Munich Personal RePEc Archive [610829]

035$
Munich Personal RePEc Archive
European Central Bank and the
Monetary Policies in Euro Zone
Catalin C. Popa
Naval Academy 'Mircea cel Batran' Constantza, Romania
1. November 2008
Online at https://mpra.ub.uni-muenchen.de/24520/
MPRA Paper No. 24520, posted 28. August 2010 07:04 UTC

5
CUPRINS

Introducere – De la Ecu la Euro și de la IME la BCE ………………………… 7
I. Etapele realizãrii proiectului Uniunii monetare europene –
adoptarea monedei unice Euro și afirmarea Bãncii Centrale
Europene ………………………………………………………………………………..

13
1.1 Apariția și evoluția Uniunii Monetare Europene ………………….. 13
1.2 Drumul istoric și implicațiile adoptãrii monedei Euro …………… 21
1.3 Etapele dezvoltãrii și afirmãrii Bãncii Centrale Europene ……… 28

II. Obiectivele și responsabilitãțile tehnice și politice ale Sistemului
European al Bãncilor Centrale, ale Eurosistemului și Bãncii
Centrale Europene ………………………………………………………………….

35
2.1 Particularitãțile statutare și funcționale ale Sistemului
European al Bãncilor Centrale și ale Eurosistemului ……………..
35
2.2 Responsabilitãțile operaționale și strategice ale Bãncii Centrale
Europene în cadrul Eurosistemului și în raport cu SEBC ……….
43
2.3 Reguli și mecanisme specifice privind funcționarea BCE ……… 53

III. Banca Central Europeanã și politicile monetare în zona Euro ….. 65
3.1 Cadrul general privind elaborarea, adoptarea și aplicarea
politicilor monetare în Uniunea Europeanã ………………………….
65
3.2 Banca Centralã Europeanã și politicile monetare europene ……. 76
3.3 Rolul BCE în raport cu reglementarea, supravegherea și
coordonarea sectorului monetar-financiar comunitar …………….
89
3.4 Rolul internațional al Euro și perspectiva adoptãrii monedei
unice de cãtre noile state membre ale UE …………………………….
96

Încheiere – Perspectivele evoluției Bãncii Centrale Europene în
condițiile globalizãrii și extinderii UE ………………………………………………..
111

Bibliografie ……………………………………………………………………………………… 121

6

INTRODUCERE
De la Ecu la Euro și de la IME la BCE
Provoc ările secolului XX și evolu ția economic ă ș i
geostrategic ă contemporan ă a lumii civilizate au consacrat la rang
de principiu fenomenul de globalizare, ini țial ca alternativ ă și, în
final, ca form ă unic ă de propagare a valorilor tehnice, culturale,
economice sau sociale ale umanit ății. Globalizarea s-a dovedit îns ă,
în evolu ția sa, un fenomen extrem de complex, uneori pe cât de
imprevizibil, pe atât de dificil de coordonat și aproape imposibil de
gândit în toate dimensiunile sale, negând, în permanen ță, varianta
reducerii tuturor interdependen țelor deterministe la o singura
component ă și anume cea economic ă. Din acest motiv, ultimele
decenii au mutat centrul de greutate al preocup ărilor mondiale pe
fenomenul de acceptabilitate social ă și toleran ță cultural ă,
respectiv pe laturile valorilor reale ale umanit ății, determinând un
curent pertinent și necesar, de justificare a necesit ății accept ării
globaliz ării ca pe un fenomen nu atât ireversibil, cât mai ales
benefic reducerii s ărăciei și armoniz ării nivelului de trai al întregii
omeniri.
În acest context, fenomenul integr ării europene nu
contravine noii realit ăți globale a lumii și nici nu ofer ă o variant ă
alternativ ă care o exclude pe prima, ci reprezint ă doar o alt ă
perspectiv ă a fenomenului de globalizare, inedit ă în ceea ce
privește scara amplitudinii, dimensiunile abord ării, strategia
convergen ței și sensul propag ării valorilor comune, în paralel cu
acceptarea sistemului axiomatic regional.
Pornind de la conceptul politic lansat de Churchill în anul
1949, care chema la crearea unei uniuni statale europene,
Uniunea European ă, așa cum se prezint ă astăzi, este rezultatul
unui lan ț complex al devenirii istorice, marcat permanent de
momente pozitive sau nefaste, de convergen țe sau divergen țe de
opinii, de abord ări reu șite sau eronate ori de succese și insuccese
consensuale. Toate acestea nu au f ăcut îns ă decât s ă consolideze
ideea unei Europe unite, în devenirea c ăreia primeaz ă ideile de
solidaritate, mutualitate, codecizie și consens, orientate, cu
prioritate, spre ideea cristaliz ării și consolid ării unor valori
europene comune.

INTRODUCERE 8
Pe baza acestor principii, preocup ările comunitare, limitate
inițial la ideea cre ării unei pie țe comune, au cunoscut o
permanent ă revizuire, abordând în final toate aspectele vie ții
economice, sociale și culturale, motorul principal în conturarea și
devenirea concret ă a acestui concept integrativ, dovedindu-se a fi
voința politic ă. Politicul a n ăscut ideea și tot politicul a condus-o
spre materializare, latura economic ă dovedindu-se ast ăzi, în fa ța
negocierilor privind adoptarea Constitu ției europene, doar un
exerci țiu de voin ță ș i consens, util nu numai redistribuirii
echitabile a valorilor materiale, ci mai ales cristaliz ării și
consolid ării unui for de decizie, reprezentativ din punct de vedere
comunitar.
Pornind de la o idee exclusiv politic ă, Uniunea European ă a
parcurs astfel, gradual, toate treptele logice și necesare pentru
atingerea obiectivului final, respectiv crearea unei comunit ăți
integrate la nivel regional atât economic, cât și social, cultural și
politic, inventând practic și concretizând strategic, teoria
globaliz ării prin integrare . Descrise sumar, aceste faze sunt:
Piața Unic ă – Uniunea Economic ă și cooperarea monetar ă –
Uniunea Economic ă și Monetar ă – Uniunea Politic ă.
În aceast ă ordine de idei, primii pa și au fost marca ți de
crearea Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului (1951) și de
semnarea tratatului de la Roma (1957), respectiv crearea
Comunit ății Economice Europene și a Comunit ății Europene a
Energiei Atomice. Prin func ționarea acestor institu ții, comunitatea
european ă își propunea crearea în premier ă a unei pie țe unice și
adoptarea unor politici economice comune, orientate ini țial spre
armonizarea regimului vamal, asigurarea liberei circula ții a
bunurilor și serviciilor și adoptarea unor politici economice
comune, (cum ar fi politica agricol ă comun ă sau politica
energetic ă).
Începuturile cooper ării europene la nivel integrativ au adus,
după sine, în discu ție și problema monedelor na ționale, respectiv a
raporturilor de schimb, în sensul în care, pe fondul problemelor
înregistrate în func ționarea sistemului Gold Exchange Standard,
s-a sim țit nevoia realiz ării unei unit ăți de ac țiune a statelor
europene, pe de o parte, pentru protejarea cursului propriilor
monede și, pe de alt ă parte, pentru eliminarea avantajelor
comerciale comparative necompetitive, din interiorul comunit ății.
Criza sistemului Gold Exchange Standard, a impus în paralel cu
dezvoltarea conceptului pie ței unice europene și adoptarea unei

INTRODUCERE 9
poziții comune în plan monetar, primul pas concret în acest sens
fiind realizat odat ă cu prezentarea Raportului Werner (1970),
proces continuat și dezvoltat ulterior prin crearea „ șarpelui
monetar” (1971) și a Sistemului Monetar European (SME, 1979),
respectiv introducerea monedei unice Ecu (1971) și a
mecanismului cursurilor de schimb (ERM, Exchange Rate
Machanism, 1979).
În Raportul Werner se prezenta explicit necesitatea realiz ării
unei uniuni monetare, Ecu fiind de fapt piatra de temelie și
fundamentul concret al ideii de moned ă unic ă și de sistem monetar
regional integrat. Șocurile petroliere, criza economic ă
interna țională și inconsecven ța func țională a sistemului monetar
flotant, au provocat cumulativ, la nivelul comunit ății europene, o
criză profund ă a integr ării, pe fondul deficien țelor de coeziune
politic ă, din care au rezultat limitele pie ței comune, (necesitatea
asigur ării unei libere circula ții reale a capitalurilor, persoanelor,
bunurilor și serviciilor), blocajul institu țional, (marginalizarea
Comisiei Europene și translatarea repetat ă a puterii de la Comisie
la Consiliul de Mini ștri și mai apoi la Consiliul European), crize
financiare, (deficite repetate ale bugetului comunitar și lupte
deschise între Consiliu și Parlament pe aceast ă temă), precum și
disfunc ționalit ăți ale SME (crize severe ale monedelor europene).
Pe acest fond, semnarea Actului Unic European (1986) a dat
startul relans ării procesului integrativ și a marcat debutul reformei
institu ționale și func ționale a comunit ății europene. Astfel, în
aprilie 1988, Consiliul Europei a încredin țat unui comitet condus
de pre ședintele Comisiei Europene, Jacques Delors, sarcina de a
studia și propune etapele realiz ării concrete a Uniunii Economice și
Monetare (UEM). Concluziile raportului au eviden țiat necesitatea
coordon ării politicilor macroeconomice la nivel comunitar,
accentuarea preocup ărilor privind elaborarea și execu ția bugetului
comunitar și integrarea politicilor monetare la nivel comunitar,
prin crearea unui Sistem European al B ăncilor Centrale, respectiv
adoptarea unei monede unice.
Recomand ările Raportului Delors au fost materializate în
prevederile Tratatului de la Maastricht (semnat în februarie 1992),
care a stabilit, cu claritate, cele trei principii fundamentale în ceea
ce prive ște realizarea practic ă a Uniunii Economice și Monetare
(UEM) și anume: convergen ța criteriilor economice și monetare în
trei etape, introducerea unei monede unice și acceptarea
ireversibilit ății procesului.

INTRODUCERE 10
În ceea ce prive ște Uniunea Monetar ă European ă și etapele
stabilite pentru realizarea acesteia, prima faz ă (1990-1994) a fost
caracterizat ă în principal de promovarea cu consecven ță a
principiilor convergen ței economice, amplificarea rela țiilor de
cooperare în plan economic și monetar la nivel comunitar,
liberalizarea circula ției capitalurilor și integrarea tuturor
monedelor în mecanismul cursurilor de schimb, tot în aceast ă
perioad ă fiind adoptat și Tratatul asupra Uniunii Europene (1993).
În etapa a doua (1994-1999), a fost înfiin țat Institutul
Monetar European, precursorul B ăncii Centrale Europene, iar
accentul a fost mutat pe probleme strict specializate, respectiv
asigurarea independen ței băncilor centrale ale țărilor membre UE
și îndeplinirea criteriilor de convergen ță în vederea accesului la
UME, prioritar ă fiind considerat ă edificarea func țional ă și
institu țională a SEBC, respectiv stabilirea procedurilor de
formulare a politicii monetare comune, în mod independent fa ță de
guvernele na ționale și deciziile forumului politic comunitar. În
1995, la Madrid, în premier ă, moneda unic ă este denumit ă oficial
Euro și sunt stabilite practic etapele adopt ării acesteia.
În faza a treia (1999-2002) este introdus un nou mecanism
al cursurilor de schimb (Exchange Rate Mechanism II, ERM II), are
loc debutul activit ății Băncii Centrale Europene (European Central
Bank, 1999) și sunt fixate irevocabil cursurile de schimb între
țările participante la UME, introducerea monedei unice fiduciare
având loc la 1 ianuarie 2002. Func ționarea Eurosistemului
debuteaz ă în 1999 cu 11 membri (plus Grecia în 2001), odat ă cu
stabilirea parit ăților fixe irevocabile, Marea Britanie, Danemarca și
Suedia beneficiind de derog ări sau clauze speciale, dup ă caz.
Deși nu se poate vorbi înc ă despre un succes deplin și
definitiv al monedei unice și nici despre o politic ă extrem de
eficient ă a BCE în plan monetar, în cei șapte ani de existen ță, Euro
a reu șit totu și să devin ă unul dintre principalii actori ai pie țelor
financiare interna ționale și s-a consacrat, f ără echivoc, într-un pol
monetar puternic, consistent și stabil, devenind, chiar în lipsa
unor cre șteri semnificative ale performan țelor economice
comunitare, „stâlpul de sus ținere” al edificiului economic regional.
În paralel, Banca Central ă European ă, deși confruntat ă permanent
cu situa ții și conjuncturi inedite ca form ă și amplitudine, a devenit
un diriguitor responsabil și experimentat al politicii monetare
europene, un actor semnificativ al pie țelor monetar financiare
interna ționale și un lider regional și interna țional incontestabil.

INTRODUCERE 11
Dincolo de fr ământ ările popula ției, neîn țelegerile
politicienilor și opiniile uneori divergente ale societ ății civile,
proiectul Uniunii Economice și Monetare se dovede ște a fi un
succes deplin al adapt ării voin ței politice europene la noile realit ăți
globale. Forma în care statele europene au în țeles valorile globale și
manifestarea universal ă a comportamentelor na ționale în planul
toleran ței și acceptabilit ății fac din acest grandios experiment,
singura dovad ă pertinent ă că șansa globaliz ării nu este pierdut ă,
iar fenomenul integr ării nu vine ca o contr ă sau izolare la acest
apel, ci mai degrab ă ca o faz ă premerg ătoare și absolut necesar ă.
Prin prezen ța dialogului politic, modelul european con știentizeaz ă
popoarele de importan ța efortului na țional, acord ă șansa
particip ării active la cumularea global ă a valorilor și ofer ă
certitudinea c ă decizia ne apar ține tuturor, transformând
globalizarea într-un fenomen economic, social și cultural,
participativ și responsabil.

Capitolul I

Etapele realizãrii proiectului Uniunii monetare
europene – adoptarea monedei unice Euro și afirmarea
Bãncii Centrale Europene

1.1 Apariția și evoluția Uniunii Monetare Europene
1.2 Drumul istoric și implicațiile adoptãrii monedei Euro
1.3 Etapele dezvoltãrii și afirmãrii Bãncii Centrale Europene

1.1 Apariția și evoluția Uniunii Monetare Europene

Asemenea complexitãții procesului în sine, momentul
apariției istorice a Uniunii Monetare Europene (UME) nu poate fi
precis determinat în timp și spațiu și nici nu poate fi atribuit strict
unei persoane sau instituții anume. Actele, acțiunile sau
conceptele care au fundamentat istoric fenomenul monetar
european integrativ au fost dezvoltate evolutiv și continuu, de la o
etapã la alta și de la simplu la complex, contribuția fiecãrui
moment important al evoluției proiectului integrativ fiind notabilã
și regãsindu-se, sub o formã sau alta, în stadiul funcțional sau
instituțional final al proiectului Uniunii Monetare Europene.
Astfel, pornind de la ideea cã practic Uniunea Monetarã
reprezintã o realizare și un succes meritoriu al procesului de
integrare europeanã1 în sine, unul din punctele de plecare în
devenirea ulterioarã a acesteia ar putea fi considerat chiar
momentul intrãrii în vigoare a prevederilor Tratatului de la Roma
(1958), când practic cooperarea europeanã a intrat în epoca
funcționãrii comunitare de drept. La acea datã, liderii ,,nucleului
dur” european, nu erau însã încântați cu ideea unei monede unice,
a cãrei utilitate pãrea iluzorie, în condițiile în care negocierile erau
limitate doar la perspectiva realizãrii unei piețe agricole comune,
iar sistemul monetar adoptat la Bretton Woods funcționa încã
satisfãcãtor.

1 History, Role an Functions of European Central Bank, Hanspeter K. Scheller, European Central
Bank, 2004

14 Din punct de vedere cronologic, ideea adoptãrii unei monede
unice a fost lansatã în octombrie 1962, odatã cu adoptarea
memorandumului Comisiei Europene, cunoscut sub numele
Memorandumul Marjolin. În cadrul acestui document adoptat,
Comisia invoca drept obiectiv imediat, realizarea unei uniuni
vamale comunitare, care sã conducã pânã la sfârșitul anilor 60’ la
configurarea unei „uniuni economice cu rate de schimb fixe, stabilite
irevocabil între monedele statelor membre”. Rãspunsul politic al
comunitãții europene nu a fost însã pe mãsura așteptãrilor
Comisiei, invocarea eficienței de moment a etalonului Gold
Exchange fiind în mãsurã sã blocheze orice altã inițiativã practicã
în acest sens. Singurul ecou al memorandumului în cauzã, a fost
formarea Comitetului Guvernatorilor Bãncilor Centrale a statelor
membre, care urma sã funcționeze pe lângã Comitetul Monetar
înființat cu șase ani înainte, în baza articolul 105 (2) al Tratatului
de la Roma. Deși inițial Comitetul Guvernatorilor a primit un
mandat limitat, de-a lungul anilor, acesta și-a amplificat activitatea
și implicit importanța în procesul monetar integrativ, devenind
pilonul principal al promovãrii cooperãrii monetare dintre bãncile
centrale comunitare, multe dintre inițiativele acestuia
manifestându-se chiar pânã în ultima fazã a realizãrii UME.
La sfârșitul anilor ’60, mediul monetar internațional a
devenit instabil, unele monede europene suferind deprecieri severe,
proiectate pe piața comunitarã în adevãrate crize, cu implicații
directe asupra relațiilor comerciale dintre statele membre, crize
care amenințau sã punã în pericol însãși funcționarea Uniunii
Vamale și a Politicii Agrare Comune, principalele realitãți
comunitare notabile, statuate pânã la acea datã. Ca rezultat,
Comisia Europeanã a adoptat în 1969, Planul Barre, pentru
crearea unei „identitãți monetare” distincte în cadrul Comunitãții
Economice Europene (CEE), pe baza acestui plan fiind elaborat, un
an mai târziu, Planul Werner, care propunea, (de data aceasta la
un nivel mult mai detaliat tehnic), crearea gradualã, pânã la
sfârșitul deceniului, a unei uniuni economice și monetare
funcționale.
În martie 1971, ca rezultat al acordului comunitar privind
realizarea proiectului Uniunii Economice și Monetare (The
Agreement Among EEC Central Banks, 9 februarie 1971), la nivelul
Comunitãții Economice Europene a fost introdus primul mecanism
monetar și de asistențã (intervenție) financiarã pe termen scurt și
mediu între statele membre (Exchange Rate Mechanism, ERM). Cu

15 aceastã ocazie a fost adoptatã ca instrument de lucru al ERM și
denominator comunitar, moneda Ecu, sub forma inițialã de unitate
de cont și instrument de rezervã al bãncilor centrale ale țãrilor
membre.
Ca rãspuns la devalorizãrile repetate și instabilitatea
dolarului american, în aprilie 1972, comunitatea europeanã a
adoptat sistemul de fluctuație cu margini reduse, un sistem flotant
în bandã, cunoscut sub numele de ,,șarpe monetar”, sistem prin
care monedele europene urmau a fi pãstrate într-o bandã de
fluctuație de ±2,25%, fațã de ±4,5 stabilit la nivel internațional
pentru flotația marginalã fațã de dolarul american. Pornind de la
necesitatea coordonãrii „șarpelui monetar” și a mecanismului
ratelor de schimb, un an mai târziu, a fost înființat Fondul
European de Cooperare Monetarã, FECOM, (European Monetary
Cooperation Fund, EMFC), instituție monetarã responsabilã cu
promovarea, reglementarea și funcționarea cooperãrii dintre
bãncile centrale comunitare. Totodatã, lãrgind perspectiva
abordãrii tehnice în vederea realizãrii UME și având la bazã
principalele teorii ale zonelor monetare optime (dezvoltate de R.
Mundell, 1961 și de R.Mc. Kinnon, 1963), Consiliul Europei a
adoptat, în premierã, primul act comunitar oficial privind
convergența economicã și monetarã, respectiv Directiva pentru
stabilitate, creștere și ocupare deplinã a forței de muncã (Directiva
Consiliului 74/120/EEC).
La mijlocul anilor ’70, sub presiunea divergenței politicilor
comunitare de rãspuns la conjunctura economicã internaționalã,
(criza petrolului, declinul economiei mondiale sau problemele
restabilirii unui sistem monetar flotant), procesul de integrare a
suferit o crizã majorã, marcatã de funcționarea deficientã a
principalelor instituții europene, marginalizarea și diminuarea
rolului FECOM și renunțarea repetatã la mecanismul „șarpelui
monetar”. Practic, lira italianã a funcționat în cadrul „șarpelui”
doar în perioada aprilie 1972 – februarie 1973, lira sterlinã și lira
irlandezã doar în perioada aprilie – iunie 1972 iar francul francez,
retras în anul 1974, a revenit în iulie 1976, în același stil
intempestiv și de scurtã duratã, doar pentru un an, în noiembrie
1976 acesta pãrãsind sistemul definitiv. În acest fel, în lipsa unei
reale coeziuni politice, repercutate și în plan monetar, s-a ajuns la
centrarea exclusivã a „șarpelui monetar” pe marca germanã,
coroana danezã și monedele Benelux, acest mecanism devenind,

16 așa cum anunța tendința politicã și economicã de conjuncturã, un
„sistem monetar european al mãrcii”2.
Abia în martie 1979, procesul integrãrii monetare este
relansat prin crearea Sistemului Monetar European, SME,
(European Monetary System, EMS) pe baza Rezoluției Consiliului
Europei din 5 decembrie 1978 și a procedurilor de funcționare
agreate și stabilite de bãncile centrale la 13 martie 1979. Spre
deosebire de „șarpele monetar”, SME a reușit sã menținã o mare
parte a monedelor comunitare în cadrul unui sistem de schimb
unic și relativ stabil, utilizând, pe de o parte, câteva din tehnicile
deja experimentate ale „șarpelui monetar”, (respectiv utilizarea
bandelor de fluctuație prestabilite) și, pe de altã parte, introducând
unele noi, în special în ceea ce privește mecanismele de susținere
și intervenție, în paralel cu relansarea monedei Ecu ca monedã de
cont compozitã, calculatã sub forma unui coș valutar în raport cu
dolarul american. Ecu s-a transformat dintr-o simplã monedã de
cont într-o unitate de cont comercialã3, acceptatã deopotrivã în
operațiunile financiare și de credit, dar și în mecanismele de
intervenție, devenind totodatã un activ de rezervã recunoscut
pentru bãncile centrale participante și nu numai.
SME nu a fost însã limitat la perspectiva unui simplu
mecanism de schimb monetar, dincolo de obiectivul promovãrii
stabilitãții monetare interne, acesta fiind însãrcinat și cu
responsabilitatea ajustãrii politicilor economice și monetare
aferente, în scopul menținerii stabilitãții indicatorilor
macroeconomici și al creșterii economice. Astfel, prin funcționarea
SME, statele membre au avut posibilitatea creãrii unei zone
monetare suficient de stabile pentru a permite relaxarea
controlului liberei circulații a capitalului între statele membre și au
permis, prin susținerea și suportul obținut, aplicarea unor politici
monetare coerente pentru reducerea inflației, contribuind astfel, în
mod direct, la îmbunãtãțirea eficienței economice și la creșterea
performanțelor în relațiile de schimb promovate de statele
participante.
Deși a adus îmbunãtãțiri vizibile în funcționarea politicilor
monetare comunitare, succesul SME, în ceea ce privește
convergența politicilor economice și fiscale, a fost însã mai degrabã

2 History, Role an Functions of European Central Bank, Hanspeter K. Scheller, European Central
Bank, 2004
3 Finanțe internaționale, Simona Gaftoniuc, Editura Economicã, București, 2000

17 limitat, lipsa coerenței în acest domeniu alimentând activ sursele
de tensiuni din cadrul comunitãții. De asemenea, în practicã,
moneda Ecu, desemnatã a fi încã de la debut centrul SME, în
ciuda consacrãrii pe plan internațional și a captãrii interesului
investitorilor pe piețele financiar-monetare, a jucat un rol limitat în
funcționarea sistemului – moneda europeanã devenise preponderent
comercialã, fiind utilizatã în special în operațiunile de acoperire a
riscurilor valutare sau ca activ de rezervã.
Urmãtorul moment crucial în cursa europeanã a fost
consemnat în februarie 1986, odatã cu semnarea Actului Unic
European, principalul obiectiv stabilit prin „Carta albã europeanã”
fiind crearea unei Piețe Unice și pregãtirea tuturor premiselor în
vederea realizãrii în „perspectivã imediat㔠a Uniunii Economice și
Monetare (UEM). Reafirmarea, cu aceastã ocazie, principiului
liberei circulații a capitalurilor, persoanelor, bunurilor și serviciilor
în spațiul comunitar, a reiterat necesitatea reluãrii procesului de
integrare monetarã și de adoptare a monedei europene unice, care
sã conducã, în acest context, la o transparențã sporitã a prețurilor
pentru consumatori, eliminarea riscurilor monetare în
funcționarea Pieței Unice, reducerea costurilor de tranzacționare și
la stimularea creșterii economice a țãrilor membre.
Actul Unic European a însemnat, de fapt, relansarea
procesului de integrare monetarã. Astfel, în aprilie 1988, Consiliul
Europei a încredințat comitetului condus de Jacques Delors,
(președintele în funcțiune al Comisiei Europene), sarcina de a
studia și propune etapele realizãrii UEM. Concluziile Raportului
Delors recomandau ca obiectivul integraționist sã fie atins în trei
etape, metaforizate în sintagma „pași discreți, dar revoluționari”,
astfel:
– etapa întâi, (1990-1994), urma sã se concentreze pe
definitivarea funcționalã a Pieței Unice, accentuarea
politicilor de convergențã economicã, înlãturarea tuturor
obstacolelor din calea liberei circulații a capitalurilor,
bunurilor și serviciilor și intensificarea cooperãrii
monetare între statele membre;
– etapa a doua, (1994-1998), urma sã serveascã pregãtirii
ultimului stadiu și reglementa, în fapt, reforma
instituționalã și promovarea structurilor organizaționale
necesare funcționãrii UME, stabilind totodatã criteriile de
convergențã monetarã, necesare a fi îndeplinite de statele
membre în vederea integrãrii;

18 – în ultima etapã, (1998-2002), ratele de schimb urmau sã
fie stabilite irevocabil, instituțiile comunitare sã înceapã a
funcționa pe deplin cu asumarea tuturor responsabilitãților
aferente în plan economic și monetar, astfel încât sã fie
posibilã introducerea ireversibilã a monedei europene
unice.
Rezultatul cel mai notabil al primei etape a fost adoptarea
Tratatului asupra Uniunii Europene (Maastricht, 1992) care
cuprindea, în premierã, capitole cu privire la politica monetarã
europeanã și care stabilea prin protocoalele anexate, inclusiv
statutul acelor organisme și instituții, respectiv Sistemul European
al Bãncilor Centrale (SEBC) și Institutul Monetar European (IME),
care urmau sa fie direct implicate în urmãrirea și realizarea
obiectivelor privind demararea funcționalã a UME. În noiembrie,
un an mai târziu, a fost stabilitã locația fizicã a IME, în orașul
german Frankfurt și a fost numit primul președinte al acesteia.
Pânã la intrarea în vigoare a statului IME, Comitetul
Guvernatorilor Bãncilor Centrale a fost cel care a primit sarcina de
a promova și coordona în acest sens politicile monetare ale statelor
membre, obiectivul principal declarat al cooperãrii monetare fiind,
încã de atunci, menținerea stabilitãții prețurilor în spațiul
comunitar.
Intrarea în funcțiune a IME, la 1 ianuarie 1994, a marcat
trecerea la etapa a doua a realizãrii UME, în sarcina acestuia fiind
stabilite douã responsabilitãți esențiale și anume: întãrirea
cooperãrii dintre bãncile centrale și coordonarea politicilor
monetare, respectiv pregãtirea instituirii funcționale a SEBC și a
BCE, în vederea conducerii politicii monetare unice și crearea,
respectiv adoptarea, monedei europene unice în spațiul comunitar.
În decembrie 1995, Consiliul European întrunit la Madrid a
confirmat debutul etapei a treia la 1 ianuarie 1999 și a anunțat
numele monedei unice, stabilind cu aceastã ocazie scenariul
detaliat al procesului de „adoptare” a monedei unice Euro (se
înlocuia, în premierã, sintagma „introducerea monedei unice”). Cu
aceeași ocazie, IME a primit sarcina de a studia și propune, pe de o
parte, un nou mecanism de schimb monetar în interiorul UME și,
pe de altã parte, un set de politicile monetare și de schimb,
necesare reglementãrii relațiilor dintre țãrile membre care vor
adopta Euro și acei membri care, din diferite motive, nu vor face
parte din UME. În completarea Tratatului asupra Uniunii
Europene, un an mai târziu, Consiliul Europei a adoptat Pactul

19 pentru Creștere și Stabilitate, stabilind, în mod esențial, criteriile
privind disciplina fiscalã, convergența economicã și procedurile de
supraveghere, sesizare a derapajelor și impunere a unor proceduri
de remediere, mergând pânã la sancționarea dupã caz a țãrilor
membre care nu respectã criteriile de convergențã economicã și
fiscalã.
Etapa a doua se încheie practic în mai 1998, odatã cu
nominalizarea celor 11 state care îndeplinesc condițiile necesare
pentru adoptarea monedei unice Euro. La acea datã, Grecia și
Suedia nu îndeplineau criteriile de convergențã, primind derogare
sub forma unei clauze de „amânare”, cu condiția continuãrii
demersurilor privind ameliorarea condițiilor economice și monetare
interne și adoptarea monedei unice la cerere, în momentul optim.
Grecia a întreprins toate eforturile în acest sens și a solicitat
aderarea în anul 2000, devenind, un an mai târziu, al 12-lea
membru ale UME. Suedia nu a cerut nici pânã în prezent
integrarea în UME, respectiv adoptarea Euro, prevalându-se de
lipsa voinței populare reflectatã prin eșecul repetat al
referendumurilor naționale cu privire la adoptarea monedei unice.
În schimb, Marea Britanie și Danemarca au beneficiat, încã din
1993, de clauza „opted out”, un statut special și privilegiat
consfințit printr-un protocol anexã la Tratatul asupra Uniunii
Europene, prin care se rezerva dreptul celor douã țãri de a opta
pentru a rãmâne în afara UME, clauzã activatã de altfel imediat de
Danemarca, în decembrie 1993, iar de Marea Britanie, în
octombrie 1997.
Etapa a treia a desãvârșirii UME a debutat la 1 ianuarie
1999, datã la care ratele de schimb ale celor 11 țãri membre au
fost fixate irevocabil, iar BCE a preluat prerogativele IME în ceea ce
privește coordonarea și conducerea politicii monetare unice în zona
Euro. Beneficiind de o parte consistentã a personalului deja
specializat și de o infrastructurã în mare parte definitã, preluarea
responsabilitãților IME nu s-a dovedit a fi o problemã, BCE
devenind operaționalã în primele șapte luni de la primirea
mandatului. Începând cu aceeași datã, moneda unicã Euro a
înlocuit monedele naționale ale statelor participante, circulând ca
monedã de cont și instrument de platã fãrã numerar, dupã
principiul „nici obligatoriu nici interzis”.
În paralel, sectorul financiar și nu exclusiv cel comunitar,
s-a pregãtit intens pentru operarea efectivã în cadrul pieței
europene integrate, nedorind sã piardã startul pe o piațã care se

20 anunța profitabilã și stabilã, o serie de indicatori fiind deja
dezvoltați pe piețele financiare, în scopul asimilãrii noii politici
monetare europene (EURIBOR, EONIA). Mulțumitã acestor
pregãtiri, piețele financiare au fost în mãsurã sã asimileze în timp
foarte scurt moneda Euro, toate instrumentele și titlurile financiare
fiind convertite rapid și fãrã probleme. Începând cu 1 ianuarie
2001, Grecia s-a alãturat UME, Banca Greciei devenind parte a
Eurosistemului, numãrul țãrilor membre mãrindu-se astfel la 12.
Scenariul adoptãrii monedei unice se încheie la 1 ianuarie 2002,
atunci când sunt puse în circulație bancnotele și monedele Euro.
În prezent, Eurosistemul numãrã 12 membri iar SEBC are în
structurã autoritãțile monetare naționale ale 25 de state, începând
cu 2004, odatã cu operarea ultimului val al extinderii europene.
În concluzie, urmãrind doar punctele esențiale, evoluția
istoricã a UME poate fi sintetizatã ca în figura de mai jos:

Figura 1.1 Exchange Rate Mechanism
„ăarpele monetar” (1971)
Sistemul Monetar European (1979)

Tratatul asupra Uniunii Europene
Proiectul legiferat al UME (1992) Comitetul Monetar (1958)

Comitetul Guvernatorilor
(1962)

FECOM (1973)
Comitetul Guvernatorilor

IME (1994)

SEBC
SBCE (1998)

BCE (1998) Ecu:

monedã de
cont
(din 1971)

monedã
comercialã
(din 1975)

Ecu – devizã,
activ de
rezervã,
mijloc de platã
(din 1985)
Euro:

unitate de cont
(1999)

monedã
fiduciarã
(2002) Raportul Delors (1989)
Stabilirea celor trei faze de realizare a
UME Planul WERNER (1970) Comitetul Guvernator al Bãncilor centrale Memorandumul Marjolin (1962)
Summit-ul de la Madrid (1995)
Programul adoptãrii monedei unice
Exchange Rate Mechanism II (1997)
Pactul de Creștere și Stabilitate (1997)
Adoptarea Euro
Crearea Eurosistem-ului (1999)
Uniunea Monetarã Europeanã (2002)

21 În ciuda succesului procesului de adoptare a monedei unice
Euro, nici Piața Unicã și nici Uniunea Monetarã Europeanã nu
și-au definitivat însã evoluția, articolul 2 al Tratatului asupra
Uniunii Europene fixând ca obiective finale: ,,dezvoltarea
armonioasã, echilibratã și durabilã a activitãților economice,
atingerea unui grad de ocupare a forței de muncã ridicat […],
creșterea economicã susținutã și neinflaționistã și realizarea unei
convergențe reale a performanțelor economice […]”. Este evident cã
UME nu poate fi un succes izolat în sine și nu se poate dezvolta în
mod independent fațã de amprenta performanțelor economice
reale, motiv pentru care urmãtoarea etapã ar presupune ca
deziderat tocmai armonizarea politicii monetare unice și
supranaționale cu o politicã economicã pe mãsurã, centralizatã la
nivel comunitar, respectiv armonizarea criteriilor convergenței
nominale de naturã monetaristã, cu acelea ale convergenței reale
de facturã economicã și socialã.

