optimizărilor

Operațiunile active sunt acelea care vizează patrimoniul băncii, se regăsesc în activul bilanțului și dau dreptul la primirea unei dobânzi. Prin intermediul lor se angajează resurse mobilizate în vederea obținerii de profit.

Unul din obiectivele cele mai importante în activitatea unei bănci este acela de a găsi plasamente, atât pentru fondurile proprii, cât și pentru cele mobilizate din afară. Plasamentele sau alocarea fondurilor sunt operațiuni complexe prin care banca distribuie în economie, sub formă de credite, capitalurile proprii și atrase.

Managementul operațiunilor active vizează toate aspectele privind modul în care sunt organizate și utilizate resursele în scopul maximizării profitului și eficientizării activității bancare.

În general operatiunile active pot fi grupate astfel:

operațiuni de creditare care cuprind:

operațiuni cambiale;

operațiuni de împrumut pe gaj de mărfuri;

operațiuni de împrumut pe gaj de acțiuni și alte efecte publice;

operațiuni de împrumuturi personale;

avansuri în cont curent.

operațiuni privind achiziția de efecte publice și de stat;

operațiuni de vânzări – cumpărări de valute și devize;

operațiuni de vânzări și cumpărări de mărfuri.

În lucrările de specialitate sunt exprimate și alte opinii cu privire la gruparea operațiunilor active. Unii autori consideră că operațiunile active se grupează în două mari categorii:

operațiuni de credit;

operațiuni comerciale care cuprind:

cumpărarea de aur și devize;

operațiuni cu mărfuri;

cumpărarea de acțiuni și efecte publice;

operațiuni de report.

După alți autori, operațiunile active sunt operațiuni de creditare și de plasament pe baza depozitelor bancare constituite și se grupează în principal în două categorii distincte și anume:

creditarea agenților economici;

creditarea persoanelor fizice.

În dezvoltarea managementului operațiunilor active, în literatura de specialitate s-au conturat trei concepte recunoscute drept teorii, fiecare legată de o anumită treaptă a evoluției sistemului bancar și anume: teoria creditelor comerciale, teoria transferabilității și teoria veniturilor anticipate.

La baza managementului operațiunilor active stau următoarele direcții:

acceptarea unui risc corelat cu profitul care se previzionează a se obține;

corelarea cât mai strânsă a maturității creditelor cu cea a resurselor;

asigurarea solvabilității minime de 8%, iar expunerea totală față de un singur debitor să nu fie mai mare de 20% din fondurile proprii ale băncii;

excluderea de la credite a unor țări, bănci, ramuri, clienți care întâmpină dificultăți și stabilirea unor sume limită pe ramuri de activitate, pe clienți, pe tipuri de credite, pe termene de rambursare;

dezvoltarea și perfecționarea unor tehnici și proceduri de identificare a creditelor neperformante;

dezvoltarea unor noi operațiuni active, asigurarea unei game largi de produse în domeniul creditării, dar și implicarea băncilor comerciale în procesul de restructurare a agenților economici.

Atunci când vorbim de optimizarea managementului activelor bancare trebuie să avem în vedere supravegherea și gestiunea plasamentelor băncii, care dețin ponderea covârșitoare în activul băncii și sunt foarte diversificate.

În acest context, plasamentele trebuie orientate în direcția asigurării unui grad sporit de siguranță (risc minim), astfel încât acest risc, corelat cu profitul prognozat, să rezolve problema lichidității băncii. Întrucât plasamentele nu sunt omogene, managementul bancar trebuie să rezolve problema aprecierii cu rigurozitate a gradului de lichiditate al fiecărui activ, astfel încât, pe de o parte acesta să contribuie la transferul de bani în economie, iar pe de altă parte la maximizarea profitului.

Structura plasamentelor în funcție de corelația risc – profit – lichiditate prezentată în tabelul următor, trebuie să reprezinte obiectivul principal al managementului operațiunilor active. Criteriile pe baza cărora se axează optimizarea structurii plasamentelor sunt, pe de o parte diversificarea portofoliului, iar pe de altă parte selectarea lor în funcție de rezultatul corelației profit – risc.

Structura plasamentelor băncii în funcție de corelația risc – profit – lichiditate

Sursa: Management bancar, C Spulbar, Ed. SITECH, 2008,

Titlurile de tranzacționare sunt înregistrate din motive de prudență la costul de achiziție până la vânzarea lor, valoare corectată cu eventualele provizioane. Toate câștigurile și pierderile realizate sau nerealizate din operațiunile cu titlurile de tranzacționare sunt evidențiate la alte venituri operaționale. Dividendele primite sunt incluse la alte venituri operaționale .

Tabel nr. 1.3 Situația titlurilor de participare deținute de bancă

Sursa: BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE, “Situatie Financiara, 2006” .

Conturile curente la BNR sunt necesare pentru a răspunde obligațiilor privind rezervele minime obligatorii, nefiind disponibile pentru finanțarea operațiunilor curente ale băncii. Procentul de constituire pentru rezerva minimă obligatorie în valută în anul 2006 a crescut în luna martie de la 35 % la 40%, procent care s-a menținut până la sfârșitul anului. Pentru RON, procentul de constituire a crescut de la 16 % – valabil până la sfârșitul lunii iulie, la 20% – valabil până la sfârșitul anului .

În cursul anului 2006, dobânda calculată de Banca Națională a Romaniei pentru rezerva minimă obligatorie a variat pentru RON între 1,7% și 1,9%, iar pentru valuta între 0,7% și 0,8%.

Tabel nr. 1.4 Situația disponibilităților din casierie si in conturi la BNR

Sursa: BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE, “Situatie Financiara, 2006” .

Depozitele pe termen scurt, certificatele de trezorerie, titlurile de tranzacționare și soldurile cu clienții se înregistrează în situațiile financiare la valoarea de cumpărare în funcție de puterea de cumpărare a monedei naționale la 31 decembrie 2000, care se apropie de valoarea lor reală, deoarece aceste instrumente au o scadență imediată și se pot converti în numerar sau decontări fără cheltuieli semnificative de tranzacționare.

Creditele și avansurile bancare, garanțiile, acreditivele și depozitele la termen scurt sunt raportate la valoarea de cumpărare minus un eventual provizion asupra valorii. De obicei acestea se pot evalua rapid și sunt purtătoare de dobânda care reflectă condițiile prezente ale pieței.

Nu există o piață activă a acestor instrumente financiare, care ar facilita compararea valorii acestor instrumente, iar dacă sunt vândute sau decontate înainte de scadență, ar exista și cheltuieli de tranzacționare sub forma de speze și sconturi. Valoarea reală a acestor instrumente nu a fost calculată ca urmare a imposibilității determinării cu precizie a acesteia. Investițiile în societățile comerciale care nu sunt cotate la bursă sunt raportate la valoarea de cumpărare ajustată la inflație minus provizioanele de reducere a valorii.

Deși s-a considerat drept o prioritate în domeniul creditării s-a considerat aplicarea unei politici monetare prudențiale prin limitarea gradului de expunere față de clienții și sectoarele de activitate efectuând în același timp o selecție riguroasă a clienților. Urmărind caracterul de bancă comercială de tip universal , banca s-a implicat în creditarea diverselor sectoare economice.

Fig. 1.2 Structura creditelor pe sectoare de activitate

Anul 2006 a înregistrat o evoluție pozitivă în domeniul activității de creditare, banca urmărind realizarea obiectivelor stabilite prin strategii de dezvoltare de implicare în finanțarea economiei reale și de sprijinire a afacerilor viabile derulate de către firme mici și mijlocii din sectorul privat al economiei în condiții de parteneriat în afaceri.

Pe parcursul anilor 2002 – 2006 structura creditelor pe categorii de clientelă (persoane fizice și juridice) se prezintă astfel :

S-a urmărit totodată realizarea unei structuri prudențiale a plasamentelor în credite în raport cu gradul de risc aferent normelor BNR cu privire la expunerea maximă față de un singur debitor care nu trebuie să depășească 20% din fondurile proprii ale băncii.

În spiritul acelorași politici de creditare prudentă, s-a impus prin normele proprii de creditare ale băncii o soluție cât mai atentă a clienților precum și analiza cu maximă competență a situațiilor financiare ale acestora în scopul determinării cât mai reale a capacităților de plată a acestora pentru rambursarea creditelor și achitarea dobânzilor aferente, în scopul prevenirii apariției creditelor neperformante .

Structura activelor a înregistrat o pondere ridicată a plasamentelor cu risc scăzut sau zero care să asigure un grad ridicat de lichiditate a activelor. Activul bilanțier la 31.12.2006, comparativ cu anul precedent, a crescut cu 46%. Evoluția principalelor elemente, se prezintă astfel :

Tabel nr. 1.5 Structura activelor milioane RON

Fig. 1.3 Situația activității de creditare în anul 2006 acordate clientelei

Creanțele asupra clientelei în valoare de 17.797 milioane RON reprezintă, ca și în anul

precedent, 63 % din totalul operațiunilor bancare reflectate în bilanț.

În anul 2006, banca a menținut ritmul de dezvoltare accentuată a activității de creditare (conform figurii anterioare), concretizată, atât prin creșterea numărului de clienți, cât și a portofoliului de credite.

Lichiditățile băncii localizate în casă si disponibilități la bănci centrale au înregistrat o

creștere cu 79% față de 31.12.2005, reprezentând 30% din totalul bilanțier, în timp ce creanțele asupra instituțiilor de credit în valoare de 637 milioane RON la 31.12.2006 au înregistrat o scădere față de anul precedent și dețin 2% din totalul bilanțier.

Ponderea imobilizărilor în activ de numai 4%, cuprinde :

Imobilizări corporale, cu o valoarea netă de 1.026 milioane RON, din care clădirile și terenurile în valoare de 736 milioane RON.

Imobilizări necorporale, în valoare netă de 36 milioane RON, din care 38% reprezintă fondul comercial provenit din achiziția în anul 1999 a sucursalei Société Générale București.

• Imobilizări financiare, materializate în :

– Părți în societățile comerciale legate cu o valoare de 16 milioane RON; în cursul anului 2006 a fost majorat capitalul social al ALD Automotive prin aportul în numerar al acționarilor

– Participații care, la finele anului 2006 au o valoare de 26 milioane RON, a căror creștere este urmare a aportului suplimentar la capitalul social al SC Asiban SA și SC ROMCARD SA.

