Muntii Aninei

Priviți în sens larg, munții Aninei reprezintă o grupă montană a Munților Banatului, fiind situați în totalitate pe teritoriul județului Caraș-Severin, în provincia istorică Banat, România.

Această grupă montană este alcătuită aproape în totalitate din roci carbonatice, într-o proporție covârșitoare, din calcare.

Din cei aproximativ 807 kmp. ai zonei carstice a Banatului, carstul munților Aninei ocupă o suprafață de aproximativ 600 kmp., comparabil ca întindere, în țara noastră, doar cu cea a calcarelor din podișul dobrogean (Bleahu, M. et. al., 1976). În arealele unde calcarul lipsește, el fiind înlocuit de marne sau alte roci necarstificabile, peisajul are un grad foarte scăzut de spectaculozitate.

Prin lucrarea de față, am dorit să realizăm un studiu geomorfologic care pune accentul în principal pe formele exocarstice (doline, uvale, lapiezuri, chei), dar și endocarstice,ce e drept, într-o măsură mai scăzută (peșteri, avene și speleotemele din interiorul lor).

Preocupările tot mai intense pentru cunoașterea regiunilor carstice, precum și inexistența unui studiu sintetic asupra morfologiei și răspândirii carstului munților Aninei au fost principalele considerente de care am ținut cont în efectuarea cercetărilor în teren și în laborator.

Am considerat ca arealul de cercetare să fie cel al Munților Aninei, poate și din motivații personale, întrucât, din anul 2006, am luat parte an de an la programe de cercetare, ce e drept, străine geografiei (arheologie). În toată această perioadă, ce m-a fascinat a fost în special, endocarstul dezvoltat în arealul ales, motiv pentru care am ales ca prin această lucrare, să valorific în scris, aspectele pe care acum câțiva ani nu le priveam prin ochii unui geograf în formare.

Conparându-l cu celelalte tipuri de relief, am putea face afirmația potrivit căreia relieful carstic este un relief ,,avid”, întrucât nu se limitează doar la extinderea la suprafață, ci și sub suprafață. Prin acest fapt am vrut să subliniem un alt motiv de alegere a subiectului acestei lucrări.

În toate cazurile, caracteristica unei zone geografice este redată în primul rând de relief. În cazul nostru, avem în față o rocă aparte care își impune prezența în relief din prima clipă, care prin natura ei creează peisaje deosebite, unice și, de ce nu, ,,mai dinamice” decât peisajele dezvoltate pe un alt substrat decât cel calcaros și anume calcarul.

Am considerat că elaborarea acestei lucrări ar putea avea implicații practice în ceea ce privește viitoarele planuri de amenajare și îmbunătățire a unor trasee turistice care să valorifice corespunzător zona carstică a munților Aninei.

În toate cazurile, caracteristica unei zone geografice este redată în primul rând de relief. În cazul nostru, întâlnim o rocă aparte, care își impune prezența în relief din prima clipă, care prin natura ei creează peisaje deosebite, unice și, de ce nu, ,,mai dinamice” decât peisajele dezvoltate pe un alt substrat decât cel calcaros.

În această lucrare, vom aborda, din punct de vedere geomorfologic, întâi, exocarstul, prin trecerea în revistă și analiza formelor carstice de suprafață, pentru ca mai apoi să intrăm în subteran, în peisajul bogat si mult mai spectaculos al endocarstului.

II. Scurtă prezentare a studiilor anterioare

Istoricul cunoașterii și interacțiunii omului, cu carstul munților Aninei datează, se pare, de aproximativ 40.000 de ani. Acest lucru este dovedit de binecunoscuta descoperire din anul 2002, a rămășițelor celui mai vechi om modern din Europa, la acea vreme, botezat ,,Ion”, în valea Minișului, de către niște speologi timișoreni.

Este dificil de stabilit o anume dată pentru începutul studierii sistemice a carstului munților Aninei. Un lucru, este, însă, cert: Un rol determinant în cunoașterea carstului îi revine interesului manifestat pentru zăcămintele de cărbune (huilă) existente in zonă. Arealul ales de noi a fost integrat în sfera exploatării, începând cu mijlocul secolului XIX, odată cu descoperirea unor zăcăminte de cărbune însemnate cantitativ și calitativ, de către Mathias Hammer, în vecinătatea locului unde este astăzi amplasat orașul Anina. De atunci, s-a asistat la o precipitare a intereselor privind acest areal, fapt ce a dus la elaborarea unor studii geologico- geografice, care, deși în primă fază erau axate în totalitate spre un scop economic, cuprindeau involuntar și aspecte geografice.

Prima hartă de ansamblu a zonei Reșița-Moldova Nouă, in cadrul căreia erau cuprinși si Munții Aninei, a aparținut geologului Schafarzik Ferenc. Un aspect interesant este acela al lipsei publicării vreunei lucrări referitoare la geologia și geografia Munților Aninei, în perioada interbelică. Așadar, pe parcursul a două decenii, s-a manifestat un ,,calm științific” în ceea ce priveste cercetările din munții Aninei.

Prima lucrare de sinteză, privind tectonica zonei de sedimentare Reșița- Moldova Nouă a fost concepută de Schreter, în anul 1912. Această lucrare și-a menținut gradul ridicat de fezabilitate, dovadă fiind că, în mare, este valabilă și astăzi, aducându-i-se, pe parcurs, completări și adăugiri, de către cercetătorii care s-au ocupat de zona în cauză. ( Răileanu et al.1957, Mutihac 1959, Năstăseanu 1964, Stillă et al. 1972, etc).

Principalele contribuții la investigarea complexă a carstului din Munții Aninei se datorează geografului Vasile Sencu. Activitatea sa științifică, de peste 30 de ani, a condus spre cartarea unor areale importante ale izocarstului din Munții Aninei.

Anul 1960 marchează începutul explorării, cercetării și cartării sistematice a cavităților subterane naturale din Munții Aninei. Între 1960 și 1976, s-au cercetat și descris peste 180 de peșteri, de către echipa formată din L. Botoșăneanu, Alexandrina Negrea și Șt. Negrea, specialiș ti ai Institutului de Speologie “Emil Racoviță“, din București.

Odată cu înființarea clubului de speologi amatori “Exploratorii” din Reșița, în anul 1966, precum și ulterior a altor cluburi in Timișoara și Oravița, se continuă cu succes activitatea de explorare și cartare desfășurată de cei menționați anterior prin elaborarea unor lucrări de specialitate: Iurkiewicz,A., Constantin, S.,, Badescu,B., Sisteme carstice majore din zona Reșița-Moldova Nouă, 1996, Tipografia Timiș, București

În concluzie, toate cercetările și studiile enumerate anterior înscriu relieful carstic și procesele de disoluție din munții Aninei într-un releu al studierii carstului din sudul Carpaților Occidentali.

I.Munții Aninei- localizare geografică și limite

Din punct de vedere tectonic, zona munților Aninei se suprapune zonei de sedimentare Reșița- Moldova Nouă, zonă alcătuită dintr-o succesiune de sinclinale și anticlinale. Cu o suprafață de aproximativ 770 km2, Munții Aninei se prezintă sub forma unei alternanțe de culmi muntoase cu platouri calcaroase, orientate pe direcție NNE-SSV, având o lungime medie de aproximativ 50 km și lățime medie de aproximativ 18 km (Sencu,1978).

Printr-o analiză detaliată, putem delimita si poziționa munții Aninei în interiorul unor limite mai precise, care vor ajuta la o cercetare mai eficientă a acestui areal.

