Mutatii Calitative Si Cantitative In Structura, Nivelul Si Dinamica Veniturilor Bugetului Uniunii Europene
MUTAȚII CALITATIVE ȘI CANTITATIVE ÎN STRUCTURA, NIVELUL ȘI DINAMICA VENITURILOR BUGETULUI UNIUNII EUROPENE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
ISTORIA UNIUNII EUROPENE
1.1. Uniunea Europeană – evoluție și obiective
1.2. Instituțiile Uniunii Europene
1.2.1. Consiliul European
1.2.2. Parlamentul European
1.2.3. Comisia Europeană
1.2.4. Alte organisme din cadrul structurii instituționale
1.3. România și Uniunea Europeană
CAPITOLUL 2
SISTEMUL FINANCIAR AL UNIUNII EUROPENE
2.1. Formarea și dezvoltarea Sistemului Finanicar al Uniunii Europene
2.2. Cadrul financiar multianual al Uniunii Europene
2.2.1. Necesitatea unui cadru financiar multianual
2.2.2. Cadrul financiar pentru perioada 2000-2006
2.2.3. Cadru financiar pentru perioada 2007-2013
2.2.4. Cadru financiar pentru perioada 2014-2020
CAPITOLUL 3
BUGETUL UNIUNII EUROPENE
3.1. Bugetul Uniunii Eeuropene de la începuturile sale
3.2. Principii bugetare
3.3. Structura bugetului Uniunii Europene
3.3.1. Veniturile bugetului Uniunii Europene
3.3.2. Cheltuielile bugetului Uniunii Europene
3.4. Relațiile României cu bugetul Uniunii Europene
STUDIU DE CAZ
ANALIZA VENITURILOR BUGETULUI UNIUNII EUROPENE
1. Resursele Bugetului Uniunii Europene
1.1. Resursele proprii tradiționale
1.2. Resursele proprii bazate pe taxa pe valoarea adaugată
1.3. Resursele bazate pe venitul național brut
1.4. Alte venituri
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Anexe
INTRODUCERE
Uniunea Europeană se prezintă ca o construcție modernă și originală, instituțională și funcțională, fără precedent în istorie și fără corespondent în lumea contemporană. Uniunea Europeană este o entitate politică, socială și economică, care s-a dezvoltat în Europa, compusă în prezent din 27 țări fiind rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951, după al doilea război mondial, între șase țări europene (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda). După cincizeci de ani și cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania și Portugalia; 1995: Austria, Finlanda și Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria; 2007: Bulgaria ți Romania), Uniunea Europeana are astăzi 27 de state membre.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relațiile dintre statele membre și între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.
Principalele obiective ale Uniunii sunt: promovarea progresului economic și social, afirmarea identității Uniunii Europene pe scena internațională, instituirea cetățeniei europene, dezvoltarea unei zone de libertate, securitate și justiție, să existe și să se consolideze în baza dreptului comunitar.
Ca orice organizație, pentru a-și putea desfășura activitatea și atinge obiectivele, Uniunea Europeana are nevoie, în afară de instituții și personal și de un buget.
Bugetul Uniunii Europene reprezintă ansamblul resurselor financiare de care acesta dispune anual pentru îndeplinirea de către instituțiile comunitare a obiectivelor, activităților și intervențiilor comunitare stabilite în prezent prin Tratatul de la Amsterdam. În funcție de acesta pot fi observate în fiecare an prioritățile și orientările politice comunitare.
În acest sens lucrarea de față se vrea a fi o analiză a ceea ce primește și ceea ce cheltuiește Uniunea Europeană. De-a lungul existenței Uniunii, controversele pe probleme bugetare au reprezentat o constantă: de la dezbateri pe tema resurselor financiare proprii ale CEE sau a dezechilibrelor bugetare, la rivalități între instituțiile comunitare (în special între Comisie, Consiliu și Parlament).
Lucrarea este structurată în trei capitole, primul capitol Istoria Uniunii Europene cuprinde câteva aspecte generale legate de apariție, evoluție și obiective.Alături de acestea este făcută o scurtă prezentare a instituțiilor care asigură buna funcționare a UE și care sunt direct implicate în procesul bugetar. În momentul actual funcționarea Uniunii se bazează pe cinci instituții: Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Justiție a Comunităților Europene (prescurtat CJCE) și Curtea de Conturi. Tratatul constituțional consacră formal funcționarea Consiliului European ca instituție de sine stătătoare.
În capitolul al doilea este făcută o prezentare a nașterii și dezvoltării Sistemului financiar al UE. După crearea sa la începutul anilor 50, sistemul financiar comunitar a înregistrat numeroase mutații importante.
Capitolul trei cuprinde o analiză amplă a bugetului UE, de la structură, principii, proces bugetar, până la relațiile României cu bugetul UE.
Banii contribuabililor sunt folosiți de către Uniune pentru finanțarea activităților pe care toate statele membre și parlamentele le-au convenit în tratate. O sumă mică – aproximativ 1% din bogăția națională a Uniunii, echivalentă cu aproximativ 235 de euro pe cap de locuitor – ajunge la bugetul anual al UE și este apoi cheltuită în principal pentru cetățenii și comunitățile Uniunii.
Fondurile bugetare sunt folosite pentru a finanța toate politicile statelor membre UE în anul bugetar respectiv.
Evoluții, cum ar fi piața unică, extinderea, dezvoltarea unei viziuni globale asupra Europei, au cerut de fiecare dată, schimbarea modelului cheltuielilor UE. Inegalitățile regionale existente în cadrul UE nu sunt uniform distribuite. Uniunea Europeană arată ca un puzzle de regiuni în stadii foarte diferite de dezvoltare economică, existând discrepanțe majore chiar între statele membre, regiunile prospere coexistând cu regiunile sărace. Practic, astăzi, U.E. a devenit extrem de eterogenă, cu diferențe mari de dezvoltare a statelor membre și a regiunilor.
În final lucrarea de față prezintă o analiză complexă a veniturilor bugetului UE, care provin din resurse proprii tradiționale, resurse proprii bazate pe taxa pe valoarea adaugată, resursele bazate pe venitul național brut, dar și alte venituri.
Uniunea Europeană dispune de aceste resurse pentru finanțarea cheltuielilor sale. Legal, aceste resurse aparțin Uniunii. Statele membre le colectează în numele UE și le transferă la bugetul UE.
CAPITOLUL 1
ISTORIA UNIUNII EUROPENE
UE – evoluție și obiective
Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic, propunându-și să asigure o pace durabilă.
Creată în scopul de a garanta o pace durabilă, construcția europeană s-a concretizat după cel de al Doilea Război Mondial. Pe 9 mai 1950 Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de cărbune și de oțel ale Franței și Germaniei în cadrul unei organizații deschise către celelalte țări europene.
La acest proiect au răspuns încă patru state, Tratatul de instituire a Comunității Economice a Cărbunelui și a Oțelului (CECO) fiind semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, de către Franța, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda. Tratatul CECO a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 (notă: Tratatul CECO a expirat în 2002).
Dintre dispozițiile Tratatului semnat la 18 aprilie 1951 la Paris cele mai importante sunt: durata tratatului este de 50 de ani, iar statele membre nu au posibilitatea de a părăsi comunitatea înainte de expirarea termenului; are drept scop crearea unei piețe comune a cărbunelui și oțelului, înlăturând obstacolele puse în calea schimburilor cum sunt: taxe vamale, contingentări și acorduri de cartel; apropierea politicilor țărilor membre în vederea realizării scopului propus.
La 25 martie 1957, cele șase state membre ale CECO semnează, la Roma, Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), denumite generic “Tratatele de la Roma”.
Tratatul CEEA cuprinde dispoziții relative la folosirea energiei atomice în exclusivitate în scopuri civile, dintre direcțiile de acțiune amintim: dezvoltarea cercetării științifice în domeniu și a distribuirii tehnicii de specialitate; stabilirea de norme de securitate comune; facilitarea investițiilor în domeniul nuclear; crearea unei piețe comune pentru materialele și echipamentele nucleare, cât și pentru capitalurile legate de domeniul nuclear.
CEE, potrivit art. 2 din Tratat, are ca misiune, prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, de a promova o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității; o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o creștere accelerată a nivelului de viață și relații mai strânse între statele pe care le reunește.
Articolele 38 și 39 din Tratat au permis formarea unei Politici Agricole Comune (PAC). Prin aceasta, Piața Comună s-a realizat, odată cu deschiderea frontierelor și în domeniul producției agricole.Țările membre ale CEE și mai ales Franța au considerat Politica Agricolă Comună (PAC) ca principalul instrument de modernizare a propriilor agriculturi, iar Comisia ca vehicul esențial de integrare comunitară.
Pe lângă cele șase țări ce au inițiat cele trei comunități europene, astăzi Uniunea Europeană numără 27 de membrii care au aderat succesiv, după cum urmează: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie în 1973, Grecia în 1981, Spania și Portugalia în 1986, Austria, Finlanda și Suedia în 1995. La 1 mai 2004, zece state au aderat la Uniunea Europeană: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria, iar la 1 ianuarie 2007 România și Bulgaria.
La 7 februarie 1992 este semnat Tratatul privind Uniunea Europeană la Maastricht. Acesta constituie o adevărată piatră de temelie a UE, stabilind reguli clare pentru viitoarea monedă unică și pentru politica externă și de securitate precum și pentru o cooperare mai strânsă în domeniul justiției și afacerilor interne. Conform tratatului, fosta denumire de „Comunitate Europeană” este înlocuită, în mod oficial, cu cea de „Uniune Europeană”.
Uniunea Europeană are la bază trei piloni:
Primul Pilon este reprezentat de Comunitatea Europeană și permite instituțiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse domenii (Piața unică, transporturi, concurență, moneda unică, ocuparea forței de muncă, sănătate publică, protecția consumatorilor, cercetare, protecția mediului, agricultură, ș.a.), urmând obiectivul de coeziune economică și socială.
Pilonul doi este reprezentat de politica externă și de securitate comună, care este cadrul acțiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu. Pilonul 2 are caracter interguvernamental.
Al treilea pilon organizează cooperarea statelor UE în domeniile justiției și afacerilor interne, cooperare care, până la acel moment, se desfășura pe bază de acorduri internaționale ocazionale (un astfel de exemplu îl constituie Acordul Schengen, semnat în 1995). Această cooperare întărită este consecința directă a stabilirii în cadrul UE al unui spațiu european fără frontiere interioare. Aspectele acoperite de cel de-al treilea pilon sunt politica de azil, politica de imigrare, politica de trecere și control al frontierelor, problemele legate de criminalitatea transfrontalieră (dependența de droguri, terorismul, frauda), precum și cooperarea judiciară în chestiuni civile și penale și în domeniul vamal. Procesul de decizie în cadrul acestui pilon se bazează, pe metoda interguvernamentală.
Obiectivele Uniunii Europene stabilite în art. B titlul l din Tratatul de la Maastricht sunt următoarele:
– promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, îndeosebi prin crearea unui spațiu fără frontiere interioare, prin intărirea coeziunii economice și sociale și prin constituirea unei uniuni economicesocială.
Pilonul doi este reprezentat de politica externă și de securitate comună, care este cadrul acțiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu. Pilonul 2 are caracter interguvernamental.
Al treilea pilon organizează cooperarea statelor UE în domeniile justiției și afacerilor interne, cooperare care, până la acel moment, se desfășura pe bază de acorduri internaționale ocazionale (un astfel de exemplu îl constituie Acordul Schengen, semnat în 1995). Această cooperare întărită este consecința directă a stabilirii în cadrul UE al unui spațiu european fără frontiere interioare. Aspectele acoperite de cel de-al treilea pilon sunt politica de azil, politica de imigrare, politica de trecere și control al frontierelor, problemele legate de criminalitatea transfrontalieră (dependența de droguri, terorismul, frauda), precum și cooperarea judiciară în chestiuni civile și penale și în domeniul vamal. Procesul de decizie în cadrul acestui pilon se bazează, pe metoda interguvernamentală.
Obiectivele Uniunii Europene stabilite în art. B titlul l din Tratatul de la Maastricht sunt următoarele:
– promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, îndeosebi prin crearea unui spațiu fără frontiere interioare, prin intărirea coeziunii economice și sociale și prin constituirea unei uniuni economice și monetare comportând, la termen, o monedă unică;
– afirmarea identității proprii pe scena internațională, îndeosebi prin promovarea unei politici externe și de securitate comune, incluzând și definirea unei politici de apărare comună, care ar putea duce, la un moment dat, la o apărare comună;
– întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;
– dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și al afacerilor interne;
– menținerea integrală a acquis-ul comunitar și dezvoltarea lui, în scopul de a examina, conform procedurii stabilite la art. N paragraful 2, în ce măsură politicile și formele de cooperare instaurate prin tratat ar trebui revizuite în vederea asigurării eficacității mecanismelor și instituțiilor comunitare.
Evoluția Uniunii Europene a continuat cu Tratatul de la Amsterdam care a fost semnat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Acesta conținea prevederi în următoarele domenii: drepturile cetățenilor (în special, protecția drepturilor fundamentale), cooperarea în domeniul securității și justiției (integrarea acquis-ului Schengen în competențele Uniunii Europene), politica externă și de securitate comună (alegerea unui Înalt Reprezentant pentru PESC) și consolidarea democrației.
La 26 februarie 2001 a fost semnat Tratatul de la Nisa care conținea prevederi pentru a asigura o bună activitate instituțională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de State Membre, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituționale ale cărei 3 axe principale sunt: componența și modul de funcționare al instituțiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniștri și consolidarea cooperării între instituții.
Tratatul semnat la 29 octombrie 2004 prevede Constituția Uniunii Europene, care răspunde exigenței simplificării tratatelor comunitare și a unei mai bune transparențe în procesul decizional din cadrul Uniunii. Constituția clarifică competențele Uniunii și ale statelor membre, și importanța în cadrul mișcării care împinge națiuni și popoare să acționeze împreună. Din păcate, însă, după ce Spania a ratificat prima această Constituție a Uniunii Europene, la 20 februarie 2005, populația din Franța și Olanda și-au exprimat votul negativ în cadrul referendumurilor din 29 mai, respectiv 1 iunie, 2005. Procesul de ratificare a fost relansat la 10 iulie 2005, când Luxemburg a votat pentru ratificarea Constitutiei UE.
Uniunea Europeană se distinge față de alte organizații internaționale prin modelul său de integrare care se situează dincolo de cooperarea tradițională între state: statele membre ale Uniunii au transferat o parte din prerogativele lor la nivel comunitar. Integrarea în Uniunea Europeană presupune un ansamblu de schimbări în statutul funcției publice al țărilor candidate, modificări la nivelul legislației, al structurilor organizaționale al practicilor privind formarea profesională în domeniu etc.
Uniunea Europeană își bazează funcționarea în momentul de față pe cinci instituții: Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Justiție a Comunităților Europene (prescurtat CJCE) și Curtea de Conturi.
Instituțiile UE
Uniunea Europeană este o construcție unică prin arhitectura sa instituțională. Statele acceptă să delege o parte din puterile lor suverane unor instituții comune create prin tratatele fondatoare, cu modificările succesive, instituții al căror scop este să asigure o participare democratică a Statelor Membre la luarea de decizii.
Instituțiile Uniunii Europene care formează structura de bază și au rolul de asigura realizarea întregii construcții comunitare sunt: Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Curtea de Justiție și Consiliul European. Pe lângă acestea mai există o serie de organe complementare sau subsidiare, care sunt organe specializate pe diverse domenii și de multe ori joacă un rol deosebit de important în realizarea funcțiilor Comunităților. Din această categorie fac parte: Curtea de conturi, Comitetul economic și social, Comitetul reprezentanților permanenți, Banca Europeană de Investiții, Banca Centrală Europeană ș.a
Consiliul European
Consiliul se prezintă ca un organ interguvernamental ce reprezintă interesul statelor membre. Cu toate că Tratatele nu prevăd nici o ierarhie între Instituții, Consiliul deține totuși un rol dominant. Consiliul este format din reprezentanții statelor membre. Fiecare guvern deleagă unul dintre membrii săi. Dată fiind compunerea Consiliului, în mod uzual el a fost numit Consiliu de Miniștri.
