Mureșan LUCIAN Managementul Fondului Cinegetic nr. 46 DUMBRAVA [308432]

[anonimizat]. Vasile CEUCA

Conf. Dr. Ing. [anonimizat]

2017

[anonimizat].Vasile CEUCA

Conf. Dr. Ing. [anonimizat]

2017

MANAGEMENTUL FONDULUI CINEGETIC NR. 46 DUMBRAVA

Răzvan Ioan TATU

Îndrumător: Șef Lucrări Dr. Ing. [anonimizat]. Univ. Dr. Ing. [anonimizat]. Mănăștur, Nr. 3-5, 400372,

Cluj-Napoca, România.

[anonimizat]

REZUMAT

Fondul cinegetic este o [anonimizat], [anonimizat]-economice.

[anonimizat], este oportună amenajarea fondului de vânătoare spre a [anonimizat] a [anonimizat].

[anonimizat]. 46 Dumbrava, [anonimizat] o [anonimizat] a amenajărilor, [anonimizat].

CUVINTE CHEIE : Vînătoare, management, [anonimizat], efectiv optim

MANAGEMENT OF NR. 46 DUMBRAVA HUNTING GROUND

Răzvan Ioan TATU

Scientific Advisor: PhD. Lecturer. [anonimizat]. Univ. Dr. Ing. [anonimizat]. Mănăștur, Nr. 3-5, 400372,

Cluj-Napoca, România.

[anonimizat]

Summary

Game population is a [anonimizat], hunting activities and meeting some economic social requirements.

[anonimizat]: [anonimizat].

Game management in hunting ground nr. 46 Dumbrava, [anonimizat], [anonimizat], but also game study.

KEYWORDS: hunting, management, [anonimizat], optimal dimension of game population.

[anonimizat] a [anonimizat]-recreator, [anonimizat]-un însemnat aport economic dirijat. Aceste atribute s-[anonimizat], ca urmare unui lung proces evolutiv desfășurat paralel cu transformările suferite de om ( individual și social ) în cei aproximativ 400.000 de ani de existență.

La început culegător de fructe, omul primitiv a devenit cu timpul vânător. Un vânător ocazional, înzestrat cu inteligență redusă și cu mijloace rudimentare: ciomagul sau piatra găsită în cale. Se presupune că spre vânătoare l-au îndemnat atât nevoia de apărare cât și lipsa temporară a hranei. Pe măsură ce necesitățile alimentare cresc, procurarea imediată a produselor vegetale devine mereu mai anevoioasă, o dată cu înăsprirea climatului cuaternar. În aceste condiții, vânătoarea devine o îndeletnicire esențială a omului primitiv.

Vânătoarea de azi se deosebește fundamental de cea din trecutul îndepărtat, în ce privește scopul și mijloacele. Dacă în trecut, a vâna însemna a ucide cu orice preț, pentru a procura cele necesare traiului, astăzi vânătoarea corectă înseamnă ocrotire, îngrijire și apoi o recoltare în raport cu posibilitățile reale ale terenului. Dar pentru a putea fi ocrotitor omul trebuie să cunoască felul de viață al vânatului, să aibă un minimum de cunoștințe despre biologia, ecologia și etologia vânatului și, foarte important, să cunoască etica vânătorească. Prin etica vânătorească înțelegem modul de comportare al celor ce participă la vânătoare. Mai demult, noțiunea cuprindea numai atitudinea față de vânat, înțelegându-se modul cum vânătorul procedează pentru ai lăsa și vânatului o șansă de scăpare, modul cum se străduiește pentru al cruța de suferințe fără rost, precum și de modul cum respectă obiceiurile vânătorești. Mai târziu noțiunea a fost extinsă și la comportamentul față de colegii de vânătoare și față de mediul înconjurător.

Vânatul atât ca densitate cât și ca varietate, este dependent de condițiile de mediu. Repartiția sa este determinată de condițiile ecologice și, în primul rând, de condițiile de hrană. În multe părți ale lumii, influența antropogenă, produsă prin industrializare, modernizarea agriculturii, dezvoltarea zootehniei, cultura și exploatarea pădurilor, vânătoare, turism, a jucat un rol hotărâtor în existența, repartizarea și densitatea vânatului. Intercondiționarea ce există între categoriile de consumatori, în vârful cărora se găsesc răpitoarele, completează tabloul succint al factorilor care condiționează existența vânatului. Dependența erbivorelor față de vegetație și apă este demonstrată de marile migrații.

În țara noastră, vânătoarea a evoluat în concordanță cu particularitățile geografice și social-istorice, fără să difere însă, prea mult de felul în care se practica mai ales în țările europene.

Aici intervine Cultura Vânatului, știința și arta de a face ca solul și apele să producă o recoltă justă și susținută de animale sălbatice și viguroase, în armonie cu agricultura și silvicultura, în scopuri economice, recreative și estetice. Într-adevăr, despre cultura vânatului se poate vorbi ca despre o știință și o artă, la fel ca și agricultura și silvicultura, deoarece toate trei sunt legate organic de cultura solului, cu deosebirea că, pe când agricultura exploatează producția speciilor domestice, adică a celor transformate de om, cultura vânatului și silvicultura exploatează producția speciilor sălbatice, originale.

După cum bine se cunoaște cea mai mare parte a fondurilor de vânătoare au beneficiat mult timp doar de prevederile amenajamentului silvic, care în ceea ce privește vânatul, erau destul de sumare. Din aceste motive a apărut necesitatea unor studii pornind de la fisa fondului, care să se finalizeze prin amenajamente silvocinegetice ale fondurilor de vânătoare, bazate pe principiile culturii vânatului. Preocupările pentru amenajarea fondurilor de vânătoare se axează pe îmbunătățirea condițiilor naturale de hrană și adăpost; executarea amenajărilor, instalațiilor și construcțiilor de pe cuprinsul fondului.

Amenajamentul silvocinegetic trebuie să prevadă cât mai exact posibil dinamica efectivelor de vânat și menținerea lor cât mai aproape de optim și ținând cont de faptul că fondul cinegetic reprezintă o bogăție națională să urmărească în paralel cu buna desfășurare a activităților de vânătoare, obținerea unor venituri care vor servi interesele ecologice și cinegetice ale acestui fond de vânătoare. Amenajamentul silvocinegetic trebuie să aibă în vedere o revigorare a activității, lucru impus și de schimbările de proprietari ale unor suprafețe din cadrul fondului de vânătoare, precum și schimbarea concepțiilor manageriale în concordanță cu evoluția globală a activității economice. Ținând cont de cele arătate mai sus vom reda în paginile ce urmează un astfel de studiu de amenajare silvocinegetic al Fondului de vânătoare nr. 46 DUMBRAVA.

CAPITOLUL I

CADRUL GENERAL

I.1. SCOPUL ȘI IMPORTANȚA PROIECTULUI

Scopul prezentei lucrări este identificarea și soluționarea problematicii privind managementul fondurilor cinegetice pe plan general, propunerea de măsuri în vederea ameliorării rentabilității acestora și a aplicării practice a măsurilor propuse în particular, axate pe condițiile reale ale Fondului Cinegetic nr. 46 Dumbrava.

Managementul sustenabil al fondurilor cinegetice reprezintă una dintre cele mai importante teme de cercetare în domeniu, având în vedere contextul socio – economic și direcțiile de dezvoltare, această temă căpătând importanță, cu preponderență în ultima perioadă, odată cu trecerea la economia de piață și inițierea unei competitivități în această privință.

Așadar, pentru a se ajunge la realizarea scopului se vor lua în considerare o serie de obiective și anume:

Cercetarea condițiilor de biotop din cadrul F.C. nr. 46 Dumbrava

Identificarea cauzelor care influențează rentabilitatea fondurilor cinegetice

Analiza viabilității metodelor propuse

Propunerea aplicării metodei sau metodelor care prezintă o viabilitate ridicată

I.2. LOCALIZARE ȘI CARACTERISTICI GEOGRAFICE

Figura 1.1. Harta județului Cluj. Amplasamentul F.C. 46 Dumbrava

Geografic, fondul cinegetic are următoarele limite:

NORD: Râul Căpuș de la balastiera Gilău la comuna Căpușu Mare pe malul drept tehnic, apoi pe drumul județean Căpușu Mare – Agârbiciu – Dângău Mare – Mărcești – Râșca de Sus

(bornele amenajistice 250, 189, 184, 176, 240 și 180 din U.P.III Râșca).

EST: DJ Tarnița – Someșu Cald – Someșu Rece – Gilău – Cluj-Napoca până la balastiera Gilău

(bornele amenajistice 6 bis, 6 ,24, 26 din U.P.II Someșu Cald.)

SUD: Cursul râului Someșul Cald de la barajul Beliș până la barajul Tarnița (bornele amenajistice 29, 32, 39, 49, 55, 57, 68, 77, 93, 93 bis, 95, 97, 135, 138, 140, 168, 188, 206, 214, 215, 217, 227, 229, 232, 234, 236, 241, 247 și 248 din U.P.II Someșu Cald).

VEST: Limita dintre O.S. Gilău si O.S. Beliș, pe culmea Piatra Rea

(bornele amenajistice 291, 292, 293, 295, 296 și 297 din U.P.II Someșul Cald).

I.3. CONDIȚII STAȚIONALE ȘI DE VEGETAȚIE

I.3.1. Geologie

Zona în care este situat teritoriul unității de producție II Someșul Cald, evolutiv, a traversat trei cicluri exogenetice prealpine, în Proterozoic – Paleozoic, materializate în metamorfismul șisturilor cristaline și în intruziunile sinorogene, pornindu-se de la un geosinclinal propriu. Ciclul prebaikalian din proterozoicul inferior s-a dovedit decisiv în metamorfismul intens al cristalinului de Gilău – Muntele Mare.

Substratul litologic al unității de producție este format din magmatite hercinice de tipul granitelor și granodioritelor, precum si formațiuni metamorfice precambiene, de tipul șisturilor cristaline (amfibolite), acoperite pe alocuri de deposited colonial si eluvialo-deluviale, cu grosimi reduse, în special în văi si depresiuni.

Rocile menționate sunt acide, ducând la apariția unor soluri corespunzătoare. Stagnarea apelor este favorizată și de masivitatea rocilor care nu permite scurgerea și absorbirea în substrat a surplusului provenit, precum și de aspectul general de platou, cu pante mici, al reliefului.

I.3.2. Geomorfologie

După ,,Atlasul R.S. Romania”, din punct de vedere geomorfologic, teritoriul unității de producție II Someșul Cald este situată în Ținutul Carpaților Occidentali, Subținutul Munților Apuseni, Districtul masivului cristalin Bihor – Muntele Mare, Subdistrictul Munților Gilău. Pe acest teritoriu se întâlnesc următoarele tipuri morfogenetice:

– tipul Bihor, care ocupă cea mai mare parte a unității de producție, caracterizat prin munți mijlocii, cristalini, cu mici porțiuni sedimentare mezozoice, peneplenizați și larg bombați;

– tipul Someș, caracterizat prin dealuri cu o structură monoclinată, slab cutată, cu relief dominant erozivo-structural.

Forma de relief predominantă este versantul, cu caracteristici diferite privind lungimea, înclinarea, expoziția, microrelieful și panta. Cei mai răspândiți sunt versanții mijlocii și superiori, ondulați și mai rar frământați, cu înclinări de la ușoare la foarte repezi, chiar abrupturi.

Altitudinea medie este în jur de 900 m, expoziția generală este nordică, panta medie de cca. 33 grade, iar principalele vârfuri sunt: Vârful Arsuri (1234 m), Vârful Grohot (1185 m), Vârful Cetirii (1104 m), Vârful Doabrelor (976 m).

Repartiția suprafeței unității de producție în ceea ce privește înclinarea, expoziția și altitudinea se prezintă în următoarele tabele:

Tabel I.3.2.1.

Repartiția suprafețelor pe categorii de înclinare

Tabel I.3.2.2.

Repartiția suprafețelor în funcție de expoziție

Tabel I.3.2.3.

Repartiția suprafețelor pe categorii de altitudine

I.3.3. Hidrografie

Din punct de vedere hidrologic, teritoriul unității de producție este situat în bazinul hidrografic mijlociu al râului Someșul Cald, afluent al Someșului Mic.

Acest râu colectează apa principalilor afluenți: Pr. Cetățelei, Pr. Tarnița, Pr. Ijarului, Pr. Porcului, Valea Leșului, Pr. Rusești, Pr. Urzicarului, Valea Rea, Pr. Cepan, Pr. Mărului, etc.

În afară de pâraiele mai sus menționate, mai există numeroase pâraie mici care brăzdează suprafața unității de producție aflată în studiu.

Din rețeaua hidrografică a acestei unități de producție mai fac parte și lacurile de acumulare Someșul Cald și Tarnița.

Densitatea rețelei hidrografice, conform lucrării ,,Geografia României – Vol. I – Geografia Fizică”, este de 1,0 – 1,2 km/kmp.

Scurgerea apelor prezintă o variație sezonieră, cu debit variabil, mai mare primăvara și viituri în cazul ploilor torențiale.

Alimentarea rețelei hidrografice este mixtă, atât nivală cât și pluvială. Apa freatică se află, în general, la adâncimi mari, exceptând versanții cu înclinări mici. Apa freatică care se află sub baza profilului de sol, influențează fertilitatea lui în mod pozitiv, cu atât mai mult cu cât cantitatea de apă ajunsă în sol prin capilaritate sau vaporizare este mai mare.

Iarna, o mare cantitate de precipitații cad sub formă de zăpadă și rămâne stocată sub formă înghețată, apele scurse fiind în cantitate mică.

Primăvara, odată cu topirea zăpezilor, debitul apelor crește destul de mult, realizându-se 40 – 50% din volumul scurgerii medii anuale.

Vara, debitul scade ca urmare a creșterii evapotranspirației și a reducerii precipitațiilor. În urma ploilor torențiale apar și vânturi de vară cu amplitudini relativ mari.

Toamna, datorită rezervelor subterane mici și a umidității scăzute, debitul realizează circa 15% din scurgerea medie anuală.

I.3.4. Climatologie

I.3.4.1. Aspecte generale

Teritoriul studiat se încadrează în provincia climatică continental temperată, ținutul climei de dealuri și podișuri cu altitudini de 20-800 m, districtul climei de pădure.

Acest teritoriu se caracterizează printr-un regim moderat al temperaturii aerului, prin temperatura medie anuală pozitivă, prin precipitații anuale ce depășesc 600 mm., prin predominarea vânturilor de nord și nord-est cu viteze mici (în jurul valorii de 3,1 m/s). În general, clima zonei analizate este favorabilă vegetației forestiere, datorită umidității moderate și cu mici fluctuații, datorită amplitudinilor nu prea mari de temperatură dintre iarnă și vară și precipitațiilor îndestulătoare. Pe fondul climatului zonal, sub influența reliefului local, se diferențiază topoclimate caracteristice. Climatul stațional local, determinat de cel general, este modificat în funcție de formele de relief, altitudine, expoziție, vegetație, etc. Se distinge astfel o mare varietate de climate locale: de versanți însoriți, parțial însoriți, umbriți de culmi, de văi, etc.

I.3.4.2. Regimul termic

Analizând ,,Harta topoclimatelor” din Atlasul R.S. R., unitatea de producție este așezată în sectorul de provincie climatică continentală moderată, etajul climatic de munte, subetajul munților mijlocii, topoclimatul complex al Muntelui Mare, topoclimatele elementare de păduri situate pe culmi, pe versanți cu expunere vestică și estică și pe versanți cu expunere nordică și sudică.

În acest etaj climatic temperatura medie anuală a aerului este cuprinsă între 2 – 4˚C, în zonele mai înalte chiar între 0 – 2˚C. Amplitudinea temperaturii medii anuale este de 18 – 20˚C. Temperatura medie a lunii ianuarie este de – 5,8˚C, iar a lunii iulie este de 12,3˚C.

Numărul mediu al zilelor cu temperatura peste 0˚C este de 257 zile, iar perioada de îngheț durează 108 zile. Umiditatea relativă a aerului ca medie anuală este de 84 – 86%.

În părțile superioare, din cauza sezonului scurt de vegetație, creșterile arborilor sunt mici, atât în înălțime cât și în diametru, lujerii anuali și puieții nu apucă să se lignifice, iar semințele nu reușesc să ajungă la maturitate.

Aceasta face ca fructificații bogate să apară la intervale de 7 – 12 ani, când este un sezon de vegetație mai lung, rezultând din cele de mai sus că regenerarea naturală se face în condiții dificile.

Temperatura medie anuală se menține la 6,7 grade C, cu extreme absolute înregistrate în luna august 36,8 grade C și în luna februarie – 32,5 grade C. Numărul zilelor sezonului de vegetație este de 173 de zile. Primul îngheț se produce toamna, în jurul datei de 16 octombrie, data cea mai timpurie a primului îngheț fiind în jurul datei de 17. IX, iar cea mai târzie 29 XII. Ultimul îngheț se produce primăvara în jurul datei de 15.IV, cel mai timpuriu înregistrându-se la 21.III, iar cel mai târziu la 21.V.

Perioada de vegetație începe în jurul datei de 21 aprilie și ține până în jurul datei de 10 octombrie.

Pentru etajul deluros de gorunete, făgete și goruneto-făgete, situat la altitudini mai mici, elementele termice caracteristice sunt:

-temperatura medie anuală este în jurul valorii de 90C;

-temperatura medie a lunii ianuare este de -3,50C,iar a lunii iulie de +180C;

-zilele de vegetație activă sunt în jur de 220.

Regimul termic este favorabil dezvoltării fagului, molidului și bradului în majoritatea suprafeței unității de producție, precum și a gorunului în treimea inferioară a unității de producție.

I.3.4.3. Regimul Pluviometric

Cantitatea medie de precipitații este de 1150 mm, cele mai abundente fiind la sfârșitul primăverii și începutul verii. Deși cantitativ reduse pentru vegetația forestieră, este important faptul că 73% din aceste precipitații se înregistrează în sezonul de vegetație (mai – iulie). Cele mai scăzute precipitații se înregistrează în luna februarie, iar cele mai mari în iunie. Perioada de secetă mai îndelungată apare spre sfârșitul sezonului de vegetație. Cantitatea maximă de apă căzută în 24 de ore se înregistrează în luna iunie.