1.2 Drumul istoric și implicațiile adoptãrii monedei
Euro

Moneda unicã europeanã s-a nãscut, practic, odatã cu ideea
realizãrii Uniunii Monetare Europene, fiind conceptual, în prima
fazã, piatra de temelie a stabilitãții și bunei funcționãri a
sistemului monetar european integrat și devenind, practic, în faza
a doua, odatã cu introducerea ei la începutul anului 1999,
simbolul garant al proiectului european și emblema reușitei
procesului de armonizare a principiilor de coexistențã unionalã, în
plan economic, monetar și politic.
Semnificația monedei unice nu se rezumã la valoarea ei
materialã intrinsecã, ci reflectã, în primul rând, gradul de
acceptabilitate a valorilor europene, dispoziția statelor membre de
a renunța la propria literã a suveranitãții în favoarea principiului
valorilor comune și, nu în ultimul rând, dorința acestora de a
aparține spațiului european unic, fãrã frontiere.
Prima formã pe care moneda unicã europeanã a îmbrãcat-o
în mod oficial, a fost aceea a monedei de cont Ecu (European
Currency Unit), introdusã în urma aplicãrii Planului Werner, odatã
cu crearea ,,șarpelui monetar”. La acea datã, moneda unicã
reprezenta un rãspuns al Comunitãții Economice Europene la
situația conjuncturalã defavorabilã din lumea finanțelor
internaționale, stabilitatea sistemului cursurilor fixe și a etalonului

22 Gold Exchange, începând sã dea semne vizibile de slãbiciune. Rolul
sãu inițial a fost acela de monedã de cont și denominator menit sã
contribuie la armonizarea sistemului de calcul al marjelor de
fluctuație dintre monedele europene participante la „șarpele
monetar”.
În evoluția sa, Ecu a cunoscut trei etape distincte4,
caracterizate de anumite particularitãți sau trãsãturi, rezultate din
cumularea gradului de recunoaștere cu nivelul complexitãții și
intensitãții utilizãrii monedei unice:
a. prima fazã, (1971 – 1978), a fost aceea a creației Ecu,
perioadã pe parcursul cãreia acesta a reprezentat o
monedã de cont oficialã și un instrument de rezervã al
bãncilor centrale europene, implicate în funcționarea
„șarpelui monetar”. În aceastã perioadã, rolul Ecu s-a
rezumat însã la simpla funcție de etalon al valorii.
b. faza a doua, (1978 – 1987), face referire la perioada
intensificãrii utilizãrii monedei unice în planul relațiilor
comerciale, Ecu devenind o monedã de cont comercialã.
În aceastã perioadã, moneda europeanã a fost acceptatã
și ca unitate de cont privatã, prin debutul în tranzacțiile
bãncilor comerciale, fapt concretizat în utilizarea acesteia
ca denominator al conturilor și al titlurilor de valoare, Ecu
devenind un etalon comercial acceptat.
c. etapa a treia, (1987 – 1999), a fost aceea a recunoașterii
monedei unice pe plan internațional și a consacrãrii
acesteia pe piețele monetar-financiare internaționale. În
aceastã etapã a avut loc, în mod gradual, acceptarea Ecu
ca devizã internaționalã, aceasta devenind o valutã
negociatã și cotatã pe piețele monetar-financiare. ăi-au
fãcut apariția activele și pasivele bancare în Ecu, iar
moneda scripturalã a fost implicatã activ în operațiunile
interbancare sub forma creditelor, a compensațiilor și a
operațiunile pe termen scurt. Pornind de la aceastã
acceptabilitate și preferințã în creștere, manifestatã de
sectorul bancar, piețele de capital au asimilat moneda
unicã, dezvoltând, spre sfârșitul anilor ’80, segmente
specifice de piațã pentru tranzacționarea titlurilor în Ecu.
În aceastã perioadã, funcției de etalon al valorii i s-a

4 Finanțe internaționale, Simona Gaftoniuc, Editura Economicã, București, 2000

23 adãugat deci, funcția de instrument internațional de
platã.
Pornind astfel de la stadiile de recunoaștere, acceptabilitate
și preferințã parcurse, evoluția sinopticã a monedei Ecu poate fi
sintetizatã conform schemei din figura 1.2.
Dupã apariția sa, Ecu s-a limitat, pentru aproape un
deceniu, doar la o simpla semnificație contabilã, în ciuda utilizãrii
sale oficiale sub forma instituitã de pivot al „șarpelui monetar” și a
adoptãrii sale ca monedã de referințã a mecanismului de schimb
valutar intracomunitar. Rolul sãu a fost parțial revitalizat, odatã cu
apariția SME, nu atât ca urmare a intensificãrii utilizãrii sale la
nivel internațional, cât mai ales ca rezultat al evaluãrilor și
pronosticurilor privind reușita proiectului european. Legãtura
evoluției monedei unice cu parcursul procesului de integrare
europeanã este evidentã, moneda europeanã urmând îndeaproape
traseul împlinirii obiectivelor politice, economice și monetare
europene.
Astfel, dupã anul 1980, tranzacțiile financiare în Ecu s-au
amplificat suficient de mult pentru ca, începând cu 1986,
stimulate și de perspectiva europeanã (revitalizatã prin adoptarea
Actului Unic European), piețele monetare – financiare sã-și
orienteze în general preferințele de tranzacționare și în particular
opțiunile de acoperire a riscurilor, cãtre moneda unicã europeanã.
Începând cu 1987, toate compartimentele de piațã au alocat
segmente distincte pentru efectuarea tranzacțiilor în Ecu, aceste
tranzacții acoperind inclusiv aria emisiunilor obligatare sau a
creditelor pe termen scurt, mediu sau lung. Atitudinea generalã în
trend pozitiv a determinat ca în numai trei ani5, Ecu sã realizeze
practic o creștere semnificativã în pondere, de la 0,1% la 3% din
volumul tranzacțiilor de schimb pe piața financiar monetarã
londonezã.
La începutul anilor ’90, Ecu reprezenta a patra monedã
internaționalã de rezervã, depãșind lira sterlinã, iar tranzacțiile cu
emisiuni obligatare internaționale situau moneda europeanã, ca
volum și apreciere, pe locul trei, confirmând astfel încrederea
comunitãții internaționale asupra reușitei proiectului european.
Raportul Delors este însã cel care relanseazã practic Ecu în
cursa consacrãrii definitive, depãșind pragul incertitudinii, prin
precizarea celor trei etape distincte ale realizãrii UME și stabilirea,

5 World Economic Outlook, IMF, Washington, 1997

24 de drept, a statutului final al acestei monede și anume acela de
monedã unicã europeanã. Din momentul ratificãrii Tratatului
asupra Uniunii Europene, moneda europeanã unicã devine
obiectivul principal și elementul prioritar al arhitecților UME,
intrând astfel în etapa adaptãrii la noile realitãți europene,
perioadã marcatã, în special, de aprofundarea problemelor legate
de convergența economicã și monetarã a țãrilor participante.

Figura 1.2

Condițiile necesare adoptãrii monedei unice sunt astfel
enunțate distinct în prevederile Tratatului de la Maastricht,
respectiv în Protocolul anexat la acesta, cele douã principii
fundamentale stabilite fiind atingerea unui grad înalt și susținut al
convergenței economice, respectiv armonizarea cadrului normativ
național cu prevederile articolului 108 și 109 referitoare la
convergența legislativã. IME urma sã stabileascã la sfârșitul anului
1998, pe baza unui Raport de Convergențã, care sunt acei membri
în mãsurã sã acceadã în faza a treia a realizãrii UME.
Criteriile de convergențã economicã, stabilite la Maastricht,
denumite și criterii de convergențã nominalã, sunt de naturã
exclusiv monetaristã, acestea fãcând referire la trei din
dimensiunile monetar-fiscale pur tehnice și anume:
Faza creației Ecu
Ecu oficial

Faza intensificãrii
utilizãrii
Ecu privat

Faza recunoașterii și
consacrãrii
internaționale
Ecu internațional Ecu oficial Etalon al valorii
Ecu – unitate
comercialã de cont Etalon comercial
Ecu – valutã
internaționalã Instrument de platã
Moneda europeanã unicã EURO (1999) Tranziția cãtre moneda unicã

25 – politica prețurilor – rata inflației sã nu depãșeascã cu
mai mult de 1,5%, rata medie a inflației celor trei țãri
membre cele mai performante din acest punct de vedere
(conform art. 121 (1) din Tratatul asupra UE și art.1 din
Protocolul anexat);
– politica fiscal㠖 crearea unei poziții bugetare suficient
de solide, astfel încât deficitul bugetar sã nu depãșeascã
3% din PIB, iar datoria publicã sã fie mai micã de 60%
din PIB (conform art. 104 (1) și (2) din Tratatul asupra UE
și art.2 din Protocolul anexat);
– politica monetar㠖 presupune apartenența la
mecanismul cursurilor de schimb din cadrul SME
(respectiv UME și ERM II), cu marja de fluctuație cea mai
redusã în ultimii doi ani, iar rata dobânzii pe termen lung
sã nu depãșeascã cu mai mult de 2% media ratelor
existente în primele trei țãri, cu nivelul cel mai scãzut
(conform art. 121 (1) din Tratatul asupra UE și art.3 din
Protocolul anexat).
Limitele de variație între monedele europene, respectiv
marjele de fluctuație ale mecanismului de schimb, stabilite încã de
pe vremea „șarpelui monetar” la nivelul de ±2,25%, s-au pãstrat
vreme de douã decenii, suferind însã convulsii repetate,
materializate prin intervenții sau excepții instituite din partea sau
la adresa unor state membre, majorarea marjelor de fluctuație de
la ±6% pânã ±15% sau, dupã caz, ieșirea/intrarea repetatã a unor
state din/în mecanismul SME. Luând în considerare prevederile
Protocolului anexat la Tratatul asupra UE, care stabilește faptul cã
esența stabilitãții este conferitã de „lipsa tensiunilor severe în
evoluția monedei integrate în mecanismul de schimb” (art.3, aln.2
din Protocol), aceste limite au fost majorate în august 1993 la
±15%, în acest fel atitudinea criticã în ceea ce privește criteriul
stabilitãții cursului de schimb fiind simțitor relaxatã.
În ceea ce privește convergența legislativã a statelor membre,
guvernele se obligau sã-și armonizeze cadrul normativ intern cu
prevederile articolului 108 și 109 din Tratatul asupra UE și cu
reglementãrile Statutului SEBC, în special în ceea ce privea
independența bãncilor naționale proprii și integrarea acestora în
SEBC (inclusiv modificarea statutului, a responsabilitãților,
tehnicilor și instrumentelor specifice funcționãrii acestei relații).
În decembrie 1995, la Madrid, la propunea elaboratã a IME,
sunt precizate etapele concrete ale adoptãrii Euro, termenul de

26 tranziție fiind stabilit la doi ani, respectiv perioada 1999-2001. Un
an mai târziu, a fost stabilitã și forma, respectiv design-ul noilor
monede și bancnote, iar IME a prezentat Consiliului Europei
principiile și fundamentele funcționale ale noului mecanism de
schimb, ERM II, acesta devenind operațional începând cu anul
1997.
În vederea diminuãrii riscurilor privind funcționarea
ulterioarã a UME, pentru accelerarea procesului privind
convergența statelor membre și respectiv pentru responsabilizarea
tuturor statelor membre cu privire la necesitatea respectãrii
criteriilor de stabilitate dupã integrare, în iunie 1997, Consiliul
Europei a adoptat, în completarea Tratatului asupra UE, Pactul de
Creștere și Stabilitate (Stability and Growth Pact, SGP). Propus încã
din 1996 la summit-ul de la Dublin, acest pachet normativ,
constituit practic dintr-o rezoluție a Consiliului Europei și douã
regulamente, (completate și modificate în sensul reformãrii în anul
2005), aborda problematica convergenței dinamice din perspectiva
stabilitãții economice și fiscale a statelor membre și a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1999, începând cu etapa a treia, respectiv
etapa adoptãrii monedei unice și definitivarea funcționalã a UEM.
Pe baza evaluãrii îndeplinirii criteriilor privind deficitul maxim de
3% acceptat și a datoriei de maxim 60% din PIB, prin acest acord
comunitatea își arogã dreptul declanșãrii procedurii deficitului
excesiv, ca mãsurã de corectare a dezechilibrelor la nivel național,
o procedurã gradualã care pornește de la recomandãri, notificãri și
pânã la penalizãri sau chiar sancțiuni6. În acest sens, statele
membre se obligã ca, anual, sã publice un Raport al Stabilitãții, pe
baza cãruia Consiliul ECOFIN decide dacã este sau nu cazul
declanșãrii procedurii deficitului excesiv.
Pentru asigurarea atractivitãții euro și consolidarea cadrului
general și particular privind implementarea sa, IME împreunã cu
bãncile naționale au dezvoltat conceptual și tehnic, sistemul de
facilitare a circulației plãților, TARGET (Trans European Automated
Real Time Gross Settlement Expres Transfer System). Acest sistem
de mijloace de platã, îmbunãtãțit în 2005 sub forma variantei
TARGET2, leagã, începând cu debutul fazei a treia a UME, printr-o
infrastructura tehnicã și operativã comunã, sistemele naționale de
decontare și circulație a plãților între bãncile centrale. TARGET

6 The Reform of Implementation of the Stability and Growth Pact, R.Morris, ECB Occasional
Paper Series, No.47, June 2006

27 realizeazã astfel, o rețea informaționalã, eficientã ca timp de
rãspuns, între sistemele de circulație a plaților naționale, sprijinind
în acest fel dezvoltarea afacerilor în euro la nivel regional și
internațional.
În mai 1998, Consiliul Europei a decis în unanimitate ca 11
din cele 13 state membre (mai puțin Marea Britanie și Danemarca
beneficiare ale clauzei „opted out”), îndeplinesc condițiile necesare
pentru a adopta moneda unicã Euro la 1 ianuarie 1999, Grecia și
Suedia fiind considerate nepregãtite la acea datã. Grecia va adera
însã 2 ani mai târziu, în timp ce Suedia a continuat sã rãmânã în
afara zonei Euro. Odatã cu începutul anului 1999, ratele de
schimb au fost astfel fixate irevocabil, iar BCE a preluat
responsabilitatea conducerii politicii monetare unice.
Timp de trei ani, moneda unicã a circulat în paralel cu
monedele naționale, la paritate fixatã, tranzacțiile publice, dar și
private fiind exprimate dual atât în monedã proprie, cât și în Euro.
Conform strategiei de introducere a euro, toate tranzacțiile
încheiate înainte de 1 ianuarie 1999, dar scadente dupã aceastã
datã, au putut fi soldate în valuta originarã, definitã prin termenii
contractuali. Dupã 31 decembrie 2001 însã, toate tranzacțiile au
fost decontate în euro, iar valutele moștenite au mai avut putere
circulatorie cel mai târziu pânã la sfârșitul lunii februarie 2002.
La debutul etapei a treia, piețele financiare continuau sã
utilizeze curent o varietate de rate de referințã ale dobânzii, cum ar
fi FIBOR (Frankfurt Interbank Offered Rate) sau PIBOR (Paris
Interbank Offered Rate). În condițiile dispariției monedelor
naționale, Federația Bãncilor Europene a convenit sã înlocuiascã
aceste variate rate de referințã ale dobânzii cu una singurã
denumitã EURIBOR (European Interbank Offered Rate). Aceastã
ratã este și în prezent bazatã pe cotațiile unui numãr de 64 de
bãnci pentru depozitele cu duratã de la o zi pânã la 12 luni. De
asemenea, pentru tranzacțiile “overnight”, a fost adoptatã ca
referințã rata EONIA (Euro Overnight Index Average).
Procesul de adoptare a monedei unice s-a încheiat la 1
ianuarie 2002, odatã cu introducerea în circulație a monedei
fiduciare și preschimbarea definitivã a monedelor naționale pânã la
sfârșitul lunii februarie.
În cei peste șase ani de existențã, reprezentând o populație
de peste 360 milioane și deținând un procent de peste 20% din
volumul comerțului mondial, Euro a reușit sã se impunã în
universul economic și financiar internațional, devenind a doua

28 monedã ca pondere în volumul total al tranzacțiilor monetar-
financiare internaționale, la micã diferențã fațã de moneda
americanã, confirmând încã o datã teoria conform cãreia,
dominația unei monede pentru o perioadã lungã de timp se
datoreazã în mare parte lipsei unui competitor pe mãsurã (caz
similar cu acela al lirei sterline în secolul XIX și al dolarului
america în secolul XX)7.

1.3 Etapele dezvoltãrii și afirmãrii Bãncii Centrale
Europene

Banca Central Europeanã (European Central Bank, ECB),
reprezintã, în momentul de fațã, pilonul central al Sistemului
Bãncilor Centrale Europene și instituția monetarã cu autoritatea
cea mai pronunțatã în Europa, exercitându-și atributele de
guvernanțã la nivelul cel mai înalt în planul politicilor monetare și
financiare comunitare europene.
Din perspectiva cooperãrii monetare la nivel supranațional,
apariția BCE își are rãdãcinile conceptuale în momentul creãrii
Comitetului Monetar European, în baza articolul 105 (2) al
Tratatului de la Roma (1957), moment considerat în fapt, punctul
de debut al forumului cooperãrii monetare europene de drept. Din
perspectiva realizãrii UME, debutul oficial al lansãrii ideii de
politicã monetarã supranaționalã se datoreazã însã momentului
mai 1964, când, ca urmare a inițiativei exprimate prin
Memorandumul Marjolin, cu privire la realizarea unei uniuni
monetare și economice, a fost instituit Comitetului Guvernatorilor
Bãncilor Centrale ale statelor membre ale Comunitãții Economice
Europene.
Odatã cu intrarea în funcțiune a „șarpelui monetar”, în
aprilie 1972, s-a simțit nevoia unui organism monetar specializat,
care sã gestioneze tehnic și strategic funcționarea mecanismului de
schimb și de intervenție, fapt care a generat, un an mai târziu,
înființarea Fondului European de Cooperare Monetarã (FECOM).
Conform art. 2 din Regulamentul CEE 907/1973, în sarcina
acestuia au fost stabilite urmãtoarele responsabilitãți
fundamentale:

7 The Eurosystem, the Union and Beyond: The Single Currency and Implication for Governance,
C.F. Bergsten, ECB Occasional Paper Series, Aprilie, 2005

29 – asigurarea funcționãrii corespunzãtoare a „șarpelui”
monetar în limitele stabilite de ±2,25% între monedele
europene;
– intervenția pe piața monetarã în vederea reglãrii
funcționale a mecanismului european de schimb;
– promovarea unei politici concertate în domeniul stabilirii
și utilizãrii rezervelor bãncilor centrale membre.
La mijlocul anilor ’70, urmare a crizelor repetate ale unor
monede comunitare importante (francul francez, lira italianã, lira
sterlinã și lira irlandezã), materializate prin ieșiri și intrãri repetate
în mecanismul „șarpelui monetar”, a fost demontat semnificativ
consensul politic în cadrul comunitãții europene, situație care a
determinat transformarea fondului european monetar într-o
instituție mai mult formalã, lipsitã de autoritate și cu sarcini
predominant „contabile”. Percepția asupra instituției a fost
relansatã însã odatã cu instituirea Sistemului Monetar European
și a monedei Ecu, FECOM fiind instituția însãrcinatã cu
managementul direct al funcționãrii mecanismului cursurilor de
schimb, fixarea paritãților oficiale între monedele europene și
declanșarea mecanismului de intervenție. Principala problemã a
acestui for monetar a fost aceea cã baza legalã privind funcționarea
instituției contrazicea principiul independenței, FECOM fiind
subordonatã organismelor politice comunitare, situație care a
condus ulterior la un viciu real de control asupra propriilor decizii,
în detrimentul unor interese politice de moment sau de
conjuncturã. Deși irelevantã ca notorietate în elaborarea și
aplicarea unor politici monetare unice la nivelul comunitãții
economice pe care o reprezenta, înființarea și funcționarea FECOM
a reprezentat însã momentul adoptãrii și agreãrii conceptului de
instituție monetarã europeanã, constituindu-se într-un pas
important spre ceea ce avea sã devinã autoritatea monetarã unicã
de mai târziu.
Momentul Raportului Delors a marcat practic debutul
construcției efective a Bãncii Centrale Europene, prin proiecția
funcționalã și instituționalã a acesteia și prin stabilirea unor
termene punctuale și precise, ca parte integrantã a procesului
gradual de realizare a Uniunii Monetare Europene. Astfel,
concluziile raportului stabileau urmãtoarele repere legale,
instituționale sau funcționale, pe faze, cu privire la operaționalizarea
unei autoritãți monetare unice pe spațiul UE și anume: adoptarea
Tratatului asupra Uniunii Europene, care sã cuprindã reglementãri

30 speciale și exprese în ceea ce privește UME, respectiv statutul și
responsabilitãțile instituțiilor care urmau sã fie implicate fie în
construcția, fie în managementul monetar ulterior al politicilor
UME, operaționalizarea acestor instituții și implicarea lor în
pregãtirea lansãrii BCE și a monedei unice Euro, respectiv debutul
celor douã entitãți în fenomenul european monetar, începând cu
ianuarie 1999.
Tratatul de la Maastricht, prin Protocolul anexat, a stabilit în
premierã statutul Sistemului European al Bãncilor Centrale
(SEBC) și al Institutului Monetar European (IME), în calitate de
precursor al Bãncii Central Europene, marcând debutul instituirii
unei autoritãți monetare premergãtoare realizãrii UME. Astfel, în
conformitate cu prevederile art. 117 din Tratatul asupra Uniunii
Europene, IME era responsabil cu realizarea tuturor condițiilor
legale, organizaționale și logistice, privind operaționalizarea și
funcționarea SEBC, sarcini, care odatã îndeplinite, urmau sã fie
translatate în faza finalã a realizãrii UME, cãtre BCE.
În cadrul mandatului sãu, pe lângã sarcina gestionãrii
relațiilor de cooperare dintre bãncile centrale naționale ale statelor
membre, IME a avut urmãtoarele responsabilitãți concrete,
materializate ulterior în tot atâtea realizãri sau demersuri
notabile8:
– elaborarea unui set de instrumente și proceduri privind
conducerea unei politici monetare unice în zona Euro și
analiza principalelor strategii monetare viabile și eficiente
în spațiul european;
– promovarea unor metode armonizate de colectare,
prelucrare și analizã statisticã a datelor macroeconomice
și a indicatorilor monetari, precum și armonizarea
regulilor contabile și a principiilor de raportare
centralizatã la nivelul SEBC;
– dezvoltarea unui cadrul comun privind operațiunile
monetare comunitare și politica rezervelor, respectiv a
contribuțiilor pentru statele care urmau sã participe la
UME sub autoritatea BCE;
– promovarea unui sistem eficient de plãți între țãrile
membre, respectiv dezvoltarea tehnicã, informaționalã și
logisticã a sistemului de plãți TARGET, cumulat cu

8 History, Role an Functions of European Central Bank, Hanspeter K. Scheller, European Central
Bank, 2004

31 elaborarea unor tehnici informaționale și comunicaționale
în cadrul SEBC ;
– pregãtirea designului, specificațiilor și a elementelor de
securitate și siguranțã privind monedele și bancnotele
Euro, precum și elaborarea scenariului privind
introducerea monedei unice;
– identificarea cãilor prin care SEBC poate contribui la
întãrirea politicilor monetare și fiscale europene, respectiv
la reglementarea și supravegherea activitãții instituțiilor
financiare și de credit, în calitatea sa de garant al
stabilitãții sistemului monetar financiar european;
– dezvoltarea unui mecanism al cursurilor de schimb,
respectiv ERM II, care sã reglementeze politica
raporturilor de schimb valutar dintre zona Euro și
celelalte țãri ale UE;
– acordarea de asistențã cu privire la elaborarea cadrului
juridic funcțional și instituțional al UE, necesar în ultima
fazã a realizãrii UME;
– monitorizarea statelor membre aflate în procesul de
aderare la UME, în ceea ce privește criteriile de
convergențã economicã și legislativã, precum și sprijinirea
activã a industriei financiare europene în dezvoltarea,
respectiv adaptarea structurilor și procedurilor de
integrare în piața monetar financiarã a zonei Euro.
Ultimul demers al IME a vizat propunerea statelor membre
care urmau sã fie admise în ultima fazã a realizãrii UME, la 1
ianuarie 1999, BCE intrându-și în rol, odatã cu introducerea
monedei Euro și cu stabilirea cursurilor irevocabile pentru cele 11
țãri aliniate (plus Grecia începând cu anul 2001), aceastã instituție
devenind oficial autoritatea monetarã unicã și independentã a UME.
Traseul istoric al devenirii BCE comportã, deci, câteva momente
esențiale, configurate în schema de mai jos:
Începând cu momentul 1999, BCE a fost centratã oficial pe
poziția de pilon al Sistemului Bãncilor Centrale Europene (SEBC),
primind în responsabilitate guvernarea Eurosistemului – noțiune
prin care se înțelege sistemul redus la zona aferentã celor 12 țãri
care au adoptat moneda unicã, format din BCE plus bãncile
centrale ale membrilor uniunii monetare.

32

Figura 1.3

Sistemul European al Bãncilor Centrale reprezintã sistemul
,,organic”, lipsit de personalitate juridicã și constituit din
totalitatea bãncilor centrale ale țãrilor membre ale UE, plus BCE,
principiile de funcționare ale acestuia, stabilite prin Tratatul
asupra Uniunii Europene, fiind: asigurarea stabilitãții prețurilor,
indivizibilitatea politicii monetare, subsidiaritatea, independența și
responsabilitatea. În cadrul acestui sistem complex, Banca
Centralã Europeanã joacã rolul de liant, în timp ce pentru
Eurosistem aceasta reprezintã autoritatea monetarã unicã, statutar
instituitã, respectiv organismul coordonator și forul unic
comunitar de conducere și reglementare, care își fundamenteazã
forța de execuție a responsabilitãților pe baza consensului bãncilor
centrale pe care le reprezintã9.
Din punct de vedere legal, activitatea BCE este reglementatã
juridic sub incidența articolului 107(2) al Tratatului asupra
Uniunii Europene, având urmãtoarele funcții, enunțate în art. 9(2)
din Statutul SEBC, anexat în Protocolul aceluiași tratat: instituția
reprezintã centrul de adoptare a deciziilor monetar-financiare, în
numele SEBC și al Eurosistem-ului, rãspunde de elaborarea,

9 Bergsten Fred, The Euro and the World Economy, European Central Bank, Frankfurt, 2005 Forum al cooperãrii monetare
Politicã monetarã supranaționalã
Instituție monetarã europeanã Comitetul Monetar European
(1957)
Comitetul Guvernatorilor
Bãncilor Centrale (1964)
Fondul European de
Cooperare Monetarã (1973)
Autoritate monetarã europeanã
premergãtoare UME SEBC și Institutul Monetar
European (1994)
Autoritate monetarã europeanã
unicã și independentã a UME SEBC și Banca Centralã
Europeanã (1999)

33 aplicarea și implementare politicilor monetare în spațiul Uniunii
Monetare Europene, are în responsabilitate prerogativele de
reglementare, supervizare și control (inclusiv dreptul de a impune
sancțiuni) a activitãții financiar monetare a Eurosistemului,
inițiazã, promoveazã sau adoptã, dupã caz, proiecte legislative în
sectorul monetar și financiar (poate emite regulamente, decizii sau
standarde), rãspunde de constituirea și gestionarea rezervelor
comunitare și de alinierea politicilor monetare între statele membre
ale UE (ca o continuare parțialã a politicii Institutului Monetar
European).
La nivelul Eurosistemului, BCE este direct rãspunzãtoare, pe
de o parte, de elaborarea politicii monetare comune, pe probleme
legate de emisiunea de monedã, stabilirea ratei de schimb, precum
și a ratei dobânzii practicate și, pe de altã parte, de aplicarea
directã a politicilor promovate, fiind deopotrivã responsabilã
(conform principiului subsidiaritãții), cu politicile prudențiale și de
supraveghere a întregului sistem financiar bancar comunitar.
Politica monetarã a BCE este grevatã pe doi piloni principali,
respectiv analiza economicã (care vizeazã dezvoltarea economicã și
financiarã și stabilitatea prețurilor pe termen mediu și lung –
respectiv trend-ul inflației, indicatorii politicilor comerciale și
fiscale) și analiza monetarã (structura și dinamica masei
monetare). Instrumentele politicii monetare vizeazã, în mod clasic,
strategia rezervelor minime, operațiunile de finanțare – refinanțare
(credite overnight) sau diverse operațiuni de intervenție pe piațã
(,,open market operations”).
În ceea ce privește relația cu statele din afara
Eurosistemului, este de remarcat contribuția BCE cu privire la
funcționarea mecanismului cursurilor de schimb (Exchange Rate
Mechanism II), intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1999 și care are ca
obiect agrearea mutualã a menținerii stabilitãții monedelor
comunitare non-Euro, în limita de fluctuație de ±15%.
În îndeplinirea obiectivelor sale politice și operative, BCE
colaboreazã în mod direct cu cele 12 comitete consultative
complementare, instituite în baza art. 9 din statutul BCE, funcție
de obiectul de activitate, aceste comitete reprezentând de fapt
autoritatea tutelarã a SEBC asupra activitãții BCE, (amintim dintre
acestea Comitetul Economic și Financiar, Comitetul pentru Politici
Monetare, Comitetul de Operațiuni de Piațã, Comitetul de Auditori
Interni și Comitetul de Statisticã).

34 Ca reprezentant al unei uniuni economice și monetare în
plinã devenire și ca autoritate monetarã ce administreazã o
monedã devenitã în mod indiscutabil un pol monetar redutabil, în
ciuda ezitãrilor de pânã acum, BCE are șansa diversificãrii
abordãrilor politice și strategice, prin asumarea pe viitor a unor
funcții din ce în ce mai importante atât la nivel regional, cât mai
ales la nivel global, cu implicații benefice privind stabilitatea și
consistența arhitecturii viitoare a sistemului monetar financiar
internațional.

35
Capitolul II

Obiectivele și responsabilitãțile tehnice și politice ale
Sistemului European al Bãncilor Centrale, ale
Eurosistemului și Bãncii Centrale Europene

2.1 Particularitãțile statutare și funcționale ale Sistemului
European al Bãncilor Centrale și ale Eurosistemului
2.2 Responsabilitãțile operaționale și strategice ale Bãncii
Centrale Europene în cadrul Eurosistemului și în raport cu
SEBC
2.3 Reguli și mecanisme specifice privind funcționarea BCE

2.1 Particularitãțile statutare și funcționale ale
Sistemului European al Bãncilor Centrale și ale
Eurosistemului

Deși, în conformitate cu prevederile Tratatului asupra
Uniunii Europene, SEBC reprezintã organismul însãrcinat direct
cu promovarea și conducerea politicilor monetare ale Uniunii
Europene, în lipsa personalitãții juridice, funcționarea efectivã a
acesteia se bazeazã practic pe componentele sale, actorii principali
fiind Banca Centralã Europeanã și bãncile centrale, respectiv
autoritãțile monetare ale țãrilor membre. Astfel, ca reprezentare
graficã, pornind de la criteriul apartenenței la UME, în figura 2.1
sunt delimitate reprezentativ elementele componente ale SEBC,
respectiv ale Eurosistemului.
Practic SEBC este alcãtuit instituțional din suma celor 25 de
bãnci centrale ale țãrilor membre UE, plus BCE, unite „organic”
prin prevederile Protocolului privind Statutul SEBC, anexat la
Tratatul asupra UE. În lipsa personalitãții juridice, aceastã
legãtur㠄organic㔠dã posibilitatea manifestãrii practice a SEBC la
nivelul întregului sistem, prin însãși componentele sale, actori
monetari instituționali cu personalitate juridicã și aparat propriu
de execuție. Comportamentul bãncilor naționale participante este
permanent centrat în slujba realizãrii obiectivelor SEBC, în
conformitate cu prevederile statutare și ale Tratatului asupra UE și

36 cu șabloanele doctrinare și tehnice trasate de organele decizionale
ale BCE.

