Multiplele Dimensiuni ale Dreptului la Respectul Vietii Familiale

Psihologie

Multiplele Dimensiuni ale Dreptului la Respectul Vietii Familiale

Byadmin ianuarie 1, 2024

Multiplele dimensiuni ale dreptului la respectul vieții familiale

Dreptul la viață intimă, familială și privată, drept apărut relativ recent în catalogul de drepturi ca drept de generația a treia, este reglementat în art.28 din Constituție, are un conținut complex și este de o mare importanță pentru libertatea și personalitatea cetățianului.

Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private are un conținut complex.

În prezent, noțiunea de viață privată înglobează atît aspecte “tradiționale” precum dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate, partenență religioasă, integritatea fizică și morală, viața sentimentală, dar și aspecte “moderne”, legate de percepții noi ale vieții sociale, cum ar fi avortul, homosexualitatea, transsexualitatea, prostituția.

The right to life and family, private law emerged relatively recently in the catalog of rights as the right of the third generation, is covered in article. 28 of the Constitution, has a complex content and is of great importance to freedom and citizens personality.

The right to safety of life, family and intimate private complex content.

Currently, the concept of privacy encompasses both "traditional" issues as well as the right of personal portrayal, marital status of the person, identity, health status, religious affiliation , physical and moral integrity, sentimental life, but "modern" aspects, related to perceptions of social life, such as abortion, homosexuality, prostitution, transsexuality.

Dreptul la viață intimă, familială și privată, drept apărut relativ recent în catalogul de drepturi ca drept de generația a treia, este reglementat în art.28 din Constituție, are un conținut complex și este de o mare importanță pentru libertatea și personalitatea cetățianului.

Legea fundamentală recurge la acești termeni fără a face precizări sau interpretări de conținut, deoarece aceștia sunt proprii nu numai științelor juridice, ci și altor științe sociale, avînd un caracter atît juridic cît și moral.

Acest drept este regelementat și în constituțiile altor state ca Olanda, Spania, Portugalia, Japonia etc.

În trecut, multă vreme viața privată și intimă, au fost protejate doar de regulile morale și cutume.

Cauza intrării ei în sfera publică, în dreptul pozitiv este jurisprudențială. Primele decizii judiciare referitoare la protecția vieții private au apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Anglia și Franța. Această protecție jurisdicțională completa pe aceea insuficientă care era acordată dreptului de autor. Motiv din care cauză la sfîrșitul secolului al XIX–lea ea a întărit noua noțiune apărută la acea vreme, de drept moral de autor.

În doctrină au fost evindențiate cauzele care au consacrat acest drept, ca un drept fundamental distinct și anume: dezvoltarea tehnologică; apariția societăților de mase; formarea unei economii de piață, a atributelor personalității; pluralismul din domeniul moral și al valorilor.

Este unul dintre drepturile fundamentale ale omului care inițial a fost explicat ca „dreptul de a fi lăsat în pace”, însă, evoluînd în zilele noastre, poate fi definit ca “dreptul unei persoane fizice de a decide ce informație personală poate să divulge, cui și pentru ce anume”.

În legislația fiecărei țări-membre a Uniunii Europene, dreptul la viața privată își găsește aplicarea în special în dispoziții constituționale, legislația privind protecția datelor cu caracter personal și, uneori, și în alte acte specifice unui domeniu (cum este cel medical).

Dreptul la viața privată face parte din drepturile și libertățile fundamentale ale omului, reglementate de Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților, care prin dispozițiile art.8, stipulează:”Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale”.

În prezent, noțiunea de viață privată înglobează atît aspecte “tradiționale” precum dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate, partenență religioasă, integritatea fizică și morală, viața sentimentală, dar și aspecte “moderne”, legate de percepții noi ale vieții sociale, cum ar fi avortul, homosexualitatea, transsexualitatea, prostituția. Recent,ca urmare a dezvoltării mijloacelor de comunicare, au loc dezbateri cu privire la interceptările telefonice sau ale corespondenței electronice, la utilizarea bazei de date personale informatizate.

Dreptul vizat include în sine un spectru larg de valori general-umane. Conținutul și specificul lor sunt determinate de domeniile corespunzătoare ale activității vitale ale cetățianului și sunt consfințite în anumite norme de drept, spre exemplu, este însoțită de responsabilitate juridică divulgarea depunerilor bănești în casele de economii, secretelor comerciale, precum și calomnierea, umilirea intenționată a onoarei și demnității personale etc.

Asigurarea inviolabilității vieții private, a secretelor personale și familiale este garantată în legislația respectivă. Astfel, dezbaterile juridice în procesele atît penale, cît și civile se efectuiază în ședințe închise, dacă, în mersul procesului sunt divulgate circumstanțe, fapte care constituie secrete ale vieții personale sau familiale.

Viața de familie în sensul art.28 din Constituție și al art.8 din Convenție “ nu prinde doar relații cu caracter social, moral sau cultural, ci înglobează , de asemenea, și interesele materiale”. Căci o viață familială existentă și efectivă se caracterizează mai ales printr-un raport de dependență pecuniară.

