Muntii Bucegi. Studiul Geomorfologic

„MUNȚII BUCEGI. STUDIUL GEOMORFOLOGIC”

Cuprinsul

1. Introducere

2. Așezarea geografică, limite, istoricul cercetărilor

3. Caracterizare fizico-geografică

3.1. Geologie

3.2. Trăsături generale ale reliefului

3.3. Climă

3.4. Ape

3.5. Vegetație

3.6. Faună

4. Analiza reliefului

4.1. Petrografic

4.2. Structural

4.3. Glaciar și periglaciar

5. Dinamica actuală a reliefului

5.1. Șiroire

5.2. Procese de versant (alunecări de teren, prăbușiri etc

5.3. Avalanșele

5.4. Dinamica albiilor

6. Observații personale

7. Concluzii

8. Fotografii personale

8. Bibliografie

INTRODUCERE

„Munții Bucegi. Studiul geomorfologic” constituie subiectul prezentei lucrări de licență care-și propune să analizeze din punct de vedere geomorfologic regiunea Munților Bucegi.

În determinarea distribuției geografice a particularităților geomorfologice, (pe lângă datele despre relief), am folosit și observațiile asupra peisajului local care constituie un factor modificator (al geomorfologiei, al reliefului), deoarece clima, rețeaua hidrografică, solurile și vegetația sunt rezultate ale acțiunii evolutive a condițiilor geomorfologice.

Lucrarea nu are pretenția de a fi tratat întreaga varietate a problemelor ce se pun în această regiune. Prezenta lucrare urmărește a ne forma deprinderea alcătuirii în viitor a unor lucrări cu caracter științific.

Lucrarea a fost întocmită sub permanenta îndrumare a domnului conferențiar dr. Ene Marian, (îndrumător științific).

• Considerații generale

„Din Depresiunea Bârsei, din culoarul Branului, de pe un vârf al Făgărașului sau din Câmpina înaltă a Ploieștului, privirea ne este atrasă de zidurile unei adevărate cetăți care se profilează în orizontul îndepărtat – sunt Masivele: Bucegi, Postăvarul, Piatra Mare, Ciucaș și Piatra Craiului”.

„Din seria masivelor enunțate anterior, o unitate bine definită se detașează clar: Bucegii. Deși există trăsături comune evidente, create într-o anumită etapă a evoluției morfologice, diferențierea masivelor există totuși și trebuie căutată pe parcursul etapelor de dezvoltare generală prin care a trecut această zonă”.

„Din orice unghi ar fi priviți, Bucegii se impun printr-o masivitate deosebită, neîntâlnită la regiunile muntoase vecine. Partea abruptă din zona prahoveană, brăneană și nordică delimitează un sector bine definit. Raportul cu unitățile vecine constituie un element de bază, și anume, un element evolutiv. Separate între ele, Masivele: Bucegi, Postăvarul, Piatra Mare, Ciucaș și Piatra Craiului prin depresiuni – culoare – au avut o evoluție similară, impusă de același nivel de bază local. Situația este valabilă însă pentru prima fază a evoluției generale, când fenomenele morfologice din regiune sunt asamblate într-un tot unitar. „În această perioadă iau naștere caracterele comune care reflectă tocmai interdependența evolutivă dintre regiunile muntoase. Ceea ce a variat a fost sensul dezvoltării fenomenelor, condiționat fiind de elemente proprii – intensitatea și complexitatea eroziunii (eroziunea diferențială etc.). De această situație este legată problema individualizării masivelor”.

„Fenomenele morfologice au primit o altă directive de dezvoltare în urma definitivării poziției Depresiunii Bârsei, pe de o parte, și a Subcarpaților, pe de altă parte. Reașezarea– nivelelor de eroziune, șeilor, umerilor etc. – sunt elocvente. „Lupta” dintre bazinul Prahovei și al Timișului sau al Prahovei și al Ialomiței, alături de formarea Platformei Predeal sau a celei brănene, a avut efecte diferite asupra masivelor limitrofe.

În cele de mai sus am enunțat câteva probleme, rămânând ca ele să fie precizate în lucrare. Totodată, apartenența Bucegilor la Carpații Meridionali, Orientali sau la o grupă de tranziție, rămâne o problemă deschisă”.

AȘEZARE GEOGRAFICĂ

„Munții Bucegi se află în estul Carpaților Meridionali, având ca limite Valea Prahovei în est și Valea Dâmboviței și Bârsa în vest, Depresiunea Brașov în nord, iar în sud Subcarpații de Curbură.

Grupa Bucegi se găsește între văile Prahova, Dâmbovița și Bârsa, Depr. Brașov și Subcarpații de Curbură; ea are ca subunități munții: Bucegi, Leaota, Piatra Craiului, Culoarul depresionar Bran-Rucăr-Dragoslavele, Culoarul Prahovei”.

• Limitele regiunii și contactul cu unitățile vecine (după Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961

În 1961, Micalevich-Velcea Valeria, în lucrarea Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic specifica: „În problema precizării unei limite, se impune, în majoritatea cazurilor, analiza întregului complex de factori care au individualizat o unitate de relief. Deci, este de subliniat necesitatea interpretării complexe, specifice metodei geografice de cercetare.

Elementele de care se ține cont în precizarea limitelor Masivului Bucegi sunt:

– caracterele morfogenetice raportate la complexul fizico-geografic;

– detașarea elementului conducător în toate cazurile;

– corelarea elementelor morfologice din cadrul văilor, cu cele de pe interfluviu, sub aspectul dezvoltării”.

Limita de est

„Limita de est a Masivului Bucegi apare evident din punct de vedere morfologic. Ea poate fi urmărită pe valea Prahovei, valea Cerbului, Valea Seacă și de aici până în șaua de la Pichetul Roșu.

Până la localitatea Bușteni, Prahova separă două subunități de relief care se deosebesc net: Masivul Bucegi pe de o parte, iar Munții Gârbovei pe de alta. Această separare este evidentă atât din punct de vedere morfometric, morfografic, cât și morfogenetic.

În urma modificării nivelului de bază generat de către Prahova, versanții și respectiv cumpenele de apă au suferit schimbări importante. La rândul ei, Prahova a fost afectată de oscilațiile de ordin general, care au condiționat aspectul actual al acestui sector din arcul carpatic. Amintesc aici contribuția remarcabilă în acest sens a lucrării „Morfologia văii superioare a Prahovei și a regiunilor vecine” a profesorului G. Vâlsan”.

„Ca graniță morfologică distinctă, se remarcă pentru valea Prahovei pe sectorul menționat anterior următoarele caractere:

Asimetria altimetrică (rezultat al eroziunii diferențiale) prezentă în formațiuni geologice diferite – strate de Sinaia și conglomerate de Bucegi, la care se adăugă un element tectonic esențial: linia frontală a conglomeratelor de Bucegi. Datorită acestui fapt, versantul de est al Prahovei se menține sub 1800 m, pe când cel vestic atinge altitudinea maximă de peste 2400 m. Se obseră că versantul prahovean al Bucegilor (fig. ) reprezintă o cuestă de natură tectono-erozivă, fapt care impune un nou caracter.

Foto Abruptul prahovean al Bucegilor

Asimetria declivității, (efect al elementelor amintite mai sus, la care se adăugă procesele periglaciare actuale accentuate pe versantul drept). Reflexul morfologic își găsește corespondentul în declivități de peste 450 C pentru versantul vestic și sub 450 C pentru versantul estic.

Versantul vestic se caracterizează printr-un grad de fragmentare mult mai mare (10 km la km2), față de cel estic, iar adâncimea fragmentării (500 m pe km2) se prezintă în mod analog; în acest fel se explică labirintul de forme legat de versantul prahovean al Bucegilor.

Tipurile de văi tributare Prahovei pe clina vestică și estică prezintă caractere deosebite; pe versantul drept evoluția reliefului este mult mai înaintată, afluenții Prahovei – pătrunzând în interiorul Bucegilor, au „sculptat” treapta superioară de 2000 m. De fapt, acest element constituie o parte integrantă din evoluția masivului în special și a Prahovei, în general”.

„Pentru Munții Gârbovei situația este cu totul alta. Aici treapta superioară echivalentă celei din Bucegi (nivelul de peste 2000 m) lipsește. Acest lucru se explică prin aceea că Munții Gârbovei, ca zonă de interfluviu între tributarii Doftanei și ai Prahovei (de pe versantul stâng) formați dintr-un complex litologic puțin rezistent, au fost intens modelați. Astfel, rezultă nivelul de 1700 m ca o suprafață de eroziune superioară.

Interfluviile secundare de pe versantul drept al Prahovei au caractere deosebite. Astfel, în Masivul Bucegi există adevărate creste de intersecție care au înlocuit „forma spinărilor prelungi” din Munții Gârbovei. Afluenții de ordin superior la care se adăugă frecvența mare a proceselor de pantă au dus la individualizarea unor martori de eroziune din cadrul crestelor inițiale (ex. Clăile, Colții lui Barbeș etc.).

Din punct de vedere evolutiv, ambii versanți au avut aceleași etape de eroziune care s-au manifestat însă diferit în funcție de condițiile locale. Se subliniază prezența nivelului de 1700 m în Munții Gârbovei, care corespunde nivelului de peste 2000 m din Bucegi. Umerii semnalați de George Vâlsan au extensiune mai mică și se găsesc etajați la diferite altitudini pe versantul vestic al Prahovei, fapt generat de structură și litologie. Tocmai în aceasta constă dificultatea descifrării evoluției reliefului. Valea Prahovei, între Sinaia și Bușteni, a funcționat ca limită morfologică din timpul formării primilor umeri, deci, anterior Platformei Predeal”.

„Limita estică a Bucegilor se continuă pe Valea Cerbului. Caracterele asimetrice întâlnite la Prahova se urmăresc și aici cu o amplitudine mai mare, acest lucru explicându-se prin însăși poziția văii. Apropierea nivelului de bază local a dat un impuls mai mare eroziunii afluenților, rezultând un grad de fragmentare mai mare (12 km la km2), față de cel întâlnit în sectorul anterior, prahovean.

De la confluența văii Cerbului cu Valea Seacă, limita se continuă pe aceasta din urmă până la șaua de la Pichetul Roșu. Caracterele semnalate la valea Cerbului sunt valabile și aici. Se observă că în acest sector începe contactul dintre Masivul Bucegi și compartimentul depresionar – Platforma Predeal, iar Munții Clăbucet nu sunt altceva decât dovada unei etape din dezvoltarea acesteia. Având o poziție suspendată cu circa 200-300 m deasupra nivelului general, cu o placă de conglomerate protectoare la partea superioară, imprimă un caracter epigenetic reliefului”.

Se poate concluziona că „limita de est a Masivului Bucegi este bine definită din punct de vedere morfologic. Se subliniază faptul că aceasta capătă, în linii mari, aspectul actual la sfârșitul Pliocenului, odată cu ridicarea blocului de conglomerate. Deci, în această etapă accentul demarcației cade pe un element nou, de ordin tectonic, iar modelarea exercitată de Prahova cu afluenții respectivi a schițat initial limita estică a Bucegilor”.

Limita de nord

Partea de nord a Masivului Bucegi (fig. ) este și ea caracterizată, ca și cea estică, de aspectul abrupt. Ea, însă, se complică „în sensul că intervine contactul foarte sinuos, de multe ori neprecis, cu Platforma Predealului, care se prelungește (în această zonă) sub forma unui culoar, între Bucegi și Postăvarul. Criteriul care a stat la baza fixării limitei a avut în vedere elementele fizico-geografice din care s-au desprins aspectele morfologice”.

Fig. Limita de nord a Masivului Bucegi. Profile morfologice (după Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961)

În anul 1961, Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic preciza: „Din șaua de la Pichetul Roșu, limita coboară în valea Glăjeriei; de aici se continuă spre vest printr-o serie de înșeuări care se mențin între 1000 și 1200 m. Rezultă faptul că partea marginală a Muntelui Velicanul – respectiv Velicanul Mic – nu poate fi înglobată la Masivul Bucegi. Se optează pentru această limită, având în vedere denivelarea de ± 1000 m (fig. ).

Fig. Limita de nord a Masivului Bucegi. Schiță morfologică (după Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961)

Aceleași elemente, ca și în cazul limitei estice, au intervenit și în stabilirea limitei nordice. În plus, această zonă a avut o altă evoluție. Studiul rintr-o serie de înșeuări care se mențin între 1000 și 1200 m. Rezultă faptul că partea marginală a Muntelui Velicanul – respectiv Velicanul Mic – nu poate fi înglobată la Masivul Bucegi. Se optează pentru această limită, având în vedere denivelarea de ± 1000 m (fig. ).

Fig. Limita de nord a Masivului Bucegi. Schiță morfologică (după Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961)

Aceleași elemente, ca și în cazul limitei estice, au intervenit și în stabilirea limitei nordice. În plus, această zonă a avut o altă evoluție. Studiul efectuat de G. Murgeanu și D. Patrulius arată că din Cretacicul superior regiunea a funcționat ca un golf al Depresiunii Bârsei. De aici rezultă prezența unor tipuri noi de văi, care conlucrau la colmatarea regiunii. Amprenta situației menționate este evidentă prin prezența unor caractere morfologice noi, depistate în cadrul văilor și interfluviilor (văi largi și interfluvii rotunjite). Depozitele corelate – ce aparțin Eocenului – sunt, de asemenea evidente. Faza de eroziune Preeocenă duce la formarea în zona limitrofă a depozitelor menționate mai sus.

Bordura abruptului Nordic a Bucegilor este marcată printr-o serie nouă de văi. Aspectul profilelor longitudinale și transversale ale văilor și interfluviilor respective, corespunde nivelului Predealului.

De asemenea, aceeași situație este valabilă și din punct de vedere altimetric. Înșeuările

semnalate anterior nu reprezintă altceva decât remanierile hidrografice ce au avut loc la sfârșitul Pliocenului și care au dus la definitivarea relativă a Platformei Predeal și a Masivului Bucegi. Din cercetarea poziției înșeuărilor, se poate deduce frecvența cea mai mare a remanierilor pe axul culoarului (în bazinele văilor Iadului și Ghimbavului). Acest lucru pledează în favoarea noului nivel de bază local de ± 1000 m, care a dus la stabilirea tipului de platformă, respectiv Platforma Predealului. Ecoul schimbărilor a fost prezent și la bordura Masivului Bucegi, unde au avut loc remanieri mai puțin numeroase”.

În ceea ce privește versantul Nordic al Velicanului, „se poate constata că și aici au avut loc remanieri ale rețelei hidrografice, dovedite prin prezența înșeuările și a nivelelor de 1000-1200 m. Acest ultim element este legat din punct de vedere genetic, de aceeași cauză – poziția nivelului de bază.

Un aspect asemănător se poate urmări și pe versantul sudic al Masivului Postăvarul. În evoluția generală a masivelor limitrofe se poate remarca că definitivarea Platformei Predeal a jucat un rol hotărâtor nu numai marginal, ci și în interiorul acestora, prin mijlocirea râurilor.

Limita de nord a Bucegilor este evidentă și din punct de vedere floristic. Astfel, limita superioară a fagului constituie o granite precisă.

Aceeași limită este pusă în evidență și din punct de vedere hidrografic, prin apariția unei bogate rețele hidrografice și a prezenței izvoarelor.

Solurile pledează pentru aceeași limită. Astfel, la nord predomină solurile podzolice, iar la sud cele scheletice”.

Limita de vest

În ceea ce privește limita de vest a Bucegilor (fig. ) „este formată din două sectoare: primul sector separă Masivul Bucegi de culoarul Branului, iar cel de-al doilea separă două unități muntoase destul de bine individualizate din punct de vedere morfologic, Bucegii și Leaota”.

Fig. Limita de vest a Masivului Bucegi. Schiță morfologică (după Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961)

„Primul sector se dezvoltă pe direcția nord-sud, adică de sub abruptul Clincea până la șaua din Buccea. Caracterele morfologice sunt distincte și pot fi concretizate în următoarele aspecte:

Denivelări de circa 700 m între compartimentul ridicat al Bucegilor și nivelul general al culoarului Bran.

Văile cu direcția vest-est (văile Prăvalelor, Cătunului, Grohotișului, Bângălesei etc.), conturează limita care poate fi trasată perpendicular pe seria a doua de văi, în jurul altitudinii de 1500 m (prima serie aparține abruptului vestic al Bucegilor; cea de-a doua afectează nivelul de 1500 m, care limitează abruptul). Interfluviile aferente seriei a doua (nivelul de 1500-1600 m), prin caracterele lor, pot fi integrate nivelului culoarului Bran. Pentru a susține această afirmație s-a avut în vedere altitudinea medie, gradul de fragmentare, forma pantei și geneza lor. În plus, interfluviile menționate alcătuiesc alături de cele din Piatra Craiului bordura înaltă a culoarului Bran.

Elementele hidrologice deosebesc cele două serii de văi: astfel, debitul solid este mai mare față de cel lichid în cazul primei serii de văi. De asemenea, o trăsătură caracteristică constă în aceea că se exercită o combinare între acțiunea de dezagregare și cea torențială, marcată prin suprapunerea conurilor de dejecție și a conurilor de grohotiș.

Cuesta tectono-erozivă de pe clina vestică a Bucegilor constituie o linie de demarcație;

contactul dintre baza acesteia și zona cristalină nefiind vizibil din cauza aglomerărilor de grohotișuri. Tot aici se semnalează trecerea de la formele structurale la cele tipice de eroziune (primele caracteristice în zona înaltă, următoarele în zona coborâtă).

Prin caracterele pe care le prezintă formele de eroziune, se impune să le încadrăm nivelului Branului.

Gradul de fragmentare și adâncimea acestuia prezintă caractere deosebite comparativ cu abruptul prahovean. Astfel, cea mai mare fragmentare (5-10 km la km2, iar adâncimea fragmentării 250-300 m la km2) o întâlnim la baza abruptului, respectiv în nivelul de 1500-1600 m. În zona abruptului situația este inversă în ceea ce privește fragmentarea, aceasta atingând 2 km la km2. Adâncimea fragmentării oscilează între 400 și 500 m, ea fiind condiționată de litologie (calcarele dure pe de o parte și șisturile cloritoase și sericitoase friabile pe de altă parte)”.

Cel de-al doilea sector, al limitei vestice, poate fi urmărit „de la șaua din Buccea pe valea Brăteiului, până la confluența cu Ialomița, iar de aici, în continuare pe aceasta până la Moroeni.

Din ansamblul relațiilor comune, dintre Masivele Leaotei și Bucegi, se pot desprinde totuși caractere deosebite, care vin în contact de-a lungul limitei fixate anterior, reflectate atât în lungul văilor, cât și al interfluviilor. Linia de cuesta din Masivul Bucegi de la nord de șaua Buccea se prelungește sub forma unui abrupt mai estompat până la confluența văii Ialomiței cu Brăteiul. Ea scade din punct de vedere altimetric către sud, atât în funcție de căderea pe care o prezintă sinclinalul, cât și în funcție de nivelul de bază generat de valea Brăteiului instalată în cristalin.

Pe versantul stâng al văii (în Leaota), întâlnim umeri bine păstrați care-și găsesc un corespondent slab pe versantul opus (în Bucegi). Prin corelare, totuși, se poate preciza o încrustare într-o suprafață de ± 1500 m ce își găsește echivalentul în sectorul nordic și anume în nivelele marginale. Probabil că fundul acestei văi în sectorul nordic, se află acoperit astăzi de grohotișurile versantului vestic al Bucegilor, fapt ce demonstrează existența unei văi periferice Masivului Bucegi, vale care-și avea obârșia sub Leaota, trecea prin șaua din Buccea și curgea spre nord, peste seria nivelelor amintite. Remanierea s-a efectuat, în sensul scurgerii actuale, odată cu formarea cheilor Orzei, care au oferit un nivel de bază mai coborât, fapt accentuat și de ridicarea Bucegilor. La aceasta trebuie să adăugăm definitivarea poziției culoarului Bran și respectiv formarea celei de-a doua serii de văi.