Figura 2.1

Altfel spus, termenul de „Sistem European al Bãncilor
Centrale” exprimã un cadru instituțional, format din Banca
Centralã Europeanã și totalitatea bãncilor centrale ale statelor
membre, sistemic corelat la nivel funcțional, prin instituirea unei
„legãturi organice” între aceste componente1. În toatã aceastã
diversitate categorialã, legãtura organicã sugereazã faptul cã, la
nivelul Uniunii Europene, lanțul de decizie în ceea ce privește
politica monetarã este centralizat, iar sarcinile trasate Sistemului

1 History, Role an Functions of European Central Bank, Hanspeter K. Scheller, European Central
Bank, 2004

Banca Naționalã a Cehiei Banca Centralã a Ciprului
Banca Naționalã a Denemarcei Banca Lituaniei
Banca Naționalã a Ungariei Banca Poloniei
Banca Naționalã a Slovaciei Banca Maltei
Banca Naționalã a Sloveniei Banca Naționalã a Estoniei
Banca Naționalã a Letoniei Banca Suediei
Banca Angliei

Banca Centralã Europeanã (BCE)

Consiliul Guvernator Comitetul Executiv

Banca Naționalã a Belgiei
Bundesbank
Banca Greciei
Banca Spaniei
Banca Franței
Banca Centralã și Autoritatea Financiarã a Irlandei
Banca Italiei
Banca Olandei
Banca Austriei
Banca Portugaliei
Banca Naționalã a Finlandei
Banca Centralã a Luxemburgului

ZONA MONETARÃ EURO
EUROSISTEM SISTEMUL EUROPEAN AL BÃNCILOR CENTRALE

Consiliul General

37 European al Bãncilor Centrale prin prevederile Tratatului sunt
îndeplinite prin vectorul consensului deplin și printr-o alocare
raționalã a raportului de forțe, subordonat nu atât intereselor
primare, cât mai ales obiectivelor fundamentale ale sistemului.
În particular, noțiunea de Eurosistem, adoptatã de Consiliul
Guvernator al BCE, se limiteazã la structura instituționalã a
bãncilor centrale aparținând statelor membre ale UME, care au
adoptat moneda unicã, coordonatã funcțional de BCE, în calitate
de autoritate monetarã unicã și independentã, responsabilã cu
elaborarea politicilor monetare ale UME. Eurosistemul nu cuprinde
autoritãțile monetare ale statelor care nu au adoptat Euro,
respectiv ale statelor care au beneficiat fie de un statut special
(Danemarca și Marea Britanie), fie de o derogare temporarã (cazul
Suediei și a celor zece țãri recent admise). Necesitatea delimitãrii
dintre Sistemul European al Bãncilor Centrale și Eurosistem este
evidentã, pornind de noțiunea de suveranitate monetarã. Astfel,
diferența majorã dintre aceste douã sisteme este marcatã de faptul
cã membrii Eurosistemului au renunțat la propria suveranitate
monetarã, prin acceptarea Euro ca monedã comunitarã și
recunoașterea BCE ca autoritate monetarã unicã, deciziile acesteia
având o putere normativã supranaționalã, recunoscutã pe întreg
teritoriul Uniunii Monetare Europene.
Motivele pentru care, în locul unei bãnci centrale unice, a
fost preferat, în fruntea politicii monetare europene, un sistem al
bãncilor centrale sunt de naturã economicã și politicã, evoluția
ulterioarã reflectând justețea implementãrii unui sistem în
detrimentul unei instituții2. Astfel, din punct comparativ, se
remarcã urmãtoarele puncte justificative, în favoarea unei
organizãri sistemice:
– stabilirea unei singure bãnci centrale pentru toatã zona
Euro ar fi impietat activitatea sistemului monetar și
financiar din perspectiva consensului politic, fiind dificilã
obținerea unor succese semnificative în plan integrativ, în
afara unor negocieri politice inițiale și prioritare
abordãrilor pur specializate sau tehnice;
– construcția sistemicã presupune valorificarea zestrei
doctrinare și practice multidimesionale a bãncilor centrale
ale tuturor statelor membre UE, fie ele participante sau
nu la UME, a infrastructurii acestora și capabilitãților

2 Ibidem, p.52

38 tehnice și operative deja dezvoltate, aceste instituții
contribuind, în mãsura propriilor experiențe, la
coeziunea, convergența și performanța realã a sistemului
din care fac parte;
– unele din sarcinile operative ale SEBC privesc în parte, ca
act de voințã sau agreare multilateralã, opțiunea
autoritãților monetare naționale, care, deși, în lipsa unei
independențe reale, sunt în mãsurã sã se implice la
nivelul cel mai eficient, prin asumarea directã a
rãspunderilor adiacente proceselor inițiate, fapt care sã
conducã la implementarea localã coerentã a politicilor și
strategiilor adoptate consensual la nivel regional;
– datoritã reprezentativitãții largi de care se bucurã în aria
funcționãrii sistemului monetar financiar regional, s-a
considerat cã este mult mai ușor ca instituțiile financiare
și de credit sã menținã un canal de comunicare local la
nivelul autoritãților monetare naționale ale fiecãrui stat
participant, particularitãțile accesului la Eurosistem fiind
încã variabile și neuniforme, în lipsa unei convergențe
perfecte și totale pe întreg teritoriul Uniunii Europene;
– nu în ultimul rând, prin adoptarea variantei sistemice în
detrimentul celei unic instituționale, s-a creat premisa
respectului fațã de valoarea consensului și a cooperãrii,
primând astfel, dincolo de realitãțile economice și
monetare, particularitãțile etnice, culturale și politice ale
fiecãrui stat membru, factorul de responsabilizare și
întreținerea sentimentului de apartenențã la UME, pentru
obținerea, în final, dezideratului privind identificare
deplinã a intereselor naționale cu interesul comunitar.
Din punct de vedere instituțional, SEBC prezintã douã
componente principale și anume: Banca Centralã Europeanã,
reprezentând componenta autoritãții monetare regionale, respectiv
componenta autoritãții monetare naționale alcãtuitã din sistemul
autoritãților monetare naționale ale membrilor UE, fie aceștia
integrați sau nu în Uniunea Monetarã Europeanã.
Banca Centralã Europeanã, reprezintã instituția specializatã
a SEBC și liantul intereselor comunitare în plan monetar și
financiar, autoritate monetarã care sub puterea art. 107(2) din
Tratatul asupra Uniunii Europene, se bucurã de capacitatea unei
persoane juridice de drept public internațional, capabilã a-și
asuma drepturi și obligații atât în plan regional, cât și în plan

39 internațional, prin cumulul autoritãții de a reprezenta statele
membre, conform articolului 9(1) din statutul SEBC. Deși nu face
parte din setul celor cinci instituții comunitare, (Parlamentul
European, Consiliul Europei, Comisia Europeanã, Curtea de
Justiție și Corpul de Audit), funcționarea BCE are ca izvor legal un
articol distinct al Tratatului asupra UE, (articolul 8), acest lucru
subliniind ca idee, pe de o parte, statutul special în rândul
instituțiilor europene comune și, pe de altã parte, independența
acesteia într-un grad superior fațã de orice altã instituție sau
organism european. Este motivul pentru care SEBC se bucurã de o
putere și un statut „originar și fundamental” nãscut din însãși
puterea Tratatului asupra Uniunii Europene3.
În ceea privește componenta sistemului bãncilor centrale, în
cadrul SEBC, se disting douã categorii de autoritãți monetare
participante, respectiv autoritãțile monetare ale Eurosistemului și
autoritãțile monetare neparticipante la UME.
Autoritãțile monetare ale Eurosistemului, respectiv bãncile
centrale ale statelor membre ale UME, și-au menținut
personalitatea juridicã instituitã prin legile naționale, îndeplinind
în paralel, în conformitate cu articolul 14.3 din Statutul de
funcționare a SEBC, toate acele directive sau instrucțiuni trasate
de BCE, însã nu de pe poziția de subordonat așa cum s-ar înțelege
la prima vedere, ci de pe poziția de parte integrantã a sistemului.
Calitatea de parte integrantã este conferitã atât formal (normativ),
prin prevederile articolului 105 din Tratatul asupra U.E., cât și
informal, prin includerea guvernatorilor bãncilor comerciale ale
Eurosistemului în rândul membrilor cu drepturi depline în
Consiliul Guvernator și în Comitetul Executiv al BCE (conform art.
10 din Statutul SEBC), statele membre participând astfel, în mod
direct și echitabil, la funcționarea procesului decizional. De
asemenea, bãncile centrale participã mutual și solidar la
funcționarea sistemului ca atare, nu numai din perspectiva
includerii în organismele de conducere și execuție ale BCE, ci și
din perspectiva calitãții de acționari ai BCE, acestea contribuind cu
active la constituirea capitalului BCE. Pe de altã parte, se poate
afirma cã bãncile centrale nu și-au pierdut total independența,
îndeplinind în continuare sarcini specifice la nivel național, care
nu se suprapun sau care nu contravin principiilor și intereselor
Eurosistemului, în conformitate cu propriile politici și strategii, în

3 The Monetary Policy of the European Central Bank, European Central Bank, 2004

40 special în ceea ce privește reglementarea și supravegherea
sectorului bancar și financiar. Implementarea efectivã a politicilor
monetare promovate de BCE, face, de asemenea, obiectul
manifestãrilor individuale și responsabile ale autoritãților monetare
naționale, prin abordarea descentralizatã a procesului de
implementare a politicilor monetare, gestionarea localã a
fenomenului monetar și financiar constituind premisa unitãții de
acțiune în formã integratã.
Autoritãțile monetare ale statelor membre UE neparticipante la
UME sunt, de asemenea, membre ale SEBC, dar au un statut
special în raport cu Eurosistemul. Astfel, autoritãțile neintegrate
monetar au responsabilitatea coordonãrii propriei politici
monetare, în mod independent fațã de politica BCE, iar
guvernatorii nu au calitatea de membri ai Consiliului de
Guvernator sau ai Comitetului Executiv al BCE, neparticipând
astfel în nici un fel în derularea lanțului decizional care privește
exclusiv Eurosistemul. Cu toate acestea, participarea la SEBC
impune o serie de obligații bãncilor centrale neparticipante la
UME, regãsite cel puțin sub incidența unuia din urmãtoarele
domenii: asigurarea îndeplinirii obiectivului fundamental al SEBC
și anume stabilitatea prețurilor, furnizarea de date statistice,
participarea necondiționatã la procesul de cooperare regional,
integrarea funcționalã în mecanismele Eurosistemului
(mecanismul cursurilor de schimb, ERM II, sistemul TARGET sau
CLS). Forumul de manifestare a cooperãrii la nivelul SBCE este
asigurat prin participarea tuturor acestor instituții în cadrul
Consiliul General prezidat de Banca Centralã Europeanã.
În conformitate cu prevederile articolului 105(1) din Tratatul
asupra UE, obiectivul fundamental al SECB este „menținerea
stabilitãții prețurilor ca premisã esențialã pentru asigurarea
stabilitãții mediului economic și social al Uniunii Europene”. În plan
secundar, SEBC urmãrește implicarea activã pentru „ … realizarea
tuturor obiectivelor economice, sociale sau politice stabilite în sarcina
comunitãți europene […]”, fãrã a întreprinde însã acțiuni care sã
conducã la deteriorarea termenilor de stabilitate a prețurilor.
Dintre obiectivele secundare, cel mai important este acela privitor
la acordarea întregului suport și sprijin de cãtre SEBC, pentru
promovarea politicilor economice comunitare, menite sã conducã la

41 o „creștere economicã susținutã și durabil㔠și la atingerea unui
nivel ridicat al gradului de ocupare al forței de muncã4.
În ceea ce privește Eurosistemul, pe lângã obiectivele
asumate în calitate de parte integrantã sau în numele SEBC și care
au ca pilon fundamental menținerea stabilitãții prețurilor, acesta
are în sarcinã o sumã de responsabilitãți stabilite în mod distinct,
prin prevederile articolului 105(2) din Tratatul asupra Uniunii
Europene și ale articolului 3.1 din Statutul SEBC, dintre care
enumerãm:
– definirea, elaborarea și implementarea politicilor monetare
în zona Euro;
– conducerea mecanismelor și operațiunilor de schimb
valutar;
– atragerea, tezaurizarea și managementul rezervelor
oficiale în Euro ale statelor membre;
– promovarea unui sistem de plãți eficient și a unei rețele
informaționale și comunicaționale intraregionale performante;
– emisiunea de Euro, bancnote și monedã;
– colectarea și prelucrarea informațiilor statistice referitoare
la sfera de rãspundere a Eurosistemului.
Capacitatea Eurosistemului de a formula și interpreta politici
monetare în zona Euro este asiguratã de controlul exercitat asupra
masei monetare, în general și, în mod particular (și exclusiv),
asupra bazei monetare a Euro. Conform Tratatului asupra UE,
BCE și bãncile centrale ale Eurosistemului sunt singurele instituții
împuternicite cu emiterea monedelor și bancnotelor Euro și cu
gestiunea primarã a bazei monetare. Aceastã calitate conferã
Eurosistemului posibilitãți reale de influențare a condițiilor
conjuncturale de pe piața monetarã, financiarã și de credit și
exercitarea eficientã a instrumentelor politicii monetare, prin
controlul masei monetare sau prin manipularea nivelului ratelor
dobânzilor pe piața bancarã.
Din perspectiva operațiunilor de schimb valutar,
Eurosistemul nu se rezumã la simpla exploatare a capabilitãților
tehnice și operaționale ale bãncilor centrale, ci este rãspunzãtor în
primul rând de menținerea stabilitãții cursurilor de schimb.
Calitatea termenilor raporturilor de schimb poate influența în mod
direct cotațiile valutare pe piața monetarã și condițiile de lichiditate

4 Price Stability and the ECB’s Monetary Policy Strategy, Bordes C., Clerk L., NER, Banque de
France, 2004

42 pe piațã, precum și alte variabile cu incidențã la politica monetarã.
În domeniul politicii cursurilor de schimb, este de remarcat faptul
cã Eurosistemul, în ciuda obiectivul enunțat, nu a stabilit însã
nicio țintã privind nivelul paritãții de schimb al Euro fațã de alte
monede, pe baza argumentului cã ar putea fi pus în pericol
obiectivul principal de stabilitate a prețurilor, aceastã situație fiind
catalogatã ca un element de discontinuitate a politicii monetare a
BCE fațã de cea a Bundesbank, (care așa cum se știe a reprezentat
de fapt sursa de „inspirație” a strategiei BCE)5.
Chiar dacã nu existã o poziție clarã a BCE fațã de evoluția
ratei de schimb, ceea ce putem spune însã cu certitudine este cã,
atâta vreme cât unul dintre pilonii principali ai politicii monetare
este „analiza economicã”, care conține implicit printre alți indicatori
și monitorizarea ratei de schimb, orice evoluție care ar pune în
pericol stabilitatea prețurilor va fi evaluatã prudent.
În domeniul stabilirii politicii de curs se remarcã poziția
Consiliului Europei, în calitate de „ultim decidend” și care, conform
Tratatului de la Maastricht, poate hotãrî „cu majoritate calificatã,
fie la recomandarea Comisiei Europene și dupã consultarea BCE, fie
la recomandarea directã a BCE, formula orientãrii generale a politicii
de curs […]”. Mai mult, Consiliul ”poate încheia acorduri formale
care vizeazã sistemul ratelor de schimb dintre Euro și monedele ne-
comunitare”. Într-un viitor mai apropiat sau mai îndepãrtat,
aceastã fragmentare a politicii monetare poate conduce la posibile
conflicte între BCE și Consiliu, putând limita astfel, sub o formã
sau alta, independența autoritãții monetare. Totuși, problema nu
trebuie hiperbolizatã, experiența ultimilor ani arãtând cã nu au
existat dificultãți de acest gen și nici intruziuni în independența
politicii monetare a BCE atât SEBC, cât și Eurosistemul
funcționând normal și în conformitate cu principiile legal instituite.
În conformitate cu articolul 105(4) al Tratatului asupra UE,
Eurosistemul este chemat sã contribuie, de asemenea, la
implementarea politicilor de supraveghere prudențialã a activitãții
instituțiilor financiare și de credit, precum și la stabilitatea
generalã a sistemului monetar financiar regional și internațional,
însã numai din perspectiva contribuției la procesul de cooperare și
prin formularea de recomandãri oficiale sau asistențã în acest
sens, țãrile membre pãstrând prerogativele supravegherii

5 The Eurosystem, the Union and Beyond: The Single Currency and Implication for Governance,
C.F. Bergsten, ECB Occasional Paper Series, Aprilie, 2005

43 sistemelor financiare interne, în sarcina autoritãților monetare
proprii.
Vârful de lance al Eurosistemului și implicit al SEBC,
rãmâne însã instituția Bãncii Centrale Europene, mare parte din
sarcinile și responsabilitãțile asumate de aceste organisme fãrã
personalitate juridicã, fiind atribuite la nivel strategic și operativ în
sarcina acestei instituții de mare importanțã regionalã și
internaționalã.

2.2 Responsabilitãțile strategice și operaționale ale
Bãncii Centrale Europene în cadrul Eurosistemului și în
raport cu SEBC

Funcționarea strategicã și operaționalã a SEBC, respectiv a
componentei sale Eurosistemul, se datoreazã, pe de o parte,
conducerii și promovãrii responsabile și coerente a procesului de
cooperare monetarã europeanã și, pe de altã parte, guvernãrii
independente și eficiente a politicilor monetare de cãtre Banca
Centralã Europeanã, pivotul Uniunii Monetare Europene și
garantul mecanismului cursurilor de schimb ERM II, principalele
realitãți obiective și concrete de pânã în prezent ale Uniunii
Monetare Europene. În conformitate cu articolul 9.2 al Statutului
SEBC, aceastã instituție asigurã, prin mijloace specifice cooperãrii
sau conlucrãrii, îndeplinirea tuturor responsabilitãților atribuite în
sarcina Eurosistemului și a SEBC fie pe baza propriilor acțiuni,
dispoziții sau politici, fie prin intermediul acțiunilor concertate ale
bãncilor centrale afiliate sau nu UME, dar cuprinse în SEBC. La
nivelul SEBC, comportamentul BCE se bazeazã pe un proces de
cooperare amplu și complex, asimilat unui demers politic și
strategic, în timp ce la nivelul Eurosistemului, sarcinile acesteia și
modul de abordare, vizeazã o formulã limitatã politic, centratã
predominant pe principiile pe descentralizare, independențã și
imparțialitate, comportamentul fiind unul atât strategic, cât și
operativ.
În conformitate cu prevederile statutare, Banca Centralã
Europeanã îndeplinește fațã de SEBC și Eurosistem, urmãtoarele
funcții fundamentale, la nivel strategic și operativ:
– reprezintã centrul lanțului de decizie din cadrul SEBC și al
Eurosistemului, respectiv forța motrice a fenomenului de
cooperare și reglementare în spațiul monetar comunitar,
oferind o bazã realã de negociere, cãi viabile de promovare

44 a consensului și metode operative de executare a
responsabilitãților asumate;
– asigurã elaborarea și implementarea politicilor monetare
pentru statele membre ale Eurosistemului, elaboreazã
recomandãri și oferã consultanțã și asistențã activã pentru
statele din afara UME, în domeniul monetar și financiar;
– exercitã funcțiunea regulatorie și normativã în numele
SEBC și al Eurosistemului, având autoritatea de a iniția
proiecte normative în mecanismul legislativ al Comunitãții
Europene;
– oferã consultanțã tuturor organismelor și instituțiilor
europene în domeniul de expertizã vizat, fie tangent și cu
utilitate în procesul legislativ, fie colateral, în demersurile
funcționale curente ale acestora;
– îndeplinește toate acele sarcini asumate de Institutul
Monetar European, nefinalizate în etapa a treia a
realizãrii UME, datoritã neparticipãrii în totalitate a
statelor membre la procesul adoptãrii monedei unice
europene.
Principiul conform cãruia, Eurosistemul și SEBC sunt
coordonate decizional la nivelul Bãncii Centrale Europene, se
realizeazã prin funcționarea unor organisme care întrunesc, sub o
formã sau alta, cvorumul statelor membre, acestea fiind
participativ incluse în procesul de cooperare monetarã la nivel
regional. Astfel, din perspectivã strategicã și operaționalã, la
nivelul zonei Euro, se distinge autoritatea funcționalã a douã
entitãți decizionale, respectiv Consiliul Guvernator al BCE (nivel
strategic și tactic) și Comitetul Executiv al BCE (nivel operativ),
organisme care funcționeazã în baza articolului 9.3 al Statutului
SEBC. La nivelul SEBC, lanțul de decizie este completat cu
Consiliul General al SEBC. Relația și activitatea celor trei
organisme, în cadrul și referitor la SEBC și Eurosistem, sunt
reglementate atât prin prevederile Tratatului asupra Uniunii
Europene, cât și prin statutul de funcționare al SEBC ori prin alte
decizii, reguli sau proceduri aferente, funcțiile acestora gravitând
în permanențã între guvernarea BCE, pe de o parte, și a SEBC,
respectiv a Eurosistemului, pe de altã parte.
La nivelul Eurosistemului, cele douã organisme decizionale
sunt focalizate practic pe conducerea politicii monetare în zona
Euro, ambelor fiindu-le atribuite puteri decizionale în domeniul lor

45 de expertizã, prin prevederile fundamentale ale funcționãrii UME,
bucurându-se astfel de o putere „originar㔠nealteratã.
Consiliul Guvernator al BCE, reprezintã organismul de
guvernare monetarã a Eurosistemului, la nivel strategic și tactic,
parte integrantã a BCE, în compunerea acestuia regãsindu-se cei
șase membri ai Comitetului Executiv, plus cei doisprezece
guvernatori ai bãncilor centrale ale statelor membre care au
adoptat moneda unicã europeanã. Principiul reprezentãrii curente
este caracterizat de dreptul de vot strict nominalizat și inalienabil
al membrilor, cu douã excepții prevãzute de articolul 10 al
Statutului de funcționare a SEBC. Puterea de vot a tuturor
membrilor, fie ei reprezentanți ai Comitetului Executiv sau nu, este
egalã, fapt care confirmã imparțialitatea și puterea supranaționalã
a acestui forum de guvernare monetarã. În aceeași idee, la ședințe
pot participa și membri ai ECOFIN sau ai Comisiei Europene, care
deși nu au drept de vot sau alte prerogative, au însã posibilitatea
de a elabora moțiuni cãtre Președintele grupului Euro din cadrul
Consiliului Europei, cu privire la eventualele încãlcãri sau alterãri
ale principiilor de reprezentare, independențã sau imparțialitate
din cadrul activitãții Consiliului Guvernatorilor.
Conform articolului 12.1 al Statutului SEBC, Consiliul
Guvernator al BCE are urmãtoarele atribuții principale:
– definește strategia politicii monetare și cadrul operațional
de realizare aferent, adoptând la acest nivel, toate deciziile
cu privire la instrumentele utilizate și elaborând totodatã
„linia executiv㔠(regulile și procedurile), de urmat pentru
bãncile centrale ale statelor membre ale zonei Euro;
– elaboreazã instrucțiuni și regulamente pentru întreg
ansamblul de operațiuni sau activitãți ale bãncilor
centrale ale zonei Euro, care privesc activitatea valutarã și
operațiunile interbancare ale acestora;
– autorizeazã emiterea de bancnote și monede Euro și
stabilește volumul acestor operațiuni, în conformitate cu
politica adoptatã fațã de nivelul și dinamica masei
monetare;
– inițiazã proiecte legislative specializate cãtre organismele
europene și decide reprezentarea Eurosistemului în
cadrul BCE, inclusiv criteriile de selecție a personalului
executiv din cadrul BCE;
– stabilește regulile privind standardizarea evidenței
contabile și uniformizarea informaționalã a raportãrilor

46 executate de bãncile centrale ale statelor membre,
adoptând totodatã Raportul Anual și Informarea asupra
Conturilor BCE.
Consiliul Guvernator lucreazã în mod obișnuit dupã
principiul votului cu majoritate simplã, Președintele având rol de
decidend final în cazul egalitãții absolute de voturi, evitându-se, în
acest fel, prin promovarea ponderãrii dozajului de opinie,
eventualele blocaje ale minoritãții sau anumite inițiative
particularizate ca arie de interes. Ca o derogare de la acest
principiu, existã doar douã cazuri, pentru care este prevãzutã
aplicarea majoritãții cu douã treimi din voturi și anume: în cazul în
care Consiliul adoptã contestații cu privire la practicile unei bãnci
centrale din cadrul SEBC dar din afara Eurosistemului, care
contravin obiectivelor sau responsabilitãților statutare ale
Eurosistemului sau în cazul în care Consiliul adoptã diferite decizii
referitoare la utilizarea unor metode sau tehnici de control
monetar, altele decât acelea prevãzute în statutul SEBC. Pentru a
veni în întâmpinarea perspectivei de lãrgire a numãrului de
membri ai Eurosistemului, în 2004, procedura de vot a fost
amendatã, fiind elaboratã cu aceastã ocazie, o nouã procedurã de
decizie și reprezentare, bazatã pe menținerea prin alternanțã a
unui numãr de maxim 15 membri în Consiliu, prin utilizarea a
douã sau trei grupuri de „rotație”.
În ceea ce privește dreptul de vot în guvernarea problemelor
de naturã monetarã sau financiarã, dar care nu fac obiectul
responsabilitãților stabilite în sarcina Consiliului prin Statutul
SEBC, este de remarcat faptul cã procedura de vot diferã, în acest
caz puterea de vot fiind apreciatã funcție de ponderea deținutã de
bãncile centrale în capitalul subscris și vãrsat al BCE.
Consiliul Guvernator se adunã de cel puțin douã ori pe lunã,
prima întâlnire lunarã având drept obiectiv, ca regulã, analiza
dezvoltãrii economice și monetare regionale, în general și a zonei
Euro, în particular, cea de-a doua întâlnire fiind centratã exclusiv
pe aria sarcinilor și responsabilitãților BCE și ale Eurosistemului.
Dintre aceste întâlniri s-a încetãțenit obiceiul ca mãcar douã sã fie
în afara sediului BCE, respectiv, pe rând, în fiecare din țãrile
participante la UME.
Comitetul Executiv al BCE reprezintã organismul operativ
al BCE și implicit al Eurosistemului, responsabil cu sarcinile
curente ale acesteia și inițiativele decizionale „ordinare”, privind
adaptarea permanentã a acțiunilor, la dinamica de conținut și de

47 conjuncturã a politicilor monetare adoptate de cãtre Consiliul
Guvernator. Comitetul are în structura sa șase membri, tehnocrați
de notorietate, cu statut de funcționari ai BCE, aleși prin acordul
șefilor de guvern ai tuturor statelor membre Euro, pe baza
recomandãrii inițiale din partea Consiliului Europei și dupã
consultarea Parlamentului European și a Consiliului Guvernator al
BCE. Președintele Comitetului este numit în persoana
Președintelui BCE, iar vicepreședintele este, în aceeași mãsurã,
vicepreședintele BCE.
Principalele responsabilitãți ale Comitetului Executiv al BCE
sunt:
– sã pregãteascã, din toate punctele de vedere și la
termenele stabilite, întrunirile Consiliului Guvernator al
BCE și în acest context: sã stabileascã agenda discuțiilor
și documentele necesare, sã elaboreze propuneri și
inițiative sau sã traseze natura și prioritatea deciziilor
necesare a fi adoptate la nivel strategic;
– sã implementeze politica monetarã în zona monedei
unice, în conformitate cu deciziile și recomandãrile
Consiliului Guvernator, trasând permanent instrucțiuni
operative în acest sens cãtre bãncile centrale ale
Eurosistemului;
– sã managerieze activitatea curentã a BCE, sã organizeze
și sã conducã structura administrativã, tehnico-
economicã și de personal a BCE și sã stabileascã reguli și
regulamente interne privind funcționarea acestora;
– sã exercite responsabilitãțile și autoritatea Consiliului
Guvernator în activitatea curentã a BCE, în limitele
mandatului acordat de acesta, beneficiind, dupã caz, în
aceleași limite, inclusiv de puterea normativã și de
reglementare.
Responsabilitatea privind implementarea la nivel operativ a
politicii monetare stabilite prin activitatea Consiliului Guvernator
reprezintã funcția fundamentalã a Comitetului Executiv, datã fiind
exclusivitatea și unicitatea acestei responsabilitãți, trasate prin
însãși prevederile Tratatului asupra Comunitãții Europene. Faptul
cã aceastã funcție este atribuitã, în mod direct și exclusiv, în
sarcina Comitetului Executiv, este benefic, conducând la
asigurarea capacitãții de reacție a BCE și la posibilitãțile de
adaptarea ale acesteia, în mod dinamic și flexibil, la schimbãrile

48 condițiilor de conjuncturã pe piața monetar-financiarã regionalã și
internaționalã.
Ca responsabilitate inclusã în delegãrile atribuite de
Consiliul Guvernator, în sarcina Comitetului Executiv se aflã și
activitatea de publicare a rapoartelor lunare trimestriale sau
anuale, precum și întocmirea comunicãrilor curente oficiale sau
elaborarea și publicarea datelor statistice zilnice sau sãptãmânale,
(inclusiv situația contabilã, structura capitalului și evoluția
balanței de plãți consolidate a BCE).
Funcționarea celor douã organisme la nivelul BCE, pe
domenii de competențã distincte și relativ independente ca
manifestare, face ca Eurosistemul sã beneficieze atât de un forum
coerent al cooperãrii strategice, prin asigurarea unui consens major
și a unui acces echitabil al tuturor membrilor la procesul
decizional, cât și de un aparat executiv de un înalt profesionalism,
care sã realizeze o implementare eficientã a politicilor trasate la
nivel strategic, prin realizarea practicã a unei „zone de contact
specializate”, între dimensiunea naționalã și dimensiunea
regionalã a Uniunii Monetare Europene.
Legãtura instituționalã și funcționalã dintre Eurosistem și
bãncile centrale ale țãrilor neparticipante la UME este asiguratã de
cãtre Consiliul General, organism a cãrui existențã rezidã tocmai
din manifestarea neuniformitãților integrative și a diversitãților
punctelor de vedere sau a pozițiilor exprimate în procesul de
cooperare în plan monetar, la nivelul Uniunii Europene.
Ca organism de guvernare a relațiilor din cadrul SEBC,
Consiliul General are în compunerea sa pe Președintele și
Vicepreședintele BCE, la care se alãturã guvernatorii tuturor
bãncilor centrale ale Uniunii Europene, numãrând în total 27 de
membri. Fãrã drept de vot, la ședințele Consiliului pot participa în
calitate de observatori sau consultanți și ceilalți patru membri ai
Comitetului Executiv, alãturi de Președintele Consiliului Europei
sau membri ai Comisiei Europene.
Consiliul General se întrunește cel puțin de patru ori pe an
la sediul BCE și are urmãtoarele responsabilitãți:
– îndeplinește sarcinile restante ale Institutului Monetar
European, urmãrind traseul țãrilor membre din afara
Eurosistemului, în drumul lor cãtre UME sau, dupã caz,
evoluția lor fațã de politica BCE;
– monitorizeazã funcționarea mecanismului cursurilor de
schimb, ERM II, respectiv evoluția relației dintre moneda

49 Euro și monedele țãrilor membre din afara UME,
administrând atât politicile de coordonare și asistențã, cât
și politicile de intervenție formulate și aplicate în cadrul
acestui mecanism;
– monitorizeazã dacã BCE sau bãncile centrale ale UE
respectã cu precizie cadrul legal instituit de Tratatul
asupra UE, cu privire la operațiunile de finanțare și
creditare, procedurile de reglementare armonizate,
respectiv politicile de supraveghere prudențialã a
sectorului financiar-bancar;
– este consultat cu privire la modificãrile ce se aduc în
procedurile de raportare și evidențã contabilã, în
inițiativele de modificare a structurii capitalului BCE,
precum și în cazurile modificãrii regulamentelor privind
angajarea personalului BCE.
Pe lângã cele trei instituții din cadrul sau coordonate de
BCE, în spațiul SEBC au fost instituite o serie de organisme
consultative, denumite comitete, focalizate pe anumite domenii și
destinate a asigura asistența sau consultanța specializatã, în
sensul dezvoltãrii unui mecanism decizional performant. În
prezent, cele 12 comitete funcționeazã ca sediu pe lângã BCE,
membrii fiind aleși, în general, din rândul specialiștilor bãncilor
centrale ale Eurosistemului. Într-o descriere sumarã, comitetele
SEBC sunt:
– Comitetul pentru contabilitate și venituri monetare,
(Accounting and Monetary Income Committee, AMICO),
oferã consultanțã în domeniul contabilitãții, metodologiei
de elaborare a raportãrilor financiare și de formulare a
politicilor de alocare privind veniturile din operațiuni
monetare;
– Comitetul pentru bancnote, (Banknote Committee, BANCO),
promoveazã cooperarea în domeniul producerii, emiterii și
retragerii de monedã de pe piațã;
– Comitetul de comunicãri externe, (External Communications
Committee, ECCO), asistã BCE în comunicarea tradusã a
politicilor adoptate și publicarea în diferite limbi de
circulație internaționalã, a statisticilor sau rapoartelor
elaborate;
– Comitetul de tehnologie a informațiilor, (Information
Technology Committee, ITC), rãspunde de implementarea
și întreținerea sistemului de comunicații și IT din cadrul

50 sistemelor operaționale sau de joint, funcționale în cadrul
SEBC și a Eurosistemului;
– Comitetul de audit intern, (Internal Auditors Committee,
IAC), contribuie la dezvoltarea standardelor comune
privind auditul operațiunilor specifice ale Eurosistemului,
auditul proiectelor comune ale SEBC, precum și al
sistemelor operaționale aferente acestora;
– Comitetul pentru relații internaționale, (International
Relations Committee, IRC) asistã BCE în îndeplinirea
sarcinilor cu privire la cooperarea internaționalã,
funcționând ca un forum de discuții și schimb de opinii,
cu privire la subiecte comune și anumite arii de interes;
– Comitetul legislativ, (Legal Committee, LEGCO), oferã BCE
consultanțã și asistențã în domeniu legislativ;
– Comitetul privind operațiunile de piațã, (Market Operations
Committee, MOC), asistã instituțiile Eurosistemului în
activitatea de elaborare și implementare a politicilor
referitoare la operațiunile de schimb, intervenție pe piațã,
managementul rezervelor, abordând totodatã și
ansamblul politicilor de operare în cadrul mecanismului
cursurilor de schimb, ERM II;
– Comitetul pentru politici monetare, (Monetary Policy
Committee, MPC), oferã consultanțã cu privire la
formularea politicilor pe termen scurt, mediu și lung în
spațiul Eurosistemului și al SEBC, formulând sugestii cu
privire la rata de schimb a monedei europene și la
proiecțiile macroeconomice în zona Euro;
– Comitetul pentru reglementarea sistemelor de platã,
(Payment and Settlement Systems Committee, PSSC),
supravegheazã operațiunile de funcționare și întreținere a
sistemului TARGET, formularea politicilor de plãți,
decontare, tranzacționare sau clearing, stabilirea
dobânzilor pentru bãncile centrale, emiterea de titluri de
stat și plasarea acestora pe piațã;
– Comitetul pentru supravegherea bancarã, (Banking
Supervision Committee, BSC), își desfãșoarã activitatea în
domeniul supravegherii prudențiale a sistemului bancar
și a instituțiilor financiare și de credit, urmãrind, ca
obiectiv fundamental, promovarea stabilitãții sistemului
monetar financiar european.