Un real pericol pentru sol îl reprezintă ploile torențiale, datorită viiturilor și eroziunii.

Căderea precipitațiilor sub formă de zăpadă începe în jurul datei de 20 octombrie și ține, în medie, până pe 24 aprilie. Stratul de zăpadă existent până după mijlocul lunii aprilie (în medie) protejează semințișurile existente .

Data medie a primului strat de zăpadă este 5 noiembrie, iar a ultimului 25 aprilie, menținându-se în jur de 171 zile.

Evapotranspirația potențială este de 500-550 mm anual, valoare mai mică decât media precipitațiilor anuale (925mm).

În timpul perioadei de vegetație, indicii de ariditate prezintă o creștere treptată până în luna iunie, urmând o descreștere evidentă până în luna octombrie, fără însă a se produce deficit de apă în sol, valorile fiind mai mari de 28.

I.3.4.4. Regimul Eolian

Vânturile cele mai frecvente sunt cele din vest (58%), următoarele ca frecvență fiind cele din nord-vest (30%). Intensitățile acestor vânturi sunt de obicei moderate (4-6 m/s), dar, periodic, se manifestă și vânturi cu intensități mai puternice, de 35 – 40 km/oră și chiar mai mult. Aceste vânturi cu intensități ridicate sunt, însă, puțin frecvente și, datorită și caracteristicilor speciilor din zonă, nu produc pagube însemnate arboretelor din cuprinsul unității de prducție, fenomenele de dezrădăcinări și rupturi cauzate de vânt și/sau zăpadă fiind rare și manifestându-se la nivelul exemplarelor izolate și mai slab în masă.

I.3.4.5. Indicatori sintetici ai datelor climatice

Specificul climatic ce caracterizează regiunea se definește prin formula D.f.b.k, (după Köppen) și preluată din "Monografia Geografică a R.P.R.", editată de Ed. Academiei Române. Se precizează că, deși detaliată, această raionare climatică n-a putut reda complet întreaga diversitate climatică, pentru că schema lui Köppen nu poate reflecta zonalitatea verticală.

Din formulă rezultă că este vorba de sectorul climatic temperat continental (D) de dealuri (f), din ținutul vestic (b)., în care:

Df – climat umed cu ierni reci;

b – temperatura lunii cele mai calde de 22 grade C ;

x – maximum de precipitații la începutul verii.

Indicele de ariditate de Martonne are valoarea medie în jur de 52, fapt ce confirmă că zona este temperat continentală, cu precipitații suficiente pentru vegetație și s-a calculat cu formula , în care:

Ia – indicele de ariditate,

P – precipitațiile medii anuale(mm),

T- temperatura medie anuală(0 C).

Condițiile climatice prezentate oferă condiții bune pentru dezvoltarea speciilor forestiere indigene (molid, fag, brad, paltin de munte, gorun, etc.), care ar putea realiza arborete corespunzătoare tipurilor de stațiuni, cu mare valoare economică și ecologică.

Indicele de umiditate (R) se calculează cu formula:

P

R = – unde P și T au semnificația prezentată mai sus

T

Indicatorii climatici au fost calculați pe baza datelor climatice (temperatură medie anuală, precipitații medii anuale) determinate analitic în funcție de valorile medii anuale ale acestora, la stația meteo de referință din Băișoara.

Se constată că factorii climatici sunt favorabili dezvoltării vegetației forestiere, așa cum rezultă din analiza fișelor ecologice ale principalelor specii care vegetează pe teritoriul acestei unități de producție.

Valorile indicatorilor sintetici ai datelor climatice pe etaje de vegetație se prezintă în tabelul următor.

Tabel I.1.3.4.1.

Indicatorii sintetici ai datelor climatice

Indicele de ariditate anual și cel pe perioada de vegetație, indică excedent de apă din precipitații față de evaporația potențială, ceea ce este caracteristic zonelor forestiere umede.

Datele prezentate mai sus au fost preluate de la stațiile meteorologice: Beliș și Băișoara, informații mai detaliate referitoare la climă fiind prezentate la nivel de studiu general.

Se constată că factorii climatici sunt favorabili dezvoltării vegetației forestiere, așa cum rezultă din analiza fișelor ecologice ale principalelor specii care vegetează pe teritoriul acestei unități de producție.

I.3.5. Soluri

În cuprinsul unității de producție prin cartările staționale efectuate s-au identificat tipurile și subtipurile de sol redate în tabelul următor.

Amplasarea și studiul profilelor principale de sol s-a făcut concomitent cu descrierea parcelară.

Pentru identificarea și studiul tipurilor de sol s-au executat un număr de 34 profile principale, în următoarele u.a.: 1A, 12B, 14B, 16A, 18A, 20A, 21B, 23B, 25A, 27B, 28B, 32A, 33, 34A, 36B, 38B, 45I, 57B, 60B, 69A, 70E, 71A, 76A, 79A, 88C, 121A, 127A, 133A, 137A, 145B, 147A, 148A, 150A, 153A.

Din 5 profile principale s-au recoltat probe u.a: (27B, 32A, 45I, 60B, 70E) care au fost analizate la laboratorul I.C.A.S. Brașov. Rezultatul analizelor (buletinul de analiză) este prezentat în următorul tabel:

Tabel nr. I.3.5.1.

Evidența tipurilor de sol

Se observă ponderea mare a Cambisolurilor (80%), soluri care, corelat cu condițiile climatice favorabile, oferă condiții bune pentru dezvoltarea vegetației forestiere. Acest lucru este reflectat în creșterile arboretelor, care realizează clase de producție mijlocii (48%), inferioare (47%) și superioare (5%). Factorul limitativ în dezvoltarea vegetației forestiere îl reprezintă conținutul foarte ridicat de schelet al solurilor, în special la cele litice.

I.3.5.1. Descrierea tipurilor și subtipurilor de sol

Luvosol (Solul brun luvic) litic (12%) Este asemănător subtipului tipic, succesiunea orizontu-rilor fiind Ao-E1-Bt-R, cod 2405, dar cu orizont R (roca mamă) a cărui limită superioară este situată între 20 și 50 cm adâncime. este format pe alternanțe de luturi cu gresii fine, pe versanți slab înclinați și expoziții diverse, este puternic acid la acid, cu valori mai scăzute în orizontul podzolit El , cu pH = 4,8-5,5, cu un conținut de humus de 9,9% (moder) pe grosimea de 7 cm, oligobazic la mezobazic, cu valori mai mici în orizontul podzolit El cu un grad de saturație în baze V=14-65%, foarte bine aprovizionat în azot total la suprafață și foarte slab în profunzime (0,05 – 0,51 g%), luto-nisipos la luto-argilos.

Argila și oxizii de fier migrează concomitent pe profilul solului, fiind vorba de migrare și nu de un proces de podzolire. Apa din precipitații străbate ușor orizonturile superioare și stagnează deasupra orizontului Bt, astfel încât în perioadele umede prezintă exces de apă, iar în cele secetoase deficit de apă. Conținutul de humus este mai mic (cca.2%), iar rezerva este de 60-120 t/ha) și de calitate inferioară, mai bogat în acizi fulvici (raportul acizi huminici/acizi fulvici este cuprins între 0,4-0,6). Sunt soluri oligomezobazice la mezobazice și au reacție de la moderat acidă la puternic acidă (pH=4,5-5,6).

Solurile brune luvice prezintă o troficitate minerală și azotată cel mult mijlocie. În ceea ce privește regimul de umiditate, solurile brune luvice pot diferi între ele în funcție de poziția pe versant, expoziția și conținutul de schelet, prezentând bonitatea în general inferioară pentru fag și gorun.

Pe versanții umbriți regimul de umiditate este relativ constant, întâlnindu-se făgete sau goruneto-făgete. Bonitatea inferioară este determinată de volumul edafic mic, cu un regim de umiditate favorabil și o troficitate moderată, (conținut de humus și baze de schimb). În aceste condiții se recomandă compoziții-țel după cum urmează: 9GO 1DT .

Eutricambosol tipic (Solul brun eumezobazic tipic) – 45% din total suprafață păduroasă, cod 3101, cu următoarea succesiune a orizonturilor pe profil Ao-Bv-C. Materialul parental este format din conglomerate, gresii sau luturi. Profilul prezintă neoformați biogene în partea superioară și pete slabe de oxizi și hidroxizi în orizontul Bv. Sunt răspândite pe versanți cu expoziții și pante diverse, etc, slab la moderat acid acide cu pH=5,6-6,8, moderat humifer cu un conținut de humus pe grosimea de 10 cm de 5,6%, mezobazic cu un grad de saturație în baze V=58-68%, foarte bine aprovizionat în azot total la suprafață (0,29g%), luto-nisipos la lutos, edafic mijlociu, de bonitate mijlocie pentru gorun, fag. Bonitatea mijlocie este determinată de volumul edafic mare, cu o troficitate ridicată(conținut mare de azot, humus și baze de schimb) și o capacitate mare de aprovizionare cu apă (textură luto-nisipoasă, lutoasă, nediferențiată pe profil). Structura este grăunțoasă în orizontul Ao și prismatică în orizontul Bv.

În aceste condiții se recomandă o compoziție țel cu 9FA 1DT pe versanți însoriți și 7-8FA2-3FA (BR,MO,PAM) pe versanți umbriți.

Eutricambosol litic (Solul brun eumezobazic litic)-22% din total suprafață păduroasă, cod 3110, cu următoarea succesiune a orizonturilor pe profil Ao-Bv-R, este format pe conglomerate, pe versanți frecvent moderat înclinați, cu expoziții diverse, este slab acid la suprafață și slab alcalin în profunzime (7,2-7,8), slab la puternic carbonatic (2,5-46,9 %), mezobazic la suprafață și cu saturație totală în profunzime, cu un grad de saturație în baze V=54-61%, bine la moderat aprovizionat în azot total (0,18-0,23g%), luto-nisipos la lutos, de bonitate mijlocie și inferioară pentru fag, molid, pin și brad. Bonitatea inferioară este determinată de volumul edafic mic ca urmare a prezenței scheletului pe profil în proporție de 50-75 %, dar și când solul se află pe un versant foarte înclinat, cu expoziție sudică sau sud-estică, când evapotranspirația este puternică și solul lipsit de umiditate, iar bonitatea mijlocie când solul are un volum edafic mijlociu și se află pe expoziții umbrite.

În aceste condiții, se recomandă o compoziție de 8FA 2(MO, PAM, ).

Districambosol tipic (Solul brun acid tipic) (5%), cod 3201, cu următoarea succesiune a orizonturilor pe profil Ao-Bv-C, este format pe roci acide, bogate în minerale feromagneziene, șisturi cristaline, micașisturi, calcare feromagneziene și altele, pe versanți cu expoziții și pante diverse, este moderat acid (4,7-5,7), slab la foarte humifer, cu un conținut de humus (moder) de 2,6-7,2% pe grosimea de 10-20 cm, cu un grad de saturație în baze V=45-72%, mijlociu la foarte bine aprovizionat în azot total (0,26-0,33 g%), luto-nisipos la lutos, de bonitate mijlocie pentru fag, molid, brad. Bonitatea mijlocie este determinată de volumul edafic mijlociu ca urmare a prezenței scheletului pe profil în proporție de 25-50%, dar sunt și cazuri când scheletul pe profil se află în proporție de 50-75 %, când solul are are un volum edafic foarte mic.

În aceste condiții se recomandă compoziții țel diferențiate pe etaje de vegetație, dar condiționate și de volumul edafic al soului. Astfel se recomandă compoziții precum 5MO3BR1FA1PAM iar pe culmi sau în treimea superioară vântuită a versanților 5MO2BR2FA1L.

Districambosol litic (Solul brun acid litic) (5%), cod 3206, cu următoarea succesiune a orizonturilor pe profil Ao-Bv-R, cu roca masivă situată la adâncimea între 20-50 cm, este format pe roci acide, bogate în minerale feromagneziene, șisturi cristaline, micașisturi, și altele, pe versanți cu expoziții și pante diverse, este slab la moderat acid (4,5-5,7), slab la foarte humifer, cu un conținut de humus (moder) de 5,0-7,2 % pe grosimea de 0-15 cm, cu un grad de saturație în baze V=40-62 %, bine aprovizionat în azot total (0,26-0,33 g%), luto-nisipos, de bonitate inferioară pentru fag, molid, brad. Bonitatea inferioară este determinată de volumul edafic mic, solul fiind superficial și cu schelet, pe pante mai mari de peste 35 grade. În acest caz, la cele expuse anterior mai contribuie și evapotranspirația puternică, pentru că solul se află pe versanți semiînsoriți.

Speciile, precum fagul, molidul, bradul, paltinul de munte, vegetează greu, realizând o productivitate inferioară (clasele IV și V de producție).

În aceste condiții arboretele instalate pe astfel de soluri au un pronunțat caracter de protecție, antierozionmal și de reținere a precipitațiilor (rol hidrologic), în condițiile unor pante mari.

Prepodzol litic (Solul brun feriiluvial litic) (8%), cod 4104, cu profil Aou-Bs-R. Orizontul de diagnoză este Bs (spodic) cu o grosime variabilă (20-50 cm), de culoare brună ruginie în partea superioară și ruginie –gălbuie spre partea inferioară datorită iluvionării în oxizi de fier și aluminiu migrați din orizontul Aou. Acumularea de sescvioxizi, ce îmbracă grăunții de nisip în Bs, provoacă uneori, cimentarea acestui orizont. Are structură grosieră și e nestructurat .

Solurile brune feriiluviale prezintă o textură nisipo – lutoasă, nediferențiată pe profil. Conținutul de humus la nivelul orizontul Ao depășește 5-6%, cu humus moder humus brut. Sunt soluri cu reacție foarte puternic acidă și oligobazice, iar gradul de saturație în baze este mai mic de 30%. Au troficitate minerală și azotată redusă.

Sunt soluri de bonitate inferioară pentru specii precum molidul, bradul și fagul. Pentru activarea procesului de humificare este necesar ca arboretele dese să fie parcurse cu operațiuni culturale, pentru a favoriza pătrunderea luminii și căldurii la nivelul orizontului organic superioară a versanților însoriți și cele cu volum edafic util mic sau foarte mic.

I.3.6. Tipuri de stațiune

Teritoriul unității de producție este situat în patru etaje de vegetație după cum urmează:

– etajul montan de molidișuri (FM3) ocupă 13% din suprafața păduroasă a U.P. la altitudini medii peste 800 de metrii până la limita inferioară a etajului subalpin;

– etajul montan de amestecuri (FM2) ocupă 5% din suprafața păduroasă a U.P. la altitudini medii peste 600 de metrii până la limita inferioară a etajului molidișurilor;

– etajul montan-premontan de făgete (FM1- FD4) ocupă un procent important (66%) din suprafața păduroasă a unității de producție (U.P.) II Someșul Cald, pe un substrat litologic format din roci acide;

– etajul deluros de făgete (FD3) ocupă 16%.din suprafața păduroasă a acestei unități de producție, cuprinzând versanții inferiori cu pante ceva mai domoale din apropierea văilor principale.

Menționăm că, datorită neregularității reliefului, nu se poate face o localizare strictă a stațiunilor, răspândirea acestora având un caracter mai mult sau mai puțin mozaicat și cu multe interferențe.

De asemenea, se remarcă pe coamele versanților mai însoriti, apariția stațiunilor de gorunete, de bonitate inferioară ca adevărate ,,enclave cu quercinaee” în făgete.

În cuprinsul unității de producție există și stațiuni de bonitate superioară.

I.3.6.1. Evidența și răspândirea teritorială a tipurilor de stațiune

Tabel nr. I.3.6.1.1.

Evidența și răspândirea teritorială a tipurilor de stațiune

I.3.7. Tipuri de pădure

Pentru identificarea și caracterizarea tipurilor de pădure s-a ținut cont de întregul complex de factori ce influențează vegetația și de elementele staționale.

Evidența tipurilor naturale de pădure din unitatea de producție II Someșul Cald este redată în tabelul următor:

Tabel nr. I.3.7.1.

Evidența tipurilor naturale de pădure

I.4. STRUCTURA FONDULUI DE PRODUCȚIE ȘI PROTECȚIE

Tabel nr. I.4.1.

Elemente de structură ale fondului forestier

Fondul de producție și protecție este format din păduri care sunt răspândite pe 1452,95 ha, din care păduri în grupa I –1452,95 ha.

Structura fondului forestier referitoare la repartiția suprafețelor pe specii și clase de vârstă, clase de producție este o distribuție neuniformă pe clase de vârstă, înregistrându-se deficit de arborete în clasele I, II , VI si VII si peste, și excedent în clasa a III a IV si a VI a de vârstă. Marea majoritate a arboretelor sunt în clasa a III a de producție (62%).

Concluzionând, putem afirma că pe totalul fondului forestier clasele de vârstă au o distribuție neuniformă.

În ceea ce privește compoziția arboretului se constată că speciile majoritare sunt carpenul, fagul și gorunul, împreună ele ocupând 73% din totalul unității de producție.

Sub raportul consistenței situația actuală este apropiată de optim și aceasta datorită acțiuni relativ scăzute a vânturilor puternice cât și a rezistenței la acțiunea factorilor perturbatorii a speciilor predominante –carpenul, fagul si gorunul.

Tabel nr. I.4.1.1.

Repartiția consistenței la nivel de U.P.

Măsurile de gospodărire propuse de prezentul amenajament vor avea în vedere optimizarea pe cât posibil a valorilor acestor indici.

Structura arboretelor din unitatea de producție, din punct de vedere al vârstei elementelor de arboret, este următoarea:

– echiene și relativ echiene 819,61 ha 56%

– relativ pluriene 633,34 ha 44%

Total 1452,95 ha 100%.

I.4.1. Arborete afectate de factori destabilizatori și limitativi

Cu ocazia parcurgerii terenului s-a semnalat existența unor factori cu caracter destabilizator, a căror intensitate variază.