Miniștrii se reunesc în funcție de ordinea de zi sau de problematica ce se discută: de exemplu, miniștrii agriculturii – pentru probleme agricole, miniștrii economiei și finanțelor – pentru chestiuni ce privesc Uniunea Economicăși Monetară, etc.
Fiecare ministru din Consiliu este împuternicit să își asume angajamente în numele guvernului pe care îl reprezintă. Fiecare ministru din Consiliu răspunde în fața parlamentului național și a cetățenilor pe care parlamentul țării sale îi reprezintă. Alături de implicarea Parlamentului European în procesul decizional, prin aceasta se asigură legitimitatea democratică a deciziilor Consiliului.
Președinții și/sau prim-miniștrii țărilor UE, împreună cu Președintele Comisiei Europene, se reunesc sub denumirea de Consiliu European de până la patru ori pe an. Aceste reuniuni „la nivel înalt” stabilesc orientările de politică generală ale UE și soluționează probleme care nu au găsit rezolvare la nivelurile inferioare (adică la nivel de miniștri în cadrul reuniunilor obișnuite ale formațiunilor Consiliului).
Integrarea economică, politică și juridică care este finalitatea construcției comunitare face ca această conferință interguvernamentală să se deosebească fundamental de cele de tip clasic din cadrul organizațiilor internaționale. Particularitățile constitutive și funcționale îi dau în primul rând caracterul de organ propriu al Uniunii Europene.
Președinția Consiliului este asigurată prin rotație, la fiecare șase luni. Fiecare stat membru UE preia controlul agendei Consiliului și prezidează toate reuniunile pentru o perioadă de șase luni, promovând deciziile legislative și politice și negociind pentru realizarea unui compromis între statele membre. României o să-i revină președinția Consiliului în iulie-decembrie 2019.
Președinția este asistată de Secretariatul General, care pregătește și asigură funcționarea optimă a activității Consiliului la toate nivelurile. Potrivit Tratatului de la Amsterdam, secretarul general al Consiliului este în același timpși Înalt Reprezentant pentru Politica Externa și de Securitate Comuna (PESC). Consiliul este asistat, în activitatea sa, de Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), care este compus din reprezentanții permanenți (ambasadori) ai statelor membre. COREPER asigură pregătirea lucrărilor Consiliului și execută mandatele pe care acesta i le încredințează.
Președintele Consiliului organizeazăși conduce lucrările Consiliului. El convoacă Consiliul, stabilește datele pentru sesiunile acestuia, fixează ordinea de zi provizorie, etc., semnează actele adoptate de Consiliu, ca și procesele verbale ale ședințelor, notifică Directivele, Deciziile și Recomandările Consiliului, primește corespondența adresată Consiliului, poate reprezenta Consiliul în fața Parlamentului European.
În prezent, hotărârile în Consiliul Uniunii sa iau, în funcție de caz, cu majoritate simplă, majoritate calificată sau unanimitate.
Pentru votul cu majoritate calificată, fiecare stat membru dispune de un număr de voturi în funcție de importanța și mărimea acestuia.
Rolul și atribuțiile Consiliului sunt date de evoluția în timp a acestei Instituții în lumina a trei acte fundamentale: Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma și Tratatul de la Maastricht.
Potrivit Tratatului de constituire a Comunității Europene, Consiliul are următoarele responsabilități:
– este organismul legislativ al Comunității; în rezolvarea unei game largi de probleme comunitare își exercită această putere legislativă împreună cu Parlamentul European;
– atât în raporturile externe, cât și în cele interne se manifestă și ca un organ executiv, cu atribuții care tradițional revin guvernelor;
– coordonează politica economică generală a Statelor Membre;
– încheie, în numele Comunității, acordurile internaționale dintre aceasta și unul sau mai multe state sau organizații internaționale;
– împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă bugetul Comunității.
Parlamentul European
Parlamentul European a fost creat în 1958, prin Tratatul de la Roma, fiind format, la vremea respectivă, din 142 de parlamentari desemnați de parlamentele naționale, reprezentând cele 6 țări membre ale Comunităților Economice Europene (CEE). Inițial a purtat numele de „Adunarea Parlamentară Europeană”, iar din martie 1962 se numește „Parlamentul European”. Prin tratatul de la Amsterdam s-a stabilit în art. 189 faptul că ”numărul de membrii ai parlamentului nu va depăși 700”. Prin Tratatul constituțional această limită a rost ridicată la 750, numărul minim de reprezentanți pentru fiecare stat membru – 6, iar numărul maxim – 96.
În iunie 1979, Parlamentul European a fost ales pentru prima dată prin vot universal direct, când au fost aleși 410 parlamentari.
Procedura de alegere a parlamentarilor europeni este guvernată de legislațiile electorale din fiecare țară membră, existând o mare diversitate de sisteme juridice.
Durata mandatului este de 5 ani și are un caracter reprezentativ, votul fiecărui deputat este personal și individual.
Calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu cea de membru al oricărei alte Instituții precum și a organelor auxiliare mai importante; este de asemenea incompatibilă cu cea de membru al unui guvern național.
Parlamentul European se caracterizează prin următoarele particularități:
Are trei locuri de desfășurare a activităților (Strasbourg, Bluxelles și Luxemburg);
Este singurul organism comunitar care este ales în mod democratic la nivel autentic transeuropean;
Parlamentarii europeni nu dispun de o cultură politică autentic europeană, fiind exponenții culturilor politice naționale;
Imunitatea parlamentară nu este legiferată la nivel european, fiind în vigoare cea derivată din prevederile naționale;
Are o natură multiculturală și multilingvistică, un volum important din activitățile funcționale alocându-se traducerii materialelor de lucru și lucrărilor în plen și pe comitete parlamentare, lucru perceput ca dificil tehnic și costisitor.
Întreaga istorie a Parlamentului European a fost marcată de o luptă permanentă pentru consolidarea prerogativelor și sporirea competențelor. Funcțiile sale sunt:
1.Funcția legislativă – care a sporit ca relevanță pe măsură ce procesul de integrare a avansat.
Procedura legislativă normală este co-decizia care plasează Parlamentul European pe picior de egalitate cu Consiliul. Potrivit acestei proceduri, toate textele de lege trebuie să întrunească acordul formal al Parlamentului European și al Consiliului UE.
Domenii în care se aplică procedura co-deciziei sunt: libertatea de circulație a forței de muncă, stabilitatea pieței interne, cercetarea și dezvoltarea tehnologică, mediul, protecția consumatorului, dreptul de stabilire, educația și cultura, sănătatea.
2.Funcția bugetară – Parlamentul aprobă bugetul comunitar în ansamblul său și validează raportul curții Europene de conturi cu privire la corectitudinea cheltuielilor banilor comunitari.
3. Funcția de control politic – asupra celorlalte instituții comune prin avizul conform asupra diferitelor decizii ale Consiliului, prin sistemul de audieri sau interpelări sau prin validarea Comisiei.
Parlamentul European este singura instituție comunitară ale cărei sedințe și deliberări sunt publice. Dezbaterile, avizele și rezoluțiile acestuia sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Între 1999-2004, Parlamenutul European, a avut 626 de membrii organizați în 17 comitete parlamentare, fiecare parlamentar activând obligatoriu ca membru al unui comitet și ca supleant în altele.
Potrivit unui studiu parlamentarii europeni petrec 37% din timp în cadrul comitetelor parlamentare, 37% în cadrul sesiunilor plenare, 26% în grupurile politice și 38 de zile pe an în teritoru cu alegătorii naționali.
În prezent în Parlamentul european își desfășoară activitatea 736 de deputați, aleși în numele a 500 de milioane de cetățeni.
Comisia Europeană
Comisia Europeană este organismul executiv al UE. Ea reprezintă și susține interesele Europei în ansamblul său, propunând reglementări și garantând aplicarea acestora.
Pentru că reprezintă interesul general, Comisia este independentă față de țările membre ale Uniunii. Din punct de vedere politic, ea este responsabilă doar în fața Parlamentului European. De aceea, este percepută în unele cercuri ca fiind încarnarea tehnocrației europene.
Colegiul comisarilor este alcătuit din câte un comisar pentru fiecare stat membru și reprezintă interesele Uniunii Europene, în ansamblul său.
Mandatul membrilor Comisiei a fost de patru ani, iar prin Tratatul de la Maastricht a fost stabilit la cinci ani pentru a coincide cu cel al membrilor Parlamentului. Mandatul poate fi reînnoit fără limită.
În art. 313 (2) din Tratatul constitutiv se prevede că membrii Comisiei trebuie ca ”în interesul general al Comunității, să fie complet independenți în îndeplinirea atribuțiilor lor” și ”să nu ceară sau să accepte instrucțiuni de la guvernele țările membre”.
În prezent Comisia numără 27 de comisari, câte unul pentru fiecare stat membru. România este reprezentată în cadrul Comisiei de Dacian Cioloș.
Președintele Comisiei este desemnat prin acordul comun al guvernelor țărilor membre, după o consultare prealabilă a Parlamentului European. Ulterior, guvernele țărilor membre desemnează, cu consultarea președintelui desemnat, ceilalți membri ai acestui organism.
În perioada (2010 – 2014) președinția Comisiei este asigurată de José Manuel
Barroso.
Competențele Comisiei sunt enumerate în art. 155 din Tratatul de la Romași reluate în Tratatele de la Maastricht și Amsterdam, dar și în art. 9 D din Tratatul de la Lisabona:
– Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora.
– Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul și gestionează programele.
– Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii.
– Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale.
– participă la adoptarea actelor de către Consiliu și Parlament (funcția de decizie);
– dispune de prerogative pentru a face respectate obligațiile impuse de actele comunitare (funcția de control): veghează la respectarea regulilor concurenței de către agenții economici; face verificări și pronunță sancțiuni în cauze care privesc interesele financiare ale comunității; statuează asupra ajutorului de stat în țările membre; asigură aplicarea clauzelor de salvgardare;
– îndeplinește funcția de reprezentare internăși externă a Uniunii.
În ultimii ani, Comisia a trecut printr-un complex proces de reformare administrativă. Această reformă are în vedere modernizarea mecanismelor funcționale, consolidarea dimensiunii colegiale a procesului decizional, adoptarea metodelor moderne de management. Pilonii de bază ai acestei reforme sunt:
o cultură bazată pe servicii;
o nouă politică de personal;
modernizarea managementului financiar;
un nou sistem de planificare strategică.
Dacă din 2009 Comisia reunește câte un național pentru fiecare stat membru, din 2014 însă, dimensiunea Comisiei va fi redusă, aceasta urmând să fie compusă dintr-un număr de membri corespunzător a 2/3 din totalul statelor membre.
Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.
Alte organisme din cadrul structurii instituționale
Curtea de Justiție este formată din judecători asistați de avocați generali numiți pentru un mandat de șase ani în urma acordului Statelor Membre. Curtea are două funcții principale: să verifice compatibilitatea instrumentelor instituțiilor europene și ale guvernelor cu Tratatele și, la solicitarea unei instanțe naționale, să se pronunțe asupra interpretării sau asupra valabilității prevederilor dreptului comunitar.
Tribunalul de Primă Instanță a fost înființat în 1989 cu scopul de a consolida garanțiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorității judiciare, permițând astfel Curții de Justiție să se concentreze asupra atribuției sale de bază, interpretarea uniformă a legislației comunitare.
Curtea Europeană de Conturi este compusă din 27 de membri numiți pe o perioada de șase ani prin decizia unanimă a Consiliului UE, după consultarea Parlamentului. Pentru a le garanta contribuabililor europeni faptul că banii publici sunt cheltuiți în mod eficient, Curtea de Conturi este abilitată să verifice (să auditeze) orice persoană sau organizație care gestionează fonduri europene. În acest scop, efectuează frecvent controale pe teren. Concluziile sale scrise sunt incluse în rapoarte adresate Comisiei Europene și guvernelor statelor membre.
Comitetul Economic și Social este format din 350 de membri pe o perioadă de 4 ani fiind împărțiți în trei grupe: angajatori, angajați și reprezentanți ai unor domenii de activitate (fermieri, meseriași, profesiuni liberale, reprezentanți ai consumatorilor etc.). Este consultat obligatoriu de către Comisia Europeană și de către Consiliul UE în domenii de interes direct pentru cetățeni: agricultură, transporturi, educație, sănătate publică etc.
Comitetul Regiunilor creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană, este format din 350 de reprezentanți ai autorităților locale și regionale numiți de Consiliul de Miniștri, la propunerea Statelor Membre, pentru un mandat de patru ani. Acesta este consultat de către Consiliul de Miniștri sau de către Comisie referitor la unele domenii ce afectează interesele regionale, precum învățământul, tineretul, cultura, sănătatea sau coeziunea economica și socială.
Banca Europeană de Investiții este instituția financiară a Uniunii Europene. Fondurile sale finanțează proiectele prin care se materializează obiectivele Uniunii Europene în cadrul Uniunii precum și în alte 120 de țări.
Banca Centrală Europeană a fost înființată în 1998. De la 1 ianuarie 1999 a devenit operațională, car urmare a adoptării monedei unice. Obiectivul principal al BCE este menținerea stabilității prețurilor. Banca sprijină și politicile europene generale ale Comunității Europene și acționează în concordanță cu principiile economiei de piață. Pe lângă acestea BCE are un rol consultativ pentru CE și pentru autoritățile naționale cu privire la problemele de competența sa și, în special, în legătură cu legislația comunitară și națională.
Fondul European de Investiții este o instituție europeană care are competențe în sprijinirea apariției, creșterii și dezvoltării Întreprinderilor Mici și Mijlocii. Fondul intervine în principal cu capital de risc și instrumente de garantare provenind fie din fonduri proprii, fie de la Banca Europeană de Investiții sau Uniunea Europeană, în baza mandatelor acordate.
România și UE
România este prima țară din Europa Centrală și de Est care a stabilit relații oficiale cu Comunitatea Europeană. Până în decembrie 1989 relațiile României cu cele trei Comunități Europene s-au concretizat în raporturi bilaterale între țara noastră și statele membre CE, Acordul cu privire la sistemul generalizat de preferințe din 1974 și Acordul privind produsele industriale din 1980 încheiate cu CEE.
Imediat după căderea zidului Berlinului, România stabilește în 1990 relații diplomatice cu Uniunea Europeană, semnând în același an un Acord de Comerț și Cooperare.
Cele mai importante momente din evoluția raporturilor dintre țara noastră și UE sunt marcate de încheierea Acordului de asociere și depunerea de către România la 22 iunie 1995 la Paris a cererii de aderare la UE.
Asocierea României la UE înseamnă în plan economic crearea unei zone de liber schimb, cooperarea economică și financiară în sprijinul restructurării economiei românești, iar în plan politic crearea unui cadru instituțional în vederea realizării unui intens dialog politic, inclusiv la nivel înalt pentru sprijinirea eforturilor României pe calea realizării economiei de piață și a consolidării democrației.
România a adoptat în 1995, la Snagov, o Strategie Națională de Pregătire a Aderării.
În acest document se arată: “aderarea României la UE constituie pentru societatea românească un obiectiv strategic fundamental. Această opțiune are la bază consensul forțelor sociale și politice care vizează ancorarea solidă a țării în sistemul de valori european, promovarea interesului național, dezvoltarea societății românești pe principiile democrației și economiei de piață, în măsură să asigure stabilitatea și prosperitatea națiunii”.
În 1999 Consiliul European de la Helsinki decide deschiderea negocierilor de aderare cu alte 6 țări candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România, Slovacia. Lansarea propriu-zisă a negocierilor a început, însă, în februarie 2000, la conferința interguvernamentală de la Bruxelles.
Negocierile de aderare a României la UE au fost lansate oficial în 15 februarie 2000. În primul semestru al anului 2000, la 28 februarie, România a deschis primele cinci capitole. În cadrul celei de-a doua reuniuni a Conferinței de aderare la nivel ministerial, care a avut loc la 14 iunie 2000, România a arătat că este pregătită să înceapă negocieri pentru încă opt capitole. Consiliul UE, la propunerea Comisiei Europene, a decis însă deschiderea a numai patru capitole de negociere pentru România.