51 În sintezã, pornind de la funcțiile și responsabilitãțile BCE,
definite din perspectiva celor trei instituții de guvernare strategicã
și operativã, relația acestei instituții cu Eurosistemul și în raport
cu SEBC poate fi reprezentatã simplificat, ca o sumã de
componente și relații funcționale interdependente (figura 2.2).

Sistemul European al Bãncilor Centrale

Eurosistemul

Figura 2.2

Conform acestei reprezentãri, în cadrul funcționãrii SEBC și
a Eurosistemului, se disting urmãtoarele de categorii de
componente și relații funcționale:
– componenta strategicã este asiguratã pe seama
funcționãrii Consiliului Guvernatorilor, relațiile de
coordonare și guvernare strategicã fiind notate cu A. Banca Centralã Europeanã

Componenta Strategicã
Consiliul Guvernator
Componenta Operativã
Comitetul Executiv
Autoritãți monetare membre ale UME Autoritãți monetare în afara UME

Componenta de
cooperare
monetarã

Consiliul
General al
SEBC

Exchange Rate
Mechanism II

EURO

Uniunea
Monetarã
Europeanã A
B C D F
E

Comitete
ESCB

52 Reprezentarea țãrilor membre în cadrul acestui Consiliu
este definitã printr-o categorie distinctã de relații de
colaborare între BCE și autoritãțile monetare naționale ale
UME, cunoscutã fiind componența acestuia și modul de
alocare echitabilã a voturilor, pe baza principiilor de
„egalitate” și „colegialitate”.
– componenta operativã este reprezentatã de Comitetul
Executiv, ale cãrei relații de coordonare și conducere,
notate cu B, rezidã din calitatea de unic responsabil cu
implementarea politicii monetare la nivelul bãncilor
centrale membre ale zonei Euro și de interfațã
specializatã privind armonizarea relației componentei
monetare regionale cu componenta monetarã naționalã.
– componenta cooperãrii monetare regionale,
reprezentatã instituțional prin Consiliul General, se
definește funcțional prin mecanismul cursurilor de
schimb, ERM II și prin procesul de monitorizare a
relațiilor dintre Eurosistem și SEBC, notate cu C,
respectiv D;
– componenta de convergențã reprezintã un element
procesual și nu o instituție, care se manifestatã prin
exercitarea relației E. Relația F reprezintã rezultatul final
al cooperãrii dintre Eurosistem și autoritãțile monetare
ale țãrilor din afara UME, fiind denumitã generic relația
de integrare monetarã.
Din aceastã perspectivã, BCE poate fi privitã ca un pol
central al tuturor celor trei componente funcționale fundamentale
ale fenomenului monetar european, respectiv componenta
guvernãrii strategice și operative a UME, componenta cooperãrii
monetare regionale și componenta de convergențã, din confluența
cãrora rezultã îndeplinirea obiectivelor SEBC și funcționarea
efectivã a Uniunii Monetare Europene, în paralel cu monitorizarea
și promovarea permanentã a stãrii de echilibru, stabilitate și
sãnãtate a sistemului monetar european.

53 2.3 Reguli și mecanisme specifice privind funcționarea
BCE

În calitate de guvernator al Uniunii Monetare Europene și de
coordonator al politicilor monetare în cadrul SEBC, notorietatea
Bãncii Centrale Europene presupune însã, dincolo de coordonarea
celor trei componente instituționale amintite, promovarea unui set
omogen de mecanisme și reguli specifice, de naturã a asigura
comunitãții europene un climat coerent de cooperare și conlucrare,
performant din punct de vedere informațional și care sã conducã în
perspectivã, la definitivarea cu succes a strategiei privind crearea
unui spațiu monetar unic european. Pornind de la acest ultim
obiectiv, se poate afirma cã BCE a devenit, de fapt, punctul cheie și
pilonul strategic, mutual acceptat, al întregului sistem monetar
european.
În acest context, dincolo de Eurosistem, BCE reprezintã
nodul de rețea și punctul comun al tuturor organismelor sau
forumurilor instituite la nivelul UE, cu privire la domeniul
monetar-financiar, se constituie în principalul actor în plan
normativ din acest domeniu, monitorizeazã direct sau indirect
întreg ansamblul de relații monetare, coordoneazã procesul de
reglementare și supraveghere prudențialã și, nu în ultimul rând,
gestioneazã sistemul de plãți și rețeaua informaționalã comunitarã.
În mod sintetic, regulile și mecanismele dezvoltate de BCE,
pot fi grupate în jurul funcțiilor principale ale acesteia, astfel
(figura 2.3):
– reguli și mecanisme de reglementare;
– reguli și mecanisme de guvernare;
– reguli și mecanisme de cooperare.
Din perspectiva regulilor și mecanismelor de
reglementare, BCE reprezintã autoritatea normativã a
Eurosistemului în domeniul monetar și financiar și unul din
promotorii principali în ceea ce privește cadrul normativ economic
și financiar al Uniunii Europene. În activitatea BCE, se disting
douã dimensiuni ale activitãții specifice de reglementare și anume:
o dimensiune statutarã, orientatã în particular spre țãrile
Eurosistemului și o dimensiune comunitarã orientatã spre
îndrumarea consultativã a tuturor membrilor Uniunii Europene.
Fațã de Eurosistem, ansamblul actelor normative emise de
BCE, concretizate în decizii, instrucțiuni, proceduri, reguli sau
regulamente, sunt opozabile ca forțã tuturor statelor membre ale

54 UME, fiind asimilate cadrului juridic comunitar, cu putere
superioarã actelor normative interne, acestea fiind fie asimilate
întocmai (cazul deciziilor), fie adaptate la particularitãțile legislative
interne ale fiecãrui membru în parte (cazul recomandãrilor).
Procesul de reglementare BCE nu se limiteazã numai la politica
monetarã și la cadrul juridic aferent, ci privește mediul economic și
financiar al spațiului Euro în ansamblul sãu, respectiv toate
condițiile necesare sau în legãturã cu asigurarea obiectivului
fundamental al UME și anume stabilitatea prețurilor. Cadrul
normativ promovat de BCE la nivelul Eurosistemului, vizeazã în
principal: regulile privind reglementarea activitãții sectorului
bancar și a sectorului instituțiilor financiare și de credit,
funcționarea sistemelor și a mecanismelor de platã și decontare,
condițiile privind colectarea și prelucrarea datelor statistice,
acordarea de asistențã de specialitate sau stabilirea unor
regulamente sau reguli cadru, armonizate la nivelul
Eurosistemului.

Figura 2.3
Funcția de
reglementare

Funcția de
guvernare
monetarã

Funcția de
cooperare Cooperare regionalã
Cooperare globalã Controlul emisiunii monetare și conducerea politicii
monetare a Eurosistemului
Sisteme de colectare și prelucrare a datelor Mecanisme de reglementare legislativã a UME
Mecanisme de asistențã și consultanțã
Gestiunea sistemelor informaționale de decontare și
tranzacționare a plãților și activelor financiare
Supravegherea
prudențialã a
sectorului
financiar-bancar

Stabilitatea
sistemului
monetar financiar
internațional
BANCA CENTRALÃ EUROPEANÃ Inițiative sau propuneri cãtre diferite organisme UE

55 Cadrul de reglementare adresat Eurosistemului este
consultativ (de armonizare) sau normativ și respectã principiul
descentralizãrii, acesta definind, de fapt, condițiile și acțiunile
unitare, recomandate țãrilor membre în realizarea obiectivelor
stabilite. Din categoria procesului de reglementare adresat țãrilor
membre ale Eurosistemului, un set important este reprezentat de
totalitatea recomandãrilor, instrucțiunilor, regulamentelor,
regulilor și deciziilor interne, emise de BCE în vederea
reglementãrii principiului descentralizat de conducere a politicii
monetare. Adoptate de Consiliul Guvernator sau de Comitetul
Executiv, aceste norme traseazã principalele linii practice privind
implementarea politicilor monetare la nivelul țãrilor membre ale
Eurosistemului, oferind detalii tehnice, schema și principiile de
funcționare cu privire la operațiunile monetar-financiare ale
autoritãților monetare, acestea urmând a fi adoptate în mod
obligatoriu, dar adaptat și descentralizat, în particular la nivelul
fiecãrui stat membru.
În conformitate cu articolul 101(1) din Tratatul asupra
Uniunii Europene, BCE poate exercita și funcțiuni legale normative
directe asupra țãrilor terțe membre ale UME, pe baza emiterii de
decizii și reguli (ECB Regulations, respectiv ECB Decisions), a cãror
respectare nu mai impune adaptarea la cadrul normativ intern al
fiecãrui membru, ci asimilarea ca atare, pornind de la principiul
puterii superioare a cadrului legislativ comunitar.
Emis de Consiliul Guvernator al BCE sau, dupã caz, de
Comitetul Executiv, tot acest aparat legislativ nu suprimã
independența statelor membre cel puțin din douã considerente: pe
de o parte, autoritãțile monetare naționale fac parte din procesul
decizional în calitate de membri cu vot egal în aceste instituții și pe
de altã parte, procesul normativ privește obiective comune, iar
prevederile sunt largi, oferind statelor, la nivel de implementare,
posibilitatea adaptãrii acestora la realitãțile și particularitãțile
proprii de funcționare.
În plus, BCE conduce simultan o activitate de asistențã și
consultanțã activã, concretizatã în emiterea de recomandãri și
opinii, fie premergãtor adoptãrii unei poziții normative comune, fie
ulterior pentru lãmurirea unor aspecte concrete cu referire la
implementarea unor astfel de decizii. Aceste opinii și recomandãri,
alãturi de întreg arsenalul normativ, fac de obicei și interesul
țãrilor neparticipante la UME, pe de o parte, din considerentul
alimentãrii și întãririi relațiilor de cooperare în plan monetar și

56 financiar, iar pe de altã parte, din perspectiva adaptãrii dinamice a
procesului de aderare aflat în derulare.
Regulile și mecanismele de guvernare reprezintã
substanța funcțiunilor BCE în cadrul Eurosistemului și în raport
cu SEBC, vizând sfera elaborãrii și implementãrii politicilor pe
structura cadrului normativ elaborat, contribuția la supravegherea
prudențialã și la stabilitatea sistemului monetar financiar
european, implementarea și întreținerea sistemelor de
tranzacționare sau de platã, aplicarea procedurilor de colectare și
prelucrare a bazelor de date statistice. Componenta guvernãrii
presupune, dincolo de cadrul normativ comun, în primul rând
existența unei orientãri strategice și, în al doilea rând,
determinarea, respectiv aplicarea eficientã a unui instrumentar al
politicilor monetare în corelație cu definirea unui mecanism
transparent și eficient de transmitere a efectelor acestor politici și
strategii monetare la nivelul mediului economic, pentru asigurarea
stabilitãții prețurilor din zona Euro, respectiv îndeplinirea
responsabilitãții principale asumate de BCE (figura 2.4).
Fundamentul teoretic al strategiei monetare a BCE se
regãsește în „regula de aur”, respectiv principiul stabilitãții
prețurilor, definit de BCE pe bazã cantitativã, prin exprimarea
indicatorului „Indicele armonizat al prețurilor de consum”
(Harmonized Index of Consumer Prices, HIPC), calculat în raport cu
modificarea dinamicã a prețurilor de consum pentru un coș
reprezentativ de bunuri și servicii ponderat din zona Euro.

Acțiunea
BCE

Figura 2.4

Strategia monetarã orientatã spre stabilitate a BCE
utilizeazã douã perspective analitice în evaluarea riscurilor cu
privire la deprecierea prețurilor, respectiv analiza economicã și
analiza monetarã, denumite generic „pilonii” politicii monetare ai Instrumente
ale politicii monetare:
– la nivel Eurosistem;
– la nivel SEBC;
– pe plan extern.
Strategii monetare
– Stabilitatea prețurilor – Mecanism de
transmitere
a politicii
monetare Mediu
economic
extern

57 BCE. Mecanismul aprecierii acestor riscuri, precum și impactul
politicilor adoptate, permit, în urma analizei efectuate în aceste
douã dimensiuni, utilizarea dozatã a unui set de instrumente ale
politicii monetare și propagarea controlatã a acestora pânã la
nivelul pieței, prin intermediul unui mecanism performant de
transmitere (figura 2.5)6.

Interdependențe

Corelații

Figura 2.5

Analiza economicã presupune aprecierea factorilor de
influențã a prețurilor pe termen scurt și mediu, pornind de la
rezultatele activitãții economice reale și de la caracteristicile
relațiilor financiare din acest sector. Din aceastã perspectivã, sunt
analizați toți acei factori utilizați în aprecierea dinamicii activitãții
economice și comerciale cu privire la: creșterea economicã,
raportul cerere/ofertã pe piața bunurilor, serviciilor și a forței de
muncã, evoluția raportului economii/investiții, nivelul salariilor și
a paritãții puterii de cumpãrare, precum și evoluția ratei de
schimb. Pe baza acestor informații, BCE poate analiza riscurile de
preț generate din fluctuația variabilelor mediului economic și social
sau din variația cursurilor de schimb și poate acționa asupra ratei
dobânzii ca strategie de bazã pentru modificarea raportului

6 The Monetary Policy of the European Central Bank, European Central Bank, 2004 Obiectiv fundamental – stabilitatea prețurilor
Consiliul Guvernator
Adoptarea politicilor monetare funcție de rezultatele evaluãrii
riscurilor globale privind stabilitatea prețurilor
ANALIZA ECONOMICÃ

Analiza dinamicii
economice ANALIZA MONETARÃ

Analiza conjuncturii și
tendințelor în domeniul
monetar
SET COMPLET DE INFORMAȚII

58 cerere/ofertã pe piața monetarã, financiarã și de credit,
influențând, astfel, în mod direct, prin intermediul mecanismului
de transmitere a politicii monetare, prețul activelor în Euro
(inclusiv a celor financiare), pe termen scurt și mediu.
Pe termen mediu și lung, este foarte importantã statistica
„ex-ante” oferitã de BCE ca variantã oficialã a trendurilor privind
nivelul anticipat al unor indicatori macroeconomici ai zonei Euro,
apropierea de aceste valori prognozate, dupã analiza „post”, fiind de
naturã a încuraja actorii piețelor monetar financiare internaționale
și a le mãri încrederea în zona Euro, fapt care va genera aprecierea
titlurilor și a valorilor în Euro, deci inclusiv diminuarea riscurilor și
asigurarea stabilitãții prețurilor pe termen mediu și lung.
Analiza monetarã abordeazã problematica piețelor monetare
și financiare și a evoluției agregatelor monetare, pornind de la
considerentul cã inflația și creșterea masei monetare sunt în fapt
fenomene cu relevanțã pe termen mediu și lung. Astfel, analiza
indicatorilor economici, cu importanțã mai ales pentru perspectiva
apropiatã, este completatã pe seama analizei monetare, cu
perspectiva pe termen lung, fundamentatã prin studiul bazei
monetare, a structurii și volumului tuturor agregatelor monetare
(în special al agregatului M3), precum și prin analiza indicatorilor
privind gradul de profunzime, adâncime și lichiditate a pieței.
Mecanismul de bazã care conferã politicii monetare
capacitatea de a asigura stabilitatea prețurilor pe termen mediu și
lung se bazeazã pe dependența fundamentalã a sistemului
monetar financiar fațã de cererea și oferta de monedã, în raport cu
sursele ei primare, respectiv emisiunea de monedã și rata dobânzii
pe piațã. Dat fiind monopolul exercitat de BCE asupra surselor de
creație a bazei monetare, intervenția acesteia asupra ratei dobânzii
poate influența în mod direct condițiile de piațã pe termen scurt și
mediu, pe baza „mecanismului de transmitere a politicii
monetare” 7, definit ca atare de BCE și reprezentat sintetic în
figura 3.3 (capitolul 3.2).
Politica monetarã a BCE, respectiv ansamblul
instrumentelor și operațiunilor specifice ale acesteia, comportã trei
dimensiuni distincte și anume: o componentã internã
fundamentalã, care se referã strict la zona Euro, respectiv la zona
Eurosistemului, o componentã internã lãrgitã, care se referã la
relația Eurosistemului cu ceilalți membri ai SEBC și o componentã

7 The Monetary Policy of the European Central Bank, European Central Bank, 2004

59 externã care se referã la spațiul regional și internațional, în
ansamblul sãu.
În baza strategiei monetare adoptate și prin intermediul
mecanismului de transmitere a politicilor monetare, BCE utilizeazã
la nivelul zonei Euro un cadru operațional intern („internal
operational framework”), respectiv un ansamblu de instrumente ale
politicii monetare, definit prin diverse operațiuni, facilitãți, restricții
sau intervenții privind managementul lichiditãții, controlul
termenilor de tranzacționare pe piața monetar financiarã, evoluția
depozitelor și a creditelor și managementul ratei de schimb.
Principalele instrumente utilizate de BCE, sunt: operațiunile libere
pe piațã (Open Market Operations), facilitãțile de finanțare
permanentã (Standing Facilities) și operațiunile de ajustare a
rezervelor minime (Reserve Operations).
Operațiunile libere pe piațã se referã, în principal, la
operațiunile de refinanțare (creditarea sistemului bancar pe termen
foarte scurt, de cel mult o sãptãmânã), operațiunile de refinanțare
pe termen lung, (o variantã diversificatã a celor de finanțare pe
termen scurt, termenul de maturitate al creditelor acordate fiind
majorat pânã la limita de trei luni), operațiunile de „reglaj” fin
(acțiunile întreprinse de BCE în vederea asigurãrii propriilor
lichiditãți sau pentru absorbția parțialã imediatã a lichiditãților de
pe piațã) și operațiunile structurale, (orientate cu predilecție spre
operațiuni de emitere și tranzacționare a certificatelor de depozit
sau operațiuni similare cu bonuri de tezaur și alte titluri cu termen
lung de maturitate).
Facilitãțile permanente de creditare au ca obiect creditele de
tip „overnight”, destinate acoperirii nevoilor imediate de lichiditãți
pe termen foarte scurt, în schimbul unei dobânzi percepute sau
plãtite.
Politica rezervelor minime obligatorii face referire la politica
bãncilor centrale de a impune o rezervã minimã obligatorie, în
raport cu volumul pasivelor deținute, (altele decât acelea fațã de
bãncile centrale sau BCE).
În conformitate cu articolul 23 din Statutul SEBC, pe lângã
utilizarea acestui instrumentar în plan intern, BCE și bãncile
centrale ale Eurosistemului au posibilitatea de a opera pe piața
monetar financiarã lãrgitã a spațiului UE sau, deopotrivã, pe
piețele internaționale, fie în interesul comunitar, pentru
promovarea cooperãrii monetare în cadrul unor aranjamente,
sisteme de platã și decontare sau mecanisme preferențiale ale

60 ratelor de schimb (ERM II), fie pentru tranzacționarea de devize sau
metale prețioase, diversificarea portofoliului sau a structurii
rezervelor proprii, ori executarea unor operațiuni de creditare sau
finanțare, contractarea sau deschiderea unor finanțãri sau alte
diverse tranzacții specifice de piațã, cu condiția ca aceste
operațiuni sã nu contravinã intereselor Eurosistemului și
stabilitãții prețurilor din zona Euro.
Din categoria instrumentelor de politicã monetarã referitoare
la zona SEBC, cele mai importante se referã la politica europeanã a
cursului de schimb, în legãturã cu funcționarea mecanismului
cursurilor de schimb, (ERM II) și la politicile operaționale privitoare
la sistemele de platã și decontare (TARGET și CLS).
Mecanismul cursului de schimb, (Exchange Rate Machanism,
ERM II), a fost introdus la debutul fazei a treia a UME, așa cum am
amintit anterior, pentru a veni în sprijinul formulãrii unei politici
de curs unitare la nivelul UE, în legãturã cu monedele țãrilor
membre UE beneficiare ale unor clauze speciale sau derogãri,
pentru ca astfel, din prisma principiului liberei circulații a
capitalurilor, bunurilor, serviciilor și persoanelor, sã poatã fi
asigurat un echilibru monetar consistent între Eurosistem și
spațiul integrat economic, care sã conducã la stabilitatea
prețurilor, respectiv la îndeplinirea obiectivului fundamental al
SEBC.
Scopul ERM II este acela de a lega monedele europene
neparticipante la UME de moneda Euro și de a controla fluctuația
acestora fațã de Euro, în limitele mutual stabilite la ±15%. În acest
sens, deși intrarea în acest mecanism este opționalã, sunt invitați
practic sã participe toți acei membri care au în vedere integrarea în
UME. Începând cu anul 2004, odatã cu primirea în UE a încã 10
noi membri, numãrul participanților la ERM II s-a mãrit la 8, pe
lângã Danemarca sistemul fiind adoptat și de Estonia, Cipru,
Lituania, Letonia, Malta, Slovenia și Slovacia. Pentru membrii cei
mai noi, mecanismul vine în întâmpinarea eforturilor acestora de a
adopta moneda europeanã unicã (lipsa fluctuației semnificative
fațã de Euro fiind chiar un criteriu al convergenței) și, în plus,
protejeazã monedele acestora împotriva presiunilor nedorite de pe
piețele monetar financiare internaționale. În acest sens, deși încã
neutilizat de la introducere pânã în prezent, mecanismul cursurilor
de schimb este prevãzut și cu un sistem de intervenție și asistențã
financiarã, declanșabil în cazul depãșirii marginilor de variație
stabilite.

61 Referitor la sistemele de platã și decontare, Eurosistemul și-a
asumat statutar sarcina de a promova un sistem propriu de plãți și
decontãri între țãrile membre și restul lumii, prin funcționarea
acestora dorindu-se asigurarea unui mecanism de plãți rapid,
sigur și eficient, în contrapartida celor deja existente și utilizate la
scarã mondialã. Dincolo de operaționalizarea și sistematizarea
raporturilor de platã și decontare între entitãțile financiare și
economice la nivel european și global, respectiv eficientizarea
funcționalã a Euro pe piețele monetare și financiare, rațiunea
implementãrii acestora are și un substrat din gama resorturilor
intime ale politicilor monetare promovate de BCE, respectiv
controlul efectiv și zilnic al masei monetare, al masei de creditare și
al volumului și structurii fluxului investițional din Eurosistem
cãtre exterior și invers. Pentru moneda Euro, sistemele proprii de
tranzacționare disociazã riscurile și particularizeazã în mod benefic
trãsãturile monedei europene, minimizând, în mod semnificativ,
incertitudinile legate atât de riscul de creditare, cât și de riscul de
lichiditate.
Sistemul european de transfer automat în timp real, TARGET
(Trans-European Automated Real-Time Gross Settlement Express
Transfer System), reprezintã cel mai important sistem de efectuare
a plãților din zona Uniunii Europene, un instrument eficient pus la
dispoziția participanților la tranzacțiile din aceastã arie și o metodã
viabilã utilizatã în operațiunile curente ale instituțiilor de credit,
oferind o imagine foarte clarã a tranzacțiilor dintre țãrile membre,
respectiv dintre țãrile membre și restul lumii. Sistemul a devenit
operațional în ianuarie 1999, prezentându-se astãzi sub forma
unei structuri descentralizate și interconectate, având la bazã 15
rețele naționale de transfer (RTGS) plus mecanismul central de
decontare al BCE (EPM), țãrile integrate în anul 2004 (mai puțin
Polonia), exprimându-și intenția de a adera la acest sistem odatã
cu adoptarea Euro. Sistemul este utilizat în mod obligatoriu pentru
executarea tuturor plãților și decontãrilor implicate în derularea
operațiunilor de politicã monetarã și de schimb valutar aferente
Eurosistemului, dar admite și o abordare privatã, fiind liber a fi
utilizat și ca sistem de decontare la nivelul agenților economici și al
instituțiilor financiare și de credit.
Referitor la sistemul operativ de reglementare a transferurilor
curente, CLS, pânã la înființarea propriului sistem, BCE a inițiat
funcționarea, începând cu anul 2002 a unei structuri integrate
CLS (Continuous Linked Settlement System), privind

62 managementului curent al relațiilor de schimb valutar din sistem,
în care este implicatã moneda europeanã unicã. De asemenea,
pânã la dezvoltarea unor facilitãți de piațã proprii, cu privire la
controlul circulației activelor financiare, a fost adoptat modelul
corespondent al bãncilor centrale (Correspondent Central Banking
Model, CCBM).
O altã particularitate notabilã privind capacitatea de
guvernare a BCE vizeazã poziția acestei instituții de lider
informațional și formator de opinie, statut derivat din funcția
statisticã și de cercetare economicã, asumate sub formã de
responsabilitãți implicite fațã de Eurosistem și fațã de SEBC.
Astfel, sub incidența articolului 5.1 al Statutului de funcționare al
SEBC, BCE este responsabil cu colectarea datelor statistice,
prelucrarea acestora și publicarea tablourilor statistice, respectiv
formularea concluziilor „ante” și „post fenomen”.
Este de apreciat transparența care rezidã din activitatea
statisticã a ultimilor ani, în sensul în care BCE prezintã cel mai
complex tablou statistic și informativ, sintetizat analitic pe grupuri
de subiecte, arii de interes și referințe temporare. Aceste informații
privesc în principal piața monetar-financiarã (structura și evoluția
agregatelor monetare, ratele dobânzilor de referințã, titlurile de
credit, cotația activelor financiare, precum și evoluția
instrumentelor derivate), respectiv termenii balanței de plãți a
zonei Euro (rezervele internaționale, poziții investiționale, fluxurile
de capital și evoluția monedei euro). Pe lângã aceste informații,
tabloul statistic oferã și date privind evoluția macroeconomicã a
zonei Euro, stadiul convergenței monetare, fazele și implicațiile
extinderii, evoluția principalilor indicatori monetari, financiari și
economici la nivel global, efortul interpretãrii acestora
materializându-se în buletine zilnice, publicații lunare, trimestriale
sau anuale.
Regulile și mecanismele de cooperare se referã la
implicarea BCE dincolo de aria teritorialã a Euroland-ului atât la
nivel regional, cât și la nivel global, activitate de naturã a contribui
în mod direct la crearea notorietãții universale a acestei instituții.
La nivel regional, așa cum reiese din implicarea sa de fapt și de
drept în funcționarea SEBC, Banca Central Europeanã conduce o
activitate nu atât de cooperare, cât mai ales de coordonare,
asistențã și consultare multilateralã, opozabilã mai mult sau mai
puțin tuturor țãrilor europene, fie acestea membre sau nu ale UE.

63 Cea mai importantã dimensiune a implicãrii BCE în
cooperarea monetar financiarã regionalã și globalã este oferitã de
abordarea activã a proceselor de supraveghere prudențialã și de
asigurare a stabilitãții sistemului monetar și financiar. La nivel
comunitar, sarcina supravegherii prudențiale a sectorului
financiar-bancar a fost delegatã în mod independent în sarcina
autoritãților monetare ale statelor membre, prin prevederile
legislative ale SEBC, BCE primind numai un rol formal de
coordonare și asistențã.
Chiar dacã încã din anii ’70 procesul de supraveghere a
intrat în atenția Comunitãții Europene, fiind înființatã prima
instituție cu prerogative în acest sens, respectiv Grupul de Contact
al autoritãților naționale de supraveghere bancarã, Tratatul de la
Maastricht a lãsat orice opțiune deschisã în acest domeniu, BCE
fiind însãrcinatã inițial doar cu adoptarea acelor mãsuri care sã
oblige la dezvoltarea cooperãrii în domeniul supravegherii
prudențiale, astfel încât sã nu fie afectatã, din acest punct de
vedere, stabilitatea sistemului monetar european. În ciuda
abordãrii normative relaxate, începând cu anul 1999 și-a început
activitatea Comitetul pentru Supraveghere Bancarã (Banking
Supervision Committee, BSC), iar începând cu anul 2003, a
demarat implementarea unei agende de lucru privind stabilitatea
sistemului financiar-bancar și dezvoltarea cooperãrii în acest
domeniu, între membrii UE (Lamfalussy framework).
Dinamica procesului de cooperare internaționalã și noile
realitãți globale privind integrarea piețelor monetar financiare au
trezit interesul organismelor europene, iar BCE a fost instituția
delegatã, distinct, sã reprezinte Eurosistemul în procesul
internațional de cooperare, participând în aceastã calitate la toate
discuțiile și negocierile privitoare la cooperarea în domeniul
stabilitãții sistemului monetar financiar internațional și
supravegherii prudențiale a acestui sector. Acest fapt a determinat
erijarea BCE în promotorul adoptãrii și implementãrii la nivel
regional, a principalelor reglementãri sau recomandãri formulate
de Comitetul de la Basel.
Implicatã din ce în ce mai amplu în procesul global de
cooperare în favoarea stabilitãții financiar-monetare, BCE, în
calitate de acționar principal al Bãncii Reglementelor
Internaționale, a devenit membru permanent al Forumului de
Stabilitate Financiarã, calitate care a dus Eurosistemul în situația
favorabilã de a influența deciziile de cvorum ale acestei instituții.