1.2.3 Analiza posibilităților de optimizare a activelor și pasivelor bancare

În condițiile în care o societate și-a stabilit obiectivele pe care vrea să le realizeze și piețele pe care va acționa, ea trebuie să-și stabilească și politica pe care trebuie să o promoveze pentru obținerea performanțelor stabilite, dar și riscurile pe care este dispusă să și le asume pentru a atinge aceste performanțe. Asigurarea unui raport optim între profiturile și riscurile bancare reprezintă și necesitatea de prim ordin, fără de care succesul managementului bancar ar fi compromis.

În literatura de specialitate occidentală se apreciază că, pentru ca o bancă să poată practica un management dinamic al activelor și pasivelor sale, trebuie să îndeplinească simultan anumite condiții ce țin atât de mediul economic, cât și de propria situație și anume:

piața largă a capitalului, care să aibă următoarele caracteristici:

o piață nerestricționată;

o piață care acoperă toate scadențele;

o piață lichidă;

mecanisme care să permită gestiunea riscului dobânzii, a riscului de schimb valutar sau a riscului de piață;

reglementarea adaptată, reglementările monetare și prudențiale să nu fie un obstacol în aplicarea unui management corelat.

Asigurarea acestor condiții presupune:

reînnoirea instrumentelor de politică monetară. Internaționalizarea activităților bancare, extinderea pieței de capital și evoluția structurilor de bilanț au impus modificarea instrumentelor de politică monetară:

acțiunea asupra prețurilor influențează condițiile de funcționare a băncilor și modificarea comportamentului asupra creației monetare,

acțiunea asupra cantităților limitează creșterea cererilor de credit, controlul prudențial al băncilor.

Optimizarea managementului corelat al operațiunilor pasive și active se reflectă asupra performanțelor bancare. Ea presupune valorificarea superioară a fondurilor băncilor prin angajarea unor operațiuni active care să asigure maximizarea profiturilor în condițiile de risc minime. Succesul managementului bancar este legat de corelația resurselor și a plasamentelor, adică gestionarea eficientă a trezoreriei băncii și realizarea echilibrului dintre resursele financiare și plasamentele bancare.

Activitatea de atragere a disponibilităților de pe piață (operațiuni pasive) și de plasare a lor (operațiuni active) constituie obiectivul fundamental al oricărei bănci comerciale . Resursele și plasamentele, prin natura lor, se intercondiționează reciproc, situându-se pe același plan al importanței una față de cealaltă si reflectandu-se prin fluxurile de trezorerie, conform tabelului urmator.

Tabel nr. 1.6 Situația fluxurilor de trezorerie – RON –

Sursa: BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE, “Raport 2006” .

În concluzie, managementul activelor și pasivelor este forma de conducere, coordonare, monitorizare și control proprie activității bancare care are ca obiectiv principal stabilirea strategiilor și tacticilor băncii de creștere a profitabilității pe termen scurt, mediu și lung în condiții de risc minim. Managementul activelor și pasivelor are două obiective principale:

optimizarea activelor și pasivelor în vederea creșterii profitabilității,

identificarea posibilităților de diminuare a riscurilor.

Pentru orice bancă apare necesitatea optimizării resurselor cu plasamentele sale, atât ca termene, dar și ca sumă.

Sub aspectul termenelor, creditele acordate de bancă pe termen lung, mediu și scurt trebuie să-și găsească acoperire în resurse pe aceleași termene. Acest lucru nu se realizează întotdeauna. Banca, ca intermediar financiar poate modifica natura scadențelor depozitelor atrase . În practică circa 35% din resursele pe termen scurt pot fi considerate resurse pe termen mediu și lung, deoarece, datorită fluxului continuu de depuneri și restituiri, se creează pentru bancă un sold minim permanent, care se comportă ca și o resursă pe termen lung. Prin urmare, sub aspect temporal se impune optimizarea resurselor cu plasamentele în funcție de natura scadențelor.

Managementul acestui optim dintre resurse și plasamente presupune un mod de acțiune pe două planuri:

pe planul duratei de mobilizare și angajare a resurselor, care se află în strânsă corelație cu starea de lichiditate a băncii;

pe planul prețului creditului, nivelul dobânzii constituind un important criteriu de corelare a operațiunilor pasive cu cele active.

Din punct de vedere valoric, banca trebuie să acopere plasamentele cu resursele pe care le deține pentru a nu apela la resurse extraordinare (refinanțare de la BNR) care sunt scumpe. Este expresia echilibrului financiar la nivel microeconomic, a lichidității și solvabilității băncii.

Clasificarea pasivelor și activelor, compararea și confruntarea lor, se face ținând seama de durata de angajare, deci de durata de maturizare sau de ajungere la scadență a creanței. Pentru a avea condiții de lichiditate, banca trebuie să-și asigure echilibrarea pe ansamblu și pe fiecare categorie de durată . Deci nu numai:

A = P

sau A1 + A2 + … + An = P1 + P2 + … + Pn

ci și : A1 = P1 ; A2 = P2 ; … An = Pn

Gradul de echilibrare se poate determina cu ajutorul relației :

PxNzx

Ge = x 100 , unde:

AyNzy

– Ge – gradul de echilibrare a activelor cu pasivele bancare;

– PxNzx – suma pasivelor (x) ponderat cu durata în zile de mobilizare;

– AyNzy – suma activelor (y) ponderat cu durata în zile de angajare.

Dacă indicatorul ia valori peste 100%, atunci relevă dependența băncii față de resursele atrase, cu efecte negative asupra profitabilității. Dacă valoarea sa este sub 100% reliefează gradul de acoperire a activelor pe termen lung din resursele pe termen scurt. Situația conduce la profituri mari, dar banca este expusă, atât la creșterea riscului lichidității, deci la costuri suplimentare, cât și la creșterea riscurilor creditelor angajate pe termen lung.

O activitate eficientă în asigurarea optimului resurse – plasamente presupune atât creșterea calității resurselor, prin diminuarea ponderii resurselor la vedere, cât și creșterea calității plasamentelor sub formă de credite acordate pe obiecte distincte, astfel încât dintr-un volum de resurse mobilizate să se deruleze mai multe plasamente, obiectiv care presupune:

atragerea disponibilităților de pe piață pentru realizarea echilibrului resurse – plasamente și continuarea procesului de creditare;

diversificarea și îmbunătățirea structurii resurselor, pentru creșterea resurselor la termen, în special a celor cu termene cât mai mari;

monitorizarea permanentă a corelației maturității resurselor cu cea a plasamentelor în vederea evitării unor dezechilibre.

Am analizat bilanțul băncii (anexa 1) BRD – GROUPE SOCIETE GENERALE la 31 decembrie 2006 împreună cu Contul de profit și pierdere (anexa 2), și situația modificărilor capitalurilor proprii (anexa 3) pentru a pune in evidentța managementul activelor si pasivelor dar si pentru a evalua performantele bancii in capitolul urmator.

Profitul nedistribuit este alocat unor fonduri cu scop precis în conformitate cu Reglementările Contabile din România (RCR) și se supune unor redistribuiri referitoare la masura în care acesta poate fi distribuit, precum și pentru finanțarea investițiilor efectuate de bancă.

1.3. Gestiunea și evaluarea riscurilor bancare

În actuala conjunctură bancară, băncile se preocupă de limitarea riscurilor în sensul obținerii de profituri substanțiale. Asigurarea unui raport optim între profiturile și riscurile bancare reprezintă o necesitate de prim ordin, fără de care succesul managementului bancar ar fi compromis.

Performanțele bancare afectează poziția băncii în privința serviciilor acordate clienților. O bancă nu-și poate modifica ușor performanțele, dar unul dintre primii pași îl constituie organizarea unei structuri viabile. În cadrul acestei structuri evaluarea riscurilor ocupa un loc important.

Prima etapă în evaluarea riscurilor bancare trebuie să fie identificarea riscurilor la care este expusă banca. În literatura de specialitate sunt prezentate o multitudine de riscuri care afectează activitatea bancară:

riscul creditului;

riscul de lichiditate;

riscul dobânzii;

riscul de schimb valutar;

riscul de solvabilitate, care este un risc indus de precedentele.

A doua etapă vizează clasarea riscurilor la care banca se expune, într-o matrice : natura riscului/activitate.

riscul de contrapartidă este legat de activitatea de creditare a agenților economici și este gestionat de departamente (angajamente);

riscul de preț și lipsa de lichiditate asupra primirii de participații financiare sunt gestionate de departamentul operațiunii financiare;

riscurile operaționale rezultă dintr-o combinație de factori.

A treia etapă vizează evaluarea riscurilor, adică determinarea în termen a pierderilor potențiale. Cuantificarea riscurilor permite cunoașterea nivelul total în funcție de fondurile proprii consumate care trebuiesc recompensate.

Acest nivel are în vedere trei aspecte:

marja de eroare privind datele reprezentative de expunere a băncii;

evaluarea garanțiilor, participațiilor financiare necotate;

marja de incertitudine, adică evaluarea probabilităților survenirii riscului.

Pentru a cuantifica multiplele probleme legate de risc este necesară evaluarea principalelor tipuri de risc care afectează activitatea bancară.

1.3.1 Riscul de credit

Riscul de credit reprezintă probabilitatea ca împrumutul și dobânda să nu fie plătite din motive determinate de proiect sau de situația financiară a debitorului. El se manifestă ca urmare a nerespectării clauzelor prevăzute în contractele de credite de către clienți, dobânzile sau sumele împrumutate neputând fi plătite ca urmare a insolvabilității clienților.

Literatura de specialitate evidențiază cinci caracteristici tradiționale:

capacitatea – abilitatea împrumutatului de a rambursa;

caracterul – competența managementului și dorința de plată;

capitalul – patrimoniul împrumutatului comparativ cu creditul acordat;

garanțiile – natura și gradul de comercializare a acestora;

condițiile – eficiența activității, condițiile curente și viitoare.

Practica bancară internațională prezintă etapele de evaluare a riscului:

În prima fază are loc identificarea elementelor de risc și împărțirea lor în două grupe: riscuri legate de proiect și riscuri legate de situația financiară a debitorului, considerată una extensivă datorită ariei de investigare mari, înregistrării riscurilor potențiale și grupării lor.

În a doua fază are loc transformarea factorilor de risc în indicatori economico-financiari. Riscurile legate de proiect se exprimă prin indicatori de eficiență economică (rata internă de rentabilitate), iar cele privind situația financiară se evidențiază printr-o gamă de indicatori privind capitalizarea, solvabilitatea, lichiditatea, profitabilitatea, îndatorarea etc.

A treia fază vizează cuantificarea influenței indicatorilor asupra capacității de plată și departajarea lor pe clase de risc pentru care se stabilesc procente de risc determinate pe baze statistico – matematice.