Astfel doborâturile de vânt au fost semnalate pe o suprafață de 84,86 ha, de intensitate slabă, iar rupturile de vânt și zăpadă au fost semnalate pe o suprafață de 93,98 ha, de intensitate slabă.

De asemenea alunecarile de teren au fost semnalate pe o suprafață de 142,03 ha, din care 20,67 ha de intensitate slabă, 3,53 ha de intensitate moderată și 117,83 ha de intensitate puternică.

Înmlăștinări au fost semnalate pe o suprafață de 0,78 ha, de intensitate moderată.

Eroziune la suprafață a fost semnalată pe o suprafață de 31,65 ha de intensitate puternică.

Tulpini nesanatoase au fost semnalate pe o suprafață de 219,03 ha, de intensitate slaba pe 205,37 ha și de intensitate moderată pe 13,66 ha

I.4.2. Starea sanitară a pădurii

Pe baza datelor prezentate anterior în acest capitol putem afirma că starea sanitară a pădurii este relativ bună. Arboretele acestei unități de producție fiind supuse acțiunii factorilor destabilizatori menționați, la care se adaugă alții cu importanță mai redusă (rupturi de vânt și zăpadă, vătămări produse de vânat și de lucrările de exploatare, afecțiuni cauzate de diverși dăunători și boli, pășunat, tăieri în delict etc.) se impune o atenție constantă în gospodărirea arboretelor, cu urmărirea unor linii directoare generale:

– realizarea unor arborete valoroase, din specii corespunzătoare condițiilor staționale existente, cu proveniențe având rezistența la acțiunile factorilor destabilizatori și limitativi, cu structuri verticale și orizontale corespunătoare;

– mărirea evoluției (gradației) populațiilor de dăunători (Lymantria dispar, Tortrix viridana, Operophthera brumata, Eranis defoliaria, Malacosoma neustria, Dasychira pudibunda, Melolontha melolontha, Ips typogrphus, Ips amitinus, Pityogenes chalcographus, Pityokteines curvidens,) și folosirea de curse cu feromoni, pentru a preveni și combate la timp o eventuală creștere numerică a acestora;

– menținerea sub control a efectivelor de vânat și protejarea plantațiilor și regenerărilor naturale;

– efectuarea corespunzătoare și la timp a lucrărilor de îngrijire și igienizare a arboretelor ori de câte ori este nevoie;

– acordarea unei atenții sporite pagubelor produse de activitățile umane: pășunat,(mai ales în apropierea enclavelor) exploatare, delicte silvice, turism necontrolat etc., care se vor combate mai ferm.

Prin măsurile silviculturale ce se vor lua se va asigura o funcționalitate în parametrii optimi în viitor a ecosistemului forestier, fără perturbări deosebite ale conexiunilor, mecanismelor și funcțiunilor acestuia pentru îndeplinirea obiectivelor sociale și economice propuse.

I.4.3. Concluzii privind condițiile staționale și de vegetație

După analiza tuturor factorilor staționali (climatici, geomorfologici, geologici, pedologici etc.) și a formațiunilor forestiere existente în cuprinsul unității de producție, se poate afirma că sunt întrunite condiții medii spre slabe pentru dezvoltarea arboretelor de fag, gorun, molid și brad și amestecuri ale acestor specii.

Unitatea de producție se află situată în patru etaje de vegetație, prezentând o mare diversitate a condițiilor staționale.

Orografia terenului este foarte variată, fapt ce generează o răspândire mozaicată a tipurilor de stațiune. Altitudinea medie este în jur de 900 m, expoziția generală este nordică, panta medie de cca. 30 grade.

Regimul termic și regimul pluviometric este favorabil în cea mai mare măsură în toate cele patru etaje de vegetație, un impediment fiind deficitul de căldură și solurile mai sărace în substanțe nutritive, în etajul FM3, volumul edafic mic, substanțele nutritive și lipsa apei accesibile din cauza înclinării versanților în FM1+FD4 și în FD3.

Principalul impediment al bonității stațiunilor forestiere o reprezintă solurile cu mult schelet, acest lucru influențând productivitatea arboretelor în cea mai mare măsură.

Cel mai răspândit tip de stațiune este 4.4.2.0- Montan-premontan de făgete, Pm, brun, edafic mijlociu, cu Asperula-Dentaria (41%), iar cel mai răspândit tip de pădure este 411.4- Făget montan pe soluri schelete cu floră de mull (m).

O sinteză privind condițiile staționale și de vegetație forestieră din unitatea de producție vizează, în principal, acele caracteristici ale factorilor ecologici care condiționează adoptarea soluțiilor tehnice în amenajament, precum și efectele măsurilor de gospodărire aplicate asupra mărimii, calității și structurii fondului forestier de producție și de protecție.

Astfel, etajele de vegetație, ca expresie a relațiilor de interconexiune dintre vegetația forestieră și factorii staționali (factori climatici și edafici), sunt favorabile dezvoltării formațiilor forestiere în care fagul și molidul, bradul și gorunul ocupă procentele cele mai mari.

Caracterul actual al tipurilor de pădure este majoritar natural fundamental – 80 %, iar 11% sunt arborete artificiale, restul fiind arborete derivate. Formațiile forestiere predominante sunt făgetele pure montane și molidișuri pure, precum și gorunete pure.

Regenerarea naturală decurge normal însă în majoritatea cazurilor sunt necesare completări.

Arboretele derivate ocupă un procent de 5%, majoritare fiind arboretele natural fundamentale.

Concluzionând, putem afirma că valoarea economico-socială și ecologică a arboretelor din cuprinsul unității de producție se ridică în cea mai mare parte la nivelul potențialului stațional existent, dar se preconizează a fi crescută în viitor prin promovarea în compozițiile arboretelor a paltinului de munte, cireșului, paltinului de câmp, frasinului, ( mai ales în stațiunile cu apă stagnantă o bună perioadă a anului) și a altor specii de amestec ( larice, tei pucios, anin negru etc.), specii care găsesc condiții favorabile de creștere și dezvoltare în cuprinsul U.P. Structurile arboretelor se vor îmbunătăți și printr-o gospodărire judicioasă, superioară calitativ celei anterioare, cu un accent deosebit pe modul de regenerare din sămânță a arboretelor și pe efectuarea corespunzătoare a lucrărilor de îngrijire.

Pentru realizarea acestor deziderate se impune respectarea prevederilor amenajamentului în ceea ce privește zonarea funcțională, bazele de amenajare, posibilitatea și operațiunile culturale propuse.

Influențele factorului antropic asupra pădurii (pășunat, delicte, turism, etc.), în prezent la un nivel relativ redus, vor trebui controlate la fel de atent și în viitor pentru a nu crea probleme în gospodărirea pădurilor.

Trebuie precizat faptul că orice acțiune benefică pădurii venită din partea personalului tehnic al ocolului silvic este binevenită, ca o completare utilă a celor prevăzute în prezentul amenajament, cu condiția ca cei ce vor pune în practică prevederile acestui amenajament să dea dovadă de mult simț practic și nu în ultimul rând de pricepere și profesionalism.

Necorelațiile între bonitatea stațiunilor și productivitatea arboretelor se înregistrează, preponderent, în cazul arboretelor artificiale și al celor parțial sau total derivate.

Menționăm că au fost contabilizate la diferențe negative de productivitate toate arboretele parțial și total derivate, considerându-se că în nici o situație acestea nu valorifică în mod corespunzător potențialul stațional.

În continuare se prezintă analiza bonitate – productivitate a stațiunilor

Tabel nr. I.4.3.1.

Analiza bonității stațiunilor, comparativ cu productivitatea arboretelor

Din tabelul de mai sus se observă că în cea mai mare parte există o strânsă corelație între bonitatea stațională și productivitatea pădurilor.

Principalele diferențe negative s-au evidențiat în primul rând în cazul arboretelor parțial sau total derivate. Arboretele parțial derivate de productivitate mijlocie situate într-o stațiune de bonitate mijlocie al cărui caracter este dat de carpen, mesteacăn și de plopul tremurător, în aceste arborete sunt prevăzute a se efectua tăieri de igienă. La arboretele total derivate de productivitate inferioară situate în stațiuni de bonitate mijlocie caracterul actual al tipului de pădure este dat de prezența carpenului, mesteacănului și plopului tremurător. Se vor executa lucrări de igienă.

În ceea ce privește arboretele care prezintă caracterul natural fundamental subproductiv, principala cauză o constituie roca la suprafață, care de multe ori se desprinde în bucăți mari și sub influența gravitației lovesc tulpinile provocându-le răni, ceea ce duce la diminuarea creșterilor și deprecierea materialului lemnos, extragerile în delict, doborâturile produse de vânt și zăpadă.

În arboretele care prezintă caracterul actual natural fundamental subproductiv, situate pe stațiuni de bonitate mijlocie, pentru ameliorarea productivității lor, sunt prevăzute tăieri de igienă.

În arboretele parțial derivate de productivitate inferioară situate pe stațiuni de bonitate inferioară sunt prevăzute tăieri de igienă și tăieri de conservare, fiind încadrate în S.U.P. ,,M “.

Pentru arboretele total derivate de productivitate inferioară situate pe stațiuni de bonitate inferioară se vor executa următoarele lucrări : tăieri de conservare și tăieri de igienă.

Diferențele pozitive ale productivității arboretelor, raportat la bonitatea stațiunilor, se înregistrează în cazul unor arborete artificiale de productivitate mijlocie instalate în stațiuni de bonitate inferioară. Aceste arborete sunt molidișuri, pinete, sau amestecuri de molid, brad, larice, provenite din plantații instalate pe stațiuni de fag și gorun de productivitate inferioară, fiind înafara arealului lor natural de vegetație, instalate în perioada ,,înrășinării” și realizând creșteri mai mari. În aceste arborete cu vârste cuprinse între 20-45 de ani se vor efectua lucrări de curățiri și rărituri, dar și tăieri de igienă.

În viitor, pentru a se valorifica mai bine condițiile foarte bune oferite de stațiunile U.P. II Someșul Rece, se recomandă o analiză mai atentă a compatibilității între cerințele speciilor și condițiile oferite de stațiuni, precum și efectuarea corectă și la timp a lucrărilor solicitate de starea arboretelor. La fel se va proceda și în cazul rășinoaselor, situate în stațiuni de făgete, iar prin lucrările de îngrijire se va urmări păstrarea la un nivel optim a speciilor de amestec și ajutor în compoziția arboretelor. Se vor promova, în schimb, specii valoroase, cu proveniențe corespunzătoare și în stațiuni adecvate, insistându-se asupra proveniențelor și experienței locale.

CAPITOLUL II

PATRIMONIUL VÂNĂTORESC

Patrimoniul vânătoresc este constituit din întreg terenul dedicate vânătorii, precum și din construcțiile care se află pe acest domeniu:,,conform legii pentru protecția vânatului și reglementarea vânătorii din anul 1923, suprafața de 100 ha, la câmpie și 1 000 ha la munte dădea proprietarului funciar dreptul de a-și constitui teren de vânătoare separat. Legea de organizare a vânătorii din anul 1947 majorează aceste suprafețe la 500 ha la câmpie și 2 500 ha la munte, dar nici acestea nu erau suficient de mari.”( V. Cotta, M. Bodea, I. Micu, 2001).

Condițiile oferite de arboretele existente sunt deosebit de favorabile dezvoltării faunei cinegetice, astfel încât pentru o bună gospodărire a fondului de vânătoare se impun următoarele:

se vor asigura condiții de hrana adecvată, variată și în cantitate suficientă în tot timpul anului. În acest sens se vor amenaja terenuri de hrana răspândite cat mai uniform în cadrul fondului de vânătoare, pe care să se cultive nutrețuri și furaje. Suprafața lor trebuie sa ajungă la minimum 1 ha la 100 ha de pădure;

se va avea în vedere ca pe o durata de 100-130 de zile, în timpul iernii, când condițiile de hrănire devin deosebit de dificile, să se administreze hrana complementară;

pe timpul iernii, în arboretele în care în mod obișnuit se produc concentrări ale vânatului, se produc vătămări prin roaderea scoarței la rășinoase, mai ales la brad. De aceea, pentru prevenirea acestor daune, vor fi doborâte exemplare din speciile preferate de vânat (salcie căprească, plop tremurător). Tăierea nu se va face în întregime, ci în așa fel, încât circulația sevei sa nu fie complet întreruptă;

administrarea hranei complementare trebuie făcută pe toata perioada de iarnă, în funcție de necesitățile reale determinate de condițiile climatice;

combaterea răpitoarelor, a braconajului și a bolilor;

limitarea pășunatului;

limitarea accesului în zonele de liniște;

executarea și întreținerea instalațiilor vânătorești.

II.1. PONDEREA TERITORIALĂ A VÂNATULUI PRINCIPAL ÎN ROMÂNIA

Deoarece speciile de vânătoare sunt atât de diferite unele față de altele, și măsurile gospodărești care se iau într-un anumit fond de vânătoare sunt diferite față de un alt fond devânătoare. De aceea, nu toate fondurile au aceeași importanță reacreativa, ori economică. În orice fond de vânătoare există o specie de vânat care are în acel teritoriu cea mai mare valoare.

Din acest punct de vedere, fondul cinegetic din România este repartizat după cum urmează:

-iepurele constituie vânat principal pe circa…………15 200 000 ha

-caprioara pe circa………………………………………..3 900 000 ha

-cerbul……………………………………………………….2 800 000 ha

A se înțelege că pe aceste suprafețe unde există un vânat principal, sunt și, de pildă, fazani, potârnichi, căpriori, însă valoarea lor este mai mică decât cea a iepurelui, cerbului etc..

II.2. PONDEREA RECREATIV-SPORTIVĂ ȘI ECONOMICĂ A SPECIILOR IMPORTANTE DE VÂNAT

Numărul de indivizi dintr-o specie de vânat se raportează la o suprafață de teren, de obicei la 100 ha, astfel aflăm densitatea acelei specii. La urs, care e o specie cu densitate mare, raportul se face la 1 000 ha: ,,densitatea este optimă atunci când pe un teren există un număr de indivizi corespunzător capacității lui biogenice, număr pe care nu vrem să îl depășim, pentru că vânatul să nu cauzeze pagube altor sectoare economice sau pentru că el însuși să nu se degradeze ca urmare a insuficientei hranei, adăpostului, a propagării bolilor și altor factori negativi.”. De pildă, densitatea pe care o dorim e să fie de 10 căpriori la 100 ha în lună martie. Aceasta e densitatea dorită, spre deosebire de cea reală: avem 6 căpriori pe 100 ha în lună martie.

În ziua de astăzi, densitatea reală este mult mai mică decât cea optimă. Speciile cu cel mai mare aport economic și recreativ sunt mistrețul și iepurele.

CAPITOLUL III

MATERIAL ȘI METODĂ

Asigurarea condițiilor optime de trai pentru fauna cinegetica este sarcina prioritara a ocrotitorului de animale. Pentru atingerea acestui scop, se analizeaza toate aspectele referitoare la ocrotire si îngrijire, în ideea determinarii metodelor celor mai eficiente. Rezultatele acestor metode sunt reliefate prin datele statistice comparative din anii studiați.

Pentru început se analizeaza efectivul de animale sălbatice din cuprinsul fondului cinegetic. Astfel, am aplicat metodele de evaluare vânat în conformitate cu prevederile Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului aprobate prin decizia 10152 din 11.09.1995 – ,, Instrucțiuni tehnice privind evaluarea efectivelor de vânat și de calculare a propunerilor de cote de extras ’’. Conform acestor instrucțiuni, evaluarea se face diferențiat pentru diferitele specii de vânat. Sunt unele specii la care nu se face o evaluare propriu-zisă, efectivele acestora fiind stabilite în funcție de observațiile de peste an ale personalului de specialitate ( paznicul de vânătoare), angajat al asociației. În cazul vânatului mic (iepuri, fazani, potârnichi) evaluarea se face pe suprafețe mici de teren, însumând minimum 3% din suprafața fondului cinegetic, corespunzătoare unei rate de eșantionare f=1/33 folosind metoda ,,benzilor de probă’’. În cazul căpriorului evaluarea se face prin observație asupra cârdurilor de cervide (iarna pe zapada) și asupra exemplarelor solitare în perioada 15 mai – 15 iunie, etc.

Cantitațile minime de hrană complementara pentru vânat ce trebuie asigurate pentru perioada 01 noiembrie – 31 martie a fiecarui an, au fost calculate în funcție de efectivul real de vânat și necesarul de hrană pe exemplar.

Am procedat la creșterea potențialului de hrănire a fondului de vânătoare prin însamânțarea terenurilor limitrofe pădurilor, a poienilor și a unor fânațe, cu specii din familia Fabaceae ( leguminoase) : lucerna, trifoi, mazăre, fasole, salcâm. Pe liziere am plantat corcoduși, meri padureți, castani.

În sezonul rece, când oferta trofica este minima, asigurarea hranei complementare pentru vânat este esențiala. Am construit o serie de hrănitori, dispuse în locurile frecventate de vănat, oferind protecție împotriva intemperiilor care deterioreaza calitatea alimentelor.

Cotele de extras se realizeaza în principal prin metoda selecției cu arma, urmărindu-se scoaterea din teren a exemplarelor bolnave, cu simțurile atrofiate, îmbatrânite sau cu vitalitate scăzuta.

În vederea aprecierii calității trofeelor de vânat, am procedat la evaluarea acestora după cu prevederile Ordinului nr. 418 din 02.06.2005, pentru aprobarea metodologiei de evaluare a trofeelor de vânat, în conformitate cu metodologia Consiliului Internațional de Vânătoare și Protecție a Vânatului, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

STUDIUL PRINCIPALELOR SPECII DE VÂNAT

III.1. MISTREȚUL

Sus scrofa

Fig. 3.1. Sistematica mistrețului (Sus scrofa)

Mistrețul (denumire științifică  este Sus scrofa) este un mamifer sălbatic omnivor, în general nocturn. În ceea ce privește aria sa de răspândire, aceasta cuprinde toată Europa. nordul Africii incluzând Munții Atlas, o parte destul de vastă din Asia și se întinde până în Indonezia. Mistrețul este strămoșul porcului domestic.