Fig. Flancul de vest al sinclinalului Bucegi. Schiță panoramică (după Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961)

Deci, valea Brăteiului, în trecut mult mai extinsă, a funcționat ca vale limită înainte de definitivarea poziției tectonice a zonelor limitrofe. Deosebirile dintre unități se găsesc tocmai de-a lungul văii Brăteiului, profilul longitudinal al acesteia neavând nimic comun cu rețeaua hidrografică din Bucegi; în schimb, are o mai mare asemănare cu rețeaua Masivului Leaota”.

„În ceea ce privește văile afluente, în morfologia lor se reflectă o deosebire netă. De la obârșie și până la altitudinea de 1500 m afluenții pe care-i primește Brăteiul din Bucegi au o pantă abruptă (300) și un caracter torențial, iar în aval panta scade (sub 100). Văile afluente din Masivul Leaotei sunt lipsite de rupturi de pantă, iar în cadrul interfluviilor din Leaota se poate distinge prezența nivelelor de eroziune, fapt care devine parțial valabil pentru versantul de vest al Bucegilor în acest sector. Ceea ce se poate semnala este existența rupturii de pantă de la 1500 m – corespunzătoare nivelului de pe versantul opus”.

„Limita de-a lungul Ialomiței coincide cu complexul cheilor de la Dobrești, aspect

tipic pentru Ialomița în limitele Bucegilor, a cărui dezvoltare variază în funcție de condițiile locale (grosimea și desfășurarea spațială a calcarelor).

Ruptura mare de pantă de natură litologică a Ialomiței se termină în amonte de

localitatea Moroeni. Valea se lărgește și apar forme noi a căror extindere va deveni din ce în ce mai mare (terase).

Mai mult ca în orice parte, limita menționată este pregnantă din punct de vedere fizico-geografic.

Limita vestică a Bucegilor este foarte variată, în sensul că ea urmărește fie cursul apelor, fie domeniul interfluviilor, fapt ce se datorează subunităților cu care vine în contact – Masivul Leaotei și Platforma Branului.

Ca și în cazul limitei nordice, etajarea floristică, caracterele hidrografice și cele climatice, vin să precizeze și să completeze limita de vest a Bucegilor.

Se remarcă totuși că din cadrul fizico-geografic corespunzător, caracterele morfologice prezentate mai sus sunt conducătoare în precizarea acestei limite”.

Limita de sud

Limita de sud a Masivului Bucegi „este și ea expresivă din punct de vedere morfologic.

Indicii morfometrici nu constituie un element esențial; în schimb, cei morfografici, alături de problemele de morfogeneză, vin în sprijinul argumentării acestei limite.

Ca urmare a problemelor menționate, se poate trasa limita pe valea Ialomicioara Păduchiosul până în cumpăna de ape dintre aceasta și valea Izvorul Dorului. În continuare, limita se poate urmări până la confluența cu Prahova. În general, aceasta are direcția nord-est către sud-vest și reprezintă zona de legătură dintre bazinele Prahovei și Ialomiței”.

Micalevich-Velcea Valeria, în lucrarea Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, în anul 1961, scria „În deplină concordanță cu problema pusă de George Vâlsan, referitoare la un vechi curs al Prahovei spre Ialomița, pe direcția limitei fixate mai sus, elementele morfologice întăresc susținerea ei. Astfel, de-a lungul acestei zone se poate urmări un nivel de 1000-1100 m în care s-au încrustat afluenți ai Izvorului Dorului și ai Ialomicioarei Păduchiosului. Nivelele largi nu pot fi explicate de prezența văilor menționate, iar înșeuările și corelarea nivelelor cu cele de pe valea Prahovei sunt în deplină concordanță cu suprafețele stabilite de George Vâlsan. Suspendarea nivelelor trebuie pusă pe seama remanierii care a avut loc în defileul de la Posada, iar răsturnarea drenajului Prahovei pe direcția actuală a impus un nou ritm eroziunii. Astfel, caracterele morfologice sunt bine diferențiate de-a lungul limitei sudice. La nord, nivelele de ± 110 m fac trecerea spre forme structurale – cueste și suprafețe structurale, pantele fiind în genere de tipul celor deluviale. La sud – zona subcarpatică – relieful se caracterizează prin prezența alunecărilor de teren, văi largi cu terase, numeroase depresiuni etc.

Toate elementele menționate își găsesc corespondentul și în celelalte aspecte fizico-geografice.

De-a lungul limitei sudice apare netă etajarea floristică. Astfel, fagul înaintează până la 1000-1100 m; la sud de limita fixată nu întâlnim niciun reprezentant al coniferelor.

Rețeaua hidrografică cu caracter temporar amplasată la nordul limitei este înlocuită la sud printr-o rețea cu caracter permanent, iar de-a lungul limitei prin numeroase izvoare.

În ceea ce privește solurile, se constată prezența celor scheletice la nord și a podzolurilor la sud.

Efectele climatice deosebite sunt evidente prin simpla cercetare a profilului biogeografic al limitei. Astfel, predominarea plantelor târâtoare, ca rezultat al frecvenței și intensității vântului este elocventă pentru regiunea situată la nord de limită.

La toate acestea se poate adăuga numărul mare al așezărilor omenești în zona subcarpatică, neîntâlnite în Bucegi decât sub forma așezărilor temporare (stânele).

Din analiza ansamblului factorilor fizico-geografici se desprinde în mod evident limita dintre două regiuni distincte: Bucegii și Subcarpații.

În concluzie, din studierea limitelor Masivului Bucegi, evidențiem următoarele caractere: • coincidența elementelor fizico-geografice în determinarea limitei;

• deosebirile morfologice evidente între regiunile care vin în contact

• posibilitatea corelării fazelor de eroziune de la bordura masivului cu cele din regiunile limitrofe, corelare posibilă pe baza criteriilor altimetrice”.

• Istoricul cercetărilor

„Masivul Bucegi a atras atenția unor serii întregi de cercetători. Note de călătorii, studii și observații de strictă specialitate sunt atribuite diverselor probleme pe care le ridică acest masiv.

În ceea ce privește evoluția cercetărilor referitoare la Masivul Bucegi, se pot contura două etape: prima etapă începe la sfârșitul secolului trecut și durează până în anul 1920, iar cea de-a doua etapă aparține următoarelor patru decenii ale secolului nostru”.

„Etapa întâi se caracterizează prin apariția în cadrul lucrărilor de specialitate geologică a unor serii de considerații de ordin geomorfologic. Ca și în celelalte regiuni din țară, primele observații de geomorfologie sunt legate și în cazul de față de studiile geologice. Astfel, începând cu sfârșitul secolului trecut, V. Popovici Hațeg și G. Murgoci, semnalează câteva probleme morfologice și anume: prezența urmelor glaciare și a fenomenelor carstice. În primii ani ai secolului nostru, L. Mrazec face prețioase observații asupra originii «Babelor».

Tot în cadrul acestei etape se remarcă prezența unor studii de geomorfologie generală asupra teritoriului țării noastre; ele revin în cea mai mare parte geografului francez Emm. de Martonne.

Emm. de Martonne, în lucrarea sa de doctorat La Valachie, atrage atenția asupra variatelor probleme pe care le ridică Bucegii, considerând masivul ca un loc clasic de excursii pentru geografi și geologi. Problemele asupra cărora s-a oprit sunt: glaciațiunea, platformele de eroziune și carstul din gresii.

Deci, pentru prima etapă se pun o serie de probleme de bază, care sunt reluate ulterior. Este de subliniat faptul că observațiile de ordin general au valabilitate până în zilele noastre.

Cea de-a doua etapă se caracterizează prin apariția lucrărilor de detaliu. În primul rând, studiile de geologie sunt mai numeroase, efectuate atât în Bucegi, cât și în regiunile limitrofe și dau o bază mai sigură studiilor morfologice.

Astfel, cercetările întreprinse de E. Jeklius, G. Murgeanu. N. Oncescu, D. Patrulius aduc noi precizări asupra vârstei formațiunilor și asupra tectonicii.

În ceea ce privește studiile de geomorfologie, și acestea devin mult mai bogate în conținut. În primul rând este reluată problema glaciațiunii de către H. Wachner în 1929 într-o lucrare specială și de Th. Kräutner în 1930, care analizează această problemă pentru întreg teritoriul țării. Detaliile oferite de lucrările menționate, concretizate prin hărți și profile, alcătuiesc date prețioase în acest domeniu. Depistarea fazelor glaciare de către Th. Kräutner atât pentru celelalte masive din țară, cât și pentru Bucegi, rămâne o problemă deschisă.

Prima lucrare care se ocupă exclusiv de morfologia masivului aparține lui N. Orghidan. Semnalarea problemelor fără o analiză detaliată, dar cu o adâncă valabilitate, constituie trăsăura caracteristică a celor puse în discuție de N. Orghidan, pasionat cercetător al Bucegilor și al regiunilor limitrofe. Lipsa unui studiu detaliat de geologie (lucrările efectuate de E. Jekelius și N. Oncescu au apărut cu 10-15 ani în urmă) a constituit un impediment serios pentru explicarea unor probleme ca: formele structurale, eroziunea diferențială etc.

Prodigioasa activitate a geografului George Vâlsan s-a îndreptat și spre această zonă carpatică. Morfologia văii superioare a Prahovei și a regiunilor vecine, tipărită postum, ridică problema etapelor de eroziune și corelarea lor cu ceea ce se petrecea în restul Carpaților. Formarea Platformei Predeal și definitivarea cursului Prahovei pe traseul actual, deși nu privesc direct Masivul Bucegi, sunt totuși elementele de bază ale evoluției acestuia.

Începând din ultimele decenii, au avut și au loc discuții însemnate cu privire la apartenența masivului. Această problemă s-a ivit mai ales în urma încadrării Bucegilor de către Emm. de Martonne în Carpații Orientali. În același fel este pusă problema și de M. David. Profesorul Vintilă Mihăilescu precizează o serie de probleme, ajungând la următoarele concluzii:

– admiterea pe valea Prahovei a limitei dintre Carpații Meridionali și Orientali

– detașarea ca o zonă de tranzițe a Masivului Bucegi.

În cadrul lucrărilor Monografiei geografice a R. P. Române s-a ajuns la concluzia că limita morfologică dintre Carpații Meridionali și Orientali o constituie valea Dâmboviței, iar valea Prahovei formează limita fizico-geografică între cele două grupe amintite.

Cea de-a doua etapă mai poate fi caracterizată și prin apariția unor lucrări de strictă specialitate: studiile efectuate de Șt. M. Stoenescu, precum și cele ale unui colectiv al Institutului de cercetări agronomice. Ambele lucrări explică problemele de morfologie sub aspectul interdependenței climă-floră-relief. Totodată, pot fi evidențiate și lucrările de speologie ale colectivului de sub conducerea lui M. Șerban și I. Viehmann, care au realizatși cartarea peșterii Ialomiței.

În concluzie, în cea de-a doua etapă s-a desfășurat o aprofundare a studiului Masivului Bucegi, din cadrul căruia se conturează marile probleme geomorfologice.

Ținând seama de rezultatele la care au ajuns diferiți cercetători și utilizând concluziile lor, se poate accentua și dezvolta studierea problemelor legate de acest masiv prin prisma concepței geomorfologice moderne”.

„Încă de la sfârșitul secolului XIX și începutul sec. XX, formele, depozitele și structurile specifice periglaciarului ca mediu morfogenetic și ca sistem morfoclimatic au fost observate și studiate de mari cercetători geografici: Emm. de Martonne (1899, 1900, 1907), Th. Kräutner (1929), George Vâlsan (1910, „Ondulări în stratele de nisipuri de lângă Colentina”), iar ceva mai târziu (1933) Constantin Brătescu („Profilele de loessuri și soluri fosile la țărmul Mării Negre”) etc. Aceste observații erau însă izolate și neîncadrate unui sistem special morfogenetic.

Un avânt puternic și brusc al studiului acestor forme, privite în cadrul unui sistem morfogenetic, a avut loc numai după 1955, când profesorul polonez A. Jahn, specializat în periglaciar, a făcut o vizită în România (la invitația prof. Tiberiu Morariu) și a ținut o serie de conferințe pe acest subiect, la Cluj și București. În scurt timp au apărut numeroase articole pe probleme de periglaciar actual sau Pleistocen.

Trebuie menționați autorii care au construit în acea perioadă începutul fructuos al unei avalanșe de cercetări științifice: P. Coteț (1955, 1960), Vintilă Mihăilescu (1957), Grigore Posea (1958, 1962), Micalevich-Velcea Valeria (1958, 1961), Tiberiu Morariu (1959, 1960), I. Berindei (1960, 1971), E. Nedelcu (1960), Gh. Niculescu și E. Nedelcu (1961) ș.a.

La fel de repede au apărut și generalizări sau sinteze inclusiv la nivel de țară: Vintilă Mihăilescu și Tiberiu Morariu (1957), Tiberiu Morariu (1959), T. Morariu, V. Mihăilescu, S. Dragomirescu, Grigore Posea (1960), Grigore Posea (1962), Grigore Posea, N. Popescu și Mihai Ielenicz (1969, 1974), I. Ichim (1973, 1981) ș.a”.

CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂ

3.1. Alcătuire geologică

Caractere generale

„Solurile din Carpați s-au format în condiții de relief și rocă foarte variate, într-un climat umed și relativ rece, sub păduri, tufărișuri subalpine și pajiști alpine și au în general profunzime redusă și caracter mai mult sau mai puțin scheletic. O caracteristică principală a răspândirii solurilor în Carpații este etajarea, dar succesiunea altitudinală a acestora, determinată de condițiile generale bioclimatice este mult influențată de rocă și relief, rezultând asociații de soluri.

Sub pădurile nemorale (păduri de fag și de amestec, molid-fag), dar și în partea inferioară a pădurilor boreale (molidișuri) asociația caracteristică de soluri este formată din: districambosoluri (pe versanți și culmi), pe roci intermediare și acide, de preluvosoluri și eutricambosoluri (pe roci intermediare și bazice) și de prepodzoluri, chiar podzoluri (pe roci hiperacide). Versanților cu declivități foarte mari le sunt specifice litosolurile și regosolurile. Local, pe suprafețe mai plane se întâlnesc luvosoluri (albice), pe rocile carbonatice compacte s-au format rendzine și eutricambosoluri rodice, iar pe marne faeoziomuri inclusiv clinogleice, la baza versanților umeziți de izvoarele de coastă.

Sub molidișuri (mai puțin în partea lor inferioară) și sub jnepenișuri predomină prepodzolurile și podzolurile, dar apar frecvent districambosolurile (pe rocile intermediare și bazice), litosolurile și regosolurile pe versanți povârniți, iar local (pe calcare) rendzinele și eutricambosolurile.

Sub pajiștile alpine specifice sunt humosiosolurile asociate cu litosoluri (chiar stâncărie la zi), local, pe calcare apar rendzine.

În lanțul vulcanic din vestul Carpaților Orientali (ca și în sectoare ale Munților Metaliferi), părții inferioare a spațiului muntos îi sunt specifice districambosolurile și andosolurile (sau districambosoluri cu caracter andic), iar părții superioare, prepodzolurile și andosolurile.

În Carpații Meridionali predomină rocile metemorfice, aceeastă caracteristică având legătură cu trăsăturile învelișului de sol, care suferă modificări altitudinale în general regulate, luvisolurile, districambosolurile și spodisolurile apărând desfășurate ca etaje, în general, continui, numai la marginea lanțului muntos învelișul de sol fiind mai variat. Datorită înălțimii mari a acestor munți, humosiosolurile ocupă areale mai reprezentative comparativ cu Carpații Orientali.

• În grupa Bucegi predomină districambosolurile și prepodzolurile dezvoltate în fãgetele de altitudine și în molidișuri, în general pe șisturi cristaline. La limita superioară a molidișurilor și sub jnepenișuri, atât pe șisturile cristaline cât și pe gresii și conglomerate, apar podzoluri. Ca și în Carpații de Curbură, pe rocile bazice ale flișului apar soluri preluvosoluri și eutricambosoluri (uneori rendzinice) asociate cu rendzine (formate pe calcare). Rendzinele au o dezvoltare importantă în Piatra Craiului și pe brânele de pe versantul prahovean și brănean al Bucegilor”.

3.2. Trăsături generale ale reliefului

Formele de relief constituie, „sisteme ale scoarței terestre care se reflectă în contururi ale

feței sale exterioare. Ca urmare, ele au dimensiuni și înfățișări diferite, rezultat al unei geneze și evoluții deosebite (de la Pământul în întregime, până la forme de câțiva centimetri). Au însă în comun:

– două categorii de elemente, unele la exterior și altele la interior; cele de exterior sunt suprafețele și liniile care rezultă din îmbinarea lor, iar cele la interior sunt alcătuirea petrografică, structurală,

– o anumită adâncime până la care se face simțită acțiunea agentului ce le generează.

Suprafețele pot fi ca înfățisare, convexe, concave, drepte, complexe, având înclinări variabile. Aceste caracteristici suferă permanent modificări mai mult sau mai puțin importante în funcție de acțiunea agenților externi și în mai mică măsură interni (la scara timpului geologic acestea pot deveni însemnate).

Liniile pot fi drepte, curbe sau zig-zag, uneori cu desfăsurare transată, iar alteori evazată; aceste caracteristici depind de stadiul de evoluție al formei de relief, de procesele care se înregistrează pe suprafețele ei.

Formele de relief (fig. ), indiferent de mărime în raport cu un plan orizontal, sunt pozitive (deasupra acesteia, ex. un deal, munte, movilă etc.) și negative (sub acest plan, ex. o depresiune, valea, crovul etc.).

Fig. Harta morfologică generală a Masivului Bucegi (după Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961)

Cunoașterea formelor de relief implică frecvent nu numai înfățișarea, dar și o serie de caracteristici cantitative rezultate din măsurători. Se apreciază între altele înălțimea, adâncimea, gradul de îmbucătățire în plan orizontal și vertical, înclinarea suprafețelor ce compun forma de relief, expunerea acestora în raport cu punctele cardinale etc.

Orice formă de relief este rezultatul acțiunii unor agenți de natură internă sau externă. Aceștia reprezintă factori ce dispun de energie (în principal tectonică din interior si solară din exterior) pe care o întrebuințează în manifestarea diverselor procese cu caracter chimic (ex. oxidarea), fizico-chimic (ex. dizolvarea), mecanic (ex. eroziunea), gravitațional, tectonic (ridicări, coborâri) etc.

Formele de relief în funcție de diferite criterii (agenți, geneză, procese, vârstă, mărime etc.) se pot grupa si aseza pe diferite trepte de importanță care alcătuiesc un sistem ierarhic piramidal plecând de la Pământ (componentul cu complexitatea cea mai mare) și ajungând la multitudinea de microforme create de agenții externi. Elementele caracteristice diferitelor grupări de forme de relief stau la baza separării tipurilor de relief (ex. relief glaciar, relief fluviatil, relief vulcanic etc.).

Urmărirea distribuției formelor de relief în spațiu conduce la separarea de unități (ex. munți, dealuri, câmpii) în care relieful are un anumit specific rezultat mai ales din geneza, evoluția și trăsăturile cantitative ale sale (regionare) (fig. ). De exemplu, Carpații Meridionali (ordinul I) se împart în patru grupe (ordinul II) cu mai multe masive. Masivul Bucegi (ordinul III) este alcătuit din mai mulți munți (ex. Coștila, Caraiman, Jepii Mari, Jepii Mici, Furnica etc.) și văi principale (Ialomiței, Cerbului, Jepi etc.) ce aparțin ordinului IV. La fiecare se separă platouri, versanți, vârfuri etc. (ordinul V) etc.

Fig. Masivul Bucegi. Profil morfologic superior (după Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961)

3.3. Clima

Considerații generale

Clima, sau complexul condițiilor meteorologice, este un component esențial al mediului

fizico-geografic.