După identificarea riscului de ansamblu, este necesară separarea lui în elemente componente, care pot fi împărțite în două categorii:

riscul tranzacției, vizează aspectele funcționale și operaționale ale afacerii și acoperă natura, structura, suma și perioada de risc, dar și implicațiile juridice, economice și practice față de împrumutat;

riscul aferent clientului vizează analiza clientului: aspectele financiare și nefinanciare și performanțele trecute, prezente și viitoare.

Evaluarea expunerii băncii la riscul de creditare se face prin analiza și monitorizarea unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei categorii:

a. Indicatorii de structură sau de pondere, exprimă procentual structura activelor sau a portofoliului de credite, și pot fi exprimați astfel:

credite totale raportate la total active, cu cât ponderea creditelor în total active este mai ridicată cu atât activitatea bancară este mai riscantă;

credite de calitate medie raportate la credite totale, exprimă ponderea creditelor de calitate inferioară în total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele în observație, creditele substandard și îndoielnice.

pierderile la portofoliul de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de credite; valoarea mică demonstrează o gestionare eficientă a creditelor din punct de vedere al riscului de creditare.

b. Indicatorii de dinamică, exprimă evoluția în timp a indicatorilor valorici a căror mărime este comparată cu evoluția riscului de creditare:

dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite, managerii băncii anticipând expunerea la risc;

dinamica activelor și a creditelor, sunt indicatori ai riscului de creditare atunci când înregistrează o creștere accelerată.

c. Indicatorii relativi, de corelare a activelor cu capitalul și fondurile bancare, prezintă importanță raportul dintre expunerea la risc și sursa de finanțare a expunerii, fiind exprimați astfel:

profitul net raportat la pierderile înregistrate la portofoliul de credite;

fondul de rezervă raportat la pierderile înregistrate la portofoliul de credite. Valorile mari demonstrează un management al riscului prudent.

Un alt model de evaluare a riscului este dat de următorii indicatori:

pierderi nete din credite raportate la total credite;

rezerva pentru pierderi raportată la total credite;

provizioane pentru pierderi din credite raportate la total credite;

credite pe termen raportate la totalul creditelor;

credite cu scadență depășită raportate la total credite;

rata actuală de creștere a creditelor .

Băncile trebuie să acorde o importanță deosebită următoarelor aspecte:

diversificarea portofoliului: pierderile pot fi mai bine previzionate dacă numărul de împrumuturi separate este mare, iar portofoliul este structurat în funcție de specificul băncii, de clienți sau de orizontul de timp;

diminuarea riscului insolvabilității prin sistemul de asigurare a drepturilor de creanță acordate de o societate sub forma creditului comercial oferă băncii creditoare siguranța și asigurarea garanțiilor.

Diminuarea riscului reprezintă și un obiectiv al BNR, care urmărește:

dacă s-au constituit în forma legală și la timp garanțiile creditului;

dacă se respectă prevederile privind cuantumul, durata și rambursarea lor;

dacă apar incidente de plată;

dacă se respectă raportul credite acordate-fonduri proprii: împrumuturile mari acordate unui singur debitor sunt maxim 20% din fondurile proprii, iar suma totală a împrumuturilor nu depășește de 8 ori fondurile proprii;

dimensionarea rezervei pentru riscul de credit corelată cu fondul de provizioane, care reflectă structura calitativă a portofoliului de credite.

Banca minimizează riscul de credite prin evaluarea atentă a solicitanților de credite, prin stabilirea unor limite de expunere și aplicarea unei politici prudente de provizionare. Creditele și avansurile includ facilitățile de descoperire de cont, creditele la termen și creditele comerciale. Creditele sunt înregistrate la soldul lor minus provizionul pentru pierderile din credite.

Provizioanele sunt create atunci când banca are o obligație prezentă sau în curs de constituire, rezultată din evidențele trecute și în legătură cu care există posibilitatea necesității imobilizării unor resurse. Provizioanele se stabilesc în baza evaluării calitative a creditelor în cadrul portofoliului de credite. Un provizion pentru pierderea din împrumuturi și alte riscuri de credit este constituit imediat ce recuperarea devine incertă, în scopul de a furniza conducerii băncii o estimare a pierderilor din împrumuturi. El este constituit în scopul acoperirii pierderilor considerate a fi existente în portofoliul de credite la data bilanțului, dar care nu au putut fi identificate.

Garanțiile primite pentru credite au fost evaluate de bancă în mod prudent. Totuși pentru unele categorii de garanții acceptate de bancă, piața din România se găsește într-un stagiu incipient de dezvoltare, iar valoarea realizabilă a garanțiilor poate diferi de cea estimată.

Creditele considerate irecuperabile sunt trecute pe pierdere. Eventualele recuperări ulterioare sunt creditate în contul de profit și pierdere, dacă împrumutul respectiv a fost în prealabil trecut pe pierdere.

Dobânda aferentă creditelor este preliminată și înregistrată ca venituri pe durata creditelor. Dobânda la credite și avansurile care au fost renegociate din motive economice sau alte motive sunt preliminate la rata negociată.

1.3.2 Riscul lichidității

Riscul lichidității rezultă din rolul de intermediar al băncii, pentru care termenul plasamentelor este superior termenului resurselor. El reprezintă dificultatea în a procura resursele necesare pentru a face față propriilor angajamente la un moment dat. Principalele cauze ale apariției acestui tip de risc sunt: dependență de piața financiară și necorelarea între scadențele depozitelor și ale creditelor. Lichiditatea bancară este o problemă de optimizare a activelor și pasivelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Ea reprezintă capacitatea băncii de a-și finanța operațiile curente.

Principalele surse de lichiditate ale unei banci pot fi clasificate astfel:

numerarul aflat în casierii;

depozite constituite de bancă la alte bănci și la BNR;

portofoliul de credite și ratele scadente la creditele acordate clienților;

portofoliul de titluri de stat și alte titluri negociabile;

împrumuturi sub diverse forme.

Aceste surse ale lichidității sunt utilizate pe o serie de destinații:

rezerva minimă obligatorie constituită de bancă la BNR;

soluționarea cererilor de credite ale clienților;

rezolvarea eventualelor probleme legate de fluctuația depozitelor.

Sylvie de Coussergues clasifică activele și pasivele în funcție de scadență și prezintă anumite caracteristici ale acesteia astfel:

clasele de scadență sunt mai mult sau mai puțin exacte. Pentru scadențele apropiate clasele acoperă termene scurte, iar pentru scadențele îndepărtate casele acoperă termenele lungi.

activele și pasivele se impun a fi evaluate cu mare exactitate astfel:

evaluarea angajamentelor în afara bilanțului,

evaluarea activelor și pasivelor la vedere,

promovarea experienței dobândite de bancă.

profilul scadențelor trebuie permanent actualizat.

Conform literaturii de specialitate cei mai utilizați indicatori sunt:

a. Poziția lichidității se determină ca diferență între activele lichide și pasive imediate, fiind calculată pe săptămâni (pentru luna următoare) și pe luni (pentru anul curent). Optimizarea poziției lichidității presupune echilibrarea celor două elemente: activele lichide și pasivele imediate, și obținerea unei poziții nule.

Dacă poziția lichidității este negativă, atunci activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligațiilor imediate. Dacă poziția lichidității este pozitivă, atunci resursele lichide ale băncii depășesc necesarul său pentru perioada analizată.

b. Pasivele nete, includ trei subindicatori care au ca bază de calcul clasificarea activelor și pasivelor în funcție de scadență, și anume:

pasivele nete simple = activele – pasivele cu aceeași scadență;

pasivele nete cumulate = activele – pasivele cumulate fiecărei perioade;

indicele lichidității se calculează potrivit relației:

pasivelor ponderate

IL =

activelor ponderate

Ponderarea se face în funcție de numărul mediu de zile corespunzător fiecărei perioade și de numărul curent al grupei de scadențe pentru elementele de pasiv și activ.

Pentru valori supraunitare (IL>1) riscul lichidității nu există, activele își ating scadența înaintea surselor care le-au finanțat. Transformarea de scadențe practicată este din pasive pe termen lung în active pe termen scurt.

Pentru valori subunitare (IL<1) transformarea se face din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, situație care poate avantaja băncile atunci când rata dobânzilor înregistrează un trend crescător.

Pentru valori egale cu unitatea (IL=1) se face transformare de scadențe.

c. Rata lichidității exprimă procentual evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară și se calculează în funcție de scadența operațiilor de împrumut, prin raportarea împrumuturilor nou contractate la împrumuturile scadente în aceeași perioadă.

d. Creditele raportate la depozite se calculează pe baza datelor din bilanțurile bancare, tendința descrescătoare este pozitivă pentru bancă.

e. Activele lichide raportate la depozitele la vedere se calculează pe baza datelor din bilanțul publicat de societățile bancare conform relației:

numerar + depozite la vedere la alte bănci

x 100

depozite la vedere

Valoarea optimă a raportului este de 15%, dar variază în funcție de gradul de dezvoltare a piețelor financiare secundare și de volatilitatea depozitelor la vedere. În practica bancară românească se apreciază că valorile acestui indicator care depășesc 35% indică un risc mare de lichiditate.

f. Rata breșei (RB) se calculează ca raport între diferența dobânzii încasate și cea plătita, și diferența dintre active și pasive, astfel:

dobânda încasată – dobânda plătită

RB =

active – pasive

Indicatorul exprimă mărimea absolută a ratei dobânzii pe care banca o poate plăti pentru finanțarea unui spor de active. În funcție de rentabilitatea estimată a acestui plasament banca trebuie să decidă dacă este avantajos sau nu să finanțeze acest nou plasament, în condițiile dobânzii existente.

În funcție de rezultatele indicatorilor se iau o serie de măsuri care pot fi:

creșterea aportului resurselor atrase de la clienții nebancari sub forma disponibilităților, depozitelor agenților economici, instituțiilor publice;

plasarea eficientă a resurselor băncii sub forma disponibilităților și depozitelor la BNR, pe piața interbancară sau în titluri de stat;

urmărirea asigurării echilibrului dintre resurse și plasamente;

realizarea echilibrului resurse – plasamente cu asigurarea unei corelări pe scadențe în vederea evitării apariției riscului lichidității;

îmbunătățirea poziției și a imaginii băncii pe piață.

Baza de calcul a rezervei minime obligatorii este constituită din:

mijloacele bănești în monedă națională ale persoanelor fizice, juridice sub formă de depozite, instrumente negociabile plătite între bănci. Sunt exceptate depozitele guvernamentale sau atrase de la alte bănci;

mijloacele bănești în valută convertibilă ale persoanelor fizice și juridice sub formă de depozite, instrumente negociabile plătibile la vedere și la termen, sume în tranzit între bănci. Sunt exceptate sumele atrase de la alte societăți bancare române și străine.