Limita nordică a munților Aninei se desfășoară pe direcție vest-est, de-a lungul cursului râului Bârzava, de la confluența acestuia cu afluentul de stânga, Bârzăvița, în vest, și până la confluența acesteia cu afluentul de dreapta, Groposu, în est (Sencu 1978, Sencu și Băcănaru, 1976).

Sub aspect petrografic această limită prezintă două sectoare distincte:

I.Un prim sector, vestic, care se desfășoară între locul de confluență al râului Bârzava cu Bârzăvița, în apropierea cartierului Moniom (apartenent municipiului Reșița, aflat pe dreapta, cum mergi către Bocșa-Montană), până la confluența cu Valea Mare. În acest sector se face trecerea de la sedimentarul pânzei de Reșița, respectiv sinclinoriului Reșița-Moldova Nouă, la depozitele de roci panoniene moi (nisipuri, argile) din care este alcătuită Depresiunea Reșița;

II.Al doilea sector, estic, este desfășurat între confluența Bârzavei cu Valea Mare și până la

confluența cu râul Groposu. (Sencu 1978, Sencu și Băcănaru, 1976).

Limita estică se desfășoară pe o direcție generală N-S, de la confluența Bârzavei cu Groposu, urmând cursul acesteia până la izvoare, apoi peste șaua Poneasca, urmând cursul râului Poneasca, până la confluența cu Minișul. De aici până la Nera limita este dată de

contactul litologic dintre rocile carstificabile și cele necarstificabile. În acest sector, pe partea dreaptă, în direcția deplasării,de la N spre S, am observat prezența și predominanța calcarelor, iar pe partea stângă, predominanța rocilor cristaline si granitice, necarstificabile, în principal ale Masivului Semenic.

Din punct de vedere petrografic, ca și în cazul limitei nordice, limita estică este marcată de existența a două sectoare distincte (Sencu 1978, Sencu și Băcănaru 1976)

– un sector nordic, în care atât Bârzava cât și Poneasca străbat formațiunile

cristaline și cele granitoidice ale seriei de Sebeș-Lotru, aparținând Pânzei Getice;

– prelungirea cu un sector sudic, de la confluența Minișului cu Poneasca și până la Nera, în care se face trecerea de la depozitele calcaroase ale sinclinoriului Reșița-Moldova Nouă ale

Munților Aninei, la formațiunile cristaline și magmatice ale Pânzei Getice, aparținătoare

Dealurilor Bozoviciului. Aici apar conuri mari de grohotiș, care uneori se unesc și formează trene de grohotiș, dar doar din loc în loc.

Sub raport geomorfologic, limita estică a Munților Aninei poate fi considerată ca

începând de la confluența Bârzavei cu râul Groposu, urmând apoi o direcție NNE-SSV de-a

lungul talvegului văii Bârzava, până la localitatea Văliug, unde valea se lărgește. În continuare,

limita urmează talvegul văii Bârzava până la șaua Poneasca, de unde urmează cursul râului Poneasca, până la confluența cu râul Miniș.

Ultimul sector se desfășoară între Miniș și Nera, cu o direcție NE-SV, limita acestui

sector fiind foarte bine evidențiată de numeroasele izbucuri care apar la contactul dintre rocile carstificabile și cele necarstificabile, aici avându-și izvoarele toți afluenții de pe dreapta ai Nerei care se varsă în Depresiunea Almăjului. Aceste izbucuri, începând de la nord la sud, sunt: izbucul Bigăr (cel mai mare, cu un debit de 500 l/s, peste care se suprapune paralela de 45 de grade latitudine nordică, izbucurile Lighidiei, izbucul Agrișului, izbucurile Lăpușnicului, izbucul Oreșticăi, izbucul Moceriș și izbucul Ducin (Sencu 1978, Sencu și Băcănaru 1976).

Limita sudică a Munților Aninei este legată de cursul râului Nera, de la confluența

acestuia cu afluentul de dreapta, Bresnic, în locul numit Driște, în est, și până la ieșirea Nerei

din chei, în apropierea localității Sasca Română, în vest, pe direcția generală SE-V. Limita de sud separă Munții Aninei de Munții Locvei și reprezintă o limită morfologică,

deoarece Nera străbate transversal sinclinoriul Reșița-Moldova Nouă și formează cea mai lungă

vale de tip chei din România (aproximativ 20 km lungime).

Limita vestică se desfășoară pe direcția generală N-S, de la Bârzava la Nera.

După (Mutihac, 1959), această limită poate fi împărțită în trei sectoare distincte:

-primul sector, între Nera și Ciclova Montană limita fiind dată de un abrupt litologic (200-

300 m) între rocile calcaroase ale zonei Reșița-Moldova Nouă și depozitele post-tectonice;

– al doilea sector între Ciclova Montană și Gârliște limita fiind dată tot de un abrupt, dar de

această dată de natură tectonică;

-al treilea sector, între Gârliște și Nera, care prezintă aceleași caracteristici ca și limita Munții

Aninei – Depresiunea Reșiței. (fig.1)

Fig. 1 Munții Aninei și unitățile învecinate

Din figura 1 se observă că Munții Aninei se învecinează atât cu unități de relief joase, cum este Depresiunea Almăjului, în partea de sud-est și Depresiunea Reșița, cu culoarul omonim, în partea nordică. Atât la sud, cât și la est, această grupă montană se învecineayă cu unități montane, respectiv Munții Semenic (E) și Munții Locvei (S). În partea central-estică, între râurile Caraș și Miniș, se realizează trecerea bruscă de la unitatea studiată de noi și Munții Semenic, grupă cu diferență și energie mare de relief.

III. Geneza și evoluția regiunii

Cum s-a precizat și în cadrul capitolului dedicat istoricului cercetării carstului unității montane vizate, carterea, cercetarea geologică din munții Aninei a fost precipitată și alimentată de interesul economic pentru depozitele de huilă cantonate în acest areal.

Primele cercetări sistematice pentru zona munților Aninei au avut loc de abia după 1850. Primele lucrări publicate îi aparțin lui Kudernatsch(1855, 1857), lucrări care au pus bazele stratigrafierii depozitelor din zona. Primele cercetări bazate și pe observații personale îi aparțin lui Codarcea(1940).

La începutul celei de-a doua jumătăți a secolului XXI, s-au efectuat studii microscopice, cu scopul de a identifica unele asociații de organisme creatoare de plancton, numite calpionellide.

III.1 Suportul petrografic

Dacă în cadrul unei abordări geografice, putem integra munții Aninei în grupa majoră a munților Banatului și parte a Carpaților Occidentali, geologic vorbind, aceștia trebuie integrați structurii de ansamblu a Carpaților Meridionali. ( Bucur, I., 1997)

Structura geologică a zonei vestice a Carpaților Meridionali este caracterizată din punct de vedere geologic de încălecarea Pânzei Getice( în NE), peste Autohtonul Danubian(SV și S). Acest contact nu este altceva decât un șariaj a celor două pânze și este cunoscut drept linia Rudăria. Continuân contactul spre vest, în zona Moldova Nouă, falia tectonică majoră separă rocile sedimentare ale Unității Getice, de cele metamorfice ale Unității Supragetice- Pânza de Locva și Pânza de Dognecea-Luznica (Năstăseanu, Maksimovic, 1985). Planul de încălecare este unul redus, din punct de vedere al adâncimii, spre sud, unde amplitudinea șariajului este este de aproximativ 10 km și crește spre nord, treptat, căpătând aspectul unei falii inverse. Între Unitatea Getică și Supragetică apar suprafețe de dimensiuni reduse, alcătuite din roci sedimentare permiene și jurasice, acestea fiind încadrate în unitatea tectonică a Pânzei de Sasca-Gornjak (Iurkiewitz, Constantin, Bădescu, 1996)

Unitatea Getică prezintă un fundament cristalin, care se întinde în zona estică ( Seria de Sebeș-Lotru). Fundamentul acestei unități este străpuns de intruziuni granitice (Sichevița, Poneasca, Buchin), la suprafață fiind acoperit de o cuvertură sedimentară care aparține Permianului, până în Cretacicul Inferior. Această cuvertură formează un sinclinal faliat major, la vest, străpuns de intruziuni laramice care au avut drept rezultat crearea unor zăcăminte de minerale utile.