Limitele clare ale masivului Bucegi (mai ales către vest și est) imprimă zonei montane analizate o individualitate geografică pregnantă, la detașarea căreia contribuie și manifestările climatice. Desfășurarea largă a Culoarului Rucăr-Bran, în vest, precum și discontinuitatea pe care o realizează valea Prahovei în est, permit diferențieri sub raport climatic față de unitățile de relief vecine. Cu alte cuvinte, sub raport climatic, masivul Bucegi prezintă caracteristici comune atât Carpaților Orientali, cât și Carpaților Meridionali. De asemenea, unitățile geografice vecine munților Bucegi prezintă condiții climatice originale: depresiunea Brașov – loc de formare predilectă a inversiunilor de temperatură, de cantonare a aerului rece și de predominare a calmului atmosferic, valea Prahovei – areal de discontinuitate climatică între Carpații Orientali și Carpații Meridionali, Culoarul Rucăr-Bran.

Prin poziția sa, Masivul Bucegi se încadrează climatului de munte caracterizat prin două etaje:

1. montan–forestier (între 800 și 1800 metri altitudine pe versanții sudici și 800-1600 metri altitudine pe versanții nordici)

2. alpin cu două subetaje: alpin inferior (1800 – 2000 metri și respectiv 1600 – 1800 metri altitudine) și alpin superior (extins deasupra limitelor citate mai sus).

Caracteristicile principalelor elemente climatice suportă influențele circulației generale a atmosferei (de vest predominantă la peste 1800–2000 metri altitudine pe versanții vestici și nord-vestici și de est și sud-est care predomină pe versanții expuși spre est și sud-est), a expoziției față de Soare, a văilor principale care îi delimitează, ca și a structurii suprafeței active (altitudini de peste 2500 metri, forme variate, vegetație, structură litologică, rețeaua hidrografică etc.). Ca atare, temperatura medie anuală a aerului este de 4,9˚C. Luna cea mai rece din an este ianuarie (cu temperaturi cuprinse între -3,9˚C și -5,2˚C în etajul montan și -10,8˚C în etajul alpin). Adesea, în zilele din semestrul rece al anului se realizează inversiuni de temperatură, când la poalele muntelui și în culoarele montane limitrofe, temperaturile sunt mai mici decât pe munte, la altitudini superioare lor, datorită acumulării și sedimentarii aerului rece în formele negative respective. Luna cea mai caldă este iulie (cu temperaturi între +14,4˚C și +15,7˚C în etajul montan și +5,6˚C în etajul alpin).

Umezeala relativă a aerului crește cu altitudinea de la 76% spre baza muntelui, la circa 84% spre limita superioară a etajului respectiv, remarcându-se un climat răcoros și umed.

Observațiile meteorologice au arătat ca pe Vf. Omu, înghețul se poate produce în tot cursul anului. Aproape fără excepție, au fost înregistrate în fiecare an temperaturi sub 0˚C, chiar și în lunile de vară–iulie și august. În etajul inferior alpin durată intervalului posibil cu îngheț este de 285-310 zile, iar zilele cu îngheț, de 215-230. În etajul alpin superior, durata intervalului posibil cu îngheț este de 310-345 zile, iar zilele cu îngheț, de 230-265.

În Munții Bucegi, vântul dominant este din sud-vest, vest și nord-vest cu câte 20% fiecare, în timp ce calmul atmosferic este sub 5% anual. În domeniul alpin, vântul bate cu viteze medii anuale de peste 6 metri/secundă; anual, vânturile cu viteze de peste 11 metri/secundă se produc în 200 zile, din care, în 100 zile sunt vânturi cu peste 16 metri/secundă, producând pe platoul Bucegilor și pe suprafata vârfurilor golase, procese de deflație. Pe platoul și pe vârfurile Bucegilor direcția dominantă a vânturilor corespunde direcției circulației generale a atmosferei în țara noastră, unde deplasările maselor de aer se produc pe axa vest-est. Direcția aproape constantă dinspre V–NV a vânturilor în regiunile înalte ale masivului și intensitatea lor, determină diferențieri nete ale condițiilor stationale între versanții expuși vântului și cei adăpostiți. Astfel, versanții vestici și nord-vestici sunt expuși fenomenelor de deflație, eroziune și dezagregare, în timp ce versanții estici și sud-estici, situați “sub vânt” se bucură de o acoperire bogată de zăpadă, care topindu-se relativ repede primăvara redă solului o cantitate mult mai mare de apă, foarte importantă pentru vegetația alpină, expusă în general uscăciunii din cauza răririi aerului și a puternicii radiații solare.

Cantitatea de precipitații căzute în perioada de vegetație (iunie – septembrie) este puternic influențată de relief. De exemplu, în timp ce în această perioada la Sinaia cad în medie 378 mm ploaie, la Peștera Ialomiței 422 mm și pe Vf. Omu cad 480 mm. Fenomenele de eroziune torențială pe versanții exteriori par să fie maxime în jur de altitudinea de 1800 m. Pe platou însă, în timpul verii, curba de nivel de 2300 m pare să reprezinte limita superioară a activității maxime pluviotorențiale. Culmile primesc iarna și primăvara precipitații cu mult mai bogate decat văile învecinate. Vara și toamna insă, cantități mari de precipitații cad și pe pantele periferice, datorită norilor denși și masivi de ploaie, formați sub acțiunea ascensiunii aerului. Căldarea interioară a Ialomiței, adăpostită morfologic de vântul dinspre NV., apare în toate anotimpurile ca o zonă mai uscată. Frecvența zilelor cu precipitații este maximă în luna mai, iar cele mai bogate ploi se produc în tot masivul în lunile de vara (iunie–august). Pe culmile Bucegilor, precipitațiile sub formă de ploi și burniță sunt legate de perioada relativ caldă a anului. În restul timpului însă, înălțimile fiind sub temperaturi negative, primesc precipitații solide, sub forma de zăpadă. La poalele masivului, precipitațiile solide alternează chiar și iarna, cu burniță sau ploi; în zona alpină însă, ele au exclusivitate absolută în cele 4 luni de iarnă (decembrie – martie). În acest interval zăpezile acoperă aproape complet suprafețele întinse ale platoului Bucegi.

Valorile lunare ale nebulozității ne arată că în general, în Bucegi primăvara este foarte noroasă și toamna foarte senină. Atât la Sinaia, la Peștera cât și la Vf. Omu, cele mai mari valori ale nebulozității sunt atinse în luna aprilie și mai, iar cele mai scăzute în septembrie și octombrie.

Ceața în regiunile de munte nu se diferențiază de nori decât numai prin raportul față de sol. Ceața cea mai frecventă este cea orografică.

Durata strălucirii soarelui este strâns legată de regimul nebulozității și al ceții.

„Clima Carpaților – potențialul termic

Temperaturi medii anuale

• izoterma de -20 C– se circumscrie vârfurilor și crestelor alpine de la peste 2200 m (Rodnei, Bucegi, Piatra Craiului, Iezer, Făgăraș, Parâng, Lotrului, Retezat, Godeanu)”.

„Etajul alpin (foto ) – Limita inferioară a etajului alpin în Carpații Românești: Rodna – 1850-2000; Călimani – 1890-1970; Bucegi – 2200-2300; Făgăraș – 2200; Parâng – 2200-2300; Retezat – 2250-2300”.

Foto Etajele alpin și subalpin

3.4. Ape (hidrografie)

„Acțiunea exercitată de apele curgătoare joacă un rol hotărâtor în modelarea reliefului, lucru care decurge din faptul că pentru latitudinile noastre, respectiv pentru climatul temperat, sistemul de eroziunea fluviatil este cel mai active.

În raport cu structura geologică și altitudinea regiunii, eroziunea fluviatilă acționează în mod diferit.

În cadrul Masivului Bucegi, sistemul de eroziune fluviatil este prezent printr-o rețea hidrografică permanentă și una temporară. Modul de lucru diferă după altitudine, litologie și structură. Sistemul de eroziune fluviatil este reprezentat în interiorul masivului prin văile Ialomiței și Izvorul Dorului cu afluenții respectivi.

Valea Ialomiței constituie una din arterele hidrografice ale teritoriului țării noastre, care străbate toată gama formelor de relief: regiunea muntoasă, de deal și câmpie. De sub vârful Bucura și până la Moroeni, Ialomița drenează un imens rezervor acvatic, Masivul Bucegi. Prin caracterele pe care le prezintă, porțiunea menționată formează valea superioară a Ialomiței”.

În lucrarea Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, din anul 1961, Micalevich-Velcea Valeria preciza „Bazinul hidrografic corespunzător văii superioare a Ialomiței însumează 98 km2. Ialomița își are obârșia la peste 2450 m, și anume sub vârful Bucura și Mecetul Turcesc. Spre sud, este străjuită de o serie de culmi care se depărtează din ce în ce mai mult de vale, cu cât înaintăm înspre sud, de unde rezultă un coeficient mare de sinuozitate al cumpenii de ape, consecință a atacului permanent care s-a dat în decursul dezvoltării reliefului. Astfel, de la nord la sud, limita estică este formată din munții: Colții Obârșiei, Babele, Cocora, Lăptici, Blana, Nucet, Oboarele, Dichiu și Plaiul Priporului. Limita vestică este formată de munții Doamnele, Bătrâna, Strungile Mari, Strungile Mici, Tătarul, Deleanu și Zănoaga”.

„Înainte de a trece la tratarea morfologiei legate de Ialomița, este necesar să ne oprim puțin asupra unor caractere hidrologice specifice. În primul rând, sursa de alimentare este pluvionivală, care capătă nuanțe proprii în Bucegi, datorită elementelor de ordin structural și litologic. Se constată necoincidența dintre cumpăna de ape de suprafață și acea de profunzime. Cumpăna de ape de suprafață este marcată de masivele enunțate mai sus și încadrează un bazin hidrografic mult mai redus față de situația din adânc, unde în cea mai mare parte coincide cu marginile sinclinalului. Acest fapt își găsește explicația în căderea celor două flancuri ale sinclinalului către ax, în gradul mare de permeabilitate al rocilor (conglomerate și gresii) și în prezența văilor puțin adânci care brăzdează flancurile sinclinalului – astfel încât pânzele de apă nu sunt scoase la zi. Ca urmare a celor menționate mai sus, văile acționează numai în timpul topirii zăpezilor sau în urma ploilor. Se poate preciza că regimul constant al Ialomiței se datorează tocmai alimentării abundente din sursa de apă subterană. Faptul că Ialomița în cea mai mare parte nu curge chiar pe zona de ax a sinclinalului nu influențează cu nimic asupra debitului ei. Apele care se infiltrează pe suprafațele de strat o alimentează printr-o serie de izvoare, iar în cadrul formațiunilor calcaroase creează carstul de adâncime atât de bine repezentate. Pe flancul vestic scurgerea este încetinită datorită combinării drenajului de suprafață cu cel de adânc, care este mult mai complex în formațiunile calcaroase.

O altă problemă de ordin hidrologic, cu un viu reflex în morfologie, o formează debitul

solid, care este apreciabil datorită rocilor puțin rezistente din bazinul Ialomiței. Grosimea maximă a fost înregistrată în bazinetul «dintre Zănoage», unde atinge peste 12 m grosime.

Pentru un râu de munte, un alt caracter hidrologic, care trebuie semnalat ca un caz aparte, îl constituie coeficientul mare de meandre și despletire cu valori ce oscilează între 1,5 și 2 și care este rezultatul unei eroziuni diferențiale în cadrul bazinetelor.

Trăsăturile de ordin hidrologic au avut ca efect transformarea profilului longitudinal al Ialomiței.

Ținând cont de caracterele pe care le comportă valea Ialomiței în Masivul Bucegi, se pot distinge două sectoare: glaciar și fluviatil.

Sectorul glaciar este reprezentat prin două circuri glaciare, vale glaciară subsecventă și morene laterală și frontal. Caractere asemănătoare comportă și afluenții Ialomiței amplasați la peste 1800 m, și anume: Obârșia, Șugărilor și Doamnele”.

„Sistemul fluviatil anterior instalării ghețarilor este și el expresiv, lucru care poate

fi depistat cu oarecare rezervă, întrucât intervine litologia, care complică situația. În profilul transversal pot fi reconstituite vechile văi, făgaș al glaciațunii Cuaternare. De exemplu, între Doamnele și Mecetul Turcesc sau între acesta din urmă și Colții Obârșiei apar în cadrul rupturii generale de pantă unele sectoare care, prin corelare la peste 2300 m, ne conduc la stabilirea poziției vechii văi. Același lucru este valabil și pentru valea Șugărilor”.

„În cadrul interfluviilor apariția reliefului cu caracter structural împiedică și mai mult rezolvarea problemei evoluției văii Ialomiței. Totuși, ținând cont de faptul că tot eroziunea degajează formele structurale, se poate susține existența unui sistem fluviatil bine precizat, cu acțiune intensă. Se semnalează în acest sens linia de drenaj de sub suprafața structurală a Coștilei, șaua din Colții Obârșiei și Doamnele.

Pentru sectorul glaciar remarcăm acțiunea postglaciară extrem de viguroasă, datorită proceselor care au avut loc în drenajul carstic (coborârea nivelului de bază local). Astfel cheile Urșilor și ale Peșterii se adâncesc cu circa 10-15 m, fapt remarcat printr-o serie de tuburi de presiune și dizolvare, foste izvoare, astăzi suspendate deasupra talvegului. Nivelul de bază oferit de Ialomița pentru sectorul din amunte a impus o eroziune corespunzătoare, satisfăcută de un debit mare și de o litologie care nu opunea o rezistență atât de mare – conglomeratele. Urmarea acestei situații este evidentă în profilul transversal în formă de „U” la care se observă încrustarea actuală care generează chei de dimensiuni mici în conglomerate – exemplu pe valea Șugărilor și Doamnele la altitudinea de peste 1900 m”.

„Sectorul fluviatil se desfășoară de la morena frontal a Ialomiței în avale. Din profilele transversale executate din kilometru în kilometru, reiese alternanța sectoarelor de bazinete și chei. Dacă în primul sector au apărut în cadrul Ialomiței și a afluenților caracterele structurale ca predominante (degajate de eroziunea fluviatilă și cea glaciară), în cel de-al doilea sector domină cele litologice.

De la nord spre sud se întâlnesc în lungul Ialomiței bazinetele Padina, «dintre Tătare», Plaiul Mircii – Bolboci, «dintre Zănoage», Scropoasa și bazinetul de la Dobrești.

În cazul de față bazinetele se dezvoltă în cursul Ialomiței unde eroziunea a fost

maximă – zone de confluență – și în cadrul unei litologii specifice (faciesul marno-grezos sau conglomerate). Aceste două formațiuni opun o rezistență mică la eroziune față de calcare. Se ridică totuși o problemă și anume: conglomeratele din zona limitrofă axului de sinclinal sunt puțin rezistente, deși aceleași conglomerate în valea Izvorul Dorului generează chei. Modul diferit de comportare se datorează poziției lor de o parte și de alta a zonei axiale a sinclinalului, ceea ce presupune o umectare subterană abundentă, la care se adaugă drenajul de suprafață care ușurează degradarea. Formele geometrizate (structurale) le iau locul cele haotice (alunecările)”.

Micalevich-Velcea Valeria, în lucrarea Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, din anul 1961 scria: „Caracterele morfologice ale bazinetelor pot fi rezumate în următoarele puncte:

Dezvoltarea în lungul Ialomiței și al formațiunilor amintite mai sus.

Limita dintre versanți și bazinete este marcată prin rupture de pantă. În unele cazuri ele sunt deduse mai greu din cauza degradării versanților, fapt care ne obligă să facem apel la profilul longitudinal al văilor ce drenează versanții (ex. Blana, Nucet și Lăptici).

Există o deosebire netă între limita vestică și cea estică a bazinetelor, prima fiind bine definită (formată în general din calcare – abrupturi), iar cea de-a doua mai greu de precizat, datorită intercalării marnelor și gresiilor.

Contactul dintre versanți și fundul bazinetelor se efectuează printr-o bordură de glacisuri la baza cărora apare o zonă de mustier a apelor.

Fundul bazinetelor este intens acumulat, ca de exemplu în bazinetul Bolboci, în care grosimea depozitelor depășește 12 m. Corespondența dintre aceste acumulări (12 m) și adâncirea Ialomiței în cadrul cheilor (15-20 m), amintită anterior, este pe deplin confirmată.

Panta mică favorizează despletirile Ialomiței, o luncă mare și cursuri paralele ale afluenților cu râul colector în cadrul luncii (exemplu Oboarele și Ialomița)”.

„Dezvoltarea morfologică a bazinetelor este strâns legată de cea a Ialomiței. Încrustarea în cheile din avale de fiecare basinet a condiționat o eroziune accentuate (o nouă tăietură privită tridimensional). Fiecare basinet a servit atât în trecut, cât și actualmente drept piațetă de adunare a apelor. Așa se explică șeile din estul cheilor Peșterii ( șaua din Cocora), Tătarul Mic și Zănoaga Mică, care pot fi racordate atât între ele, cât și cu o serie de umeri de pe partea stângă a bazinetului «dintre Tătare» și de la Bolboci, cu o altitudine relativă între 50 și 20 m. Corelarea poate fi extinsă și mai departe, fiind echivalentă cu umerii inferiori din chei. Situația de mai sus pledează pentru existența bazinetelor din epoca formării cheilor (etapa a doua a fazei antecuaternare).

Intercalațiile de calcare din lungul Ialomiței generează prezența cheilor, după cum urmează: cheile Urșilor și ale Peșterii, Tătarul Mare, Tătarul Mic, Zănoaga Mică, Zănoaga Mare, Orzei și Dobrești.

Eroziunea exercitată de Ialomița trebuie urmărită și în cadrul interfluviilor. Turul de orizont oferit de pe vârful Bucura sau de pe vârful cu Brădet pune în relief prezența unui nivel de eroziune la altitudinea de 1700 m – este nivelul semnalat de N. Orghidan (49) și de G. Vâlsan (63). El se suprapune în general zonei axiale a sinclinalului Bucegi. Suprafața topografică retează conglomerate, calcare și șisturi cristaline, care la rândul lor generează o serie de nivele litologice, ca de exemplu în Muntele Bătrâna, Coteanul și Tătarul, unde se grefează pe calcare și are o altitudine de aproximativ 1700 m; în Plaiul Mircii pe cristalin la 1750-1800 m și pe conglomerate la 1600 m”.

„La sud de cheile Orzei apare un nivel la altitudinea de 1200 m, ce se prelungește pe toată rama sudică a Bucegilor, până în valea Prahovei. Din el răsar martori de eroziune, suspendați la peste 1500 m, a căror geneză este legată de vechile linii de drenaj.

Modelarea exercitată de Ialomița include și problema afluenților. Ialomița primește numeroși afluenți în sectorul fluviatil al Bucegilor, atât pe partea dreaptă, cât și pe partea stângă. Principalii afluenți pe partea stângă sunt: Cocora, Lăptici, Scândurarilor, Blana, Nucetul, Oboarele, Scropoasa, Orzei și Ialomicioara Păduchiosului, iar pe dreapta: Bătrâna, Coteanul, Tătarul, Mircii, Bolboci și Brăteiul (fig. ). Caracterele litologice impun deosebiri radicale între afluenții menționați. Problemele cele mai variate le ridică afluenții de pe partea dreaptă, fapt care se datorează în primul rând mozaicului petrografic pe care-l drenează (șisturi cristaline, conglomerate și calcare)”.

Fig. Harta morfologică a văii Ialomiței și a regiunilor limitrofe (după Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961)

În cadrul văilor amintite mai sus – pe partea dreaptă a Ialomiței – distingem două sectoare: sectorul superior, caracterizat prin „văi slab schițate, cu caracter intermitent (valea Bătrâna, Coteanul și Tătarul) și sectorul inferior care se caracterizează prin rupturi de pantă în profil longitudinal, aspect de chei și sectoare de văi cu debit lichid ce alternează cu văi seci (exemplu Coteanul și Horoaba).