În concluzie, gestiunea riscului de lichiditate constă în cedarea creanțelor fără a atrage pierderi și în găsirea unor resurse noi cu costuri marginale inferioare randamentului mediu al plasamentelor. Factorul esențial al gestiunii eficiente este capacitatea băncii de a avea un acces rapid pe piețele de capital, care să-i permită ajustări rapide și la cel mai mic cost al scadențelor pasivelor și activelor. Această capacitate depinde de factorii: renumele băncii, poziția pe piață, performanțele, calitatea acționariatului.

1.3.3. Riscul ratei dobânzii

Riscul ratei dobânzii își are originea în deținerea de active și pasive cu o rată a dobânzii fixă care diferă în ceea ce privește scadența și condițiile de remunerare. Poate decurge din deținerea de active și pasive cu rată a dobânzii variabilă, atunci când acestea fie prezintă o anumită neadaptare la condițiile pieței, fie suferă variații diferite.

Băncile finanțează active pe termen lung, pe seama pasivelor pe termen scurt, obținând un câștig din diferența dintre dobânda mai mare la activele pe termen lung și dobânda mai mică la pasivele pe termen scurt, însă mișcările ratei dobânzii pot să conducă la pierderi și chiar la insolvabilitatea băncii .

În lucrarea “Gestiunea riscurilor bancare” se apreciază că principalii indicatori de evaluare a riscului de variație a ratei dobânzii sunt:

indicele sau gradul de sensibilitate al băncii la variația ratei dobânzii pe piață calculată ca raport între activele și pasivele sensibile astfel:

active sensibile la variațiile ratei dobânzii

RGS =

pasive sensibile la variațiile ratei dobânzii

Un nivel egal cu unitatea prezintă o perfectă corespondență a activelor cu pasivele, iar valoarea supraunitară exprimă o stare în care activele predomină pasivele asigurând venituri mari băncii. Rata subunitară exprimă dependența băncii de pasivele sensibile, crescând cheltuielile cu dobânzile.

ecartul sau GAP-ul se calculează ca diferența între activele și pasivele la un moment dat. Analiza “GAP” prezintă activele și pasivele a căror dobândă poate fi restabilită în cadrul unor perioade de timp în viitor.

În lucrarea “Management bancar” autorul apreciază că rapoartele GAP sunt folosite pentru a estima modificările potențiale ale venitului net din dobânzi pe un termen scurt, în general primele trimestre ale anului următor. Ele pot fi însă uneori imprecise, putând conduce la concluzii false.

Deficiențele analizei GAP decurg din faptul că ratele evoluează direct și în condițiile unui GAP egal cu 0, schimbările intervenite în natura veniturilor și cheltuielilor din dobânzi fiind și ele diferite. În al doilea rând, ajustarea ratei dobânzii aferente activelor și pasivelor se face la perioade de timp diferite, fapt ce determină schimbări inegale.

Rezolvarea acestor deficiențe poate fi soluționată prin definirea GAP-ului pe subperioade neintersectate ale unui orizont de planificare mult mai mare.

În concluzie, prin utilizarea acestor indicatori gestiunea riscului ratei dobânzii poate fi formulată simplist astfel: indicele de sensibilitate să fie egal cu unitatea (IL=1), iar ecartul să fie nul (GAP=0). Dar această strategie simplistă nu asigură și succesul limitării riscului ratei dobânzii deoarece, deși ratele dobânzii la activele și pasivele sensibile se modifică în același sens, mișcarea lor înregistrează amplitudini diferite.

O metodă mai tehnică de evaluare a riscului ratei dobânzii utilizează conceptul de “durație”, reprezentând o durată ponderată cu valoarea fluxurilor antrenate de activ sau pasiv dat astfel:

duratelor ponderate cu valorile actuale ale tuturor fluxurilor

Durația =

valorilor actuale ale tuturor fluxurilor

Datorită modului de calcul, durația este un indicator de durată care indică intervalul de timp necesar pentru ca prețul unui activ, apreciat la valoarea lui actuală, să fie recuperat . Deci gestiunea riscului ratei dobânzii presupune două aspecte majore.

În primul rând, banca își va fixa ca obiectiv realizarea egalității între activele și pasivele sensibile. Ea trebuie să-și adapteze permanent ratele dobânzii și scadențele activelor și pasivelor pentru a ajunge la egalitatea care conduce la neutralizarea riscului ratei dobânzii, deoarece activele sau pasivele se apreciază sau se depreciază în aceeași măsură.

În al doilea rând, dacă riscul ratei dobânzii este dificil de neutralizat, banca trebuie să-l acopere (finanțeze) apelând la diferite instrumente financiare ale piețelor la termen (swap, contracte la termen cu opțiuni etc).

Pentru a se proteja împotriva riscului ratei dobânzii, banca stabilește rate de dobândă variabile pe termen lung pentru împrumuturile pe care le acordă. Banca este expusă diverselor riscuri generate de efectele fluctuațiilor ratelor dobânzii asupra situației sale financiare și fluxurilor de trezorerie.

1.3.4. Riscul valutar

Riscul valutar își are originea în constituirea de creanțe și datorii în valută, de unde pot rezulta câștiguri sau pierderi în cazul în care au loc variații ale cursului acestor valute. Riscul valutar exprimă probabilitatea ca o variație a cursului valutar pe piață să influențeze negativ marja dobânzii.

Riscul apare pentru activele în valută ca o pierdere valorică prin deprecierea valutei, iar pentru pasivele în valută pierderea este provocată de majorarea datoriei, adică de creșterea valorică a monedei străine.

Evaluarea riscului valutar se realizează prin doi indicatori de bază:

poziția valutară individuală se calculează pentru fiecare valuta în parte prin compararea activelor cu pasivele, rezultând două poziții distincte:

poziția valutară scurtă, când activele sunt mai mici decât pasivele;

poziția valutară lungă, când activele sunt mai mari decât pasivele.

Situarea unei bănci pe o poziție valutară scurtă este favorabilă atunci când cursul valutei se depreciază, și nefavorabilă în cazul aprecierii cursului. Situarea pe o poziție valutară lungă poate fi favorabilă atunci când cursul valutei se apreciază, și nefavorabilă atunci când cursul se depreciază.

poziția valutară globală este definită ca fiind soldul net al creanțelor în devize față de datoriile în devize. Indicatorul nu este eficient în evaluarea riscului suportat de bancă, deoarece toate valutele sunt luate împreună.

El este calculat atunci când reglementările din domeniul schimbului interzic băncilor să ia o poziție globală de schimb, iar la sfârșitul fiecărei zile banca trebuie să aibă o poziție nulă. Pentru a fi eficient activele și pasivele în valută comparate ar trebui să fie convertite într-o valută de referință.

Expunerea băncii la riscul valutar poate fi apreciată în funcție de amploarea poziției valutare individuale, gestionată separat pentru fiecare valută. Banca poate calcula pentru fiecare valută pierderea generată de o variație adversă a cursului, iar suma pierderilor reprezintă expunerea globală la riscul valutar, care poate fi comparată cu valoarea fondurilor proprii.

Modalitățile de evitare a riscului valutar au fost dezvoltate pe piața produselor derivate prin utilizarea instrumentelor de hedging. Pentru acoperirea riscului sunt utilizate contractele forward și operațiunile swap.

Prin contractul forward se limitează efectele riscului, dar și efectele câștigului. Contractele forward options reprezintă o formă a contractului forward care să elasticizeze posibilitatea riscului și profitului. Acesta este un contract obligatoriu, de vânzare sau de cumpărare a unei sume în valută la o dată viitoare și la un curs de schimb fixat în momentul încheierii contractului afectat de o condiție suspensivă (se stabilește o perioada în interiorul căreia urmează să fie definitivată tranzacția).

Prin derularea operațiunilor swap băncile reușesc să păstreze un anumit echilibru spot și de termen între sumele deținute în diverse valute în vederea diminuării riscului valutar (devalorizarea unor valute compensată de revalorizarea altora), dar și creșterea profitului din jocul cursului valutar spot și forward, și din diferențele de dobânzi ale valutelor intrate în ansamblul operațiunilor swap. În practică se întâlnesc trei categorii de operații:

combinarea unei tranzacții la vedere cu una la termen;

condiționarea vânzării de valută spot de cumpărarea valutei forword;

efectuarea a două operațiuni cumpărare-vânzare la termene diferite.

În concluzie, gestiunea riscului valutar presupune neutralizarea riscului prin ajustarea zilnică a pozițiilor valutare pentru a suprima pozițiile lungi sau scurte, iar dacă neutralizarea nu este posibilă, banca trebuie să-și acopere riscul valutar prin utilizarea instrumentelor prezentate anterior.

1.3.5. Riscul de solvabilitate

Riscul de solvabilitate este riscul provenit dintr-un randament incert al activului băncii și dintr-o informare imperfectă a deponenților despre aceste randamente. Acest risc depinde, pe de o parte de fondurile proprii disponibile, de posibilitățile proprii de a răspunde deponenților, iar pe de altă parte de mărimea și gradul de risc al operațiunilor asumate.

În condițiile în care băncile plasează mai ales banii împrumutați, depuși de clienții lor și că aceste operații obțin principala parte a veniturilor lor, acestea sunt interesate să atragă cât mai multe depozite și să se realizeze o rată a profitului cât mai mare. Dar ponderea capitalurilor proprii în totalul pasivelor scade, și odată cu ea crește riscul solvabilității.

Riscul de solvabilitate este evaluat prin indicatorul de adecvare a capitalului, ca raport între capitalul și activele băncii plus activele din afara bilanțului ajustate în funcție de risc.

Ponderile utilizate pentru active și echivalentul elementelor în afara bilanțului sunt de 0, 20, 50 și 100% la nivelul riscului de creditare al unui plasament. Rata minimă de solvabilitate este de 8%, iar raportarea ei se face de două ori pe an. În România reglementările promovate de BNR sunt apropiate de cele europene, ținându-se totuși cont de actuala etapă de restructurare a sistemului nostru bancar.

La nivel european indicatorul se calculează la nivelul bilanțului consolidat în funcție de nivelul fondurilor totale (capital propriu și suplimentar), cu deducerea participațiilor, pierderilor perioadei curente și acțiunilor răscumpărate. În măsura în care capitalul propriu este destinat acoperirii efectelor negative ale riscului solvabilității, în afara posibilităților de majorare a lui prin creșterea capitalului social, a fondurilor de rezervă și a altor fonduri, băncile trebuie să urmărească creșterea veniturilor din servicii bancare în totalul veniturilor.