Unitatea Danubiană, situată la est de linia Rudăria, are, de asemenea, un fundament cristalin care include câteva serii metamorfice străpunse de granite, dar si de roci ultrabazice( în special serpentinite). Peste acest fundament se află depozitele molasei formate în Paleozoicul Superior, acoperite de calcare formate în intervalul Jurasic-Cretacic Inferior.

III.2 Structura geologică

Anticlinalele și sinclinalele orientate pe direcția generală NNE-SSV, reprezintă substratul geologic peste care se suprapun depozitele organogene care alcătuiesc munții Aninei.

Cele mai înalte culmi corespund unor anticlinale formate din calcare cu intercalații silicioase( denumite calcare de Valea Aninei) sau, în alte cazuri, calcare organogene (calcare de Valea Nerei și Valea Minișului), fiind substrat pentru platourile carstice extinse.( Bucur, I., 1997) Structura majoră este sinclinalul Moldovița-Colonovăț, sinclinal care are o extindere mărginită în N, de Reșița și depresiunea Reșiței, iar în S se întinde până la Moldova Nouă. La S de Valea Minișului, deci în E, este localizat sinclinalul Gârnic- Gura Golumbului, sinclinalul Pitulat și anticlinalul Brădet și valea Doman-Anina. Aceste aspecte legate de tectonica zonei este confirmată în teren, geologic, prin alternanța de roci carbonatice (calcare dispuse în benzi), cu marne și marno-calcare(roci impermeabile).()

Marnele separă rocile carbonatice în 3 complexe acvifere distincte:

I.Primul complex, cel superior, care este format din calcare de Plopa ( Hautervian-Barremian-Apțian Inferior), deci prin a doua jumătate a Cretacicului Inferior; Acest complex cuprinde calcarele de Valea Lindinei și calcarele de Valea Nerei.

În calcarele de valea Lindinei, sunt frecvente accidentele silicioase cu amoniți, dar si foraminifere.

În calcarele de Valea Nerei, calcarele apar în bancuri masive, cu corali, foraminifere și alge calcaroase,depozitele acestea fiind bio-acumulate.

II.Al doilea complex, cel mediu, format din calcare de Valea Aninei (Oxfordian Superior-Kimmeridgian Inferior), în Jurasicul Superior, calcare de Brădet (Kimmeridgian Superior-Tithonian Inferior), în Jurasicul Superior și calcare de Marila (Tithonian Superior),tot în Jurasicul Superior.

Calcarele de Valea Aninei se remarcă prin intercalațiile stratiforme de jaspuri verzui și roșiatice. Aceste calcare s-au format în cadrul sedimentelor remaniate din zona marginală a unui bazin de sedimentare. (fig)

Calcarele de Brădet se remarcă prin aspectul lor predominant nodular. Calcarele sunt parțial argiloase, iar pe alocuri apar intercalații marnoase subțiri. Geneza calcarelor de acest tip este strâns legată de litificarea diagenetică timpurie a mâlurilor carbonatice pelagice, intr-un mediu submarin(Pop, 1976).

Calcarele de Marila sunt caracterizate de faptul că în partea terminală prezintă o alternanță de calcare și marne.Aspectul general este unul caracterizat prin omogenitate.

III.Cel de-al treilea complex, cel inferior, format din calcare de Gumpina (Callovian Mediu), la mijlocul Jurasicului.

Aceste complexe prezentate mai sus sunt traversate de falii majore, care, prin dispunere, permit comunicarea acviferelor.(tabelul 1)

Pe lângă calcarele compacte, apar, pe alocuri, pachete de calcar cu intercalații silicioase. Calcarele cu intercalații silicioase (calcedonie sau silex) apar sub forma unor succesiuni de strate de calcar de grosimi mai mari, între care sunt dispuse intercalațiile silicioase, care apar sub forma unor strate nu foarte diferite cromatic față de calcar, însă mult mai subțiri.

Fiind roci cu o slabă rezistență la eroziune, calcarele au favorizat, în special în cazul Văii Carașului și Văii Nerei, drenarea principalelor cursuri de apă și implicit, formarea unor depresiuni de dimensiuni reduse . De menționat este că la acest rezultat, factorul tectonic a avut o contribuție importantă. Doar așa putem explica faptul că unele cursuri de apă au reușit să-și formeze un curs dispus perpendicular pe direcția dezvoltării masivului calcaros.

Tabelul 1. Evoluția geocronologică a Munților Aninei

Elemente de structură majoră în zona de sedimentare Reșița-Moldova Nouă

Structura geologică a formațiunilor cristaline și sedimentare din zona de sedimentare Reșița-Moldova Nouă este una complexă, fiind rezultatul proceselor și fenomenelor desfășurate în decursul ciclurilor tectonice prebaikalian, baikalian, hercinic și alpin.

În ciclul prebaikalian, șisturile cristaline care alcătuiesc cristalinul domeniului getic, dezvoltate în estul regiunii (în munții Semenic și în fundamentul munților Almăjului), au fost cutate și metamorfozate.Structura anticlinală majoră, cu orientare NNE-SSV, structură care formează anticlinalul principal al structurii în formă de evantai a cristalinului din această regiune (Savu, H., 1965) este chiar rezultatul acelor procese de metamorfozare si de cutare. Putem deduce, astfel, că limita estică a munților Aninei amintită în capitolul dedicat localizării si limitelor a fost tranșată odată cu mișcările prebaikaliene. Tot ciclului tectonic prebaikalian îi aparțin și șisturile cristaline din Proterozoic superior, la vest de Reșița. Mișcările tectonice hercinice sunt caracterizate prin transgresiunea Carboniferului și Permianului mediu și superior, care ne îndeamnă să credem în existența unei perioade de exondare care a avut loc la sfârșitul acestui ciclu de mișcări.

Mișcările alpine au început, practic, cu transgresiunea Liasicului. Drept efect al acestei transgresiuni, a rezultat o structură a depozitelor sedimentare foarte complicată, exprimată prin linii de dislocație cu plane de încălecare și cute aplecate sau laminate într-unul dintre flancuri.

De la vest înspre est, apar falii și cute cu o orientare NNE-SSE.

Sinclinalul Clocotici-Lișava, cu dezvoltare între valea Bârzavei și localitatea Maidan. În nord, acest sinclinal este mărginit de depozite care aparțin Carboniferului, iar în zona centrală, apar depozite care aparțin Permianului. La sud de Gârliște, sinclinalul Clocotici-Lișava se afundă, contopindu-se cu depozite jurasice și cretacice.

Anticlinalul Natra reprezintă o structură de mare răspândire a depozitelor paleozoice. Pe axul cutei apare Carbonifer mărginit de Permian, peste care sunt suprapuse Doggerul și depozitele din Jurasic și Cretacic.