Astfel în primul an de negocieri, România a deschis negocierile pentru 9 capitole și a închis provizoriu negocierile pentru 6 capitole. După instalarea noului guvern, strategia de negociere s-a îndreptat către abordarea unor capitole mai dificile, cu impact social și economic ridicat. Până la sfârșitul anului 2002 au fost deschise toate capitolele de negociere, însă inchise au fost decât 16. Tot în 2002 Comisia Europeană menționează în Raportul de Țară pentru prima oară 2007 ca dată estimativă pentru aderarea României și a Bulgariei.
În Raportul de țară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în grupul popularilor creștin-democrați, se menționează că ”Finalizarea negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformei”. Recomandările destinate autorităților române fac referire la: măsurile anticorupție, independența și funcționarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor poliției.
În perioada februarie-aprilie 2005 s-au îndeplinit toate aspectele tehnice legate de semnarea Tratatului de Aderare a României – avizul Comisiei Europene la 22 feb, avizul conform al Parlamentului European la 13 aprilie, astfel încât, la 25 aprilie 2005, a fost semnat la Luxemburg Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeana, la aceeași dată a fost semnat și Ttratatul de Aderare a Bulgariei. În perioada 2005-2006 tratatul a fost ratificat de Parlamentul European, de Parlamentul României și al Bulgariei și de statele membre UE, conform procedurilor interne. După ce a fost semnat tratatul și până la intrarea lui în vigoare România beneficiază de statutul de observator activ în Consiliul Uniunii Europene, precum și în comitetele de lucru ale Comisiei Europene. Acest statut a permis României să participe la procesul instituțional al UE și să fie implicată în procesul decizional al UE în aceeași masură ca și statele membre, dar fără drept de vot.
După momentul aderării, România va deveni atât parte destinatară a drepturilor și avantajelor Uniunii Europene, cât și parte destinatară a obligațiilor, contribuțiilor și eforturilor comune de asigurare a dezvoltării și sustenabilității construcției europene.
Benficiile aderării pentru România sunt aceleași ca pentru toate celelalte țări candidate: creștere economică, creșterea investițiilor străine directe, crearea unor noi structuri de producție, care să permită fabricarea unor produse finite, cu valoare adăugată mai mare și calitate superioară, conform standardelor UE, protecție sporită a consumatorilor, creșterea economiilor și investițiilor populației, micșorarea fiscalității, prin politici de impozitare mai relaxate, extinderea piețelor de capital (noi fluxuri de capital, diversificare a produselor financiare), dezvoltarea afacerilor și a sectorului privat, stimularea concurenței, acces pe piața muncii din statele UE, îmbunătățirea substanțială a standardului de viață al populației.
În domeniul agriculturii, avantajele sunt mai reduse, în primii ani de aderare, dar, pe termen mediu și lung, integrarea agriculturii românesti va duce la: creșterea productivității agricole, stimularea dezvoltării exploatațiilor agricole mijlocii (pâna la 50 ha) și mari (peste 100 ha), îmbunătățirea accesului pe piața UE și dispariția tuturor barierelor comerciale, încetinirea migrării forței de muncă din agricultură spre sectorul industrial.
După aderare România a trecut de la statutul de observator activ la cel de membru cu drepturi depline din 1 ianuarie 2007. România a devenit a șaptea țară din UE după numărul de locuitori. România a desemnat 35 de deputați în Parlamentul European pentru perioada 2007-2009.
Integrarea în Uniunea Europeană a influențat și relațiile regionale ale României. În consecință, România a impus un regim de vize pentru câteva state est-europene precum Republica Moldova, Serbia, Muntenegru, Rusia, Ucraina, Belarus și Turcia.
România și românii au fost interesați să se integreze în structurile comunitare europene ținând cont de coerența U.E în plan politic, economic și social, fapt de natură să confere stabilitate. Aspirația țării noastre de a adera la UE este expresia identității de valori și idealuri a orcărei țări democrate care aparține prin cultură și civilizație, de spațiul unic European.
CAPITOLUL 2
SISTEMUL FINANCIAR AL UNIUNII EUROPENE
2.1. Formarea și dezvoltarea Sistemului Finanicar al UE
De-a lungul timpului în cadrul Uniunii Europene, au existat numeroase controverse pe probleme bugetare, chiar dacă natura lor a fost diferită: de la întrebarea dacă CEE trebuie sau nu să aibă resurse financiare proprii, la rivalități între instituțiile CEE (Comisie, Consiliu, Parlament) privind controlul asupra bugetului sau la problema dezechilibrelor bugetare.
Încă de la începutul anilor 50, de când a fost creat, sistemul financiar comunitar a înregistrat mai multe schimbari importante.
Prima etapă în crearea sistemului financiar a fost în 1952-1975 când s-au pus bazele unui sistem financiar original.
La începutul procesului de integrare, fiecare dintre cele trei Comunități Europene dispunea de un buget specific.
În anul 1967, după ce a intrat în vigoare Tratatul de fuziune (Merger Treaty) au mai rămas două instrumente bugetare: bugetul genral și bugetul operațional al CECO.
Până în anul 1970, bugetul European a fost alimenat din constribuțiile statelor membre. Sistemul resurselor proprii a fost instaurat la 21 aprilie 1970. Primii ani de politică bugetară au fost marcați de dezvoltarea unor resurse diferite pentru finanțarea noilor politici comune (înființarea Fondului European pentru Orientare și Garantare în Agricultură FEOGA – 1962, Fondul Social European FSE – 1971, Fondul European de Dezvoltare Regională FEDR – 1975).
O altă etapă în evoluția sistemului financiar European este reprezentată de criza finanțelor comunitare 1975-1988.
La originea acestei situații au stat trei tipuri de dificultăți:
un climat conflictual în relațiile între instituții;
chestiunea dezechilibrelor bugetare;
inadaptarea crescătoare a resurselor la nevoile comunitare.
Puterea bugetară este deținută în prezent de Consiliu și Parlament. Parlamentul este cel care are ultimul cuvânt în ceea ce privește cheltuielile bugetare neobligatorii. Consiliul dispune însă, de ultimul cuvânt în ceea ce privește cheltuielile obligatorii. Acest echilibru juridic și instituțional a cunoscut o criză la mijlocul anilor 70.
În urma alegerii sale prin sufragiu universal în iunie 1979, Parlamentul a căpătat o legimitate și putere de influență crescută care au dus la o permanent stare de tensiune între acesta și Consiliu în domeniu bugetar. Prin urmare, procesul de decizie și execuție bugetară s-a confruntat cu numeroase incidente, printre care: întârzieri în adoptarea bugetului, respingerea bugetului de către Parlament (în 1982), recurgerea frecventă la Curtea de Justiție. Numeroase conflicte au apărut și din cauza confuziei între puterea legislativă și puterea bugetară.
Problemele dezechilibrului bugetar (diferența între ceea ce o țară „dă” Uniunii și ceea ce ea „primește” prin diferite programe și politici) invocată de Marea Britanie începând cu 1974, a reprezentat un element important al dezbaterilor politice. În ultima perioadă, această problemă a revenit în discuție, în principal la cererea Germaniei.
Procesul integrării a cunoscul un nou elan politic începând cu 1986, după a treia lărgire (Spania și Portugalia) și adoptarea Actului Unic. Acești factori au dus la reformarea în profunzime a sistemului financiar, această reformă făcând parte din „Pachetul Delors”, prezentat în februarie 1987 de către Comisie (așa-numitul cadru financiar Delors I, 1988-1992). Sistemul perspectivelor financiare, un cadru financiar multiannual, a fost introdus în 1988. În perioada respectivă au intervenit o serie de modificări, dintre care amintim:
plafonul total al resurselor proprii, pentru toate categoriile, este fixat ca procent din PNB Uniunii Europene, complementară celorlate trei resurse proprii și nu în funcție de TVA, ca până atunci. Scopul a fost reducerea diferenței dintre aceste trei resurse și plafonul total al resurselor proprii. Pentru perioada 1988-1993, plafonul total pentru resursele proprii a fost fixat la 1.20% din PNB;
Prelevarea TVA a fost corectată pentru a ține cont de diferențele între structurile economice (ponderea consumului în PNB statelor membre);
cheltuielile destinate agriculturii vor putea fi controlate prin introducerea unei linii directoare agricole. În prezent, plafonul acestui titlu este fixat în funcție de previziunea cheltuielilor reale;
introducerea unei Ratei Maxime de Creștere (RMC) a cheltuielilor numite ne-obligatorii (cheltuieli asupra cărora Parlamentul are ultimul cuvânt). Acesta se angajează să nu crească aceste cheltuieli decât în anumite limite.
introducerea unei planificări financiare, un cadru financiar plurianual veritabil. Acest sistem a fost inaugurat în 1988 și rămâne unul din pilonii sistemului financiar comunitar. El va introduce o dublă plafonare a cheltuielilor: ansamblul plăților din bugetul anual nu poate depăși plafonul global exprimat ca procent din PNB-ul UE (în prezent este de 1,27%); fiecare categorie de cheltuieli este plafonată la un nivel fixat pentru fiecare an. Perspectivele financiare actuale, care acoperă perioada 2000-2006, sunt anexate acordului interinstituțional din 6 mai 1999, dintre Parlament, Consiliu și Comisie.
Bilanțul acestei reforme va fi extrem de pozitiv. „Pachetul Delors” a dus atât la o evoluție ordonată a cheltuielilor (care vor rămâne sub nivelul încasărilor disponibile), cât și la ameliorarea procedurii și a gestiunii bugetare.
În 1988 Consiliul a adoptat ”Pachetul Delors II”, care prezenta perspectivele financiare pentru perioada 1993-1999. Pragul resurselor proprii fiind ridicat de la 1.2% la 1.27%. În plus, perspectivele financiare au marcat și reducerea importanței TVA în finanțarea bugetului.
Cele mai importante schimbări aduse de Pachetul Delors II au fost:
modificarea structurii resurselor proprii prin creșterea ponderii celei de-a patra resurse (resursa bazată pe PNB); plafonul resurselor proprii a crescut de la 1,20% la 1,27% din PNB în 1999, ținând cont de o marjă pentru cheltuieli neprevăzute redusă la 0,01% din PNB;
selectarea a două priorități majore, respectiv operațiunile structural și acțiunile externe;
reducerea ponderii resursei TVA (rata maximă aplicată TVA s-a redus de la 1.4 la 1% în pași egali de-a lungul perioadei 1995-1999);
a fost reînnoit Acordul Instituțional referitor la disciplina bugetară și îmbunătățirea procedurii bugetare.
În iulie 1997, Comisia a adoptat un nou document, cunoscut sub numele de Agenda 2000, „Pentru o Uniune mai puternică și mai mare”, care include informații privind politica agricolă comună, viitorul politicii de coeziune economică și socială, strategia de pre-aderare și consecințele extinderii și finanțarea Comunității. Tot aici, Comisia trasează și cadrul financiar pentru 2000-2006, menținând pragul resurselor proprii la 1.27% din PIB al statelor member – 1.24% din VNB. Principalele componente ale Agendei 2000 au fost aprobate în cadrul Consiliului European de la Berlin, din 24-25 martie 1999, iar la 6 mai 1999, Parlamentul European adoptă noul Acord Interinstituțional, care încorporează perspectivele financiare pentru 2000-2006.
O provocare majoră a bugetului comunitar o constituie în continuare găsirea modalităților optime pentru susținerea financiară solicitată de procesul lărgirii UE către Est. Această provocare este de mari dimensiuni, presupunând asimilarea acquis-ului comunitar în țări cu o structură economică și socială diferită în raport cu cea a UE.
2.2. Cadrul financiar multianual al Uniunii Europene
În scopul îmbunătățirii procedurii bugetare, instituțiile europene încheie, începând cu anul 1988, acorduri interinstituționale care acoperă procesul bugetar și alocarea bugetului. Acordurile se stabilesc pe o perioadă de mai mulți ani și poartă numele de „perspectivă financiară”. După Pachetele Delors I și Delors II, precum și după Agenda 2000, a fost proiectat un al patrulea acord pentru perioada 2007-2013.
2.2.1. Necesitatea unui cadru financiar multianual
Începând cu anii '80, echilibrul politic și instituțional al modalităților financiare comunitare a fost supus unei presiuni în creștere, având la origine trei tipuri de dificultăți:
un climat conflictual în relațiile dintre instituții;
problema dezechilibrelor bugetare;
o nepotrivire crescândă între resurse și cerințe.
În fiecare an al perioadei 1982-1987, cheltuielile au depășit valorile estimate. La început, diferența între cheltuielile comunitare și resursele proprii, a fost acoperită prin artificii contabile, ulterior s-a recurs la avansuri rambursabile ale statelor membre.
În 1985 acest sistem a fost înlocuit de contribuțiile bugetare naționale. Cauzele care au determinat respectiva criză financiară au fost multiple:
au crescut cheltuielile comunitare, în special agricole, fără a ține pasul cu creșterea veniturilor;
creșterea cheltuielilor a fost însă și rezultatul expansiunii fondurilor structurale, a introducerii de noi programe (în domeniul cercetării, pescuitului etc.), precum și al includerii de noi membri;
încasările din taxe vamale au înregistrat o tendință de reducere datorită mai multor factori:
reducerea nivelului de tarifare din cadrul Tarifului vamal comun, ca urmare a noii serii de negocieri multilaterale internaționale din cadrul GATT, care nu a fost compensată în mod egal de o creștere a schimburilor externe cu țările terțe;
politica agricolă comunitară a dus la apariția excedentelor pentru numeroase produse agricole, ceea ce a redus volumul prelevărilor la import, crescând, pe de altă parte, volumul restituirilor la export.
încasările provenind din TVA au crescut mai lent decât activitatea economică a statelor membre; TVA este un impozit asupra consumului, ori activitatea economică în statele membre s-a dezvoltat mai repede decât consumul.
Prin urmare, instituțiile comunitare au fost impulsionate să se pună de acord cu privire la o metodă menită să îmbunătățească procedura bugetară pentru a asigura disciplina bugetară, să decidă asupra unei programări pe termen mediu a principalelor priorități bugetare pentru perioada următoare și, în cele din urmă, să transpună aceste priorități într-un cadru financiar sub forma perspectivei financiare.
Aceasta va permite UE să proiecteze și să pună în aplicare programe de politică multianuale cu mai multă rigurozitate.
Tratatul de la Lisabona recunoaște și conferă Cadrului financiar multianual (CFM) un statut juridic obligatoriu, care va „cuprinde” în mare parte esența actualului Acord Internațional (AII). Art. 312 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene confirmă faptul că CFM „va garanta o evoluție a cheltuielilor Uniunii regulată și în limitele propriilor resurse”, precum și faptul că „bugetul anual al Uniunii va fi în conformitate cu cadrul financiar multianual”, punându-se astfel bazele disciplinei financiare. Pe lângă acestea art. 312 mai stabilește faptul că CFM va „determina valoarea plafoanelor anuale disponibile pentru creditele de angajament pe categorii de cheltuieli, precum și valoarea plafonului anual disponibil pentru creditele de plată” și ”va stabili, de asemenea, orice altă dispoziție necesară în vederea unei bune desfășurări a procedurii bugetare”, îndeplinind astfel, în mare măsură, obiectivele actualului AII.
Primul Acord Interinstituțional (AII) a fost încheiat în 1988. Prin intermediul acestuia Parlamentul European, Consiliul UE și Comisia convin în avans asupra marilor priorități bugetare ale perioadei următoare, realizând cadrul comun al perspectivelor financiare. Aceste perspective financiare indică amploarea maximă și structura cheltuielilor anticipate ale Uniunii. În cadrul acestor perspective financiare, marile categorii de cheltuieli sunt prezentate pe rubrici, fiecare rubrică prezentând un nivel al creditelor pentru fiecare an.
Întrucât bilanțul primului AII și al perspectivei financiare a fost pozitiv, la încheierea noului Acord Interinstituțional (AII) din 29 octombrie 1993 instituțiile au urmat aceeași procedură ca și în cazul perspectivei financiare pentru perioada 1993-1999 și al Pachetului Delors II, fapt care a permis dublarea fondurilor structurale și creșterea plafonului de resurse proprii.