În România, mistrețul poate fi găsit în pădurile începând cu Delta Dunării și Lunca Dunării și până în pădurile munților Carpați. În ceea ce privește culoarea animalului, aceasta variază între negru și cafeniu. Mistrețul scoate niște sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici, sunete ascuțite și puternice.

Pentru a colinda pădurile și pământurile agricole din jurul acestora, mistreții se adună în turme. Stricăciunile majore pe care le produc mistreții au loc în special în lanurile de porumb și cartofi. Orice scroafă sănătoasă poate să dea naștere la 4-6 pui.

Mistrețul este un animal vânat atât pentru carne, cât și pentru trofeu. Deoarece acest animal este predispus să atace omul, orice întâlnire cu acesta trebuie evitată complet.

Dentiția este adaptată modului de hrănire formată din incisivi, canini și măsele. În privința trunchiului său, acesta este puternic, îndesat, turtit lateral, mai rotunjit la umeri și mai lat la șale. Râtul lung se termină cu un disc mobil, susținut de un os cu care poate săpa și pământ tare.

Așadar, mistrețul este un mamifer artiodactil de circa 1,5 m lungime, 1 m înălțime și 200 kg greutate, având un cap mare, caninii lungi și tăioși, păr aspru, de culoare sură-neagră (Sus scrofa).

Longevitatea

Atunci când sunt liberi, se întâmplă rar ca mistreții să ajungă la vârste cuprinde între la 18 – 20 ani.

Urme

Este foarte folositor să cunoaștem urmele lăsate de mistreț deoarece astfel le putem identifica numărul în teren și aproxima vârsta, în orice timp al anului, în special atunci când se organizează vânători. Talpa piciorului de mistreț se recunoaște prin vârfurile copitelor care sunt asimetrice și printr-o distanță mai mare dintre vârfurile pintenilor. Se pot foarte ușor confunda de necunoscători urmele unui mistreț mai mare cu cele ale unui cerb. Deosebirea între urma vierului și a scroafei este dificil de recunoscut. Cea a scroafei are formă mai lunguiață și vârfurile copitelor sunt mai ascuțite atunci când se imprimă pe sol, iar vârfurile sunt mult mai desfăcute decât la un mascul.

Fiind un animal de pădure, se întâmplă rar să fie găsit și în Delta Dunării. Pădurile de foioase îi asigură hrana, printre care numărăm ghinda și jirul, hrana lui de bază, precum și alte fructe de pădure: mere, pere, cireșe pădurețe, alune etc..

Arboretele de rășinoase îi asigură mistrețului adăpost, însă nu și hrana, decât foarte rar unele rădăcini sau fructe ale arbuștilor. Mistrețul se adăpostește în dedișuri ziua, iar noapte iese pentru a-și căuta hrana.

Preferă pădurile de mare întindere deoarece are nevoie de multă liniște.

Temperatura scăzută iarna și stratul gros de zăpadă nu sunt deloc în avantajul animalului, deoarece în solul înghețat nu poate râma ca pentru a-și găsi hrana. Atunci când sporul anual este mai mic, clima a fost mai aspră. Pentru dezvoltare, are nevoie de scăldători formate din mocirle precum și de apă potabilă.

Reproducerea

Maturitatea sexuală este atinsă în al doilea an al vieții. În condiții foarte bune de hrană, femelele se împerechează și înainte de a împlini un an și vor fata la vârsta de un an. Împerecherea mistreților începe la sfârșitul lunii octombrie și se sfârșește în decembrie. Abundenta hranei și teritoriul optim poate să sporească împerecherea, precum și lipsa hranei care o întârzie.

Masculii se vor lupta între ei pentru o anumită femelă, iar cel care pierde este mereu alungat. Masculul este gata pentru a fecunda femeia în orice lună a anului, deci împerecherea propriu- zisă depinde doar de aceasta din urmă. Ziua, mistreții nu își părăsesc adăposturile, iar împerecherea are loc noaptea (la fel ca la porcii domestici). 17 săptămâni durează gestația, iar în martie femelă va naște în jur de 4-10 purceluși, acest lucru depinzând de dificultatea iernii și de prezența hranei.

Pentru a făta, femala se retrage într-un desiș liniștit, unde își construiește un culcuș căptușit și își apără cu puii cu devotament și dârzenie când se simte amenințată de dușmani. Datorită fenomenelor meteo extreme și a sărăcimii hranei și a adăposturilor, 20% dintre purceluși sunt în pericol de a muri înainte de a atinge vârsta maturității sau chiar imediat după naștere.

După N. Șelaru, în România, pierderile la purcei sunt de 50% în primele 7 luni de viață, 23% până la sfârșitul lunii martie. În primul an de viață, deci, pierderile naturale sunt de 69% din numărul de purceluși fătați.

În privința simțului de familie, acesta este foarte dezvoltat la mistreț. Mama își petrece timpul cu purceii până târziu, în noiembrie, când aceștia devin independenți în perioada împerecherii. Se formează carduri: din purcei de 1 an și jumătate, de 3 ani, scroafe sterpe sau scroafe cu purcei. Deci, există și carduri formate din 2-3 scroafe cu puii lor, cu condiția ca purceii să fie de vârste apropiate. Masculii mai în vârstă trăiesc, de cele mai multe ori, izolați

Hrana naturală

Fiind un animal omnivor, prefera totuși hrana vegetala- ghinda și jirul. Consumă ghinda din octombrie până în mai. Consumă ferigi (Pteridium Aguilinum.), specii de Epilobium, apoi plante de mlaștină și subacvatice că Heracleun Sphondilium,Aegopodium Podagraria, Plantago, specii de Holcus și Fetusca, Dactylus, Elymus etc..

Iernile, atunci când pământul este înghețat, mistreții cauta izvoarele și râurile care nu sunt înghețate, deoarece sunt singurele locuri unde mai pot găsi hrană. Atunci când hrana nu se afla în apropiere, mistreții ataca culturile oamenilor.

În privința hranei animale, aceasta constă în special din rozătoare, șoareci cu botul ascuțit, insecte dăunătoare pădurii: larvele de Melolontha, omizi și nimfe de Lymantria, Panolis, Bubalus, Dendrolimus, apoi furnici. Ghinda este preferata mistrețului: 37% din hrana vegetală, semințele de plante agricole 16%, cartofii 24% etc.. Hrana abundenta îl ajută să suporte iarnile grele.

Raza de mișcare, fidelitatea față de locul de trai.

Fiind un animal care acționează noaptea, își va căuta hrana în timpul nopții, iar dimineața se va întoarce în adăpostul său. Poate parcurge distanțe foarte mari, între 20-40 km pe noapte și nu își păstrează mereu acceasi traiectorie, ci o alege aleatoriu. Pentru a construi un fond de vânătoare de mistreți care să aibă un efectiv sporit, este necesar să se caute un teritoriu unde există ghinda și jir din abundență.

Femelele tind să rămână foarte aproape de locul în care au fătat. Mistreții se deplasează la pas, iar purceii în sărituri. Se scaldă în mocirlă. Dorm împreună iarnă, iar vara separat. Cei mai solitari dintre ei își fac un culcuș săpat, căptușit cu verdețuri.

Pagubele cauzate de mistreți

Mistrețul este foarte folositor pădurii. Acesta se hrănește cu unele vietăți dăunătoare, iar râmatul contribuie la regenerarea sporită a pădurilor. Cele mai mari pagube pe care le cauzează sunt dezrădăcinarea unor puieți și consumarea ghindei din semănaturile directe. În schimb, în ceea ce privește culturile agricole, mistreții sunt foarte dăunători. Vânătorii au datoria de a-i ține departe de terenurile agricole, în special de cele de cartofi și porumb. Densitatea dorită este de 0.5-1 mistreț la 100 ha de pădure.

III.2. CĂPRIORUL

Capreolus capreolus

Fig. 2.1. Sistematica căpriorului Fig. 2.2. Căpriorul (Capreolus capreolus)

( foto original )

Denumirea de căprior se referă la ambele sexe. Masculul mai este numit și țap roșu, iar femela căprioară; puiul, până la vârsta de 10 luni se numește ied (iadă). Țapii cu coarne simple, neramificate, care au împlinit un an se numesc sulițari sau țăpușari, cei cu câte două ramuri la un corn – furcari.

Lungimea corpului (cap + trunchi): toate cărțile de specialitate dau pentru căpriorul indigen lungimea corpului de 95 – 135 cm, coada de abia 2 – 3 cm care practic nu se vede, dar se simte la pipăit, iar înălțimea la greabăn de 65 – 75 cm.

Greutatea corpului eviscerat este de 20 – 25 kg la masculi și de 18 – 22 kg la femele adulte. Greutatea iedului este de 1,25 – 1,60 kg la fătare, la o săptămână de 2 kg, 3,3 – 4 kg la 4 – 6 săptămâni și 9 – 12 kg la 8 – 9 luni. La greutatea căpriorului viu se adaugă greutatea eviscerată de 25%. Căpriorul are cea mai mare greutate exact înainte de a intra in iarna, în luna noiembrie.

În ceea ce privește culoarea animalului, iedul este brun cu pete albe așezate în rânduri, fenomen de homocromie, pentru apărarea contra dușmanilor. Petele albe vor dispărea odată cu luna iulie deoarece începe să crească părul brun, iar în octombrie părul năpârlește și devine cenușiu, cu blana lungă, la fel ca și adulții. Fenomenul de năpârlire la căprior are loc de două ori pe an: în mai – iunie, atunci ccând căpriorul primește blana de vară de culoare roșie sau brună și în septembrie. Căpriorii tineri și femelele sterpe sunt primii care năpârlesc, iar femelele care au iezi își vor schimba părul mult mai târziu.

Proporția dintre sexe recomandată este l:1. Numai în fondurile cu densitate de efectiv mult sub cea normală se poate admite o proporție până la 1:2, pentru a accelera înmulțirea și ajungerea la efectivul optim. La adulți, deosebirea dintre sexe se poate face, din aprilie până în octombrie, după coarne.

În privința longevității la căprior, moartea de bătrânețe are loc de obicei la 15 ani. Începând cu vârsta de 8 ani intră în regres datorită îmbătrânirii. Vârsta poate fi aflată după uzura dentiției la exemplarele împușcate și la exemplarele în viață putem afla vârsta după condiția fizică. Pentru a aprecia vârstei căpriorilor vii se urmăresc comportamentul animalului și forma corpului. Așadar, căpriorul mai tânăr are un corp mai zvelt, gâtul subțire, ține capul sus, năpârlește mai devreme, este mai îndrăzneț, iese seara mai devreme din pădure, spre deosebire de cel bătrân care are un corp mai plin, gâtul mai gros și o prudență mai mare. Femelele bătrâne se caracterizează prin burta lăsată în jos, șoldurile ieșite, gât subțire și lung, elemente care relevă un organism mai slăbit.

La căprior, urma picioarelor dinainte este mai mare decât a celor dinapoi. La mers liniștit, urma are vârfurile unghiilor apropiate, iar pintenii nu se imprimă; iar atunci când fuge, vârfurile copitelor se despică, și pintenii se imprimă clar. Deși între copita de țap și cea de femelă există deosebiri, totuși numai un ochi experimentat în cunoașterea urmelor ar putea să facă deosebirea dintre urma – tipar a țapului și a femelei. Urma țapului se apropie de forma inimii, pe când a femelei de forma ovală.

Excrementele sunt de culoarea brun închis, ajungând uneori să dea spre verde. Ca formă, dacă ele rezultă din hrană uscată pe care căpriorul o mănâncă iarna, atunci sunt lungi de circa 14 mm și au diametrul de circa 8 mm, iar cele două capete sunt rotunjite. Dacă rezultă din hrană proaspătă pe care o mănâncă vara, boabele sunt turtite și lipite laolaltă, formând un cocoloș. De cele mai multe ori, excrementele masculului nu se pot deosebi de cele ale femelei. Uneori, cele ale țapului pot fi mai scurte.

Biotopul cel mai favorabil pentru căprior îl constituie regiunile de șes și de dealuri, cu sol permeabil și fertil, compuse din trupuri mici de pădure (100 – 500 ha), de vârstă variată, printre care se găsesc culturi agricole sau fânețe. În trupurile de pădure de mare întindere de la câmpie și dealuri, fără poieni sau enclave, căpriorul se găsește mai mult la margine, în apropierea culturilor agricole, în interiorul pădurilor densitatea fiind mică. În pădurile de munte de mare altitudine (1200 – 1500 m) există căprior, dar numai sporadic. Atât din punctul de vedere al hranei, cât și al adăpostului, căpriorul prefera arboretele tinere, sau cele de vârstă înaintată, cu subarboret de 1 – 2 m. Conformația corpului și coarnele mici îi permit să se strecoare prin desișuri. Deși necesarul de apă, apreciat la 1,5 – 2 litri pe zi și-l ia din hrana verde, totuși biotopul câștigă în calitate dacă este străbătut de ape curgătoare, care nu îngheață iarna.

În culturile forestiere, pagubele cauzate de căprior prin cojit sunt foarte mici. Căpriorul roade coaja numai în cazuri de mare necesitate, în perioada iernilor și în lipsa hranei. Totuși, în plantații, pagubele pot fi uneori foarte mari, prin roaderea vârfului puietului, în urma căruia tulpina viitorului arbore se deformează pentru o vreme și se pierde parte din creșterea anuală.

La căprior nu se găsesc fluctuații intinse de efective și recolte. Explicația constă în sensibilitatea mai mică la intemperii a căpriorului decât a vânatului mic. În ultimii ani atât efectivele cât și recoltele au crescut continuu, în unii ani mai mult, în alții mai puțin, în funcție și de pierderile din timpul iernii.

Reproducerea și perioada de împerechere

Maturitatea sexuală este atinsă în al doilea an de viață, în jurul vârstei de 1 an și 2 luni. Se împerechează începând cu mijlocul lunii iunie și sfârșitul lunii august. Țapii aleargă și urmăresc femelele până acestea cad și se petrece fecundarea. Alergarea se petrece în cerc sau în diverse direcții. Femela rămâne în călduri câteva zile și își părăsește temporar iezii. Aceasta scoate un anumit sunet pentru a atrage țapii care se ghidează după miros pentru a o găsi.

În perioada împerecherii, țapii sunt nervoși și se lupta cu rivalii lor. Alergarea are loc ziua, dar și noaptea când e lună plină. Atunci când alergarea are loc noaptea, există pericole de accidente, animalele se pot lovi de copaci etc..

Unii țapi se vor îndepărta de locul obișnuit de locuire în căutare de femele. Își schimbă trecătorile, fapt care duce la întâlnirea neașteptată dintre vânător și țap în locuri neobișnuite. Regimul țapului nu se schimbă în perioada împerecherii, însă aceștia pot să slăbească datorită luptelor și a alergăturii. Femelele care rămân nefecundate se vor împerechea în noiembrie.

Fătatul

Începe în aprilie și se termină în primele zile ale lunii iulie. În medie, fiecare femelă fata 1-2 iezi, uneori, mai rar, și 3. Desișurile cele mai ferite de dușmani sunt locurile în care se retrag femelele pentru a fată. La 3-4 ore dup ace a fost născut, fătul reușește să se ridice în picioare, iar în câteva săptămâni își va urma mama pe distanțe mai scurte. În cazul în care simte un pericol, vas ta culcat la pământ. Pentru a popula terenuri pustii, iezii trebuie prinzi la vârstă cuprinsă între 5 zile și 2 săptămâni, deoarece, după aceea sunt extrem e greu de capturat. Alăptarea durează până în luna a 11-a, însă aceștia rămân alături de mame până în aprilie.

Sporul anual

Cercetătorii au dovedit faptul că 100 de căprioare vor da naștere anual la 180 de iezi. Aceștia pier mai ales din cauza prădătorilor naturali precum vulpile, pisicile sălbatice etc.. Sporul anual variază de la un an la altul în funcție de vreme.

Sociabilitatea

Țapii sunt solitari, însă începând de toamnă, vor organiza carduri de 3-10 căpriori sau chiar mai mulți. Aceastea se organizează aleatoriu, neținându-se cont de legăturile de sânge, ori vârsta, deși, de obicei, țapii bătrâni tind să organizeze carduri cu țapi de vârste apropiate. Viața de card se întinde până în luna aprilie. Vara, cardurile sunt formate doar din căprioare și puii lor. Țapii sunt solitari și se retrag pe terenul individual pe care îl apără, uneori, prin luptă.

Atât căprioarele, cât și țapii, sunt animale care se îmblânzesc destul de ușor, deși se sperie de oameni. Țapii care sunt ținuți în captivitate împung, putând cauza unele răni grave celor care îi țin. La vârsta de 1 an, țapii și căprioarele devin independent și circulă singuri.

Hrana și pagube cauzate

Căpriorul este destul de selectiv în privința hranei sale. Aceasta este exclusiv vegetală, însă nu paste la fel ca și caii. Animalul alege speciile și preferințele diferă de la un individ la altul. Hrana este constituită din frunze de arbori și arbuști. Căpriorul se deplasează continuu, de aceea nu se văd urmele lăsate de hrănirea lor. Dintre plantele erbacee, mănâncă trifoi, fasole și mazăre verde, diferite buruieni, puține graminee. Grâul și orzul verde sunt preferate toamna. Mugurii de arbori și arbuști, speciile moi și lujerii sunt preferate iarna. Este un animal de noapte. Înoată bine și nu se scaldă niciodată. În culturile forestiere, pagubele sunt destul de mici, singurul lucru pe care îl fac fiind decojitul. În culturile agricole, în schimb, vor roade vârfurile puieților, iar tulpina viitoarei plante se deformează. Deoarece își culege hrana într-un mod diferit, pagubele sunt foarte mici, nu se observă.

III.3. CERBUL COMUN

Cervus elaphus L.

Cerbul (Cervus elaphus L.)- face parte dinntr-o categorie mare de specii rumegătoare, fiind o specie paricopitată. Cerbul, face parte alături de căprior din familia Cervidae, familie care cuprinde aproximativ 45 de specii. Diferențele prin care putem deosebi cerbul sunt coarnele ramificate, specifice masculilor și culoarea specifică brun-roșcată, având un dimorfism sexual pronunțat.