Caracterele din sectorul inferior revin, din punct de vedere genetic, proceselor carstice. Zona cea mai caracteristică pentru elementele prezentate anterior o constituie Horoaba – Peștera. Zona carstică Tătarul – Coteanul precizează atât drenajul, cât și cel de profunzime. Apele din valea Coteanului dispar treptat pentru ca în avale, dintr-un perete de calcar să apară un izvor cu un debit foarte mare – este izvorul Tătarului. În partea stângă a lui apar, pe o lungime de 50 m, cheile vechi ale Coteanului. Ele sunt suspendate deasupra Ialomiței la circa 20 m, fapt care ne permite din nou să amintim legătura dintre acest nivel și cheile de pe valea Ialomiței – respectiv nivelul tuburilor de presiune și al șeilor. Deci în momentul în care Ialomița curgea la un nivel superior cu 20 m celui actual, avea o serie de izvoare, astăzi marcate prin tuburile de presiune, și valea Coteanului își avea cheile de care am amintit mai înainte.

Fig. Schița zonelor carstice din Masivul Bucegi (după Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961)

Și la ceilalți afluenți de pe partea dreaptă întâlnim caractere asemănătoare. Valea Mircii și Bolboci prezintă două nivele strict locale, ce pot fi racordate cu cele de pe valea Ialomiței, care prezintă însă caractere structurale și litologice. În felul acesta corelarea se face între nivelele litologice, structurale și cele pur erosive”.

Afluenții de pe partea stângă a Ialomiței au „caractere uniforme și drenează marne, gresii și conglomerate. Trăsătura caracteristică constă în prezența alunecărilor de teren dezvoltate în bazinul Cocorei, Blana, Nucet, Oboarele etc. Relieful este haotic repartizat, ceea ce însă putem stabili că suntem în prezența alunecărilor de teren vechi care au avut o amploare mare – valuri mari de alunecări cu o rețea haotică ce apar în bazinele văilor amintite mai înainte. Pe alocuri plăcile de gresii și conglomerate dau suprafețe structurale strict locale.

În ceea ce privește debitul văilor, se remarcă scăderea treptată a lor datorită infiltrării apelor pe planurile de strat. Izvoare foarte numeroase schițează văi mici, care funcționează

numai în timpul precipitațiilor, de unde, datorită infiltrației mari, întreg flancul estic al văii Ialomiței apare umectat”.

„În afara caracterului litologic se impune însă și caracterul structural, și anume căderea flancurilor sinclinalului către ax și către sud. Faptul menționat generează o luptă accentuate între bazinele hidrografice, de-a lungul limitei lor nordice, ca de exemplu între valea Lăptici și valea Scândurarilor. Versanții sunt intens modelați de torenți opuși.

Pentru a înscrie cele prezentate în scara cronologică a masivului se subliniază următoarele: interfluviile sunt incluse după altimetrie în nivelul cheilor și alunecările corespund altimetric nivelelor umerilor superiori din chei.

Sistemul fluviatil al Ialomiței acționează puternic asupra reliefului astfel încât apar atât amprentele evoluției trecute, cât și direcția de desfășurare actuală. Varietatea formelor rezultate se datorează atât modului cum acesta a acționat, cât și structurii și litologiei diferite pe care s-a desfășurat.

Valea Izvorul Dorului (fig. ) este amplasată pe clina estică a Masivului Bucegi, la altitudinea medie de 1600 m, astfel încât apare suspendată atât față de Ialomița, cât și față de Prahova. Poziția văii, între două bazine hidrografice bine definite, a făcut ca linia de atac să

oscileze pe suprafața bazinului hidrografic Izvorul Dorului”.

Fig. Valea Izvorul Dorului. Profil morfologic transversal (după Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961)

Obârșia văii se află sub Muntele Babele, „prezentând mai întâi direcția nord-sud până

sub Vârful cu Dor (valea urmărește în general o linie de falie), de unde se îndreaptă spre sud – sud-est până la sud de Sinaia, unde confluează cu Prahova. Bazinul hidrografic prezintă în general caractere asimetrice condiționate de structură (flancul estic al sinclinalului), direcția desfășurării fiind perpendicular pe căderea stratelor (vale subsecventă)”.

„Un alt caracter bine precizat este cel litologic. Valea Izvorul Dorului străbate marne, gresii și conglomerate, în care eroziunea diferențială a sculptat cheile Jepilor, Călugărului și Dorului și o serie de bazinete a căror dezvoltare este legată de caracterele rețelei hidrografice anterioare. Versantul drept al văii Izvorul Dorului este marcat de o cuestă la baza căreia se dezvoltă tăpșanele înalte, a căror limită este marcată de o serie de izvoare. Tăpșanele sunt suspendate deasupra văii cu circa 20 m, fapt care sugerează plasarea în timp a suspendării bazinului Izvorul Dorului. Adâncirea Ialomiței, dovedită prin prezența nivelului tuburilor de presiune și dizolvare, a silit și pe afluenții ei să efectueze o acțiune similară. Deci în timpul adâncirii, valea Izvorul Dorului era afluentă a Ialomiței; nicăieri în valea Prahovei nu a putut fi urmărit în avale de confluent cu Izvorul Dorului nivelul 20 m, implicit imposibilitatea de a fi afluentă a acesteia.

Atacul dat de benzile limitrofe apare clar în cadrul cumpenelor de ape, care sunt fragmentate în sensul scurgerii ce a avut loc. Captările le considerăm ca aparținând fazelor glaciare când debitul Prahovei a permis o adâncire și o înaintare regresivă spre interiorul masivului. Actualmente drenajul este în continuă evoluție, data fiind acțiunea avalanșelor care afectează bordura masivului și facilitează astfel o serie de captări iminente.

Afluenții Izvorului Dorului au desfășurare redusă, fiind mai importanți cei de pe versantul stâng – valea Călugărului și valea Dorului. Se semnalează pentru întreg bazinul prezența alunecărilor de teren de amploare redusă, cauzate de prezența formațiunilor marno-grezoase” (foto ).

Foto Izvorul Dorului – eroziune laterală și prăbușiri în mal

În concluzie, „bazinul Izvorul Dorului prezintă caractere structurale care au influențat direcția de evoluție a acestei văi; astfel initial a existat o rețea consecventă care a modelat nivelul structural superior. Sincron cu acțiunea acesteia, era modelat în Carpații Meridionali nivelul superior de eroziune. Se subliniază că modelarea era aceeași și lucre cu intensitate similară asupra unor geostructuri diferite. Iată deci un punct comun, cause comune, efecte comune, însă cu nuanțe diferite, reflectate în morfologie – aici nivele structurale, dincolo nivele de eroziune”.

Afluenții Prahovei sunt foarte asemănători atât din punct de vedere al aspectelor morfogrfice, cât și al celor morfogenetice. „Cei mai importanți sunt: valea Cerbului, valea Coștilei, Valea Albă, valea Jepilor, valea Urlătorilor și valea Peleșului. Ultimele trei se caracterizează prin faptul că au pătruns în interiorul masivului și duc o luptă continuă pentru captarea văii Izvorul Dorului. Până la altitudinea de 1200 m au caracter intermittent, iar de aici în avale devin permanente. Trecerea dintre cele două sectoare este marcată printr-o serie de cascade de natură litologică. În profil longitudinal apar rupture de pantă caracteristice pentru văile obsecvente. Materialul cărat este depus sub forma conurilor de dejecție, peste care se suprapun conuri de grohotiș, astfel încât în deschiderile oferite de văi, la baza Bucegilor apare structura torențială a depozitelor. Faptul că materialul component permite infiltrarea apelor constituie un punct favorabil pentru dezvoltarea așezărilor omenești. Acolo unde văile nu și-au format conuri, cum este cazul între Poiana-Țapului și Sinaia, zona așezărilor este întreruptă, în rest ele se țin lanț. Lipsa conurilor de dejecție din porțiunea amintită mai sus trebuie pusă pe seama vitezei mari a Prahovei, care a carat tot materialul. În plus, numeroșii torenți din zona sus menționată nu se varsă direct în Prahova, ci sunt strânși pe de o parte de valea Urlătorilor, iar pe de alta de valea Peleșului.”

„În profil transversal, văile au aspectul literei „V”, iar uneori prezintă sectoare mult mai lărgite, fapt ce se datorează persistenței zăpezilor o mare parte din an, precum și avalanșelor. Frecvența mare a acestora din urmă duce la formarea unor văi largi, dar cu o pantă continuă – rupturile de pantă sunt mascate de cuvertura materialului transportat. Astfel este cazul văii Jepilor între 1500 și 1700 m și a văii Urlătoarea Mare între 1600 și 1700 m.

Interfluviul este și el intens modelat, fapt ce se datorează factorilor climatici, din cadrul cărora accentual cade asupra precipitațiilor. În genere, predomină aspectele crestelor ascuțite, iar nivelele care apar de la 1500 m în amunte, cu o dezvoltare minoră, sunt de origine sructurală. În majoritatea cazurilor, ele sunt acoperite de conuri de grohotiș, rezultate din capetele de strat pe care le domină. Din această cauză, apar sub forma unor fâșii extrem de reduse – brâne (brâna Caraimanului, a Pietrei Arse, a Coștilei etc.). De la 1500 m în avale sunt frecvente nivelele legate de prezența calcarului și de căderea stratelor. Includem în categoria de mai sus nivelul de la cotele 1500 și cota 1400, Stâna Republicii etc. Primele două au caracter structural, iar ultimul – caracter litologic.

Se menționează că degradarea interfluviilor este extrem de înaintată datorită proceselor periglaciarului sezonier, care furnizează torenților o mare cantitate de material, fapt explicabil prin grosimea mare – peste 15 m – a conurilor de dejecție din bază”.

„Din punct de vedere genetic, se consideră toate văile afluente ale Prahovei care își au obârșia sub vârfurile înalte ale Bucegilor (Vârful cu Dor, Piatra Arsă, Jepi etc.), ca aparținând primei serii de văi care funcționează pe două direcții: către interiorul masivului, pe suprafețele de strat și către exterior, pe capetele de strat.

Ambele direcții au dus la modelarea formelor structurale superioare, sincrone în activitatea lor cu degajarea nivelului superior de eroziune din Carpații Meridionali.

Datorită cauzelor comune, văile afluente Prahovei și spațiile interfluviale prezintă caractere comune. Totuși, varietatea minoră a formelor abundă la tot pasul, în funcție de condițiile microclimatice.

La bordura vestică a masivului se dezvoltă de asemenea o rețea hidrografică temporară.

În concluzie, sistemul de eroziune fluviatil rămâne cel mai active; spatial el ocupă cea mai mare întindere, de 1700 m în avale, predominând tot anul.

Formele rezultate comportă caractere structurale, litologice și de eroziune.

Față de celelalte sisteme de eroziune, prezintă o importanță covârșitoare prin faptul că, funcționând atât înaintea fazelor glaciare, cât și după ele, a lăsat amprenta vechilor linii de drenaj. În felul menționat poate fi interpretată direcția de dezvoltare, deci problema evoluției paleogeografice a regiunii.

Înainte de a încheia această problemă, se subliniază că prezența sistemului de eroziune fluviatil comportă caractere proprii în Masivul Bucegi, generate de cause majore – climat și cause minore specifice – litologie și structură. De aceea, ne permitem să-l cotăm ca un sistem fluviatil propriu”.

3.5. Vegetație

Etajele de vegetație

„Grupările vegetale din spațiul carpatic realizează sinteze concrete ale combinărilor ecologice (factori climatici, hidrici, edafici, nuanțați de particularitățile reliefului), marcând totodată, toate modificările impuse de factorul antropic. Vegetația din Carpați este distribuită în cadrul a patru etaje: nemoral, boreal, subalpin și alpin. Limitele actuale ale etajelor de vegetație rămân fluctuante fiind condiționate de etajarea unor procese climatice, alături de care un rol important îl prezintă și înclinarea și orientarea versanților. Deasemenea factorii de natură antropică joacă un rol foarte important”.

În zona alpină, vegetația este reprezentată de mușuroaie înierbate (foto ).

Foto Etajul alpin – în prim-plan mușuroaie înierbate

Vegetația predominantă pe versantul estic al Bucegilor în etajul montan superior este formată din păduri de amestec de foioase și conifere (foto , foto ).

În special în pădurile de fag datorită coroanelor arborilor foarte dezvoltate este răcoare și umezeală.

Pe Valea Dorului, Piatra Arsă, Parcul Natural Bucegi apar brazi înalți de 50 m, ceea ce arată condiții foarte prielnice de sol și de climă. Sporadic, apare tisa (Taxus bacata) Piatra Arsă.

De-a lungul pâraielor apare o vegetație bogată și bine dezvoltată.

Foto Vegetație forestieră – păduri de amestec de foioase și conifere; păduri de conifere

3.6. Faună

În funcție de mediul geografic, apare o faună specifică.

„Fauna este alcătuită din specii cu un areal larg ce cuprinde și spații întinse din celelalte etaje biogeografice. Există multe mamifere rozătoare (veverițe, pârși, iepuri etc.), vulpi, lupi, jderi de pădure, mistreți, căprioare, urși etc., numeroase păsări (ierunci, cocoșul de mesteacăn), insecte concentrate mai ales în litieră și substrat) etc.

Fauna este bogată incluzând nu numai specii proprii dar și altele întâlnite în pădurile de fag sau care în anumite intervale ale anului viețuiesc în aceste locuri venind sau plecând spre alte meleaguri. Dintre mamifere sunt ursul (Ursus arctos), cerbul (Cervus elaphus), râsul (Lynx lynx), jderul (Martes sp.), șoarecele vărgat (Sicista betulina); se adaugă numeroase specii de păsări, precum cocoșul de munte (Tetrao urogallus), ierunca (Tetrastes bonasia), cocoșul de mesteacăn (Lyrurus tetrix) ciocănitori, acvila de munte (Aquila chrysaetos), șorecarul (Buteo buteo), forfecuța, alunari, corbi, mierle, aușei, pițigoi de munte etc. Se adaugă diverse reptile și nevertrebrate.

Fauna din ultimele două etaje este slab reprezentată în raport cu ceea ce există în celelalte etaje datorită condițiilor de viață vitrege. Totodată ea este mai abundentă în subalpin, unele au caracter sezonier migrând iarna la altitudini inferioare sau intră în hibernare. Sunt specifice capra neagră (Rupicapra rupicapra) din mai multe masive din Carpații Meridionali Bucegi, Făgăraș, Retezat), dar repopulată și în altele din Orientali (Rodna) și Occidentali, dar și unele mamifere precum urșii, lupii care urcă din păduri vara până în subalpin, la stâne. Dintre păsări importante sunt: fâsa de munte, brumărița, acvila de munte etc. Există reptile, insecte, melci cu cochilie mică etc. În subalpin pătrund vara din etajul inferior cocoșul de munte,

pitulicea, iepuri, corbi, mierle etc”.

ANALIZA RELIEFULUI

4.1. Relief petrografic – pe conglomerate

„Relieful petrografic dezvoltat pe conglomerate. Aceste tipuri de roci sunt frecvente îndeosebi în unele unități din Carpați, unde alcătuiesc mase groase de mai multe sute de metri, apoi în mai multe locuri din Subcarpați și Depresiunea colinară a Transilvaniei unde există sub formă de strate cu grosimi variabile și în alternanță cu gresii.

Individualizarea unui relief specific este condiționată de grosimea stratelor și mai ales de alcătuirea (natura elementelor și a cimentului) și gradul de cimentare, fisurare și stratificație a lor. Acestea determină manifestarea selectivă de la un strat orizontal la altul al proceselor ce au loc frecvent (șiroire, dizolvare-alterare, gelivație, coraziune și deflație) și circulația mai lentă sau mai rapidă a apei etc. Astfel rezultă abrupturi de zeci sau sute de metri la baza cărora se desfășoară un relief ruiniform foto (coloane, turnuri, sfincși, babe, nișe cu dimensiuni variabile, polițe și terase structurale), văi înguste și seci, iar la nivelul interfluviilor adesea platouri ce au și caracter structural.

Foto Relief ruiniform

Sunt frecvente în masele groase de conglomerate calcaroase din munții Bucegi, Ciucaș, Ceahlău și în mai mica măsură în munții Almăj, Hășmaș, Perșani. În Subcarpați apare în culmile Pleșu, Pietricica, Brebu precum și în Depresiunea Loviștei, nordul Transilvaniei unde local stratele au grosimi mai mari. Există abrupturi, turnuri și sectoare înguste de chei”.

Relieful dezvoltat pe conglomerate și gresii

„În general, cimentul este calcaros, fapt care înseamnă, în morfologie, forme asemănătoare cu cele din zonele calcaroase. Accentuarea aspectului menționat devine și mai pregnantă atunci când în masa cimentului sunt înglobate blocuri de calcar. Trebuie totuși să specificăm că formele rezultate se deosebesc de cele calcaroase în primul rând ca dimensiuni, fapt care ne dă posibilitatea să includem relieful dezvoltat pe conglomeratele de Bucegi în categoria pseudocarstică.

Un rol deosebit în morfologia conglomeratelor de Bucegi îl joacă intercalațiile de gresii a căror duritate mai mare și gradul de permeabilitate mai scăzut fac ca formele rezultate să poarte amprenta complexității.

Nu se poate vorbi de un relief tipic, adecvat conglomeratelor, multitudinea de forme fiind consecința în primul rând a complexității litologice și în al doilea rând a agenților subaerieni care conlucrează. Cu aceasta nu se subestimează cu nimic rolul agenților subaerieni, ci se precizează că același agent se comportă diferit în funcție de natura conglomeratului asupra căruia se exercită.

Morfologia pseudocarstică. Atât pe cimentul, cât și pe materialul calcaros component al conglomeratelor de Bucegi, se dezvoltă o gamă întreagă de forme.

În primul rând, este atacat cimentul, rezultând lapiezurile care au evoluție foarte rapidă,

în funcție de rezistența materialului inclus în conglomerate. Același element condiționează și o

dezvoltare sinuoasă al cărei rezultat îl constituie desfacerea rocii în elemente componente”.

„Atunci când lapiezurile se dezvoltă numai pe blocuri calcaroase incluse în masa conglomeratului sunt foarte reduse ca dimensiuni. Se întâlnesc și cazuri când se poate urmări o continuare a lapiezurilor din ciment în roca inclusă în el, fapt care generează o adâncime mai mică în primul caz și mai mare în cel de-al doilea caz. Exemple de astfel de lapiezuri întâlnim pe flancul estic al sinclinalului Bucegi, unde din cauza înclinării mai mici și scurgerea se efectuează mai încet, permițând și o eroziune mai intensă, ca de exemplu în Colții Obârșei, Piciorul Babelor, Cocora, Pietrosul etc.

Din desfacerea rocii, în urma formării lapiezurilor pe ciment, rezultă și un eluviu grosier, asupra căruia procesele de gelivație acționează intens. Rezultă astfel un eluviu fin care se observă într-o serie întreagă de deschideri. Aceasta presupune în primul rând o frecvență mare a lapiezurilor, ceea ce nu se putea realiza decât în condițiile uni climat extrem de umed, care-și găsește corespondentul în zona instalată în imediata apropiere a ghețarilor cuaternari – zona periglaciară. Caracterele menționate sunt valabile pentru suprafețele structurale ale Jepilor Mari și Mici, Caraimanului, Pietrei Arse etc. Tot ca un rezultat al gelivației în cadrul văilor apare și deluviul”.

„Lapiezurile sunt prezente și în formațiunile grezoase. Dacă în conglomerate ele prezintă o dezvoltare sinuoasă, în schimb, în gresii au aspect rectiliniu. Exemplul cel mai cunoscut îl prezintă gresiile din amonte de cabana Caraiman, din Cocora și din Pietrosul. În gresii mai întâlnim și doline, care se deosebesc de cele din regiunile carstice prin aceea că adâncimile lor sunt mult mai mici, atingând 0,50-1 m, maximum. Ele sunt mai frecvente în bazinul Izvorul Dorului sub vârful Pietrosul și Cocora. Se consideră că și dolinele reprezintă un element de microrelief tipic, al aceleiași zone periglaciare.

Pseudocarstul sau clastocarstul din Masivul Bucegi este prezent numai la suprafață. Clastocarstul de profunzime lipsește, fapt care se explică prin grosimea relativ mică a bancurilor

alcătuite exclusive din conglomerate, ce sunt intercalate cu gresii, care opun o rezistență mai mare și prin prezența sinclinalului suspendat al Bucegilor, care ușurează scurgerea de suprafață și de adâncime conformă cu suprafețele de stratificație.