Pentru a proteja dreptul la respectul vieții familiale, statul trebuie să întreprindă două feluri de activități: în primul rînd, trebuie să se abțină de la intervenții arbitrare în viața de familie, singurele insergențe care ar putea fi luate fiind cele făcute pentru motivele enunțate în art.8, Partea a II-a, din Convenția europeană :”Nu este admis amestecul unei autorități publice în executarea acestui drept decît în masura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economiei țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”, iar, în al doilea rînd,”statul trebuie să acționeze pentru a asigura respectul efectiv a vieții de familie în scopul de a permite interesaților să desfășoare o viață familială normală”

Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private are un conținut complex. El este un aspect al respectării personalității omului, proclamată prin art.1 din Constituție ca valoare supremă.

Constituția impune autorităților publice obligația de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată, recunoscîndu-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la propria sa viață intimă,familială și privată. Constituția utilizează trei noțiuni – viață intimă, viață familială, viață privată – pe care în mod firesc nu le definește. Aceasta pentru simplu motiv că dispozițiile constituționale nu dau definiții, nu le clasifică, acestea fiind de domeniul științei dreptului. Dar trebuie să observăm că o definire a acestor trei noțiuni largi, stabilirea concretă a dimensiunilor lor rămîne în sarcina autorităților care operează cu ele în cazurile concrete și într-un context determinat. Apoi aceste trei noțiuni deși sunt într-o corelație indisolubilă, deși se explică unele prin altele, ele, într-o exprimare juridică riguroasă, nu se confundă totuși, fapt pentru care au trebuit menționate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cît posibil, din punct de vedere juridic, ireproșabilă. Dacă prin viață familială se înțelege privitor la familie (destinat familiei, aparține familiei), viața intimă și viață privată, sunt mai dificil de diferențiat. Aceasta pentru că viața intimă este, prin ea însăși privată, iar viața privată poate fi, prin ea însăși,intimă.

Dreptul la viață privată și intimă a fost defenit și în jurisprudența Comisiei Europene. Astefel, s-a stabilit că acesta este”dreptul la intimitate, dreptul la viață intensă cît de mult dorește o persoană protejată de publicitate…dreptul de a stabili și a dezvolta relații cu alte ființe umane, în special din punctul de vedere emoțional pentru dezvoltarea și împlinirea personalității fiecăruia”

Prin art.8 din Convenție este protejată o sferă largă de interese de natură personală, legate de altele, uneori chiar suparapunîndu-se, cuprinse în noțiunea generală de”drept la viață privată, de familie, corespondență și domiciliu”.

Aceste interese, numite generic de profesorul Rennuci “drept la intimitate”, nu sunt definite strict de Convenție. Pentru păstrarea unei flexibilități necesare dezvoltării jurisprudenței sale, Curtea a evitat, de asemenea, să le definească de o manieră strictă, preferînd să utilizeze, adeseori, o terminologie dublă, sau chiar triplă, același act încălcînd atît dreptul la viață privată, cît și dreptul la viață familiară ori la corespondență”

Dreptul persoanei de a întemeia o familie face parte dintre drepturile iminente ființei umane. El își află ocrotirea în legislație, familia constituind cadrul vieții individuale și al educării copilului. Declarația Universălă a drepturilor Omului din 1948 proclamată în art.16:”Familia constituie elementul natural si fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.”

Viața familială relevă acel aspect al vieții persoanei care aparține, este destinat familiei (formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, care constă din soț, soție și descendenții lor) și semnifică legătura substanțială și afectivă dintre persoanele care constituie o familie. În funcție de condițiile sociale, economice, culturale, istorice, de diverse concepții ideologice, religioase și filozofice, viața familială poate evolua și semnificația acesteia capătă diferite aspecte (poate cuprinde un grup mai larg sau mai restrîns de persoane unite pe bază de rudenie de sînge, de afiliere, etc).

Viața familială este o noțiune largă, cuprizînd aspecte legate de: dreptul persoanei la căsatorie, relațiile dintre soți, relațiile dintre părinți și copii, relațiile de rudenie, desfacerea căsătoriei și decăderea din drepturi părintești, succesiunea, moștenirea etc.

În mod special, aspectele vieții de familie sînt tratate într-o serie de articole constituționale (Art.48 Familia; Art.49.Protecția familiei și a copiilor orfani, Art.50 Protecția mamei, a copiilor și a tinerilor), Codul familiei, Codul civil și de multe acte normative în domeniul protecției sociale.

Este adevărat că, spre deosebire de art.23 pct.1 din Pactul internațional O.N.U cu privire la drepturile civile și politice, care dispune că “familia este elementul natural și fundamental al societății și că trebuie să se bucure de ocrotire din partea societății și a statului”, Convenția europeană nu proclamă importanța familiei în societate. Jurisprudența organelor sale, așa cum vom arăta în cele ce urmează, i-a recunoscut din deplin această importanță, indeferent care i-ar fi componența: biologică sau creată prin înfiere. Desigur, în analiza noțiunii de “familie” nu se poate face abstracție de dispozițiile art.12 din Convenție, care consacră dreptul la căsătorie.

Este un drept care exprimă la nivelul drepturilor omului realitatea, în sensul căreia familia este elementul natural și fundamental al societății.