64 Președintele BCE participã, de asemenea, o datã la douã luni la
întâlnirile guvernatorilor G7, organizate la sediul BRI, forum în
care sunt discutate problemele cheie din evoluția economiei
mondiale și aspecte legate de politicile și practicile monetare și
financiare internaționale. BCE are statut de observator al
întâlnirilor Comitetului de la Basel pentru Supraveghere Bancarã și
participã, în calitate de membru, în câteva din subcomisiile
funcționale ale acestui grup (Grupul de Tranzacții Electronice și
Grupul de Management al Riscurilor).
În același context al cooperãrii globale, pe perioada ultimilor
șase ani, BCE și-a lãrgit sfera responsabilitãților regionale,
participând activ alãturi de Fondul Monetar Internațional, la
elaborarea Codului de bunã practicã și transparențã în politicile
monetare și financiare (CPTPMF), devenind un colaborator constant
în raportarea și sintetizarea concluziilor privind implementarea
acestora, prin emiterea constantã a Raportului privind
Supravegherea Aplicãrii Standardelor și Codurilor. De asemenea, a
colaborat la revizuirea Manualului Balanței de Plãți al FMI (ediția a
V-a) și implicit a Sistemului Național de Conturi (SNA 93) și a
contribuit la elaborarea Standardului Special privind Analiza
Datelor (Special Data Dissemination Standard, SDDS).
Pe de altã parte, în calitate de lider regional în plan monetar
și financiar, BCE a cãpãtat o importanțã majorã în plan strategic,
fiind implicatã în elaborarea politicilor și strategiilor monetar
financiare internaționale de cãtre grupul puterilor mondiale, în
sensul participãrii efective la ședințele de lucru la nivel înalt ale
miniștrilor de finanțe din Grupul G8 și G10 și ale comisiilor și
comitetelor de lucru OECD.
Toate aceste rezultate ale implicãrii BCE în procesul de
cooperare globalã cu privire la stabilitatea monetar financiarã
internaționalã, cumulate cu efectele concrete ale acțiunilor
întreprinse în plan monetar și financiar, au condus, pe de o parte,
la realizarea unei unitãți de opinie și acțiune în spațiul european
și, pe de altã parte, la consacrarea instituției europene în poziția de
lider al procesului integrativ și, implicit, de reprezentant
fundamental al valorilor monetar-financiare europene în plan
universal.

65
Capitolul III

Banca Central Europeanã și politicile monetare
în zona Euro

3.1 Cadrul general privind elaborarea, adoptarea și aplicarea
politicilor monetare în Uniunea Europeanã
3.2 Banca Centralã Europeanã și politicile monetare
europene
3.3 Rolul BCE în raport cu reglementarea, supravegherea și
coordonarea sectorului monetar-financiar comunitar
3.4 Rolul internațional al Euro și perspectiva adoptãrii
monedei unice de cãtre noile state membre ale UE

3.1 Cadrul general privind elaborarea, adoptarea și
aplicarea politicilor monetare în Uniunea Europeanã

Odatã cu configurarea și implementarea mecanismului
privind guvernarea politicii monetare în zona Euro, cadrul general
privind elaborarea, adoptarea și aplicarea acestora la nivelul
Eurosistemului a fost conectat și adaptat permanent în
conformitate cu principiile și obiectivele generale ale Uniunii
Europene. Pornind de la particularitatea esențialã a
Eurosistemului și anume aceea de componentã a Uniunii
Europene, procesul de adoptare și implementare a deciziilor Euro-
politicii monetare, nu a fost izolat, ci dimpotrivã, corelat permanent
cu dinamica politicilor sociale și economice ale întregului spațiu
european integrat și cu realitãțile economice, sociale și politice la
nivel regional și global (figura 3.1).
Banca Centralã Europeanã este practic inclusã în ansamblul
instituțiilor europene, ca și componentã a SEBC, responsabilã cu
elaborarea și conducerea politicii monetare a Eurosistemului, în
particular și a spațiului european în general, fiind sensibilã în
procesul de elaborare și implementare a politicilor monetare atât
fațã de factorii endogeni, cât și fațã de factorii exogeni, rezultați din
interacțiunea dimensiunii regionale cu dimensiunea globalã a
fenomenului monetar financiar. Politica monetarã a BCE este
rezultanta unui proces de negociere specializat, adaptat la

66 interesele social-politice și economice ale UE, la realitãțile din
economia regionalã și mondialã, precum și la evoluția arhitecturalã
și funcționalã a sistemului monetar financiar internațional.
Comportamentul BCE urmãrește sensul vectorului cooperãrii
monetar financiare internaționale și determinã dinamica
indicatorilor monetari și financiari comunitari, funcție de strategiile
UE, în mai largul context de realizare a uniunii monetare,
economice și politice, proces amplu și complex adaptat la realitãțile
regionale și globale.

Figura 3.1

În aceastã ordine de idei, în conformitate cu articolul 108 al
Tratatului asupra UE, BCE reprezintã un organism total Uniunea Europeanã
– Instituții și organisme comunitare –
– Obiective politice, sociale și economice –
– Componenta adaptãrii la realitãțile globale –
Sistemul
monetar
financiar
internațional Economia
mondialã
Evoluția
geopoliticã și
strategicã
globalã Consiliul General
Comite ale SEBC
Consiliul Guvernator al BCE
Comitetul Executiv al BCE
Bãncile centrale ale statelor UME
Bãncile centrale din afara UME BCE Sistemul European al Bãncilor Centrale

Componenta
instituționalã
și
funcționalã a
cooperãrii
regionale și
globale

67 independent, pãstrându-și însã statutul de instituție comunitarã,
stare care impune, de jure și de facto, adaptarea la cadrul politic
general trasat de comunitatea europeanã în ansamblul sãu,
acțiunile bãncii centrale nefiind de naturã a neglija niciun
moment, prioritãțile sau obiectivele stabilite de organismele UE, ci
de a-și da concursul pentru îndeplinirea acestora, cu rezervele și
limitele impuse de prevederile sale statutare. În legislația
comunitarã, principiul fundamental privind independența BCE
este completat cu prevederi colaterale, care privesc armonizarea
acțiunilor Eurosistemului, respectiv ale BCE în plan monetar, cu
cadrul consensual și de cooperare instituit la nivelul UE. Astfel,
procesul de elaborare, adoptare și aplicare a politicii monetare,
respectiv independența funcționalã a BCE, sunt exercitate în
raport cu politica UE, în limitele definite pe baza urmãtoarelor
principii:
– acțiunile BCE fac obiectul unui proces democratic
responsabil, transparent și permanent justificabil atât
fațã de organismele și instituțiile comunitare, cât și fațã
de opinia publicã în general;
– existența unui dialog activ și a unei cooperãri
permanente, între BCE și instituțiile, respectiv organismele
comunitare;
– exercitarea unui control judiciar permanent din partea
Curții Europene de Justiție, asupra actelor normative
emise de BCE;
– supravegherea externã a managementului financiar al
BCE și a eficienței, respectiv integritãții acestui proces.
Independența Bãncii Centrale Europene, extinsã și asupra
sistemului bãncilor centrale ale statelor participante la UME și
asupra organismelor de conducere ale acesteia, reprezintã
trãsãtura fundamentalã a procesului de elaborare, adoptare și
implementare a politicii monetare, constituind premisa esențialã a
echitãții, eficienței, reprezentativitãții și unitãții de acțiune în acest
domeniu și corolarul realizãrii obiectivului principal al BCE în zona
Eurosistemului și în raport cu SEBC și politica UE, privind
asigurarea stabilitãții prețurilor și a tuturor responsabilitãților ce
rezidã din urmãrirea acestuia. Acest principiu presupune
manifestarea a cinci dimensiuni intercorelate, respectiv:
independența instituționalã, independența legalã, independența
personalã a membrilor organelor de decizie, independența

68 operaționalã și funcționalã, respectiv independența organizaționalã
și financiarã (figura 3.2).
Independența instituționalã este definitã în articolul 108 al
Tratatului asupra Uniunii Europene, prin care este interzisã
„transmiterea, respectiv acceptarea oricãror indicații sau instrucțiuni
din afarã, cãtre sau de cãtre BCE, bãncile centrale ale statelor
membre ale UME sau organele de conducere ale acestora, inclusiv în
ceea ce privește membrii sãi individuali”, cu privire la exercitarea
puterilor atribuite statutar în sarcina acestora și în legãturã cu
domeniul specializat al politicii monetare.

Figura 3.2

Independența legalã face referire în general la definirea
personalitãții juridice și delimitarea statutarã de care se bucurã
BCE și bãncile centrale ale țãrilor membre UME, iar în particular
la posibilitatea exclusivã a BCE de a întreprinde demersuri legale
fãrã avizul inițial al Curții Europene de Justiție, în mãsura în care
activitatea sa este obstrucționatã de unul sau mai multe organisme
sau instituții comunitare. În acest caz, avizul Curții Europene de
Justiție survine ulterior acțiunii BCE, odatã cu revizuirea politicilor
care a impietat activitãții acesteia, studiindu-se, dupã caz,
conformitatea atitudinii organismelor și instituțiilor comunitare
fațã de prevederile statutare proprii și competențele BCE. De
asemenea, independența legalã oferã organismelor de conducere
ale BCE și SEBC, posibilitatea de a emite acte normative sau
instrucțiuni de aplicare și implementare a politicilor sau deciziilor
Independența
BCE Independențã instituționalã
Independențã legalã
Independența personalã a
membrilor organismelor de
conducere
Independența funcționalã și
operaționalã
Independențã
organizaționalã și financiarã Dialog efectiv și cooperare continuã între BCE și
instituțiile și organismele UE
Control judiciar din partea
Curții Europene de Justiție
Supravegherea externã a integritãții și eficienței
managementului financiar al BCE Proces responsabil și
justificabil în mod public

69 operaționale, în sprijinul susținerii consultative sau „în forț㔠a
propriilor acțiuni, cu privire la conducerea politicilor monetare în
zona Euro.
Independența personalã a membrilor organelor de conducere
a BCE și SEBC adâncește aria imparțialitãții și a responsabilitãții
pânã la nivel individual, înlãturând posibilitatea numirii-destituirii
subiective sau abuzive a acestor membri ori eventualele intruziuni
în acțiunea politicã sau operativã a acestora, în exercitarea
mandatului asumat. Astfel niciunul din membrii organismelor de
conducere nu poate fi eliberat din funcție pe alte motive, decât
urmare a unui management defectuos sau în legãturã cu calitatea
precarã a activitãților specifice întreprinse, pe baza procedurii de
„retragere forțatã”, promovatã de organele de conducere a BCE sub
formã de memoriu cãtre Curtea Europeanã de Justiție și statul
membrul corespunzãtor (articolul 14.2 din Statutul SEBC).
Independența funcționalã și operaționalã rezidã în mod
principal din ansamblul competențelor și al puterilor atribuite BCE
în activitatea sa specificã, cu privire la asigurarea stabilitãții
prețurilor în zona Euro, aceastã instituție fiind atestatã cu drepturi
exclusive privind elaborarea politicii monetare, în cumul cu poziția
de monopol asupra emisiunii de monedã Euro. În același context,
la nivelul SEBC, modul de funcționare al organelor de conducere,
respectã principiul delimitãrii competențelor, definirii lanțului de
decizie și al ierarhizãrii raporturilor strategice și operative, privind
elaborarea, adoptarea și aplicarea politicilor monetare în zona
Eurosistemului și a SEBC.
Independența financiarã privește distincția resurselor
financiare proprii fațã de cele comunitare sau ale statelor membre,
pornind de la structura independentã a capitalului social, respectiv
procedura de formare și alocare a acestuia și continuând cu
elaborarea și execuția unui buget independent de acela comunitar,
în paralel cu alocarea dreptului de dispoziție asupra propriilor
resurse.
Independența organizaționalã este strâns legatã de
autonomia financiarã și bugetarã și face referire la caracterul
supranațional al politicilor elaborate, la puterile lãrgite pe care
BCE le deține în formularea politicilor privind resursele umane
proprii, la privilegiile și imunitãțile speciale de care membrii sãi
beneficiazã în îndeplinirea mandatului sau a sarcinilor de serviciu,
precum și la caracterul inviolabil și intangibil al activelor sale
(inclusiv în cazul arhivelor proprii).

70 Pe lângã principiul independenței, politica organismelor de
conducere a BCE și SEBC în raport obiectivele UE are în prim
planul orientãrii regionale, respectarea calitãții acesteia de proces
democratic reprezentativ (principiul reprezentãrii democratice),
rezultantã a caracteristicilor definite de legitimitatea acțiunilor,
justificarea acționalã și permanenta informare publicã,
concordanța deplinã a planului operativ cu sarcinile asumate la
nivel comunitar, precum și asigurarea transparenței politicilor și
operațiunilor curente. Însãrcinatã cu competențe supranaționale,
BCE a preluat unele prerogative ale suveranitãții membrilor sãi,
fapt care justificã cu prioritate, importanța regãsirii politicilor și
strategiilor abordate, respectiv a rezultatelor obținute, în planul
intereselor și aspirațiilor cetãțenilor pe care îi reprezintã.
Reprezentativitatea1 constituie premisa fundamentalã a legitimitãții
politicilor BCE în raport cu obiectivele UE și are douã componente
calitative majore, respectiv componenta de intrare („input
legitimacy”), prin care se justificã necesitatea concordanței formulei
strategice și politice a BCE fațã de aspirațiile societãții comunitare
și o componentã de ieșire („output legitimacy”), prin care este
evaluat rezultatul acestor strategii și politici, în raport cu
așteptãrile populației pe care instituția monetarã o reprezintã.
Îndeplinirea celor douã criterii privind reprezentativitatea
formulelor și rezultatelor finale ale politicii BCE se bazeazã pe mai
multe particularitãți ale activitãții acestei instituții, respectiv:
– procedura de numire a membrilor Consiliului Guvernator
face obiectul unor deliberãri democratice la nivel național,
iar desemnarea membrilor Comitetului Executiv se
executã pe principii echitabile, pe seama unui consens
politic deplin între statele membre;
– procedura de implementare a politicilor BCE are la bazã
un sistem descentralizat, fundamentat pe acțiunea
directã și adaptatã la realitãțile interne, a bãncilor
centrale naționale;
– statutul și responsabilitãțile strategice și operative ale
organelor de conducere ale BCE, sunt stabilite pe baza
deliberãrilor forumului politic al Eurosistemului, ales la
rândul sãu pe principii democratice;
– este exercitat un control permanent al rezultatelor
obținute și sunt apreciate periodic performanțele

1 The Monetary Policy of the European Central Bank, European Central Bank, 2004

71 manageriale ale organelor de conducere ale BCE de cãtre
organisme sau instituții reprezentative din punct de
vedere electoral și care se aflã complet în afara lanțului
decizional;
– se exercitã principiul confidențialitãții procesului de
deliberare în cadrul activitãții organelor de conducere a
BCE, asigurând astfel, în ciuda unei minime lipse de
transparențã, independența decizionalã a membrilor sãi,
contând opțiunea colectivã finalã (principiul amintit al
colegialitãții), indiferent de structura voturilor sau
opțiunile individuale exprimate, (aceasta constituie o
deosebire majorã fațã de modul de lucru al FED, al Bãncii
Angliei sau al Bãncii Japoniei);
– Tratatul asupra Uniunii Europene stipuleazã obligații
precise în sarcina BCE, cu privire la regularitatea și
calitatea informaționalã a raportãrilor periodice cãtre
organismele comunitare și implicit cãtre electorat;
Principiul reprezentativitãții și cel al independenței,
constituie, în realitate, douã fețe ale aceleiași monede, în sensul în
care, pe baza primului principiu, BCE explicã și justificã de fapt,
cãtre cetãțeni și reprezentanții lor aleși, cum își folosește puterea și
prerogativele atribuite și astfel, în ce mãsurã obiectivele formulate
se regãsesc la nivelul rezultatelor obținute în exercițiul funcțional
exercitat de aceastã instituție și implicit la nivelul aspirațiilor
cetãțenilor pe care îi reprezintã. În sens larg, principiul
reprezentativitãții pornește de la capacitatea politicii BCE de a fi
transparentã, nu numai în ceea ce privește furnizarea de informații
oportune, fidele și relevante, ci și din perspectiva realizãrii unei
comunicãri facile și ușor de înțeles, într-un limbaj lipsit de
încãrcãturi pur tehnice și adresabil publicului larg.
Cerințele privind sistemul de raportare al BCE sunt
formulate prin prevederile Tratatului asupra Uniunii Europene,
consfințind astfel dreptul cetãțenilor la informare și obligația
instituției de a reprezenta interesele acestora și de a justifica
unilateral acțiunile întreprinse, ridicând astfel responsabilitatea
reprezentãrii și rãspunderea justificativã la rang de principiu2.
Astfel, conform articolului 113 din Tratat, BCE are obligația
elaborãrii și prezentãrii unui raport anual al activitãții desfãșurate

2 Forecasting ECB Monetary Policies, European Central Bank, Working Paper Series,
No.578/2006

72 în anul curent în raport cu anul precedent, cãtre Parlamentul
European, Consiliul Europei și cãtre Comisia Europeanã. În plus,
conform articolului 15 din Statutul SBCE, BCE are și obligația
elaborãrii unor publicații trimestriale, respectiv a unor declarații
financiare sãptãmânale, referitoare la domeniul politicii monetare
și financiare în zona Euro, sarcini în ale cãror executare instituția
s-a remarcat, BCE devenind o sursã informaționalã de notorietate
pe plan regional și global și un cercetãtor aprofundat al unor
aspecte din câmpul sãu de expertizã, publicând inclusiv studii,
lucrãri științifice, cercetãri, prognoze sau analize detaliate
referitoare la domeniul vizat.
Dialogul și cooperarea cu instituțiile și organismele
comunitare reprezintã o altã dimensiune importantã a
particularitãților privind elaborarea și aplicarea politicilor monetare
ale BCE în raport cu UE, instituția de guvernare monetarã a
Eurosistemului fiind orientatã în demersul sãu, în primul rând,
spre armonizarea propriilor decizii cu politicile și strategiile
comunitare ale întregului ansamblu instituțional comunitar. În
formularea dialogului, BCE vizeazã o perspectivã multidimensionalã
și abordeazã atât latura regionalã, cât și latura naționalã a
procesului de cooperare, aceasta conlucrând în mod curent atât cu
instituțiile fundamentale ale UE, cât și cu entitãțile
macroeconomice, respectiv partenerii sãi guvernamentali și sociali.
Comunicarea BCE cu Parlamentul European se concentreazã
pe modul în care instituția monetarã și-a îndeplinit obiectivele și
responsabilitãțile asumate și are la bazã, ca formulã de executare,
Raportul anual al BCE, pe baza cãruia organismul politic adoptã o
rezoluție, care sintetizeazã, în fapt, evaluarea performanțelor
privind conducerea politicii monetare a Eurosistemului. Cu aceastã
ocazie, Președintele sau membrii organelor de conducere a BCE,
sunt solicitați spre audiere de cãtre comisiile de specialitate ale
Parlamentului. De asemenea, conform articolului 113(3) al
Tratatului asupra UE, Președintele BCE, (sau dupã caz și alți
membri ai organismelor de conducere), este obligat sã se prezinte,
de patru ori pe an, în fața Comisiei Parlamentare pentru Afaceri
Economice și Monetare, organism delegat cu legãtura
Parlamentului cu BCE, audieri în cadrul cãrora, liderul BCE
explicã deciziile politice adoptate și rãspunde la întrebãrile
formulate de membrii comisiei parlamentare. Ulterior, în baza
principiului reprezentativitãții și legitimitãții acțiunilor Bãncii
Centrale Europene, atât rezoluția Parlamentului European, cât și

73 concluziile trimestriale ale Comisiei Parlamentare pentru Afaceri
Economice și Monetare cu privire la politicile și strategiile elaborate
și aplicate în spațiul Euro fac obiectul comunicãrii publice,
dezbaterile ulterioare din mediul economic, academic, social sau
politic fiind de naturã a influența în mod direct atitudinea
organismelor politice europene și în mod indirect obiectivele
formulate de BCE.
Interacțiunea BCE cu Parlamentul European se manifestã și
în cel puțin alte trei direcții, colaterale procesului final de evaluare
și apreciere a performanțelor politicii monetare a BCE și anume:
– Parlamentul este consultat cu ocazia numirii
Președintelui BCE, a Vicepreședintelui și a celorlalți
membri ai Comitetului Executiv, plenul parlamentar
deliberând democratic, sub formã de vot, asupra
propunerilor inițiale formulate de Comisia Parlamentarã
pentru Afaceri Economice și Monetare;
– Parlamentul European este implicat în procedura
legislativã privind amendarea sau completarea statutului
SEBC și BCE și este consultat în legãturã cu alocarea
drepturilor și procedurilor de vot din cadrul organismelor
de conducere a BCE;
– Parlamentul este, de asemenea, implicat în aria
emanațiilor legislative specializate, fie prin supravegherea
procesului normativ direct exercitat de BCE, fie prin
adoptarea unor acte normative la propunerea și în
domeniul de expertizã vizat de statutul acesteia.
În domeniul ratelor de schimb și al reprezentãrii
internaționale a zonei Euro, BCE împarte responsabilitãțile cu
Consiliul UE, acest organism european fiind delegat sã intervinã
inclusiv în medierea dialogului monetar dintre Eurosistem și
statele membre din afara zonei Euro, fãrã a avea însã, în contra
principiului independenței BCE, prerogative de impunere prin
forțã. Este însã notabilã formula în care, ca și organism specializat
al Consiliului UE, Consiliul Economic și financiar (ECOFIN),
desemnat drept ,,centrul de coordonare al politicilor economice ale
statelor membre” (articolul 107 din Tratatul asupra UE), se poate
afla în situația de a putea adopta decizii cu privire la UME, prin vot
extins, în ciuda faptului cã, referitor la Eurosistem, statutul SEBC
interzice arogarea drepturilor de vot în favoarea statelor care nu
sunt membre ale UME. Conflictul se limiteazã însã numai la nivel
teoretic, practic pânã în acest moment neexistând situații reale de

74 afectare sau lezare a intereselor Eurosistemului în plan decizional,
consultarea statelor care nu sunt membre UME fiind luatã în
considerare numai pe probleme legate de extinderea UE. În
contrapartidã, în sensul instituirii unei reale conlucrãri la nivel
economic-monetar, la ședințele ECOFIN, este invitat sã participe și
Președintele BCE, ori de câte ori în cadrul acestor întâlniri sunt
fixate pe agenda de lucru probleme care fac obiectul ariei de
responsabilitate a BCE.
În lipsa unui organism care sã reprezinte distinct interesele
Eurosistemului în cadrul Consiliului UE și a ECOFIN și pentru
eliminarea unor eventuale disfuncții cu privire la conflictul
decizional, descris în paragraful precedent, în decembrie 1997, cu
ocazia Consiliului European de la Luxemburg, a fost creat
Eurogrupul, organism informal, compus din miniștrii de finanțe ai
statelor membre. Acest organism a stabilit un canal de comunicare
și o punte viabilã de cooperare la nivelul autoritãților fiscale și
financiar-monetare naționale, concentrându-se asupra evoluțiilor
macroeconomice din zona Eurosistemului și promovând
permanent un spirit bine conturat politic, cu privire la reformele
structurale și financiare, necesare la un moment dat.
În ceea ce privește Comisia Europeanã, aceasta este, de
asemenea, implicatã activ în dialogul dintre BCE și Consiliul
ECOFIN, având asumate câteva responsabilitãți distincte cu privire
la obiectivele UME, respectiv:
– formularea de recomandãri în vederea elaborãrii
strategiilor lãrgite de politicã economicã (Broad Economic
Policy Guidelines, BEPG);
– monitorizarea disciplinei financiare și a balanțelor
bugetare ale statelor membre, respectiv raportarea
concluziilor aferente cãtre Consiliul ECOFIN;
– elaborarea, din doi în doi ani, a rapoartelor de
convergențã, examinând periodic gradul de îndeplinire a
criteriilor de convergențã de cãtre membrii UME;
– cooperarea strânsã cu BCE în ceea ce privește activitatea
specificã de colectare și interpretare a datelor statistice și
soluționarea unor probleme specializate, prin înființarea
unor grupuri comune de lucru (exemplu: Grupul
„Giovanni”, privind integrarea piețelor financiare).
Controlul judiciar al Curții Europene de Justiție asupra
activitãții BCE se referã, în primul, rând la revizuirea și
remedierea, dupã caz, a consecințelor unor acte sau decizii ale

75 BCE care au adus atingere terților și, în al doilea rând, la
operațiunile tehnice de verificare a legalitãții procesului decizional
exercitat de BCE și, în caz particular, la temeinicia unor eventuale
sancțiuni sau penalizãri aplicate statelor membre în virtutea
prerogativelor sale statutare. Astfel formulatã, competența Curții
Europene de Justiție în ceea ce privește activitatea BCE se menține
însã la nivel general și nu depãșește linia reglementãrilor
comunitare fundamentale, respectiv cadrul procedural aferent,
rezumându-se practic la ,,[…] constatarea depãșirii competențelor,
încãlcarea unor cerințe procedurale esențiale sau încãlcarea
prevederilor Tratatului asupra UE sau a altor legi sau regulamente
în legãturã cu puterile și responsabilitãțile atribuite Bãncii Centrale
Europene și Sistemului European al Bãncilor Centrale[…]” (articolul
230 din Tratatul asupra UE). De asemenea, Curtea Europeanã de
Justiție intervine în litigiile BCE cu terții, inclusiv în acele litigii
rezultate din relațiile de muncã cu proprii angajați.
Supravegherea externã a integritãții și eficienței
managementului financiar face referire directã la calitatea
fundamentalã de instituție publicã atât a BCE, cât și a fiecãrei
autoritãți monetare în parte, calitate care incumbã cel puțin
transparența totalã a politicilor contabile, financiare și bugetare
care fac obiectul activitãții acestor instituții. Ca aport și
responsabilitate funcționalã în acest context, odatã cu Raportul
anual, BCE este obligatã sã facã publicã și Anexa privind situația
conturilor curente, aceasta urmând a fi auditatã de un organism
profesional extern independent, propus de Consiliul Guvernator și
agreat de Consiliul UE, raportul de audit fiind dat ulterior
publicitãții. În plus fațã de raportul de audit extern, conform
articolului 27.2 din statutul SEBC, activitatea financiarã a BCE
este verificatã și de Curtea Europeanã de Audit, care are ca
obiectiv de control eficiența operaționalã, oportunitatea și
legalitatea operațiunilor manageriale întreprinse de BCE. În altã
ordine de idei, integritatea managerialã a BCE se referã în special
la activitatea paralelã a Oficiului European împotriva fraudelor
(European Anti-Fraud Office, OLAF), a cãrui arie de responsabilitate
vizeazã investigarea eventualelor suspiciuni sau sesizãri cu referire
la activitatea BCE.
În concluzie, cadrul general privind elaborarea, adoptarea și
aplicarea politicilor monetare ale BCE în raport cu politica UE,
reprezintã rezultatul acțiunii unui ansamblu complex determinat
de factori instituționali și funcționali, interdependenți și

76 intercorelați, care, în final, conduc rezultatele politicii monetare
spre o identificare cu interesele comunitare atât în plan monetar,
cât și în plan social și economic.

3.2 Banca Centralã Europeanã și politicile monetare
europene

Banca Centralã Europeanã reprezintã centrul de guvernare a
politicilor monetare ale Eurosistemului, respectiv pilonul central al
procesului strategic și operativ în plan monetar, coordonând și
participând efectiv, în calitate de autoritate monetarã
reprezentativã la procesul de elaborare, adoptare și implementare a
politicilor monetare în spațiul Euro. Caracterul independent al
activitãții instituției în ceea ce privește procesul decizional,
cumulat cu principiul descentralizãrii lanțului de implementare a
politicilor monetare, contribuie la îndeplinirea eficientã a sarcinilor
și responsabilitãților asumate statutar atât la nivel regional, cât și
la nivel național.
Pornind de la distincțiile perceptibile referitoare la sfera
responsabilitãților și a contribuției participanților la fenomenul
monetar, respectiv la natura mecanismelor care intervin între
aceștia, cadrul politicii monetare a Eurosistemului poate fi
structurat, în mod simplificat, pe douã dimensiuni, astfel:
– dimensiunea instituționalã definește cele douã
componente implicate din perspectiva mecanismului
cauzã–efect, în acțiunea de elaborare sau implementare a
politicilor economice, respectiv componenta activã și
componenta pasivã. Componenta activã definește
ansamblul instituțiilor cu rãspunderi și prerogative
statutar definite în procesul de guvernare a politicilor
monetare, respectiv BCE, autoritãțile monetare ale
statelor membre a UME și organismele specializate ale
SEBC (Consiliul General sau comitetele SEBC).
Componenta pasivã se referã la ansamblul entitãților
monetar-financiare, cu impact direct și semnificativ
asupra politicilor monetare ale Eurosistemului, din
perspectiva funcționãrii calitative a relației cauz㠖 efect,
respectiv agenții economiei financiare, participanți la
operațiunile efectuate de componenta BCE (agenți de
„absorbție” ai efectelor monetare), precum și organismele
sau instituțiile implicate politic în asigurarea principiilor

77 și mecanismelor privind responsabilitatea comunitarã,
reprezentativitatea, transparența și corectitudinea
operațiunilor efectuate în legãturã cu politica
componentei active.
– dimensiunea funcționalã cuprinde ansamblul doctrinar
și practic al instrumentelor, operațiunilor, acțiunilor,
mecanismelor, regulilor sau reglementãrilor cu privire la
elaborarea, adoptarea și implementarea politicilor și
strategiilor în plan monetar, inclusiv mecanismele de
corecție a rezultatelor și de ajustare a consensului
regional și internațional.
Metodologia de elaborare a politicii monetare este
reprezentatã sintetic în figura 3.3 și are ca punct de plecare etapa
formulãrii obiectivului fundamental, a strategiilor de urmãrire a
acestui obiectiv și a principiilor politicii monetare aferente, care
permit ulterior componentei instituționale specializate, selectarea
operațiunilor și instrumentelor cele mai eficiente, în vederea
urmãririi și îndeplinirii responsabilitãților asumate.