În afară de problemele de clastocarst, mai sunt legate de conglomerate aspecte morfologice variate (natura rocilor intercalate). Astfel, o altă problemă pe care o ridică morfologia conglomeratelor de Bucegi constă în intercalarea gresiilor și a gresiilor conglomeratice. În zona gresiilor conglomeratice, valea Izvorul Dorului își taie adevărate chei, ca cele ale Jepilor, Călugărului și ale Dorului.

În zona conglomeratelor și mai puțin în aceea a gresiilor conglomeratice, apele au un caracter temporar datorită patului poros; exemplul cel mai caracteristic constituindu-l valea Izvorul Dorului. Legate de gradul deosebit de cimentare sunt și izvoarele. Gresiile puternic cimentate și mai ales cele cuarțite, rețin apele (situație temporară), întrucât infiltrațiile pe planurile de strat sunt foarte puternice. De aceea, se poate asista de la an la an, la apariția și dispariția izvoarelor cum este cazul celor de pe suprafața structural a Jepilor, folosite pentru alimentarea cu apă a cabanei Piatra Arsă”.

„Tot ca un rezultat al intercalării de gresii, pe suprafața structurală a Coștilei, se remarcă local la obârșia unui afluent al văii Șugărilor o gresie micacee în baza căreia urmează conglomerate. Datorită scurgerii de suprafață, inițial s-au format o serie de șănțulețe, conforme cu căderea suprafeței structurale către est-vest, a cărei adâncire a depășitt placa de gresie – grosimea de 40 cm – ajungând la conglomeratele din bază. Prin acestea din urmă eroziunea este mult mai accentuată, tocmai din cauza conglomeratului care este mai puțin rezistent, dând posibilitatea lărgirii șănțulețelor. Patul lor este acoperit în general cu nisip rezultat din descompunerea gresiei superioare.

Un alt efect al intercalării gresiilor este dezvoltarea nivelelor litologice strict locale. În general contactul dintre abruptul conglomeratic și nivelele litologice se face printr-o serie de grohotișuri ce se pot urmări în tot lungul abruptului prahovean, începând de sub Colții lui Barbeș și până sub Bucșoiul. Același aspect îl întâlnim pe valea Cerbului, Doamnelor și Șugărilor”.

„Alt rezultat al eroziunii diferențiale exercitate de agenții externi este apariția unor forme caracteristice, dintre care putem enumera: Bisericuța și Piramidele de pe Culmea Țigănești, Ciobănașul și Coloanele de pe Culmea Doamnele și Obârșia. La cele de mai sus se adaugă Sfinxul și Babele de pe culmea cu același nume, geneza lor fiind mixtă – ea va fi tratată în cadrul problemelor specifice zonei periglaciare. În cazul de față, degradarea reliefului este ușurată într-o foarte mare măsură de acțiunea de coraziune. Putem sublinia că formele citate anterior sunt specifice reliefului dezvoltat pe conglomerate de la altitudinea de 1500-1600 m în sus”.

„O altă problemă ridicată tot de morfologia conglomeratelor de Bucegi constă în intercalarea materialului cristalin. Profesorul N. Oncescu remarca în împrejurimile vârfului Omul și la vest de Babe, la izvoarele văii Jepilor, prezența conglomeratelor cu numeroase blocuri de granite gnaistice cu feldspat alb cu bobul fin. Duritatea mare a unor astfel de conglomerate se reflectă în relief prin altitudinile cele mai mari. Între Babele și Omul sunt localizate vârfurile cele mai înalte, ce depășesc 2450 m. Alături de ele stau insule de arena granitică, rezultat al descompunerii chimice a blocurilor de granite gnaistice. Cu caracter strict local întâlnim astfel de insule de arena granitică la obârșia văii Jepilor sub suprafața structural a Caraimanului.

Dovada evoluției înaintate a reliefului dezvoltat pe complexul conglomeratelor de Bucegi o constituie nisipurile, rezultat al descompunerii avansate.

Zona înaltă a masivului, adăposturile de bătaia vânturilor, se află sub protecția unui înveliș de nisip. Pe drumul care duce de la Babele spre Omul și care taie transversal partea inferioară a suprafeței structurale a Coștilei, în zonele adăpostite, se află un orizont de nisip care în unele locuri depășește o grosime de 45 cm, care trebuie pusă pe seama acțiunii de dezagregare chimică a rocii sub influența învelișului de zăpadă și a celorlalte categorii de precipitații din cursul anului. Condițiile climatice diferite fac ca spre sud zona conglomeratelor să suporte o pătură subțire de nisip, care în unele locuri lipsește, așa cum este cazul pentru toată limita superioară estică a suprafețelor structurale; este așa-numita «hamada» Bucegilor, astfel menționată de Șt. M. Stoenescu”.

În concluzie, „relieful dezvoltat pe conglomeratele de Bucegi se caracterizează printr-un aspect pseudocarstic. Dată fiind altitudinea mare la care se dezvoltă cea mai mare parte din această formațiune, se remarcă rolul acțiunii periglaciare Pleistocene și Holocene; se subliniază de asemenea o eroziune difrențială în însuși complexul conglomeratelor (conglomeratele calcaroase, conglomerate cu elemente cristaline, gresii etc.) și o eroziune diferențială în funcție

de agent (vânt, ape curgătoare, zăpadă etc.)”.

4.2. Relief structural (dispunere brâne, anticlinal)

„Carpații reprezintă cele trei tipuri de orogen, uneori combinate, iar relieful structural este

bine reprezentat, atât tectono-structural, cât și structural derivat, ca și în Subcarpați, dar în principal cu alte forme și cu altă ordonare spațială. Formele structurale au fost analizate pe trei categorii „trei categorii genetice (aliniamente carpatice, văi longitudinale și forme de amănunt), dar și pe trei unități regionale (sau peisaje carpatice morfostructurale)”.

Categoriile genetice morfostructurale

• „Aliniamentele carpatice sunt cele ordonate de factorul tectono-structural și sunt ierarhizate pe trei niveluri: forma de cerc a Carpaților Românești, aliniamentele ramurilor sau principalelor sectoare și aliniamentele de masive, culmi, depresiuni și abrupturi marginale.

În esență, toate cele trei niveluri au fost impuse de aliniamentele de ciocnire ale plăcilor, respectiv de alinierea geosinclinalelor și apoi a orogenelor care au determinat orientarea cutelor principale, a pânzelor de șariaj și în parte a faliilor, sau a lăsărilor și ridicărilor unor compartimente.

În Carpații Orientali, tectonica a impus cinci aliniamente paralele (NV-SE), formate din masive, culmi (obcine), depresiuni și văi longitudinale.

La Curbură rămân numai trei aliniamente, dar cu altă origine, ceea ce a dus la schimbarea structurii morfotectonice: aliniamentul extern curbat (format din masive și clăbucete), un culoar depresionar linear (Rucăr-Brașov-Oituz) și un aliniament de obcine în nord. În Meridionali s-au conturat trei masive-bloc, aliniate E-V, conforme cutelor cristalinului getic și autohton; faliile marginale au determinat și cele mai mari abrupturi.

În Munții Banatului și în Apuseni apar tot structuri în blocuri, dar cu o fragmentare diferită și mai accentuată, complicată cu fliș și eruptiv intern și, deci, cu alte ordonări structurale: trei trepte altimetrice intersectate de Depresiunea Bozovici în Banat, iar în Apuseni un mozaic cu multe horsturi și grabene”.

• „Văile longitudinale, ca și depresiunile corespunzătoare, s-au fixat pe contacte tectono-petrografice și domină în Orientali (Vaser și Iza, Mureș-Gheorgheni, Olt, Bistrița, izvoarele Moldovei, Moldovița, Tarcăul ș.a.); sunt reduse la Curbură (Bâsca, Siriu ș.a.), ca și în Meridionali (Lotru-Jiurile-Cerna), sau în Banat (Nera – paralelă cu falia Almăjului) și Apuseni (Crișurile pe grabene și Arieșul).

• Formele structurale derivate prezintă aspecte și asocieri diferite în funcție de următoarele structuri și formațiuni: fliș, sedimentarul mezozoic de pe cristalin, cutele de amănunt ale cristalinului, sedimentarul terțiar din depresiuni și de pe marginea Apusenilor. În fliș se întâlnesc: cueste, hagbacks-uri de eroziune, văi structurale, forme de versant (trepte, polițe, brâne, pereți abrupți pe straturi semiverticale etc.). Pe mezozoicul de pe cristalin: cueste, suprafețe structurale reduse, depresiuni de contact, reliefuri discordante. Cutele din cristalin dau praguri, rupturi de pantă, circuri asimetrice și începuturi de cueste și văi structurale. Pe straturile

neogene din depresiuni apar îndeosebi cueste, iar pe marginea Apusenilor, chei epigenetice”.

• „Relieful structural pe conglomeratele flișului cretacic se întâlnește în Ceahlău, Ciucaș și Bucegi unde aceste strate sunt și foarte groase. Ceahlăul se află pe un synclinal care se impune prin abrupturi mari, un platou structural și trepte, polițe, brâne. Pe platou s-au format și diverse reliefuri de amănunt cu specific petrografico-conglomeratic. Ciucașul prezintă și intercalații de gresii, iar ca forme se impun abrupturile marginale, cu coloane, mici suprafețe structurale, precum și hogbacks-uri, polițe, brâne, trepte și „tigăile” petrografice. Munții Bucegi au conglomerate groase de circa 1000 m, intercalate cu gresii, blocuri mari de calcare (Mecetul Turcesc ș.a.) și unele strate calcaroase. Prezintă abrupturi mari către est, nord și vest, un platou structural cu șiruri de cueste aliniate nord-sud și în potcoavă față de Ialomița, ce curge pe axul local. Cuestele externe au frontul spre Prahova și către Bran, iar cele interne se aliniază văii Dorului. Mai prezintă brâne, polițe trepte, iar pe platou „babe” și un „sfinx”. Masivul Bucegi a fost studiat amănunțit de Valeria Velcea (1961).

La Curbură sinclinalul marginal este localizat între Piatra Mare, Postăvaru, Bucegi și Piatra Craiului, dar în Bucegi domină conglomeratele cretacice, iar în celelalte sunt specifice calcarele jurasice. Acestea din urmă determină cueste (foto ), hogbacks-uri și sinclinale suspendate, iar în Bucegi, întinse suprafețe structurale. Cuestele mari din Bucegi (foto ) au frontul orientat către Prahova, iar aripa opusă spre Culoarul Bran. Culmea Piatra Craiului cade pe calcarele jurasice ale flancului vestic al sinclinalului Brănean. Fâșia axială a acestui sinclinal, aflată aproximativ pe valea Dâmbovicioarei, este umplută cu conglomerate care apar în relief ca un platou structural, mai înalt decât restul Culoarului Bran și care a fost transformat de râul

amintit într-un adevărat uluc local”.

Foto Cueste etajate Foto Succesiune de cueste în zona Platoului Bucegi

4.3. Relief glaciar

„Relieful glaciar s-a păstrat în majoritatea masivelor ce depășesc 2000 m.

În Carpații Meridionali, M. Bucegi au forme complexe (circuri, văi, morene) pe văile care se desfășoară radial din nodul orografic Vf. Omul – Vf. Obârșia.

Extensiunea și numărul fazelor glaciare

1). Cu certitudine a existat o fază care implica un volum de gheață mai mare impus de precipitații solide mai multe în care limita zapezilor veșnice se afla la circa:

– 1600 m în N Carpaților Orientali

– 1800-1850 m în Carpații Meridionali.

Faza se reconstituie prin:

– circurile foarte mari (diametre de mai multe sute de metri);

– văile glaciare largi;

– șei de transfluență și morene frontale cu poziție joasa (morene în Retezat la 1300 m; în Rodnei la 1000 m);

2). Cea de a doua fază glaciară, evidențiază un climat rece cu precipitații solide mai reduse, de unde un volum mai mic de gheață și o limită mai ridicată a zăpezilor veșnice:

– 1800 m în N

– 2000 m în S.

Faza se reconstituie prin:

– dezvoltarea circurilor suspendate;

– crearea unui al doilea jgheab glaciar îmbucat in cel format în faza anterioară;

– limbi glaciare scurte care au lasat mai multe nivele de morene frontale (1650- 1800 m în M. Rodnei, 1600-2000 m, în M. Retezat care ar demonstra momentele principale ale retragerii ultimei glaciații).

Manifestarea a două faze glaciare a mai fost susținută în M. Bucegi (V. Velcea) prin prezența a două cruste de calcar separate de o acumulare detritică în Peștera Ialomiței, a loessurilor separate de soluri fosile în regiunile extracarpatice.

Trei faze glaciare sunt indicate mai ales în M. Rodnei (L. Sawicki, I. Sârcu).

O singură faza glaciară (würm, cu mai multe stadii, cu 2-3 oscilații) importantă pentru Carpați – Gr. Posea (1981) cele două troguri din lungul văilor ar fi fost create, cel jos de către limba de gheață, iar cel superior – umerii – de retragerea versanților situați deasupra nivelului gheții prin procese periglaciare”.

Observații generale s-au făcut în acest sens în mai multe masive (Rodna, Bucegi, Parâng și Retezat), dar „analiza de bază s-a realizat pe un areal cheie – văile Capra, Bâlea și Doamnei din Munții Făgăraș. Aici s-a putut demonstra că așa-zisele văi îmbucate (cele würmiene mai înguste, în cele rissiene mai largi și suspendate) nu există. Umerii de deasupra văilor glaciare (care ar reprezenta resturile văilor rissiene) sunt în realitate umeri periglaciari, formați tot în würm prin retragerea versanților de deasupra limbii glaciare sub presiunea puternică a dezagregărilor foarte active. Faptul poate fi observat cu ușurință pe văile Capra, Bâlea, Lăița ș.a. unde, refăcând profilul transversal al limbii glaciare, se poate deduce retragerea versanților de deasupra sa, abrupți și dezgoliți, și dezagregarea care și azi este uneori foarte puternică. Desigur, această retragere era variată, după expunere și rocă, de unde și umerii, sau pedimentarea de la baza versantului, sunt mai lați sau înguști. Astfel de situații se observă la orice ghețar actual

din Alpi, sau din alți munți”.

Ca forme reziduale pot fi nominalizate: „creste, formate pe roci dure, cu diferite forme,

cum sunt custurile și crestele de cocoș; apoi vârfuri piramidale, măguri (Munții Lăpușului, Detunatele etc.), ace (acul Cleopatrei din Făgăraș), colți (Colții Morarului din Bucegi), babe, sfincși (Bucegi), tigăi (Ciucaș), antropoforme (Apostolii, baba Dochia, Moșul, din Căliman și Ceahlău), coloane (Ciucaș), tors-uri (Igniș, Măcin)” . O categorie aparte de forme realizate prin dezagregări sunt „treptele și suprafețele de altiplanație. Acestea au fost observate la altitudini de 1200-1400 m și până spre limita zăpezilor permanente würmiene, cu precădere în munții Căliman, Ciucaș, Rodna, Igniș ș.a. În multe cazuri ele se dezvoltă bine pe structuri cvasiorizontale și pot atinge stadiul de suprafețe atunci când se declanșează de la marginea interfluviilor mai plate. Sub acest nivel se găsesc mai ales umeri (goletz), iar pe aceștia, ca și pe suprafețe rămân martori de tip tors, turnuri, îngrămădiri de pietre și pietre oscilante.

Etajul criogen supraglaciar afecta crestele și vârfurile rămase deasupra ghețarilor și a firnului. „Aici se formau vârfuri piramidale, custuri (carlinguri), unele trepte de altiplanație și grohotișuri la baza acestora, preluate în timp de ghețari și transformate în morene. Un număr mare a acestor forme există în munții Rodnei, Bucegi, Făgăraș, Parâng și Retezat”.

Cele mai înalte masive din Carpați au fost puternic scrijelite de ghețarii din Cuaternar, în prezent observându-se circuri și văi glaciare, uneori chiar morene”. După construirea Transfăgărășanului, a devenit ușor de observat pentru oricine, relieful reprezentativ al acestor munți. În Carpații Orientali și de Curbură există relief glaciar în Bucegi și Rodnei.

De la o ramură carpatică la alta, ca și de la un masiv la altul „există diferențieri, uneori importante, în ce privește amploarea formelor glaciare, ca și tipul acestora. Diferențierile sunt în legătură cu o serie de factori, între care: altitudinea masivului, expunerea, tipul de relief existent local în preglaciar, gradul de fragmentare al reliefului preglaciar, panta și natura rocilor. Astfel, masivele cele mai înalte, de peste 2000 m, au fost supuse unei eroziuni glaciare puternice, din care a rezultat un număr mare de forme glaciare, de dimensiuni mari, asociate adesea în vaste complexe glaciare ce cumulau circuri mici și mari precum și văi, dirijate către o vale glaciară mai mare care își trimitea limba până la altitudini cu mult sub limita zăpezilor veșnice, după unii autori la 1300 m în Făgăraș (Capra, 1370 m) și 1000 m în Munții Rodnei. În masivele care au fost mai adânc fragmentate de văi, limbile glaciare au coborât mai jos, și invers. Orientarea versanților către nord, nord-est și nord-vest, care erau mai puțin expuși insolației, au permis dezvoltarea unor ghețari mai mari față de versanții vestici și sudici. Situația este tipică pentru Rodna, Parâng și chiar Țarcu. În alte masive, ca Făgărașul și Retezatul, cele mai extinse forme glaciare sunt, în schimb, pe versanții sudici; cauza constă în extinderea mare a suprafețelor înalte de eroziune către sud și a existenței unor bazine hidrografice mai mari și cu văi al căror profil longitudinal coboară mai lin; ca urmare, aici a existat posibilitatea unor mari acumulări de zăpadă și o mișcare mai lentă a limbilor glaciare, care le impunea îngroșarea.

După formele rămase în relieful actual, se poate deduce că modelarea glaciară s-a făcut, sigur, prin două tipuri de ghețari: de vale și de circ, la care, probabil, se adăuga și ghețarul de platou. Ghețarii de circ erau mici, nu aveau limbi, decât rar și reduse, rămâneau suspendați sub culmile înalte, în mod obișnuit în jurul altitudinii de 2000-2050 m, mai ales pe trepte structurale ai căror pereți aveau expunere nord-vestică; urmele lor se păstrează deasupra unor văi glaciare, sau izolat. Se întâlnesc în Făgăraș, Parâng, Godeanu, Retezat, Țarcu, Rodna. Ghețarii de vale aveau bazine mari de alimentare, circuri mari și uneori compuse, continuate cu limbi de gheață ce atingeau 3-8 km. Cei mai dezvoltați erau pe văile Nucșoara și Lăpușnic din Retezat; Capra și Buda din Făgăraș; Jiețul, Lotrul și Latorița din Parâng; Pietrosul, Lala și Cimpoieșul din Rodna. Cât privește ghețarii de platou sunt numai presupuneri că ar fi acoperit, sub forma unor platoșe, câteva mici platouri din Pediplena Carpatică, situate la peste 2000 m, ca de exemplu în Muntele Borăscu, câteva porțiuni din Rodna, lângă vârful Paltinul din Făgăraș (deasupra izvoarelor văii Doamnei), suprafața Doamnele din Bucegi”.

Relieful glaciar păstrat în prezent se compune din: „circuri și văi glaciare, morene, praguri, roci mutonate, microdepresiuni de vale glaciară și șei de transfluență, la care se adaugă și forme dominant periglaciare, cum sunt custurile (karling) și strungile, ace, colți, umeri periglaciari de vale, portițe și ferestre (fig. ).

Fig. Relief glaciar din Munții Bucegi (Michelaevici Valeria Velcea – Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961)

Circurile s-au dezvoltat în preajma limitei zăpezilor și, după tipul de ghețar care le-a

creat, sunt: mici sau simple și totodată suspendate (pirineene), circuri cu vale glaciară și complexe de circuri cu vale glaciară. În prezent, aceste circuri au mult grohotiș, cele mai mici au diametrul de 200-400 m, iar cele cu vale pot depăși 1000 m. Multe din circuri păstrează lacuri zise glaciare. Retezatul are 55 lacuri, Godeanu 12, Țarcu 7, Parângul 23, Cindrel 4, Șureanu 3, Făgărașul 26, Rodna 23. Bucegii nu au lacuri din cauza conglomeratelor”.