Astfel, Constituția și legile recunosc și garantează bărbatului și femeii dreptul de a se căsători și de a întemeia familie de la o vîrstă nobilă. Nici o căsătorie nu se poate încheia fără consimțămîntul liber și deplin al viitorilor soți.

În conținutul acestui drept fundamental intră și dreptul care implică obligații din partea statului pe al cărui teritoriu se află beneficiarii acestui drept.

Conceptul de viață de familie a evoluat în mod constant începînd cu redactarea Convienției sub influența schimbărilor juridice și sociale. În consecință, Curtea a adoptat o abordare docilă, în ceea ce privește interpretarea sa (cum ar fi ceea a conceptului de viață privată), ținînd cont de diversitatea formelor de familie, precum și implicațiile divorțului și a progreselor medicale în lumea modernă. Formularea art.8 plasează familia în centrul sferei private unde se presupune că ea se exercită liber, sub tutela ingerințelor Statului. Cu toate acestea, articolul în cauză nu prevede dreptul explicit de fondare a unei familii spre exemplu prin căsătorie sau avînd copii.

În mod general, Curtea decide existența unei vieți de familie bazîndu-se pe faptele fiecărui caz și criteriul pertinent în materia dată este existența legăturilor personale între părti. Deși abordarea de la caz la caz adoptată de Judecătorii de la Strasbourg împiedică uneori clasificarea sistematică a relațiilor, distigîng cele care fac parte dintr-o viață de familie a altora, un număr crescînd de relații se bucură, în prezent, de protecția automată a art.8.

Este important de a sublinia, încă de la început, că “viața de familie” este o noțiune autonomă, interpretată de Curte independent de semnificația pe care o are în dreptul național al statelor membre. Pînă acum nu există însă o definiție precisă a vieții de familie în jurisprudență, Curtea evitînd acest lucru pentru a avea flexibilitatea necesară adaptării soluțiilor sale la evoluția sociale.

Conform art.8 din Convenție, statul are obligația de a proteja viața de familie existentă. Altfel spus, art.8 presupune existența unei vieți de familie, iar nu numai dorința de a întemeia una. În acest sens, se poate spune că art.8 nu privește dreptul de a întemeia o familie prin căsătorie, dreptul de a divorța sau de a avea ori adopta copii.

Întemeierea unei familii prin căsătorie este reglemetată de art.12 din Convenție, intitulat “Dreptul la căsătorie” conform căruia,”începînd cu vîrsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de întemeia o familie, conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.”

Diferența dintre art.12 și art.8 este că primul consacră dreptul de a forma o asociere legal recunoscută, care produce anumite efecte juridice, între un bărbat și o femeie, iar cel de-al doilea protejează indivizii de orice insergență, după ce a fost realizată o viață de familie, pe calea casătoriei.

Garatatînd acest drept art.8 presupune existența unei familii. Pentru definirea acestei noțiuni, Comisia și Curtea au pus accentul pe efectivitatea vieții familiale: ”din momentul și din singurul fapt al nașterii, există între copil și părinții săi o legatură constitutivă a vieții familiale”. Așadar, noțiunea de „familie” a fost extinsă de către Curtea Europeană ” dincolo de ralațiile formale și de arajamentele legale”. Din momentul în care există o viață familială efectivă, fiecare familie, fie “ legitimă” sau “ naturală” cade sub protecția art.8. Viața familială a părinților față de copiii lor nu încetează prin divorț, nefiind legată de căsătorie. În cauza Șerife Yigit c. Turciei (2009), Curtea a arătat că reclamanta, soțul acesteia și copii lor, constituiau o familie în sensul articolului 8, chiar dacă soții fuseseră căsătoriți doar religios, nu și civil, dar refuzul autorităților de a recunoaște căsătoria religioasă nu constituie o violare a acestui drept.

Viața de familie acoperă, așadar, relațiile dintre soți, cele dintre părinți și copii, dar și relațiile dintre frați, dintre bunici și nepoți sau chiar dintre unchi și nepoți. De asemenea, adopția este considerată ca dînd naștere unei vieți familiale dintre adoptat și adoptator. Mai mult decît atît, aplicînd criteriul efectivității și nu cel al rudeniei de sînge, Curtea a recunoscut existența unei “familii de facto” în cazul legăturilor dintre un transsexual (născut de sex feminin), partenera sa și copilul acesteia, născut prin înseminare artificială de către terțul donator. Curtea nu recunoaște însă existența unei vieți familiale în cazul cuplurilor homosexuale.

Respectul vieții familiale impune statului obligația de a acționa astefel încît să permită celor interesați să ducă o viață familială normală și de a dezvolta relații efective în cadrul acestuia.

În jurisprudență de la Strasbourg, dreptul la respectul vieții familiale apare în multiple dimensiuni: dreptul la căsătorie și de a întemeia o familie, dreptul părinților de a relaționa cu copii lor, drepturile copilului natural.