Figura 3.3

În cadrul Eurosistemului, etapa formulãrii obiectivului
fundamental, respectiv a strategiilor de elaborare și implementare
a politicilor monetare, se identificã cu momentul acțiunii celor doi
piloni ai strategiei BCE, respectiv analiza economicã și analiza
monetarã, așa cum au fost aceștia descriși în cuprinsul capitolului
2.3.
Obiectivul fundamental stabilit de Eurosistem și atribuit în
sarcina BCE prin prevederile sale statutare este reprezentat de
principiul asigurãrii stabilitãții prețurilor în zona comunitarã, în Analiza economicã
Analiza monetarã Formularea
strategiilor
monetare Informații
Selectarea
instrumentelor
de politicã
monetarã OBIECTIVE și
PRINCIPII
FUNDAMENTALE
Implementare
Mecanisme de
corecție Forum politic
Cooperare regionalã

78 general și în particular, în spațiul UME, bazat pe strategia
controlului inflației și a deflației, pe perioade prelungite,
considerate cauzele principale ale riscului de preț. Decizia privind
fixarea acestui cadru strategic ferm cu privire la stabilitatea
prețurilor survine ca urmare a unui proces de analizã complex, în
care a primat suma avantajelor comparative rezultate din practica
și experiența de un secol a bãncilor centrale europene. Astfel,
dintre avantajele și beneficiile stabilitãții prețurilor, enumerãm:
– stabilitatea prețurilor conduce, pe termen mediu și lung,
la stimularea și menținerea unui nivel de trai superior,
prin creșterea gradului de transparențã a prețurilor și
evitarea interpretãrilor eronate cu privire la termenii de
schimb, determinând un consum „informat” și
„fundamentat economic”, de naturã a stimula ca efect,
performanța realã a sectorului productiv și de prestãri
servicii;
– sectorul intermedierii financiare, respectiv instituțiile
financiare și de investiții sunt stimulate benefic de
posibilitatea anticipãrii evoluțiilor viitoare ale prețurilor,
în special pe termen mediu și lung, renunțând, dupã caz,
la prima de risc privind inflația (cumulat cu renunțarea la
prima pentru risc valutar, consecințã a introducerii
monedei unice), fapt care conduce la motivarea
investitorilor și crearea unui climat de încredere pe piațã
cu consecințe directe asupra eficientizãrii procesului de
alocare a fluxului de investiții la nivel regional și
internațional;
– în lipsa unor fluctuații de preț semnificative, investitorii,
persoane fizice și juridice, pot renunța la utilizarea
instrumentelor de acoperire a riscurilor privind inflația
(operațiuni de hedging), având posibilitatea concentrãrii
exclusive pe structura portofoliului, sumele astfel
economisite fiind utilizate pentru diversificarea titlurilor și
a valorilor tranzacționate;
– reducerea inflației sprijinã coerența sistemului de taxe și
limpezește percepția contributorilor asupra nivelului real
al sumelor destinate formãrii bugetului;
– nivelul crescut al inflației constituie o cheltuialã
suplimentarã gospodãriilor, respectiv sectorului economic,
de naturã a produce grave perturbãri la nivel economic,
prin schimbarea structurii coșului de consum și a cererii

79 agregate pe piațã sau de naturã socialã, prin reducerea
puterii reale de cumpãrare și a salariului nominal,
respectiv prin deprecierea valorii încasãrilor proprii în
cazul sectorului productiv, cu efecte asupra flexibilitãții
ofertei agregate;
– menținerea stabilitãții prețurilor previne redistribuirea
arbitrarã și neechitabilã a veniturilor sau câștigurilor, în
sensul în care într-o economie inflaționistã pierd aceia
privați de posibilitatea de protejare împotriva riscurilor în
favoarea acelora care-și permit acoperirea costurilor
privind asigurarea împotriva riscurilor de preț.
Pornind de la acest obiectiv fundamental formulat, Consiliul
Guvernator al BCE a elaborat un set de strategii și prioritãți
privind formula optimã a mix-ului de politici monetare, astfel încât,
pe de o parte, sã fie asiguratã stabilitatea prețurilor pe termen
lung, iar pe de altã parte, sã fie stimulatã activitatea și
performanța sectorului economic regional, respectiv buna
funcționare și echilibrul durabil al sistemului monetar financiar
european. Dintre strategiile BCE privind promovarea cu succes a
politicii monetare în spațiul Eurosistemului, enumerãm câteva
repere, dezbãtute și aplicate pânã în prezent în activitatea curentã
a Eurosistemului3:
– ancorarea politicii monetare pe ideea stabilizãrii
procesului inflaționist, limitat ca variație într-o bandã
îngustã, precis descrisã și cuantificabilã matematic, în
baza definiției cantitative a stabilitãții prețurilor emisã de
Consiliul Guvernator în 1998, respectiv raportarea la
indicele armonizat al prețurilor de consum, HIPC și
stabilirea unui prag maxim al inflației anuale de 2%;
– datoritã faptului cã efectele concrete ale instrumentelor
sau operațiunilor monetare aplicate sunt vizibile cu
predilecție pe termen mediu și lung, în strategia de
elaborare a mix-ului de politici a BCE, primeazã
formularea unei perspective concrete și anticiparea
rezultatelor pe termen mediu, comunicatã în mod public
pe baza principiului transparenței;
– se urmãrește permanenta asimilare a unui complex cât
mai larg de informații cu caracter economic, care ar putea
sã conducã la evitarea influențelor negative ale șocurilor

3 The Monetary Policy of the European Central Bank, European Central Bank, 2004

80 economice (cum ar fi variațiile de preț semnificative și
intempestive la produsele energetice) și corelarea acestora
în procesul de elaborare a politicilor monetare, respectiv
în crearea tabloului de prognozã și a perspectivei
consolidate pe termen mediu și lung;
– instituirea unui sistem de corecție pe termen scurt și a
unui procedeu de valorificare a experiențelor imediate în
planul tendințelor pe termen lung în ceea ce privește
mecanismul de transmitere a politicilor monetare, datã
fiind ineficiența acestuia în perspectivã temporarã medie;
– corelarea politicilor monetare cu politicile economice
regionale, în general, astfel încât vectorul cooperãrii, pe de
o parte, sã conducã la diversificarea criteriilor și a
factorilor luați în considerare la elaborarea politicilor
monetare și, pe de altã parte, sã producã însumarea
efectelor pozitive în plan economic, social și politic la
scarã regionalã.
În lumina principiilor stabilite cu privire la funcționarea
autoritãților monetare ale Eurosistemului, pornind de la obiectivul
fundamental trasat, BCE devine responsabilã cu selectarea acelor
politici și strategii monetare cele mai performante în raport cu
evoluția de conjuncturã a prețurilor în general și a indicatorilor
monetari, în particular, selectând acele operațiuni sau instrumente
care pot conduce într-un termen cât mai rezonabil, la rezultate
stimulative sau corective pentru sistemul monetar financiar
european, în particular și fațã de economia europeanã, în general.
Procesul de elaborare, implementare, adaptare și corecție a
politicilor monetare, coordonat de BCE la nivelul Eurosistemului,
este reprezentat în figura 3.4 și are drept coordonate principale un
set de instrumente și operațiuni destinate a acționa prin
intermediul mecanismului de transmitere a politicilor monetare,
asupra principalelor variabile macroeconomice ale zonei Euro.
În aceastã ordine de idei, instrumentarul specific al
politicii monetare a BCE definește ansamblul de proceduri,
tehnici și metode de intervenție directã sau indirectã, asupra unor
variabile monetar–financiare ale Eurosistemului, prin acționarea
cãrora se urmãrește cu prioritate menținerea stabilitãții prețurilor
iar în plan secund, stimularea evoluției economiei zonei monetare
integrate. Procedura de implementare, respectiv de aplicare a
acestor operațiuni este delegatã, pe principiul descentralizãrii
acțiunilor, la nivelul bãncilor centrale naționale ale statelor

81 membre UME, coordonate, în demersul lor, de rezultanta
procesului decizional exercitat de cãtre organismele de conducere
ale BCE. Se poate afirma deci, faptul cã elaborarea strategiilor
monetare este apanajul exclusiv al BCE, fiind executate la nivel
supranațional, pe când implementarea efectivã a politicilor
monetare și acționarea pârghiilor instrumental-operative
referitoare la acestea sunt supuse fenomenului de descentralizare
și delegare operativã a competențelor la nivelul autoritãților
monetare naționale ale statelor membre UME.

Figura 3.4

În structura instrumentarului operațional al politicii
monetare, sunt incluse trei categorii principale de operațiuni și
instrumente, respectiv: operațiunile libere pe piațã (Open Market
Operations), facilitãțile de finanțare permanentã (Standing
Facilities) și operațiunile de ajustare a rezervelor minime (Minimum
Reserve Requirements).
Operațiunile libere pe piațã, sintetizate în tabelul 3.1,
cuprind acele operațiuni executate de bãncile centrale ale
Eurosistemului, la inițiativa BCE, fiind grupate în patru categorii,
funcție de obiectul acestora, conținutul sau regularitate lor, astfel:
operațiuni principale de refinanțare, operațiuni de refinanțare pe
termen lung, operațiuni de reglaj fin și operațiuni structurale. Obiective – strategii monetare
POLITICI MONETARE
Operațiuni și instrumente
monetare Operațiuni pe piața liberã
Facilitãți permanente de
finanțare
Rezerve minime obligatorii
Mecanism de transmitere a
politicilor monetare
Organele de
conducere a BCE BCE și bãncile centrale membre ale UME Mecanisme de reglare, control și supraveghere
Sistem monetar financiar european
Economie regionalã și globalã

82 Operațiunile principale de refinanțare constituie cel mai
important instrument al politicii monetare europene și constã în
creditarea sistemului bancar pe termen scurt (de cel mult o
sãptãmânã), BCE beneficiind astfel, prin capacitatea sa de a
alimenta cu lichiditãți sectorul intermedierii financiare, de
controlul indirect al marjelor de dobândã practicate pe piațã.
Aceste operațiuni de refinanțare a serviciilor de creditare din
sectorul bancar sunt garantate printr-un titlu colateral sau au la
bazã o tranzacție repo și sunt executate de bãncile centrale ale
Eurosistemului, printr-o procedurã standard stabilitã de BCE, în
mod curent, descentralizat și echitabil pentru toate instituțiile
bancare, cu condiția îndeplinirii unui set de criterii minime impuse
prin regulamentul BCE (grație procedurii inițiale de atribuire a
calitãții de partener). Pânã în iunie 2000, Eurosistemul a condus
acest tip de operațiuni având la bazã o singurã ratã a dobânzii
pentru întreg volumul zilnic de tranzacții, însã urmare a
speculațiilor întreprinse pe seama previziunilor referitoare la
evoluția viitoare a acesteia, procedura a fost revizuitã în sensul în
care, începând din acel moment, s-a adoptat procedura ratelor
multiple și s-a agreat ideea calculului și publicãrii cererii
sãptãmânale totale de lichiditãți preconizate din partea instituțiilor
de credit pentru perioada urmãtoare, odatã cu stabilirea marjelor
de variație ale ratei dobânzii repo pentru acea perioadã.
Operațiunile de refinanțare pe termen lung reprezintã o
variantã diversificatã a celor de finanțare pe termen scurt,
deosebirea constând în termenul de maturitate al creditelor
acordate, majorat la limita de trei luni;
Operațiunile de „reglaj” fin reprezintã acțiunile întreprinse
preferențial de BCE în vederea asigurãrii propriilor lichiditãți sau
pentru absorbția parțialã, imediatã a lichiditãților de pe piațã,
operațiuni executate pe baza unor acorduri speciale încheiate cu
parteneri selectați în prealabil, printr-o procedurã deschisã a BCE.
Caracterul preferențial rezidã din selectarea prealabilã a
partenerilor participanți la acest tip de operațiuni.
Operațiunile structurale încorporeazã ansamblul
instrumentelor utilizate pentru reglarea masei monetare și a
lichiditãților pe termen lung, orientate cu predilecție spre acțiuni
concrete de emitere și tranzacționare a certificatelor de depozit sau
operațiuni similare cu bonuri de tezaur și alte titluri cu termen
lung de maturitate.

83 Facilitãțile permanente de creditare (Standing Facilities),
au ca obiect creditele de tip „overnight”, de acoperire imediatã și pe
termen foarte scurt, a deficitelor de lichiditate, în schimbul unei
dobânzi percepute de bãncile centrale și stabilite la indicația BCE.
În sens simetric, a fost instituitã facilitatea operaționalã a
depozitelor „overnight”, bãncilor comerciale fiindu-le oferitã, în
schimbul unei dobânzi, posibilitatea depozitãrii unor lichiditãți la
bãncile centrale pe termen foarte scurt. Aceste instrumente dau
posibilitatea BCE de a controla nevoile și excedentul de lichiditãți
imediate de pe piațã și de a fixa marginile de fluctuație a
dobânzilor de referințã pe termen scurt de pe piața creditului
(Overnight Market Interest Rate, EONIA). Nivelul EONIA fluctueazã
ca regulã în jurul valorii ratei dobânzii de referințã pentru
operațiunile de refinanțare, nedepãșind pragul marginal de ±1%.
Ansamblul instrumentarului monetar operativ este
completat de politica rezervelor minime obligatorii (Minimum
Reserve Requirements), promovatã de bãncile centrale ale
Eurosistemului și opozabilã tuturor instituțiilor financiare sau de
credit din spațiul Euro, prin care se impune o rezervã minimã
obligatorie, în raport cu volumul pasivelor deținute, altele decât
acelea fațã de bãncile centrale sau BCE. Mecanismul rezervelor
minime obligatorii stabilizeazã, pe de o parte, în mod strategic
nivelul ratelor dobânzilor de pe piața monetarã, prin echilibrarea
ofertei și controlul indirect asupra cererii de monedã, adaptând
permanent la condițiile de piațã structura pasivelor din sectorul de
intermediere financiarã. Pe de altã parte, utilizarea acestui
instrument scade riscul crizelor de sistem prin optimizarea
gradului de lichiditate al instituțiilor de credit și al pieței în
general, crește controlul politicii de creditare, conducând implicit la
creșterea stabilitãții sistemului financiar. Remunerarea rezervelor
minime obligatorii se executã la nivelul ratei dobânzii de referințã,
stabilite pentru principalele operațiuni de refinanțare. De
asemenea, programul privind operațiunile de management al
rezervelor este anunțat și publicat cu trei luni înainte, astfel încât
instituțiile financiare sã poatã combina propriile operațiuni de
piațã în formula idealã, pentru a nu impieta adaptarea structuralã
și de volum a rezervelor minime impuse de BCE.
Toate aceste instrumente și operațiuni generatoare de efecte
monetare sunt transmise cãtre sistemul monetar financiar prin
diferite canale de comunicare, efectele fiind sesizabile dupã un

84 anumit interval de timp, sub forma unui șir de reacții în lanț
declanșat de acționarea acestor pârghii operaționale (figura 3.5).
Acest șir de reacții translatate de la pârghia politicii monetare pânã
la nivelul unor indicatori, agregate sau stãri de fapt, se numește
mecanismul de transmitere a politicilor monetare.

Tabel 3.14
Tipuri de tranzacții Instrumente
ale politicii
monetare
Alimentare cu
lichiditãți Absorbție
de
lichiditãți Perioadã Frecvențã Procedurã
OPERAȚIUNI PE PIAȚA LIBERÃ
Operațiuni
principale
de
refinanțare Tranzacții
repo pe bazã
de acord de
rãscumpãrare
sau colateral – O sãptãmânã Sãptãmânal Proceduri
standard
Operațiuni
de finanțare
pe termen
lung Tranzacții
repo – Trei luni
Lunar Proceduri
standard
Tranzacții
repo
Operațiuni
de swap
valutar
Tranzacții
repo
Atragerea
de
depozite
bancare
Operațiuni
de swap
valutar Nestandardizat Neregulat Proceduri
rapide
Proceduri
bilaterale Operațiuni
de reglare
finã
Operațiuni
directe de
achiziție spot
sau forward Operațiuni
directe de
vânzare
spot sau
forward – Neregulat Proceduri
bilaterale
Operațiuni
structurale Tranzacții
repo pe bazã
de acord de
rãscumpãrare
sau colateral
Emitere de
titluri de
credit Standardizat/
Nestandardizat Neregulat Proceduri
standard

4 Sursã: The Monetary Policy of the European Central Bank – Instruments and Implementation,
European Central Bank, 2004, p.11

85 Tipuri de tranzacții Instrumente
ale politicii
monetare
Alimentare cu
lichiditãți Absorbție
de
lichiditãți Perioadã Frecvențã Procedurã
Operațiuni
structurale Operațiuni
directe de
achiziție spot
sau forward Operațiuni
directe de
vânzare
spot sau
forward Proceduri
bilaterale
FACILITÃȚI PERMANENTE DE FINANȚARE
Facilitatea
de
împrumut Tranzacții
repo pe bazã
de acord de
rãscumpãrare
sau colateral – Overnight –
24 de ore Ori de câte ori
partenerii solicitã
Facilitatea
de depozit – Depozite Overnight –
24 de ore Ori de câte ori
partenerii solicitã

Utilizarea mecanismului de transmitere face ca acțiunea
asupra condițiilor de piațã sã se repercuteze pe termen mediu
asupra nivelului prețului activelor monetare și financiare, respectiv
asupra prețurilor bunurilor și serviciilor pe piața comunitarã.
Punctul de plecare în mecanismul de transmitere a politicii
monetare este dat de variațiile inițiale declanșate pe piața
creditului de cãtre banca centralã, prin intermediul controlului
ratei dobânzii de referințã. Modificarea ratei dobânzii atrage, în
lanț, variații ale cererii și ofertei de monedã sau titluri pe piața
monetar financiarã, respectiv modificarea ratelor dobânzilor pe
termen scurt și mediu în sectorul intermedierii financiare,
modificând implicit, în structurã și volum, agregatele monetare
M1-M3. Corelatã cu dinamica performanțelor economice reale și
anticipãrile legate de randamentele pe termen mediu și lung ale
sectorului economic, aceastã acțiune influențeazã mai departe,
prețul titlurilor și valorilor de pe piața de capital, respectiv
aprecierea sau deprecierea activelor monetar-financiare și implicit
nivelul cursurilor de schimb pe piața valutarã.
Pe de altã parte, conform teoriei lui Keynes, modificarea
ratelor dobânzii produce variații ale comportamentului
gospodãriilor și agenților economici, cu influențe semnificative
asupra raportului dintre economisire și investiție, determinând, pe
de o parte, controlul balanței de plãți, reglarea balanței comerciale
și aprecierea termenilor privind contul curent și, pe de altã parte,

86 modificarea salariilor și implicit variația prețurilor pe piațã.
Atitudinea BCE fațã de variația masei monetare și nivelul ratei
dobânzii, poate influența deci, în corelație cu evoluția principalilor
indicatori macroeconomici, stabilitatea prețurilor ca obiectiv final,
mecanismul de transmitere a politicii monetare fiind regula de
bazã în procedura de implementare a strategiilor acesteia pentru
asigurarea unui climat stabil și reținerea inflației în limita a 2% (în
termenii HIPC).

Figura 3.5

Prin politica manevrãrii acestui ansamblu operațional și prin
acționarea pârghiilor instrumentale aferente, cumulat cu controlul
permanent al emisiunii monetare și a cantitãții efective de monedã
pe piațã, BCE și bãncile centrale ale țãrilor membre ale UME,
reușesc sã menținã, pe de o parte, un nivel corespunzãtor al cererii
și ofertei monetare, (cu efect direct asupra cererii și ofertei agregate Rata dobânzii de referințã
Așteptãri și prognoze
publice Rata dobânzilor
practicate în sistemul
bancar
Evoluția masei monetare
și a creditului Prețul
activelor Rata de schimb
valutar
Reglarea salarii și influențarea
prețurilor Variație cerere și ofertã de
bunuri și servicii
Evoluția prețurilor
interne Evoluția prețurilor
la import
Evoluția generalã a prețurilor
ăOCURI EXTERNE :
schimbãri în economia mondialã, modificãri ale politicii fiscale,
modificarea prețurilor la mãrfuri generale

87 de bunuri și servicii pe piațã) și, pe de altã parte, un grad suficient
al lichiditãții pe piațã, (cu efect direct asupra stabilitãții
operaționale a sistemului monetar financiar european), care sã
conducã, în mod direct sau indirect, la menținerea stabilitãții
prețurilor și controlul ratelor inflației în zona Eurosistemului.
Astfel, ratele de referințã privind operațiunile de refinanțare
stabilite de BCE au ca efect influențarea nivelului ratelor
dobânzilor pe piațã, acționând direct atât asupra ecuației
economii-investiții, cât și indirect asupra balanței de plãți și
balanței comerciale a Eurosistemului, contribuind astfel la
controlul ratei de schimb a monedei europene și formularea
termenilor de schimb valutar pe piețele internaționale. Lichiditatea
sporitã a pieței Eurosistemului provine, în mare parte, din eficiența
operațiunilor de refinanțare (care reprezintã circa 50% din totalul
lichiditãților de pe piațã) și contribuie la stabilitatea curentã pe
termen scurt a sistemului financiar, diminuând posibilitatea
apariției unor șocuri semnificative și îmbunãtãțind percepția
investitorilor fațã de riscurile zonei monetare integrate, favorizând
astfel și un comportament preferențial, orientat, pe termen lung,
spre moneda unicã și spre piața unicã europeanã. Politica de
achiziții sau tranzacționare de active financiare, valori sau titluri
din partea autoritãților monetare, completeazã mecanismele de
manevrã a lichiditãților pe piațã, contribuind, în mare mãsurã, la
controlul ratei de schimb, saturând sau diminuând, dupã caz,
cererea și oferta de monedã Euro pe piața internã și piața externã
a Eurosistemului.
Pe lângã politica monetarã, BCE și bãncile centrale ale
statelor membre UME au în responsabilitate managementul
rezervelor proprii. Aceste rezerve, fixate ca nivel și structurã de
organele de conducere ale BCE, fac obiectul achizițiilor sau
vânzãrilor ulterioare de valutã, metale prețioase sau titluri, funcție
de strategia adoptatã de BCE fațã de nivelul de lichiditate și
amploarea operațiunilor derulate în cadrul Eurosistemului.
Structura acestei rezerve, pe categorii de valori și devize, poate
determina, prin ponderea statuatã, nivelul ratelor de schimb,
trendul evolutiv având posibilitatea de a fi apreciat, funcție de
evoluția acestora în structura totalã a rezervelor valutare ale
autoritãților monetare ale UME.
Mecanismul de influențare a ratelor de schimb prin
managementul rezervelor comunitare, se explicã sumar astfel:
formarea rezervelor se poate executa pe seama achiziției de

88 monedã proprie, ceea ce conduce la absorbția ofertei și implicit la
aprecierea cursului de schimb al Euro ori pe seama achiziției de
monedã strãinã, ceea ce, cumulat cu plasarea de monedã proprie,
poate conduce la saturarea cererii pe piața monetarã, respectiv la
deprecierea monedei unice. Majorarea cotei de valutã strãinã în
structura rezervelor poate da un semnal pieței de capital, care
astfel stimulatã, adoptã un comportament imitativ, pe când
majorarea ponderii de valutã proprie crește încrederea
investitorilor și produce aprecierea pe termen lung a monedei
unice. Pe de altã parte, nivelul rezervelor autoritãților monetare
este determinant în evaluarea riscurilor de sistem, cu privire la
cadrul monetar financiar european, dimensiunea și gradul de
diversificare al acesteia fiind în mãsurã sã echilibreze sau nu, la un
moment dat, eventualele sincope funcționale sau de lichiditate ale
pieței monetar financiare. Politica rezervelor este stabilitã de
organele de conducere ale BCE și implementatã autonom la nivelul
fiecãrui stat membru al UME, operațiunile pe seama acestei
rezerve fiind executate numai dupã aprobarea prealabilã a BCE.
Obiectivul fundamental de menținere a stabilitãții prețurilor
devine astfel realizabil, prin eforturile întreprinse și abordarea
eficientã a unui complex de politici performante, care sã conducã
la controlul oportun al evoluției principalilor indicatori monetari și
financiari în zona Euro. Limitele politicilor monetare nu sunt însã
de neglijat, BCE rãmânând totuși o bancã centralã și ca mod de
organizare și ca mod de acțiune, în afara posibilitãților reale de
control sau influențare a variabilelor macroeconomice privitoare la
performanțele economice europene. Politicile monetare ale BCE
sunt focalizate pe strategia menținerii stabilitãții prețurilor din
perspectivã monetaristã, posibilitãțile de acțiune diversificatã
asupra condițiilor fiscale, comerciale și economice fiind totuși
limitate. BCE poate fi considerat un pilon al echilibrului monetar și
un pol al stabilitãții economice, limitat însã la nivel tehnic și
practic izolat fațã demersul politic european, fapt care o posteazã
relativ în afara procesului economic și social din interiorul
Eurosistemului.

89 3.3 Rolul BCE în raport cu reglementarea,
supravegherea și coordonarea sectorului monetar-
financiar comunitar

Evoluția contemporanã și noile realitãți conjuncturale și
sistemice ale fenomenului monetar financiar internațional au
impus, la nivel global, întãrirea cooperãrii în planul reglementãrii și
supravegherii prudențiale a sectorului instituțiilor financiare și de
credit. În paralel, dimensiunile și complexitatea fenomenului
monetar financiar european, efectele contrapunerii obiectivelor și
prioritãților naționale peste interesul regional, precum și
particularitãțile politicii monetare și financiare rezultate din
funcționarea spațiului integrat monetar și economic, au condus la
dezvoltarea și adaptarea unui mecanism comunitar de coordonare,
reglementare și supraveghere a sectorului monetar–financiar,
conectat la realitãțile economice și financiare europene.
Conform articolului 105(5) din Tratatul asupra Uniunii
Europene, Eurosistemul are responsabilitatea „coordonãrii
permanente a unor politici specifice, elaborate și implementate la
nivelul autoritãților competente referitoare la supravegherea
prudențialã a instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului
financiar”. În consecințã, a fost creat un sistem instituțional
informal, care sã vegheze la buna funcționare a sistemului
intermedierii financiare, structurat pe trei principii fundamentale
și anume:
– delegarea competențelor privind conducerea proceselor de
reglementare, supraveghere și coordonare a sistemului
bancar și financiar propriu, la nivelul autoritãților
naționale ale statelor membre;
– recunoașterea mutualã a acțiunilor autoritãților monetare
și menținerea unei armonii permanente între interesele
naționale și atitudinea exprimatã a Eurosistemului;
– promovarea unei cooperãri continue între autoritãțile
naționale și organele de conducere ale Eurosistemului, pe
problema supravegherii, reglementãrii și coordonãrii
sistemului financiar și de credit.
Pe baza principiului delegãrii de competențã, conducerea
proceselor de reglementare, supraveghere și coordonare a activitãții
instituțiilor financiar-bancare a fost atribuitã în sarcina
autoritãților monetare ale statelor membre, direct rãspunzãtoare de
licențierea activitãții acestora pe teritoriul național și prin extensie

90 pe teritoriul comunitar. Pe de altã parte, principiul recunoașterii
mutuale presupune cã orice instituție licențiatã în țara de origine
poate funcționa cu filiale oriunde în spațiul comunitar și poate
derula activitãți financiare și de credit pe teritoriul oricãrui stat
membru. Cooperarea regionalã conduce la armonizarea
reglementãrilor privind supravegherea sistemului financiar-bancar
și creeazã un cadru comun al funcționãrii particularizate a acestui
mecanism, prin emiterea de criterii comune privind licențierea,
elaborarea de standarde unitare privind supravegherea
prudențialã, raportarea sau armonizarea normelor contabile.
La nivel național, sarcinile privind supravegherea instituțiilor
financiare și de credit sunt atribuite, dupã caz, bãncilor centrale
ale statelor membre sau altor organisme specializate, cu condiția
menținerii unui dialog activ dintre aceste instituții și autoritãțile
monetare, a cãror calitate esențialã de reprezentant oficial al
polului de guvernare monetarã naționalã în cadrul Eurosistemului
și al SEBC este inalienabilã.
La nivel comunitar, procesul de cooperare dintre autoritãțile
naționale în materie de supraveghere și reglementare a sistemului
financiar–bancar a fost instituit funcțional încã de la debutul
comunitãții europene și al procesului de integrare economicã, prin
înființarea Grupului de Contact, respectiv a Grupului de
Supraveghere Bancarã (Banking Supervisory Group, BSG). Odatã
cu demararea procesului de integrare monetarã și cu intensificarea
relațiilor financiar-monetare în direcția realizãrii UME, a crescut și
interesul comunitar în ceea ce privește instituirea unui sistem
funcțional de supraveghere și reglementare a sistemului financiar-
bancar, considerat unul din segmentele cheie ale reușitei
procesului de integrare economicã și monetarã. Coordonarea
procesului de reglementare și supraveghere specializatã a
sectorului bancar a fost atribuitã în sarcina Comitetul Bancar
European (European Banking Committee, EBC), care a înlocuit
Comitetul Consultativ Bancar, respectiv în sarcina Comitetul
European de Supraveghere Bancarã, (Committee of European
Banking Supervisors, CEBS), care a încorporat, începând cu anul
2000, și Grupul de Contact, iar coordonarea reglementãrii
sectorului financiar, în ansamblul sãu, a fost alocatã, ca arie de
rãspundere, Comitetului pentru Servicii Financiare, (Financial
Services Committee, FSC) și Comitetului Economic și Financiar

91 (Economic and Financial Committee, EFC), aflate sub coordonarea
directã a Consiliului ECOFIN5.
Importanța și implicațiile funcționale ale sectorului monetar-
financiar au impus pe perioada ultimilor ani, adâncirea
problematicii și diversificarea strategiilor de elaborare, coordonare
și implementare a politicilor comunitare în domeniul reglementãrii
și supravegherii prudențiale, punctul de plecare fiind teoria lui
Lamfalussy6, cu privire la domeniul particular al reglementãrii
pieței financiare europene. Aceastã teorie a fost extinsã începând
cu anul 2003 și asupra domeniul mai larg al activitãții sectorului
financiar–bancar, având ca obiectiv creșterea flexibilitãții și a
eficienței proceselor și mecanismelor de reglare și reglementare,
prin stabilirea distincției între nivelul legislativ și nivelul tehnic-
aplicativ, respectiv ierarhizarea a patru niveluri de competențã și
acțiune comunitarã, astfel:
– nivelul 1, denumit „nivel normativ”, reprezintã nivelul la
care sunt stabilite principiile supravegherii și
reglementãrii sectorului financiar-bancar, cu aceastã
ocazie fiind adoptat și cadrul legislativ comunitar în
domeniu (directivele și regulamentele aferente);
– nivelul 2, denumit „nivel procedural”, constituie etapa
detalierii primului nivel și adaptarea principiilor emise,
respectiv a cadrului normativ pentru implementare, la
nivelul statelor membre (stabilirea de proceduri);
– nivelul 3, denumit „nivel de adaptare”, presupune crearea
unui sistem coerent și eficient de cooperare la nivelul
statelor membre și la nivel comunitar între autoritãțile de
reglementare și supraveghere și încadrarea acestor
entitãți într-o rețea performantã de promovare și
implementare a consensului comunitar, care sã realizeze
adaptarea condițiilor naționale la cadrul regional integrat;
– nivelul 4, denumit „nivel de impunere”, succede etapei de
realizare a convergenței de opinie din nivelul 3, stabilind
momentul impunerii în forțã a reglementãrilor promovate
în nivelele anterioare.
Acest mecanism de implementare a politicilor comunitare în
domeniul reglementãrii și supravegherii prudențiale a fost adoptat

5 EU Banking Sector Stability, European Central Bank, 2004
6 Review of the Application of the Lamfalussy Framework to EU Securities Markets Legislation,
European Central Bank, The Governing Council, 2005

92 oficial prin prevederile Planului de Reglementare a Serviciilor
Financiare7, (Financial Services Action Plan, FSAP), coordonat la
nivelul 1 și 2 de Comitetului Economic și Financiar (Economic and
Financial Committee, EFC), iar la nivelul 3 și 4 de Comitetul
Bancar European (European Banking Committee, EBC) și Comitetul
European de Supraveghere Bancarã (CSB). Prin acest plan, agenda
europeanã a alocat practic, în premierã, spațiul și organismele
necesare consolidãrii cooperãrii și întãririi proceselor de
reglementare și supraveghere a sectorului financiar-bancar, ca și
condiție fundamentalã în buna funcționare a pieței monetar
financiare unice și integrate.
În acest context regional, SEBC a fost oficial însãrcinat, deși
prea larg în exprimare normativã, conform art 105(6) din Tratatul
asupra UE, „sã organizeze și sã îndeplineascã sarcinile cu privire la
elaborarea politicilor sale, cu luarea în considerare a criteriilor
privind supravegherea prudențialã a instituțiilor de credit și a
celorlalte instituții financiare”. Exprimarea evazivã, lipsa
specificațiilor cu privire la instrumentele concrete privind
coordonarea activitãții de reglementare și supraveghere, au limitat
rolul și implicarea BCE și a organismelor sale de coordonare și
conducere, mutând centrul de greutate pe importanța acordãrii de
asistențã sau consultanțã în acest domeniu. Rezultantã a cadrului
legislativ comunitar, contribuția specificatã sau dedusã a BCE în
procesul de reglementare, supraveghere și coordonare a sectorului
financiar monetar european este totuși relevantã, aceasta derivând
cel puțin din exercitarea urmãtoarelor prerogative:
– promovarea cooperãrii dintre bãncile centrale și
autoritãțile naționale de supraveghere ale statelor
membre în domeniul elaborãrii și implementãrii politicilor
de supraveghere prudențialã și de asigurare a stabilitãții
financiare;
– acordarea de asistențã și consultanțã în aceastã direcție,
în conformitate cu prevederile articolului 4 Tratatul
asupra UE și 25.1 din Statutul SEBC;
– promovarea unei strânse cooperãri cu organismele,
instituțiile și forumurile relevante în acest domeniu pe
plan regional și internațional.