2.2.2. Cadrul financiar pentru perioada 2000-2006
Al treilea Acord Internațional privind perspectiva financiară pentru perioada 2000-2006, și anume Agenda 2000, a fost semnat la 6 mai 1999, una dintre principalele sale provocări constând în reconcilierea politicii agricole comune și a extinderii.
Perspectiva financiară 2000-2006 include șapte rubrici principale (agricultura, acțiuni structurale, politici interne, acțiuni externe, administrație, rezerve, ajutor pentru pre-aderare), divizate în sub-rubrici, plafoanele fiind definite în prețuri 1999:
Reforma politicii agricole comune prevăzute în cadrul Agendei 2000 va necesita o creștere inițială a cheltuielilor agricole, de la 40,92 miliarde euro în 2000, la 43,77 miliarde euro în 2003, urmată de o diminuare până la un nivel apropiat de cel din 2000 spre finele perioadei;
Cheltuielile pentru acțiuni structurale se vor reduce ușor (de la 32,05 la 29,17 miliarde euro), pe fondul reorientărilor convenite în cadrul acțiunilor structurale privind concentrarea geografică și tematică a intervențiilor;
Datorită importanței crescânde acordate politicilor interne (rețele trans-europene, cercetare și inovare, educație și formare, mediu, acțiuni în favoare IMM), rubrica a treia cunoaște o ușoară creștere a sumelor alocate, de la 5,93 miliarde euro în 2000, la 6,6 miliarde euro în 2006.
O ușoară creștere se înregistrează și la nivelul acțiunilor externe, de la 4,55 la 4,61 miliarde euro.
Aceeași tendință se înregistrează și în cazul cheltuielilor administrative: de la 4,56 la 5,1 miliarde euro.
În ceea ce privește rezervele, numai rezerva monetară va fi suprimată începând cu 2003, în vreme ce rezervele pentru împrumuturi și cele de urgență vor fi menținute la un nivel constant (200 miliarde euro pe an în cele două cazuri) întreaga perioadă 2000-2006;
Rubrica „Ajutorului pentru pre-aderare” are prevăzut un plafon al cheltuielilor de 3,12 miliarde euro pe an. Fondurile acordate vor fi divizate între Instrumentul agricol (SAPARD) cu 0,52 miliarde pe an, Instrumentul structural de pre-aderare (ISPA) cu 1,04 miliarde euro pe an și Instrumentul PHARE, cu 1,56 miliarde euro pe an.
2.2.3. Cadru financiar pentru perioada 2007-2013
Planificarea este esența bunei guvernări. Acesta este obiectivul cadrului financiar 2007-2013, al patrulea din istoria Comunității. Această planificare ne permite să definim și să aplicăm politici pe termen suficient de lung pentru a fi eficace. Cadrul financiar actual marchează o noua eră în finanțarea UE, resursele fiind orientate în mod semnificativ către progresul economic și solidaritatea Europei lărgite la 27 state membre.
În februarie și iulie 2004 Comisia a propus un nou acord și o nouă perspectivă financiară pentru perioada 2007-2013, care, în urma unor negocieri intense, a condus la noul Acord Internațional din 17 mai 2007, care prevede cheltuieli UE în valoare de aproximativ 974,769 milioane de EUR în perioada 2007-2013.
Ca urmare a performanțelor economice modeste înregistrate de UE în ultimii ani, Comisia propune ca eforturile acesteia să se concentreze în trei direcții principale:
promovarea unei dezvoltări durabile – desăvârșirea pieței interne și mobilizarea diferitelor politici (economice, sociale, de mediu); obiectivele privind competitivitatea, coeziunea și managementul resurselor naturale;
întărirea conceptului de cetățenie europeană prin realizarea unui spațiu al libertății, justiției și securității și asigurarea accesului la bunurile și serviciile publice de bază;
promovarea unui rol coerent al Europei ca partener global.
Totalul distribuției sectoriale pentru perioada 2007-2013 (în milioane de EUR – prețurile din 2004 – Anexa 1:
primul capitol – Competitivității în sprijinul creșterii economice și al ocupării forței de muncă îi sunt rezervate 133 miliarde; O mai mare coeziune în cazul creșterii economice și al ocupării forței de muncă, a doua componentă a capitolului 1, are un buget alocat de circa 339 miliarde;
capitolul „Gestiune durabilă și protecției resurselor naturale” beneficiază de suma de 405 miliarde în perioada 2007-2013, din care 72% pentru agricultură (301 miliarde). Cele mai multe cheltuieli realizate sub acest titlu sunt cele privind reforma PAC, dezvoltarea rurală, noua politică în domeniul pescuitului și politica mediului.
capitolului „Cetățenie, libertate, securitate și justiție” i s-au alocat 25 miliarde. În cadrul acestui capitol se vor finanța acțiuni în sprijinul realizării unei Agenții Europene a Frontierelor și a unui Corp european de ofițeri de frontieră, o politică comună în domeniul azilului și a imigrației;
capitolul „UE – partener global”, accentul va fi pus pe promovarea stabilității, prevenirea conflictelor și managementul crizelor. Ca partener global, UE va contribui la creșterea securității în zonă. Acestui obiectiv i s-au alocat 95 miliarde euro.
Plafonul general al creditelor de angajament pentru 2008 (131 487 milioane euro) este de 1,06 % din VNB. Acestuia îi corespunde un plafon general al creditelor de plată (129 481 milioane euro) de 1,04 % din VNB. Pe baza celor mai recente previziuni economice, rămâne astfel o marjă de 24 949 milioane euro (0,20 % din VNB al UE-27), sub plafonul de 1,24% al resurselor proprii.
Transferurile financiare vor continua să fie limitate la 4% din PIB al statului care urmărește obiectivul coeziunii. Comisia a reiterat principiile care vor sta la baza utilizării acestor fonduri, respectiv: concentrare, coerență, parteneriat.
În ceea ce privește sistemul resurselor proprii, Comisia propune înlocuirea „resursei PIB” cu un impozit vizibil, plătit de către cetățenii și/sau agenții economici europeni.
Există trei posibilități pentru 2007-13:
Impozit pe venitul firmelor;
Impozit asupra energiei;
Resursă TVA originală.
Concluzia noului AII prezintă o serie de realizări majore:
Continuitatea procesului legislativ al UE: 90 % din programele comunitare se încheie la sfârșitul anului 2006. Funcționarea programelor este garantată.
Primul cadru financiar pentru 27 de state membre pentru următorii șapte ani.
Un echilibru just de puteri între instituții și principiul codeciziei.
Permite dezvoltarea politicilor UE și mobilizarea mijloacelor suplimentare, dacă este necesar.
Permite revizuirea în temeiul evaluării din 2009 de către Comisie a actualului AII, precum și implicarea totală a Parlamentului în evaluarea intermediară cuprinzătoare.
Contribuie la inițiativa de a se conforma cerințelor Parlamentului European privind îmbunătățirea calității execuției bugetului.
Utilizarea activă de noi instrumente financiare prin cofinanțare cu Banca Europeană de Investiții (BEI).
Salvgardează prerogativele bugetare și legislative ale Parlamentului și consolidează cercetarea democratică în programele externe și PESC.
Acordă sprijin pentru evenimente cu caracter de urgență, deși finanțat în afara cadrului financiar.
Asigură flexibilitate și reacție rapidă din partea Fondului de Solidaritate al Uniunii Europene, a Instrumentului de flexibilitate, a Fondului European de Ajustare la Globalizare și a Rezervei pentru ajutor de urgență.
Asigură o aliniere mai bună și mai flexibilă a actelor legislative și a programării financiare.
2.2.4. Cadru financiar pentru perioada 2014-2020
La 8 februarie 2013, Consiliul European a ajuns la un acord privind următorul cadru financiar multianual (CFM), care definește prioritățile bugetare ale UE pentru anii 2014-2020. În conformitate cu eforturile de consolidare din statele membre, liderii UE au convenit să reducă resursele financiare de care poate dispune UE, în comparație cu CFM actual care acoperă perioada 2007-2013. Cu toate acestea, pentru stimularea creșterii economice și a creării de locuri de muncă, fondurile pentru cercetare, inovare și educație au fost sporite. Liderii au convenit, de asemenea, asupra unei noi inițiative dedicate să răspundă provocării presante a șomajului în rândul tinerilor.
Pentru ca noul CFM să intre în vigoare în ianuarie 2014, mai rămâne să se ajungă la un acord final cu Parlamentul European.
Plafonul global de angajamente propuse de Comisie pentru perioada 2014-2020 este de 1,025 miliarde EUR. Această sumă este egală cu cea din ultimul an al actualului
CFM (2013) înmulțită cu 7 (numărul de ani). Acest plafon reprezintă 1,05 % din VNB-ul UE, față de 1,12 % pentru actualul CFM. Plafonul pentru plăți este egal cu 1,00 % din VNB (1,06 % pentru perioada 2007-2013)..
Noutăți în materie de creștere economică, locuri de muncă și coeziune Facilitatea „Conectarea Europei” este o schemă cu totul nouă destinată finanțării
infrastructurilor prioritare de interes paneuropean în domeniile transporturilor, energiei
și TIC. Facilitatea va fi gestionată în mod centralizat de Comisia Europeană și va fi
finanțată (40 miliarde EUR + 10 miliarde EUR din bugetul politicii de coeziune) dintr-o
nouă secțiune a bugetului. Ratele de cofinanțare din bugetul UE vor fi mai ridicate în
cazul investițiilor din regiunile mai sărace ale Europei.
Se propun instrumente de finanțare inovatoare pentru a accelera și pentru a garanta investiții de mai mare anvergură, care ar putea fi realizate doar prin intermediul finanțării publice, în special obligațiuni UE pentru finanțarea proiectelor.
Noutăți în materie de cercetare și inovare
Cele mai importante trei programe de finanțare pentru cercetare și dezvoltare
(Programul pentru competitivitate și inovare, Al șaptelea program-cadru și Institutul
European de Inovare și Tehnologie) vor fi reunite într-un cadru strategic comun, Orizont 2020, pentru a elimina fragmentarea și pentru a evita suprapunerile.
Noutăți în materie de agricultură și mediu
Ecologizarea a 30 % din plățile directe către fermieri: pentru a se asigura că politica agricolă comună (PAC) contribuie la îndeplinirea de către UE a obiectivelor de mediu și a celor legate de politica climatică, 30 % din plățile directe vor fi condiționate de respectarea unei serii de cele mai bune practici în materie de mediu, în plus față de
obligațiile în materie de ecocondiționalitate existente.
Convergența plăților: nivelurile ajutorului direct acordat pentru fiecare hectar vor fi adaptate progresiv (ținând seama de diferențele care există în continuare în ceea ce privește nivelurile de salarizare și costurile de producție) pentru a se asigura o repartizare mai echitabilă a plăților directe între fermierii europeni..
Noutăți în materie de mediu și politici climatice
Prioritățile aferente politicii de mediu și politicile climatice vor fi „integrate” în toate instrumentele-cheie de finanțare ale UE, printre care se numără coeziunea, agricultura, afacerile maritime și pescuitul, cercetarea și inovarea, precum și în programele de asistență externă.
Obiectivul este mărirea până la cel puțin 20 % a ponderii cheltuielilor legate de
politicile climatice, prin intermediul contribuțiilor acordate de la diversele domenii de
politică, sub rezerva unor date concludente rezultate în urma evaluărilor impactului.
Noutăți în materie de justiție, sănătate și securitate
Instrumentul financiar de protecție civilă (IFPC) va fi reînnoit pentru a răspunde
diferitelor aspecte legate de gestionarea dezastrelor, și anume un răspuns mai coerent
și mai bine integrat în cazuri de urgență, o mai bună pregătire pentru gestionarea dezastrelor și acțiuni inovatoare pentru reducerea riscului de dezastre.
Noutăți pe scena mondială
Un singur instrument integrat de preaderare pentru a reflecta fondurile structural,
Fondul de coeziune și Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR).
Înlocuirea programelor din țările industrializate și emergente cu un nou instrument
de parteneriat care să sprijine diplomația publică, o abordare comună și promovarea
comerțului și a convergenței în materie de reglementare. Crearea unui instrument panafrican care să sprijine punerea în aplicare a strategiei comune Africa-Europa, concentrându-se pe activități transregionale și continentale.
Noutăți privind administrația UE
Comisia a propus modificări majore ale actualului Statut al funcționarilor. Aceste modificări au ca scop principal reducerea cu 5 % a personalului, astfel încât toate instituțiile, organele și agențiile să înregistreze o creștere a eficienței și a economiilor, garantându-se în același timp un serviciu public al Uniunii Europene care să corespundă celor mai înalte standarde.
Noutăți în materie de finanțare a bugetului UE
Se propune o reformă a sistemului de resurse proprii, care constă în eliminarea
actualei resurse proprii bazate pe TVA și în crearea a două noi resurse proprii, respectiv
una bazată pe o parte din încasările unei taxe pe tranzacțiile financiare (TTF), iar
cealaltă pe veniturile provenite din taxa națională pe valoarea adăugată. Scopul nu este
majorarea bugetului UE, ci contribuirea la eforturile naționale de consolidare bugetară,
prin reducerea contribuțiilor directe de la bugetele statelor membre. Modificările
propuse vor simplifica, de asemenea, contribuțiile existente la buget și vor consolida
legătura dintre politicile UE și finanțarea UE.
Noutăți în materie de mecanisme de corecție
Se prevede, de asemenea, o simplificare a mecanismelor de corecție, prin înlocuirea actualului sistem complex cu un sistem simplu de reduceri forfetare ale contribuțiilor bazate pe VNB plătite de către statele membre.
CAPITOLUL 3
BUGETUL UNIUNII EUROPENE
3.1. Bugetul UE de la începuturile sale
Din punct de vedere istoric, bugetele au avut o pondere importantă în evoluția statului modern și rămân fundamentale pentru guvernele contemporane. Sursa de bani a Uniunii Europene (UE), modul în care aceștea sunt cheltuiți și procesul prin care sunt distribuiți reprezintă obiectivul unor intense negocieri politice. Bugetele au o greutate politică, pentru că banii reprezintă angajarea de resurse pentru a da servicii publice. Realizarea unui prim proiect are nevoie de unele decizii politice care să țină cont de alocarea și distribuirea resurselor între statele membre, precum și între regiunile și grupurile sociale din aceste state.
Aspectele politice ale creării și gestionării bugetelor au avut o pondere considerabilă în evoluția UE, din diferite motive:
crearea unei surse autonome de finanțare pentru Comunitatea Europeană (CE) a fost esențială pentru crearea unei comunități care ar putea depăși modelul tradițional al unei organizații internaționale;
problemele legate de buget s-au reunit într-un mod inevitabil cu dezbaterile privind rolul și competența instituțiilor Uniunii Europene, sau între nivelul european și echilibrul guvernării naționale;
fluxurile bugetare față de statele membre sunt foarte vizibile, astfel încât nu pot fi stabiliți relativ ușor ”câștigătorii” și ”perdanți”. Din acest motiv, este probabil ca politica bugetară să fie influențată într-o măsură mai mare decât procesul de creare a normelor în conflictele politice naționale și în competiția electorală națională;
obiectivele bugetului și regulile pe care guvernul le utilizează în finanțele publice din Uniune sunt legate de mai multe probleme cu privire la natura UE și de evoluția regimului politic.
Se schimbă idei cu privire la rolul finanțelor publice în procesul de integrare, la modelarea agendei politice în domenii precum uniunea economică și monetară, politica regională și politica socială. Bugetul a jucat un rol important în consolidarea integrării pieței, în vederea facilitării acordului în diferite domenii, dar, și în dinamica politicii de integrare.