Articolul 12 al Convenției nu definește dreptul de a se căsători, plasîndu-l în cadrul legislațiilor naționale care-i reglementează exercițiul. Într-o primă etapă jurisprudențială, Curtea a stabilit într-un mod mult mai restrictiv decît Comisia condițiile de exercițiu a acestui drept, nerecunoscînd transsexualilor existența unuia asemenea drept: ”art.12, garatînd dreptul de a se căsători, vizează căsătoria tradițională între două persoane de sex biologic diferit”. În recentele cauze I.c.RU(2002) și Christine Goodwin c.RU(2002), pornind de la reevaluarea jurisprudenței sale privind situația transsexualilor, Curtea a acceptat existența unui drept la căsătorie al transsexualilor operați. Nu este recunoscut însă acest drept în cazul homosexualilor.

Articolul 12 permite statelor interdicția, prin lege, a bigamiei. Dreptul ocrotit de acest capitol presupune, în viziunea Curții, existența unui cuplu și nu include dreptul unei persoane celibatare de a adopta un copil [cauza Frette c.Franței (2002)]. Cu toate acestea, în cauza E.B. c. Franței judecătorii europeni au refuzat orice interpretare prea extensivă a art.12. Astfel, ei au negat existența unui drept la divorț cauza Johnston c. Irlandei(1986)].

Dreptul la respectarea vieții de familie. Ca noțiune “viața de familie” nu este strîns legată de existența unei căsnicii sau legături de rudenie (adopție) și poate exista în afara acestor legături, apreciindu-se de la caz a caz – familia trebuie înțeleasă dincolo de relațiile formale și angajamentele legale.

Astfel, de protecția dreptului la respectarea vieții de familie beneficiază căsătoriile reale și efective (și nu cele fictive), relațiile dintre părinți și copii, bunici și nepoți, concubinajul, relațiile dintre persoane de acelaș sex. Totuși, această protecție are și limite: nu se protejează formarea unei familii, ci o familie déjà existentă (dreptul la căsătorie și de a forma o familie e garantat separat în instrumentele convenționale).

Obligația statului este de a permite desfășurarea unei vieți de familie normale și a relațiilor efective în cadrul acesteia.

Anumite aspecte din jurisprudența Curții referitor la viața de familie merită amintite:

situația copilului natural, care trebuie să beneficieze de o integrare în familie încă de la naștere și de un tratament nediscriminatoriu în raport cu copilul născut în cadrul unei căsătorii;

salvgardarea relațiilor dintre părinți și copii, întrucît în jurisprudența internațională se consideră că pentru un părinte și un copil a fi împreună este esențial, iar toate măsurile luate de autorități (inclusiv plasarea în asistență publică) trebuie să vizeze reintegrarea copilului în familie, cu urmărirea interesului său superior. De aceea, legătura dintre copii și părinți trebuie menținută în mod real efectiv, cu excepția cazurilor în care aceste raporturi ar dăuna dezvoltării copului. Astfel, statele trebuie să adopte măsurile necesare pentru amenajarea și respectarea dreptului părintelui de a menține legături personale cu copilul, inclusiv în caz de divorț;

expulzarea străinilor, în cazul străinilor care au trăit o perioadă pe teritoriul unui anumit stat se pune problema ruperii unor legături familiale. Această apreciere are în vedere pe de o parte controlul imigrărilor și protecția ordini publice, iar pe de altă parte, legăturile pe care persoana le are cu țara unde se face expulzarea; lipsa unor legături efective cu această țară și desfășurarea vieții familiale în țara ce a adoptat măsura fac ca aceasta să afecteze grav viața de familie a persoanei;

dreptul fundamental de a primi informații privind originea și identitatea ca individ.

Efectivitatea relației interpersonale constituie criteriul determinant al vieții de familie”. Conviețuirea reprezintă, în principiu, o condiție decisivă a efectivității legăturii “de familie” (Marckx, precit.; Elsholz contra Germania, 13 iulie 2000 acordînd prioritate nu raportului de filiație dintre copil și tatăl său natural, ci efectivității “raporturilor familiale” care îl leagă pe copil, de la vîrsta de opt luni, de tatăl său adoptive (JCP G, 1999, I, 105, nr.46, cron. F.Sudre). Mai cu seamă hoătrîrea X,Y,Z contra Marea Britanie din 22 aprilie 1997 (D,1997, 582, notă S.Grataloup) marchează extindere semnificativă a sferei de aplicare a “vieții de familie”, consacrînd recunoașterea, sub acest titlu, a unor raporturi de facto, în afara oricărei legături de rudenie. Curtea europeană califică, într-adevăr, drept “raporturi familiale de facto” raporturile dintre un transsexual născut de sex feminin, partenera sa și copilul acesteia din urmă, născut prin însemînțare artificială cu sperma unui terț donator, întemeindu-se atît pe efectivitatea raporturilor, cît și pe “aparențe”. Care par să suplinească absența rudeniei. Acestă recunoaștere a existenței unei vieți de familie între un transsexual și copilul partenerei sale nu produce însă efecte, deoarece Curtea se sprijină de absența unei norme europene comune în materie de acordare a drepturilor părintești transsexualilor pentru a aconstata ca art.8 nu prevede în sarcina autorităților naționale o obligație pozitivă de a “recunoaște în mod oficial ca tatăl al copilului o persoană care nu este tatăl său biologic” (X,Y și Z, precit.., §52). Evoluția jurisprudenței europene relative la transsexualism (C.Goodwin,11 iulie 2002,supra,nr.227 și 231) ar trebui, în mod firesc, să determine Curtea să-și revizuiască poziția.