Morenele reprezintă „material stâncos și chiar argilo-nisipos transportat de limbile glaciare până la locurile de topire. Cele relativ bine păstrate sunt morenele frontale care au fost depistate până la 800-1300 m în Rodna, 1400 m în Făgăraș, 1400-1700 m în Bucegi, 1650 m în Iezer, 1700-1800 m în Șureanu ș.a. Morenele amintite de I. Sârcu (1982) la confluența Râului Mare cu Lăpușnicul, la 800 m, par a fi în realitate formațiuni de versant și chiar fluviatile. Există și morene laterale și de fund, amestecate cu material periglaciar, ce se mai păstrează pe marginile circurilor și a unor văi glaciare.

În ce privește repartiția regională, cele mai complexe și extinse forme glaciare se întâlnesc în masivul Retezat, în special în bazinele văilor Nucșoara, Lăpușnic și Râul Bărbat; văile ating lungimi de 6-8 km și coboară până la 1300-1400 m; aici sunt peste 80 de lacuri, între care cel mai mare ca suprafață (Bucura, 10 ha) și cel mai adânc (Zănoaga, 29 m). Făgărașul a avut circa 50 de ghețari de vale, lungi de 2-8 km, păstrând azi peste 175 de circuri. Urmează Parângul, cu relief glaciar dezvoltat mai ales la obârșia Jiețului, Lotrului, Latoriței, apoi Munții Iezer cu forme grupate în jurul vârfurilor Păpușa și Iezer, precum și în Țarcu, Șureanu, Cindrel unde domină mai ales circurile. În Godeanu, înălțimile ceva mai reduse și extinderea mare a suprafețelor de nivelare au impus sculptarea unor forme glaciare de dimensiuni mai mici decât în Retezat (văile de aici au până la 1-2 km). În Carpații de Curbură există forme dezvoltate în Bucegi, grupate în trei complexe (Mălăești, Țigănești, Ialomița) și un circ suspendat în Leaota. În Carpații Orientali, doar Munții Rodnei au purtat o glaciațiune dezvoltată, mai ales pe versantul nordic unde se păstrează 22 circuri și cca 10 văi glaciare. În Munții Maramureș și în Căliman au fost forme tranzitorii între ghețari și nivațiune, iar în Ceahlău nu au existat ghețari (așa cum indică unii autori, între care N. Macarovici).

„Orientarea versanților spre N, NE, NV a impus, de principiu, ghețari mai mari, ca în Parâng, Țarcu, Rodna și, în parte, Bucegi. În schimb, unele masive cu asimetrie puternică pe direcția N-S, începând de la cumpănă, respectiv nordul abrupt și restrâns ca suprafață se remarcă prin ghețari mai denși, dar cu limbi mai scurte decât cele sudice, ca, de exemplu, în culmea Făgăraș și în Retezat, la care se poate adăuga și valea glaciară, mai lungă, Ialomița din Bucegi. Pe de altă parte, profilul longitudinal al văilor preglaciare era aici mult mai lin către sud, iar limbile glaciare ce li s-au suprapus alunecau mai încet, se îngroșau și se lungeau mai mult și se topeau mai jos” ..

Cele mai extinse și mai complexe forme glaciare se găsesc în Retezat. „În acest masiv se evidențiază complexele de pe văile Nucșoara, Lăpușnic și Râul Bărbat. Văile ating lungimi de 6-8 km și coboară spre 1300-1400 m. Urmează culmea Făgăraș, care are peste 50 de văi glaciare lungi de 2-8 km (mai scurte spre nord) și peste 50 de circuri. Al treilea este Parângul, cu relief glaciar bine dezvoltat la obârșiile Jiețului, Lotrului și Latoriței. Locurile următoare sunt ocupate de Iezer, cu forme grupate sub vârfurile Păpușa și Iezer, precum și Țarcu, Șureanu, Cindrel, dominate de circuri. Masivul Godeanu, cu altitudini mai mici, dar cu largi suprafețe de eroziune, are forme glaciare mai reduse decât Retezatul din apropiere, cu văi de 1-2 km și, se pare, cu mici ghețari de platou. În Bucegi, formele glaciare sunt grupate pe obârșiile văilor Mălăești, Țigănești și Ialomița. Leaota are un circ incipient. În Rodna, glaciațiunea a fost bine dezvoltată, mai ales spre nord, unde se înșiruie 22 de circuri și 10 văi glaciare. În Munții Maramureșului și Căliman, glaciațiunea a fost redusă, mai mult incipientă”.

Procesele care acționează în acest etaj sunt: „dezagregarea prin îngheț-dezgheț, eolizația, avalanșe, înghețul în sol și în pătura de alterări, cu formarea de structuri periglaciare (marghile, pungi ș.a.), tasări și sufoziuni nivale, denudare și fluviotorențialitate pe timpul verii, solifluxiuni și mici alunecări de teren (foto , foto ).

Foto Procese de dezagregare Foto Front cuestic afectat de procese

clio-nivale și denudaționale

În masivele calcaroase înalte există și procese carstice. Rezultă reliefuri ruiniforme și acumulări mari de grohotișuri. În masivele cristaline, dominant în etajul alpin al Meridionalilor și Rodnei, apar creste, ace, colții etc. și imense cantități de grohotiș stocate ca mări de pietre pe suprafețele de eroziune, pe cele structurale și ca grohotișuri mobile pe versanți, ordonate uneori în râuri de pietre (horjuri). În masivele conglomeratice (Ceahlău, Ciucaș, Bucegi) se realizează, prin dezagregare și șlefuire eoliană, reliefuri antropomorfe sau alte tipuri specifice, iar în calcare, reliefuri carstice incipiente, inclusiv mici peșteri (Făgăraș)”.

4.4. Sistemul periglaciar

„Aspectele morfologice variate din cadrul Masivului Bucegi sunt generate într-o foarte măsură și de sistemul de eroziune periglaciară.

Acest sistem ridică două probleme, și anume: problema spațiului și a timpului de desfășurare.

Din punct de vedere spațial, distemului de eroziune periglaciară îi revine teritoriului amplasat în preajma ghețarilor actuali și pleistoceni, de unde decurge cea de-a doua problemă, și anume existența periglaciarului actual și a periglaciarului fosil (după timpul când s-au manifestat).

Periglaciarul actual are caracter sezonier, fiind legat de condiții climatice specifice – mai mult de jumătate din an temperaturile lunare trebuie să înregistreze valori negative, pentru a se desfășura procese tipice.

Studiul amănunțit al terenului a permis depistarea unei zone apreciabile în care frecvența și varietatea fenomenelor periglaciare abundă la tot pasul”.

„Explicarea acestor fenomene conține în sine caracterele climatice. Date prețioase ne oferă în acest sens lucrările: Clima Bucegilor de Șt. M. Stoenescu și Pășunile alpine din Munții Bucegi de D. Pușcaru și colaboratorii.

Pentru depistarea elementelor periglaciare din Munții Bucegi, au fost întocmite anumite metode de analiză și anume:

analiza elementelor climatice esențiale, dezgheț, învelișul de zăpadă și acțiunea vântului; toate fiind private sub raportul duratei în timp și spațiu și al frecvenței;

analiza aspectului granulometric al depozitelor detritice, gradul de cimentare, de transformare în argilă;

gradul de fixare prin intermediul vegetației;

aprecierea cantitativă a diferitelor elemente.

Elementele periglaciare din Masivul Bucegi (fig. ). Înainte de a trece la studierea aspectului morfografic și morfogenetic al fenomenelor periglaciare, se impune cercetarea cauzelor și a repartiției acestora.

Fig. Masivul Bucegi. Harta zonelor periglaciare (după Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961)

Cauzele fenomenelor periglaciare. În primul rând se remarcă strânsa legătură dintre aceste fenomene și centre de acțiune ai ghețarilor cuaternari. Clima constituie factorul principal

și din cadrul ei rolul de seamă revine acțiunii de îngheț și dezgheț. Pentru ca fenomenele periglaciare să poată avea loc și să se dezvolte, este necesară o lungă perioadă din an în care în timp temperaturile să înregistreze valori negative. Șt. M. Stoenescu arată că: «la nivelul de 2500 m riscul înghețului este prezent în tot timpul anului». Pentru zona de creastă sunt atribuite în general 267 zile de îngheț. Limita superioară a pădurii constituie granite aridității provocate de înghețul îndelungat, problemă care concordă întru totul cu limita inferioară atribuită periglaciarului actual de tratatele de geomorfologie. Deci, între limita superioară a pădurii și altitudinile maxime ale masivului, condițiile climatice sunt optime pentru realizarea proceselor de îngheț și dezgheț. Alături de ele existența molisolului și a pergelisolului sezonier favorizează desfășurarea fenomenelor periglaciare”.

„O altă problemă care interesează în cazul de față este alternanța fazelor de îngheț și dezgheț. Regiunile cuprinse între 1600 și 2000 m sunt activate mai mult de 4 luni din an de faze de îngheț și dezgheț, a căror alternanță are un efect foarte mare asupra rocilor, amplificând degradarea mai ales atunci când intervine și apa. La cele prezentate se adaugă insolația sub raportul duratei și al expunerii formelor de relief.

Sistemul de eroziune fluviatil este parazitat în zona periglaciară, întrucât învelișul de zăpadă (219 zile pe an la Vârful Omul), de la 1800 m în sus sau chiar mai jos (în funcție de expunere), constituie o peliculă care împiedică eroziunea fluviatilă sau coraziunea să se desfășoare.

Un rol de seamă revine și vântului care, prin deflație, spulberă zăpada din zona de creastă, lăsând-o direct sub influența gelivației. Prin calculele care s-au făcut, după materialele transportate de vânt de pe suprafața structurală a Coștilei, s-a considerat că viteza lui depășește 30 m/s”.

„Fenomenele periglaciare au fost favorizate sau împiedicate de o serie de cauze secundare sau minore, și anume: altitudine, expunere, litologie și structură.

Spre deosebire de acestea, clima este considerată cauza principală sau majoră în desfășurarea fenomenelor periglaciare.

Elementele climatice au fost condiționate în dezvoltarea lor de cauzele minore. Astfel, la altitudinile cele mai mari elementele climatice găseau condiții optime de dezvoltare; de aceea și fenomenele periglaciare prezintă cea mai mare frecvență.

Expunerea a jucat, de asemenea, un rol principal în dezvoltarea fenomenelor morfoclimatice specifice periglaciarului, care au frecvența cea mai mare pe panta nordică și nord-estică a masivului. Nu mai puțin adevărat este, însă, faptul că desfășurarea spațială cea mai mare o au pe panta sudică, unde suprafețele structurale au favorizat dezvoltarea lor. Deci aportul structurii își face simțită prezența și în acest domeniu.

Un rol important revine și litologiei, și anume natura petrografică diferită a formațiunii componente.

Toate cauzele majore și minore enumerate anterior, nu trebuie separate, explicarea lor fiind posibilă pe baza interpretării în ansamblu al factorilor (din cadrul cărora se poate preciza factorul conducător)”.

Repartiția elementelor periglaciare.

În lucrarea Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, din anul 1961, Micalevich-Velcea Valeria formula: „În cadrul Masivului Bucegi, elementele periglaciare sunt localizate în general, în zona înaltă în jurul centrelor de acțiune a ghețarilor cuaternari și la altitudinea cuprinsă între 1700 și 2300 m în bazinul Dorului, unde se întâlnește frecvența și desfășurarea spațială cea mai mare.

Elementele periglaciare mai puțin variate apar pe flancul vestic al sinclinalului și în partea lui de nord. Bordura masivului are și ea fenomene periglaciare.

În Masivul Bucegi putem contura următoarele zone, în funcție de tipurile și de frecvența fenomenelor periglaciare:

Zona periglaciară internă înaltă, tipică, în care frecvența și desfășurarea spațială este mare și este localizată la interiorul masivului.

Zona periglaciară de la bordura masivului, corespunzătoare cuestelr tectono-erozive, în cadrul căreia se observă o etajare a elementelor periglaciare.

Ambele zone au atât caracter fosil, cât și actual fiind parțial reactivate în timpul sezonului rece al anului.

Zona periglaciară internă înaltă se caracterizează prin următoarele trăsături:

fenomenele periglaciare se dezvoltă frecvent pe suprafețe structurale interne și externe.

procesele care le-au generat sunt gelivația și deflația.

elementele caracteristice sunt: scoarța de alterare sau eluviu, marghilele, solifluxiunea, tăpșanele înalte, grohotișurile și Babele.

elementele nu apar izolate, ci asociate.

în funție de litologie, se observă o predominare a unuia sau altuia din elemetele periglaciare. De exemplu marghilele, solifluxurile și tăpșanele înalte sunt caracteristice marnelor și gresiilor; Babele apar în alternanțele de gresii și conglomerate, iar eluviul în zona conglomeratelor și a calcarelor.

în funcție de altitudine, se observă o etajare a elemetelor periglaciare. Zonele cele mai înalte sunt carcateristice prin scoarța de alterare sau eluviu, babe nișe de coraziune; urmează zona marghilelor; apoi solifluxiunea și tăpșanele înalte. Nu se exclude însă întrepătrunderea acestor etaje.

frecvența cea mai mare a elementelor periglaciare este caracteristică pentru flancul estic al sinclinalului, unde întâlnim toată gama lor; în schimb, flancul vestic se caracterizează prin prezența scoarței de alterare (aici fiind localizate ca elemente periglaciare depozitele din peșteri).

din punct de vedere al declivității suprafeței topografice, se poate remarca o zonă cu pante mari în care predomină grohotișurile și o zonă cu pante mici în care se regăsesc celelalte elemente periglaciare.

Putem afirma că zona periglaciară tipică se conturează deci prin mozaicul elementelor, prin frecvența lor și prin spațiul mare pe care îl ocupă”.

„Zona periglaciară externă prezintă următoarele carectere:

Reprezintă zona cuestelor tectono-erozive, deci bordura masivului.

Procesele care le-au generat sunt: gelovlația, deflația și avalanșele.

Elementele periglaciare caracteristice le formează stâlpii sau coloanele care flanchează partea de nord și nord-est a Bucegilor, prelungindu-se spre sud până în valea Peleșului; eluviul, pintenii, nișele de coraziune, torenții de pietre, tăpșanele de grohotișuri strict locale și grohotișurile.

Etajarea acestor elemente, conformă cui altitudinea, este evidentă. Astfel, zonele înalte sunt caracteristice prin stâlpi sau coloane (sub Jepi, Caraiman, Coștila, Bucșoiu etc.), pinteni și nișe de coraziune după care urmează grohotișurile, torenții de pietre și tăpșanele de grohotișurile, deci material de pantă.

Întrepătrunderea elementelor este mai evidentă față de zona anterioară.

Litologia imprimă un aspect diferit; astfel, în zona calcarelor de la bordura vestică sunt caracteristice aglomerările de grohotiș; în zona conglomeratelor apar coloane sau stâlpi, iar în stratele de Sinaia râpe și chiar valuri de alunecare.

Frecvența și varietatea cea mai mare o prezintă însă bordura estică a masivului, unde întâlnim toate elementele enumerate mai sus; în bordura vestică predomină aglomerările de grohotiș.

Din punctul de vedere al declivității, zona externă se caracterizează prin toată gama pantelor cunoscute în morfologie și, prin urmare, elementele caracteristice vor fi cele de pantă.

Rezumând, periglaciarul din zona externă se caracterizează prin predominarea reliefului de pantă.

În categoria fenomenelor periglaciare se includ și formele clastocarstice, lapiezurile și dolinele din cadrul conglomeratelor și gresiilor. Condiții climatice specifice au determinat dezvoltarea drenajului subteran și de suprafață. Astfel, inițial ele s-au format în urma topirii unei mase de zăpadă și gheață. În felul acesta, explicația genezei dolinelor și lapiezurilor de acest tip revine periglaciarului fosil. Dezvoltarea formelor clastocarstice are loc și în epoca actuală în timpul periglaciarului sezonier”.

Raporul dintre periglaciarul fosil și cel actual. Periglaciarul fosil „a ocupat o arie apreciabilă în masiv, condiționată fiind de faptul că limita inferioară a ghețarilor era destul de coborâtă (între 1600 și 1400 m). Se poate considera întregul masiv afectat de procese periglaciare sincrone cu fazele glaciare și interglaciare, deci existența periglaciarului fosil.

În morfologie, elemente caracteristice periglaciarului fosil și care se pot observa și azi sunt: marghilele și pseudoterasele de solifluxiune, grohotișurile, depozitele eluviale în diferite stadii de cimentare, depozitele din peșteri, tăpșanele înalte, alunecările din bazinele hidrografice Nucet, Blana, Lăptici etc. și Babele.

Marghilele sunt situate la bordura sudică a morenei frontale a Ialomiței, împreună cu pseudoterasele de solifluxiune. Zona în care se află amplasate are caracter depresionar, fapt care a permis acumularea materialului dezagregat din regiunile limitrofe. Pe seama detritusului,

procesele de gelivație au dus la vălurirea terenului și anume acolo unde a existat o pantă s-au format terase de solifluxiune, presupunându-se o alunecare a molisolului pe pergelidolul impermeabil. Se consideră fenomenele de mai sus ca periglaciar fosil, bazându-ne pe următoarele argumente: apropierea zonei glaciare și forma pe care o prezintă”.

Marghilele din această zonă se deosebesc față de cele întâlnite în bazinul Izvorul Dorului după dimensiuni – ele sunt mai mici. „Cercetarea cu atenție a terenului arată totuși că mai multe marghile pot fi asociate într-una mai mare. Se consideră astfel marghilele inițiale ca fiind mult mai mari, iar pe seama lor periglaciarul sezonier a acționat fragmentându-le.

Grohotișurile care apar la baza versanților (exemplu frontul estic și vestic de cueste) trebuie considerate ca fiind tot periglaciar fosil; afirmație confirmată de stadiul de cimentare, de gradul de fixare și de fărămițare. Astfel, la bordura estică a Bucegilor, peste stratele de Sinaia, întâlnim în unele locuri o cuvertură de conglomerate slab cimentate, în care sortarea materialului component este aceea corespunzătoare grohotișurilor. De asemenea, în unele cazuri pe grohotișuri s-a desvoltat un sol și legat de el o vegetație (pe versantul prahovean). Grosimea mare a acestor grohotișuri denotă existența unor intense procese de gelivație”.

Depozitele eluviale pe care le întâlnim pe suprafața structurală a Coștilei „arată un grad înaintat de cimentare, deosebindu-se astfel de restul regiunii. Ele suportă o pojghiță de material eluvial nou, necimentat. Eluviul din bază este considerat ca fiind periglaciar fosil – paleoeluviu – iar cele superior ca periglaciar actual – neoeluviu. Superpoziția și gradul de cimentare a celor două orizonturi eluviale ne conduc la nomenclatura de mai sus.

Tot ca efect al gelivației are loc dezagregarea materialului cristalin din cadrul conglomeratelor, rezultând ca un ultim produs arena (se menționează insulele de arenă de pe suprafața structurală a Caraimanului). Formarea arenei necesită o perioadă lungă de îngheț și dezgheț și o umiditate corespunzătoare, care sunt condițiile optime ale periglaciarului fosil.

Depozitele din peșteră sunt considerate ca aparținând periglaciarului fosil, și anume cele două cruste de concreționare și depozitul dintre ele, pietrișurile sunt sincrone cu fazele glaciare și interglaciare la care se adaugă desprinderile de blocuri din tavanul grotelor, rezultat tot al gelivației.