Bugetul UE este de cele mai multe ori înțeles greșit. Important ca valoare absolută (peste 100 de miliarde de euro pe an), acesta este redus când este exprimat ca procentaj din cheltuielile publice totale ale UE (sub 2½%). Bugetul a provocat crize politice periodice, însă a funcționat totodată ca vector de stabilitate pentru dezvoltarea UE, conceput sub forma unor cadre financiare succesive începând cu anii 1980. În această perioadă, bugetul a crescut în termeni reali, însă mărimea lui în raport cu VNB a scăzut, în pofida extinderii Uniunii și a asumării de noi responsabilități politice.
Bugetul este un instrument esențial în realizarea obiectivelor politice ale UE. Acesta reprezintă o investiție pentru obiectivele viitoare ale Europei, iar cetățenii așteaptă și merită cel mai bun randament posibil al acestei investiții. Acest lucru implică asigurarea faptului că bugetul este orientat pentru a realiza efectul optim, gestionat la cele mai înalte standarde și că reușește să aducă îmbunătățiri concrete vieții de zi cu zi a cetățenilor. Aceasta înseamnă un buget care poate fi schimbat pentru a reflecta schimbarea priorităților și pentru a însoți procesul de integrare europeană în evoluția acestuia.
La începutul procesului de integrare, fiecare dintre cele trei Comunități Europene dispunea de un buget specific. Tratatele bugetare din 1970 și 1975 au condus la o schimbare fundamentală a cadrului politic în procesele de bugetare. Prin aceste tratate a fost stabilit cadrul constituțional al Uniunii, în special în ceea ce privește calendarul, procedurile de adoptare a bugetului și, de asemenea, competențele pe care organismele europene le au.
În același timp, a fost creat, un sistem de "resurse proprii", care a dat CE o sursă autonomă de venituri. Una dintre legile fundamentale a fost că această fundație a veniturilor trebuie să se aplice tuturor statelor membre, indiferent de mărimea lor, greutate, tipurile de cheltuieli sau posibilitatea lor de plată.
Parlamentului European (PE) i-a fost dat competențe bugetare importante, inclusiv dreptul de a mări, reduce sau distribui cheltuielile în domeniile clasificate ca fiind cheltuieli ”inutile”, de a adopta sau respinge bugetul și pentru a face descărcarea de gestiune anuală.
Structura bugetului, precum și dimensiunea acestuia, au cunoscut o evoluție continuă:
În 1965, plățile pentru politica agricolă comună (PAC) absorbeau 35,7% din buget și au crescut până la 70,8% în 1985. În primul an din cadrul financiar 1988-1992, cheltuielile pentru PAC reprezentau în continuare 60,7% din buget. Până în 2013, proporția cheltuielilor tradiționale pentru PAC (cu excepția dezvoltării rurale) va fi scăzut la jumătate (32%), în urma unei reduceri în termeni reali survenită în cursul perioadei actuale de finanțare.
După 1970, dezvoltarea bugetului ca un instrument real al politicii publice europene a fost limitată de un fapt elementar, care influențează, și în prezent finanțele europene. Bugetul UE a fost și va rămâne în strânsă legătură cu produsul național brut (PIB) al Comunității și cu nivelul cheltuielilor publice. Din anul 1995, bugetul european a crescut doar cu 8,2% în termeni reali, iar cota din venitul național brut a scăzut, având în vedere faptul că, în același timp, bugetele naționale au crescut în medie cu 23%, aproape că sau triplat.
Numai 6% din bugetul comunitar era cheltuit pentru politica de coeziune în 1965, o cotă-parte care nu a cunoscut decât o creștere ușoară până în anii 1980 (10,8% în 1985). Actul Unic European a pus un accent deosebit pe coeziunea economică și socială și a fost urmat de o majorare semnificativă a cheltuielilor pentru coeziune. Suma consacrată acțiunilor structurale crescuse deja până la 17,2% în 1988 și va reprezenta 35,7% din bugetul UE în 2013, cu cel puțin două treimi destinate competitivității și locurilor de muncă.
Finanțarea pentru alte politici (în special, competitivitate, acțiuni externe și dezvoltare rurală) a fost inițial deosebit de limitată. În primul cadru financiar, numai 7,3% din buget a fost rezervat acestor domenii. Cu toate acestea, noua importanță acordată dezvoltării și competitivității va conduce la majorarea cotei-parte a acestor politici până la 26% în 2013, dintre care 10,2% pentru competitivitate, 6,3% pentru acțiuni externe și 7,3% pentru dezvoltare rurală.
La Consiliul European de la Bruxelles din 11-13 februarie 1977 a fost stabilit un nivel pentru bugetul comunitar de 1,2% din venitul național brut pentru cheltuieli și de 1,3% pentru comenzi și a fost confirmat faptul că statele membre pot reține 10% din veniturile proprii tradiționale pentru a acoperi costurile de colectare.
Grafic nr. 1: Echilibrul între transferurile/contribuții/ la bugetul UE în 2007¹
Sursa: Site-ul oficial al Comisiei Europene http://eur-lex.europa.eu/budget/
Din datele prezentate în graficul de mai sus rezultă ca sunt țări precum Polonia, Spania pentru care transferurile considerabile pentru politica de coeziune, de la bugetul Uniunii Europene, au o pondere importantă, chiar dacă nu putem spune același lucru despre contribuția lor la bugetul comunitar. Contibuția cea mai mare la bugetul UE o au după cum se vede, Germania și Italia.
Bugetul general din 2007 a fost în special un buget de funcționare, autorizând credite de plată în valoare de 115,5 miliarde euro destinate creșterii durabile, conservării resurselor naturale, cetățeniei, libertății, securității și justiției, precum și acțiunii externe a Uniunii.
În ceea ce privește întregul proces instituțional considerăm să menționăm patru caracteristici ale evoluțiilor recente:
Comitetul European trebuie să facă față presiunii de îmbunătățire a Finanțelor și calității manipulării financiare realizate de către acestea;
chiar dacă importanța economică și financiară a Consiliului de afaceri este în creștere, arena bugetară, centrul procesului de negociere a acordurilor multianuale este constituit de către miniștrii de finanțe, șefi de state și guverne.
Parlamentului European a fost instalat ca un al doilea braț, de importanță egală, a autorității bugetare și ca un gardian influent a execuției bugetare;
Structura instituțională stabilită în 1988 s-a dovedit a fi până în prezent de durată.
Bugetul UE pe 2011 are o valoare totală de 141.909 milioane euro. Acesta, în varianta adoptată în plen, include mai multe fonduri pentru prioritățile stabilite de Parlament, printre care se numără programele pentru tineret, inovație, procesul de pace din Orientul Mijlociu și Palestina.
3.2. Principii bugetare
Bugetul comunitar reprezintă consecința practică a punerii în valoare a principiului solidarității financiare instituit prin Tratatul de la Roma. Dacă la începuturile construcției europene acest buget avea dimensiuni reduse, în timp el a căpătat anvergură, devenind de la an la an mai complex și mai cuprinzător.
Bugetul Uniunii Europene este actul ce autorizează, în fiecare an finanțarea ansamblului activităților și intervențiilor comunitare, traducând, în termeni de afectare a resurselor, prioritățile și orientările politice.
Bugetul este încadrat de o serie de principii bugetare. Acestea sunt: principiul unității și exactității, anualității, echilibrului, universalității, unității de cont, specificității, bunei gestionarii financiare și transparenței.
Principiul unității
Principiul unității cuprins în art. 268 al tratatului se referă la faptul că toate veniturile și cheltuielile bugetare trebuie să fie înscrise într-un singur document, în vederea utilizării eficiente a fondurilor publice. De la instituirea Comunităților europene și până în prezent au fost realizate și înfăptuite bugete distincte destinate acoperirii, pe categorii a cheltuielilor bugetare generale.
Alăturat acestora există bugete anexe ale bugetului general al Uniunii Europene, care ocupă un loc aparte. Aceste bugete sunt constituite și înfăptuite de către unele persoane juridice, distincte de Comunitatea Europeană, dar care se află în strânsă legătură cu aceasta pentru că servesc la realizarea anumitor politici.
Principiul unității se aplică în egală măsură cheltuielilor operaționale privind punerea în aplicare a dispozițiilor Tratatului privind UE referitoare la politica externă și de securitate comună și la cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, în cazul în care aceste cheltuieli sunt prevăzute de buget.
Potrivit Constituției europene, ”toate veniturile și toate cheltuielile Uniunii trebuie să facă obiectul previziunilor pentru fiecare exercițiu bugetar și să fie înscrise în bugetul Uniunii”.
Principiul universalității
Acesta se bazează pe două reguli: regula neafectării și principiul bugetului în sumă brută.
Regula neafectării afirmă că veniturile bugetare nu pot fi alocate direct unei cheltuieli bugetare anume.
Principiul bugetului în sumă brută presupune ca bugetul să cuprindă toate veniturile și cheltuielile comunitare, în sume brute, deci veniturile și cheltuielile în totalitate să se realizeze numai în cadrul bugetului și nu în afara acestuia.
Regula neafectării se aplică numai bugetului general. La unele activități și instrumente financiare, care se sustrag regulii unității bugetare sunt alocate propriile resurse, prin urmare neafectarea veniturilor nu se respectă.
Principiul anualității bugetare
Principiul anualității prevede ca operațiile bugetare să fie asociate unui anumit an bugetar. Creditele înregistrate în buget se autorizează pentru un exercițiu financiar care începe la data de 1 ianuarie și se încheie la data de 31 decembrie. Bugetul conține credite diferențiate, formate din credite de angajament și credite de plată, și credite nediferențiate.
Creditele de angajament acoperă costul total aferent anului financiar, al obligațiilor legale rezultate din operații ce vor fi derulate pe parcursul unei perioade multianuale.
Creditele de plată acoperă cheltuielile, până la nivelul menționat în buget, rezultate din angajamentele contractate în cursul exercițiului financiar sau al perioadelor precedente.
Creditele care nu au fost utilizate până la sfârșitul exercițiului financiar pentru care au fost înregistrate se anulează. Cu toate acestea, ele pot fi reporate numai pentru exercițiul financiar următor, printr-o decizie adoptată de instituția în cauză până la data de 15 februarie.
Creditele nediferențiate trebuie să acopere operații care în principiu sunt încheiate într-un singur an bugetar. Pentru creditele de angajament diferențiate și pentru creditele de angajament nediferențiate încă neangajate la încheierea exercițiului financiar se pot reporta:
Sumele corespunzătoare creditelor de angajament pentru care au fost finalizate până la data de 31 decembrie cea mai mare parte a etapelor pregătitoare din procedura de angajare;
Sumele care sunt necesare în cazul în care autoritatea legislativă adoptă un act de bază în ultimul trimestru al exercițiului financiar, iar Comisia nu a putut angaja până la 31 decembrie creditele prevăzute în acest scop în buget.
Prin acest principiu se menține distincția dintre creditele diferențiate și cele nediferențiate.
Principiul echilibrului bugetar
Acest principiu presupune realizarea unei echivalențe valorice între nivelul veniturilor și cel al cheltuielilor cuprinse în bugetul Uniunii Europene. Conform prevederilor tratatului UE, respectarea acestui principiu impune prezentarea la vot a unui proiect de buget perfect echilibrat. În principiu este interzisă echilibrarea bugetului utilizând resurse de împrumut. Obținerea unui surplus va fi înregistrată ca venit în bugetul anului următor, iar cheltuielile neprevăzute, apărute pe parcursul unui an, vor fi finanțate printr-un buget rectificativ care va realoca creditele în bugetul adoptat sau va strânge resurse adiționale.
Instrumentele de contractare-acordare de împrumuturi în vigoare în UE au în vedere:
activitățile Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului;
siguranța nucleară în țări terțe;
asistența macroeconomică pe termen mediu pentru terțe țări.
UE garantează parte din împrumuturile acordate de Banca Europeană pentru Investiții în afara UE din resurse proprii. Dacă beneficiarul unui împrumut acordat sau garantat de UE este în imposibilitate de a plăti, atunci plata creditelor este finanțată din bugetul general. S-a înființat un fond de Garantare a Împrumuturilor acordate unor state membre. Acest Fond este cel care preia șocul plății, protejând astfel bugetul general.
Principiul specializării bugetare
Conform acestei reguli, fiecare credit trebuie să aibă o destinație determinată și trebuie afectat unui scop precis, astfel încât să fie evitate orice fel de confuzii între diferitele credite în momentul autorizării și executării (nici o încasare și nici o cheltuială nu poate fi afectată astfel decât prin raportarea la un articol al bugetului). Aceași regulă este valabilă și pentru încasări, care trebuie precis identificate. Bugetul este structurat pe secțiuni, titluri, capitole, articole și poziții.
Fiecare sumă este destinată unei funcții și unui scop specific. Bugetul trebuie să cuprindă sume care se regăsesc în programe aprobate de Parlament cu menționarea obiectivelor și condițiilor de utilizare. Nomenclatorul bugetar permite repartizarea sumelor instituțiilor beneficiare(Parlament, Consiliu, comisie), iar în cadrul bugetului comisiei, între politicile de finanțat ale UE. Transferarea de la un capitol la altul nu este o regulă, dar când necesitățile o impun se recurge la o procedură specială.
Principiul bunei gestiuni financiare
Reglementarea financiară definește buna gestiune financiară prin referire la principiile de economie, de eficiență și de eficacitate. Principiul economiei prevede ca resursele utilizate de instituție pentru desfășurarea activităților sale să fie puse la dispoziție în timp util, în cantitatea și calitatea adecvate și la cel mai bun preț. Principiul eficienței vizează cel mai bun raport între resursele utilizate și rezultatele obținute. Principiul eficacității vizează îndeplinirea obiectivelor specific stabilite și obținerea rezultatelor scontate. Se stabilesc obiective specifice , măsurabile, realizabile, relevante și datate, pentru toate sectoarele de activitate incluse în buget. Asigurarea respectării acestui principiu presupune stabilirea unor indicatori de performanță care să fie transmiși autorităților bugetare prin intermediul celor însărcinați cu gestionarea cheltuielilor. Instituțiile trebuie să evalueze, ex ante și ex post aplicării lor, toate programele și activitățile care presupun cheltuieli bugetare. Potrivit prevederilor constituționale exprese, executarea bugetului UE trebuie să se facă cu respectarea întocmai a principiului bunei gestiuni financiare, statele membre având obligația să colaboreze pentru a asigura utilizarea corectă a creditelor afectate acoperirii cheltuielilor bugetare.
Principiul transparenței
Principiul transparenței pretinde derularea tuturor activităților bugetare ”la vedere”, aceasta presupunând publicarea bugetului (precum și a bugetelor rectificative, respectiv a cifrelor consolidate și a rapoartelor de gestiune financiară stabilite pentru fiecare instituție în parte) în Jurnalul oficial al comunităților Europene.
În vederea respectării principiilor transparenței și bunei gestiuni financiare, organismele din sectorul public sau organismele care îndeplinesc obligații de serviciu public, încredințate cu sarcini de execuție în numele Comisiei, trebuie să dispună de proceduri transparente de achiziționare, de controale interne eficiente, de un sistem de prezentare a conturilor diferit de restul activităților lor de un audit extern.
Principiul unității de cont
Acest principiu se referă la faptul că bugetul se întocmește și se execută în euro, iar conturile se prezintă în euro. Însă pentru fluxurile de numerar menționate în art. 61 din Regulametul financiar, contabilul și, în cazul conturilor de avans, administratorii sunt autorizați să efectueze operațiuni în monede naționale în conformitate cu condițiile prevăzute în regulamentul de stabilire a normelor de aplicare.
3.3. Structura bugetului UE
Bugetul comunitar este structurat pe secțiuni, titluri, capitole, articole și poziții. Cea mai importantă componentă este capitolul, acesta fiind cel care indică competența autorității bugetare în măsură să poată autoriza anumite viramente de la un capitol la altul.
3.3.1. Veniturile bugetului UE
În general resursele bugetului UE cuprind resurse proprii și alte tipuri de resurse, așa cum este prevăzut în art. 311 al Tratatului UE. Cea mai mare parte din cheltuieli este finanțată prin resurse proprii. Celelalte încasări nu reprezintă decât o mică parte a ansamblului finanțării. Acestea au reprezentat 1,6% din finanțarea totală în 1998-2000.