Ciutele, în comparație cu cerbii masculi, au o greutate mai scăzută, fiind de dimensiuni mai mici, iar spre deosebire de ciute, cerbii au coarne caduce. Masculii prezintă o greutate cu diferențe destul de mari de la specie la specie, greutatea lor fiind cuprinsă între 180-300 Kg, ciutele prezentând o greutate mai mică, aproximativ 80-150 Kg. În fiecare an, la începutul lunii martie sau chiar luna mai de multe ori, cerbii masculi își pierd coarnele. Numim viței, cerbii care au vârsta sub 1 an, iar la acești viței le cresc primul rând de coarne în jurul vârstei de 1 an, între lunile mai-septembrie, primăvara începând creșterea și toamna încetând să mai crească.

În medie, se spune că un cerb aflat în libertate trăiește aproximativ 18-20 de ani, dar e foarte greu de crezut că cerbii rezistă atâția ani, datorită prădătorilor și având în vedere ca el ajunge la maturitate la vârsta de 12-14 ani. La exemplarele vii, vârsta o determinăm după aspectul pe care cerbul îl prezintă la exerior, și anume: mărimea trofeului, mărimea corporală, iar la cele împușcate vârsta animalelor se determină după dentiție și uzura acesteia. În timpul boncănitului, cerbii, la fel și ciutele, sunt speriați, prezentând o suflare nazală mai grea.

În afară de cerbii în vârstă, foarte bătrâni care trăiesc singuri, ceilalți trăiesc în cârduri, iar femelele în cârduri separate. Acest lucru se întâmplă în perioada toamnă-primăvară. Cârdurile masculilor sunt conduse de către cerbii tineri, în timp ce cârdurile femelelor sunt conduse de către ciutele cele mai învârstă. În luna septembrie, în mod normal începe împerecherea în zona de câmpie sau șez, mai apoi urmând și la munte, iar la sfârșitul lunii octombrie împerecherea ia sfârșit. În perioada împerecherii, cerbii emană un miros specific, înțepător la nas chiar și pentru om. De regulă, ciutele fată în medie 1-2 viței, rar întâmplându-se ca acestea să fete 3 viței, aceștia au puterea ca imediat după naștere la 1-2 ore să își urmeze mama pe distanțe mici.

Dacă privim asupra cerbului pe timpul iernii, observăm că principala problemă a acestuia o reprezintă hrana. Fiind un animal rumegător, acesta consumă cu plăcere unele buruieni, lucernă, trifoi,plante verzi ale terenurilor agricole, frunze ale arborilor dar și unele fructe ale arborilor. Pe timp de iarnă însă, când hrana este deficitară, cerbul se hrănește cu frunze verzi rămase sub zăpadă, tulpini subțiri ale plantelor erbacee, ierburi uscate.

Hrana suplimentară administrată de către om, constă în nutreț, furajarea lucernei, trifoiului și porumb. Pentru că hrana de bază o reprezintă jirul și ghinda, se recomandă în locurile unde lipsește stejarul și fagul, să se facă plantații cu fag și stejar pentru hrana cervidelor.te coarne nu prezintă rozete, fiind lungi și subțiri, numindu-se sulițe.

III.4. IEPURELE DE CÂMP

Lepus europaeus

Masculul se numește iepuroi, femela se numește iepuroaică, cel tânăr incomplet dezvoltat se numește vătui.

Lungimea totală a corpului este de 58—67 cm din care 9-10 cm reprezintă coada. Urechile au lungimea de 12—15 cm și, ca o deosebire esențială față de iepurele de vizuină, este faptul că la iepurele de câmp vârfurile urechilor sunt întotdeauna negre. Nu există caractere vizibile de dimorfism sexual. Culoarea blănii variază foarte mult după loc și anotimp, nuanța generală fiind de la cenușiu la roșcat. Firul de păr este moale, dar rezistent, fiind cenușiu la bază, alb-gălbui la mijloc și vârful negru. Tălpile picioarelor sunt bine îmbrăcate în păr.

Greutatea medie a corpului la fătare 0,130 kg, la 1 lună 1 kg, la 3 luni 2 kg, la 6 luni circa 3,5 kg adică aproape cât cel adult care are circa 4 kg.

Datorită diferenței de lungime dintre membrele anterioare și cele posterioare, iepurele nu se poate deplasa la pas, ci numai în salturi, a căror întindere poate atinge și 3 m.

Iepurele de câmp se întâlnește într-un areal ce începe din golul alpin și până la țărmul Mării Negre evitând, într-o anumită măsură, terenurile mlăștinoase și biotopurile acvatice, deținând din acest punct de vedere, al amplitudinii ecologice, primul loc dintre toate speciile de vânat. Preferă terenurile agricole cultivate, din zonele de câmpie, dar nu cele cu culturi întinse, coline și dealuri joase, în care se află pâlcuri de pădure.

Sporul mediu anual pentru fondurile cinegetice încadrate în zona de câmpie este de 30 %, iar pentru fondurile cinegetice încadrate în zona de deal este de 20 %.

Manifestă un înalt grad de fidelitate față de locul de trai, spațiul în care este statornic înscriindu-se într-un cerc cu raza de cel mult 2 km. Solul prielnic este cel argilos-nisipos, permeabil, cald, fertil, apt pentru mai multe feluri de culturi agricole. Condițiile atmosferice neprielnice, mai ales în lunile mai-iunie, afectează efectivele de iepuri, dar și apariția bolilor ce decimează tineretul. Precipitațiile din perioada de iarnă, temperatura scăzută limitează accesul la vegetația proaspătă, ceea ce cauzează mari pierderi în rândul efectivelor de iepuri.

Ajunge la maturitate sexuala la vârsta de 7—8 luni. Se împerechează începând din luna ianuarie, în iernile mai blânde. Cu ocazia împerecherii se observă masculul alergând și urmărind îndeaproape femela, uneori fiind mai mulți masculi angajați în urmarire, fapt pentru care adesea au loc bătăi între concurenți. În timpul acestor încăierari, masculii se ridică pentru câteva clipe pe labele dinapoi, izbind adversarul cu labele dinainte.

După o gestație de 42 – 43 zile, femela fată 2-4 pui, numiti vătui, care cântăresc la fătare în medie 0,130 kg fiecare, în cursul unui an pot avea loc 3-4 fătări, uneori prima generație ajungând să se reproducă chiar în același an. Alăptarea puilor durează circa 3 săptămâni, dupa care aceștia devin independenți.

Hrana diferă în funcție de sezon. Din toamnă până în primăvară consumă verdețuri, la nevoie dezgropate de sub zăpadă, lujeri și coajă de specii lemnoase, fructe, ierburi, frunze. Dacă hrana devine deficitară, se retrage în păduri, sau se apropie de localități și de grădinile oamenilor.

Pe vreme nefavorabilă consumă hrană complementară sub forma de fânuri naturale, lucernă, trifoi, ovăz și alte furaje.

Iepurele prezintă o particularitate interesantă din punct de vedere al digestiei. Astfel, o parte din hrană este eliminată sub formă de excremente rotunde, aplatizate și umede, numite cecotrofe, care, conținând încă multe substanțe nutritive, sunt reinghițite de animal și trecute încă o dată prin întreg traiectul digestiv. Excrementele finale au aceeași formă, dar sunt uscate.

Pagubele produse agriculturii sunt apreciabile (prin roaderea pomilor fructiferi tineri, a pepenilor, sfeclei, morcovului, porumbului s.a.m.d.) și silviculturii (prin roaderea lujerilor și a cojilor multor specii de arbori și arbuști tineri), dar care, în acest domeniu, nu sunt vizibile și de mai mică importanță.

Auzul și mirosul sunt excelente vazul fiind mai slab. În timpul deplasării, mai ales pe zăpădă iepurele lasă o urmă caracteristică, de forma literei Y, cu deschizătura în direcția de mers, datorită poziției membrelor posterioare în momentul atingerii solului, înaintea celor anterioare.

Dușmanii iepurelui sunt extrem de numeroși, în primul rând sunt câinii și pisicile hoinare, nevăstuica, jderii, hermelina și mai puțin vulpea. Pe lângă aceștia, pentru pui un mare pericol îl constituie ciorile grive și în special coțofenele, precum și unele păsări răpitoare de zi și de noapte.

III.5. FAZANUL

Phasianus colhicus

Fazanul este cea mai importantă pasăre din avifauna cinegetică a României, prin răspândirea ei și creșterea numerică.

Este o pasăre a zăvoaielor umede cu mult subarboret, ierburi și buruieni înalte și rugi de nepătruns sub care femela î-și ascunde cuibul. Nu vrea să iasă în terenuri descoperite, nu-i plac nici stufărișurile băltilor, nici mlaștinile ierboase.

Masculul se numește cocoș de fazan, iar femelei i se spune făzăniță sau găină de fazan.

Masculul este de culoare verde sau albastru închis, penajul capului având tente metalice stralucitoare, cu smocuri ridicate bine pronunțate, în rest fondul este roșu-închis, aripile brun-verzui, coada este caracteristică cu dungi transversale închise.

Coloritul femelelor este maroniu deschis, cu nuanțe gri închis în regiunea capului, gâtului și pe parțile laterale ale pieptului, existând un puternic diformism sexual.

Masculii sunt mai mari decât femelele, au picioarele prevăzute cu pinteni, sunt “ornați” în culori strălucitoare și împodobiți cu “mărgele” și cozi foarte lungi. Fazanii au narile neacoperite cu pene și, în majoritatea cazurilor, picioarele golașe.

Fazanul comun are lungimea totală de 80-100 cm, din care coada este în lungime de 40 -50 cm. Greutatea masculului este de 1 până la 1,5 kg, variind în funcție de vârstă și de starea fizică într-un anumit moment. Făzănița este mai mică în greutate. Fazanul se hranește cu semințe, cu vegetale, dar și cu anumite specii de insecte.

Maturitatea sexuală la fazan este la 10 luni și împerecherea poate avea loc în martie, îndată ce vremea este caldă. În timpul împerecherii găinile sunt cele care se adună în jurul cocoșului, având loc și aici lupte cu rivalii. Făzănița își face cuibul pe pământ într-o adâncitură, unde adună ceva fire de iarbă uscată și eventual câteva pene. Stabilirea cuibului este fundamentală pentru soarta puilor. Depunerea oualor începe în funcție de mersul vremii, cam 1-10 aprilie, și dacă făzănița nu este supusă vreunei agresiuni se termină în 3 saptamani. Făzănițele fac de regulă 10-12 ouă. Culoarea ouălor este verzui-deschisă, unele fiind însa aproape brune. În momentul în care depunerea de ouă este încheiată, făzănița se desparte de cocoș și începe clocitul, perioada incubației fiind de 24-25 de zile. De obicei masculii nu se implică sub nici o formă în creșterea puilor. Puii părăsesc cuibul îndată după iesirea din ouă, hrana lor în prima perioadă fiind predominant de natură animală.

Manifestă o slabă fidelitate față de locul în care au crescut. Și atunci, dacă mediul înconjurător nu corespunde acestor cerințe, păsările respective nu se adaptează condițiilor existente și dispar treptat, uneori prin migrație spre locuri mai potrivite, alteori prin simpla nereproducere.

Densitatea optimă la 1000 ha de teren, socotită la întreaga suprafață a pădurii și a vegetației forestiere (arborescente sau arbustive) din afara acesteia, depinde de categoria de bonitate a terenului, în prima categorie de bonitate fiind înregistrate între751-1.000 fazani, în categoria a II-a, 501-750 fazani, în categoria a III-a, 251-500 fazani, iar în ultima categorie 50-250 fazani.

III.6. VULPEA

Vulpes vulpes

Caractere generale

Mamifer carnivor de talie mai mică se recunoaște după corpul alungit, picioarele scurte apte pentru săpat, coada lungă și stufoasă, urechile mici.

Masculul se numeste ,,vulpoi’’ iar femela ,,vulpe’’.

Adulții au o lungime totală de 110-130 cm, din care coada 30-40 cm. Înălțimea la greabăn este de 35-40 cm iar greutatea de 7-8 kg. Femelele în raport cu masculii sunt ceva mai mici iar pui au la fatare 80-150 g.

Corpul este acoperit cu o blană deasă formată din ,,jar’’ și puf iarna, sau cu un păr ceva mai scurt vara. Năpârlesc primăvara iar părul crește încet ajungând la deplină dezvoltare în decembrie.

Culoarea blănii variază de la roșcat la cenușiu-negricioasă. Se observă că pe spate culoarea la toate vulpile este uniformă, iar pe părțile laterale apar fire de păr cu vârful alb, vârful urechilor și al picioarelor este negru. Nu se poate face deosebireaîntre sexe la exemplarele din teren.

Dentiția cuprinde 24 de dinții și se remarcă caninii lungi. Vârsta se apreciază mai greu după dimensiuni, blană și dentitie.

Vulpea trăiește 10-12 ani, glasul este un lătrat scurt pe care âl scot adulții în timpul împerecherii sau puii rămași singuri. Are simțuri ascuțite.

Urmele sale se deosebesc de cele de pisică prin faptul că sunt alungite și au imprimate și ghearele iar de cele de câine tot prin faptul că sunt mai alungite și prin aceea că urmele degetelor din față sunt situate la vârful următoarelor două.

Excrementele sunt variabile ca dimensiuni și formă, în funcție de hrana consumată conțin păr și de la animalele devorate.

Raspandire si efective

Răspandită în întreaga Europă, vulpea are și la noi o mare plasticitate ecologică, adaptandu-se condițiilor celor mai variate, începând cu Delta Dunării și terminând cu limita altitudinală a pădurilor.

Densitatea maximă o atinge în regiunea de deal și câmpie unde găsește ușor șoareci, hrana ei de bază. Alegerea terenurilor cu soluri argilo-nisipoase care-i permit să sape galerii pe expoziițile însorite. Vizuina are mai multe intrări (4-5), iar iar în interior un spatiu mai larg numit ,,cotlon” în care stă vulpea unde își crește puii și unde are loc și împerecherea.

Creșterea efectivelor este limitată de acțiunile omului, de lup, râs, unele păsări răpitoare și boli (râia, turbarea).

Fluctații ale efectivelor au loc și din cauza hranei. Aceasta constă atăt din animale, căt și din vegetale. Mănâncă, în primul rând, șoareci apoi melci, șopârle, larve, râme, cârtițe, diverse broaște și mai rar pești. De asemenea consumș pui de iepure, iepuri, iezi de căprior, cocoș de munte în timpul roitului, fazani, purcei de mistret, găini de casă, apoi vegetale ca: struguri, mere, zmeură, afine și prune. Se hrănește seara și noaptea, iar în zonele liniștite și în timpul zilei.

Reproducerea

Împerecherea are loc în ianuarie/februarie, în funcție de vreme.

Între masculi au loc lupte. Gestația dureaza 52-53 zile, după care femel fată 4-5 (10) pui, care sunt orbi până la 12-14 zile. Ei sunt alăptați până la 3-4 săptămâni, dupa care până la 3-4 luni primesc și carne. Maturitatea sexuală o atinge la 10 luni și sunt complet dezvoltați la 2 ani.

Vulpea este un animal solitar astfel încât din toamnă, puii au o viață individuală. Fmilia se constituie doar în timpul împerecherii și creșterii puilor.

Recoltare

Împușcarea ei se poate face la goană, la hoit, cu ,,chemătoarea”, imitând glasul șoarecelui sau a iepurelui rănit și la vizuină. La goanele pentru vulpii se cere multa disciplină având în vedere marea lor sensibilitate. Trebuie cunoscute trecătorile unde se execută adăposturi pentru camuflarea vânătorilor, lungimea goanelor este de 600-1000 m . Nu se utilizeaza câinii, iar gonacii bat numai tufele. Pânda ,,la hoit’’ se face din bordei, dar la locul respectiv se va pune nada cu doua-trei luni înainte. Pentru pânda la vizuină sau la trecători se amenajează observatoare în care vânatorul se instalează cu 2 ore înainte de înserat sau o oră înaintea zorilor. Vânarea vulpii la vizuină se face în echipe de doi-patru vânători și de 1-2 câini (foxterieri sau baseți). După ce vânătorii și-au ocupat locurile bine camuflați lângă intrările vizuinii, se dă drumu la câini în vizuină. Dacă vulpea iese, atunci va putea fi împușcată, iar dacă rămâne în vizuină, urmează ca aceasta să fie sapată și vulpea va fi scoasă cu un clește. Săpatul se face după lătratul câinelui.

Trofeul îl constitue blana, care după prelucrare poate avea diverse întrebuințări.

CAPITOLUL IV

PREZENTAREA FAUNEI DE INTERES CINEGETIC DIN CADRUL F.C. NR. 46 DUMBRAVA

IV.1. BONITATEA FONDULUI CINEGETIC

În practica din România, productivitatea cinegetică a fondurilor de vânătoare este exprimată prin bonitatea acestor fonduri, concretizată în efective optime pentru cele mai importante specii sedentare de vânat.

Efectivele optime sunt considerate acele efective ale populațiilor de vânat, care prin nivelul lor realizează punerea în valoare a tuturor posibilităților trofice oferite de ecosistemele cuprinse în cadrul fondului cinegetic, fără a produce prejudicii asociațiilor vegetale existente în cuprinsul acestora. Între efectivul normal ecologic, stabilit ca rezultat al evoluției naturale a ecosistemelor și efectivul optim, există diferențe uneori destul de mari, în sensul că efectivul optim se obține ca efect al ameliorării condițiilor naturale a ecosistemelor, în sensul dorit de om, prin acțiuni de cultură a vânatului.

Efectivul optim a unei specii pentru un anumit fond cinegetic se exprimă prin cifre absolute sau prin densitatea optimă la 1000 ha de teren productiv cinegetic.

La noi în țară, bonitatea se stabilește prin metoda indirectă, cu ajutorul cheilor de diagnoză ecologică, metodă oficializată prin normative specifice, efectivele optime fiind determinate în raport cu bonitatea fondului cinegetic calculată în raport cu exigențele fiecărei specii.