În schimb, cuplurile homosexuale nu beneficiază de recunoașterea vieții de familie.

Se pune problema criteriilor ce trebuie avute în vedere pentru a determina existența unei relații efective, adică a vieții de familie protejabilă în baza art.8 din Convenție. În literatura de specialitate se menționează că determinarea caracterului efectiv al ralației depinde de natura acesteia: precum cuplurile căsătorite și copii născuți din căsătorie, ca și pentru alte ralații de familie strînse, efectivitatea acestor relații este prezumată cu excepția cazului în care absența ei este evidentă sau dovedită ca atare. Așa cum am menționat și anterior, deși coabitarea este un indiciu important în evaluarea stabilității relației, ea nu este totuși o condiție sine qua non, nefiind esențial ca membrii cuplului să locuiască împreună. În cazul celorlalte relații, pentru a decide dacă există viață de familie sunt luați în considerare mai mulți factori, printre care, în primul rînd, stabilitataea relației și intențiile părților.

Vîrsta sau dependența pretinsei victime a încălcării art.8 de celelalte persoane cu care afirmă că are o viață de familie reprezintă alți factori ce pot fi luați în considerare la aprecierea efectivității relațiilor, deci a existenței unei vieți de familie.

Alte criterii menționate în literatura de specialitate ar putea fi: cine a avut nițiativa separării în trecut, natura legăturilor continue existente, tradițiile familiale ale diferitelor comunități culturale , religioase și etnice, gradul de dependență din punct de vedere material și spiritual.

Raporturile între părinți și copii. Cu privire la raporturile dintre părinți și copii, instanța europeană a decis că noțiunea de “familie” avută în vedere art.8 are drept consecință că un copil care s-a născut dintr-o asemenea uniune juridică este inserat de plin drept în cadrul ei; aceasta înseamnă că din momentul și datorită însăși împrejurării nașterii sale există între copil și părinții săi o legătură constitutivă de viață de familie, iar evenimentele ulterioare nu o pot distruge decît în circumstanțele excepționale.

Jurisdicția europeană consideră că legăturile personale între părinte și copilul său reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația între părinți s-a rupt, iar măsurile interne care ar împiedica o asemenea relație constituie o ingerință în dreptul la viață familială, proteguit de art.8 din Convenție.

Revenind la relația dintre părinți și copii născuți în afara căsătoriei, instanța europeană a decis că o simplă legătură biologică, fără alte elemente juridice sau factuale care să indice existența unor raporturi personale strînse între un părinte și copilul său, nu are a fi considerată suficientă pentru a intra sub protecția instituită de art.8 din Comvenție.

În ceeea ce privește alte relații Curtea determină existența unei vieți familiale examinînd faptele fiecărei cauze. Numeroasa jurisprudență cu privire la familie și alte aranjamente pot fi analizate precum urmează:

o viață familială poate exista între copii și buneii lor, aceștia din urmă jucînd un rol considerabil.

Frații și surorile, ca copii și ca adulți, intră în mod legal în conceptual de viață de familie.

Relația între unchi sau o mătușă și nepotul sau nepoata sa intră în mod egal în conceptual de viață de familie dacă sunt dovezi detaliate referitoare la legături personale strînse. Astfel, în cazul Boyle v/Regatul Unit Judecătorii de la Strasbourg au estimat că legăturile dintre un unchi și nepotul său constituiau o viață de familie, în măsura în care copilul petrecea week-end-urile la unchiul său și acesta din urmă întruchipa în ochii săi “imaginația” tatălui.

O viață de familie poate să existe între părinți și copii adulterini, mai ales în cazul lor cînd paternitatea lor a fost recunoscută și cînd părțile se bucură de relații personale strînse.

Relația dintre părinți adoptivi și copii lor se află în principiu sub protecția art.8.

Problema de a ști dacă legăturile dintre un copil adoptiv și părinții adoptivi constituie o viață de familie depinde de faptele cauzei, în particular de existența relațiilor personale strînse între copil și părinții săi naturali și de timpul pe care l-a petrecut déjà în familia sa adoptivă. Cu cît aflarea în familia adoptivă se prelungește, cu atît sunt mai mari șansele unor relații echivalente cu viața de familie.

Odată ce sunt stabilite, legăturile de rudenie nu iau sfîrșit odată cu divorțul sau dacă părțile decid să nu mai trăiască împreună. Ele nu se termină nici prin decizia de a plasa copilul într-ofamilie adoptivă. Deși legătura în cauză poate fi întreruptă de unele evenimente ulterioare, precum adoptarea sau expulzarea, Curtea a stabilit că aceasta nu se întîmplă decît în circumstanțe excepționale.

În general, Comisia și Curtea favorizează relațiile familiale ”verticale” (copii minori, părinți, bunici) mai curînd decît cele “orinzotale” (frați, nepoți de frate, etc.). În cazul Olsson vs. Suedia (1998) totuși, cauză în care trei copii fuseseră încredințați în plasament familial unor familii îndepărtate unele de altele, Curtea a lăsat cel puțin să se înțeleagă că acei copii puteau să-și revindece dreptul la respectrea vieții lor de familie, unul față de celălalt, independent de raporturile cu părinții lor.