În concluzie, adecvarea fondurilor proprii în funcție de riscuri ocupă un loc central în gestiunea riscurilor, devenind pivot al reglementarilor prudențiale. Dacă banca acceptă un nivel ridicat al riscurilor, ea trebuie să-și consolideze fondurile proprii și chiar să depășească nivelurile minime fixate de autoritățile monetare pentru indicatorii de solvabilitate.

În literatura de specialitate se prezintă o multitudine de riscuri care afectează activitatea bancară. Gestionarea riscurilor și a managementului bancar în ansamblul său, nu poate fi asigurată numai prin metodologie, ci trebuie să ia în considerare raționamentele, experiența băncii etc.

În concluzie, optimizarea managementului bancar impune adaptarea permanentă a bilanțurilor bancare la nivelul riscurilor considerate drept acceptabile de către bancă, dar și la normele prudențiale. Luarea în calcul a riscurilor obligă băncile să evalueze permanent corelația venituri-riscuri.

Capitolul II

PERFORMANȚELE BĂNCII ROMÂNE PENTRU DEZVOLTARE

– REZULTAT AL PROMOVĂRII UNUI

MANAGEMENT BANCAR PERFORMANT

2.1. Analiza evoluției activității

BĂNCII ROMÂNE PENTRU DEZVOLTARE – GROUPE SOCIETE GENERALE

2.1.1. Prezentarea generală a băncii și gradul ei de solvabilitate

La 1 decembrie 1990, Banca Română pentru Dezvoltare a fost înființată ca bancă independentă cu statutul juridic de societate pe acțiuni, prin preluarea activelor și pasivelor Băncii de Investiții, cu autorizație completă de desfășurare de activități bancare. Banca Română pentru Dezvoltare a fost înregistrată în februarie 1991 ca societate pe acțiuni cu capitalul social deținut de Statul român.

In martie 1999, Société Générale (SG) a achiziționat un pachet de acțiuni la Banca Română pentru Dezvoltare de la Fondul Proprietății de Stat și, în același timp, a majorat capitalul social al Băncii Române pentru Dezvoltare pentru a deține 51% din acțiuni.

Din ianuarie 2001, acțiunile Băncii au fost admise la tranzacționare si cotate în Categoria I (First Tier) a Bursei de Valori București care își desfășoară activitatea în conformitate cu Legea Piețelor de Capital nr. 297/2004 (cu modificările ulterioare).

In 2004, SG a achiziționat și restul participației în Banca Română pentru Dezvoltare de la Statul român, majorându-și astfel acțiunile deținute la Emitent la 58.32%.

In data de 27 mai 2004, denumirea juridică de Banca Română pentru Dezvoltare a fost schimbată în BRD-Groupe Société Générale SA.

La data de 31 decembrie 2006, structura capitalului era următoarea :

Banca își calculează gradul de solvabilitate pe baza unor rate stabilite de Banca Reglementelor Internaționale (BRI) și de BNR. Aceste rate măsoară gradul de solvabilitate prin raportarea capitalului băncii la activele bilanțiere, la angajamentele extrabilanțiere și alte riscuri ale băncii, ponderate cu clasa de risc. Normele stipulate calculează gradul de solvabilitate pe baza informațiilor întocmite în conformitate cu Regulamentul Contabil din România (RCR). În conformitate cu reglementările BNR, o instituție bancară pentru a fi solvabilă trebuie să aiba o solvabilitate de cel putin 12%. La 31 decembrie 2006 solvabilitatea băncii conform reglementarilor BNR a fost de 13.3%, (la 31 decembrie 2005 de 16.9%) .

În conformitate cu normele BRI, activele sunt ponderate pe baza unor categorii de riscuri de creditare, stabilindu-se un nivel de risc corespunzător capitalului necesar susținerii acestuia. Se aplică 4 categorii de risc zero, deci pentru suportarea acestui activ nu se impune un anumit capital.

Mijloacele fixe au un risc de 100%, adică ele ar trebui susținute de un capital egal cu 8% din valoarea acestora. Alte categorii de active au valori intermediare pentru coeficientul de pondere corespunzător. Rata 1 de aderare a capitalului se determina luând în considerare și împrumuturile pe termen lung și provizioanele generale potențiale ale băncii.

Angajamentele extrabilanțiere de natura creditelor sunt convertite în echivalent bilanțier pe baza unor categorii diferite de factori de conversie. Sumele echivalente rezultate sunt ulterior ponderate în functie de risc, folosindu-se coeficienții de ponderare corespunzători.

2.1.2. Analiza si prezentarea bilanțurilor și rezultatelor financiare

Activul bilațier la 31.12.2006, comparativ cu anul precedent, a crescut cu 46%, evoluția principalelor elemente, se prezintă astfel:

Tabel nr. 2.1 Activul bilanțier la 31.12.2006

Sursa: BRD – GSG, “Raport, 2006”

Din punct de vedere al structurii activului bilanțier la sfârșitul anului 2006, situația este următoarea:

Fig. 2.1

Creanțele asupra clientelei în valoare de 17.797 milioane RON reprezintă 63 % din totalul operațiunilor bancare reflectate în bilanț.

În anul 2006, BRD a menținut ritmul de dezvoltare accentuată a activității de creditare, concretizată, atât prin creșterea numărului de clienți, cât și a portofoliului de credite acordate clientelei.

Lichiditățile băncii, incluzand casa si disponibilități la bănci centrale au înregistrat o creștere cu 79% față de 31.12.2005, reprezentând 30% din totalul bilanțier, în timp ce creanțele asupra instituțiilor de credit în valoare de 637 milioane RON la 31.12.2006 au înregistrat o scădere față de anul precedent și dețin 2% din totalul bilanțier.

Creșterea disponibilitățior este datorată și deciziilor de politică monetară ale BNR, respectiv creșterea nivelului rezervelor minime obligatorii până la 20% RON și 40% Devize.

Imobilizările reprezinta 4%, din total active si includ :

• Imobilizări corporale, cu o valoarea netă de 1.026 milioane RON, din care clădirile și terenurile în valoare de 736 milioane RON;

• Imobilizări necorporale, în valoare netă de 36 milioane RON, din care 38% reprezintă fondul comercial provenit din achiziția în anul 1999 a sucursalei Société Générale București;

• Imobilizări financiare, materializate în :

-Părți în societățile comerciale legate cu o valoare de 16 milioane RON; în cursul anului 2006 a fost majorat capitalul social al ALD Automotive prin aportul in numerar al acționarilor – Participatii care, la finele anului 2006 au o valoare de 26 milioane RON, a căror creștere este urmare a aportului suplimentar la capitalul social al SC Asiban SA si SC ROMCARD SA.

Tabel 2.2 Pasivul bilanțier la 31 decembrie 2006

Sursa: BRD – GSG, “Raport, 2006”

Fig. 2.2 Structura pasivului bilanțier la 31.12.2006

Operațiunile cu clientela dețin 71 % din totalul pasivului bilanțier și au înregistrat o creștere față de anul precedent cu 33%. La data de 31.12.2006, valoarea acestora era de 19.746 milioane RON.

Datoriile față de instituțiile de credit dețin 14% din totalul pasivului bilanțier și reprezintă creanțele la vedere din conturile de corespondent, depozite ale băncilor, sume datorate din operațiuni cu cecuri și carduri , creanțele la termen din depozite atrase și împrumuturi financiare de la bănci.

Datoriile constituite prin titluri reprezinta 3% din pasivul bilantier si cuprinde obligatiuni emise in anii 2004 si 2006, precum si certificate de depozit.

BRD a lansat în noiembrie 2006 cea mai mare emisiune obligatară în RON realizată pană în prezent. Această emisiune adresată investitorilor nerezidenți, a fost realizată pe piața din Luxemburg și a însumat 735 milioane RON. Durata imprumutului este de 5 ani, iar rata de dobandă de 7,75%. Emisiunea obligațiunilor din 2006 este a doua realizată de BRD. Emisiunea precedentă a fost lansată în 2004, pe piața românească și a avut o valoare de 50 milioane RON reprezentând prima emisiune semnificativă lansată de o bancă romanească dupa anul 1990.

Capitalurile proprii însumează 2.331 milioane RON in creștere cu 24% fata de anul 2005, ca urmare a majorarii rezervelor și a profitului realizat in anul 2006.

2.2. CREȘTEREA performantelor BRD – GSG REZULTAT AL

PERFECȚIONĂRII MANAGEMENTULUI BANCAR

2.2.1 Analiza profitabilitatii bancii

Optimizarea raportului dintre venituri și costurile băncii, ca obiectiv esențial al managementului bancar, are o influență directă asupra profitului bancar. Profitul unei bănci înglobează influențe legate de sfera veniturilor și cheltuielilor, supuse aceluiași sistem de criterii de evaluare și interpretare.

În activitatea băncilor se disting două mari categorii de costuri:

costul resurselor, care reprezintă corespondentul costului materiei prime din întreprinderile industriale sau al mărfii din întreprinderile comerciale;

costul de funcționare, respectiv de preluare, distribuire și recuperare a disponibilităților colectate.

În practica bancară, principalele elemente de structură a costurilor, reflectate și în declarațiile financiare (costul de profit și pierdere) sunt:

cheltuieli cu operațiunile, care includ:

cheltuieli cu dobânzile;

cheltuieli cu comisioane, taxe, speze;

alte cheltuieli.

provizioane pentru credite și dobânzi;

cheltuieli generale de funcționare, care includ:

cheltuieli cu amortizările;

cheltuieli materiale;

cheltuieli cu personalul;

alte cheltuieli.

În categoria cheltuielilor cu operațiunile ponderea o dețin cheltuielile cu dobânzile pentru surse atrase, iar în categoria cheltuielilor generale de funcționare ponderea o dețin cheltuielile cu personalul. Cheltuielile cu provizioane pentru credite și dobânzi dețin o pondere din ce în ce mai mare în costuri datorită creșterii semnificative a creditelor riscante.

Cheltuielile legate de dezvoltarea rețelei bancare, de extinderea și perfecționarea rețelei informatice, de implementare a unor produse și a serviciilor noi, vor crește în totalul cheltuielilor, având ca efect dezvoltarea și consolidarea fiecărei bănci și a întregului sistem bancar românesc. Veniturile aferente activității desfășurate de bănci sunt grupate astfel:

venituri din dobânzi;

venituri din taxe, comisioane, speze;

alte venituri.