Falia Reșița-Carașova, de tip falie normală, cu orientare NV-SE, fiind evidențiată de trecerea depozitelor carbonifere, peste depozitele sinclinalului valea Domanului.

Sinclinalul Valea DomanValea JitinIlidia, sinclinal laminat și umplut cu depozite apțian superioare cu localizare axială.

Falia Polom, care ,,taie” longitudinal grupa munților Aninei, de la valea Bârzavei, din nord, continuându-se până la Dunăre.

Anticlinalul Polom este cel mai evidențiat în zona platoului Brădet.

Sinc

linalul Brădet-Moldova Nouă: În cadrul munților Aninei, acesta este conturat cel mai evident în regiunea Brădet.

Anticlinalul Anina reprezintă axul central al grupei montane alese pentru studiu, dezvoltându-se între valea Tereziei, în nord și valea Minișului, în sud. Atât flancul estic al anticlinalului, cât și cel vestic, sunt afectate de falii longitudinale și transversale. În cadrul flancului estic ondulația evidentă delimitează sinclinalul Celnic și anticlinalul Tămașa.

Sinclinalul Colonovăț-Moldovița, situat în partea centrală, începe de la valea Bârzavei, continuând spre sud până la Dunăre. Depozitele care umplu zona centrală a sinclinalului sunt corelate cu Apțianul superior.

Sinclinalul Pitulați se dezvoltă între valea Minișului, la nord și valea Nerei, la sud.

Anticlinalul Comarnic-Pleșiva, structură majoră a regiunii, fiind totodată foarte tectonizată.

Sinclinalul Gura Golumbului-Gârnic reprezintă o structură marginală estică, flancul vestic al acesteia, între valea Roschilor și valea Minișului fiind răsturnat și încălecat de anticlinalul Pleșiva.

4. Metodologia de cercetare

4.1 Analiza în teren

Încă de la început, am dorit ca lucrarea de față să se materializeze pe un fundament al cercetărilor și observațiilor empirice, întrucât orice studiu de Geografie Fizică și în special Geomorfologie este în primul rând caracterizat de observația, cercetarea si verificarea aspectelor reliefului, în teren.

Întrucât formularea unui subiect de cercetare reprezintă punctul esential, am putea spune, în cercetarea geografică și nu numai, acesta a rezultat în urma unei motivații solide, bazate pe experiențe personale si contacte anterioare cu arealul ales, în decursul a aproximativ 6 ani de zile. Am ales un titlu simplu formulat ,,Relieful carstic din Munții Aninei”, dar al cărui conținut, am observat pe pacurs, mi-a creat câteva dificultăți.

Înaintea începerii etapei de cercetare desfășurate pe teren, în decursul a 4 luni am incercat să colectez și să parcurg cele mai relevante titluri referitoare la arealul ales. Am încercat o orientare în principal asupra publicațiilor mai recente, însă cele mai multe studii și materiale științifice pentru munții Aninei sunt realizări ale secolului trecut. Dintre lucrările consultate, notate la bibliografie, am consultat lucrări cu caracter teoretic, metodologic, în primă fază, iar mai apoi , lucrări cu caracter special.

În ceea ce privește organizarea și sistematizarea datelor și a ideilor considerate importante a fi consemnate și interpretate, am procedat puțin diferit, astfel că nu am întocmit fișe bibliografice pe diferite probleme și subiecte, ci am mers în paralel cu elaborarea unor capitole și subcapitole brute, pe care, pe măsura evoluției demersului științific, le-am modificat și introdus direct, cu menționarea sursei bibliografice, în textul final.

Referitor la documentarea cartografică, pe lângă reprezentările regăsite în lucrările consultate, m-am folosit și de material cartografice separate, precum imagini satelitare, hărți geologice, geomorfologice și topografice. Hărțile topografice m-au ajutat considerabil mai ales în cadrul cercetării în teren.

Pentru realizarea acestei lucrări, mai exact a desenelor, graficelor, hărților, dar și a cumulului de informații empirice, a fost nevoie de deplasări successive în teren, deplasări care, de multe ori, s-au desfășurat anevoios, din pricina gradului scăzut de accesibilitate în unele areale, dar și a numeroaselor erori de percepere și cercetare în teren, care au trebuit mai apoi reluate și reinterpretate corespunzător. Etapa în teren s-a realizat în cadrul a două stagii. Prima ieșire în teren s-a realizat în intervalul 6.08- 12.08 2014, cea de-a doua, în intervalul 22.08-27.08 2014. Tabăra stablită în timpul etapei de cercetare în teren a fost Cabana Mărghitaș, lângă lacul omonim, în zona central-estică a arealului ales. Itinerariul ales și a punctelor cheie de observație nu a fost unui liniar, prin avanposturi succesive, de la un punct de plecare, la unul de sosire, ci am ales să acopăr arealele în care formele carstice de tipul dolinelor, văilor de doline, uvalelor, platourilor carstice, lapiezurilor și cheilor, sunt cel mai bine evidențiate și au o răspândire merituoasă pentru a fi consemnată și studiată.

Pentru studiul endocarstului, am profitat de experiențe din anii anteriori, în cursul cărora am avut șansa de a intra în contact cu peșteri reprezentative pentru carstul munților Aninei. Dintre cavitățile subterane, amintim Peștera Comarnic, Pestera Plopa Uscată, Peștera La Hoțu, Peștera cu Gheață, Peștera Cuptorul Porcului etc. .

Prelevarea probelor de roci carbonatice și necarbonatice la care am făcut referință în lucrarea de față au fost recoltate din puncte cheie, puncte alese sistematic pentru fiecare tip de rocă amintită.

Pe scurt, rolul principal al etapei în teren a fost compararea formelor si fenomenelor geografice reprezentate pe harta topografică și geomorfologică, cu realitatea din teren, respectiv adăugarea de noi forme de relief prea mici pentru a fi redate pe hartă. De asemenea, în teren m-am folosit de camera fotografică, din necesitatea analizei mai detaliate a formelor si proceselor în derulare întâlnite în teren.

4.2 Metoda cartografierii geomorfologice

Realizarea hărții geomorfologice a arealelor carstice din Munții Aninei reprezintă unul dintre obiectivele principale ale studiului. Premergător materialului cartografic geomorfologic, am considerat necesar realizarea unor hărți tematice suprapuse arealului în cauză, hărți care facilitează înțelegerea proceselor și fenomenelor carstice, cu formele rezultate.

Harta înclinării versanților ( harta pantelor)

Panta reprezintă un parametru geomorfometric foarte important, deoarece poate fi, în multe cazuri, relaționată de intensitatea unor procese geomorfologice. De asemenea, pantele reprezintă parametrul cel mai important în declanșarea unor hazarde naturale (dintre care, specifice regiunilor carstice, sunt rostogolirile pe versanți, prăbușirile, surpările și alunecările de teren).

Prin harta pantelor, am redat, la nivelul grupei montane studiate, înclinarea suprafeței terestre față de planul orizontalei. Mai exact, pantele sunt redate de unghiul format între planul suprafeței terestre, cu planul orizontalei.