În afară de schimbările demografice și sociologice observate în Europa, anumite evenimente pot să perturbeze, de asemenea, viața familiilor tradiționale și să afecteze dreptul la o viață de familie.

Forța dreptului la viața de familie a deținuților diferă în dependență de cauza detenției: persoanele care ispășesc o pedeapsă criminală se bucură în general de o protecție inferioară față de cei deținuți din alte motive (precum cele enumerate în articolul 5 din Convenție).de exemplu, faptul de a limita numărul vizitelor la una pe lună a fost analizată drept o încălcare a articolul 8 într-o instanță în care reclamanta era deținută cu scopul de a constrînge să respecte o obligație legală și nu contesta motivele încarcerării sale (Nowicka c. Poloniei (2202, nu afost tradusă)). Chiar dacă cei doi soți sunt recunoscuți vinovați de o infracțiune penală, Curtea estimează că o intersicție a oricărui contact între ei timp de un an constituie o restricție disproporționată drepturilor care le sunt acordate de articolul 8 (Klamecki c.Polonie (nr.2)(2003)).

Atunci cînd autoritățile executive se bucură de o putere discreționară absolută pentru a limita sau a interzice vizetele sau corespondența familiei deținuților, Curtea poate stabili o încălcare a art.8 care prevede că ingerințele în dreptul la respectarea vieții de familie trebuie să fie “prevăzute de lege” (Lavents c. Leteoniei(2002), Poltoratskiy c. Ucrainei (2003) și mai multe cauze care vizează Ucraina). De altfel, atunci cînd un organ legislativ promulgă linii directoare în materie de limitare a vizetelor membrilor de familie la categorii particulare de deținuți, Curtea poate decide asupra unei încălcări a art.8 doar dacă motivele sunt deosibit de convingătoare și există o posibilitate de a reduce restricțiile (Mesisina c.Italiei (nr.2)(2000): regim special impus indivizilor asociați mafiei)

Adopția. Recent, Curtea europeană a fost confruntată cu problema aplicabilității dipozițiilor art.8 din Convenție, privitoare la protejarea vieții de familie în materia adopției. Astfel, într-o cauză în care reclamanții, cetățeni italieni, deveniți părinți adoptivi ai unor copii români aflați într-o instituție privată de ocrotire socială, au susțunut că imposibilitatea în care se află de a executa hotărîrele judecătorești de încuviințare a adopției copiilor și de a-i putea lua cu ei în Italia reprezintă o încălcare a dreptului lor la viață familială. Pentru a răspunde la întrebarea dacă faptele speței intră în domeniul de aplicare a art.8 , instanța europeană a arătat, mai întîi, că, potrivit jurisprudenței sale constante, dispozițiile Convenție au a fi aplicate în concordanță cu principiile de drept internațional, în particular cu cele privitoare la protecția drepturior omului, astfel că din acest punct de vedere, pe terenul art.8, statele contractante sunt ținute, în domeniul adopției, de obligațiile ce le revin în lumina dispozițiilor Convenției e la Haga din 29 mai 1993 privitoare la protecția copiilor și la cooperarea în materia de adopție internațională, a Convenției O.N.U asupra drepturilor copilului din 20 noiembrie 1989 și a Convenției europene privitoare la adopția copiilor, încheiată la Strassbourg în anul 1967. În al doilea rînd, ea a reiterat o jurisprudență mai veche a fostei Comisii, potrivit cu care, chiar dacă adopția nu se află, ca a tare, printre drepturile garantate de Convenție, relațiile între adoptator și adoptat sunt, în principiu, de aceeași natură cu relațiile de familie protejate de art.8 al acesteia.

“Viața de familie” în situațiile cuplurilor homosexuale. În jurisprudența organelor Convenției s-au pus unele probleme legate de aplicabilitatea art.8 în privința creării sau păstrării unei vieți de familie în situația minorităților sexuale.

Fosta Comisie a decis că relațiile din cadrul unui cuplu homosexual nu țin de dreptul la respectul vieții familiale; ele aprțin dreptului la respectul vieții private a pesoanei. Așa fiind, o relație homosexuală nu poate constitui viață de familie în sensul art.8, astfel că partenerul homosexual nu poate prevala de acest text pentru a obține, la decesul companionului său, trasferul în beneficiul lui al contractului de închiere al cărui titular era cel decedat. De alfel, instanța europeană a arătat că, potrivit jurisprudenței constante a organelor Convenției, relațiile homosexuale durabile dintre doi bărbați nu intră în domeniul de aplicație a dreptului la viață de familie, protejat de art.8.

Conform Comisiei, în ciuda evoluției moderne a atitudinilor, relația dintre gay și lesbiene nu se încadrează în scopul dreptului la o viață de familie. În consecință, acolo unde Regatul Unit a refuzat ca partenerul homosexual al unui cetățean britanic să părăsească sau să între în Regatul Unit împreună cu acesta, Comisia a considerat că refuzul nu influințează nici dreptul la familie. Deși poate părea o problemă de viață privată, Comisia a considerat că nu a fost evident faptul că reclamanții nu pot trăi altcumva sau că legătura lor cu Regatul Unit este un element esențial pentru relația lor.