Literatura de specialitate prezintă o modalitate de calcul în trepte a profitabilității unității bancare, stabilindu-se nouă trepte diferite de acoperire a cheltuielilor În urma însumării rezultatelor obținute după efectuarea calculelor se obține profitul net înainte de impozitare al băncii (PN).

Tabel 2.3 Evidențierea treptelor de acoperire a cheltuielilor pentru calculul profitabilității băncii

Sursa: Cristi Spulbăr, Management bancar, Ed. Universitaria, Craiova, 2003

Calcularea profitabilității bancare, prin detalierea treptelor prezentate presupune următoarele:

A. Determinarea venitului net din dobânzi (treapta 1)

Profitabilitatea unității bancare (centrului de profit) depinde de structura portofoliilor de active și pasive ale băncii, respectiv ecartul dintre dobânda activă și pasivă. Profitul va fi cu atât mai mare cu cât diferența dintre dobânda activă și pasivă este mai mare realizată în condiții de concurență.

Determinarea venitului net din dobânzi se realizează conform relației:

VND = VD – CD , unde:

– VND – venitul net din dobânzi;

– VD – suma veniturilor din dobânzi;

– CD – suma cheltuielilor din dobânzi;

Suma veniturilor din dobânzi se calculează folosind una din relațiile:

VD = Pi x di , unde:

– Pi – categoria i de plasamente;

– Di – dobânda aferentă categoriei de plasament sau

P x di , unde :

SDi

-P – plasamentul mediu, P = , unde:

Nz

– SDi – suma soldurilor debitoare zilnice pe categorii de plasament i;

– Nz – numărul de zile în care se calculează profitul net din dobânzi;

Pi x di

-di – dobânda medie activă , di = ,

Pi

Suma cheltuielilor cu dobânzile folosește una din relațiile, astfel:

CD = Rj x dj , unde:

– Rj – categoria j de resurse;

– Dj – dobânda aferentă categoriei j de resurse.

CD = R x dj , unde:

SCj

-R – resursele medii , R = , unde:

Nz

– SCj – suma soldurilor creditoare zilnice pe categorii de resurse j;

Rj x Dj

-dj – dobânda medie pasivă, dj =

Rj

În aceste condiții relația de calcul a venitului net din dobânzi devine:

Sdi Pi x di SCj Rj x dj

VND = x – x

Nz Pi Nz Rj

În concluzie, optimizarea venitului net din dobânzi presupune ca resursele să fie atrase la costuri cât mai mici și plasate cu riscuri minime. În funcție de acest optim se poate evalua nivelul profitabilității, dar și dimensiunea riscurilor, se pot modifica veniturile și costurile. Decizia managerilor se focalizează pe marja netă a dobânzii.

Veniturile și cheltuielile din dobânzi sunt recunoscute în contul de profit și pierdere, cu respectarea principiului separării exercițiilor.

Tabel 2.4 Evoluția veniturilor din dobânzi

Sursa: BRD – GSG “Situatie financiara 2006”

Tabel 2.5 Evoluția cheltuielilor cu dobânzile

Sursa: BRD – GSG “Situatie financiara 2006”

B. Determinarea venitului net din comisioane după acoperirea cheltuielilor cu funcționarea (treapta 2).

În condițiile unui management bancar performant cheltuielile de funcționare ale unității bancare trebuie să fie acoperite cu veniturile din taxe și comisioane. Raportul dintre veniturile din comisioane și cheltuielile cu funcționarea reprezintă un indicator al eficienței activității bancare.

În structura cheltuielilor de funcționare ponderea o dețin cheltuielile cu salariile, indicatorul exprimă direct eficiența aportului salariaților la obținerea rezultatelor băncii, deoarece volumul comisioanelor încasate de bancă este direct proporțional cu numărul de conturi, respectiv cu volumul operațiilor gestionate de fiecare salariat al unității bancare.

Deci , relația de calcul a venitului net din comisioane este următoarea:

VNC = VC – CF , unde:

– VCN – venitul net obținut după acoperirea cheltuielilor cu funcționarea din comisioane și taxe încasate;

– VC – venituri din taxe și comisioane;

– CF – cheltuieli cu funcționarea.

Modalitățile utilizate în practica bancară pentru comisionarea operațiilor sunt două : cu sumă fixă și cu cotă procentuală .

Veniturile din comisioane se calculează astfel:

VC = Nf x Cf + Ic x Cc + Pd x Cd , unde:

– Nf – numărul de operațiuni de categoria f ;

– Cf – comisionul perceput pentru operațiunea f;

– Ic – suma încasată de categoria c;

– Cc – cota de comision aferentă sumei c;

– Pd – suma plătită de categoria d;

– Cd – cota de comision aferentă sumei d.

Cheltuielile cu funcționarea băncii se calculează potrivit relației:

CF = CFF + CFV , unde:

– CFF – cheltuieli fixe cu funcționarea;

– CFV – cheltuieli variabile cu funcționarea.

Cheltuielile cu funcționarea includ componente fixe și variabile, care depind de natura activelor și pasivelor și de volumul de activitate.

Optimizarea gradului de acoperire a cheltuielilor de funcționare din comisioanele încasate presupune că, în situația în care cheltuielile cu funcționarea sunt prea mari și/sau volumul încasărilor din comisioane este prea mic, să fie promovate măsuri privind reducerea cheltuielilor cu funcționarea fie prin redimensionarea personalului, fie prin creșterea volumului de activitate, ca rezultat al atragerii unor noi clienți și/sau diversificarea gamei de produse și servicii bancare oferite clientelei.

Spezele și comisioanele cuprind în principal comisioanele încasate pentru activitățile de creditare și pentru tranzacțiile valutare. Sunt incluse și comisioanele pentru emiterea de garanții bancare și acreditive, precum și comisioanele pentru administrarea conturilor clienților persoanelor juridice și fizice. Comisioanele pentru acordarea de împrumuturi sunt creditate în contul de venituri în momentul acordării creditelor. Comisioanele pentru tranzacțiile valutare sunt înregistrate ca venituri în momentul încasării.

Tabel 2.6 Evoluția veniturilor și cheltuielilor cu comisioanele băncii

Sursa: BRD – GSG “Situatie financiara 2006”

C. Determinarea venitului net din activitatea financiară și din alte activități (treptele 3 , 4 și 5)

Practica bancară nu face o delimitare între operațiunile aferente activității de exploatare și operațiunile financiare. Dar această delimitare se impune, deoarece este necesară o evaluare corectă a eficienței fiecărei categorii de operațiuni derulate de bancă.

Funcția de bază a băncii comerciale este de atragere a resurselor temporar disponibile din economie și plasarea lor sub formă de credite pe termen scurt, toate cheltuielile legate de această funcție se încadrează în activitatea principală de exploatare, celelalte activități încadrându-se fie în categoria activităților financiare, fie în categoria altor operațiuni.

Relațiile de calcul prin care se poate determina venitul net din activitatea financiară, excepțională și din alte activități sunt următoarele:

VNF = VF – CF , unde:

– VNF – venitul net din activitatea financiară;

– VF – venituri financiare;

– CF – cheltuieli financiare.

VNE = VE – CE , unde:

– VNE – venitul net din activitatea excepțională;

– VE – venituri excepționale;

– CE – cheltuieli excepționale.

VNA = VA – CA , unde:

– VNA – venitul net din alte activități;

– VA – alte venituri;

– CA – alte cheltuieli.

D. Determinarea veniturilor aferente excedentului de resurse și a cheltuielilor aferente deficitului de resurse (treapta 6)

O unitate bancară se poate afla în situația de echilibru financiar (situație optimă), dar și în situația de excedent sau deficit de resurse. Pentru determinarea costului resurselor redistribuite și reflectării acestora în venituri sau cheltuieli pot fi utilizate următoarele relații:

ER = TP – (TA + RMO)

DR = (TA + RMO) – TP , unde:

– ER – excedentul de resurse;

– DR – deficitul de resurse;

– TA – total active;

– TP – total pasive;

– RMO – rezerva minimă obligatorie

Totalul activelor se determina cu ajutorul relației:

TA = Sc +Scr , unde

-Sc – soldul mediu zilnic al disponibilului din casierie și alte valori;

-Scr – soldul mediu zilnic al plasamentelor (creditelor).

Totalul pasivelor se determină cu ajutorul relației:

TP = Sdt +Sdf + Si + P , unde:

-Sdt – soldul mediu zilnic al disponibilităților și depozitelor titularilor;

-Sdf – soldul mediu zilnic al disponibilităților altor instituții financiare;

-Si – soldul mediu zilnic al împrumuturilor de la alte instituții financiare;

– P – soldul provizioanelor totale.

Relația de calcul a rezervei minime obligatorii este:

Sdt x c

RMO = , unde;

100

– c – cota de constituire a rezervei minime obligatorii.

Veniturile aferente excedentului de resurse (VE) se calculează cu relația:

ER x De xT

VE = , unde :

100 x 360

– De – dobânda aferentă excedentului de resurse;

– T – perioada în zile pentru care se efectuează calculul.

Cheltuielile aferente deficitului de resurse (CD) se calculează cu relația:

DR x Dd x T

CD = , unde:

100 x 360

– Dd – dobânda aferentă deficitului de resurse.

În condițiile în care resursele primite de bancă prin redistribuire sunt mai scumpe decât cele procurate de pe piața locală, banca trebuie să acoperire plasamentele cu resursele atrase de pe piața pe care acționează.

E. Determinarea venitului net aferent rezervei minime obligatorii (treapta 7)

Pentru constituirea rezervei minime obligatorii fiecare bancă trebuie să-și influențeze resursele cu rezerve corespunzătoare disponibilităților atrase. Când resursele financiare depășesc necesarul, rezerva minimă la BNR este constituită, iar unitatea bancară beneficiază de veniturile aferente.

Redistribuirea rezervelor minime se face corespunzător dobânzii bonificate de BNR, iar pentru neconstituirea rezervelor banca plătește nivelul dobânzii aferente descoperitului de cont. Relația de calcul este:

VNR = VCR – CRN , unde:

– VNR – venitul net aferent rezervei minime obligatorii;

– VCR – venitul aferent rezervei constituite;

– CRN – cheltuielile aferente rezervei neconstituite.

Calculul venitului aferent rezervei minime se realizează cu relația:

RMO x Dr x T

VRC = , unde:

100 x 360

– Dr – dobânda pentru rezerva minimă constituită .

Cheltuielile pentru neconstituirea rezervei minime se realizează cu relația:

RND x Dn x T

CRN = , unde:

100 x 360

– RMN – rezerva minimă neconstituită;

– Dn – dobânda pentru neconstituirea rezervei minime.