Factorii ecologici care condiționează astfel existența și dezvoltarea efectivelor de vânat sunt grupați în patru categorii:

A. Factori abiotici, asupra cărora omul nu acționează sau are o influență foarte redusă (altitudinea, temperatura, precipitațiile, umiditatea, zăpada s.a.m.d.);

B. Factori biotici (procentul de împădurire, formațiuni forestiere, ponderea claselor de vârstă, biomasa accesibilă s.a.m.d.);

C. Factori de cultură cinegetică (ogoare de hrană, hrană complementară, combatere câini hoinari și alți dăunători specifici s.a.m.d.);

D. Factori antropici negativi sau factorii care rezultă prin activitatea negativă a omului (pășunatul abundent al animalelor domestice în pădure și în afară, braconajul s.a.m.d.).

Bonitatea : (A + B + C) – D

Determinarea efectivului optim se face cu ajutorul formulei: Eo = D x S / 1000

Eo – efectiv optim;

D – densitatea optimă la 1000 ha, conform categoriei de bonitate;

S – suprafata optimă aferentă fiecărei specii de faună sălbatică de interes cinegetic.

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, prin Ordinul nr. 512 din 21 iulie 2004, a aprobat efectivele optime ale principalelor specii de interes cinegetic pentru fiecare fond de vânătoare. Conform criteriilor de clasificare pe bonitate (Almășan H., C. Popescu, G. Scărlățeanu) în funcție de efectivele optime, fondul cinegetic 46 Dumbrava prezintă următoarea încadrare :

Tabel nr. IV.1.1.

Efective optime și categorii de bonitate

IV.2. EVOLUȚIA ȘI NORMALIZAREA EFECTIVELOR

Vânatul principal este reprezentat de speciile: căprior (Capreolus capreolus) și mistreț (Sus scrofa), iar vânatul secundar îl reprezintă speciile: iepure (Lepus europaeus), fazan (Phasianus colchicus) și potârniche (Perdix perdix). În ceea ce privește vânatul răpitor, în cuprinsul fondului cinegetic se întâlnesc speciile: vulpe (Vulpes vulpes), jderul de copac (Martes martes), pisica sălbatică (Felis silvestris), viezurele (Meles meles), nevăstuica (Mustela nivalis), dihor (Putorius putorius). Dintre păsările daunătoare amintim : cioara grivă ( Corvus corone cornix ), cioara de semanătura ( Corvus frugilegus ), coțofana ( Pica pica ), gaița ( Garrulus glandarius ).

În sezonul rece se poate întâlni izolat sau în haite mici 3 – 5 exemplare, lupul (Canis lupus).

Alte păsări de interes cinegetic la care vânătoarea este permisă sunt: prepelița (Coturnix coturnix), porumbelul gulerat (Columba palumbus), turturica (Streptopelia turtur), guguștiucul (Streptopeliadecaocto), rața mare (Anas platyrhincos), rața mică (Anas crecca), sitarul (Scolopax rusticola).

4.2.1. Evaluarea efectivelor de vânat

Fondurile cinegetice oferă condiții diferite de trai pentru speciile de vânat, încadrându-se în anumite categorii de bonitate și determinând efective optime diferite. Cunoașterea numărului de exemplare pe specii, este o condiție importantă pentru menținerea echilibrului între efectivele optime și capacitatea de producție a mediului. Efectivele optime odată obținute, trebuie păstrate la același nivel cantitativ, iar prin selecția cu arma, în cazul speciilor la care acest lucru este posibil, să se obțină o creștere a calității, astfel încât exemplarele care rămân să fie valoroase.

Evaluarea efectivelor din speciile de vânat se face prin metode specifice fiecărei specii, stabilite prin ,,Instrucțiuni tehnice privind evaluarea efectivelor de vânat și de calculare a propunerilor de cote de extras’’ aprobate prin decizia 10152 din 11.09.1995. Fiind considerata lucrarea de bază a gospodăririi vânatului, prin evaluare se urmarește :

– stabilirea cât mai exacta a efectivelor de vânat pe specii și sexe;

– aprecierea vigurozității vânatului;

– stabilirea cotei de extras pe specii pentru menținerea efectivelor reale în apropierea efectivelor optime.

Efectivele optime sunt reglementate prin ,,ORDIN nr. 512 din 21 iulie 2004 ‘’privind aprobarea efectivelor optime pentru principalele specii de vânat din România (cerb comun, cerb lopătar, căprior, capra neagră, mistret, iepure, fazan, potârniche, cocoș de munte și râs)”.

Pentru specia căprior (Capreolus capreolus) instrucțiunile prevăd doua evaluări pe an, una fiind în ianuarie – februarie iar cealaltă în intervalul 15 mai – 15 iunie.

În vederea evaluarii cârdurilor de cervide iarna pe zăpadă, se stabilesc trasee, astfel încat să se parcurgă întreaga suprafața a fondului în decursul a doua zile de observație. În timpul deplasării se notează efectivele observate, facând mențiuni asupra sexului și stării de sănătate. Datele obținute au fost consemnate in ‘’fisa I’’și centralizate în documentul model ‘’J’’, conform instrucțiunilor de evaluare.

A doua acțiune de evaluare la căprior se face în perioada 15 mai -15 iunie, perioadă în care se pot observa toate exemplare de căprior, când vegetația este scundă, căpriorii pătrânduși ritualul zilnic de ieșire și intrare în zonele de odihnă, femelele au fătat în procent de peste 80%.

Evaluarea se face prin obervații repetate și directe cu binoclul. Observațiile se fac dimineața devreme când căpriorii ies în poieni sau la marginea trupurilor de padure pentru a se hrăni și seara. Pentru o evaluare elocventă, se execută mai multe observații în același punct, având însă grijă la centralizarea datelor sa nu se facă o dublă inventariere.

Datele obținute se centralizează în fișele ‘’F’’. Comparativ, observațiile din vară sunt mai mari decât cele de primăvară, datorită sporului natural al speciei.

Tabel nr. 4.2.1.1.

Evoluția căpriorului în fondul 46 Dumbrava

Analizând datele prezentate în tabelul de mai sus, se observă că populația de căprior este într-o continuă creștere, raportul real/optim în anul 2015, fiind de 1,94.

Aprobarea și realizarea cotei de recoltă la căprior se prezinta astfel:

Tabel nr. 4.2.1.2.

Cotele de recoltă și realizări la specia căprior

Se poate observa creșterea de cinci ori a cotei de recoltă în decursul a cinci ani de la preluarea gestionării fondului cinegetic. Datorită diferenței mari dintre efectivul optim și cel evaluat, putem solicita suplimentarea anuala a cotei de recoltă, cu un dublu beneficiu pentru asociație. Păstrarea exemplarelor de valoare ca urmare a unei selecții riguroase și încasarea de venituri la asociație prin contravaloarea autorizațiilor de vânătoare.

4.2.1.1. Normalizarea efectivelor de căprior

Pe baza sporurilor naturale pentru principalele specii de vânat, a efectivelor reale si optime (conforme condițiilor locale) se va prefigura evoluția efectivelor și a recoltei pe urmatorii ani de aplicabilitate a planului.

Conform reglementărilor în vigoare, aprobarea cotelor de recoltă se va face pe fiecare fond cinegetic de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. În plan se va prezenta un calcul teoretic (propuneri de recoltă făcute de către gestionar) pe baza efectivelor reale preconizate pentru fiecare an și a celor optime stabilite, urmând ca autoritatea publică centrală să aprobe recolta efectivă, în fiecare an

Prin normalizarea efectivelor se are în vedere aducerea vânatului de pe fondul de vânătoare la un efectiv optim, efectiv ce este direct proporțional cu densitatea optimă înmulțită cu suprafața productivă pentru fiecare specie de pe fondul de vânătoare.

Densitatea optimă este dată de un număr de indivizi ce pot trăi pe o suprafață așa încât să dea o mare productivitate cinegetică fară a aduce prejudiciu mediului înconjurător, a elementelor acestuia și a biocenozei. Pentru a putea efectua aceste normalizări trebuie să avem în vedere efectivele reale, cele normale precum și prolificitatea specii lor de vânat și poate fi influențată de factorii biotici și cinegetici (hrană, vegetație, apă) și umani (liniște, pășunat, braconaj), etc.

Tabelul nr. 4.2.1.1.1.

Sporul natural la speciile de vânat (calculat de ICAS)

Procentele se aplică la efectivele totale (cuprinzând atât femelele cât și masculii) și prezintă valori maximale pe toate tipurile de fonduri cinegetice.

În ceea ce privește calculul (stabilirea) recoltelor se pot deosebi trei situații distincte:

Efectivul real = efectivul optim => Recoltă = (situații normale) sporul anual

Efectivul real < efectivul optim => Recoltă = 25% din sporul anual, cand I (indicele de efectiv = efectivul real/efectivul optim) este cuprins între 0,75 si 1,00, și 0% din sporul anual, când I este mai mic de 0,75 (cotă de extras = 0)

Efectivul real > efectivul optim => Recoltă = sporul anual + 0,25 x (efectivul real – efectivul optim), atunci când I este mai mare de 1,00

Calculul recoltei se va face anual, în funcție de situațiile concrete din teren (efective

reale, optime, mortalități etc.)

Tabelul nr. 4.2.1.1.2.

Normalizarea efectivelor pe următorii 16 ani la căprior

Normalizarea efectivelor la căprior, conform datelor tabelare prezentate mai sus, se va realiza după 9 sezoane de vânătoare.

4.2.2. Evaluarea la mistreț (Sus scrofa)

Se fundamentează pe observațiile paznicului de vânătoare. Acesta completează în condica de servici ori de câte ori semnalează prezența mistreților în teren. Cu ocazia evaluarii cârdurilor de cervide, iarna pe zapada, se consemneaza în procesul verbal de evaluare și mistreții observați, sau urmele acestora.

Din centralizarea datelor evaluării și din observațiile paznicului de vânătoare de peste an, se apreciază populația de mistreți de pe fondul de vânătoare.

Tabel nr. I.4.2.2.1.

Evoluția efectivelor de mistreț

Tabel nr. I.4.2.2.2.

Cote de recoltă și realizări la specia mistreț

Se poate obsera că în ultimul sezon cota de recoltă a fost realizată integral datorită faptului că populația de mistreț de pe cuprinsul fondului a cunoscut un reviliment accentuat.

4.2.2.1. Normalizarea efectivelor de mistreț

Tabelar se prezintă evoluția teoretică a efectivelor de mistreț și normalizarea efectivelor pe durata de valabilitate a contractului de gestionare.

Tabel nr. 4.2.2.1.1.

Normalizarea efectivelor, pe următorii 16 ani la mistreț

Normalizarea efectivelor de mistreț se realizează în 10 sezoane de vânătoare

4.2.3. Evaluarea la iepure și fazan

La vânatul mic, iepure (Lepus europaeus) și fazan (Phasianus colchicus), evaluarea se face prin ,,benzi de probă, însumând minimum 3% din suprafața fondului cinegetic, corespunzătoare unei rate de eșantionare f = 1/ 33 .

Personalul de specialitate, însoțit de două persoane și câini prepelicari, vor parcurge suprafețele de probă, late de 100 m și lungi de 1000 – 2000 m (10 – 20 ha), fiecare numărând vânatul ieșit în afara suprafeței parcurse.

Benzile de proba se aleg după o analiză atentă a schiței fondului cinegetic, fiecărui eșantion corespunzându-i condiții medii din fiecare categorie de biotop (culturi agricole, pășuni, tufărișuri, pădure, etc.), iar numărul benzilor de probă din fiecare categorie fiind alese în funcție de preponderența respectivei categorii în totalul suprafeței fondului cinegetic.

Dispunerea benzilor de proba va fi evidențiata pe schița fondului cinegetic iar materializarea la sol se va face prin țăruși înfipți în sol. Pentru eliminarea erorilor, benzile de proba se mențin mai mulți ani. Excepție fac cazurile când se schimbă categoria de folosința a terenului sau, din pricina factorului antropic zona nu mai corespunde condițiilor medii ale categoriei de teren respective. Se pot folosi și limite naturale, ușor de identificat pe teren, daca respecta caracterul condițiilor medii.

Responsabilul cu evaluarea, va întocmi un proces verbal (Fisa M) în care se vor consemna rezultatele obținute. Datele din teren se prelucrează la birou și rezultă o statistică a efectivului de vânat pe intreg fondul cinegetic.

Calculul fectivelor pe categorii de terenuri se va face cu formula :

Ef.c. = (S.c. :S.p.) x n

în care:

Ef.c. = efectivele calculate pe o anumită categorie de teren ( bucăți);

S.c. = suprafața totală a categoriei de pe fond (hectare);

S.p. = suprafața de probă luată din aceeași categorie (hectare);

n = numărul de exemplare găsite pe suprafața de probă luată dintr-o categorie.

La centralizarea datelor, rezultatele obținute pe categoriile de teren fixate, se totalizează, excluzându-se din calcul suprafețele neproductive ale fondului cinegetic, stabilindu-se în final efectivul total de pe întreaga suprafață productivă a acestuia (Instrucțiuni de evaluare, 1996).

Rezultatul lucrării de evaluare depinde de modul în care au fost alese benzile de proba, de măsurarea corectă a suprafețelor, de buna organizare, de conștiinciozitatea și de seriozitatea cu care se efectuează lucrarea în teren.

Rezultatele evaluării efectivelor la vânatul mic din primavara anului 2016 sunt prezentate tabelar.

Tabel nr. I.4.2.3.1.

Calculul efectivului evaluat la iepuri în anul 2016

Tabel nr. I.4.2.3.2.

Calculul efectivului evaluat la fazani în anul 2016

Datele statistice din fișa fondului, arată o creștere continuă pâna în acest moment a efectivelor celor trei specii de vânat. De asemenea au crescut și cotele de recolta aprobate pentru acestea.

Efectivele reale evaluate în cele patru sezoane de gestionare a fondului cinegetic, împreună cu evaluarea facută de către vechiul gestionar, în anul anterior preluării, au fost sintetizate tabelar si reprezentate grafic.

4.2.3.1. Normalizarea efectivelor de iepure și fazan

Tabel nr. 4.2.3.1.1.

Normalizarea efectivelor, pe următorii 16 ani la iepure și fazan

CAPITOLUL V

MĂSURI DE OCROTIRE A VÂNATULUI

V.1. OCROTIREA VÂNATULUI NERĂPITOR ÎMPOTRIVA SPECIILOR PRĂDĂTOARE

În accepțiunea generală, totalitatea activitaților care au ca rezultat sporirea efectivelor de vânat pâna la efectivele optime și ridicarea sau cel puțin menținerea calității acestora, reprezintă măsuri de ocrotire și ingrijire ale vânatului. În același context este integrată și protecția habitatului natural, cu o influență decisivă în dezvoltarea vânatului.

Ocrotirea vânatului se referă la protejarea speciilor de vânat împotriva dușmanilor naturali și fată de om. Cu cât măsurile de ocrotire sunt mai bine alese și conștiincios executate, cu atât mai mult ne apropiem de realizarea unuia dintre factorii decisivi care pot destabiliza populațiile de vânat și anume liniștea.

Dușmanii naturali ai vânatului sunt considerați răpitori sau dăunători. Pot fi mamifere, caz în care sunt cunoscuți ca fiind ‘’răpitoare cu păr’’, sau pot fi păsări ‘’răpitoare cu pene’’. Concentrația mare a răpitoarelor în fondul cinegetic induce o stare de nesiguranță a vânatului. Atât puii mamiferelor cât și ouale păsărilor sunt într-un permanent pericol. Sunt amenințate și animalele adulte. Sporul natural este puternic influențat datorită pierderilor de exemplare tinere căzute prada răpitoarelor.

Pot fi catalogate ca răpitoare cu păr, reprezentanții familiilor : Ursidae, Canidae, Felidae și Mustelidae, răpitoarele cu pene care fac parte din familiile Accipitridae, Falconidae, Strigidae si Corvidae, precum și câinii și pisicile hoinare sau sălbăticite. Unele specii de păsări, considerate dăunătoare vânatului prin modul lor de hrănire, datorită scaderii efectivelor și utilității lor în alte sectoare ale economiei, cum este cazul bufniței care consumă șoareci reducând pierderile din sectorul agricol, sunt în prezent interzise la vânătoare.

În vederea reglării numerice a răpitoarelor, legislația din domeniul cinegetic, oferă posibilitatea recoltării acestora prin împușcare sau prin capturarea cu capcane autorizate, în limita unei cote de recolta aprobată anual pentru fiecare fond cinegetic. Excepție fac câinii și pisicile hoinare sau sălbăticite, care se recoltează fara excepție și fără obligarea la despagubiri, în baza autorizației de vânătoare, de către membrii vânători sau de către personalul de specialitate, angajat al gestionarului fondului cinegetic.

În trecut se utilizau și alte metode de combatere a răpitoarelor, prin folosirea diferitelor capcane sau substanțe otrăvitoare. În cazul ciorilor și a cotofenelor, se folosea cu succes metoda de injectare a oualor de gaina cu substanțe otrăvitoare și amplasarea acestora în apropierea locurilor de cuibărit. Metoda era foarte eficientă, ciorile și coțofenele fiind omorâte în masă. Pentru răpitoarele cu păr se foloseau cadavre otravite așezate în apropierea vizuinelor de vulpe sau pe traseul de deplasare al acestora spre și dinspre vizuine, precum și în zonele limitrofe asezărilor omenești unde se gasea de regula o concentrație mai mare de căini și pisici hoinare. Cu timpul, aceste metode de combatere au fost interzise, odata cu interzicerea utilizării otrăvurilor și a capcanelor, altele decât cele autorizate.

Din practica s-a observat că prin metoda otrăvirii și a utilizării capcanelor, erau omorâte pe lângă speciile răpitoare țintă și exemplare ale altor specii de vânat nerăpitor.

O metodă eficienta în combaterea ciorilor și a coțofenelor, care merită amintită, este prin utilizarea bufniței. Vânătorul transporta bufnița în teren și o așează pe un stativ în forma literei ‘’T’’ montat în apropierea unui arbore. Cu ajutorul unei curelușe, bufnița este legata de picior de stativ, împiedicându-i astfel deplasarea. Este cunoscută aversiunea ciorilor și a coțofenelor fată de bufnită, pe care o atacă ori de câte ori o vad. Dintr-un adapost improvizat în apropiere, vânătorul recolteaza prin împușcare răpitoarele care se așează pe arbore.