Tăpșanele înalte mărginesc versantul drept al văii Izvorul Dorului. Geneza lor este legată de intense procese de gelivație, acționare asupra capetelor de strat și se consideră ca periglaciar fosil, întrucât adâncirea văii Izvorul Dorului care a avut loc în urma topirii ghețarilor și zăpezilor a dus la suspendarea tăpșanelor, cu circa 20 m deasupra nivelului oferit de Izvorul Dorului. În plus, pe seama depozitelor detritice care alcătuiesc tăpșanele înalte se dezvoltă marghile aparținând periglaciarului sezonier actual”.

Alunecările de teren din bazinele Nucet, Blana, Lăptici „sunt considerate de specialiști tot în aceeași categorie, prin faptul că sunt fixate de o vegetație arborescentă bine dezvoltată.

Babele și «Ciupercile» din masiv le atribuim tot periglaciarului fosil, fiind legate inițial de o șiroire de suprafață abundentă. Eroziunea diferențială exercitată în diferite tipuri de conglomerate și gresii a creat o serie de concavități sinuoase, asupra cărora a acționat ulterior vântul; deci, presupunem inițial o eroziune diferențială de suprafață atribuită unei epoci cu umiditate mare (o fază interglaciară). La acestea se adaugă decrepitarea diferențială din epocile cu temperaturi scăzute, care a accentuat și mai mult concavitățile. Acțiunea vântului, alături de gravitație, exercitată asupra diferitelor blocuri de conglomerate, a influențat evoluția formelor amintite anterior. Periglaciarul actual a reluat astfel un teren propice.

Posibil ca formele periglaciarului fosil să fi fost mult mai variate și mai abundente; stadiul cercetărilor actuale ne-a permis însă numai depistarea tipurilor prezentate mai sus.

Datorită condițiilor climatice, periglaciarul se manifestă cu caracter sezonier în anotimpul rece al anului și spațial el ocupă suprafețe întinse legate atât de altitudine, cât și de expoziție.

Față de periglaciarul fosil, cel actual ocupă o arie mult mai redusă, având un efect minor, din care se constată o suprapunere și o activizare a proceselor periglaciarului fosil”.

Se menționează, de asemenea, că „zonele afectate de glaciațiune cuaternară

constituie astăzi domeniul intenselor procese periglaciare (grohotișurile din cadrul văilor glaciare Ialomița, Țigănești, Mălăești, Gaura, Cerbului etc.). Din periglaciarul actual nu lipsesc nici crioturbațiile. În morena frontală a Ialomiței se observă niște cute largi formate din alternanțe de nisipuri, argile și blocuri mai mari. De asemenea, de la an la an, ca efect al gelivației, sunt scoase la zi blocuri mari din materialul morenic.

Cele menționate mai sus constituie argumente în plus care pledează pentru existența periglaciarului actual.

Degradarea reliefului revine în cea mai mare măsură avalanșelor, iar zonele cele mai caracteristice sunt amplasate pe rama sinclinalului și au rezultate dezastruoase – antrenează torenți de pietre.

Morfologia periglaciarului fosil și actual este evidentă în cadrul Masivului Bucegi, constatându-se o suprapunere, de unde rezultă un strâns raport prezentat cantitativ în aspectul morfologic al regiunii. Pentru ambele tipuri de periglaciar a existat o cauză comună, gelivația, care a variat ca intensitate și ca timp de manifestare. Gama atât de complexă a formelor este însă efectul conlucrării cu alți factori – structură, litologie, expunere, altitudine etc”.

DINAMICA ACTUALĂ A RELIEFULUI

5.1. Șiroire (Clasificarea în funcție de modelarea externă (Grigore Posea, 1981))

„Masivele conglomeratice apar tipice acolo unde stratele respective sunt foarte groase (cele de vârstă Cretacică au atins, se pare, în Bucegi până la 2000 m grosime). Înălțările carpatice combinate cu eroziunea diferențială au făcut ca anumite resturi din pătura de conglomerate să devină tot mai înalte în raport cu locurile vecine. Așa sunt masivele Ceahlău, Ciucaș și Bucegi. Ele au abrupturi marginale foarte mari, adesea cu „coloane” disecate de șiroire ca în Ciucaș, sau reliefuri antropomorfe (Dochia și Apostolii din Ceahlău), sau babe, sfincși și tigăi (Bucegi și Ciucaș)”.

„Șiroirea reprezintă „procesul de concentrare a apei din precipitații pe trasee lineare care constituie aliniamente joase în lungul versanților. Scurgerea apei pe acestea se face cu o viteză mare impusă de masa de apă și de pantă, de unde o forță a șuvoiului care se consumă prin erodarea materialelor de pe patul curgerii și transportarea lor”.

„Procesul de șiroire este la început lent și se accentuează pe măsură ce volumului de apă creșe; el se sfârșește la scurt timp după ce ploaia a încetat și este reluat la alte ploi asemănătoare. Astfel apare caracterul discontinuu în timp datorită manifestării ploilor torențiale.

Șiroirea este condiționată și de alți factori cum sunt: lipsa unei vegetații dense, existența unor denivelări, pante mai mari de 100, prezența în alcătuirea versantului a unor soluri, depozite sau roci ușor de dislocat de către șuvoaiele de apă, un mod de utilizare a terenurilor propice scurgerii concentrate (poteci, drumuri de căruță, arături etc.)”.

„Șiroirea are rol, prin desfășurare și rezultate, în procesul care face trecerea de la spălarea în suprafață la scurgerile torențiale și fluviatile. Astfel, pentru spălarea în suprafață, ea este dependent de ploile torențiale, suprafața versanților și depozitele slab coezive de pe acestea. În ceea ce privește scurgerile torențiale și fluviatile, prin șiroire se realizează scurgeri pe făgașe în lungul pantei, eroziunea, transportul apei și al materialelor dislocate, crearea unor forme de relief negative și alungite; ceea ce le deosebesc sunt amploarea și specificul formelor de relief rezultate, șroirea producând creeare a trei tipuri de forme de relief: șențulețele sau rigolele, ravenele (ravinele) și ogașele.

a). Șențulețele sau rigolele sunt forme primare, cu dimensiunile cele mai mici și foarte instabile. Ele apar pe majoritatea sectoarelor de versant unde se realizează trecerea rapidă de la o pantă mică la una accentuată (prag) cu condiția lipsei vegetației. Frecvent se produc în lungul potecilor, drumurilor de căruță, scocurilor (șanțurilor) rezultate prin târârea trunchiurilor copacilor etc. La ploile torențiale rezultă, în urma eroziunii, șențulețe cu lungimi de mai mulți metri, lățime și adâncime sub 0,5 m care taie solul sau depozitul de versant, mai rar roca. Sunt paralele sau convergente în funcție de fizionomia versantului. Existența lor este trecătoare, deoarece pot fi umplute spre sfârșitul ploii de către materialele care ajung aici din partea superioară a versantului sau, ulterior, în intervale uscate, prin năruirea pereților ori prin nivelare antropică (mai ales prin arături).

Efectul creării rigolelor, la o observație superficială, poate părea de mică importanță, dar trebuie să se țină cont că ele contribuie la micșoraea stabilității versantului, prin repetare conducând la degradări de amploare.

b). Ravenele (ravinele) sunt „forme evoluate ale șiroirii, procesul repetându-se de mai multe ori; ca urmare, eroziunea a creat forme negative alungite (de la mai mulți zeci de metri la sute de metri), late de 0,5-1,5 m, cu adâncimi de 1-1,5 m, dezvoltate pe toată grosimea depozitului de versant; sunt permanente și se asociază la obârșia torenților, pâraielor sau pe unii versanți. Atunci când ele sunt atât de dese încât spațiile dintre ele se reduc la creste, gradul de degradare al terenurilor este maxim, iar versanții capătă o înfățișare sălbatică (de aceea, popular, se numesc „pământuri rele”.

„Evoluția ravenei se face diferit în sectoarele sale:

– obârșia (sub forma unui perete abrupt) suferă o retragere activă la fiecare ploaie atât din cauza eroziunii șuvoiului de apă ce vine din partea superioară a versantului, cât și a năruirii materialelor (este o formă de manifestare a eroziunii regresive); în loessuri și depozite loessoide se adaugă sufoziuni, iar în depozitele argiloase curgeri de noroi;

– pereții laterali suferă o spălare în suprafață; numai când au o lățime mai mare de un metru pe ei se pot dezvolta șențulețe de șiroire;

– talvegul ravenei este un sector activ la fiecare ploaie, prin el se scurgându-se apa și materialele dislocate, dar în lungul său, din loc în loc, rămân bolovani și volume desprinse de pe pereți ce n-au putut fi transportate; apar și praguri pe capetele stratelor de roci dure.

Materialele transportate de apă sunt frecvent împrăștiate pe versant la capătul inferior al ravenei. Numai când în fața acestuia se află o luncă sau o suprafață orizontală, atunci se poate ajunge și la dezvoltarea unor forme de acumulare embrionare”.

„Pe suprafețele aproape verticale ale malurilor înalte alcătuite din loess sau depozite loessoide, șiroirea se îmbină cu sufoziunea, iar formele rezultate au o înfățișare aparte, rezultată din două sau chiar trei componente:

– ravena propriu-zisă, pe panta abruptă (are mult material în lungul ei rezultat din năruiri și șiroire);

– hruba de sufoziune spartă spre ravenă la partea superioară a versantului;

– se adaugă la baza ravenei materialul căzut și transportat, iar uneori dincolo de hrube unul sau mai multe puțuri de sufoziune (indică direcția de înaintare a ravenei).

c). Ogașul constituie „forma cea mai dezvoltată creată prin șiroire, cea care premerge torentului. Are dimensiuni foarte mari- lungimi de sute metri (chiar peste 1 km), lățimi de mai mulți metri si adâncimi care, deși variază, depășesc frecvent câțiva metri; secționează nu numai depozitul de versant, ci și o parte mică din stratele de sub acestea”. Dinamica în diferitele sectoare ale sale este mult mai activă decât la ravene. Obârșia înaintează către partea superioară a versantului, aici individualizându-se multiple șențulețe sau chiar ravene secundare; pereții se transformă în maluri pe care spălarea în suprafața, șiroirea și năruirile sunt frecvente; în talveg se dezvoltă praguri pe capetele de roci mai dure, dar și acumulări bogate de proveniență laterală. De

obicei, gura ogașului ajunge la baza versantului unde materialele aduse de șuvoaiele de apă se acumulează sub formă de conuri.

Dezvoltarea formelor de manifestare a procesului de șiroire are câteva urmări importante: conduce la fragmentarea versanților, distrugerea solurilor și a diverselor culturi, construcții etc. Se impun unele măsuri care pot avea caracter preventiv sau ameliorativ:

– menținerea stabilității versanților și împiedicarea redeclanșării repetate a procesului prin menținerea unei vegetații bogate care să nu favorizeze concentrarea apei din ploi;

– evitarea culturilor prășitoare pe pante care depășesc 100;

– împiedicarea dezvoltării de rețele de poteci și drumuri în lungul versantului etc.

– fixarea prin cleionaje și plantații de arbuști, în lungul ogașului;

– realizarea unor baraje de tipuri diferite (din lemn, piatră, beton etc.), ele vor permite scurgerea înceată a apei, stocarea materialelor și prin aceasta micșorarea pantei pe sectoare; paralel, pe versant, în jurul ravenelor se va aplica un mod de utilizare a terenurilor corespunzător ce va asigura stabilitatea pantelor și împiedicarea concentrării apei spre ogașe”.

5.2. Procese de versant (alunecări de teren, prăbușiri etc.)

„Ca graniță morfologică distinctă, se remarcă pentru valea Prahovei pe sectorul menționat anterior următoarele caractere:

Asimetria altimetrică (rezultat al eroziunii diferențiale) prezentă în formațiuni geologice

diferite – strate de Sinaia și conglomerate de Bucegi, la care se adăugă un element tectonic

esențial: linia frontală a conglomeratelor de Bucegi. Datorită acestui fapt, versantul de est al Prahovei se menține sub 1800 m, pe când cel vestic atinge altitudinea maximă de peste 2400 m. Se obseră că versantul prahovean al Bucegilor reprezintă o cuestă de natură tectono-erozivă, fapt care impune un nou caracter.

Asimetria declivității, (efect al elementelor amintite mai sus, la care se adăugă procesele periglaciare actuale accentuate pe versantul drept). Reflexul morfologic își găsește corespondentul în declivități de peste 450 C pentru versantul vestic și sub 450 C pentru versantul estic.

Versantul vestic se caracterizează printr-un grad de fragmentare mult mai mare (10 km la km2), față de cel estic, iar adâncimea fragmentării (500 m pe km2) se prezintă în mod analog; în acest fel se explică labirintul de forme legat de versantul prahovean al Bucegilor.

Tipurile de văi tributare Prahovei pe clina vestică și estică prezintă caractere deosebite; pe versantul drept evoluția reliefului este mult mai înaintată, afluenții Prahovei – pătrunzând în interiorul Bucegilor, au „sculptat” treapta superioară de 2000 m De fapt, acest element constituie o parte integrantă din evoluția masivului în special și a Prahovei, în general”.

„Pentru Munții Gârbovei situația este cu totul alta. Aici treapta superioară echivalentă celei din Bucegi (nivelul de peste 2000 m) lipsește. Acest lucru se explică prin aceea că Munții Gârbovei, ca zonă de interfluviu între tributarii Doftanei și ai Prahovei (de pe versantul stâng) formați dintr-un complex litologic puțin rezistent, au fost intens modelați. Astfel, rezultă nivelul de 1700 m ca o suprafață de eroziune superioară.

Interfluviile secundare de pe versantul drept al Prahovei au caractere deosebite. Astfel, în Masivul Bucegi există adevărate creste de intersecție care au înlocuit „forma spinărilor prelungi” din Munții Gârbovei. Afluenții de ordin superior la care se adăugă frecvența mare a proceselor de pantă au dus la individualizarea unor martori de eroziune din cadrul crestelor inițiale (ex. Clăile, Colții lui Barbeș etc.).

Din punct de vedere evolutiv, ambii versanți au avut aceleași etape de eroziune care s-au manifestat însă diferit în funcție de condițiile locale. Se subliniază prezența nivelului de 1700 m în Munții Gârbovei, care corespunde nivelului de peste 2000 m din Bucegi. Umerii semnalați de George Vâlsan au extensiune mai mică și se găsesc etajați la diferite altitudini pe versantul vestic al Prahovei, fapt generat de structură și litologie. Tocmai în aceasta constă dificultatea descifrării evoluției reliefului. Valea Prahovei, între Sinaia și Bușteni, a funcționat ca limită morfologică din timpul formării primilor umeri, deci, anterior Platformei Predeal.

În ceea ce privește versantul Nordic al Velicanului, se poate constata că și aici au avut loc remanieri ale rețelei hidrografice, dovedite prin prezența înșeuările și a nivelelor de 1000-1200 m. Acest ultim element este legat din punct de vedere genetic, de aceeași cauză – poziția nivelului de bază.

Un aspect asemănător se poate urmări și pe versantul sudic al Masivului Postăvarul. În evoluția generală a masivelor limitrofe se poate remarca că definitivarea Platformei Predeal a jucat un rol hotărâtor nu numai marginal, ci și în interiorul acestora, prin mijlocirea râurilor”.

„Orientarea versanților spre N, NE, NV a impus, de principiu, ghețari mai mari, ca în Parâng, Țarcu, Rodna și, în parte, Bucegi. În schimb, unele masive cu asimetrie puternică pe direcția N-S, începând de la cumpănă, respectiv nordul abrupt și restrâns ca suprafață se remarcă prin ghețari mai denși, dar cu limbi mai scurte decât cele sudice, ca, de exemplu, în culmea Făgăraș și în Retezat, la care se poate adăuga și valea glaciară, mai lungă, Ialomița din Bucegi. Pe de altă parte, profilul longitudinal al văilor preglaciare era aici mult mai lin către sud, iar limbile glaciare ce li s-au suprapus alunecau mai încet, se îngroșau și se lungeau mai mult și se topeau mai jos” .

5.3. Avalanșe – fenomene (culoare de avalanșe)

„Avalanșele și formele de relief create (culoarul și conul de materiale).

Avalanșele constituie un proces complex pe versanți cu acțiune morfogenetică rapidă care conduce la modificări locale în peisaj. De cele mai multe ori sunt însoțite de pierderi de materiale însemnate și chiar de vieți omenești. Sunt specifice regiunilor montane unde se înregistrează căderi bogate și repetate de zăpadă pe pante despădurite care depășesc 300 (frecvent 35-450).

Gravitația determină deplasarea unui volum important de zăpadă când se realizează anumite condiții de natură climatică (o creștere rapidă a masei de zăpadă prin ninsori abundente, topirea bruscă) sau mecanică (presiuni exercitate asupra stratului de zăpadă prin căderea unor stânci și schiat, cutremure și diverse manifestări care provoacă vibrația masei de aer aflată în contact cu zăpada). Prin acțiunea acestora se rupe echilibrul, apar crăpături, iar masa de zăpadă se deplasează către baza versantului cu viteze de zeci și chiar sute de kilometri/oră. Dacă la început când viteza este redusă are loc o alunecare a stratului de zăpadă proaspăt pe patul de zăpadă înghețată mai vechi, treptat odată cu creșterea vitezei mișcarea se amplifică, se produce un amestec tot mai intens în care sunt antrenate și volume de zăpadă veche, bolovani, arbori etc. Cu această forță ele înlătură construcții, fâșii de pădure cu arbori mai mari, distrug porțiuni de drumuri care se desfășoară pe versanți, rețele electrice, instalații pentru practicarea sporturilor de iarnă, iar persoanele (turiști, schiori etc.) surprinse sunt omorâte. Sunt frecvente aceste situații în vecinătatea stațiunilor climaterice alpine sau în lungul drumurilor de munte.

Se disting mai multe tipuri de avalanșe:

• avalanșe de zăpadă înghețată care se produc pe versanții circurilor și văilor glaciare; este un amestec de zăpadă, gheață, grohotișuri ce exercită, datorită vitezei, o acțiune puternică de eroziune asupra rocilor din versanți;

• avalanșe umede sunt determinate fie de o încălzire bruscă care provoacă o topire rapidă a stratului superior de zăpadă, fie de căderea unor ploi sau lapoviță; în ambele situații crește greutatea stratului de zăpadă (prin îmbibarea cu apă) ceea ce duce la ruperea echilibrului și la deplasări cu viteze ce pot depăși 80 km/oră;

• avalanșe uscate (pudroase) care afectează stratele de zăpadă proaspătă rezultate în urma unor ninsori abundente; deși este un amestec de zăpadă cu aer datorită vitezelor foarte mari (peste 200 km/oră) și volumului însemnat ele sunt extrem de periculoase prin consecințe. Pentru prevenirea și diminuarea efectelor manifestării lor când se întrunesc condițiile favorabile producerii se iau măsuri de avertizare, iar în locurile circulate sunt provocate pentru a se înlătura riscul de pierderi de vieți omenești;

• avalanșe de pietre se produc în lungul torenților și ravenelor din regiunile alpine unde se acumulează zăpadă, există pante mari, iar grohotișurile sunt instabile; se dezvoltă ca limbi de zăpadă puternic amestecate cu blocuri și bolovani care în timpul deplasării evacuează materialele acumulate anterior, dar exercită și o eroziune asupra patului văii; la baza versantului se formează conuri extinse.

După topirea zăpezii pe suprafețele pe care s-au produs avalanșele se identifică două componente – culoarul (ulucul) secționat în versant, care se impune prin forma lineară și profilul transversal rotunjit ce taie inclusiv roca în loc; materialele transportate și acumulate la baza versantului, adesea sub forma unui con heterogen ca alcătuire”.

„Procesele care acționează în etajul alpin sunt: dezagregarea prin îngheț-dezgheț, eolizația, avalanșe, înghețul în sol și în pătura de alterări, cu formarea de structure periglaciare (marghile, pungi ș.a.), tasări și sufoziuni nivale, denudare și fluviotorențialitate pe timpul verii, solifluxiuni și mici alunecări de teren. În masivele calcaroase înalte există și procese carstice. Rezultă reliefuri ruiniforme și acumulări mari de grohotișuri. În masivele cristaline, dominant în etajul alpin al Meridionalilor și Rodnei, apar creste, ace, colții etc. și imense cantități de grohotiș stocate ca mări de pietre pe suprafețele de eroziune, pe cele structurale și ca grohotișuri mobile pe versanți, ordonate uneori în râuri de pietre (horjuri). În masivele conglomeratice (Ceahlău, Ciucaș, Bucegi) se realizează, prin dezagregare și șlefuire eoliană, reliefuri antropomorfe sau alte tipuri specifice, iar în calcare, reliefuri carstice incipiente, inclusiv mici peșteri (Făgăraș)”.