În cadrul suprafeței grupei montane studiate, se observă o suprapunere a pantelor cu grad ridicat de înclinare în cazul arealelor de tip sectoare de chei: Cheile Carașului ( în partea central-nordică), Cheile Gârliștei ( la sud-vest de Cheile Carașului), Cheile Minișului (în partea central estică), Cheile Nerei ( în sudul arealului), dar și în cadrul văii Jitin, Natra, Beușnița și Beiului. Cele mai abrupte pante se întâlnesc în cadrul sectoarelor de tip văi în canion, din sectorul Prolaz al Cheilor Carașului și în cadrul Cheilor Nerei. De altfel, pantele cu declivitate ridicată se suprapun abrupturilor și crestelor. În această categorie a abrupturilor și crestelor, sunt incluse formele caracterizate prin desfășurare pe verticală aproape perfectă, care, totodată, determină o fragmentare ridicată a reliefului. Pantele cvasiorizontale (0-3), se regăsesc în cadrul platourilor carstice, cum sunt platourile Colonovăț sau Socolovăț, din partea centrală a grupei montane.

În cadrul hărții reprezentând pantele, acestea au fost reclasificate în 7 clase, fiecare cu un grad diferit de înclinare. A rezultate, prin modelare computerizată, harta pantelor Munților Aninei. (fig. 2)

Fig.2 Munții Aninei- harta înclinării versanților

Harta hipsometrică

Harta hipsometrică exprimă altitudinea suprafeței terestre a Munților Aninei, raportată relativ la nivelul mării. Noi am redat aceste valori prin umbrire și scara de culori, fiecare cu o anumită valoare. Altitudinile suprafeței terestre le-am grupat în 7 clase altitudinale, clase limitate de altitudinea minimă și maximă.

Altitudinea maximă a arealului interpretat se regăsește în partea sudică a acestuia, Vârful Leordiș ( 1160 m), din subunitatea Munților Leordiș. Altitudinea minimă este de 146 m., în zona depresionară.

După cum se observă, altitudinile ridicate se regăsesc mai ales în zona estică și sudică, fiind suprapuse structurilor de anticlinal, dar și zonelor de contact, cum este cazul limitei estice, caracterizate de contactul depozitelor calcaroase, cu masivul granitoid al Semenicului.

Altitudinile joase caracterizează văile râurilor și zonele depresionare ( depresiunile Iabalcei,Carașovei etc. .)

Fig.3 Munții Aninei- harta hipsometrică, reprezentând totodată și vârfurile de peste 700. Și altitudinea maxima (Vf. Leordiș, 1160 m)

Harta expoziției versanților

Harta expoziției versanților evidențiază orientarea versanților în raport cu punctele cardinale. Important este faptul că acest parametru ajută la interpretarea modificărilor morfologice care apar în cadrul reliefului, întrucât, de exemplu, versanții nordici primesc o cantitate mai ridicată de precipitații decît cei sudici, de exemplu. În cadrul arealului nostru, se observă o predominanță a versanților cu expoziție sud- estică, iar cea mai mica răspândire o au versanții cu expoziție sudică. Stabilirea claselor am realizat-o în urma împărțirii unui cerc, în 7 sectoare de cerc atribuite punctelor cardinale.( fig. 4)

Fig. 4 Munții Aninei- harta expoziției versanților

Harta densității fragmentării

Densitatea fragmentării reprezintă un raport între lungimile totale ale sistemelor hidrografice (inclusiv văi seci), și unitatea de suprafață. Am realizat această hartă, deoarece densitatea fragmentării reliefului reprezintă un parametru care mi-a ușurat formarea unei imagini de ansamblu asupra gradului de fragmentare al reliefului.

În urma rezultării celor 7 clase de variație a densității fragmentării, se observă că diferențierile sunt influențate de litologia arealului și de natura unor procese geomorfologice.

În urma digitizării arterelor hidrografice principale și secundare, a rezultat harta densității fragmentării. Cea mai fragmentată suprafață se regăsește în sudul grupei montane, acolo unde grupa Munților Aninei face joncțiunea, în cadrul aceluiași sinclinoriu, cu grupa Munților Locvei, la sud. (fig. 5)

Fig. 5 Munții Aninei- harta densității fragmentării

Harta adâncimii fragmentării

Harta adâncimii fragmentării reliefului Munților Aninei indică energia de relief, sau, mai concret, gradul de adâncire al văilor și se exprimă în m/kmp. Aceasta se află în strânsă legătură cu densitatea fragmentării reliefului.

În cadrul materialului cartografic rezultat, am clasificat acest parametru în 9 clase.

Nuanțele deschise (roșu, galben, portocaliu) reprezintă zonele în care adâncimea fragmentării este nesemnificativă. Aceste zone sunt suprapuse Anticlinalului Natra și Anina, în mare parte, dar și în areale restrânse, în principal în nordul grupei montane.

Cele mai adânc fragmentate areale sunt, logic, suprapuse arterelor hidrografice, mai ales celor cu debit mare, dar, dat fiind că discutăm despre o regiune carstică, densitatea fragmentării este, în mare parte foarte ridicată (valoarea de 344).(fig. 6)

Fig. 6 Munții Aninei- harta adâncimii fragmentării

5. Relieful carstic din Munții Aninei

Calcarele sunt rocile carbonatice care generează poate cele mai spectaculoase peisaje. Dacă, la acest fapt, adăugăm caracterul particular al asociațiilor vegetale, precum și caracterul faunei generate de condițiile climatice deosebite, de inflențele mediteraneene, vom putea înțelege de ce o parte însemnată a munților Aninei a fost rezervată înființării unor parcuri, rezervații naturale și areale de o frumusețe aparte, precum: Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, Valea Minișului, Cheile Carașului, Cheile Gârliștei, Cheile Buhuiului sau peșterile Comarnic, Hoțului, Popovăț etc. .

Carstul munților Aninei este un carst de zonă cutată, stratele formând o alternanță de sinclinale și anticlinale, mai mult sau mai puțin regulate. În cadrul acestor sinclinale si anticlinale, calcarele pot forma în întregime cutele sau pot apărea doar ca pachete.(Bleahu, 1982)

Formele de relief exocarstice nu sunt altceva decât rezultatul proceselor de disoluție care acționează asupra calcarului. Aceste procese sunt determinate de factori chimici (precipitații, CO2), fizici (energia de relief, eroziune mecanică) și hidrogeologici (grosimea stratelor de calcare, dispunerea rețelei hidrografice și a stratelor subterane) (fig. 7)

Fig.7 Modelul teoretic al unui acvifer carstic ( după Onac, 2000, modificat)

Un rol determinant in eficacitatea cu care acționează procesele de disoluție îl are timpul geologic, întrucât putem vorbi de forme exocarstice observabile prin prisma ochiului uman doar în urma acțiunii acestor factori pe perioade de sute de mii de ani.

În cele ce urmează a fi prezentate, am ales sa cercetăm în teren numai arealele cu izocarst, areale compacte, daca le putem numi așa, din punct de vedere al continuității pachetelor calcaroase.

Morfologic, carstul se dezvoltă pe o structură cutată cu platouri ridicate și văi adânci, săpate de ape alohtone și direcționate est – vest. Pe lângă apa provenită din precipitații, principalul factor modelator în zonă, principalele cursuri de apă care modelează pachetele de calcar din munții Aninei, sunt: Carașul, Minișul, Nera, Ponicova, Gârliște și Buhui.

5.1. Particularități legate de dezvoltarea arealelor carstice în Munții Aninei

În vederea înțelegerii răspândirii și dezvoltării arealelor carstice din munții Aninei, trebuie ținută seama de anizotropia geologică și geografică a carstului Carpaților Occidentali sudici. Arelalele carstice din munții Aninei sunt constituite sub forma unei intruziuni de tip ,,pană”, între cristalinul din est și cristalinul și dealurile alcătuite din gresii, din partea de vest. Arealul carstic ocupă jumătatea nordică a sinclinoriului Reșița-Moldova Nouă, de la valea Nerei, în sud, până la valea Bârzavei, în nord, având o orientare SV-NE. Izocarstul este dezvoltat în fâșii de orientare SV-NE, având drept ax central anticlinalul Anina.