5.1.1. Răpitoare cu păr.

Carnivorele, aparținând speciilor ale căror vânătoare este permisa conform anexei 1 din legea 407 a vânătorii și protecției fondului cinegetic din 9 noiembrie 2006, se recoltează din fondul de vânătoare în limita unei cote de recoltă stabilite anual. Din această categorie fac parte vulpea ( Vulpes vulpes), viezurele ( Meles meles ), jderul de copac ( Martes martes ), dihorul ( Putorius putorius ), nevăstuica ( Mustela nivalis ). Carnivorelor mari la care vânătoarea este interzisă conform anexei 2 din legea amintită, se vânează în baza unor derogări de la lege. Ursul ( Ursus arctos), râsul ( Felis lynx), lupul ( Canis lupus ), pisica sălbatică ( Felis silvestris ). Câinii și pisicile hoinare se vâneaza fara restrictii în baza autorizațiilor de vânătoare.

5.1.2. Răpitoare cu pene.

Majoritatea răpitoarelor cu pene sunt ocrotite de lege datorită rarității lor în fauna țării noastre cât și prin faptul că datorită modului de hrănire sunt folositoare agriculturii și silviculturii. Păsările răpitoare pot fi de zi, cele care fac parte din ordinul Falconiformes, și de noapte, cele din ordinul Strigiformes. Cu toate ca nu fac parte din răpitoarele propriu-zise, unele dintre păsările familiei Corvidae sunt considerate dăunătoare, datorită regimului lor de hrană constituit din ouă de păsări și pui ai animalelor speciilor de vânat.

Cioara grivă ( Corvus corone cornix )

Are capul, gâtul, coada și aripile negre, restul fiind de culoare gri. Hrana este constituită din insecte ouă, pui de păsări sau de iepuri, prepelițe sau potârnichi. Este considerată cel mai mare daunator cu pene al vânatului la care vânătoarea este permisă. Trebuie combătută prin toate metodele permise, vânatoarea fiind deschisă în perioada 01 iunie-31 martie. Se împușca cu alice de 2-2,5 mm.

Cioara de semănătură ( Corvus frugilegus )

Este de culoare neagră, cu o pata alba la baza ciocului.O perioadă nu a fost inclusă în categoria păsărilor dăunatoare ale vânatului. Aceasta până în momentul în care prin folosirea ouălor otravite pentru combaterea coțofenelor s-au gasit moarte un numar impresionant de ciori de semănătură, fapt care a dus la certitudinea că ele consumă cu placere ouăle altor specii. Se vâneaza în perioada 01 august-31 ianuarie prin utilizarea alicelor de 2-2,5 mm.

Coțofana ( Pica pica )

Penaj negru cu excepția pieptului, spatelui și parțial al aripilor care este alb. Se remarcă prin coada deosebit de lungă. Vara trăiește izolat și iarna în stoluri. Este un dăunător de temut al faunei sălbatice, consumând ouăle și puii de fazani, porumbei, prepelite, potarnichi. Vânătoarea este permisă în intervalul 01 iunie -31martie. Se vânează ca și celelalte specii amintite, cu alice de 2-2,5mm.

Gaița ( Garrulus glandarius )

Preferințele pentru hrană sunt asemănătoare cu ale coțofanei, fiind de asemenea considerată un mare dăunător al vânatului mic. Vânătoarea este permisa în perioada 01 septembrie-28 februarie, fiind recoltată cu alice de 2-2,5mm. O particularitate a gaitei este posibilitatea de a imita alte păsări sau viețuitoare.

Una dintre cele trei legi care domina relația jertfă-răpitor, ‘’Legea ciclului periodic’’ susținută de Volterra și D’Ancora, spune că ‘’numărul jertfelor este redus prin acțiunea răpitoarelor, al caror număr crește până la un punct, după care scade din lipsă de pradă. Acest numar mic de răpitoare permite o creștere a efectivului de jertfe, ceea ce determina o creștere imediata a numarului de răpitoare până la o noua culme, după care urmează din nou o etapă de depresiune. Aceste repetari ne demonstrează ciclicitatea procesului’’ ( Fauna cinegetică și salmonicolă 2000 pag. 51-52).

V.2. OCROTIREA VÂNATULUI ÎMPOTRIVA FACTORULUI ANTROPIC.

Așa cum am arătat, vânatul trebuie protejat de acțiunea nefavorabilă a dăunătorilor lui, dar în egală măsură, trebuie protejat de acțiunea omului. Putem spune ca omul, prin activitațile pe care le desfășoara în interiorul fondului cinegetic, provoacă daune mult mai mari populațiilor speciilor de vânat, decât dăunătorii naturali ai acestora.

5.2.1. Braconajul cu arma

Braconajul este definit ca ‘’acțiunea desfășurată în vederea obținerii acelorași efecte ca și prin acțiunea de vânătoare, fără a fi îndeplinite conditiile legale pentru desfășurarea acesteia din urmă.’’ (Legea 407 din 2006)

În momentul observării acțiunii de braconaj, paznicul de vânătoare are obligația de a sesiza conducerea asociației și organele de cercetare competente, pentru a se lua măsuri imediate de imobilizare a faptașilor. Condițiile de reușită sunt promtitudinea, cunoașterea în cel mai mic detaliu a rețelei de acces, a punctelor cele mai vizate de braconieri, personal bine pregătit. Controalele de noapte le realizăm de regulă în echipe de câte doi, sau însoțiți de organe de poliție.

5.2.2. Alte forme de braconaj

De-a lungul timpului, s-au folosit mai multe metode de braconaj. Nu fiecare persoană tentată să braconeze are acces la o arma de vânătoare, sau uneori este de preferat să se folosească metode mai silențioase, care să nu deconspire făptuitorul.

braconajul cu lațul.

Lațul, este o bucată de sârmă ancorată de un arbore sau un țăruș, amplasat pe cărările de circulație a vânătului. La capătul liber se formează un inel în care să intre capul animalului. Cu cât animalul se zbate mai tare, cu atât inelul se strânge în jurul gâtului, sugrumându-l sau imobilizându-l. Se poate întâmpla ca animalul să fie prins și de alte părți ale corpului de exemplu de picioare. Pagubele cele mai însemnate se înregistrează iarna pe zapadă când cărările de trecere sunt mai vizibile. Se apreciază ca ‘’vânătoarea’’ cu lațul denota o dibacie mai mare decât cea cu arma. Reușita acțiunii depinde de cunoașterea mișcării vânatului și de amplasarea lațului pe cărări, în timp ce la vânătoarea propriu-zisă, vânatul este direcționat de către gonași către vânător.

braconajul cu câinii

Este o tehnica folosită pentru prinderea iepurilor și căprioarelor cu ajutorul câinilor alergători. Se folosește în special iarna când zăpada îngreunează deplasarea vânatului. Câinii folosiți, având picioarele lungi, pot înainta mai ușor prin zăpada. Se practică și în afara sezonului de iarnă, în zone fară vegetație înaltă, care să obstrucționeze vederea. De regulă se strâng mai multe persoane deținătoare de câini, se așeaza în semicerc și încep înaintarea. În momentul depistării vânatului, câinii ataca. Mai ușor sunt de prins căprioarele decat iepurii. Ele nu rezistă la o alergare îndelungată.

prinderea puilor de vânat

O formă de braconaj des întâlnită este prinderea puilor de vânat cu mana. Cei mai vizați sunt puii de iepure și de căprioară. Persoanele care lucreaza la câmp gasesc astfel de pui , pe care îi consideră părăsiți de femele și decid să-i duca acasă pentru ai crește. Este o concepție eronată că puii sunt părăsiți. În primele zile de viată, iezii de căprioara nu au miros, fiind o modalitate de conservare a speciei împotriva răpitoarelor. Pentru a nu le imprima mirosul lor, femelele păstrează o oarecare distantă pana la iezi, de care se apropie doar în caz de pericol sau când îi alăptează.

prinderea iepurilor în gropi

Tehnica folosită iarna când zăpada este mare. Se fac gropi adânci în zăpada de aproximativ 1m2 acoperite cu crenguțe subțiri care se rup sub greutatea iepurilor. Odată căzuți în groapă, datorită înălțimii acesteia, ei nu mai reușesc să iasă.

prinderea potârnichilor

Tot în perioada de iarnă pe zapadă, se practică prinderea potârnichilor cu ajutorul plaselor. Iarna potârnichile se grupeaza în stoluri compacte. Pentru că au picioarele scurte, iar aripile le ajung pănă în zapadă, adesea formeaza în jurul ghiarelor adevărați bulgari de zapadă care le îngreunează zborul. Deplasarea fiindu-le dificilă, pot cădea ușor victime braconajului cu plase.

culegerea ouălor

O altă modalitate de braconaj, înâlnită îndeosebi în Delta Dunării și merită amintită, este culegerea ouălor. Sunt căutate în special ouăle de gâscă, rață și lișiță. În zona colinară sunt căutate ouăle de fazan și potârniche.

prinderea fazanilor cu borcanul

O metodă inedită este cea a prinderii fazanilor cu ajutorul borcanelor. Tehnica constă în așezarea orizontala a borcanelor de capacitate mare 5-8 litri în care sunt introduse boabe de porumb. Fazanul intra în borcan să mănânce porumbul și constată că nu mai poate inainta. Acesta nu încearca să dea îndărăt rămânând în borcan.

capcanele

Pentru capturarea vânatului sunt folosite o serie de capcane. Se împart în două categorii în funcție de scopul lor. Capcane care prind vânatul viu, capcane care prind vânatul omorându-l și capcane care imobilizează vânatul.

Capcane care prind vânatul viu : capcana ladă (folosită la prinderea răpitoarelor cu păr), capcana cu porumbei ( pentru prinderea răpitoarelor cu pene).

Capcane care omoară: capcana “gât de lebădă” și capcana teasc.

Capcane care imobilizează vânatul: capcanele cu pedală (pentru animale mari), capcana în vârf de par (pentru răpitoare).

5.2.3. Pagube cauzate vânatului de activitățile antropice.

Efectivul de animale sălbatice poate fi grav afectat de activitățile antropice. În afara pierderilor cauzate vânatului de activitațile de braconaj enumerate anterior, o serie întreagă de alte activitați pot cauza pierderi majore.

Mecanizarea și chimizarea agriculturii provoaca pierderi însemnate în randul speciilor de vânat. Prin chimizarea agriculturii rezultă o intoxicare a speciilor care habiteaza în culturile agricole. Sunt afectate atât păsările, fazanii, potârnichile, prepelițele, cât și iepurii și iezii de căprior. Acumulările de apa sunt afectate de substanțele chimice utilizate în agricultură, devenind adevărate otrăvuri pentru vânatul plantivor. Executarea lucrărilor agricole se face fără prea mare grijă față de vânat, acesta ajungând uneori în organele tăietoare ale utilajelor agricole. Puietul și cuiburile păsărilor nu au nicio sansă inaintea mașinilor agricole.

Ocrotitorii de vânat au găsit diverse modalități de limitare a pagubelor cauzate vânatului din care cea mai eficienta pare a fi bara cu lanțuri, montata lateral de utilajul agricol, care îndepărtează vânatul din porțiunea imediat următoare de lucru.

Folosirea substanțelor pesticide pentru combaterea dăunătorilor animali sunt mult mai păgubitoare pentru vânat. Boabele tratate cu substanțe chimice lăsate la suprafața solului, pot fi consumate de păsările speciilor de vânat, provocand mortalități ridicate. Șoarecii morți prin otrăvire, otrăvesc la rândul lor păsările care îi manancă.

Pierderi de vânat se înregistrează anual datorită accidentelor auto. În cazul vânatului mic, multe din accidente trec neobservate, datorită conducătorilor auto care nu sesizează autoritățile din comoditate. Sesizările apar în cazul accidentelor cu daune materiale în care sunt implicate animalele de talie mare.

Pornind de la premisa că nu toata lumea face rău intenționat și că lipsa de informare duce la unele practici dăunatoare vânatului, am implementat în planul de management al fondului cinegetic, organizarea de campanii de constientizare a opiniei publice asupra impactului negativ pe care unele dintre activitățile antropice le au în viața animalelor. În primăvara fiecarui an, organizăm ședințe cu deținătorii turmelor de oi și ai cirezilor de vaci, cu sprijinul primăriilor și al posturilor de poliție. În cadrul acestor ședințe, le prezint prevederile legislative din domeniul cinegetic, cu referire la ocrotirea faunei cinegetice. Totodată întocmesc un tabel pentru luare la cunostință a celor prezentate. În tabel trec datele personale a celor prezenți și a însoțitorilor de la turmele și cirezile acestora. Ședințele urmăresc aspecte referitoare la :

– arderea stufului și a miriștilor, fără acordul gestionarului fondului cinegetic;

– deținerea în captivitate a exemplarelor din speciile de vânat, fapta putând fi considerată braconaj;

– distrugerea instalațiilor vânătorești, precum și sustragerea hranei sau a sării destinate animalelor sălbatice;

– circulația persoanelor sau a mijloacelor de transport însoțite de câini liberi;

– purtarea pe fondurile de vânătoare a câinilor, altfel decât în lesă;

– lăsarea în libertate a animalelor domestic, în vederea sălbăticirii;

– însoțirea turmelor și cirezilor de vite, de câini fara jujeu, nevaccinați și nedehelmetizați, sau în număr mai mare de doi pentru zona de deal.

Astfel de informări am afișat în sate la loc vizibil pentru informarea cetățenilor.

Pentru ocrotirea vânatului am hotărât în completarea celor prezentate și alte măsuri :

– intensificarea acțiunilor de combatere a tuturor dăunătorilor naturali ai vânatului, astfel încât cota de recoltă a acestora să fie realizată 100%;

– combaterea fără restricții a câinilor și pisicilor hoinari și sălbăticiți, cu respectarea legii 407/ 2006;

– solicitarea ajutorului organelor de poliție și jandarmerie în acțiunea de control la stânele de oi și cirezile de vaci.

– solicitarea ajutorului organelor de poliție și jandarmerie în acțiunile de prevenire a braconajului.

5.2.4. Zona de liniște

Contractul de gestionare a faunei cinegetice, prevede printre altele, stabilirea unei zone de liniște destinată să asigure condiții de viața optime faunei cinegetice existente în cadrul fondului de vânătoare respectiv, indiferent de anotimp, ale cărei limite sunt marcate pe hartă și materializate pe teren, cu o mărime de minim 10 % din suprafața totala a fondului. În interiorul zonei de liniște nu se execută acțiuni de vânătoare.

5.2.5. Asigurarea necesarului de hrană pentru vanat

Odată cu creșterea efectivelor speciilor cinegetice, crește și nevoia de hrană. Insuficiența hranei și calitatea scazută, duce la apariția unor serii întregi de probleme în viața animalelor plantivore.

-scade vigurozitatea;

-se reduce sporul natural;

-posibilitatea formării trofeelor de valoare este mult diminuată ;

-sistemul imunitar este afectat;

-se pot instala diverse boli;

-vânatul migrează spre zone cu hrană abundentă;

-devin ținte mult mai ușoare pentru răpitoare.

5.2.5.1. Mijloace de ameliorarea mediului

Oferta trofică este constituită din lujeri, frunze, flori, fructe, coajă, semințe, ale speciilor forestiere amintite și a arbuștilor și subarbuștilor : măr pădureț, păr pădureț, soc, măceș, cătină, corn, porumbar. La acestea se adaugă ciuperci comestibile din flora spontană, rădăcini și ferigi.

Ameliorarea mediului de trai urmărește creșterea ofertei trofice naturale.

Oferta troficăpoate fi îmbunătățită prin însămânțarea suprafețelor limitrofe trupurilor de pădure, a poienilor, a liniilor somiere, cu plante cu potențial nutritiv ridicat cum ar fi plante din familia Fabaceae-leguminoase, mazăre (Pisum Sativum L.), trifoi (Trifolium Campestre), lucerna (Medicago Sativa), fasole (Phaseolus vulgaris), soia (Glycine max). Pe marginea trupurilor de pădure am efectuat plantaje cu specii arbustive care lăstăresc ușor, salcâm (Robinia pseudacacia), lemn câinesc (Ligustrum vulgare) si am insamantat corcodus (Prunus cerasifera) si castani (Aesculus hippocastanum).

Datorită conținutului mare de săruri minerale, vitamine și aminoacizi, leguminoasele sunt consumate cu mare plăcere de vânatul plantivor. La căprior și cerb consumul de leguminoase determină formarea de trofee de excepție. În comparație cu gramineele care vara se usucă, leguminoasele pot fi consumate până la căderea zapezii.

Însămânțarea la unele specii de leguminoase se face primăvara, după topirea zăpezilor iar la altele, toamna, avănd posibilitatea ca terenurile să fie însămânțate cu o specie sau cu un amestec de specii. Însămânțarea este precedată de eliminarea din teren a plantelor nefurajere ca: brusturele (Artium lappa), lumanărica (Verbascum phlomoides), laurul (Datura stramonium), laptele cucului (Euphorbia cyparissias), strigoaia (Veratrum album), măselarița (Hyoscyamus niger), spinul (Cardus nutans), holera (Xanthium spinosum) etc.

A treia operațiune constă în așezarea semințelor de leguminoase în sănțulețele formate. Este indicat ca înainte de însămânțare, semințele să fie amestecate cu 3-4 volume de nisip. Amestecul este necesar deoarece semințele sunt foarte mici și nu se poate asigura o dispersare uniformă. Ultima operațiune este acoperirea sănțulețelor cu solul dispus lateral și tasarea.

Plantele leguminoase au un rol crescut în limitarea extinderii la vânat a unor specii de paraziți cu localizare pulmonară și digestivă, larvele acestora având o ascensiune mai dificilă de ajungere în zona frunzelor datorită ramificațiilor. Prin conținutul mare de săruri minerale, vitamine și aminoacizi, contribuie la obținerea de trofee medaliabile, aspecte remarcate din proveniența acestora, mai mult din zonele în care aceste plante sunt mai extinse, între 30 – 40% pe pășunile și fânețele din terenurile de vânătoare sau unde acestea se învecinează cu loturi cultivate cu lucernă, trifoi, sparcetă, ghizdei.