Această abordare menține accentul pe cuplul heterosexual tradițional, ca fiind noțiunea de bază pentru familie, care este din ce în ce mai puțin o normă. Organismele Convenției au extins treptat noțiunea de viață de familie pînă la situațiile în care există de facto o viață de familie între heterosexuali în afară căsătoriei. Totuși acest fapt nu s-a extins și la persoanele gay sau la lesbiene care au o relație stabilă și de durată, avînd chiar și copii al înterținere. În cauza Kerkhoven contra Olandei, în care doua lesbiene au trăit trăit într-o relație de lungă durată și au împărțit rolul de părinte față de coplului lor IAD (inseminare artificială prin donator), tribunalele olandeze au refuzat reclamația depusă de una dintre partenere pentru a fi considerată mamă a copilului sau autoritate părintească. Comisia a găsit că articolul 8 nu indică faptul că statul ar avea o obligație categorică de garantare a drepturilor părintești ale unei femei care trăiește cu mama copilului respectiv. Deși relațiile homosexuale se pot încadra în scopul vieții private, Comisia a considerat că refuzul de a acorda o autoritate părintească nu lezează viețile private a reclamanților. Această abordare pare să treacă cu vederea sau să o facă abstracție de problemele care ar putea să apară la decesul mamei copilului, unde în absența vreunei recunoașteri legale a rolului de părinte al partenerei, aceasta poate fi în dezavantajul atunci cînd se analizează pretențiile de continuare a custodiei asupra copilului.

Sfera de aplicare a dreptului la respectarea vieții de familie cuprinde, pe de altă parte, măsurile de îndepărtare a străinilor de pe teritoriul național (întoarcerea la graniță, expulzarea, extrădarea), în măsura în care acestea antrenează o dezbinare, a familiilor (problema este aprofundată în cadrul studiului drepturilor străinilor, infra, nr.268), precum și măsurii excepționale, cum ar fi dărîmarea unor locuințe de către forțele de securitate (Mentes et al. Contra Turcia, 28 noiembrie 1997, Marea Cameră; Selcuk și Asker contra Turcia, 24 aprilie 1998), strămutarea unor persoane, cu consecința despărțirii definitive a familiilor, sau diferite restricții ce afectează condițiile vieții cotidiene a ciprioților greci din nordul Ciprului, împiedicîndu-i să aibă o viață privată și de familie normal (Cipru contra Turcia, 10 mai 2001, Marea Camera,§281-301,RTDH,2002,807,obs.P.Tavernier.

Articolul 1 din Convenția europeană a drepturilor Omului cere statelor părți ca ele să recunoască tuturor persoanelor care se aflau în jurisdicția lor – și nu doar cetățenilor lor – drepturi și libertăți definite în acest instrument. Realizarea acestui principiu apare fără îndoială drept cel mai clar în seria de cauze care afirmau o încălcare a dreptului la viața de familie care rezulta din deportarea sau revocarea titlului de sejur al unei persoane care nu era cetățean al unui Stat parte, însă care a stabilit o viață familială în vreuna dintre ele. Pentru a determina dacă o asemenea măsură poate fi analizată drept o încălcare a dreptului la viață de familie, Curtea europeană a Drepturilor Omului examinează un anumit număr de factori a căror complexitate face dificilă enunțarea principiilor directoare clare extrase din jurisprudența sa.

Majoritatea cauzelor se referă la proiectul de expulzare a unui individ care a fost condamnat pentru una sau mai multe infracțiuni grave și care a ispășit în mod normal pedeapsa cu închisoare care i-a fost impusă. În general, Curtea ține cont nu doar de numărul sau de gravitatea delictelor comise, ci și de situația personală a interesatului. Curtea a constat încălcări în acele cazuri cînd persoana nu avea contacte reale cu țara în care trebuia să fie trimisă și/ori avea legături foarte strînse cu familia sa, ce locuia în țara care dorea să-l expulzeze (Moustaguim c.Belgie (1991); Beldjoudi c.Fran’ei (1992))

Problemele de imigrare și deportare legate de bulversările istorice înregistrate în Europa abia încep să fie redactate în fața Curții europene a Drepturilor Omului. În cauza Slivenko c. Letoniei (2003), o femeie de origine rusă ( prima reclamantă) care și-a petrecut practic toată viața în Letonia s-a căsătorită cu un ofițer al armatei ruse și din uniunea lor s-a născut o fiică ( cea de a doua reclamantă). Cînd Letonia și-a obținut independența, membrii familiei au fost înregistrați drept” cetățenii ai fostei URSS”. În consicință, soțul fost constrîns să părăsească Letonia în cadrul unui tratat bilateral ce organiza retragerea forțelor armate ruse. Autoritățile au anulat în consecință înregistrarea reclamantelor și au ordonat deportarea lor. Astfel ele au fost expulzate din apartamentul lor, reținute și deținute pentru scurt timp într-un centru pentru imigranții ilegali. Cu toate că au sfîrșit prin a părăsi Letonia și au adoptat naționalitatea rusă, ele sunt lipsite de dreptul – în termenii hotărîrii lor de expulzare – de a reveni în Leteonia timp de cinci ani și, după ce trece acest termen, nu pot să revină decît pentru o perioadă care nu depășește nouăzeci de zile în semestru, fapt ce a complicat vizitarea părinților bolnavi a primii reclamante. Curtea a stabilit încălcarea articolului 8.