7 Developments in the EU Framework for Financial Regulation Supervision and Stability,
European Central Bank, Monthly Bulletin, Noiembrie, 2004

93 În plus, cooperarea dintre bãncile centrale și autoritãțile de
supraveghere financiar-bancarã, la nivel comunitar, este
coordonatã prin funcționarea Comitetului pentru Supraveghere
Bancarã și a Comitetului Bancar European, organisme gãzduite ca
sediu și deservite ca infrastructurã, de BCE. Facilitând
comunicarea dintre Eurosistem și autoritãțile monetare și de
supraveghere prudențialã, BCE oferã o perspectivã centralizatã a
problematicii reglementãrii și supravegherii prudențiale la nivel
regional, contribuind, prin colectarea tuturor punctelor de vedere
și prelucrarea lor centralizatã, la elaborarea unor recomandãri
cãtre CBS și CBE, cu privire la funcționarea eficientã a sistemului
intermedierii financiare, structura recomandatã a capitalului,
prevenirea riscurilor și posibilele amenințãri la adresa stabilitãții
sistemului monetar financiar european.
Poziția BCE fațã de activitatea organismelor comunitare
implicate în procesul de reglementare și supraveghere prudențialã
(CSB, CBE și EFC) nu este aceea de simplã componentã a
raporturilor de dialog comunitar, ci mai degrabã de element
central, aceastã instituție fiind, în fapt, promotorul și
coordonatorul procesului de reglementare și supraveghere al
sistemului financiar-bancar comunitar, cel puțin pornind de la
urmãtoarele considerente8:
– BCE constituie polul reprezentativ al Eurosistemului în
procesul de cooperare internaționalã în domeniul
reglementãrii și supravegherii prudențiale, devenind
implicit centrul de prelucrare și promovare adaptatã a
consensului global la nivel comunitar;
– în sens invers, instituția europeanã are acces la procesul
de negociere exercitat în cadrul celor mai importante
organisme sau forumuri internaționale de discuții pe
aceastã temã, având posibilitatea influențãrii deciziilor
internaționale sau șansa promovãrii propriilor concepții
formulate la adresa stabilitãții sistemului monetar
financiar internațional;
– BCE este singura instituție comunitarã în mãsurã sã
formuleze practic consensul autoritãților naționale în
domeniu și sã perceapã particularitãțile sistemului în
ansamblul sãu, având acces direct la întreaga bazã de
date a sectorului monetar financiar al Eurosistemului;

8 Financial Stability Review, European Central Bank, 2005

94 – aceastã instituție dispune în mod curent de personal
permanent specializat, cu experiențã în abordãri
regionale, de infrastructura informaționalã și
comunicaționalã necesarã, fiind în mãsurã sã elaboreze și
sã propunã mãsuri pertinente cu privire la stabilitatea
sistemului monetar financiar regional;
– instituția europeanã dispune, de asemenea, de toate
prerogativele legale cu privire la supravegherea bunei
funcționãri a sistemului monetar financiar al
Eurosistemului și implicit a sectorului intermedierii
financiare, având de drept posibilitatea formulãrii unor
recomandãri, sau coduri de conduitã și acțiune cu
incidențã imediatã asupra domeniului reglementãrii și
supravegherii prudențiale;
– notorietatea regionalã și internaționalã de care se bucurã
BCE, conferã acesteia rolul de lider informal al procesului
european de reglementare și supraveghere,
comportamentul autoritãților monetare sau de
supraveghere de la nivelul statelor membre fiind de cele
mai multe unul adaptativ sau imitativ în raport cu
atitudinea sau recomandãrile exprimate de BCE, statele
membre încercând prin aceasta, mãcar formal, sã-și
contureze o proiecție pozitivã proprie pe piețele monetar
financiare internaționale.
În mod concret, principalele realizãri europene în plan
normativ, cu privire la procesul de reglementare și supraveghere
prudențialã au rezultat practic ca urmare a gestionãrii comunitare
a Planului de Reglementare a Serviciilor Financiare, prin procesul
de cooperare mediat de EFC și CBE, cu consultarea și concursul
permanent al BCE. În aceastã ordine de idei, într-o prezentare
sinopticã, principalele acte normative europene referitoare la
procesul de reglementare și supraveghere financiarã, sunt9:
– în domeniul activitãții bancare – Directiva Bancarã
2000/12/EC, amendatã prin Directiva 28/2000/EC,
Directiva 2000/46/EC privind inițierea, exercitarea și
supravegherea prudențialã a activitãții instituțiilor care
emit monedã electronicã și Directiva 2002/87/EC privind
supravegherea suplimentarã a instituțiilor de credit,

9 Developments in the EU Framework for Financial Regulation Supervision and Stability,
European Central Bank, Monthly Bulletin, Noiembrie, 2004

95 asigurãri sau investiții, componente ale unor
conglomerate financiare;
– în domeniul altor sectoare financiare – Directiva
2004/39/EC, privind piețele instrumentelor financiare
(care modificã Directivele 85/611/CEE și 93/6/CEE și
care abrogã Directiva 93/22/CEE), Directiva 2003/6/CE
privind utilizarea abuzivã a informațiilor confidențiale și
abuzul pe piațã, Directiva 91/308/EEC, referitoare la
prevenirea utilizãrii sistemului financiar pentru
operațiuni de spãlare a banilor (modificatã prin Directiva
2001/97/EC), Directiva 2002/47/CE privind acordurile
de garanție financiarã, Directiva 2003/71/EC privind
oferta publicã de valori mobiliare și condițiile de admitere
la tranzacționare și Directiva privind adecvarea
capitalului CAD 3 din 2004.
Pentru îndeplinirea acestor directive, în conformitate cu
rãspunderile statutare, BCE a emis un ansamblu de regulamente,
recomandãri sau puncte de vedere, grupate ca parte componentã a
secțiunii 10 a aquis-ului comunitar – Economic and Monetary Policy
and Free Movement of Capital. Dintre recomandãrile recent emise
de BCE în sfera politicilor monetare se evidențiazã urmãtoarele:
Tratatul de cooperare a BCE cu bãncile centrale ale țãrilor din afara
Euro-landului din 1998 amendat în anul 2000 și 2004 prin Decizia
ECB/281/03, Regulamentul privind instrumentele și procedurile de
politicã monetarã utilizate în Eurosistem ECB/2000/7, amendat
prin Deciziile ECB/2002/2, ECB/16/2003 și ECB/17/2005,
Regulamentul ECB/2003/9 privind aplicarea rezervelor minime și
Regulamentul ECB/2005/16 privind funcționarea sistemului
european de plãți TARGET.
Este, de asemenea, notabilã contribuția BCE la procesul de
cooperare internaționalã, în special în ceea ce privește relația
Eurosistemului cu Banca Reglementelor Internaționale. BCE
reprezintã unul din acționarii principali ai Bãncii Reglementelor
Internaționale, a fost desemnatã membru permanent al Forumului
de Stabilitate Financiarã și este invitatã permanent în calitate de
observator la negocierile Comitetului de la Basel pentru
Supravegherea Bancarã. Prevederile Noului Acord al Comitetului de
la Basel, (The New Basel Capital Accord) au fãcut obiectul studiilor
premergãtoare a BCE cu privire la impactul adoptãrii noilor norme
privind adecvarea capitalului și dimensionarea riscurilor în
sistemul bancar al Eurosistemului, exprimându-și pãrerile sau

96 recomandãrile în mod public, prin elaborarea unor recomandãri
autoritãților monetare ale statelor membre sau prin formularea
unor opinii specializate lansate sub formã de „rãspunsuri” la
recomandãrile Comitetului de la Basel10 (Consultative Proposal, CP
1, 2 și 3).
În mod evident este de așteptat ca rolul BCE în coordonarea
și conducerea procesului de reglementare și supraveghere
prudențialã sã creascã, cel puțin din perspectiva principiului
conform cãruia, sub o formã sau alta, banca centralã este, în
definitiv, acea instituție responsabilizatã cu guvernarea directã a
sistemului monetar financiar regional, strategiile și politicile sale
fiind cele în mãsurã sã confere o notã în plus stabilitãții
fenomenului monetar financiar regional. Preluarea prerogativelor
de conducere a procesului de reglementare și supraveghere va avea
loc probabil însã, cel mai curând, odatã cu perfectarea nivelurilor
concrete privind mecanismul de elaborare și implementare a
deciziilor și, în definitiv, odatã cu cristalizarea sensului cooperãrii
regionale în acest domeniu.

3.4 Rolul internațional al Euro și perspectiva adoptãrii
monedei unice de cãtre noile state membre ale UE

Implicațiile introducerii monedei Euro la nivel regional au
fost profund mediatizate, fiind valorificate doctrinar în ultimul
deceniu, sub forma enunțului unui set complex de avantaje și
dezavantaje directe sau indirecte ale integrãrii, respectiv de
perspective sau limite ale succesului Euro.
Avantajele economice directe ale introducerii Euro, se
manifestã în principal în patru direcții11 și anume: riscul de
schimb, costurile tranzacțiilor, transparența prețurilor și formarea
unei piețe financiare profunde.
Riscul de schimb se referã la eliminarea totalã a riscurilor din
operarea cu și între diferite rate de schimb ale monedelor utilizate
în cadrul tranzacțiilor financiare sau comerciale, raportându-se ca
relevanțã atât la nivelul persoanelor juridice, cât și în cazul
persoanele fizice. Astfel, moneda unicã eliminã toate neajunsurile
legate de adoptarea deciziei optime privind calitatea raporturilor de

10 The New Basel Capital Accord Reply of the European Central Bank to the Third Consultative
Proposal, 2003
11 Understanding the Euro, Christian Chabot, McGraw-Hill, 2000

97 schimb, reducând practic la zero, incertitudinea și valoarea
riscurilor de schimb valutar, asumate în cadrul tranzacțiilor pe
teritoriul comunitar. În ceea ce privește relația zonei Euro cu restul
lumii, riscul este, de asemenea, diminuat, deoarece moneda unicã
reprezintã din punct de vedere monetar un teritoriu economic
performant, diluând emblema naționalã cu elementul reprezentativ
regional. Din experiența ultimilor ani, în mãsura în care Euro se va
dovedi și pe viitor stabil și constant în evoluție și perspective, el va
continua sã fie preferat la nivel global în procedurile de hedge și de
acoperire a riscurilor.
Transparența prețurilor aduce în discuție avantajul
determinãrii reale a paritãții puterii de cumpãrare pe teritoriul UE,
în prezența uniformizãrii termenilor de comparație, consumatorii
publici sau privați având posibilitatea adoptãrii unor decizii
rezonabile și optime cu privire la procesul de achiziție sau
investiție. În mod indirect, transparența prețurilor determinã o
creștere a productivitãții economice, o convergențã ridicatã a
costurilor de producție și a valorilor de comercializare a bunurilor
și serviciilor similare, accentuând noțiunile de calitate, concurențã
loialã și competitivitate. Cei care câștigã sunt evident consumatorii
și politica de protecție a acestora, în unele cazuri transparența
devenind chiar un dezavantaj pentru sectorul productiv și al
prestãrilor de servicii, confruntat cu o permanentã presiune asupra
mix-ului de marketing și politicilor de fundamentare a prețurilor.
Costurile tranzacțiilor, ca trãsãturã calitativã, au atât
conotații comerciale cât și sensuri financiare. Astfel, introducerea
Euro aduce dupã sine o simplificare a procedurilor bancare și o
reducere a costurilor de tranzacționare „la ghișeu” sau la nivel
decontãrilor interbancare, etalonul fiind unic pe întreg teritoriul
uniunii monetare, iar costurile de convertire sau alte cheltuieli
dispãrând sau, dupã caz, fiind mult diminuate. Exprimarea
conturilor bancare în aceeași monedã, simplificã procedeul de
apreciere a valorii tranzacțiilor comerciale și financiare, oferind
posibilitatea decontãrilor imediate și fãrã costuri inutile de
conversie. Mai mult, recent a fost promovat conceptul referitor la
formarea unei Euro-zone Unice de Plãți (Single Euro Payments
Area, SEPA) prin care, pe baza unei sistem centralizat, tranzacțiile
financiare pe teritoriul UE, sã poatã fi operate și decontate pe baza
unui cont european unic12.

12 Toward a Single Euro Payment Area, European Central Bank, 2006

98 Piețele financiare profunde vizeazã sfera operațiunilor de
piațã referitoare la sectorul economisirii, investiției și creditãrii,
respectiv operațiunile de tranzacționare a titlurilor, valorilor
mobiliare sau creditelor, exprimate acum într-o monedã unicã.
Tranzacțiile pe teritoriul comunitar s-au simplificat semnificativ,
mai ales între agenții țãrilor membre, aceștia având o bazã comunã
de selecție și un etalon unic de apreciere a valorii sau rentabilitãții
titlurilor, precum și un mecanism simplificat de operare. Sistemul
bancar național devine unul european, având posibilitatea operãrii
pe o piațã vastã, obligațiunile emise poartã simbolul european, iar
investițiile, respectiv fluxurile de capital, pot circula fãrã bariere.
Pe plan internațional, dincolo de omogenizarea unui nou „nucleu
dur” și a unui nou pol monetar, prin utilizarea Euro ca
denominator majoritar al titlurilor, valorilor și creditelor, Uniunea
Europeanã a devenit garantul comun al performanței financiare a
tuturor membrilor sãi, fenomen care a condus la formarea unei
piețe monetar financiare europene profunde.
De asemenea, este știut faptul cã șansele unei monede de a
fi preferatã atât în tranzacțiile financiare, cât și pentru
denominarea activelor, cresc semnificativ, odatã cu numãrul de
participanți care o utilizeazã. Dacã piețele sunt foarte lichide,
atunci costurile de tranzacție sunt mici, în mare parte datoritã
faptului cã este mai ușor sã gãsești o contrapartidã pentru
tranzacția proprie. În acest sens, este de remarcat faptul cã
integrarea piețelor financiare în zona euro prezintã, în perspectivã,
datoritã lichiditãții și stabilitãții dovedite, un potențial mult mai
mare decât acela rezultat din simpla sumã a piețelor existente
înaintea unificãrii monetare. Creșterea corespunzãtoare a
tranzacțiilor valutare, conduce implicit la reducerea costurilor și la
utilizarea Euro ca monedã intermediarã, dat fiind faptul cã de
comportamentul și evoluția pe piețele financiar-monetare, depind
schimbãrile în ceea ce privește preferința pentru moneda de
facturare a comerțului, moneda de rezervã sau moneda de referințã
în cazul regimurilor de cursuri fixe. Dezvoltarea rolului Euro ca
monedã utilizatã în tranzacțiile internaționale, depinde foarte mult
de nivelul integrãrii piețelor financiare. Creșterea eficienței piețelor
financiare ca urmare a introducerii noii monede, în primul rând și
a promovãrii reformelor structurale, în al doilea rând, va fi decisivã
pentru promovarea rolului internațional viitor al Euro.
Avantajele economice indirecte ale adoptãrii monedei
unice se referã la acele efecte colaterale sau marginale, înregistrate

99 la nivelul vieții economice sau sociale regionale și internaționale,
cum ar fi: stabilitatea macroeconomicã, ratele reduse ale
dobânzilor, reforma structuralã sau nivelul creșterii economice.
Stabilitatea macroeconomicã se referã la capacitatea monedei
unice de a contribui la echilibrul durabil economic și financiar, al
economiilor din țãrile membre. În primul rând, moneda unicã
introduce un nou climat economic, caracterizat de o inflație
scãzutã, generatoare la rândul ei de stabilitate și încredere atât din
partea agenților economici interni, cât și din parte investitorilor
externi. Stabilitatea prețurilor s-a dovedit a fi, pânã la urmã,
pentru cele mai multe țãri membre UE, cel mai important factor în
macrostabilizarea economicã. Încredea publicului în stabilitatea
monedei unice se repercuteazã benefic, în cele mai multe cazuri și
asupra mediului de afaceri, instrumentele politicii monetare unice,
aflate acum în responsabilitatea BCE, oferind unitate de acțiune în
activitãțile specifice de monitorizare, anticipare și intervenție în
situațiile de crizã în plan financiar.
Ratele reduse ale dobânzilor au legãturã directã cu
capacitatea Euro de a reduce inflația și de a menține stabilitatea
prețurilor, aceste douã fenomene exercitând o presiune
permanentã, în sensul reducerii nivelului dobânzilor percepute pe
piațã. Inflația reprezintã deflatorul care corecteazã valoarea
oricãrui titlu emis și tranzacționat pe piețele interne și
internaționale, reflectând câștigul net, la termen, al investiției de
portofoliu, în special pe termen mediu și lung. Anticiparea unei
rate reduse a inflației, seriozitatea și precizia informãrilor statistice,
precum și coerența politicii monetare a bãncii centrale, conduc, de
obicei, la variații mici ale cotațiilor titlurilor, fluctuații care devin
legate în principal de prognozele referitoare la performanța
economicã. De asemenea, primele pentru risc legate de rata de
schimb au dispãrut, reducând nu numai costul titlurilor de credit,
ci mai ales rata nominalã a dobânzilor la creditele bancare.
Invocând cazul țãrilor recent integrate, în care rata nominalã a
dobânzilor a scãzut cu pânã la douã procente (exemplul Portugaliei
și al Spaniei), se poate afirma cã pentru țãrile care vor adera la UE,
Euro poate juca din acest punct de vedere un rol regulator.
În ceea ce privește reforma structuralã declanșatã de
adoptarea monedei unice, aceasta a vizat, în primul rând,
revizuirea politicii bugetare a statelor membre, în conformitate cu
Pactul de Stabilitate și Creștere, precum și respectarea tuturor
criteriilor stabilite pentru ajustarea convergenței economice dintre

100 statele europene. Reducerile bugetare, în țãri precum Portugalia și
Spania, au condus la diminuãri drastice ale ratelor dobânzii într-
un ritm susținut și eficient, progrese care au schimbat radical și
benefic percepția piețelor financiare asupra capacitãții autoritãților
de a gestiona sistemul macroeconomic. Acest lucru a condus la o
creștere economicã prelungitã în țara respectivã, creștere care, în
unele cazuri, continuã și astãzi. Inclusiv SUA, conștientã de noile
realitãți economice, a sprijinit cu putere efectul Euro asupra
reformei structurale de peste Atlantic, afirmând cã Euro
modernizeazã în mod real economiile europene, micșorând
mãrimea bugetelor sociale, lucru stimulativ la nivel global, în ceea
ce privește adoptarea unor mãsuri similare13.
De asemenea, reforma structuralã include și atitudinea
mutualã a statelor membre cu privire la alocarea fondurilor sociale
și de coeziune în țãrile membre mai sãrace, contribuind la
dezvoltarea unor proiecte structurale de anvergurã în domeniul
economic, social sau de mediu. Reformele structurale au vizat,
printre altele, modernizarea infrastructurii, stimularea unor ramuri
sectoriale, implementarea unor politici de mediu severe, adoptarea
principiilor europene privind calitatea, protecția consumatorilor,
protecția socialã, sistemul de învãțãmânt sau sãnãtate. Toate
aceste eforturi de reformare, respectiv aliniere dupã principiile
convergenței (atât reale cât și nominale), în țãrile membre ale
Uniunii sau în țãrile candidate la aderare, au condus la creșteri
economice importante, la ajustãri ale nivelului de trai, la
îmbunãtãțirea infrastructurii și a condițiilor de mediu, lucruri
sesizate și apreciate de cetãțenii europeni ca fiind avantaje reale
ale procesului de integrare europeanã.
Creșterea economicã reprezintã rezultatul final al tuturor
avantajelor directe și indirecte enumerate pânã acum, fiind forma
concretã prin care Euro își poate demonstra valoric, puterea și
capacitãțile de „locomotiv㔠a procesului de integrare. Deși pe
perioada ultimilor trei ani, rata creșterii economice nu a uimit prin
nivel (0,7% din PIB în 2003, 1,8% din PIB în 2004, respectiv 1,4%
din PIB în 2005), comparativ cu ratele creșterii la nivel mondial
(situate în jurul valorii de 4% din PIB) sau cu ratele creșterii
uimitoare ale unor alte țãri (exemplu China 9,9% din PIB în 2005),
aceastã creștere, corelatã însã cu un nivel redus al inflației (de

13 EMU: An American View of Europe, L.H.Summers, New York City, Euromoney Conference, 30
aprilie 1997

101 2,1% în 2003, 2,1% în 2004, respectiv 2,2% în 2005) și cu un
deficit bugetar în scãdere fațã de anul debutului UE, (surplus de
0,6% din PIB în 2004 și un deficit de 0,4% din PIB în 2005), poate
asigura o îmbunãtãțire în trend ascendent a principalilor parametri
și o perspectivã pozitivã în ceea ce privește viitorul (pentru anul
2006 creșterea economicã este previzionatã între 1,8% și 2,5% din
PIB). Creșterea economicã poate avea ca suport fundamental,
avantajul unei piețe interne semnificative și în creștere, care
depãșește SUA în prezent ca numãr al populației și care poate
oferi, prin dimensiuni, nivel al puterii de cumpãrare, mediu de
afaceri simplificat și, nu în ultimul rând, prin avantajele monedei
unice, o piațã regionalã puternic integratã și rezistentã la șocuri, în
sprijinul dezvoltãrii unei economii ,,la scarã”14.
Implicațiile introducerii monedei Euro asupra funcționãrii
mecanismelor economice la nivelul economiei mondiale
graviteazã în principal în jurul a douã variabile calitative și anume:
rolul internațional al euro, care reflectã poziția relativã a acesteia în
economia globalã și evoluția ratei de schimb care reflectã în final
puterea, aprecierea, percepția și stabilitatea monedei.
În aceastã ordine de idei, pentru a fi în recunoscutã pe plan
global și pentru a cãpãta semnificație în activitatea piețelor
internaționale, o monedã trebuie sã fie perceputã ca solidã și
stabilã, în sensul în care, aceasta sã fie acceptatã și ulterior
preferatã de participanții la tranzacțiile economice și financiare,
determinându-i în final sã o aleagã, fie ca mijloc de economisire, fie
ca monedã de tranzacție, respectiv etalon al investițiilor. Aceste
calitãți ale unei monede presupun, în primul rând, așa cum BCE
reitereazã cu fiecare ocazie, ca rata inflației în țara sau uniunea
monetarã emitentã sã fie redusã și stabilã în raport cu media
inflației la nivel internațional sau la nivel regional, acesta fiind
unul din factorii principali ai deprecierii cursului de schimb fațã
de alte monede și unul din factorii generatori de riscuri și
incertitudini.
Practic, prima condiție necesarã pentru acceptabilitatea
unei monede pe plan internațional este ca valoarea sa, exprimatã
în bunuri și servicii, sã fie predictibilã și stabilã în timp. Din acest
punct de vedere, moneda europeanã a excelat încã de la debut,
obiectivul principal declarat al BCE fiind tocmai menținerea
stabilitãții prețurilor, zona euro remarcându-se permanent printr-o

14 Understanding the Euro, Christian Chabot, McGraw-Hill, 2000

102 inflație scãzutã și o stabilitate solidã, cu o medie a ratei inflație
(HICP) în jurul valorii de 2%, sub media mondialã de 3,8%15. În
același context, transparența politicilor BCE și sistemul eficient de
comunicare a datelor statistice, reformat în anul 2003, au
contribuit deopotrivã la nașterea și stimularea preferinței pentru
Euro a participanților în derularea tranzacțiilor financiar-
monetare.
În ceea ce privește structura activelor de rezervã, stabilitatea
determinã decisiv autoritãțile monetare în alegerea regimului
valutar, respectiv în stabilirea compoziției rezervelor. În prezent,
tocmai datoritã aprecierii progresive de care se bucurã moneda
europeanã, în 62 de țãri (fațã de doar 38 în anul 1995), euro are
deja rolul de ancorã monetarã unicã sau este utilizatã ca monedã
compozitã a coșului valutar de referințã16.
Pentru a defini rolul în creștere al euro și consacrarea
acestuia ca pol monetar la nivel global, trebuie amintit faptul cã,
deși la începutul anului 2003 unele țãri exportatoare de petrol,
membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului, au adoptat
dolarul ca monedã ancorã (în detrimentul DST), la sfârșitul anului
2004, o parte dintre acestea (în special Iranul) și-au manifestat
dorința ancorãrii monedelor proprii fațã de un coș de valute, din
care Euro va câștiga un procent semnificativ. De asemenea, în
același context, Rusia a adoptat deja o politicã de curs de flotare
controlatã în funcție de rata realã calculatã pe baza unui coș
valutar, în care euro reprezintã 38%. De cealaltã parte a
continentului, China, noul „miracol asiatic”, a anunțat intenția
raportãrii yoanului în mod similar, în cursul anul 2006, (luna iulie
ca referințã17) la un coș valutar din care Euro va deține o pondere
în jurul a 30%, în prezent acesta fiind legat (crowling peg) fațã de
dolar. Astfel, Euro, utilizatã inițial doar ca ancorã monetarã în
țãrile apropiate geografic sau economic de UE, a pãtruns în
ultimii 6 ani și în restul lumii, demonstrându-și relevanța în plan
global și conducând prin notorietatea sa, la reconsiderarea poziției
unor economii puternice fațã de rolul și perspectivele noului pol
monetar.
În ceea ce privește gestionarea activelor de rezervã, Euro a
fost, încã de la lansare, a doua monedã de rezervã la nivel

15 Word Economic Outlook, International Monetary Fund, 2005
16 History, Role an Functions of European Central Bank, Hanspeter K. Scheller, European Central
Bank, 2004
17 Annual Report, European Central Bank, 2005

103 internațional, distanța de dolarul american fiind însã
considerabilã. La sfârșitul anului 2001 datele inițiale ale FMI
arãtau cã 13% din rezervele valutare globale erau denominate în
euro, comparativ cu 67,7% în dolari și 4,9% în yeni. Pe fondul
denominãrii accentuate demarate în Marea Britanie și în țãrile care
la acea datã negociau aderarea la UE și la mecanismul cursurilor
de schimb, ERM II, la sfârșitul anului 2003, Euro marca un salt
semnificativ la 25,3% din totalul rezervelor, cota acestuia scãzând
însã ușor, la aproximativ 24,9% la sfârșitul anului 2004. Aceastã
evoluție denotã interesul în creștere fațã de Euro și aprecierea
pozitivã de care se bucurã moneda unicã la nivelul sistemului
autoritãților monetare.
Una dintre cele mai importante semnificații în domeniul
internațional privat al apariției monedei Euro este reflectatã de
gradul acesteia privind implicarea în procesul de decontare aferent
operațiunilor derulate în comerțul mondial. Euro depinde în mod
major de structura și volumul comerțului exterior al Uniunii
Europene, de relațiile economice tradiționale ale acesteia, dar și de
stabilitatea monetarã, care o poate face mai atractivã pentru
comercianții care la un moment dat ar putea sã o prefere dolarului
american sau altor valute importante.
De asemenea, rolul potențial al Euro în ponderea
tranzacțiilor internaționale aferente operațiunilor comerciale
depinde de nivelul costurilor de tranzacție pentru resurse și
mãrfurile generale (piața energeticã sau industria materiilor prime)
și de volatilitatea sa fațã de celelalte monede, în cazul mãrfurilor
manufacturate. Analiza pleacã în general de la estimãrile privind
cota parte deținutã de Euro în comerțul internațional, în prezent și
în particular, de la situația geopoliticã și strategicã privind evoluția
pieței resurselor și respectiv de accesul monedei unice europene la
aceasta, Euro comportând douã dimensiuni, respectiv aceea de
monedã comercial㠄curent㔠și de monedã comercial㠄strategicã”.
Utilizarea euro ca moned㠄curent㔠în comerțul exterior al
Uniunii Europene a crescut în ultimii ani, atingând la sfârșitul lui
2004 o pondere totalã de aproximativ 28%. Analizele recente ale
BCE18 confirmã faptul cã rolul euro în operațiunile de comerț
exterior s-a amplificat, datele fiind confirmate și de statisticile
oficiale ale FMI și ale OECD. Astfel, pentru economiile țãrilor din
spațiul european, ponderea monedei Euro în exporturi a crescut de

18 Review of the International Role of the Euro, European Central Bank, dec. 2005

104 la 44% la 63%, și de la 41% la 61% în cazul importurilor. La nivel
global, zona euro reprezintã una dintre cele mai mari puteri
comerciale ale lumii, cu cel mai ridicat grad al deschiderii,
(aproximativ 19,7% în 2005) și cu o pondere de 33,2% din
exporturile mondiale, aceasta oferind monedei unice, pe mãsura
deschiderii realizate, un suport solid în dinamica volumului de
bunuri și servicii comercializate pe plan internațional, Euro
devenind incontestabil o monedã de referințã pentru comerțul
mondial.
În altã ordine de idei, ca un exemplu al importanței zonelor
și domeniilor de influențã referitoare la puterea unei monede în
raport cu situația geostrategicã și politicã a lumii, un important
argument pentru cererea în creștere absolutã de dolari americani
în perioada 2004-2005, este faptul cã dolarii au rãmas și în
prezent moneda care „genereaz㔠petrol. Ținând cont de faptul cã
OPEC, (și nu numai), este deosebit de sensibil nu atât la evoluțiile
monetare, cât mai ales la conjunctura geopoliticã și strategicã
internaționalã, Uniunea Europeanã ar trebui sã promoveze,
pornind de la ideea securitãții și stabilitãții, conceptul de „monedã
Euro strategicã”. Ca un exemplu al comportamentului complex pe
aceastã piațã, amintim faptul cã, deși ponderea depozitelor
bancare în euro manifestase în perioada 1998 – 2003 un trend
ascendent în structura monetarã a depozitelor bancare ale țãrilor
OPEC, ajungând într-un singur an, de la 12% la 28%, în anul
2005, pe fondul noilor perspective geopolitice și strategice, Euro a
pierdut rapid 10 procente în favoarea dolarului american. Nu
același lucru s-a întâmplat însã și în Rusia unde, datoritã
implicãrii active a Uniunii Europene în procesul de cooperare
bilateralã, procentul a crescut de la 11% la 36%. Exemplul nu face
decât sã sublinieze atât sensibilitatea monede unice în fața pieței
resurselor energetice, dar mai ales importanța completãrii
politicilor economice și monetare cu diverse strategii de promovare
indirectã a monedei unice (demersuri politice, geostrategice și de
securitate). Rolul „Euro strategic” este de fapt, indirect, acela de
barometru al calitãții relațiilor politice ale Uniunii Europene și de
implicare a acesteia în configurarea strategicã a economiei globale.
Un alt element determinant al consecințelor și stadiului
integrãrii monetare europene este reprezentat de evoluția ratei de
schimb a euro, care reflectã, din punct de vedere tehnic, aprecierea,
percepția, stabilitatea și puterea monedei. Evoluția ratei de schimb
a Euro privește cu predilecție implicațiile monedei unice asupra

105 stabilitãții sistemului monetar financiar internațional, în
particular și asupra evoluției economiei mondiale, în general.
Rezultatele pozitive în domeniul stabilitãții pe plan intern,
datorate bunei gestionãri a monedei unice europene, reprezintã
principalul argument pentru a susține cã introducerea Euro a
creat premisa pentru o mai mare stabilitate în economia mondialã.
Eliminarea fluctuațiilor ratelor de schimb între monedele țãrilor
participante la UME este un câștig important pentru stabilitatea
monetarã la nivel regional și global, fiind practic evitate crize
monetare majore. Atât oficiali ai BCE, cât și specialiști în finanțe
internaționale au susținut cã, în lipsa unificãrii monetare, crizele
financiare din ultimii cinci ani ar fi putut provoca efecte mult mai
mari decât cele din 1992-199319. De asemenea, nu este de neglijat
intervenția salvatoare a BCE în stabilizarea piețelor monetar
financiare internaționale prin alimentarea acestora cu lichiditãți, în
perioada imediat urmãtoare atacurilor teroriste din 11 septembrie
2001.
În ceea ce privește evoluția raporturilor de schimb dintre
principalele monede, nu se poate spune cã a fost stabilizatã
definitiv, dar nici cã a prezentat o volatilitate ridicatã sau
nesusținutã de fundamente economice. În definitiv, flexibilitatea
monetarã este cea care regleazã dezechilibrele majore din economia
mondialã, iar evoluția cursurilor de schimb oferã o imagine asupra
performanțelor economice regionale.
La lansarea Uniunii Monetare Europene, în 1999,
majoritatea analiștilor se așteptau ca Euro sã creascã fațã de
dolar, aceștia bazându-se pe douã elemente și anume: pe
încrederea în capacitatea BCE de a menține stabilitatea prețurilor
în zona Euro și pe estimãrile cã rata de creștere economicã în
Europa o va ajunge sau chiar o va depãși pe cea din SUA.
Urmãrind situația prezentã, se poate afirma cã prima presupunere
s-a dovedit a fi corectã, rata inflației fiind una stabilã și
semnificativ mai micã decât aceea la nivel global, însã în ceea ce
privește stimularea ratei creșterii economice la un nivel superior,
analizele au dat greș, Uniunea Europeanã aflându-se în ultimii trei
ani la un nivel mediu de doar 1,3% din PIB.
De la un nivel la lansare de 1,179 dolari pentru Euro, cursul
a scãzut constant, la un nivel de 1,03 în august 1999 și pânã la un

19 The Impact of the Euro on Financial Markets, Lorenzo Cappiello, European Central Bank,
Working Paper Series, No.598, 2006

106 minim de 0,8252 în octombrie 2000. La începutul anului 2001
euro a crescut ușor, dar în iunie s-a înregistrat un nou minim de
0,8384, media lunii fiind 0,85. Dupã o creștere ușoarã, urmatã de
o depreciere, începând cu martie 2002, Euro a trecut pe un trend
ascendent fațã de dolar. În iunie 2003, cursul Euro era peste de cel
de la lansare iar dupã o cãdere pânã la 1,08 în octombrie, tendința
crescãtoare a continuat. La începutul anului 2005 a fost
consemnat un nivel record al raportului Euro/dolar, respectiv 1,39
dolari pentru un Euro20.
Explicația evoluției cursului Euro trebuie cãutatã în primul
rând în situația factorilor fundamentali care determinã în general,
evoluția cursului unei monede, respectiv: starea generalã a
economiei (rata creșterii economice, rata șomajului, evoluția
productivitãții), evoluția prețurilor de consum și a prețurilor pe
piața energeticã, nivelul ratelor dobânzilor, situația balanței de
plãți externe (în special a balanței contului curent), aspecte care,
cumulate și intercorelate întrunit, determinã mãrimea cererii și
ofertei de monedã a țãrii în cauzã în raport cu alte monede,
respectiv preferința de piațã a investitorilor.
Diferențialul ratelor dobânzii explicã oarecum evoluția
cursului de schimb. În acest sens, observãm cã deprecierea euro a
survenit pe fondul unor rate ale dobânzii mai mari în SUA. Dupã
ce ratele dobânzii în zona euro au început sã creascã (pe parcursul
anului 2001), Euro a trecut pe un trend ascendent fațã de dolar. În
același timp, operatorii și-au schimbat comportamentul și au
acuzat randamentul redus al titlurilor cu venit fix în dolari, ca
urmare a deprecierii acestuia, începând sã se orienteze spre titluri
cu randamente mai mari.
Un alt indicator urmãrit de operatori este diferențialul de
creștere economicã. Astfel, în primii ani ai Euro, datele arãtau o
revizuire în sens crescãtor a creșterii economice americane, ceea ce
presupunea cã economia devine mai atractivã, iar randamentele
investițiilor în SUA le pot depãși pe cele din zona Euro. Dacã la
început corelația dintre ratele prognozate de creștere și cursul de
schimb Euro/dolar a fost semnificativã, pe parcurs ea a devenit
mai puțin relevantã. Practic, Euro s-a apreciat fațã de dolar chiar
și în condițiile în care perspectivele de creștere erau în favoarea
Statelor Unite.