Astăzi, sistemul resurselor proprii ale UE este guvernat de Decizia Consiliului UE privind resursele proprii din 2007, care cuprinde modul de constituire a resurselor bugetului comunitar, inclusiv diversele excepții și situații speciale negociate de statele membre cu ocazia adoptării cadrului financiar multianual 2007-2013.
Există trei categorii de resurse proprii: resursele proprii tradiționale, resursa TVA și resursa PNB.
Resursele proprii tradiționale
Veniturile proprii tradiționale sunt considerate în mod „natural” ca fiind venituri proprii ale UE întrucât sunt încasate de către statele membre datorită politicilor UE – uniunea vamală și politica agricolă comună.
Veniturile proprii tradiționale se urmăresc și se încasează de către statele membre în contul UE. Deoarece colectarea acestor venituri necesită resurse umane și materiale importante, statele membre au dreptul să rețină o cotă de 25 % din încasări pentru acoperirea cheltuielilor respective. Această cotă a fost de 10% până în anul 2002.
Această categorie de venituri este formată din: prelevări agricole și cotizațiile asupra zahărului și taxele vamale.
Veniturile din taxe agricole și cotizații asupra zahărului cuprind prelevări, prime, sume suplimentare sau compensatorii, sume sau elemete adiționale și alte taxe stabilite de instituțiile UE asupra schimburilor comerciale cu țările terțe în cadrul PAC, cotizații și alte taxe prevăzute în cadrul organizării comune a piețelor în sectorul zahărului.
Taxele vamale reprezintă cea de-a doua sursă proprie a bugetului general al UE. Veniturile din taxe vamale cuprind: taxe din tariful vamal comun și alte taxe (inclusiv taxele anti-dumping și taxele suplimentare de import). Taxele vamale sunt colectate de autoritățile vamale ale fiecărui stat membru, se varsă la bugetul UE minus o deducere de 10% reprezentând onorarii de încasare.
Tariful vamal comun a fost pus în aplicare la nivelul Comunităților europene începând cu 1 ianuarie 1968, în scopul armonizării drepturilor de import sau de export cuvenite la frontierele exterioare ale Europei.
Contribuția la buget a sumelor realizate din această sursă a avut o evoluție interesantă: la început, în anul 1971, au reprezentat aproximativ 25% din totalul veniturilor comunitare, câțiva ani mai târziu au crescut uimitor ajungând la circa 50 % în 1975, iar apoi au scăzut continuu, astfel că în anul 1999 ele reprezentau numai 14% din totalul veniturilor.
Resursa TVA
Venitul UE din TVA reprezintă o parte din taxa pe valoarea adăugată încasată de către statele membre, calculată prin aplicarea unei cote procentuale uniforme asupra bazei de impozitare (pentru TVA). Baza TVA luată în calcul e limitată la 50% din VNB al fiecărui stat membru. Acest procent a fost inițial de 55% în perioada 1988-1994, dar a fost redus gradual la 50% din VNB în 1999. Prin această regulă se caută să se evite ca statele membre mai puțin prospere să plătească mai mult decât capacitatea lor contributivă deoarece consumul și TVA-ul reprezintă un procent mai ridicat din VNB al unei țări ce are un nivel de prosperitate relativ redus.
Comisia este cea care verifică situațiile anuale privind baza TVA transmise de statele membre în vederea determinării sumei absolute pe care fiecare stat trebuie să o plătească către buget. În această activitate Comisia e ghidată de 3 principii:
transparență: modul de determinare a asietei TVA trebuie să fie clar;
uniformitate: atât cât este posibil, Statele membre trebuie să recurgă la metode identice și să se inspire din aceleași surse de informare;
echitație: toate statele membre trebuie să fie tratate în aceeași manieră.
În interesul transparenței și al simplității Consiliul European din 15-16 decembrie 2005 a conchis: cota uniformă exigibilă a resursei TVA ar trebui fixată la 30%. De asemenea s-a stabilit exclusiv pentru perioada 2007-2013 cota resursei TVA exigibile la 0,225%, în cazul Austriei, la 0,15% în cazul Germaniei și la 0,10% în cazul Țărilor de Jos și Suediei.
Resursa bazată pe VNB
Cea de-a patra resursă, numită și resursă complementară creată în 1988, reprezintă o contribuție bugetară care constituie resursa de echilibru a bugetului comunitar, reprezentând aproximativ 75% din totalul resurselor proprii.
VNB este definit ca VNB pentru anul respectiv la prețurile de piață, conform prevederilor SEC 95. Suma totală a resurselor proprii alocate Comunităților pentru a acoperi creditele anuale pentru plăți nu depășește 1,24% din totalul VNB-urilor statelor membre.
Suma anuală totală a creditelor pentru angajamente înscrisă în bugetul general al Uniunii Europene nu depășește 1,31% din totalul VNB-urilor statelor membre.
Alte resurse
Celelate venituri sunt de asemenea înscrise în capitole distincte ale stării generale a încasărilor bugetului UE.
Titlul 4 cuprinde taxe diverse, prelevări și scadențe comunitare (impozit pe remunerații și pensii ca și asupra contribuțiilor personalului la finanțarea regimului de pensii).
Titlul 5 constituie încasările ce provin din funcționarea administrativă a instituțiilor (dobânzi bancare).
Titlul 6 se referă la încasările ce provin din contribuțiile terților la programele comunitare, rambursări de cheltuieli și de încasări din servicii furnizate cu titlu oneros.
Titlul 7 constituie dobânzile de întârziere și amenzile.
Titlul 8 se raportează operațiunilor comunitare de împrumuturi și de credite.
Toate aceste venituri sunt rezultatul activităților normale ale Comunităților.
3.3.2. Cheltuielile bugetului UE
În ceea ce priveste cheltuielile din bugetul general, acestea sunt structurate și ordonate pe opt secțiuni: Parlamentul European – I, Consiliul Europei – II, Comisia Europeană – III, Curtea de Justiție – IV, Curtea de Conturi – V, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor – VI, Ombudsmanul European VII și Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor și Serviciul European de Acțiune Externă – VIII.
Principalele categorii de cheltuieli efectuate din bugetul general al Uniunii Europene sunt: cheltuieli de garanție agricolă, cheltuieli structurale, cheltuieli interne, cheltuieli administrative, cheltuieli destinate acoperirii acțiunilor externe.
Cheltuielile de garanție agricolă sunt cele mai importante reprezentand nevoia primordială a statelor membre. Acestea sunt destinate să completeze ajutoarele acordate de state producătorilor agricoli din spațiul comunitar cărora UE s-a angajat să le asigure un anumit nivel al prețurilor pentru produsele pe care le oferă pieței.
Raportate la totalul cheltuielilor bugetare, cheluielile de garanție agricolă au avut o evoluție constantă 1999-2006, în 1999 au reprezentat 44,3%, în 2002 43,9%, iar în 2006 43,7%.
Cheltuielile structurale se situează pe locul secund în cadrul bugetului general, conform perspectivelor financiare ale Uniunii Europene. Ele sunt destinate: acordării de ajutoare regiunilor rămase în urmă din punctul de vedere al dezvoltării, susținerii reconversiei profesionale în regiunile aflate în declin, adaptării muncitorilor la mutațiile industriale, luptei împotriva șomajului; ajutorarea zonelor slab populate etc.
Din fondurile destinate cheltuielilor structurale s-a constitui un Fond Social European (FSE) care este utilizat în scopul completării ajutoarelor acordate de state în materie de restructurare a proprietăților agricole.
Valoarea creditelor de angajamente pentru acest capitol de cheltuieli a fost pe un trend crescător ajungând de la 32.770 mil euro în 2001 la 42.423 mil euro în 2005.
Cheltuielile interne vizează – în principal – susținerea unor programe destinate tinerilor (cum ar fi finanțarea schimburilor de studenți), asigurării energiei la nivelul spațiului comunitar, armonizării piețelor interioare, cercetării și dezvoltării tehnologice.
Din analiza multianuală a bugetului Uniunii Europene rezultă faptul că aceste cheltuieli au scăzut în ultimii ani, pe seama lor încercându-se a se realiza economii.
Cheltuielile destinate acțiunilor externe privesc finanțarea activităților pe care Uniunea Europeană le inițiazăși le desfășoară în scopul dezvoltării colaborării cu țările extracomunitare, atât cele din centrul și estul continentului nostru, cât și state din Asia, America Latinăși Africa. Aceste cheltuieli cresc, de regulă, numai din rațiuni politice.
Din anul 1993 s-a creat un capitol distinct de cheltuieli destinat nevoilor determinate de acordarea (acoperirea) unor ajutoare de urgență.
Cheltuielile administrative sunt absorbite, în majoritatea lor, de Comisia Europeană. În perioada 1968-1996, efectivul de funcționari încadrați în organismele comunitare s-a triplat (ajungând de la 9000 la aproape 30000 de persoane). Aceste cheltuieli se situează în jurul cifrei de 6% din totalul cheltuielilor bugetare.
Bugetul Parlamentului European pentru 2011 este de 1.686 miliarde de euro, din care 37% reprezintă cheltuieli legate de personal, în majoritate salarii pentru cei 6.000 de angajați care lucrează în secretariatul general și în grupurile politice. În plus, acești bani acoperă costurile de interpretare și traduceri externe și cheltuielile din cadrul misiunilor angajaților.
Aproximativ 24% din bugetul pe 2011 este prevăzut pentru cheltuielile deputaților europeni, incluzând salarii, cheltuieli de călătorie, birouri și salariile pentru asistenții personali.
Cheltuielile aferente clădirilor Parlamentului reprezintă 11% din bugetul pe 2011. Acestea acoperă cumpărarea unor noi clădiri, renovarea și costurile de întreținere pentru cele trei sedii ale Parlamentului European – Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg – și pentru birourile de informare din cele 27 de state membre UE.
Politica informațională și cheltuielile administrative legate de tehnologia informației și telecomunicațiilor reprezintă 23%, iar activitățile grupurilor politice 5% din bugetul Parlamentului European.
3.4. Relațiile României cu bugetul UE
De când a devenit membră a UE, la 1 ianuarie 2007, România participă de drept și de fapt la procesul bugetar comunitar în ansamblul său:
în mecanismul de luare a deciziilor pe parcursul desfășurării procesului bugetar comunitar la nivelul fiecărui an bugetar.
În mecanismul de stabilire și/sau schimbare a cadrului general legal de bază prevăzut de Tratatul Uniunii Europene și de Regulamentele comunitare din domeniul bugetar.
România participă în procesul decizional din domeniul bugetului comunitar la nivelul grupurilor de lucru/comitetelor care se desfășoară la nivelul Consiliului UE, încluzand ECFIN – buget, la nivelul Comisiei Europene, precum și la nivelul Parlamentului European prin europarlamentarii aleși prin votul direct al populației.
Potrivit angajamentelor asumate prin Tratatul de aderare a Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană ratificat prin Legea nr. 157/2005 România, în calitate de stat membru, participă la finanțarea bugetului Uniunii Europene potrivit regulilor comunitare unitare care sunt direct aplicabile de la data aderării. Astfel, începând cu 1 ianuarie 2007, România asigură plata contribuției sale pentru finanțarea bugetului Uniunii Europene în cadrul sistemului resurselor proprii ale bugetului comunitar.
Tabel nr. 1: Contribuțiile României la bugetul Uniunii Europene pentru 2007-2013¹
mil. euro
¹ Bugetul de stat consolidat 2007-2011 – Ministerul de Finanțe.
² Estimări UCRBUE pe baza plafoanelor de cheltuieli din Perspectiva Financiara 2007 – 2013 ajustata de COM la 16.04.2010, coroborate cu setul de indicatori ai prognozei resurselor proprii comunitare pentru 2010-2011 conveniți la ACOR Previziuni din 18 mai 2010;
Ceea ce reprezintă venituri la bugetul Uniunii europene, sunt cheltuieli pentru statele membre. Aceste contribuții sunt înregistrate în bugetul de stat al României la capitolul de cheltuieli, titlul VII – Alte transferuri – Contribuția României la bugetul UE. Ponderea cea mai mare în totalul contribuțiilor României la bugetul UE o au contribuțiile din resursa VNB urmată de resursa din taxe vamale.
Veniturile bugetului comunitar pot fi privite din perspectiva alocărilor de care beneficiază fiecare stat membru. Astfel, Franța a beneficiat de cele mai mari alocări de fonduri de la UE în anul 2008, urmată de Spania și de Germania. România este al zecelea stat în ordinea mărimii alocărilor de fonduri din bugetul comunitar.
Suma alocată României în bugetul anului 2008 a fost de 2,6 mld. Euro, adică mai mult decât dublu față de contribuția țării noastre. Cel mai mare contribuabil este Germania, care asigură aproximativ 20% din bugetul Uniunii Europene, contribuind cu 18,8 miliarde de euro. România contribuie la bugetul UE cu numai 1,01 miliarde de euro, ocupând locul al 17-lea în topul contribuabililor europeni, deși țara noastră este a șaptea din Uniunea Europeana, ca mărime a populației.
Un român contribuie cu numai 47 de euro la bugetul UE, ceea ce ne situează abia pe penultima poziție în topul contribuabililor, realizat în funcție de contribuția pe cap de locuitor. În același timp, un luxemburghez plătește de zece ori mai mult, adică 489 de euro, un danez 356 de euro, un francez 258 de euro, iar un german contribuie cu 230 de euro.
Cu toate acestea, fiecărui român îi revin anul cu 71 de euro mai mult decât a contribuit la bugetul Uniunii Europene, potrivit datelor oferite de Centrul Român de Politici Europene (CRPE). Cei mai mari contribuabili pe cap de locuitor sunt suedezii, care dau cu 118 euro mai mult decat primesc, danezii cu 113 de euro si germanii cu 95 de euro.
Cea mai mare parte a banilor care îi primim de la bugetul UE se regăsește la categoria 2 – Agricultură, mediu și dezvoltare rurală. Aceasta sumă nu a reprezentat în 2008 decât 30% din suma pe care o primesc fermierii vestici, iar procentul va crește treptat până la 100% în 2016. Suma alocată la categoria 4 „UE ca actor global” pentru România este cea mai mare dintre toate statele membre, deoarece ea cuprinde și sumele alocate prin programele de preaderare, din care în România și Bulgaria încă se mai fac plăți, spre deosebire de celelalte state membre.
Însă nu toate sumele alocate unui stat membru reprezintă sume efectiv transferate acelui stat membru în anul pentru care au fost alocate. Cea mai mare parte a acestora sunt incluse în fonduri multianuale destinate anumitor politici sau obiective ale UE: Fondul European pentru Dezvoltare Regională, Fondul de Coeziune, Fondul Social European, Fondul European de Garantare Agricolă, Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, Fondul European pentru Pescuit. Acestea, la rândul lor, sunt compuse din mai multe programe operaționale, măsuri, proiecte etc. care sunt contractate separat.
STUDIU DE CAZ
ANALIZA VENITURILOR BUGETULUI UNIUNII EUROPENE
1. Resursele Bugetului UE
Bugetul UE nu este o chestiune deloc simplă. Un exercițiu anual bazat pe un cadru financiar de șapte ani, care să acopere fiecare euro cheltuit de către UE fie în mod direct sau, cel mai adesea, prin intermediul statelor membre – acesta este sângele care curge prin venele Europei și care ajută Uniunea să funcționeze și să aducă beneficii cetățenilor.
Parlamentul European a aprobat bugetul Uniunii Europene pentru perioada 2014-2020 la valoarea de 960 miliarde euro. În privința bugetului stabilit pe perioada 2014-2020 acesta reprezintă cu puțin peste 1% din produsul intern brut al statelor membre UE, echivalentul a aproape 190 EUR per cetățean al UE.
România va beneficia de fonduri structurale de circa 39.8 miliarde de euro din partea UE în perioada 2014-2020, ceea ce înseamnă că vor trebui cheltuiți 11.3 milioane de euro, zilnic, inclusiv în zilele de sămbătă și duminică, din data de 1 ianuarie 2014. Aceste fonduri vor trebui gestionate eficient și trebuie să ajungă acolo unde este nevoie pentru dezvoltare, altfel, există pericolul pierderii lor.