F. Determinarea venitului net din provizioane pentru riscul de credit și dobândă (treapta 8)

Pentru determinarea provizioanelor specifice de risc, expunerea brută a debitorului, soldul creditelor pe termen scurt, mediu și lung, curente și restante, și dobânzile aferente, poate fi micșorată cu valoarea unor garanții :

garanții guvernamentale sau de la Banca Națională a României;

garanții de la bănci înregistrate în unele țări din categoria A;

depozite gajate, plasate la banca respectivă;

garanții de la alte bănci din în cadrul limitelor de risc acceptate;

colaterale non-cash acceptate de bancă

Expunerea netă (EN) se determină diminuând volumul creditelor angajate și dobânzilor aferente cu alocarea reală a garanțiilor stabilită în funcție de posibilitatea de valorificare a acestora pe piață, folosind următoarea relație:

EN = CA + D – G , unde:

– CA – suma creditelor angajate la data pentru care se efectuează calculul;

– D – suma dobânzilor de încasat;

– G – suma valorilor reale ale garanțiilor.

Cheltuielile cu provizioanele (CP) se calculează cu ajutorul relației

CP = EN x % , unde:

– EN – expunerea netă;

– % – procentul de constituire a provizioanelor

Venitul net din provizioane (VNP) se determină astfel:

VNP = SP0 – CP , unde:

SP0 – soldul provizioanelor la începutul perioadei.

Cheltuielile nete cu provizioanele (CNP) se determină cu ajutorul relației:

CNP = CP – SP0

2.2.2. Calculul indicatorilor pentru aprecierea performanțelor băncii

Întrucât în capitolul anterior am tratat problematica indicatorilor performanțelor bancare din punct de vedere teoretic, în continuare ne vom referi numai la analiza acestui sistem de indicatori utilizând informațiile financiare ale băncii.

a) indicatorii pentru aprecierea eficienței de ansamblu a băncii:

1. Rata profitului brut (Rpb) = profit brutvenituri totale x 100:

Rpb2006=13.73%

Rpb2005=14.95%

2. Rentabilitatea (R) = profit brutcheltuieli totale x 100:

R2006=15.92%

R2005=17.58%

3. Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile personalului din comisioane (Gasc) = comisioanele încasate(salarii + cheltuieli aferente salariilor) x 100:

Gasc2006=129.34%

Gasc2005=214.23%

b) Indicatorii pentru aprecierea profitabilității și rentabilității bancare

1. Rata rentabilității financiare (Rrf) = profitul netcapital propriu x 100:

Rrf2006=23.93%

Rrf2005=35.93%

2. Rata rentabilității economice (Rre) = profitul netactive x 100:

Rre2006=2.33%

Rre2005=2.87%

3. Efectul de pârghie (Ep) = activecapital propriu:

Ep2006=12.12

Ep2005=10.53

4. Rata profitului net (Rp) = profitul netvenituri totale x 100:

Rp2006=11.82%

Rp2005=12.93%

5. Rata utilizării activelor (Rua) = venituri totaleactive x 100:

Rua2006=19.78%

Rua2005=22.25%

c) Indicatorii pentru analiza veniturilor și costurilor bancare

1. Ponderea veniturilor din dobânzi în totalul activelor (Pvd) = venituri din dobânzitotal active x 100:

Pvd2006=7.21%

Pvd2005=7.95%

2. Rata cheltuielilor cu dobânzile în totalul activelor (Rcd) = cheltuieli cu dobânziletotal active x 100:

Rcd2006=2.98%

Rcd2005=2.85%

d) Indicatorii pentru aprecierea solvabilității și lichidității bancare

1.Lichiditatea exprimată prin ponderea creditelor în totalul activelor (Lca) = creditetotal active x 100:

2. Lichiditatea exprimată prin ponderea creditelor în totalul surselor atrase (Lcsa) = creditetotal surse atrase x 100:

3. Lichiditatea exprimată prin ponderea activelor lichide în totalul surselor atrase (Lalsa) = activele lichidetotal surse atrase x 100:

4. Solvabilitatea exprimată prin ponderea fondurilor proprii în totalul activelor (Sfa) = fondurile propriitotal active x 100:

5. Solvabilitatea exprimată prin ponderea fondurilor proprii în totalul creditelor (Sfc) = fondurile propriitotal credite x 100:

6. Solvabilitatea exprimată prin ponderea fondurilor proprii în totalul surselor atrase (Sfsa) = fondurile propriitotal surse atrase x 100:

7.Indicele de adecvare a capitalului (Iak) = fondurile propriiexpunerea netă x 100:

III. MUTAȚII ÎN MANAGEMENTUL BANCAR PROMOVAT DE BĂNCILE COMERCIALE DIN ROMANIA ÎN CONTEXTUL CRIZEI FINANCIARE

În contextul internaționalizării activității bancare, și implicit, ca urmare a creșterii concurenței, este necesară acceptarea unei soluții pentru consolidarea capitalului băncilor mici, ale căror active nu depășesc 1% din activele sistemului bancar românesc. Se apreciază că, la un nivel total al activelor bancare de aproximativ 10 milioane dolari, numărul băncilor din sistemul bancar românesc este mult prea mare, optimul fiind între 20 și 30. Totuși, soluția este nu să se micșoreze numărul băncilor, ci să crească volumul activelor acestora.

În viitor, soluția optimă pe care managerii sistemului bancar românesc trebuie să o adopte, în contextul integrării economice în Uniunea Europeană, o reprezintă concentrarea resurselor existente prin procese de fuziuni sau achiziții, sau majorarea capitalurilor bancare, ca urmare a atragerii în acționariat a unor investitori foarte puternici. Avantajele concentrării sunt foarte clare, deoarece este bine cunoscut faptul că, în perioade de tranziție, băncile mici sunt foarte vulnerabile. Astfel, o bancă mică nu dispune de banii necesari pentru a realiza o infrastructură care să-i permită să ofere servicii financiare integrate pentru a-și stimula corespunzător clientela, dar și personalul și acționariatul acesteia. De asemenea, un alt element important îl reprezintă și portofoliu de clienți, băncile mici, din cauza faptului că nu pot acorda credite de dimensiuni mari, sunt silite să se adreseze întreprinderilor mici și mijlocii, care la rândul lor sunt expuse la șocurile din economie. În acest context, necesitatea concentrării bancare este vitală, indiferent de modul cum se realizează, prin majorarea capitalului social sau prin fuziunea sau achiziția de către investitori strategici.

Considerăm că toate băncile românești vor trebui să aibă în vedere sporirea capitalului. Din păcate, multe dintre instituțiile de profil de pe piața românească nu au un nume care să le face atractive în fața unor eventuali investitori. În fața concurenței băncilor mari din Europa, ele se vor stinge în liniste. Anul acesta este considerat un reper pentru intensificarea competiției în sistemul bancar. Pentru început asistăm la diversificarea produselor oferite clienților, unde băncile străine vor avea un rol important, iar mai târziu, după integrare, procesul se va încheia, cel mai probabil, cu reducerea numărului de bănci.
Constatăm ca achiziția sau fuziunea sunt singurele soluții pentru băncile mici. Apreciem că băncile cu rating mai slab arată că nu au forță financiară, iar in viitor aceste institutii fie vor fuziona, fie vor fi preluate. La sfarsitul anului 2005, nicio banca nu se califica in cea mai buna categorie de rating, dar cele mai multe banci, reprezentand 78,2% din totalul activelor, erau cotate cu rating 2. In clasificarea BNR, o pondere importanta, de 21,4% din active, se regăsește în băncile care au primit rating 3, în timp ce penultimul calificativ acoperă doar 0,4% din sistem. Începând cu 2002, nicio bancă din Romania nu este încadrată în cea mai slaba categorie – rating 5. Primele cinci bănci cumulau, la finele lunii martie2006, aproape 58% din activele bancare si 60,5% din totalul creditelor.

Agricultural Bank of Greece a anunțat că a finalizat achiziția a 55,83% din acțiunile Mindbank, si a primit aprobarile bancilor centrale din Grecia si Romania pentru cumpararea Băncii Românești. De îndată ce și-a asigurat controlul Mindbank, ATE Bank intenționează să mărească foarte rapid capitalul băncii românești, să reorganizeze banca, să introducă cele mai performante sisteme de dezvoltare a activităților și tehnologiilor (state-of-the art systems) și să extindă rapid rețeaua de 12 agenții, cu scopul de a tripla prezența în piața românească în urmatorii trei ani.

Nu numai piața românească este marcată de fenomenul potențialelor fuziuni bancare, cea mai semnificativă fiind evident HVB-Banca Tiriac-Unicredit, nefinalizată încă. La nivel european, chiar și greii se regrupează pentru a se poziționa cat mai bine pe piață. Cine poate cumpăra nu stă pe gânduri și amintim aici cazul Credit Agricole-Emporiki, cine nu, tratează fuziuni. Cel mai recent eveniment ni-l releva piata italiană, unde, în încercarea de a prinde siajul numărului unu, băncile de pe locul doi și trei iși unesc eforturile sub un brand comun.

Pe plan național, ideea fuziunilor între băncile mici este agreată de acestea, existând, la un moment dat, chiar și unele discuții privind înființarea Uniunii băncilor mici din România, la baza acestei propuneri stând tendința de globalizare la nivel mondial. În concluzie, consolidarea sistemului bancar va continua, pe măsură ce procesul aderării la Uniunea Europeană va avansa, integrarea europeană punând băncile mari într-o poziție mai dificilă, deoarece acestea vor trebui să facă față competiției cu marile grupuri financiare europene. În ceea ce privește băncile mici, va fi necesar ca acestea să fuzioneze sau să fie achiziționate, putând chiar să falimenteze în cazul în care nu se vor orienta spre o nișă de piață cu o clientelă foarte bine specializată.

Alături de concentrare, o altă realitate a sistemului bancar românesc este segmentarea activității desfășurate de societățile bancare, care s-a suprapus peste natura sau proveniența capitalului social bancar. Astfel, băncile cu capital majoritar de stat au fost implicate, în special, în finanțarea companiilor de stat și a sectorului public, finanțare care, datorită faptului că nu de puține ori rata dobânzi a fost puternic negativă, a însemnat, practic, o subvenționare implicită a economiei naționale. În mod similar, băncile cu capital privat au finanțat sectorul privat, iar băncile străine s-au implicat, în principal, în finanțarea unor companii străine, de preferință de aceeași proveniență ca și banca mamă.