5.4. Dinamica albiilor

„Albiile râurilor au o dezvoltare meandrată, dar situațiile sunt diferite de la un râu la altul. Prin generalizare se separă două grupe de meandre cu subtipuri care reflectă o anumită configurație rezultat al unei evoluții diferite.

Văile dezvoltate în conglomerate sunt înguste, au caracter de cheie, au versanți abrupți și albii înguste cu mare bogăție de aluviuni. De multe ori albiile sunt seci sau au apă puțină, întrucât ea se infiltrează rapid”.

„Analiza factorilor landșaftului geografic al văii Prahovei duce la încadrarea acesteia în provincial central europeană (regiunea carpatică). Pentru districtul muntos din această regiune, sunt caracteristice următoarele condiții fizico-geografice: munții sunt cutați și constituiți din depozite de fliș și cristalin. Clima este relativ rece și umedă. Rețeaua hidrografică este densă (0,80 km/km2). Pădurile de conifere în amestec cu fagul predomină. Solurile cele mai dezvoltate sunt celeb run acide de pădure și podzolurile.

În cadrul văii superioare a Prahovei se pot distinge pe verticală:

1. Fundul văii cu lunca și albia propriu-zisă a râului;

2. Versanții – a). estic

b). vestic

Albia este amplasată pe depozite mezozoice flișoide și are aspecte diferite în diverse porțiuni (bazinetele alternează cu sectoarele de chei). Clima este relative rece și umedă, cu curenți de aer predominanți din N și S. Pe fundul văii se acumulează aerul rece se coboară pe pantă. Vegetația de zăvoaie alternează cu nisipurile și pierișurile.

Versantul estic prezintă în apropierea albiei petece de terasă, conuri de dejecție, și are pante mai domoale. Aproape din marginea albiei apar pădurile care acoperă majoritatea versantului. În interiorul pădurii este un climat specific cu lumină puțină, aer rece și umed și vânt atenuat. Pădurea oferă condiții foarte favorabile de hrană și adăpost lumii animalelor.

Versantul vestic este constituit atât din depozite mezozoice de fliș, cât și din conglomerate de Bucegi ceea ce explică caracterul accidentat cu stâncării și prăpăstii al acestui versant. Este ca și cel estic în predominanță împădurit. Acest versant primește mai multă căldură și lumină în cursul dimineții datorită expoziției către est. Solurile predominante aici, sunt cele brune acide, podzolice și podzolurile cu humus brut.

Dar aceste unități fizico-geografice (albia, versanții) își au particularitățile lor în fiecare loc diferit de-a lungul văii Prahovei, datorită reliefului foarte frământat. Cum este și firesc, microunitățile fizico-geografice vor creea complexe de procese și fenomene meteorologice și implicit diferențieri microclimatice”.

OBSERVAȚII PERSONALE

Masivul Bucegi este una dintre cele mai reprezentative unități de relief și turistice din Carpații României și poate cea mai importantă dintre ele, prin vastitatea posibilităților tehnic-alpine pe care le oferă zonele sale de stâncă. Peisajul său geografic se caracterizează într-o formă unică prin trecerea bruscă de la abrupturile stâncoase cu forme impozante (care formează versanții exteriori) la întinderile podurilor culmii principale, apoi, spre vest, la bazinul superior de Ialomița, cu ape care traversează ganguri înguste sau padini întinse ori molidișuri din care răsar pereți spectaculoși sau coloane de calcar.

Dar, Masivul Bucegi a suferit intense transformări de peisaj de-a lungul timpului; se menționează un început în acest sens în 1550 prin arendarea pășunilor din Bucegi, iar în 1592 vânzarea unor terenuri din Valea Cerbului.

Apoi, valorificarea treptată a resurselor naturale (mai ales lemnul și energia apei) a continuat procesul schimbării peisajului; astfel, au fost defișate pădurile de pe versantul de est al Bucegilor; pentru construcția telefericului au fost extinse exploatările de la Valea Ialomiței și a Brăteiului; pentru construcția de hidrocentrale (Moroeni, Drobești) au fost barate apele Ialomiței; s-a construit barajul de la Bolboci, hidrocentrala de la Scropoasa, au fost exploatate calcarele din Muntele Bătrâna etc.

Printre iubitorii de munte, Masivul Bucegi, este probabil cel mai cunoscut din România; apropierea de o axă mare de circulație – Valea Prahovei –, de drumul european E 60 a făcut ca masivul să-și contureze din ce în ce mai intens funcția turistică:

Încă de la începutul secolului XX, când drumeția montană începea să se dezvolte, drumurile pastorale erau potecile care existau. Au apărut atunci primele case de adăpost, care au devenit apoi cabane, așa încât în anii ’50 Munții Bucegi erau cel mai mult dezvoltați în acest sens. S-au adăugat apoi amenajarea pârtiilor, primele instalații de transport pe cabane din Sinaia și Bușteni, construcțiile de vile și hoteluri , zona devenind cel mai aglomerat spațiu de turism montan din țară.

Formele de relief au fost, fără nicio îndoială, baza evoluției funcției turistice a Masivului Bucegi. Cele mai recunoscute elemente geomorfologice care, prin valorificare și unicitate, formează puncte de atracție turistică sunt:

– abruptul estic (Valea Prahovei – Sinaia – Bușteni) în care s-au format, prin eroziune, „porți”, „ferestre”, „hornuri” sau „brâne”;

– abruptul nord-estic (Abruptul Bucșoiu), Abruptul Mălăiești, Bruptul Gaura (rezervații naturale);

– văile glaciare (văile Cerbului, Gaura, Ialomița, Morarului; Țigănești, Morarului), circuri glaciare (Munții Coștila, Caraiman), custuri, cueste, colți stâncoși (Colții Morarului);

– punctele de belvedere de pe Platoul Bucegi (Crucea Caraiman (foto ), Vf. Omul, Vf. Cu Dor,

Cota 2000, Vf. Furnica ș.a. așezate spre est și Cabana Babele, Sfinxul, Vf. Doamnei etc., – spre est;

Foto Abruptul prahovean al Bucegilor (sub Crucea Caraiman)

– cheile (Orzei, Zănoagei, Peșterei, Tătarul Mare, Tătarul Mic ș.a.);

– peșterile (Peștera Ialomicioarei, Peștera Ursului, Peștera lui Bogdan etc.);

– domeniile schiabile (Platoul Bucegilor (foto ), Zona Kalinderu);

Foto Platoul Bucegilor

– traseele turistice pentru drumeție montană (48 omologate);

– traseele pentru alpinism (Valea Peleșului/Simaia, Zona Padina, Poiana Țapului, Bușteni – considerat „capitala alpinismului românesc”;

– apele curgătoare – au văi cu terase deosebit de pitorești (Valea Prahovei, Valea Bârsei, Valea Ialomiței);

– lacurile de baraj artificial (Bolboci și Scropoasa) – cu oportunități pentru agrement și peisaj deosebit’

– cascadele (Urlătoarea, Vânturiș, Caraiman, Doamnele, Moara Dracului);

– pădurile, pajiștile din zona alpină și subalpină cu vegetație spectaculoasă și specii ocrotite de lege – monumente ale naturii – floarea de colt, bujorul de munte, garofița, zada, papucul doamnei, stânjenelul de munte ș.a.;

– fauna – cu specii valoroase cinegetic (capra neagră, cocoșul de munte, vulturul pleșuv, acvila) și ocrotite prin lege;

– zone aflate sub protecția legii (parcuri și rezervații naturale), renumite prin frumusețe, istorie, unicitate: Sfinxul (altar străvechi al dacilor), Grota lui Decebal, Grota lui Mihnea Vodă, Vârful Omul, Crucea Eroilor etc.

Câteva dintre motivele pentru care zona Munților Bucegi trebuie să beneficieze de un sistem de protecție ar fi:

– alcătuirea geologică foarte variată, elementul caracteristic fiind conglomeratele de Bucegi și prezența olistolitelor de calcar;

– punctele fosiliere existente au fosile caracteristice calcarelor jurasice;

– prezența microfilmelor de relief neobișnuite, datate eroziunii eoliene și gelifracției;

– prezența reliefului de cueste (unic în țară) și a tuturor formelor specifice reliefului structural, regiuni cu morfologie specifică (Platoul Bucegi, Abruptul Prahovean, Abruptul Brănean);

– existența unui fenomen unic în Arcul Carpatic: forme de relief glaciar dezvoltate pe o structură de sinclinal suspendat;

– existența și necesitatea conservării unor habitate și specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, geologic, speologic, paleontologic.

Foto Parcul Natural Bucegi

Zona Masivului Bucegi merită statutul de zonă naturală protejată de interes național și nu numai; Parcul Natural Bucegi (foto ) se regăsește în Legea nr. 5/2000 cu o suprafață de 32.662 ha, pe teritoriul a 3 județe: Dâmbovița, Prahova și Brașov. El cuprinde rezervații naturale de mare însemnătate, cum sunt:

– rezervația naturală mixtă Peștera – Cocora – Horoaba;

– rezervațiile naturale mixte Orzea – Zănoaga și Zănoaga – Lucacila;

– rezervația naturală complexă Cheile Tătarului;

– rezervația naturală mixtă (speologică – geomorfologică), Peștera Ratei;

– rezervația naturală botanică Turbăria Lăptici;

– rezervația naturală paleontologică Plaiul Domnesc;

– rezervația naturală paleontologică Plaiul Hoților;

– monumente ale naturii cu forme deosebite de modelare eoliană: Babele (monument natural geomorfologic) (foto ), Baba Mare, Sfinxul (monument natural geomorfologic) (foto ), stânca de la Vf. Omul.

Foto Babele (www.BabeledinBucegiimagini.ro) Foto Sfinxul (www.pozeSfinxuldin Bucegi.ro)

Dar, ariile protejate din Bucegi se confruntă cu o serie de probleme care devin din ce în ce mai acute:

– numărul mare de turiști neinformați atât cu privire la mersul pe munte, cât și a protecției mediului;

– construcțiile de drumuri (șosele, infrastructură), teleferice, conducte, clădiri etc. Determină o eroziune greu de stăpânit, făcând necesară urgentarea unui program de reconstrucție ecologică;

– dificultăți care apar din cauza faptului că administrarea masivului este ramificată în trei județe, nemaiputându-se realiza o unitate a funcționării a unei politici ecologice de succes;

– închiderea carierelor de calcar din sudul masivului ar produce mari probleme economice;

– lipsa unui cadru legislativ complet și complex care să conducă la funcționarea eficientă a unui parc național la standarde internaționale.

Apare imperios necesară o reconsiderare generală a atitudinii noastre agresive față de Bucegi, acționând cu mai multă fermitate în sensul ocrotirii biodiversității și gestionării durabile a ecosistemelor forestiere și agricole, dar și la o amplificare și aprofundare a cercetărilor pentru cunoașterea științifică a ecosistemelor naturale, precum și pentru eleborarea metodelor necesare reconstrucției ecologice a celor deteriorate.

Realitatea acceptată unanim este aceea că în Bucegi procesul de artificializare a naturii și urbanizare excesivă a depășit limita critică, fără să se fi aplicat un plan organizat de reconstrucție ecologică, cu toate că există „semnale” negative repetate (inundațiile care cuprind frecvent orașul Sinaia au ca prim motiv dispariția barierei antientropice a jnepenișurilor).

Faptul că zona protejată a Bucegilor apare doar sub forma de Parc Natural face ca protecția să fie mai puțin severă decât în cazul în care ar primi rangul de Parc Național (motivat prin marele număr de rezervații existente aici) și sub care măsurile de protecție pentru integritatea și stabilitatea acestuia ar putea fi mai solide, stricte, eficiente.

Pe baza comunicărilor prezentate la simpozion și a dezbaterilor prilejuite de vizitarea ecosistemelor forestiere menționate mai sus s-au desprins importante concluzii și recomandări, cum sunt cele menționate în continuare.

Putem desprinde, astfel, câteva concluzii și recomandări:

– ocrotirea jnepenișurilor din Munții Bucegi și „ridicarea” până la limita lor naturală, cunoscându-se funcțiile multiple și atât de importante de protecție a acestor ecosisteme;

– stoparea proiectelor de artificializare și urbanizare a Bucegilor (găsirea unor soluții comune ale celor trei județe care îi administrează;

– amenajarea pădurilorla obiectivele specifice ariilor naturale protejate;

– renunțarea la tehnologiile de regenerare bazate pe tratamente extensive;

– acordarea rangului de „rezervație științifică” actualelor rezervații naturale din Bucegi, cunoscându-se faptul că o rezervație științifică beneficiază de un regim de ocrotire superior celui acordat unei rezervații naturale;

– datorită potențialului științific al rezervațiilor naturale din Parcul Natural Bucegi, pot fi promovate lucrări de cercetare științifică multi- și interdisciplinare;

– acordarea rangului de Parc Național actualului Parc Natural Bucegi pentru a putea spori intensitatea măsurilor de protecție în zona;

– revizuirea permanentă a Legii nr. 49/2011 privind ocrotirea și gestionarea ariilor naturale protejate;

– implicarea tutror factorilor colaterali (mass-media, Ministerul Turismului, Ministerul Educației, Cercetării și Științei, Ministerul Mediului) în promovarea și formarea educației ecologice la nivelul întregii societăți românești.

CONCLUZII (GENERALE)

„Morfologia Masivului Bucegi, parte integrantă a cadrului fizico-geografic, conturează o subunitate bine individualizată în cadrul arcului carpatic.

Regiunile înconjurătoare mult mai coborâte, alături de poziția Bucegilor față de cele două bazine hidrografice mari – transilvan și muntean – au imprimat caractere specifice tocmai ca reflex al luptei duse în decursul etapelor de dezvoltare generală. Situația de mai sus este precizată mai întâi de indicia morfografici și morfometrici.

Întregul complex morfogenetic, în decursul etapelor de dezvoltare, s-a individualizat net față de regiunea înconjurătoare, de unde decurge definitivarea caracterelor proprii Masivului Bucegi. Aspectul major al reliefului permite totuși corelarea cu restul problemelor de ansamblu corespunzătoare zonelor montane. Analiza morfologică a avut în vedere faptul menționat, tocmai ca punct de plecare în stabilirea evolutivă a fenomenelor și în dezvoltarea lor”.

Corelarea etapelor de eroziune a fost astfel posibilă, formele din Bucegi putând fi sincronizate cu nivelele de eroziune din Carpații Meridionali. Analiza formelor structurale, alături de refluxul litologic, ne-a permis trasarea unei paralele cu unele aspecte din Carpații Orientali.

Dată fiind situația de mai sus, Masivul Bucegi constituie o zonă de tranziție, în care întâlnim fenomene asemănătoare celor două regiuni ale Carpaților, însă cu nuanțe proprii.

În legătură cu analiza sistemelor de eroziune s-au precizat tocmai aspectele specifice din care se subliniază raportul dintre acțiunea glaciară, litologie și structură, periglaciarul actual și fosil și sistemul fluviatil sub aspectul interdependenței dintre structură și litologie.

Analiza morfosculpturală efectuată pe sisteme de eroziune a avut în vedere strânsul raport dintre acestea și elementele de ordin geologic. În majoritatea cazurilor sistemele au fost privite complex, întrucât aceste nu pot fi separate net. De aici rezultă conlucrarea fenomenelor pe scări diferite, care generează aspecte corespunzătoare. Abordarea problemei periglaciarului, și anume depistarea raportului dintre fosil și actual, costituie un element de bază pentru stabilirea caracterului proceselor actuale.

„Prin caracterele pe care le prezintă, Masivul Bucegi constituie regiunea cheie pentru rezolvarea problemelor de limită dintre Carpații Orientali și Meridionali, întrucât ei se detașează

și cu caractere proprii față de complexele montane vecine.

Însăși raionarea geomorfologică a masivului demonstrează unități taxonomice similare, pe de o parte, cu cele întâlnite în Carpații Meridionali, iar pe de alta, cu cele întâlnite în Carpații Orientali”.

Masivul Bucegi constituie una dintre cele mai cercetate arii geografice din țara noastră, fiind abordată din toate unghiurile cercetării geografice: geomorfologic, climatic, antropogeografic, turistic etc. Prezentarea unor aspecte geografice ale masivului Bucegi, chiar și în condițiile abundenței de contribuții științifice se justifică prin faptul că masivul Bucegi constituie cel mai umanizat sector montan (activitate turistică, economică, circulația la altitudine), ceea ce se concretizează în existența unei rețele dese de amenajări permanente și temporare (cabane, baze sportive, stații de transport pe cablu etc.) în condițiile creșterii presiunii antropice și a cerințelor tot mai mari pentru cunoașterea spațiului montan.

BIBLIOGRAFIE

1. Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961

2. Mihai Ielenicz, Geomorfologie generală, Universitatea din București Facultatea de Geografie, Editura Universitară, București 2004

3. Grigore Posea, Geomorfologia României: reliefuri, tipuri, geneză, evoluție, regionare, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Fundației România de Mâine, 2005

4. Mihai Ielenicz, Ileana Pătru, Geografia fizică a României, Editura Universitară București, 2005

5. Grigore Posea, Geografia fizică a României Partea I Date generale. Poziție geografică. Relief Evaluare – Teste grilă, Ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2006

6. Răzvan Oprea, Tema I Carpații Românești. Caractere generale, limite, subdiviziuni. elemente de geologie și geomorfologie, Note de curs

7. Răzvan Oprea, Tema II Clima și apele în carpații românești. vegetația, fauna și solurile carpatice, Note de curs

8. Răzvan Oprea, Relieful petrografic, Note de urs

9. Răzvan Oprea, Carpații Protecția Naturii, Note de curs

10. Răzvan Oprea, Carpați soluri, Note de curs

11. Răzvan Oprea, Carpații – Relieful glaciar periglaciar, Note de curs

12. Răzvan Oprea, Carpații –Vegetația și fauna, Note de curs

13. Răzvan Oprea, Carpații – Clima, Note de curs

14. Fotografii personale

15. Fig. „Google: Sfinxul din Bucegi imagini”

16. Fig. „Google: poze Babele din Bucegi”

17. http://ziardebusteni.ro/

BIBLIOGRAFIE

1. Micalevich-Velcea Valeria, Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, București, 1961

2. Mihai Ielenicz, Geomorfologie generală, Universitatea din București Facultatea de Geografie, Editura Universitară, București 2004

3. Grigore Posea, Geomorfologia României: reliefuri, tipuri, geneză, evoluție, regionare, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Fundației România de Mâine, 2005

4. Mihai Ielenicz, Ileana Pătru, Geografia fizică a României, Editura Universitară București, 2005

5. Grigore Posea, Geografia fizică a României Partea I Date generale. Poziție geografică. Relief Evaluare – Teste grilă, Ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2006

6. Răzvan Oprea, Tema I Carpații Românești. Caractere generale, limite, subdiviziuni. elemente de geologie și geomorfologie, Note de curs

7. Răzvan Oprea, Tema II Clima și apele în carpații românești. vegetația, fauna și solurile carpatice, Note de curs

8. Răzvan Oprea, Relieful petrografic, Note de urs

9. Răzvan Oprea, Carpații Protecția Naturii, Note de curs

10. Răzvan Oprea, Carpați soluri, Note de curs

11. Răzvan Oprea, Carpații – Relieful glaciar periglaciar, Note de curs

12. Răzvan Oprea, Carpații –Vegetația și fauna, Note de curs

13. Răzvan Oprea, Carpații – Clima, Note de curs

14. Fotografii personale

15. Fig. „Google: Sfinxul din Bucegi imagini”

16. Fig. „Google: poze Babele din Bucegi”

17. http://ziardebusteni.ro/