Legitimitatea măsurii de expulzare, dacă presupunem că persoana care este obiectul acestei din urmă are o viață de familie pe teritoriu unde ea este expulzată, depinde nu doar de posibilitatea de afi urmată de către apropiații săi în statul în care a fost expulzat, considerată in abstracto, ci și de cardrul de viață oferit de acest stat apropiaților săi, ceea ce implică o examinare in concreto (supra, nr.5-6). Posibilitatea pentru un cuplu de a avea o viață în comun nu trebuie evaluată doar în plan teoretic, dar de asemenea ținînd cont de momentul cînd căsătoria a fost contractată și de așteptările pe care le puteau nutri în acel moment soții în ceea ce privește locul lor de reședință comună (supra, nr.7-8). Ambele remarce care au fost făcute ne conduc deja spre domenii vecine cu frontiera între viața de familie și viața privată, una și de alta protejate de către art.8 al Convenției.

Pentru ca viața privată să nu se limiteze la crearea în jurul individului a unei sfere de intimitate, în care autoritățile publice nu pot în principiu să se amestece, ci ca ea “să cuprindă, într-o anumită măsură, și dreptul de a stabili și de a înterține relații cu alte ființe umane, în special în domeniul afectiv, în scopul dezvoltării și realizării propriei sale personalități”, viața privată, ca și viața de familie, impune restricții Statelor părți la Convrnție în ceea ce privește măsurile de expulzare adoptate fașă de străinii care se află pe teritoriul acestora.

Bineînțeles, că ar fi de preferat ca din acest punct de vedere să fie abordate cazurile unde sînt puse în cauză măsurile de expulzare din teritoriu: deoarece, după cum s-a exprimat H.G. Schermers în opinia sa la avizul prezentat de către Comisie cu privire la cazul Beldjouidi, “dacă străinii integrați amenințați de expulzare nu sînt toți căsătoriți, toți au o viață privată”. Or, Curtea, în ceea ce ține de cazurile de imigrare, urmează tocmai demersul invers care constă în a se sprijini mai degrabă pe dreptul la respectarea vieții de familie decît pe dreptul la respectarea vieții private

În final aș dori să menționez următorul fapt – cît de diverse nu ar fi aspectele dreptului la respectul vieții familiale, nimeni nu se poate amesteca sau interveni în familială a altei persoane fără consimțămîntul acesteia din urmă, consimțămînt care trebuie să fie explicit și exprimat în mod liber, autorităților publice revenindu-le obligația de a lua toate măsurile și dispozițiile posibile în vederea ocrotirii acestui drept fundamental.

Lista literaturii utilizate:

Gheroghe Iancu, Drepturile, libertățile și îndatoriile fundamentale în România, Editura AllBeck, București 2003.

Ion Guceag, Curs elementar de drept constituțional, Volumul III, Tipografia Centrală, Chișinău 2004.

Dicționar Drepturile omului pe înțelesul tuturor, Î.E.P Știința 2010.

Ion Moroșan, Nicolae Gîrbu, Reglementarea juridică a drepturilor și libertăților fundamentale ale Omului, Chișinău.

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constituțional și instituții politice, Lumina Lex, București 2001.

D.Bogdan. M.Selegean. Drepturi și libertățile fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, Editura All Beck, București 2005.

Ion Creangă, Corneliu Gurin, Drepturile și libertățile fundamentale sisitemului de garanții, Tipografia Centrală, Chișinău 2005.

Teodor Cîrnaț și Mariana Cîrnaț, Protecția juridică a drepturilor Omului, Chișinău 2006.

Ursula Kilkelly, Dreptul la respectarea vieții private, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 8 al Convenției europene pentru Drepturile Omului, Editat în Republica Moldova, 2003.

Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a dreptului omului,Ediția revăzută și adăugată, Editura C.H. Beck, București 2011.

Raluca Miga Beșteliu,Catrinel Brumar, Protecția internațională a drepturilor omului, Note de curs, Universul juridic, București 2010.

Frederic Sudre, Drept European și Internațional a drepturilor Omiului, Polirom, Iași 2006.

Corneliu Birsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Editia 2, Editura All Beck,București, 2010.

Doina Micu, Grantarea Drepturilor Omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituție României, All Beck 1998.

Ghid (vade-mecum) al Convenței Europene a drepturilor Omului, Donna Gomien, Chișinău 2006, Biroul de Informre al Consiliul Europei a Republicii Moldova.

Karen Reid, Ghidul specialistului în Conveția Europeană a Drepturilor Omului, Cartier Juridic, 2005,Tipografia Balcan

Olivier de Schutter, Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și protecția persoanelor care necesită protecție internațională, Chișinău 2000.