Comparativ cu alte specii de plante, care vara se usucă, leguminoasele sunt consumate de vânat până la căderea zăpezii. La unele specii, supraînsămânțarea se face primăvara iar la altele toamna.

Tehnica cuprinde mai multe etape: înlăturarea plantelor nefurajere, săparea de șănțulețe, depunerea în șănțulețe a semințelor amestecate cu nisip și astuparea acestora (Ionescu D., V. Pop, 2012, referat – Principalele specii din familia leguminoase cu rol cinegetic).

5.2.5.2. Hrana complementară pentru vânat

Pentru sezonul rece, când posibilitațile de hrănire a vânatului sunt reduse, sarcina noastră este de a le oferi hrană complementară suficientă și de calitate superioară. Există și o obligativitate contractuală în această privintă. În contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul studiat, se prevăd cantități minime de hrana complementară care trebuie asigurate de către gestionar în perioada de iarna, în intervalul 1 noiembrie-31 martie.

Necesarul minim de hrană este calculat în funcție de numărul de exemplare evaluate.

Tabel nr. 5.2.5.2.1.

Necesarul orientativ de hrană complementară la vânat pentru sezonul 2015 – 2016

În lunile mai-iunie, paznicul de vânătoare are sarcina de a recolta și a depozita pentru sezonul rece,‘’frunzare’’. Ele sunt destinate hrănirii complementare a cervidelor. Frunzarele sunt snopi de crengi cu frunze din speciile lemnoase preferate de căprior : soc (Sambucus nigra), salcie (Salix caprea), salcâm (Robinia pseudoacacia). Pot fi folosite la frunzare și frunze de napi (Beta vulgaris) sau de urzică (Urtica dioica). Ramurile recoltate, având o grosime apropiată de cea a unui creion, se leagă în snopi cu diametrul de 10-15 cm și se lasă la uscat la loc umbros și ferit de ploaie. Înainte de așezarea la uscat pot fi introduse într-o soluție salină. Astfel, când căpriorul mănâncă frunzele, primește și o mică porție de sare. Iarna, frunzarele se administrează vânatului direct în hrănitori sau legate cu sârmă de arbori la o înalțime de 50-100 cm. Odată cu administrarea de frunzare se dau și furaje suculente. De menționat că furajele suculente nu pot fi distribuite când temperatura scade sub 00, pentru că îngheață, și nu pot fi consumate.

Calitatea, cantitatea și accesul la hrană în perioada de iarnă este hotărâtor pentru formarea trofeelor la căprior. Este momentul în care coarnele încep să crească iar o hrănire necorespunzătoare nu formează niciodată trofee de calitate.

Culturile agricole rămase nerecoltate, lucerna, trifoiul, porumbul, constituie o hrana suplimentară și binevenită. O importanța mare au și fructele rămase neculese din livezi.

Nevoia de menținere a efectivelor de mistreți într-o anumita zonă, a dus la apariția numeroaselor metode și instalații de hrănire de la cele mai simple (amplasarea hranei sub hrănitori) până la cele mai complicate , cu temporizator și dozator, care împrăștie furajele la ore și în cantități prestabilite.

Dacă sunt semnalate pagube în culturile agricole, pânda la mistreț se face în apropierea zonelor calamitate. Se evita împușcarea scroafelor în general și a scroafelor cu purcei în special. Purceii rămași fără scroafă la o vârstă fragedă se despart unii de alții și devin foarte usor pradă răpitoarelor. Asociația ar fi prejudiciată atât prin pierderea scroafei, care în anul viitor ar putea naște altă generație de purcei, cât și prin pierderea purceilor, care peste trei – patru luni de zile ar putea fi recoltați la vânătorile colective.

Pe cuprinsul fondului au fost construite șapte observatoare care permit urmărirea vânatului de la o înălțime de patru – șase metri. Ele se folosesc atât la vânătorile la pândă pentru mistreți cât și la selecția la căprior.

5.2.5.3. Sarea în alimentația vânatului.

Pentru dezvoltare și rezistență la boli, în afară de hrană, animalele sălbatice au nevoie și de sare. Sarea poate fi administrată sub formă de bulgări, sfărâmată sau sub formă de pulbere amestecată cu argilă. Fiecare metodă are avantajele și dezavantajele ei. Sarea bulgări poate fi mutată în alt loc dacă nu a fost găsită de vânat, dar foarte ușor poate fi sustrasă de răufăcători. Sarea pulbere are avantajul că nu poate fi sustrasă și dezavantajul că argila ar putea fi la distanță mare de sărărie generând costuri mari de transport și manoperă. Pentru combaterea diferitelor boli (ex.coccidioza) și pentru întărirea sistemului imunitar, există în comerț brichete de sare în compoziția cărora sunt introduse antibiotice, vitamine și minerale. Brichetele se amplasează în sărăriile frecventate des de vânat, protejate de precipitații, pentru a fi consumate înainte ca principiile active să se piardă.

Tabel nr. 5.2.5.3.1.

Necesarul minim de sare pentru sezonul 2015-2016

5.2.6. Construcții și instalații vânătorești

Alimentarea cu hrană complementară și sare, impune existența unor instalații vânătorești cu această destinație: hrănitori de cervide, iepuri, fazani, mistreț, sărării. În plus, pe fondul de vânătoare trebuie să existe o serie de alte construcții și instalații care deservesc activitatea de vânătoare și de ocrotire a vânatului. Numeric, unele sunt calculate în funcție de efectivele reale de vânat, iar altele în funcție de categoria de folosință a terenului, conform prevederilor conținutului cadru al planului de management cinegetic, emis de Ministerul Mediului și Pădurilor.

În luna august se face pregătirea construcțiilor vânătorești pentru iarna. Se verifică starea lor fizica și se intervine, unde este cazul cu lucrări de reparații. O importanța deosebită se acordă hrănitorilor. Se repară acoperișul, ieslea, iar dacă lipsesc părți importante din structură, se refac în totalitate. Se verifică frunzarele să nu fie mucegăite. Se curătă și dezinfectează depozitul de hrană în care urmează să se stocheze hrana complementara pentru iarnă.

Dupa ieșirea din iarnă se trece la curățarea și dezinfectarea cu var a hrănitorilor.

Prin curățare se golesc hrănitorile de furajele neconsumate și se înlătura resturile vegetale dimprejur. Se stropesc hrănitorile și împrejurimile cu var pentru dezinfectare.

Tabel nr. 5.2.6.1

Construcții și instalații vânătorești, în bucăți

5.2.7. Trofee de vânat

Tabel nr. 5.2.7.1.

Trofee de vânat extrase pe F.C. nr. 46 Dumbrava

CONCLUZII

Lucrarea de față a avut drept scopul prezentei lucrări este identificarea și soluționarea problematicii privind managementul fondurilor cinegetice pe plan general, propunerea de măsuri în vederea ameliorării rentabilității acestora și a aplicării practice a măsurilor propuse în particular, axate pe condițiile reale ale Fondului Cinegetic nr. 46 Dumbrava.

Managementul sustenabil al fondurilor cinegetice reprezintă una dintre cele mai importante teme de cercetare în domeniu, având în vedere contextul socio – economic și direcțiile de dezvoltare, această temă căpătând importanță, cu preponderență în ultima perioadă, odată cu trecerea la economia de piață și inițierea unei competitivități în această privință.

Așadar, pentru a se ajunge la realizarea scopului se vor lua în considerare o serie de obiective și anume:

Cercetarea condițiilor de biotop din cadrul F.C. nr. 46 Dumbrava

Identificarea cauzelor care influențează rentabilitatea fondurilor cinegetice

Analiza viabilității metodelor propuse

Propunerea aplicării metodei sau metodelor care prezintă o viabilitate ridicată

La fel ca în toate sectoarele de activitate și în sectorul cinegetic se urmărește obținerea unor profituri maxime date de cheltuieli cât mai mici și venituri cât mai mari. Investițiile și cheltuielile din acest sector au rolul de a crea condiții optime pentru existența vânatului, observarea și recoltarea lui și satisfacerea plăcerii vânătorilor străini, precum și celor români.

Investițiile și cheltuielile se vor programa în următorii ani în funcție de necesarul de instalații de hrană complementară stabilite conform contractelor de gestionare.

– metodele aplicate pentru ocrotirea și îngrijirea faunei cinegetice, vor oferi rezultatele scontate, dovadă fiind creșterea semnificativă a numărului de exemplare din speciile principale de vânat .

– ținerea sub control a efectivelor de răpitoare și dăunatori ai vânatului care spre deosebire de celelalte specii de vânat aflate în creștere numerica, vor rămâne la același nivel populațional.

– cotele de recoltă la toate speciile sunt în creștere;

– s-au întreprins acțiuni de informare a opiniei publice, cu referire la legislația cinegetică în vigoare;

– construcțiile și instalațiile vânătorești sunt în stare buna și în număr suficient;

– hrănirea complementară se face pe tot parcursul anului. În sezonul de vegetație, se pune accent pe administrarea de hrană la mistreț în ideea menținerii acestuia în teren și limitării accesului la culturile agricole;

– oferta trofică a fost îmbunătățită prin însămânțarea cu leguminoase a poienilor și terenurilor din zonele limitrofe pădurilor, oferind hrană diversificată și în cantități suficiente, de primăvara devreme până toamna târziu;

– au fost luate măsuri de profilaxie împotriva rabiei ;

– datorită realizării în proporție mare a cotei de recolta, indicatorii cantitativi sunt la cote maxime;

-evaluarea trofeelor stabilește indicatori calitativi de nivel mediu, neânregistrându-se trofee medaliabile ;

– creșterea numărului exemplarelor de vânat, uneori până la dublul efectivului optim, fără a fi semnalate distrugeri la culturile agricole sau scăderea vigurozității speciilor, denotă faptul că încadrarea în categoriile de bonitare este depășită, impunându-se o rebonitare pentru încadrarea în categorii superioare;

RECOMANDĂRI

Pentru asigurarea celor mai bune condiții de trai a faunei cinegetice din fondul de vânătoare studiat, fac urmatoarele recomandări:

– continuarea strategiei de ocrotire și îngrijire a faunei cinegetice;

– realizarea integrala a cotelor de recoltă la speciile considerate răpitoare cu păr ( vulpe, viezure, jder de copac, dihor, nevăstuică) și cu pene (cioară grivă, cioară de semănătură, coțofana, gaița) și scoaterea din teren a câinilor și pisicilor hoinare sau sălbăticite.

– continuarea creșterii potențialului de hrănire naturala prin însămânțarea mai multor terenuri cu leguminoase.

– asigurarea hranei complementare pentru vânat în perioada de iarnă, în cantități suficiente și de calitate superioară (furaje fibroase, concentrate și suculente) ;

– alimentarea cu hrană a mistreților, tot timpul anului, pentru stabilizarea acestora în teren și oprirea migrației spre alte fonduri sau spre culturile agricole ;

– construirea de scăldători în zonele frecventate de mistreți și alimentarea acestora cu apă în perioada caldă a anului;

– vânătoarea la mistreț, în intervalul august-octombrie, să se desfășoare numai prin metoda la pândă. Pânda, oferă posibilitatea recoltării vânatului pe criterii de selectie. Pe de alta parte, deranjarea liniștii vânatului este minimă în comparație cu vânătoarea colectivă la care participă un număr mare de persoane însoțite de câini de vânătoare.

– după terminarea sezonului rece, se fac lucrări de curățare și dezinfectare a instalațiilor vânătorești;

– în cazul apariției exemplarelor de vânat bolnave sau debile, se anunța de urgența medicul veterinar sau Direcția Sanitar Veterinară ;

– se prelevează probe pentru analize de laborator de la exemplarele găsite moarte;

– colaborarea cu Direcția Sanitar Veterinară (DSV) în acțiunea de vaccinare la vulpi;

– se prelevează și se duc la DSV probele necesare analizelor de laborator a vânatului împușcat;

– pentru prevenirea și combaterea braconajului se organizează acțiuni de pază și control, cu participarea, în măsura posibilităților, a organelor de poliție și jandarmerie ;

– instalarea de camere de supraveghere video în zonele cu concentrație mare de vânat pentru monitorizarea lor și pentru depistarea eventualilor braconieri ;

– continuarea acțiunilor de informare a populației asupra legislația cinegetice, subliniind interzicerea deținerii în captivitate a vânatului și reglementările cu privire la câinii care au acces în fondul de vânătoare (de la stâne, turme și cirezi, sau câini plimbați în teren );

– solicitarea ajutorului consiliilor locale și a posturilor de poliție pentru întocmirea de liste cu datele de identificare a tuturor însoțitorilor de turme și cirezi, necesare la întocmirea proceselor verbale de contravenție în caz de necesitate. Acțiune intreprinsă de regulă la ședințele de informare;

-lucrarea de evaluare a efectivelor de vânat se va face cu respectarea tuturor reglementărilor astfel încat rezultatul să fie cât mai apropiat de realitate;

– se urmarește înscrierea corectă a recoltei de vânat în autorizațiile de vânătoare.

– pentru protejarea stocului de reproducători se încearcă realizarea cotei de recoltă la specia iepure, pâna la 31 decembrie.

– la fazan se vânează doar masculul. Se admit la recoltare femelele care se încadrează în criteriile de selecție.

– vânatul găsit mort se scade din cota de recoltă indiferent de specie.

Prin aplicarea recomandărilor făcute se asigură continuarea gestionării faunei cinegetice în spiritul protecției vânatului, diversificarea și creșterea ofertei trofice naturale, creșterea potențialului cinegetic, creșterea numărului de indivizi în cadrul speciilor și a calității trofeelor de vânat.

BIBLIOGRAFIE

Almășan H., C. Popescu, G. Scărlățeanu, Criterii de clasificare pe bonitate a fondurilor de vânătoare din Romania pentru speciile: fazan, iepure, căprior, cerb-lopătar, cerb-carpatin, mistreț și capră-neagră

Cotta V., 1961, Vânatul, Editura Societatea Pentru Răspândirea Științei și Culturii, București

Cotta V., M. Bodea, I. Micu, 2008, Vânatul și vânătoarea în Romania, Editura Ceres, București

Holonec L.,2007, Împaduriri seminte forestiere, Editura Academicpres, Cluj Napoca

Ionescu D., V. Pop, 2012, referat – Principalele specii din familia leguminoase cu rol cinegetic

Ionescu D.,Proiect de dizertatie-Plan de management cinegetic al fondului 48 Vistea Cluj, 2013.

Morariu T și colab., 1967, Clima județului Cluj

Negruțiu A., 1986, Vânătoare și salmonicultură – Îndrumar de lucrări practice, Universitatea Transilvania din Brașov

Negrutiu A. și colab., 2000,Fauna cinegetice si salmonicola, Manual, Asociatia Romana pentru Educatie Democratica 2000

Negrutiu A. și colab., 2002, Amenajarea fondurilor de vânătoare, Universitatea Transilvania din Brașov

Selaru N.,Manual pentru examenul de vanator, Editura Cynegys 2003

Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, Decizia nr. 10.152/1995, Instrucțiunile tehnice de evaluare a efectivelor de vânat și de calcul a cotelor de recoltă

Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, Ordinul ministrului nr.193/ 2002, privind reactualizarea delimitării fondului cinegetic al României în fonduri de vânătoare, cu modificările și completările ulterioare, Monitorul Oficial al României, Partea Nr. 317 2002

Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, Ordinul ministrului nr.393/ 2002, privind aprobarea cheilor de bonitare și a densităților optime pentru speciile: cerb comun, cerb lopatar, căprior, capră neagră, mistreț, iepure, fazan, potârniche, cocos de munte, urs, râs, lup, pisică sălbatică și pentru determinarea efectivelor optime, pe fondurile de vânătoare, pentru aceste specii de faună sălbatică de interes cinegetic.

Ministerul Agriculturii,Alimentatiei si Padurilor – Ordinul ministrului nr. 478/ 2002-Instrucțiunile de aplicare a Normelor de întocmire a studiilor de specialitate pentru gestionarea durabilă a vânatului.

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Ordin nr. 512 din 21 iulie 2004 privind aprobarea efectivelor optime pentru principalele specii de vânat din România (cerb comun, cerb lopătar, căprior, capră neagră, mistreț, iepure, fazan, potârniche, cocoș de munte și râs)

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Ordin nr.418 din 02.06.2005, pentru aprobarea metodologiei de evaluare a trofeelor de vânat, în conformitate cu metodologia Consiliului Internațional de Vânătoare și Protecție a Vânatului

Ministerul Mediului și Pădurilor, Anexă la scrisoarea nr. 192538/ ISZ/ 27.04.2012, Conținutul cadru al ‘’Planului de management cinegetic’’

Parlamentul Romaniei, LEGE nr. 407 din 9 noiembrie 2006 vânătorii și a protecției fondului cinegetic Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 944 din 22.11.2006 cu modificările și completările ulterioare

Amenajamentul UP II Alțâna

Evaluarea efectivelor de vânat 2015/2016

***www.agvps.ro/docs/Cod%20de%20etica%20vanatoreasca.pdf‎

***-www.editurasilvica.ro/analeleicas/29/2/almasan.pdf

LISTA DE ABREVIERI

DN – drumul național

UP – unitatea de producție

DJ – drum județean

UA – unitate amenajistică

FD3 – etaj de vegetație deluros de gorunete și făgete

S.U.P. ,,A’’ – subunitate de gospodărire ,,codru regulat’’

S.U.P. ,,O’’ – subunitate de gospodărire ,,păduri care urmează a fi retrocedate’’

S.U.P. ,,M’’ – subunitate de gospodărire ,,păduri supuse regimului de conservare’’

S.U.P. ,,K’’ – subunitate de gospodărire ,,rezervații de semințe’’

Cfbx – climat temperat, umed, cu ierni blânde

ITRSV – Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare

G.F. – Garda Forestieră

DSV – Direcția Sanitar Veterinară

AJVPS – Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Cluj

ICAS – Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice

GO – gorun

FA – fag

CA – carpen

MO – molid

ME – mesteacăn

SC – salcam

DT – diverse tării

DM – diverse moi

ANEXE