Relieful carstic , un rezultat direct al interacțiunii dintre procesele fizice și chimice prezente în cadrul interfeței atmosferă-rocă, în cazul reliefului carstic de suprafață și fie saturat-nesaturat, în cadrul reliefului carstic de anâncime cuprinde, în cadrul grupei munților Aninei, procese de modelare aflate în aproape toate fazele de evoluție. Bineînțeles, această afirmație fiind posibilă îm logica analizei teritoriului în raport cu zona climatică suprapusă, respectiv temperată (continentală), cu influențe clare submediteranene. În aproape totalitatea arealului studiat, traseul de evoluție descendentă de tip vale activă ponorvale seacăvale de dolineplatou este clar vizibil și observabil.(Sencu, 1970).(este cazul văilor de doline din platourile Iabalcea, și Șereniac, dar și a văii Sohodolului, situate la sud de localitatea Secu-Cuptoare.

Pentru o simplificare a analizei răspândirii carstului, am împărțit arealul de dezvoltare al acestuia în două sectoare, simplu, un sector nordic, desfășurat de la limita depresiunii Reșița, până în sud, la valea Minișului și un sector sudic, limitat la nord, de valea Minișului, până în sud, la valea Nerei.(diagrama 1)

Diagrama 1. Ponderea suprafețelor carstificabile în Munții Aninei (comparație între jumătatea nordică și cea sudică)

Sectorul nordic de carst reprezintă 40% din suprafața carstificabilă a întregului sinclinoriu Reșița-Moldova Nouă, desfășurându-se pe o lungime de 27 km. și o lățime medie de 8 km. În cadrul acestui sector se observă un tip de carst dezvoltat pe structură cutată, cu platouri înălțate ( Iurkiewicz, A., Constantin, S., Badescu, B., 1996).

În urma cercetării fenomenelor și formelor carstice de pe cuprinsul întregii regiuni montane Munților Aninei, se observă areale carstice similare din punct de vedere morfologic, de unde deducem o geneză și evoluție asemănătoare. Dezvoltarea arealelor carstice de aici este preponderent una de tip platou. Specifice acestui tip de carst, sunt platourile carstice aplatizate (platoul Iabalcei, platoul Carașovei, platoul Colonovăț etc. .) care, prin morfologia lor aparte, se deosebesc în peisajul carstic spectaculos, prin denivelările abia sesizabile în plan major, de unde putem deduce existența unui proces de nivelare îndelungat. În plan minor, însă, denivelările suprafețelor platourilor variază considerabil.

Gradul carstificării este unul ridicat, fiind determinați să afirmăm acest lucru, din cauza numeroaselor câmpuri de lapiezuri (unele chiar așchioase) și văi dolinare existente.

5.2. Relieful carstic de suprafață (exocarstul)

Morfologia exocarstului din Munții Aninei înglobează forme carstice de suprafață specifice zonelor latitudinilor mijlocii, dar cu o oarecare deosebire față de celelalte zone carstice de la noi din țară ( prezența influențelor climatice submediteraneene).

Răspândirea formelor exocarstice în teren, numărul, dar și aspectul lor sunt rezultatul condițiilor litologico-structurale, care au imprimat o influență selectivă a climatului, care, la rândul lui, este caracterizat prin prezența influențelor submediteraneene.( Cocean, P., 2000)

În arealele în care substratul de roci carbonatice, împreună cu agenții de modelare externi au conlucrat, gradul de răspândire, mărime și diversitate al formelor sculptate este ridicat, în timp ce în cele unde geneza formelor carstice a fost îngreunată de o conlucrare mai scăzută, se observă forme reduse din punct de vedere al numărului, diversității și amplorii.

Dificultatea confluenței tuturor clasificărilor existente, spre un curs comun, acela al unei clasificări- șablon în întreaga comunitate academică de specialitate, a condus la elaborarea de către Societatea Britanică de Geomorfologie, în anul 2012, a unei propuneri de clasificare a formelor exocarstice foarte interesante.

Dovadă a acestui fapt este acceptarea acestor tipuri de clasificări în aproape toată comunitatea științifică de specialitate.

Este unanim acceptată teoria conform căreia procesele de disoluție cele mai intense, din cadrul sistemelor carstice se petrec în zonele de epicarst, la interfața dintre masa de roci carbonatice și atmosferă, respectiv principala sursă de apă meteorică( fig.8)

Fig. 8 Circulația apei într-un masiv calcaros, cu evidențierea zonării pe verticală (după Onac, 2000, modificat)

De mare notorietate este clasificarea genetică a formelor exocarstice propusă de către Bogli (1960) și cea morfogenetică, propusă de către Ford și Williams (1989; 2007).( British Society for Geomorphology Geomorphological Techniques, Chap. 3, Sec. 6.1 (2012). Noi am avut, însă, în vedere, clasificarea făcută de (John McIlroy de la Rosa, 2012) a formelor de relief carstice (tabelul 2) și clasificarea cavităților specific carstului, după geneză (tabelul 3).

Tabelul 2. Clasificarea cavităților și formelor exocarstice, după scara la care se realizează analiza(după De la Rosa, 2012, modificat)

Tabelul 3. Clasificarea cavităților carstice, după geneză ( după Bogli, 1960)

5.2.1 Doline, văi de doline și câmpuri de doline

Dolinele reprezintă cele mai frecvente forme de relief exocarstice din Munții Aninei, acestea variind din punct de vedere al diametrului dar și a morfogenezei. Deși în arealul ales pentru studiul nostru, cele mai multe doline apar izolat și de dimensiuni reduse, am întâlnit și câmpuri de doline, cum este cel situat în cadrul platoului carstic Colonovăț, la est de Anina sau cele din Platoul Iabalcea). Am întâlnit, de asemenea, câmpuri de doline mai reduse, la est de Peștera activă Mărghitaș, respectiv pe dealul Cereșnaia, pe Ravniștea Mare, la nord-est de Peștera de la Haldină, dar și pe Dealul Molitului și în estul Platoului Brădet. Larga dezvoltare areală a dolinelor dintre valea Nerei și valea Bârzavei este rezultatul conlucrării mai multor factori și procese care implică acești factori, dintre care amintim:

-gradul de solubilitate ridicat al calcarelor, acestea având o puritate care se transformă într-o vulnerabilitate propice modelării de către agenții externi

-diaclazarea accentuată și adâncă a calcarelor

-existența unei rețele hidrografice bogate

În cadrul grupei montane a Munților Aninei, se identifică trei tipuri majore de doline:

1) Doline conice, cu fundul plat(de disoluție, care reprezintă, de altfel, tipul cel mai răspândit)

2) Dolinele asimetrice

3) Doline de prăbușire (care reprezintă un caz particular-din fața Peșterii de după Cârșă, pe care a secționat-o. Văile de doline sunt prezente în intreaga regiune, însă cazul cel mai interesant îl reprezintă perimetrul Sodol. Aici, înșiruirile de doline au o lungime între 0,5 – 2 km dezvoltându-se pe direcția majoră a structurii, NNE – SSV.(Exploratorii Reșița)

Zona platoului Ravniștea Mare, între înălțimile Koniaraț și Iașenovăț la E, valea Buhui la N si V și Cereșnaia, la S- în calcare de Plopa.

Zona Dealul Popovăț, situate între Dealul Naveșul Mic, la E și V, Valea Comarnic, la N și Dealul Naveșul Mare, la S- în calcare de Plopa.