20 History, Role an Functions of European Central Bank, Hanspeter K. Scheller, European Central
Bank, 2004

107 Un alt factor este reprezentat de problema deficitelor.
Aprecierea monedei Euro din ultimii ani a fost atribuitã, în
principal, creșterii permanente a deficitului de cont curent,
respectiv majorãrii îngrijorãtoare a deficitului bugetar al SUA, deși,
pe fond general, aprecierea monedei unice a fost cauzatã în primul
rând de dificultãțile economiei americane ce se fãcuserã simțite
chiar înainte de atentatele teroriste și care contribuiserã, pânã în
acel moment, doar la încetinirea creșterii economice. Din aceastã
perspectivã, evoluția pozitivã a monedei unice poate fi apreciatã
mai degrabã ca o slãbire a dolarului. Willem Duisenberg, fost
președinte al BCE, a declarat, la mijlocul anului 2003, cã era de
așteptat „ […] ca la un moment dat piața sã corecteze unul din
deficitele globale, respectiv cel al contului curent american”21. Pe
fondul unei productivitãți superioare, deprecierea dolarului și
alimentarea deficitului bugetar și de cont curent în creștere este
însã pe placul exportatorilor americani și a declanșat reluarea
creșterii economiei americane, prin mijloace economice
expansioniste. În mod similar, extrapolatã însã la nivelul
companiilor din zona Euro, aprecierea monedei proprii
descurajeazã semnificativ exporturile și provoacã acestora mari
pierderi de competitivitate.
Existând pericolul deconectãrii realitãții monetare de aceea
economicã, sub o formã sau alta, aprecierea Euro ar trebui sã
determine autoritãțile și firmele europene sã ia mãsuri de
îmbunãtãțire a performanțelor economice și sã urgenteze reformele
structurale, astfel încât, realitatea economicã sã coincidã
permanent momentului de apreciere monetarã, pentru a conferi, în
acest fel, consistențã și relevanțã evoluției cursului valutar. În
momentul actual, poziția liderilor europeni fațã de evoluția
cursului Euro aratã o oarecare toleranțã fațã de factorii economici
fundamentali, aceastã poziție fiind susținutã și de intervențiile
BCE pe piața valutarã, care au avut ca rezultat aprecierea sau
deprecierea artificialã a Euro.
În celãlalt sens, aprecierea Euro a provocat o anumitã
îngrijorare privind impactul asupra creșterii economice în zonã.
Pânã în prezent, BCE și-a manifestat preferința pentru stabilitate
și pentru rate de schimb reale, care sã reflecte evoluțiile
indicatorilor fundamentali. În cadrul întâlnirii G7 din Dubai din
septembrie 2003, liderii participanți și-au manifestat sprijinul și

21 The Euro’s Trade Effects, Richard Baldwin, Working Paper Series, No.594, 2006

108 interesul fațã de stabilitatea sistemului monetar financiar
internațional și au propus ca pentru realizarea acestui deziderat sã
se adopte, cu o mai mare flexibilitate monetarã în anumite zone ale
lumii (în principal în Asia), o abordare precisã a corelației „fenomen
monetar – fenomen economic”. Receptive și singulare ca atitudine,
urmare a acelei întruniri, autoritãțile europene au adoptat o
declarație comunã (19 ianuarie 2004), prin care se afirmã cã, pe
termen mediu și lung, Euro își va menține valoarea corelatã cu
evoluțiile indicatorilor economici fundamentali.
În ecuația ratei de schimb, deopotrivã efect și cauzã, un rol
important va continua sã-l deținã permanent preferința de piațã a
investitorilor pentru o valutã sau alta, respectiv pentru dolar sau
Euro, iar intensitatea reformelor la nivelul piețelor financiare
integrate ale zonei Euro vor fi cele care, probabil, în viitorul
apropiat, vor face diferența. În momentul de fațã, piețele financiare
americane sunt cele dominante, dolarul american deținând
supremația tranzacțiilor bursiere și implicit dominarea piețelor
monetar financiare cu o cotã de 44% din totalul volumului de
titluri emise și tranzacționate, în scãdere fațã de anul 2000 când
deținea o pondere de aproape 49%. Ponderea în stocul mondial al
titlurilor de credit, emise și tranzacționate în Euro, a atins la
sfârșitul anului 2005 procentul de 31,5%, în creștere fațã de anul
2004 cu 1,5 procente, dar semnificativ mai mare fațã de anul
2000, când aceasta era în jur de numai 24%. În ultimii doi ani, pe
fondul deprecierii cotațiilor principalelor titluri europene pe termen
lung, cu 79 de puncte fațã de numai 4 puncte în cazul celor
americane, creșterea cotei în capitalizarea piețelor financiare
internaționale este evidentã, însã nu suficientã pentru a detrona
puterea dolarului american, cel puțin pe termen scurt, diferența de
cotã fiind la sfârșitul anului 2005 de 39,2% la 34,9% în favoarea
monedei americane. Situația economicã însã, relativ stabilã și
aprecierea Euro, au determinat ca efect pozitiv aprecierea titlurilor
pe termen scurt cu 30%, comparativ cu 12% fațã de cele
americane, situație pozitivã ca trend și de perspectivã în ceea ce
privește randamentele promise de comunitatea europeanã, de
naturã a amplifica încrederea investitorilor în realizarea creșterii
promise a productivitãții pe termen scurt și mediu22.
Deoarece în perioada postbelicã economia mondialã și
sistemul monetar financiar internațional au fost dominate de o

22 Annual Report, European Central Bank, 2003 – 2005

109 singurã monedã, dupã lansarea Euro, mediile academice, politice
și economice au început sã se confrunte cu întrebãri legate de
impactul asupra stabilitãții monetare la nivel global. Sistemul
monetar financiar internațional a arãtat cea mai mare stabilitate a
ratelor de schimb, așa cum relevã datele și rezultatele studiilor
realizate în perioada Sistemului Etalon Aur (Gold Standard) și în
perioada sistemului de la Bretton Woods. Mai mult, aceleași
perioade sunt marcate și de cele mai bune performanțe în ceea ce
privește stabilitatea prețurilor. Deși situația actualã este complet
diferitã, (deoarece sistemele amintite erau sisteme de cursuri fixe),
perioadele în care economia mondialã a fost dominatã de o singurã
monedã, care în același timp era etalonul principal al sistemului,
au reprezentat totuși perioadele cele mai stabile. Realizarea UME
și crearea unui nou pol monetar, care unește unele din monedele
europene de notorietate pe plan global, aduce fãrã îndoialã mai
multã simetrie în sistemul monetar financiar internațional și
implicit stabilitate în economia mondialã.
La confluențã cu problema stabilitãții sistemului monetar
financiar internațional, introducerea unei monede unice în
doisprezece țãri și apariția unei autoritãți monetare unice modificã
arhitectura instituționalã pe plan internațional și simplificã
implicit formele de cooperare economicã și monetarã. Este un
avantaj major faptul cã procesul de cooperare internaționalã între
economiile avansate s-a simplificat, prin scãderea numãrului
actorilor implicați, ceea ce ar trebui sã conducã la eficientizarea
procesului, prin facilitarea schimbului de opinii și formularea unor
percepții comune ale problemelor economico-financiare la scarã
globalã.

110

111 ÎNCHEIERE

Perspectivele evoluției Bãncii Centrale Europene în
condițiile globalizãrii și extinderii Uniunii Europene

Urmãrind evoluția fenomenelor economice, politice și sociale
contemporane și dinamica procesului universal de globalizare, se
poate estima faptul cã experimentul european, în toatã amploarea
și grandoare lui, nu face decât sã se înscrie, în mod particular și
reprezentativ, în tendințele debutului de mileniu în ceea ce privește
rescrierea ordinii economice mondiale și redefinirea cadrului politic
și geostrategic internațional. În acest context, fenomenul integrãrii
spațiului european formuleazã postulatul promovãrii globalizãrii
regionale, ca etapã definitorie și necesarã, în drumul atât de
complex și anevoios al construcției consensului mondial.
În acest context, Banca Centralã Europeanã a devenit unul
din liderii finanțelor mondiale și unul din formatorii activi de opinie
cu privire la reglementarea, supravegherea și guvernarea
sistemului monetar financiar internațional, constituindu-se pe
perioada ultimilor ani, într-un veritabil pol al stabilitãții
instituționale și funcționale a fenomenului monetar atât la nivel
regional, cât și la nivel internațional. Reprezentând o zonã a lumii
de mare profunzime culturalã, cristalizatã într-un model social și
economic al lumii civilizate, Banca Centralã Europeanã a pornit
din start cu șanse reale în cursa consacrãrii principiilor europene
la scarã mondialã, contribuind în ceea ce o privește ca arie de
responsabilitãți, la repercutarea sonorã a reușitei consensului
regional în elaborarea și implementarea politicii de guvernare
monetarã la scara economiei mondiale, conferind un exemplu real
în formularea strategiilor de abordare a fenomenului de cooperare
internaționalã.
Într-o abordare largã, principalele particularitãți ale Bãncii
Centrale Europene, care îi conferã acesteia șansa implicãrii
strategice și politice, în general, în formularea consensului
universal și, în particular, în problematica fenomenului de
globalizare, sunt legate, pe de o parte, de poziția privilegiatã a
Uniunii Europene în dinamica fenomenelor economice și financiare
ale lumii și, pe de altã parte, de încercãrile contemporane încã
nefinalizate, în ceea ce privește reașezarea sistemului universal de

112 valori. Astfel, trãsãturile sistemice fundamentale care stau la baza
notorietãții și consacrãrii internaționale a BCE ca instituție
relevantã în contextul globalizãrii internaționale, sunt1:
– instituția reprezintã, din punct de vedere monetar și
financiar, un pol al puterii mondiale și un pilon
fundamental al structurii economice internaționale, cu rol
activ în formularea politicilor și strategiilor globale;
– Banca Centralã Europeanã reprezintã proiecția unui
sistem economic puternic și performant, conectat profund
și implicat permanent în evoluția procesului de
globalizare, Uniunea Europeanã reprezentând ea însãși
un vector esențial în dinamica fenomenului de globalizare;
– instituția poate interveni prin politicile și strategiile
adoptate la nivel regional și prin implicarea directã în
demersul politic privind cooperarea internaționalã și în
special, în gestionarea fenomenelor economice și în
managementul relațiilor monetar financiare
internaționale;
– moneda unicã europeanã a devenit al doilea pol monetar
internațional ca pondere și importanțã la nivel global;
– BCE dispune de o infrastructurã funcționalã și
informaționalã impresionantã, care poate contribui, în
mod valoros, la cristalizarea unei perspective și la
elaborarea unei opțiuni coerente în ceea ce privește
gestionarea eficientã a stabilitãții sistemului monetar
financiar internațional;
– politica monetarã a BCE are un impact semnificativ nu
numai asupra regiunii pe care o reprezintã, ci și la nivel
internațional.
Ierarhia acestor particularitãți pornește de la ideea cã, în
primul rând și înainte de toate, Banca Centralã Europeanã
reprezintã, din punct de vedere monetar, o zonã economicã de
mare importanțã internaționalã, aflatã în eșalonul de vârf al puterii
comerciale, economice și financiare, poziție care îi conferã
capacitatea participãrii efective în procesul complex de definire a
ordinii politice și economice mondiale. Puterea economicã și
implicit forța financiarã, reprezintã una din cele cinci calitãți ale
puterii, de care se bucurã din plin Uniunea Europeanã, BCE fiind
garantul uneia din laturile structurii de rezistențã a reprezentãrii

1 Bergsten Fred, The Euro and the World Economy, European Central Bank, Frankfurt, 2005

113 universale, respectiv politica monetarã și financiarã. Banca
Centralã Europeanã are deja, din acest punct de vedere, calitatea
incontestabilã de autoritate monetarã regionalã, fiind consultatã
cu regularitate în procesul de cooperare financiar monetarã
internaționalã, cu privire la formularea politicilor și strategiilor
globale.
Independența funcționalã a BCE, din toate punctele de
vedere, caracterul elaborat al procesului decizional cumulat cu
descentralizarea implementãrii politicii regionale la nivel național,
precum și adoptarea cu prioritate a principiilor de
reprezentativitate și transparențã, constituie o proiecție viitoare
sugestivã pentru toate autoritãțile monetare internaționale sau
regionale. Schema circuitului de adoptare și implementare a
politicilor și strategiilor monetare la scarã regionalã reprezintã un
model viabil și încununat de succes cel puțin pânã în prezent, care
poate fi adoptat chiar și la nivel internațional.
Teoria lui Lamfalussy privind configurarea unor niveluri
distincte în procesul de reglementare și supraveghere a piețelor
monetar financiare a cãpãtat dimensiuni internaționale, sub o
formã sau alta, multe din autoritãțile monetare internaționale
redescoperind importanța propagãrii controlate a consensului
general la toate nivelurile2. Fațã în fațã cu modelul european, ideea
instituirii unui organism politic unic la nivel internațional, dotat cu
o proiecție instituționalã specializatã în plan monetar și financiar,
responsabil cu coordonarea unei rețele de autoritãți monetare
regionale și naționale, unice și independente în funcționarea lor,
pare a cãpãta sens și contur deplin, fapt confirmat de dialogurile
recente ale Forumului de Stabilitate Financiarã dominat, cel puțin
doctrinar, de inițiativele BCE3.
În același context, politica monetarã a BCE, centratã pe
ideea stabilitãții prețurilor, a reușit sã se impunã pe plan
internațional ca urmare a succesului repurtat în planul
macrostabilizãrii economice și monetare, principalele autoritãți
monetare ale marilor puteri financiare ale lumii adoptând, sub o
formã sau alta, atitudinea bãncii europene. Astfel, nu numai
bãncile centrale europene au consfințit importanța menținerii
prețurilor în limite mici de variație, ci și alte bãnci centrale

2 Review of the Application of the Lamfalussy Framework to EU Securities Markets Legislation,
European Central Bank, The Governing Council, 2005
3 The Eurosystem, the Union and Beyond: The Single Currency and Implication for Governance,
C.F. Bergsten, ECB Occasional Paper Series, Aprilie, 2005

114 puternice ale lumii, aparținând unor țãri dezvoltate precum
Japonia, Anglia sau unor economii emergente ca și cea a Braziliei
sau Argentinei.
Imaginea stabilitãții europene cumulatã cu atitudinea
pregnant marcatã de transparențã a strategiilor și politicilor
monetare europene, orientate spre deschidere și spre informare, au
adus un imbold suplimentar autoritãților monetar financiare
internaționale, în înțelegerea importanței principiului de
reprezentativitate, atât de neglijat la nivel global, BCE participând,
în calitatea sa de reprezentant regional, la demararea efectivã a
procesului de reformare instituționalã și funcționalã a sistemului
monetar financiar internațional.
În altã ordine de idei, implicarea europeanã în fenomenul
globalizãrii excede stadiul de simplu observator al evoluțiilor
economice, sociale și culturale internaționale, UE fiind, în fapt, o
sumã de economii cu interferențe ample în procesele economice
supraregionale. Marile companii comunitare sunt, înainte de toate,
companii transnaționale, care depãșesc spațiul european în
manifestarea lor economicã, participând astfel, în mod direct, la
procesul de globalizare economicã și cristalizând energiile sistemul
economic comunitar într-un vector al globalizãrii. Deși
consecințele implementãrii companiilor europene în diferitele zone
ale lumii sunt greu de evaluat și de cuantificat, totuși, este de
remarcat percepția generalã cu privire la impactul valorilor
europene asupra sistemelor axiomatice naționale, care este
dominatã de atitudini pozitive, având ca principal suport, nu atât
beneficiile financiare sau tehnologice, cât mai ales calitatea
contribuțiilor europene cristalizate în factori de progres
responsabili.
Exemplul luat în considerare în toate cazurile prezenței
politice și economice europene, provine în primul rând de la nivel
regional, unde impactul pozitiv poate fi calculat în termenii
adeziunii generale, la nivel social și politic, fațã de vectorul
european al integrãrii, statele central și est europene, precum și
fostele colonii sovietice, exprimându-și independent și benevol
adeziunea la valorile propuse de Uniunea Europeanã. Sensul
globalizãrii propus de UE are o nuanțã ineditã, vectorul
funcționând din interior spre exterior, iar prioritatea fiind centratã
pe acceptabilitate și dezvoltarea sentimentului național de
asimilare și apartenențã la valorile europene. BCE se înscrie în
acest curent al percepției pozitive asupra fenomenului regional de

115 integrare și acceptare a valorilor europene în planul internațional
al globalizãrii, în calitatea sa de guvernator al politicilor monetare
și manager al monedei unice europene. Odatã cu declararea
intențiilor privind aderarea la UE, instituția europeanã devine, în
cele mai multe cazuri, centrul de greutate al politicilor monetare
adoptate de statele în accesiune, cu mult înainte de încheierea
negocierilor privind integrarea, recomandãrile sale fiind asimilate
ca puncte de referințã în formularea politicilor și strategiilor la
nivel național.
Importanța BCE în planul globalizãrii nu ar fi suficientã și
relevantã fãrã asumarea unui rol activ în procesul de cooperare
internaționalã și fãrã implicarea curentã în demersul global
privind gestionarea fenomenelor economice mondiale, în general și a
relațiilor monetar financiare, în particular. În ceea ce privește
cooperarea internaționalã, sunt de remarcat contribuțiile BCE în
elaborarea standardelor și codurilor de bunã practicã și a ultimei
ediții (a cincea) a manualului balanței de plãți sub autoritatea FMI,
participarea la elaborarea standardelor privind diseminarea datelor
sau implicarea în procesul de negociere și implementare a
recomandãrilor Comitetului de la Basel. Sunt notabile însã și
inițiativele personale ale instituției europene, concretizate în
deschiderea unor discuții sau dezbateri pe anumite teme de
interes, fie în cadrul forumului european, fie cu ocazia întâlnirilor
grupului G7 și G10, precum și abordarea unor teme de cercetare
în domeniu, efectuate sub patronajul propriilor specialiști, idei
valorificate ulterior în mod concret, în diferite etape, conjuncturi
sau situații evolutive.
Conlucrarea cu bãncile naționale sau autoritãțile de
reglementare și supraveghere a sectorului financiar-bancar
regional oferã, de asemenea, posibilitatea implicãrii BCE în sfera
asigurãrii stabilitãții sistemului monetar financiar regional și
internațional, deciziile și recomandãrile acesteia, reverberate pânã
la nivel global, influențând în mod categoric structura și calitatea
fluxurilor de capital, precum și comportamentul agenților
economiei financiare pe piețele financiar monetare.
Odatã cu adoptarea monedei unice europene, BCE a devenit
gestionarul unuia din polii monetari contemporani, acest fapt
conferindu-i o putere formalã și informalã de necontestat, acțiunea
sa asupra evoluției raporturilor de schimb determinând mutații și
confluențe deterministe nu numai pe piețele de capital, ci și în
planul relațiilor comerciale tangente la economia realã. Aprecierea

116 sau deprecierea Euro, cumulate cu variația nivelului ratei
dobânzilor, poate produce modificãri calitative ale raporturilor de
schimb și o dinamicã structuralã a raportului economii – investiții,
cu efect direct asupra cererii și ofertei de monedã, titluri sau
bunuri pe toate segmentele de piațã ale economiei mondiale. În alte
cuvinte, pornind de la relevanța monedei Euro în plan global,
atitudinea BCE fațã de politica de curs valutar determinã atitudini
în lanț pe piețele internaționale, iar acțiunile ei în planul politicii
monetare afecteazã perspectivele pe termen scurt, mediu și lung al
întregului ansamblu investițional, modificând preferința de piațã a
investitorilor. Stabilitatea și transparența prețurilor, performanțele
economice constante, diminuarea costurilor tranzacțiilor,
congruența criteriilor de evaluare și convergența indicatorilor
macroeconomici au condus în plan economic regional la
diminuarea riscurilor și la definirea puterii și popularitãții de care
se bucurã, în prezent, moneda europeanã și gestionarul sãu BCE.
Globalizarea a demarat pe seama fenomenului economic și
va continua oscilațiile sale strategice și politice pânã la
consacrarea definitivã, pe seama armonizãrii impactului
dimensiunii economice asupra componentei sociale și culturale. În
aceastã direcție, noua arhitecturã monetar financiarã aflatã în
plinã dezbatere publicã, a devenit esențialã, mai ales prin prisma
faptului cã, în ultimele douã decenii, deficiențele acestui sistem au
contrabalansat beneficiile progresului tehnologic. Implicațiile BCE
asupra stabilitãții sistemului monetar financiar internațional
se fundamenteazã pe urmãtoarele repere:
– BCE se concentreazã, cu prioritate, pe strategia asigurãrii
stabilitãții prețurilor și implicit a stabilitãții monetar
financiare în spațiul european, reprezentând, prin
acțiunile sale întrunite, un teritoriu larg și important ca
dimensiuni geografice și economice, integrat printr-un
grad sporit al convergenței și al reprezentativitãții sociale,
oferind prin aceasta un pilon de maximã stabilitate în
dinamica funcționalã și instituționalã a sistemului monetar
financiar internațional;
– adoptarea monedei unice și promovarea procesului de
integrare monetarã a simplificat configurația sistemului
monetar financiar internațional, a adus un plus de
operativitate în procesul de negociere, a redus numãrul
variabilelor monetare și a promovat un sistem monetar

117 coerent care a condus, în final, la reducerea costurilor și
a riscurilor de tranzacționare;
– banca europeanã, prin politicile adoptate, a contribuit
permanent la asigurarea unui grad optim al lichiditãții pe
piața regionalã, participând, cu diferite ocazii, inclusiv la
calmarea unor crize de lichiditate pe piețele
internaționale, alãturi de împrumutãtorii de ultimã
instanțã (FMI sau FED), consacrați în sistemul monetar
financiar internațional;
– instituția europeanã a adus un plus de vigoare procesului
de reglementare și supraveghere prudențialã, implicându-se
activ, ca reprezentant al Eurosistemului, în procesul de
cooperare internațional cu privire la stabilirea
standardelor de adecvare a capitalului și a metodologiilor
de apreciere a riscurilor aferente activitãții sectorului
financiar-bancar;
– prin informațiile colectate și prelucrate în mod centralizat,
la nivel regional, prin munca statisticã depusã și prin
informãrile publice efectuate cu regularitate, BCE
contribuie la lãrgirea suportului informațional
internațional, la promovarea simetriei informaționale și, în
general, la impunerea principiului transparenței în
guvernarea și coordonarea funcționãrii piețelor monetar-
financiare internaționale;
– prin lãrgirea procesului integrativ, asupra țãrilor în
tranziție, BCE a contribuit, alãturi de întreg sistemul
organic comunitar, la ajustarea performanțelor economice
din aceastã zonã a lumii, furnizând o realã stabilitate
macroeconomicã și monetarã tinerelor economii de piațã;
Nu în ultimul rând, politica Bãncii Centrale Europene poate
fi consideratã un mecanism și o pârghie de ajustare a dinamicii
sistemului monetar financiar, în ansamblul sãu, implicațiile
activitãții instituției europene regãsindu-se grație mecanismului de
transmitere, nu numai la nivelul economiei europene, ci și la
nivelul piețelor internațional. Pornind de la deschiderea economicã
europeanã de mare anvergurã, manevrarea pârghiilor concrete
privind orientarea preferințelor investitorilor pe piețele internaționale,
modificarea condițiilor interne privind rentabilitatea titlurilor,
politica cursului de schimb sau mãsurile de reglementare și
supraveghere, determinã efecte și asupra sistemului monetar
financiar global, nu numai asupra celui european, cel puțin

118 datoritã conexiunilor economice și comerciale puternice dintre
planul regional și cel internațional. Responsabilizarea sporitã a
BCE fațã de politica economicã și socialã în general, face ca aceste
efecte sã fie permanent cântãrite cu luarea în considerare a tuturor
factorilor de implicare, instituția europeanã devenind, din acest
punct de vedere, partenerul strategic al tuturor organismelor
economice, monetare sau financiare cu vocație universalã.
Extinderea Uniunii Europene constituie, în prezent, piatra de
încercare a întregului sistem funcțional și instituțional comunitar,
Banca Centralã Europeanã fiind în centrul atenției, în calitatea sa
de coordonator și de strateg specializat al politicilor monetare
europene. Efectele regãsite în sens monetar la nivel
macroeconomic, în țãrile nou accesate sau în țãrile candidate, au
fãcut obiectul acțiunii solidare a tuturor membrilor, consecințele
aderãrii la UME fiind evaluate permanent cu obiectivitate și cu
rezervele aferente.
În particular, avantajele aderãrii la Uniunea Monetarã
Europeanã, determinate în principal de perspectiva adoptãrii
monedei unice, (discutate mai pe larg în capitolul 3.3), se referã la
reducerea riscurilor monetare și economice, implementarea
transparenței prețurilor, diminuarea costurilor tranzacțiilor,
crearea și adâncirea unor piețe profunde și stabile, conectarea în
solidar la un pol monetar de notorietate mondialã, diminuarea
nivelului ratei dobânzilor și a diferențialului de dobândã,
promovarea și sprijinul reformelor structurale și formularea unor
politici de reglementare și supraveghere eficiente, conducând, în
final, la stimularea creșterii economice și asigurarea
macrostabilitãții monetare și economice a noilor membri.
Dezavantajele aderãrii pentru țãrile nou admise sau candidate se
referã, în primul rând, la costurile efective în plan economic și
social, cu privire la realizarea procesului de convergențã economicã
și monetarã și implementarea politicilor europene la nivel național,
vizând în plan secund consecințele renunțãrii la unele prerogative
privind independența de acțiune și afectarea principiul de
suveranitate naționalã. Dincolo de aceste dezavantaje însã,
coerența principiilor europene și importanța macrostabilizãrii
economice și monetare au fãcut ca beneficiile previzionate ale
integrãrii sã exceadã dezavantajele, iar opțiunea statelor europene
sã se îndrepte cu precãdere spre integrarea economicã și
monetarã. Succesul deplin al procesului integrativ va depinde însã,
pe de o parte, de capacitatea statelor de a rãspunde exigențelor

119 comunitare iar pe de altã parte, de capacitatea Uniunii Europene
de a gestiona eficient un areal din ce în ce mai mare și mai
eterogen în particularitãți funcționale și care înglobeazã, într-un
ansamblu foarte complex, atât dimensiunea economicã și
monetarã, cât și dimensiunea politicã, socialã și culturalã.
Fațã de realitãțile globalizãrii și în raport cu provocãrile
procesului de integrare europeanã astfel exprimate, politica Bãncii
Centrale Europene nu poate fi consideratã, așadar, o politicã
izolatã regional, ci una profund marcatã de amprenta factorului
internațional, reușita viitoare a proiectului european bazându-se,
în mod esențial, tocmai pe succesul adaptãrii propriilor politici la
noile realitãți economice, sociale, geostrategice și geopolitice
globale. În aceastã idee, apariția instituției monetare europene în
decorul monetar financiar internațional constituie un punct de
referințã în definirea noii arhitecturi funcționale și instituționale a
acestuia, implicarea viitoare în procesul global de cooperare fiind
de naturã a consacra definitiv Banca Centralã Europeanã drept un
model viabil al strategiei globalizãrii prin integrare, pe seama
succesului adaptãrii structurate a consensului regional la nivel
global.

120

121 BIBLIOGRAFIE

1. Aglietta M. – Macroeconomie financiarã, vol. I și II, Ed. C.N.I.
,,Coresi” , București, 2001
2. Anghelache G. – Piața de capital. Caracteristici, evoluții și
tranzacții, Ed. Economicã, București, 2004
3. Baldwin R. – The Euro’s Trade Effects, Working Paper Series,
No.594/2006
4. Bari I. – Globalizarea și probleme globale, Ed Economicã,
București, 2001
5. Berger H. – Forecasting ECB Monetary Policies, European
Central Bank, Working Paper Series, No.578/2006
6. Bergsten C.F. – The Eurosystem, the Union and Beyond: The
Single Currency and Implication for Governance, ECB Occasional
Paper Series, 2005
7. Bergsten F. – The Euro and the World Economy, European
Central Bank, 2005
8. Bordes C., Clerk L. – Price Stability and the ECB’s Monetary
Policy Strategy, NER, Banque de France, 2004
9. Boyer R., Young W. – Mundell’s International Economics,
Adaptation and Debates, IMF Staff Papers, 2005
10. Brociner A. – Europa monetarã, Ed. Institutului European,
Iași, 1999
11. Cappiello L. – The Impact of the Euro on Financial Markets,
European Central Bank, Working Paper Series, No.598/2006
12. Chabot C. – Understanding the Euro, McGraw-Hill, 2000
13. Constantinescu M.(coord.) – Globalizarea, mit și realitate, Ed.
Economicã, București, 2004
14. Crochane J. – Financial Markets and Real Economy, NBER
Working Paper, 2005
15. Dinu M. (coord.) – Economie europeanã, Ed. Economicã,
București, 2004
16. Dumitrescu S., Bal A. – Economie mondialã, Ed. Economicã,
București, 2002
17. Gaftoniuc S. – Finanțe internaționale, Editura Economicã,
București, 2000
18. Genereaux J. – Politici economice, Ed. Institutului European,
Iași, 1998
19. Ionescu C. Lucian (coord.) – Instituții și activitãți financiar-
bancare, IBR, București, 1998/1999

122 20. Ionescu C. Lucian (coord.) – Macroeconomie și economie
internaționalã, IBR, București, 2000
21. Ionescu C. Lucian (coord.) – Piețe monetar – financiare, IBR,
București, 2000
22. Levine R. – Finance and Growth, NBER Working Paper, 2004
23. Merton R., Bodie Z. – The Design of Financial System, IMF
Working Paper, 2005
24. Morris R. – The Reform of Implementation of the Stability and
Growth Pact, ECB Occasional Paper Series, No.47/2006
25. Scheller H. K. – History, Role an Functions of European
Central Bank, European Central Bank, 2004
26. Summers L.H. – EMU: An American View of Europe, New York
City, Euromoney Conference, 30 aprilie 1997
27. Svensson L. – The Euro Appreciation and ECB Monetary
Policy, Princeton, 2004
28. Teunissen J. – The Management of Global Financial Markets,
FONDAD, Hague, 2000
29. *** Toward a Single Euro Payment Area, European Central
Bank, 2006
30. *** Annual Report, European Central Bank, 2002 – 2005
31. *** Review of the International Role of the Euro, European
Central Bank, 2003-2006
32. *** The Monetary Policy of the European Central Bank, ECB,
2004
33. *** The Monetary Policy of the European Central Bank –
Instruments and Implementation, European Central Bank,
2004/2005
34. *** Developments in the EU Framework for Financial
Regulation Supervision and Stability, European Central Bank,
2004
35. *** Financial Stability Review, European Central Bank, iunie
2006
36. *** EU Banking Sector Stability, European Central Bank,
2004
37. *** Review of the Application of the Lamfalussy Framework to
EU Securities Markets Legislation, European Central Bank, The
Governing Council, 2005
38. *** World Economic Outlook, International Monetary Fund,
2000-2006
39. *** Global Financial Stability Report, International Monetary
Fund, 2004-2006

123 Alte periodice on-line sau site-uri de prezentare a informațiilor, necitate:
*** www.imf.org
*** www.worldbank.org
*** www.bis.org
*** www.ecb.int
*** www.ebrd.org
*** www.eib.org
*** www.abd.org
*** www.bnr.ro
*** www.ibd.org
*** www.unctad.org
*** www.nber.org