Acești bani sunt utilizați în scopul îmbunătățirii vieții de zi cu zi a locuitorilor. Uniunea Europeană are „resurse proprii” pentru a-și finanța cheltuielile. Din punct de vedere juridic, aceste resurse aparțin Uniunii. Statele membre le colectează în numele UE și le transferă în bugetul UE.
Resursele proprii necesare finanțării bugetului 2009 reprezintă 0,88 % din totalul VNB, situându-se astfel sub plafonul de 1,24 % din VNB calculat conform metodei prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2000/597/CE, Euratom a Consiliului din 29 septembrie 2000 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO L 253, 7.10.2000, p. 42).
Veniturile bugetare din 2009 s-au ridicat la 116.096.060.000 euro. Cheltuielile autorizate de bugetulul pe 2009 au atins valoarea de 133.845.980.000 euro în credite de angajament și 116.096.060.000 euro în credite de plată, ce reprezintă o rată de creștere de 2,51 % și o rata de scădere de respectiv 0,28 % comparativ cu bugetul 2008.
Veniturile bugetare în 2010 au atins valoarea de 122.937.000.000 euro. Cheltuielile autorizate prin prezentul buget se ridică la 141.452.827.822 euro în credite de angajament și 122.937.000.000 euro în credite de plată, ce reprezintă o rată de creștere de 3,57 % și, respectiv, 8,76 % comparativ cu bugetul 2009.
Resursele proprii necesare pentru finanțarea bugetului 2010 constituie 1,03 % din VNB total, situându-se astfel sub plafonul de 1,24 % din VNB calculat folosind metoda prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO L 163, 23.6.2007, p. 17).
Veniturile bugetare pe 2011 au ajuns la 126.527.133.762 euro. Cheltuielile autorizate în prezentul buget însumează 141.909.398.849 euro în credite de angajament și 126.527.133.762 euro în credite de plată, ceea ce reprezintă rate de creștere de 0,25 % și, respectiv, 2,90 % în comparație cu bugetul 2010.
Resursele proprii necesare pentru finanțarea bugetului 2011 constituie 1,00 % din VNB total, situându-se astfel sub plafonul de 1,23 % din VNB.
Veniturile bugetare in 2012 au atins valoarea de 129.088.042.948 euro. Cheltuielile autorizate prin prezentul buget se ridică la 147.232.172.662 euro in credite de angajament si 129.088.042.948 euro in credite de plată, ce reprezintă o rată de crestere de 3.54 % si respectiv, 1,86 % comparativ cu bugetul 2011.
Veniturile bugetare pe 2013 ajung la 132.836.987.855 euro. Cheltuielile autorizate in prezentul buget se ridică la 150.898.391.104 euro in credite de angajament si 150.898.391.104 euro in credite de plată , ce reprezintă o rată de crestere de 4,6 % si respectiv 2,1 % in comparație cu bugetul pe 2012.
Resursele proprii se împart în 2 mari categorii: resurse proprii (resurse proprii tradiționale, resurse proprii bazate pe taxa pe valoarea adaugată, resurse bazate pe venitul național brut) și alte venituri.
Grafic nr. 2: Evoluția resurselor proprii ale Bugetului UE 2009-2013¹
Sursa: Date preluate din Bugetele generale ale UE 2009-2013, http://eur-lex.europa.eu/budget/www/index-ro.htm
Sistemul resurselor proprii încearcă să asigure contribuții echitabile din partea statelor membre, care să reflecte puterea economică, prosperitatea și deci capacitatea fiecărui stat de a contribui la bugetul comunitar. Totuși, el nu este un sistem perfect. Dovadă stau numeroasele ajustări care sunt necesare pentru a păstra un echilibru între capacitatea de plată și contribuția efectivă. Au fost aduse în discuție diverse variante pentru obținerea unui sistem de resurse cu adevărat proprii ale bugetului comunitar (inclusiv instituirea unei taxe explicite pe consum, care să apară pe chitanță la fiecare cumpărătură făcută în UE). Dacă apariția unui impozit special care să finanțeze bugetul comunitar pare a mai avea de așteptat, se pare că se conturează un acord pentru eliminarea contribuției bazate pe TVA.
După cum se vede și în graficul de mai sus resursa bazată pe venitul național brut reprezintă resursa principală a bugetului Uniunii Europene. Aceasta a fost într-o continuă creșere ajungând la 75,56% din veniturile bugetului Uniunii Europene în anul 2011, față de 11,02% cât era în anul 1988. (Anexa 3)
De-a lungul anilor, resursa bazată pe TVA și resursele proprii tradiționale au fost depășite în importanță de veniturile bazate pe VNB.
În perioada 2000-2006 ponderea altor venituri a fost în medie de 3% din totalul resurselor, nefiind incluse aici excedentele reportate din anii anteriori. În bugetul UE pe 2010 ponderea altor venituri a fost de 1,16%.
1.1. Resursele proprii tradiționale
Resurse proprii tradiționale se compun din taxe vamale pentru importurile din terțe state, inclusiv de produse agricole, plus o taxa percepută la nivelul UE producătorilor de zahăr. Aceste resurse sunt considerate ca aparținând de drept Comunității deoarece ele sunt percepute în urma aplicării tarifului vamal comun. Resursele proprii tradiționale sunt încasate de către administrațiile naționale și vărsate direct la bugetul Comunității Europene, după reținerea unei cote de 25% corespunzătoare cheltuielilor cu colectarea. Această cotă a fost de 10% până în anul 2002.
Organizarea comună a pieței în sectorul zahărului prevedea obligația producătorilor de zahăr, izoglucoză și sirop de inulină de a plăti taxe pe producția de bază. Aceste taxe erau destinate să acopere cheltuielile legate de măsurile de susținere a pieței. Alocarea taxelor vamale, în calitate de resurse proprii, pentru finanțarea cheltuielilor comune este urmarea firească a liberei circulații a mărfurilor în cadrul Uniunii.
În perioada 2000-2006 resursele proprii tradiționale au avut o pondere de 15% în totalul resurselor proprii.
În următoarea perioadă 2007-2013 acestea înregistrează o ușoară scădere ajungând la doar 14,5% din totalul resurselor proprii.
Grafic nr. 3: Evoluția resurselor poprii tradiționale 2009-2013¹
¹ Sursa: Date preluate din Bugetele generale ale UE 2009-2013, http://eur lex.europa.eu/budget/www/index-ro.htm
Bugetul UE a înregistrat în anul 2009 venituri de 116 miliarde de euro. Din care 16.54% reprezintă resursele tradiționale. Principalii contribuabili la categoria resurse tradiționale au fost în 2009 Germania (3.583.400.000 euro) și Marea Britanie (3.107.200.000 euro). După cum am văzut sistemul resurselor proprii încearcă să asigure contribuții echitabile din partea statelor membre, care să reflecte puterea economică, prosperitatea și deci capacitatea lor contributivă.
La cealaltă extremă se află țările cu contribuțiile cele mai mici Luxemburg (22.700.000 euro) și Malta (10.100.000 euro). România a avut în 2009 o contribuție de 245.500.000 euro, însă raportat la numărul de locuitori a avut alături de Bulgaria cea mai mică contribuție.
Pentru anul 2010, bugetul comunitar a fost finanțat cu aprox. 122,9 mld. euro, din care 121,5 mld. euro ce au provenit din resursele proprii ale Uniunii, iar restul din alte resurse.
Cota aferentă resurselor proprii tradiționale a scăzut continuu de la 68,65% cât era în anul 1977 la numai 14,11% din venituri în anul 2013.
Resursele proprii tradiționale (taxe vamale, taxe agricole și cotizații pentru zahăr) reprezintă 16,54 % din finanțarea bugetului pentru 2009, Bugetul UE a inregistrat un total de venituri in valoare de 116.096.062.329 cu 0,28% in crestere fata de bugetul din 2008 din care 19.206.100.000 rezulta din resurse traditionale cu 13,40% in crestere fata de 2008.
Însă această scădere a fost și mai pronunțată în 2010 ca urmare a crizei economice la nive mondial ajungând la doar 12,77%. Până și Germania și Marea Britanie, care sunt cei mai importanți contribuabili și-au diminuat contribuțiile la resursele tradiționale cu 464.900.000 euro Germania și cu 1.040.900.000 euro Marea Britanie față de contribuțiile din 2007. Contribuția României în 2010 a fost de 153.400.000 euro în scădere față de 2007.
Resursele proprii tradiționale (taxele vamale și cotizațiile pentru zahăr) reprezintă 11,55 % din finanțarea bugetului pentru 2010.
În 2011 veniturile totale sunt de 126.527.133.762 in crestere cu 2,90% fată de veniturile din 2010, resursele proprii tradiționale reprezintă 13,26% din finanțarea bugetului cu o valoare de 16.777100.000 in crestere cu 6,73% fata de 2010.
Pentru anul 2012, bugetul comunitar a fost finantat cu aprox. 129 mld. Euro din care 127.5 mld. Euro ce au provenit din resurse proprii ale Uniunii iar restul din alte resurse.
Cota aferentă resurselor proprii tradiționale a scăzut continuu de la 68,65% cât era în anul 1977 la numai 14,94% din venituri în anul 2012.
Anul 2013 aduce o cota in scadere a resurselor proprii traditonale fata de anul anterior cu un procent de 14,11% din totalul de venituri, total care a ajuns la 132.836.987.855 euro din care 18.755.200.000 euro provin din resurse proprii traditionale, Romania contribuind cu suma de 121.900.000 euro.
1.2. Resursele proprii bazate pe taxa pe valoarea adaugată
Rata uniformă valabilă pentru toate statele membre aplicată bazelor de calcul armonizate de evaluare a TVA, determinate conform normelor Uniunii, este fixată la 0,30 %. Baza de evaluare care urmează să fie luată în calcul în acest scop nu depășește 50 % din VNB al fiecărui stat membru. Incepand cu 2010 rata uniformă a resursei TVA avea sa devina de 0,30 % (cu excepția Austriei, a Germaniei, a Țărilor de Jos și a Suediei pentru care rata a fost fixată la 0,225 %, 0,15 %, 0,10 % și, respectiv, 0,10 %), iar pană in 2013 se pastrează aceste cotatii. Resursa TVA reprezintă 11,35 % din finanțarea bugetului pentru 2010.
Grafic nr. 4: Evoluția resursei bazate pe TVA 2009-2013
¹ Sursa: Situație rezumativă a finanțării bugetului general în funcție de tipul de resursă proprie și de stat membru 2009-2013.
Resursele provenind din TVA au înregistrat o descreștere continuă ca și procent din veniturile totale, reprezentând 10.89 % în anul 2011, față de 57,53 % cât erau în 1988.
Ponderea cea mai mare în 2009 în totalul resurselor care au la bază TVA o are contribuția Germaniei 18,42% (3.614.399.571 euro). Alături de Germania alți contribuabili importanți sunt Franța și Anglia, împreună contribuțiile lor ajungând pe 2009 la 50.89% din totalul resurselor bazate pe TVA. Cea mai mică contribuție în 2007 a avut-o Malta, 9.476.940 euro însă raportată la numărul de locuitori, aceasta a fost mai mare decât a României care a avut o contribuție de 197.712.411 euro și a Bulgariei, care au contribuțiile cele mai mci raportate la numărul de locuitori. (Anexa 4). În 2009 rata uniformă a resursei TVA este de 0,3278 %, cea a resursei VNB fiind de 0,5847 %.
În 2012 valoarea resursei a atins o valoare de 14.498.917.425 euro, mai mare decât în 2011, însă cu mult mai mică decât în 2009 înregistrându-se o scădere de 5.117.199.883 euro. Germania care era principalul contributor înregistrat o scădere substanțială a contribuțiilor ajungând în 2011 la 1.617.919.650, la jumătate față de 2009. Contribuția României la resursa TVA în 2011 a fost de 145.281.600.
Rata uniformă pentru anul acesta a resursei TVA este de 0,30 % (cu excepția Austriei, Germaniei, Țărilor de Jos și Suediei, pentru care rata resursei TVA a fost stabilită la 0,225 %, 0,15 %, 0,10 % și, respectiv, 0,10 %) iar cea a resursei VNB este de 0,7288 %. Resursa TVA pe 2013 reprezintă 11.31 % iar resursa VNB reprezintă 73,40 %.
In 2013, resursele proprii bazate pe TVA au valoarea de 15.029.949.025 iar cei mai mari contribuabili sunt Franta si Regatul Unit cu sumele de 2.949.517.200 si respectiv 2.896.467.900.
1.3. Resursele bazate pe venitul național brut
Resursa bazată pe VNB este o resursă „complementară”, care pune la dispoziție veniturile necesare pentru a acoperi cheltuielile care depășesc suma percepută prin resursele proprii tradiționale, prin plățile bazate pe TVA și prin alte venituri într-un anumit exercițiu. În mod implicit, resursa bazată pe VNB asigură întotdeauna echilibrarea ex ante a bugetului general al Uniunii Europene.
Rata VNB se stabilește în funcție de veniturile suplimentare necesare pentru finanțarea cheltuielilor înscrise în buget care nu sunt acoperite de alte resurse (plăți bazate pe TVA, resurse proprii tradiționale și alte venituri). Se aplică astfel o rată VNB-ului fiecărui stat membru.
Și în cazul acestei resurse există unele excepții negociate pentru cadrul financiar 2007-2013, Olanda și Suedia beneficiind de o reducere a contribuției naționale. Pentru 2008, procentul din venitul național brut al fiecărui stat membru care a fost colectat și transferat bugetului comunitar a fost de aproximativ 0,64%, iar suma colectată astfel a reprezentat 61% din bugetul comunitar.
Venitul total al UE trebuie să fie egal cu totalul cheltuielilor și să se încadreze în limitele legale convenite, care sunt în prezent de 1,31% din venitul național brut (VNB) pentru creditele de angajament și de 1,24% din VNB al UE pentru creditele de plată.
Sistemul resurselor proprii a cunoscut evoluții semnificative de la începutul primului cadru financiar. În 1988, resursa VNB reprezenta sub 11% din finanțarea UE, în comparație cu 28% provenind din taxe vamale și prelevări agricole și cu 57% provenind din resursa proprie bazată pe TVA. În 2013, resursa VNB va reprezenta 74% din finanțarea UE, în raport cu 13% provenind din taxe vamale și agricole și cu 12% provenind din resursa bazată pe TVA.
Grafic nr. 5: Evoluția resursei bazate pe venitul național brut 2009-2013¹
¹ Situație rezumativă a finanțării bugetului general în funcție de tipul de resursă proprie și de stat membru 2009-2013, http://eur-lex.europa.eu/budget/www/index-ro.htm
Contribuțiile la bugetul UE bazate pe VNB în 2007 au înregistrat o valoare de 75.914.122.532, ceea ce înseamnă 65,38% din totalul veniturilor la buget. După cum am mai precizat această resursă are cea mai mare prondere în totalul resurselor proprii la buget. Această resursă de-a lungul anilor a înregistrat o creștere continuă ajungând în 2010 la 97.283.558.463 euro, în 2011 reprezintă 75,93% din totalul veniturilor proprii, cu toate că se estimase că abia în 2013 o să depășescă pragul de 74%, dar in 2013 a fost de 73,40 %.
Resursele proprii necesare pentru finanțarea bugetului 2010 constituie 1,03 % din VNB total, situându-se astfel sub plafonul de 1,24 % din VNB.
1.4. Alte venituri
Bugetul primește și alte venituri, precum impozitele pe salarii plătite de către personalul UE, contribuțiile din partea țărilor din afara UE pentru anumite programe ale UE și amenzile plătite de către întreprinderile care încalcă normele de concurență sau alte legi. Aceste resurse diverse constituie aproximativ 1 % din buget.
Grafic nr. 6: Evoluția veniturilor diverse 2009-2013¹
¹ Buget online 2009 – 2013, http://eur-lex.europa.eu/budget/www/index-ro.htm
În 2009 acestea au atins o valoare de 1.359.722.489 euro, și de atunci și până în 2013 au crescut ajungând la 1.548.967.007 euro.