De asemenea, în România sunt foarte actuale motivele care au stat la baza apariției instituțiilor de credit specializate în numeroase țări dezvoltate, aceste motive fiind legate, în principal de: insuficienta ofertă de fonduri din partea sectorului băncilor comerciale pentru anumite operațiuni; necesitatea de a asigura un canal de distribuție pentru creditul subvenționat; nevoia de a oferi o cale alternativă pentru a se depăși dificultățile de acces la piața de capital pentru numeroși agenți economici. Existența acestor instituții se justifică prin ideea că, sectorul băncilor comerciale generează o ofertă insuficientă de fonduri pe termen mediu și lung, deoarece acesta se concentrează asupra segmentelor celor mai rentabile ale pieței și care presupun riscuri relativ reduse.

Astfel, apariția instituțiilor de credit specializate este utilă pentru finanțarea acelor investiții care, prin natură, volum sau scadență nu pot fi finanțate într-o măsură satisfăcătoare de restul sectorului bancar. Totodată, acestea vor trebui să funcționeze pe principiul subsidiarității și complementarității cu sistemul bancar, pentru a se evita distorsionarea competiției și pentru a sprijini dezvoltarea băncilor comerciale cu care vor colabora în distribuirea de resurse financiare. De asemenea, pentru a-și îndeplini cu succes misiunea de interes public, instituțiile de credit specializate vor trebui să se bucure de autonomie decizională și să acționeze independent de stat.

Existența băncilor specializate este de natură să îmbunătățească calitativ sistemul bancar, iar un domeniu important în care băncile specializate ar avea un câmp larg de acțiune este atragerea de economii. O formă a băncilor specializate este reprezentată de Casele de Economii pentru Construcții existente în Germania, aceste instituții punând la dispoziția clienților produse specifice. Acest tip de instituții ar trebui să apară și în sistemul bancar românesc în condițiile în care Agenția Națională de Locuințe prevede introducerea sistemului de economisire și creditare în sistem colectiv, în scopul soluționării problemei locuințelor. Un alt tip de instituție specializată care nu există încă în România, băncile ipotecare, au create toate condițiile pentru apariție, datorită existenței legii pentru reglementarea creditului ipotecar și ponderii scăzute a unor astfel de operațiuni în portofoliile băncilor actuale.

O tendință importantă la nivel internațional o reprezintă constituirea de grupuri bancare. În ultimii ani, numărul conglomeratelor financiare a crescut semnificativ și în România, acestea îmbracând forma grupurilor bancare, ce cuprind, în principal, filiale bancare, societăți de valori mobiliare și societăți de leasing. Structura acestor conglomerate este influențată de cadrul de reglementare existent ce nu permite băncilor să opereze direct pe piața de capital. Totodată, legislația bancară prevede că operațiunile de leasing financiar vor fi desfășurate de bănci prin societăți distincte, constituite în acest scop. Prin urmare, marile bănci comerciale și-au înființat societăți de valori mobiliare pentru a putea opera indirect pe piețele de valori mobiliare și sunt acționari principali la o serie de firme de leasing. Câteva bănci românești dețin participații și în societăți autohtone de asigurări, legăturile de proprietate între industria bancară și cea a asigurărilor nefiind însă puternice, întrucât legislația românească nu permite participații ale băncilor mai mari de 20% din capitalul unei societăți de asigurări. Pentru a permite o mai bună monitorizare a activității conglomeratelor financiare, colaborarea între autoritățile sectoriale de supraveghere a fost întărită în ultimul timp. În acest sens, în octombrie 2001, a fost semnat un Memorandum de înțelegere între Banca Națională a României și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. Un document similar a fost încheiat în cursul lunii februarie 2002 între autoritatea de supraveghere bancară (Banca Națională a României) și Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

BIBLIOGRAFIE:

O. Aurel, A. Octavian “Orientări în activitatea bancară contemporană”, Editura Expert, București 1999.

Berea Octavian Aurel, “Strategie bancară”, Editura Expert, București 2001.

Bogdan Ioan, “Tratat de management financiar bancar”, Editura Economică, București, 2002.

Boncel Franck, “L`Europe des banques”, Editura Sefi, 1995.

Burciu Aurel, Petru Sandu, Gheorghe Sandu,“Activitatea bancară internațională”, Editura Economică, București 1999.

Dănilă Nicolae , “Privatizarea băncilor”, Editura Economică, București 2000.

Dardac Nicolae, Basno Cezar, “Gestiune bancară”, Editura ASE, București 2001.

Dardac Nicolae, Basno Cezar, “Produse, costuri și performanțe bancare”, Editura Economică, București 2000.

Dardac Nicolae, Teodora Vâșcu , “Monedă – Credit 1”, Editura ASE, București 2002.

Dardac Nicolae, Teodora Vâșcu , “Monedă – Credit 2”, Editura ASE, București 2002.

Gaftoniuc Simona, “Practici bancare internaționale”, Editura Economică, 1995.

Goloșoiu Ligia Georgescu , “Business of Banking”, Editura ASE, București 2002.

Imireanu Gheorghe Mihai, “Produse și servicii bancare în relațiile de plăți interne și internaționale”, Editura Tribuna Economică, București 2002.

Ionescu C. Lucian,”Economia și rolul băncilor”, Editura Economică 1997.

Isărescu C. Mugur, “Reflecții economice”, Editura Expert, București 2001.

Kirițescu C. Constantin, Dobrescu M. Emilian, “Băncile. Mică enciclopedie”, Editura Expert, București 1998.

Lăzărescu Vasile, “Băncile comerciale în economia de piață din România”, Editura Agora, Bacău 1998.

Matouk Jean, “Systemes financiers. Banques-instruments, institutions et gestion bancaires”, Editura Dunod, Paris 1994.

Odobescu Emanuel, “Marketing bancar național și internațional”, Editura Sigma Primex, București 1999.

Oprițescu Marin, Popescu Jenica, Spulbăr Cristi Marcel, “Monedă și credit”, Editura Universitaria, Craiova, 2002.

Puiu Alexandru, “Strategii bancare-una din cauzele crizei actuale a economiei românești”, Editura Independența Economică 2001.

Rotaru Constantin, “Sistemul bancar românesc și integrarea europeană”, Editura Expert, București 2000.

Rotaru Constantin, “Managementul performanței bancare”, Editura Expert, București, 2001.

Săvoiu Vasile, “Sistemul European de Bănci Centrale”, Editura Națională, București 2000.

Spulbăr Cristi Marcel, “Management bancar”, Editura Sitech, Craiova 2008.

Spulbăr Cristi Marcel, “Optimizarea managementului bancar”, Editura Universitaria, Craiova 1999.

Spulbăr Cristi și colab., “Sisteme bancare comparate”, Editura Sitech, Craiova 2005.

Spulbăr Cristi și colab.“Orientări în activitatea bancară din Romania”, Editura Universitaria, Craiova 2007.

Trenca Ioan, “Tehnică bancară”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2006.

Publicații

Colecția de reviste “Finanțe, bănci, asigurări”, 2001–2007.

Colecția de reviste “Tribuna Economică”, 2001–2007.

Colecția de reviste “Ziarul Financiar”, 2001–2007.

Internet: www.brd.ro, www.bnro.ro, www.arb.ro

BIBLIOGRAFIE:

O. Aurel, A. Octavian “Orientări în activitatea bancară contemporană”, Editura Expert, București 1999.

Berea Octavian Aurel, “Strategie bancară”, Editura Expert, București 2001.

Bogdan Ioan, “Tratat de management financiar bancar”, Editura Economică, București, 2002.

Boncel Franck, “L`Europe des banques”, Editura Sefi, 1995.

Burciu Aurel, Petru Sandu, Gheorghe Sandu,“Activitatea bancară internațională”, Editura Economică, București 1999.

Dănilă Nicolae , “Privatizarea băncilor”, Editura Economică, București 2000.

Dardac Nicolae, Basno Cezar, “Gestiune bancară”, Editura ASE, București 2001.

Dardac Nicolae, Basno Cezar, “Produse, costuri și performanțe bancare”, Editura Economică, București 2000.

Dardac Nicolae, Teodora Vâșcu , “Monedă – Credit 1”, Editura ASE, București 2002.

Dardac Nicolae, Teodora Vâșcu , “Monedă – Credit 2”, Editura ASE, București 2002.

Gaftoniuc Simona, “Practici bancare internaționale”, Editura Economică, 1995.

Goloșoiu Ligia Georgescu , “Business of Banking”, Editura ASE, București 2002.

Imireanu Gheorghe Mihai, “Produse și servicii bancare în relațiile de plăți interne și internaționale”, Editura Tribuna Economică, București 2002.

Ionescu C. Lucian,”Economia și rolul băncilor”, Editura Economică 1997.

Isărescu C. Mugur, “Reflecții economice”, Editura Expert, București 2001.

Kirițescu C. Constantin, Dobrescu M. Emilian, “Băncile. Mică enciclopedie”, Editura Expert, București 1998.

Lăzărescu Vasile, “Băncile comerciale în economia de piață din România”, Editura Agora, Bacău 1998.

Matouk Jean, “Systemes financiers. Banques-instruments, institutions et gestion bancaires”, Editura Dunod, Paris 1994.

Odobescu Emanuel, “Marketing bancar național și internațional”, Editura Sigma Primex, București 1999.

Oprițescu Marin, Popescu Jenica, Spulbăr Cristi Marcel, “Monedă și credit”, Editura Universitaria, Craiova, 2002.

Puiu Alexandru, “Strategii bancare-una din cauzele crizei actuale a economiei românești”, Editura Independența Economică 2001.

Rotaru Constantin, “Sistemul bancar românesc și integrarea europeană”, Editura Expert, București 2000.

Rotaru Constantin, “Managementul performanței bancare”, Editura Expert, București, 2001.

Săvoiu Vasile, “Sistemul European de Bănci Centrale”, Editura Națională, București 2000.

Spulbăr Cristi Marcel, “Management bancar”, Editura Sitech, Craiova 2008.

Spulbăr Cristi Marcel, “Optimizarea managementului bancar”, Editura Universitaria, Craiova 1999.

Spulbăr Cristi și colab., “Sisteme bancare comparate”, Editura Sitech, Craiova 2005.

Spulbăr Cristi și colab.“Orientări în activitatea bancară din Romania”, Editura Universitaria, Craiova 2007.

Trenca Ioan, “Tehnică bancară”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2006.

Publicații

Colecția de reviste “Finanțe, bănci, asigurări”, 2001–2007.

Colecția de reviste “Tribuna Economică”, 2001–2007.

Colecția de reviste “Ziarul Financiar”, 2001–2007.

Internet: www.brd.ro, www.bnro.ro, www.arb.ro