Zona Lașenovăț, între Valea Caraș, la E și N, înălțimile Lașenovăț și Koniaraț, la V și Iașenovăț, la S- în calcare de Plopa.

Zona Socolovăț, între Valea Caraș, la N și E, Valea Razdolia și Valea Suvaica( Raicovacea) la V și Vârful Socolovăț la S (783 m.). Dolinele îmbracă versanții de E, V și N ai dealului Socolovăț și sunt dezvoltate în calcare de Plopa.

Zona Zabel, situate între Valea Razdolia, la E, Valea Suvaica, la V și S și Valea Caraș, la N- în calcare de Valea Aninei.

Zona Craiște, între Dealul Craiște, la E, văile Vilișteag și Ogaș, la N și Tămașa și Ravniștea Mică, la S- în calcare de Valea Aninei.

Zona platoului Ravniștea Mică- Mărghitaș, între Valea Buhui, la E, Vârful Straja și Coveliște, la V și N și Dealul Mărghitașul Mic, la S- în calcare de Valea Aninei și de Brădet, iar mai la S, în calcare de Plopa.

Zona Carașova (zona izlazului comunal Carașova), între Valea Suvaica, la E, Valea Caraș, la V și N și Valea Vișteag, la S. Aici, dolinele sunt dezvoltate în calcare de Plopa ( în special în V zonei), calcare de Marila (central), calcare de Valea Aninei( în E).

Zona Țarina Nouă (la S de Carașova), între Valea Vișteag, la E și N, Dealul Iazovnic și Valea Aninei, la V și Valea Iesnița, la S, în calcare de Marila, calcare de Plopa (la V), calcare de Valea Aninei și Brădet (la E).

Zona platoului Movila Românească, între Valea Aninei, la E și N, înălțimile Polom și Movila Românească, la V și zona Brădet, spre S, în calcare de Marila și Brădet.

În ceea ce privește asocierile formelor exocarstice, sub forma câmpurilor de doline, se observă o prezență categoric superioară a acestora la nord de Miniș, în jumătatea nordică a Munților Aninei. Aici, de la nord spre sud, câmpurile de doline se întâlnesc în următoarele areale ( fig.9, 10)

Fig. 9 Câmpuri de doline (sectorul nordic) Fig. 10 Câmpuri de doline (sectorul sudic)

La vest de Valea Sodol, se regăsește un câmp alcătuit din 8 doline de mărimi diferite. La sud de acest câmp, se găsesc alte două câmpuri de același tip, primul, la nord-est de Dealul Segran, iar ultimul, la vest de Padina Goală.

Un alt ansamblu de cîmpuri de doline se găsește la sud-vest de câmpurile anterior menționate, primul, la nord-vest de Dealul Deșeleac, iar la sud, în vecinătatea dealului La Cruce, alte două câmpuri de doline. La vest de câmpurile de doline din vecinătatea dealului La Cruce se găsește alt câmp de doline.

Un complex amplu, ca extindere areală, dar și ca densitate, se află la sud de localitatea Iabalcea. În acest areal, extins, pe o suprafață de aproximativ 6 kmp, se află nu mai puțin decât 5 câmpuri de forme de disoluție specifice calcarului. Nu din întâmplare, zona acestor câmpuri de doline se suprapune platoului carstic al Iabalcei. La sud de platoul carstic al Iabalcei, se află încă un câmp de doline, care se suprapune, în proporție de aproximativ 40%, limitei nord-vestice a dealului Cirnipoaia.

În partea centrală a jumătății nordice se află 5 câmpuri de doline, dispuse pe direcție aproximativă NS, suprapuse peste platoul Răviștea Mare.

La sud de orașul Anina și la vest de râul Jitin, se află 3 câmpuri de doline, dispuse aproximativ liniar, cu orientare aproximativă NS. Două dintre cele 3 câmpuri de doline sunt dispuse de-o parte și de alta a drumului care leagă orașul Anina, de Oravița, repectiv, între localitățile Steierdorf și Marila.

Exact la nord de limita sudică a jumătății nordice a grupei Munților Aninei, se află dispuse două câmpuri de doline, mai exact la nord de Culmea Frumoasă.

Un câmp de doline, izolat, însă, se găsește în partea sud a jumătății nordice a grupei studiate, un câmp al formelor de disoluție care cuprinde 5 doline de dimensiuni reduse, în comparație cu cele din platoul carstic al Iabalcei, spre exemplu.

În contrast evident cu jumătatea nordică, arealul de la sud de Miniș este slab reprezentat prin câmpuri de doline.

Important de menționat este, însă, prezența aici, a unui câmp de doline evident, format din nu mai puțin de 20 de forme de disoluție.

La sud de Miniș și sud-vest de Dealul Barbara, se găsesc 2 câmpuri de doline de orientare NESV.

La sud de Vârful Păuleasa (801 m), se găsește, pe lângă cel menționat în prima idee, un câmp de doline de dimensiune mai redusă. La est de acesta, un altul, tot de dimensiune redusă.

Continuând înspre sud, la nord-vest de râul Bei, alte două câmpuri de doline, primul, la est de Dealul Mărgeaua, iar celălalt, la nord-vest de Șestul Goruiului.

Văile de doline

5.2.2 Cheile și sectoarele de văi de tip canion

Principalele puncte de atracție din cadrul Parcului Național Semenic-Cheile Carașului și Cheile Nerei-Beușnița sunt, în cadrul Munților Aninei, pe lângă cavitățile subterane, cheile. Alături de doline, acestea reprezintă cea de-a doua formă exocarstică care caracterizează și particularizează, simultan, carstul Munților Aninei. Prin alcătuirea lor geologico-petrografică, prin fizionomia, geneza și amploarea lor, sectoarele de chei din Munții Aninei se impun în peisaj ca elemente peisagistice de ordinul I.

Răspândirea sectoarelor de chei în regiunea studiată relevă o dezvoltare a acestora dictată de direcția și orientarea principalelor artere hidrografice care drenează regiunea: Caraș, Nera, Miniș, Gârliște și Buhui, dar și a celor cu lungimi mai reduse: Comarnic, Bei, Jitin și Valea Rea. Astfel, în partea central-nordică, se desfășoară cheile Carașului,chei dezvoltate longitudinal cu direcția stratelor, iar în partea centrală, cheile Minișului și în sud cheile Nerei, ambele dezvoltate perpendicular pe direcția stratelor ( fig.11)

Cheile formate în calcarele din arealul în cauză sunt tipice, cu profil transversal îngust și adesea, cu pereți surplombați. Pereții surplombați sunt rezultatul existenței marmitelor laterale.

Cheile Minișului

Cheile Minișului sunt situate în partea vestică a Munților Aninei, fiind rezultatul acțiunii apei râului Miniș, de erodare a calcarului existent în zonă. Izvorând din partea centrală a grupei montane, de sub Dealul Culmea (977 m.), acesta și-a adâncit considerabil albia, modelând calcarele triasice și jurasice ale sinclinoriului Reșița-Moldova Nouă, formându-se, astfel, chei, prin procese de epigeneză. Sectoare de chei s-au format, de altfel și la contactul cu șisturile metamorfice din Munții Semenic ( în zona adiacentă localității Valea Minișului). Cheile se desfășoară pe o lungime de 14 km. și pot fi împărțite în 3 sectoare:

1.Primul sector de chei este cel între cantonul din Crivina și localitatea Valea Minișului. Acest sector este unul foarte îngust, până în partea de est a Peșterii Plopa, de unde, mai departe, încep să se lărgească.