CONCLUZII
După cum am văzut chintesența activității financiare a U.E. se regăsește în bugetul propriu de venituri și cheltuieli. Bugetul Comunității este cel mai important instrument financiar al acesteia și are caracter unic.
Bugetul anual al UE reprezintă aproximativ 1 % din produsul național al Uniunii, echivalentul a aproape 244 euro per cetățean al UE. Acești bani sunt utilizați în scopul îmbunătățirii vieții de zi cu zi a locuitorilor. De exemplu pentru studenți, această îmbunătățire poate lua forma oportunităților de a studia în străinătate; pentru întreprinderile mici, ea poate presupune facilitarea accesului la piețe mai mari și un mediu de afaceri echitabil. Pentru cercetători, aceasta poate însemna mai multe șanse de a-și dezvolta ideile. Pentru viitorii angajați, ea poate reprezenta noi posibilități de instruire.
În mod direct sau indirect, toți avem de câștigat de pe urma activităților finanțate de la bugetul UE, fie sub forma plajelor mai curate, a alimentelor mai sănătoase sau a drumurilor mai bune, fie a garantării respectării drepturilor noastre fundamentale. Acțiunile și proiectele finanțate de la bugetul UE reflectă prioritățile stabilite de către UE într-un anumit moment. Acestea sunt grupate în șase categorii principale de cheltuieli (numite „rubrici”) și 31 de domenii de politică diferite.
Bugetul UE finanțează inițiativele și proiectele din domeniile în care toate țările UE au convenit să acționeze la nivelul Uniunii. Unirea forțelor în aceste domenii poate aduce rezultate mai bune, la costuri reduse.
Din cele prezentate în conținutul prezentei lucrări am arătat că bugetul Uniunii Europene este finanțat din trei „resurse proprii” principale. O mare parte – aproximativ trei sferturi – din aceste fonduri provine din contribuțiile din partea statelor membre, în funcție de prosperitatea națională a acestora, exprimată în produsul intern brut.
Principiul care stă la baza calculării contribuției fiecărui stat membru este cel al
solidarității și al capacității de plată. Cu toate acestea, sunt efectuate ajustări în cazul în care se consideră că acest principiu impune o sarcină excesivă în cazul unora dintre statele membre.
Restul fondurilor provine din drepturile vamale și din prelevările agricole (care
reprezintă un tip de taxă de import pentru produsele agricole), precum și un procent fix din sumele pe care statele membre le colectează sub forma taxei pe valoarea adăugată (TVA). Nu se poate determina care este statul membru de la care provin aceste tipuri de
venituri. Datorită pieței unice a Uniunii Europene, aceste venituri pot fi colectate într-o regiune a Uniunii complet diferită de cea în care a fost efectuată activitatea comercială care a generat venitul respectiv.
De-a lungul timpului s-a constat că veniturile colectate la nivelul bugetului UE nu sunt suficiente pentru finanțarea activităților intreprinse de Uniune, fapt ce a adus la introducerea unor noi resurse sau la creșterea valorii altora. În prezent, principala sursă de finanțare a bugetului UE este o resursă bazată pe produsul național brut al statelor membre. Aceasta a ajuns să depășească celelalte surse, respectiv taxele vamale și prelevările agricole („resursele proprii tradiționale”), precum și o resursă bazată pe taxa pe valoarea adăugată. Sistemul resurselor proprii a cunoscut evoluții semnificative de la începutul primului cadru financiar. În 1988, resursa VNB reprezenta sub 11% din finanțarea UE, în comparație cu 28% provenind din taxe vamale și prelevări agricole și cu 57% provenind din resursa proprie bazată pe TVA. În 2013, resursa VNB va reprezenta 74% din finanțarea UE, în raport cu 13% provenind din taxe vamale și agricole și cu 12% provenind din resursa bazată pe TVA.
Reforma actualului sistem de finanțare comunitar are în vedere găsirea unoi noi resurse financiare care să înlocuiască mecanismele existente. În urma consultării publice intreprinse în scopul realizării unei refome cât mai obiective s-au propus 5 scenarii mai multe resurse noi pentru bugetul UE: Reforma minimă 2013, Resursele proprii comunitare 2013, Reforma minimă 2020, Resursele proprii comunitare 2020, Taxarea prin reprezentare. Răspunsurile la chestionar plasează România printre țările multe care nu sunt pe deplin mulțumite de actuala structură bugetară, conform însăși expresiei utilizate de Comisia Europeană în „Raportul de Consultare”.
Resursele de finanțare a BUE, care ar putea reprezenta noile resurse care să înlocuiască unele din resursele existente, ar putea fi:
1. TVA la nivel European;
2. Impozit pe profitul societăților comerciale europene;
3. Impozit pe venitul persoanelor fizice;
4. Taxe de mediu;
5. Încasări din tranzacționarea licențelor de emisii în atmosferă;
6. Taxe de zbor pentru persoane fizice;
7. Taxe pentru fluxurile de informații și telecomunicații;
8. Veniturile monetare ale Băncii Centrale Europene.
Scopul acestor noi taxe este "să diminueze contribuțiile statelor" la bugetul UE.
Problemele din anii anteriori au convins Comisia și deputații europeni ca UE trebuie să aibă propriul mecanism de auto-finanțare. Însă nu toate țările membre au privit au fost de acord cu aceste propuneri de resurse noi. De exemplu Franța a respins propunerea Comisiei Europene de a implementa o taxă pe valoarea adaugată, la nivelul Uniunii Europene. Franța nu agrează ideea ca resursele proprii să fie folosite pentru bugetul european. În ceea ce privește România, am văzut că aceasta ageează ideea prezentată de scenariul 1, însă cu unele modificări printre care și eliminarea treptată a resursei bazate pe TVA și a mecanismelor de corecție-egalizare aplicabile în mod individual.
Acest plan de resurse noi se va pune în aplicare treptat în strânsă colaborare cu parlamentele naționale, după o analiză complexă și ajungerea la un numitor comun cu privire la implementarea acestor noi resurse.
De curând a fost publicat proiectul de buget pentru 2012. Prioritățile proiectului de buget pe 2012 sunt reprezentate de sprijinirea investițiilor și a creșterii economice care vor reprezenta în continuare o prioritate a activitații UE în 2012, pe baza unor perspective economice mai pozitive.
Continuând să sprijine investițiile și acțiunile în favoarea creșterii economice și ocupării forței de muncă în 2012, UE va acționa într-un cadru nou stabilit pentru redresare și guvernanța economică (Europa 2020 și semestrul european). În paralel cu aceasta, atât Uniunea, cât și statele membre, se confruntă în continuare cu provocări majore pe care urmează să le abordeze.
Proiectul de buget 2012 va avea în vedere, de asemenea, obiectivele unei creșteri inteligente, durabile și favorabile incluziunii, astfel cum au fost identificate în Strategia Europa 2020.
Cheltuielile autorizate în acest buget însumează 147.435.442.140 euro în credite de angajament și 132.738.712.588 EUR în credite de plată, ceea ce reprezintă rate de creștere de 0,25 % și, respectiv, 2,90 % în comparație cu bugetul 2011.
Veniturile bugetare însumează 132 738 712 588 euro. Rata uniformă a resursei TVA este de 0,30 % (cu excepția Austriei, Germaniei, Țărilor de Jos și Suediei pentru care rata resursei TVA a fost stabilită la 0,225 %, 0,15 %, 0,10 % și, respectiv, 0,10 %) iar cea a resursei VNB este de 0,7409 %. Resursele proprii tradiționale (taxe vamale, taxe pe zahăr) reprezintă 14,54 % din finanțarea bugetului 2012 Resursa TVA reprezintă 10,92 % iar resursa VNB reprezintă 73,29 %. Veniturile diverse pentru acest exercițiu financiar sunt estimate la 1.661.636.700 euro.
Resursele proprii necesare pentru finanțarea bugetului 2012 constituie 1,00 % din VNB total, situându-se astfel sub plafonul de 1,23 % din VNB calculat folosind metoda prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO L 163, 23.6.2007, p. 17).
BIBLIOGRAFIE
Avrămescu Tiberiu – ”Economie europeană”, Note de curs, Ed. Carminis, Pitești 2006;
Bălan Emil – ”Drept financiar”, Ed. C.H.Beck, București 2007;
Bostan Ionel – ”Drept financiar comunitar”, Ed. TipoMoldova, Iași 2007;
Brezeanu Petre – ”Finanțe europene”, Ed. C.H.Beck, București 2007;
Băgescu Octavian – ”Drept instituțional european ”, note de curs, Sibiu 2011;
Drăgan Gabrielan – ”Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism: politici comune ale UE”, Ed. ASE, București 2005;
Georgescu Maria Andrada – ”Politici de buget și fiscalitate în Uniunea europeană”, note de curs, București 2010;
Mircea Halaciugă – Despre Uniunea Europeana, Bucuresti 2011 ;
Jinga Ion – ”Un buget pentru Europa de mâine”, în RRDC, nr. 4/2005;
Matei Lucica, Alistar Victor Teodor – ”Europenizarea administrației și funcției publice, vol. IV, Funcția publică: dimensiuni europene”, Ed. Economică, București 2009;
Minea Mircea Ștefan, Costaș Cosmin Flavius – ”Dreptul finanțelor publice”, vol. I, Drept financiar, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca 2006;
Miron Dumitru, Folcuț Ovidiu – ”Economia Integrării Europene”, Ed. Universitară, București 2008;
Moșteanu Tatiana – ”Buget și trezorerie publică”, Ediția a III-a revizuită, Ed. Universitară, București 2008;
Niculeasa Mădălin Irinel – ”Politica fiscală. Aspecte teoretice și practice”, Ed. C.H.Beck, București 2009;
Panaite Mihai – România și reforma bugetului comunitar, Centrul român de politici europene, martie 2010;
Pop Napoleon – ”Viitorul resurselor proprii ale comunităților europene prin prisma implicațiilor asupra contribuției româniei la bugetul Uniunii Europene”, Studii de strategie și politici 2009, nr. 2. Institutul European din România, București;
Popescu Gabriel – ”Politici agricole acorduri europene”, Ed. Economică, București 2007;
Predescu Bianca – ”Drept instituțional comunitar”, Ed. Universitaria, Craiova 2007;
Prisăcaru Ghiorghi – ”Istoria și evoluția integrării europene”, Ed. Universitară, București 2010;
Roman Daniela Lidia – ”Finanțe publice internaționale”, Ed. Economică, București 2006;
Todoroi Dumitru – ”The Budget of the European Union – Presnet and Future”, Year VII, No.8/2008;
Văcărel Iulian – ”Relații financiare internaționale”, Editura Academiei Române, București, 1995;
Văcărel Iulian – ”Finanțe publice”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007.
www.ier.ro
www.eur-lex.europa.eu
www.juristnet.ro
http://anale.steconomiceuoradea.ro/
http://finante.ideaplussolutions.net/
http://feaa.ucv.ro/annals/
http://ec.europa.eu
Anexa 1
CADRUL FINANCIAR 2007-2013 (UE-27) ADAPTAT PENTRU 2008 (milioane EUR – prețuri constante 2004)¹
¹ COMUNICAREA COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU, Adaptare tehnică a cadrului financiar pentru 2008 în concordanță cu evoluțiile VNB, Bruxelles, 24.4.2007COM(2007) 208 final.
² Cheltuielile privind pensiile, incluse în plafonul acestei rubrici, se calculează net din contribuțiile personalului la sistemul corespunzător, în limita a 500 euro la prețurile din 2004 pentru perioada 2007-2013.
Anexa 2
PROPUNEREA COMISIEI EUROPENE PRIVIND CADRUL FINANCIAR MULTIANUAL 2014-2020 (milioane EUR – prețuri constante 2011)
Anexa 3
Evoluția resurselor proprii 2007-2013
Anexa 4
Situație finanțării bugetului general în funcție de tipul de resursă proprie și de stat membru 2007-2011¹
¹Sursa: Bugetul UE – 2007 – 2013 – http://eur-lex.europa.eu/budget/www/index-ro.htm
BIBLIOGRAFIE
Avrămescu Tiberiu – ”Economie europeană”, Note de curs, Ed. Carminis, Pitești 2006;
Bălan Emil – ”Drept financiar”, Ed. C.H.Beck, București 2007;
Bostan Ionel – ”Drept financiar comunitar”, Ed. TipoMoldova, Iași 2007;
Brezeanu Petre – ”Finanțe europene”, Ed. C.H.Beck, București 2007;
Băgescu Octavian – ”Drept instituțional european ”, note de curs, Sibiu 2011;
Drăgan Gabrielan – ”Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism: politici comune ale UE”, Ed. ASE, București 2005;
Georgescu Maria Andrada – ”Politici de buget și fiscalitate în Uniunea europeană”, note de curs, București 2010;
Mircea Halaciugă – Despre Uniunea Europeana, Bucuresti 2011 ;
Jinga Ion – ”Un buget pentru Europa de mâine”, în RRDC, nr. 4/2005;
Matei Lucica, Alistar Victor Teodor – ”Europenizarea administrației și funcției publice, vol. IV, Funcția publică: dimensiuni europene”, Ed. Economică, București 2009;
Minea Mircea Ștefan, Costaș Cosmin Flavius – ”Dreptul finanțelor publice”, vol. I, Drept financiar, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca 2006;
Miron Dumitru, Folcuț Ovidiu – ”Economia Integrării Europene”, Ed. Universitară, București 2008;
Moșteanu Tatiana – ”Buget și trezorerie publică”, Ediția a III-a revizuită, Ed. Universitară, București 2008;
Niculeasa Mădălin Irinel – ”Politica fiscală. Aspecte teoretice și practice”, Ed. C.H.Beck, București 2009;
Panaite Mihai – România și reforma bugetului comunitar, Centrul român de politici europene, martie 2010;
Pop Napoleon – ”Viitorul resurselor proprii ale comunităților europene prin prisma implicațiilor asupra contribuției româniei la bugetul Uniunii Europene”, Studii de strategie și politici 2009, nr. 2. Institutul European din România, București;
Popescu Gabriel – ”Politici agricole acorduri europene”, Ed. Economică, București 2007;
Predescu Bianca – ”Drept instituțional comunitar”, Ed. Universitaria, Craiova 2007;
Prisăcaru Ghiorghi – ”Istoria și evoluția integrării europene”, Ed. Universitară, București 2010;
Roman Daniela Lidia – ”Finanțe publice internaționale”, Ed. Economică, București 2006;
Todoroi Dumitru – ”The Budget of the European Union – Presnet and Future”, Year VII, No.8/2008;
Văcărel Iulian – ”Relații financiare internaționale”, Editura Academiei Române, București, 1995;
Văcărel Iulian – ”Finanțe publice”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007.
www.ier.ro
www.eur-lex.europa.eu
www.juristnet.ro
http://anale.steconomiceuoradea.ro/
http://finante.ideaplussolutions.net/
http://feaa.ucv.ro/annals/
http://ec.europa.eu
Anexa 1
CADRUL FINANCIAR 2007-2013 (UE-27) ADAPTAT PENTRU 2008 (milioane EUR – prețuri constante 2004)¹
¹ COMUNICAREA COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU, Adaptare tehnică a cadrului financiar pentru 2008 în concordanță cu evoluțiile VNB, Bruxelles, 24.4.2007COM(2007) 208 final.
² Cheltuielile privind pensiile, incluse în plafonul acestei rubrici, se calculează net din contribuțiile personalului la sistemul corespunzător, în limita a 500 euro la prețurile din 2004 pentru perioada 2007-2013.
Anexa 2
PROPUNEREA COMISIEI EUROPENE PRIVIND CADRUL FINANCIAR MULTIANUAL 2014-2020 (milioane EUR – prețuri constante 2011)
Anexa 3
Evoluția resurselor proprii 2007-2013
Anexa 4
Situație finanțării bugetului general în funcție de tipul de resursă proprie și de stat membru 2007-2011¹
¹Sursa: Bugetul UE – 2007 – 2013 – http://eur-lex.europa.eu/budget/www/index-ro.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mutatii Calitative Si Cantitative In Structura, Nivelul Si Dinamica Veniturilor Bugetului Uniunii Europene (ID: 143415)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.