2. După confluența cu pârâul Golumbul, se desfășoară cel de-al doilea sector de chei, până la confluența cu pârâul Poneasca.

3. Ultimul sector este și cel mai redus ca extensiune, doar 1,5 km., se regăsește în vecinătatea Izbucului Bigăr.

Cheile sunt spectaculoase prin spectaculozitatea abrupturilor versanților , însă tot aici se regăsesc numeroase cavități subterane de tipul peșterilor și avenelor. Dintre cele mai reprezentative, menționăm: Peștera de la Captare (960 m.), Peștera Ponor Plopa (760 m.), Peștera Ponor Uscată (265 m), Avenul Trei Intrări ( 175 m.), Avenul cu Sifon (156 m.).

Cheile Carașului ( văi de tip canion)

Cheile Carașului sunt situate în partea central-nordică a Munților Aninei, fiind sculptate, bineînțeles, de râul omonim, Carașul, pe un traseu tipic de vale transversală.

Carașul izvorăște din parte estică a Munților Aninei, din izbucul situat la aproximativ 600 m. Altitudine. Râul traversează de la est, la vest Munții Aninei, între Valea Comarnic și localitatea Carașova, formând, prin acțiunea directă asupra calcarului, pe o lungime de aproximativ 19 km., Cheile Carașului. Acestea se suprapun Parcului Național Semenic-Cheile Carașului.

Geneza cheilor Carașului s-a desfășurat pe fondul existenței unui substrat calcaros, de vârstă jurasică și cretacică. De asemenea, în cadrul acestor chei, existența câtorva particularități morfologice și morfometrice ne conduc să accentuăm ideea potrivit căreia Cheile Carașului sunt, practic, o succesiune de văi de tip canion. Dintre aceste particularități, remarcăm înălțimea mare a versanților, masivitatea și cvasiverticalitatea lor, adâncimea considerabilă a văilor și lărgimea acestora, dar și prezența unor trepte nivelate, polițe sau alinierea unor umeri petrografico-structurali. Cheile se regăsesc într-o regiune caracterizată orientarea unor culmi, pe direcția cutelor majore paralele cu direcția longitudinală N-N-E S-S-V A a sinclinalelor ;I anticlinalelor restrânse.( fig.11)

Fig. 11 Profil transversal în Cheile Carașului (vale de tip canion)

Culmile respective corespund fie suprafeței de nivelare Cârja (500-600 m., în vest, 800-900 m., în est), fie suprafeței de nivelare Caraș, urmărind cursul văii Carașului.

Cheile se împart în două sectoare distincte, un prim sector, între confluența cu râul Comarnic și Prolaz, iar cel de-doilea sector, Cheile Carașului propriu-zise, între Prolaz și Carașova.

1.Primul sector:

După realizarea confluenței cu râul Comarnic,cum am menționat anterior, se desfășoară Cheile Prolazului, sculptate în calcare de vârstă urgoniană. Privite din perspectivă geomorfologică, cheile cheile separă sectorul sud-estic al platformei carstice, de versantul nordic al Dealului Socolovăț (783 m.). (Rusu, 1967)

Pe o lungime de aproximativ 10 km., râul Caraș meandrează din cauza unor numeroase creste perpendiculare pe direcția cheilor, care coboară dinspre versanți, spre albia râului. În denumirea locală, aceste creste poartă numele de ,,curmături”.

În unele puncte, acțiunea apei a condus la geneza unor marmite de dimensiuni considerabile (20 m. Adâncime), în care apa stagnează periodic. În acest sector de chei, pereții dispuși paralel se apropie, în unele puncte, la doar 2 m.(Sencu, V., 1978)

Formele endocarstice și exocarstice din acest sector de chei sunt reprezentate de peșteri, avenuri, lapiezuri etc. .

Pe versantul stâng al sectorului de chei Comarnic- Prolaz, există aproximativ 54 de peșteri (Peștera Racoviță, Peștera Țolos-unică în țară, datorită faptului că se află în imediata vecinătate a unui izbuc) și 6 avene, dintre cele din urmă, Avenul de la Șereniac nr. 1 are 67,4 m adîncime. Pe versantul drept există 74 de peșteri și 5 avene. Tot pe versantul drept al cheilor se află intrarea în Peștera Popovăț, cu lungimea de 1120 m.( Grigore, M., 1989)

Între Prolaz și Carașova se desfășoară cel de-al doilea sector de chei, al Cheilor Carașului propriu-zise, pe o extensiune de aproximativ 8,6 km. . Important de menționat este că pe o lungime de aproximativ 5 km., Carașul secționează structuri de anticlinal. Meandrarea este mai puțin semnificativă decât în sectorul anterior. Profilul transversal al acestui sector de chei este diferit, întrucât lățimea văii mărește, iar versanții sunt mai puțin abrupți și mai joși. Spre ieșirea din chei, cursul Carașului se orientează spre sud-vest, ieșind din chei în depresiunea Carașovei.

De asemenea, în acest sector secund, prezența peșterilor este nelipsită (Peștera de după Cârșă, Peștera Liliecilor, Peștera de Sub Cetate I și II, etc. .)

Concluzionând, remarcăm importanța geografică și geologică a Cheilor Carașului, care invită la manifestarea unor preocupări științifice și de cercetare.

Cheile Nerei

Cheile Nerei au o importanță fizico-geografică aparte pentru grupa Munților Aninei, întrucât acestea constituie limita sudică a acestora, despărțind, totodată, două grupe montane: Munții Aninei, în nord, de Munții Locvei, în sud.

Având o lungime de aproximativ 18 km., cheile Nerei au fost sculptate de râul Nera, râu care izvorăște din Munții Semenic, mai exact de sub Vârful Piatra Goznei (1447 m.). Practic, cheile se desfășoară între localitățile Driște, în amonte și Sasca Română, în aval, având orientare sud-est nord-vest.

Legat de alcătuirea petrografică a acestora, stratele de calcare în care s-au format sunt de vârstă mezozoică ( predominant cretacic inferior și mai rar, jurasic inferior), însă Nera străbate în chei benzi calcaroase de vârste diferite, de la calovian mediu și superior, oxfordian și kimmeridgian superior, la thitonic inferior, thitonic superior, berriasian, valanginian-hauterivian, barremian-apțian inferior și apțian superior. Un aspect important, considerăm noi, legat de petrografia cheilor este că în extremitatea sud-estică, din amonte a acestora, doar versantul stâng este alcătuit din calcare, fapt observat în teren prin meandrarea mult mai accentuate a versantului stâng al cheilor, unde roca este mai moale.( fig. 12)

Dintre toate calcarele, în funcție de vârsta lor, cele de vârstă oxfordian, barremian-apțian inferior și apțian superior sunt cele mai carstificabile. Pachetele de calcare sunt tăiate transversal, acest process reflectându-se în existent unor pereți verticali abrupți, hornuri, blocuri instabile care se prăbușesc de la înălțimi mari în Nera, dar și succesiunea unor colți calcaroși de mărimi considerabile, cunoscuți în limbajul popular local sub numele de ,,cârșii” și ,,cleanțuri”. Pe lângă aceasta, cheile se remarcă prin dimensiuni extinse, o complexitate a peisajului geomorfologic ridicată, dar și prin potențialul hidrografic mare. Aceste caracteristici tectonico-structurale și petrografice prezentate, dar și evoluția carstică a cheilor, ne oferă posibilitatea atribuirii calității specifice unei văi de tip canion.

Fig. 12. Munții Aninei- principalele sectoare de chei