Multiculturalismul – Un Evantai al Diversitatii Sociale

Cuprins

Argument

Multiculturalismul – un evantai al diversității sociale

Deschid disertația cu aserțiunea că ubicuitatea globalizării simțită tot mai mult prin interferențe sociale, culturale și istorice a influențat, cu nonșalanță, și literatura care, aflându-se face-to-face cu realitatea de care nu se poate dezice, și-a autodefinit un obiectiv principal: multiculturalismul. Multiculturalitatea face atingere unor „spații” sociale largi, în care diverse grupuri socioculturale conviețuiesc fără a fi interesate să comunice, să coopereze, să dezvolte relații strânse de schimb sau cunoaștere reciprocă. N-ar fi greșit a afirma că astfel de societăți sunt realități date în care oamenii se întâlnesc fortuit sau în situațiile impuse. Planează însă legea toleranței, grație unui anumit grad de pasivitate, iar conflictele pot fi evitate cu bună știință, mulțumită culturii pe care fiecare o are. Toate căile converg spre conceptul suveran de cultură din care se desprind toate celelalte. Oricât ai vrea să cuprinzi tot, e imposibil să reușești pentru că nu se poate vedea totul, mai bine zis, nu dintr-odată. Rămâne mereu ceva care așteaptă să fie descoperit. Se vede mereu vârful strălucitor al acestui aisberg și mă refer, în acest caz, la anumite caracteristici care sunt vizibile, reperate, pe când altele ridică dificultăți în a fi dezvăluite sau înțelese în adevăratul lor sens. La prima vedere, se vede diferența, partea superioară a aisbergului. Ulterior, pas cu pas, consumatorul de cultură remarcă partea inferioară, baza care susține temeinic toată splendoarea valorilor specifice unei culturi. Acolo sunt păstrate filoanele: istoriile, memoriile, tradițiile, credințele și năzuințele cele mari. Valorile la care aderă un neam, inclusiv modul în care percepe viața, lumea și timpul. Sunt dincolo de luciul apei. În adâncul spiritualității, unde nu accede oricine sau oricum. Comorile perene se găsesc cu dificultate. Ele se disting treptat: mai întâi la nivel concret sub forma portului, a muzicii, a jocului, a tabieturilor / preferințelor culinare, apoi la nivel comportamental, prin rolurile sociale care implică un anumit stil de comunicare verbală, paraverbală, respectiv nonverbală, atitudini față de membrii aceleiași culturi, raporturile dintre bărbați și femei, în general, cât și dintre partenerii de viață sau dintre persoane aparținând unor culturi diferite. Al treilea nivel al culturii – cel simbolic – ia drumul arhetipurilor, al miturilor, al riturilor, al eroilor-model, al trăsăturilor – al valorilor mai profunde. Se explică astfel opțiunea mea pentru această temă a abordării interculturale a literaturii, echivalând, în cazul meu, cu deschiderea față de multiple valori. M-a interesat observarea integrării individuale într-o lume polimorfă și dinamică. Actualmente, fenomenologia interculturalității facilitează înțelegerea, acceptarea și aprecierea diferențelor / asemănărilor societăților, iar meritul incontestabil îi revine cărții care, prin specificul său, devine atotcuprinzătoare. Vizualizăm cu ochii minții, ne imaginăm, reușim să ne cunoaștem, să îi descoperim pe alții. Citind cărți, citim în oameni pentru că literatura nu se dezice de viață. Din contră, o răstălmăcește în sensul cel mai profund, încercând să răspundă sensibilității umane până la identificare totală, cu atât mai mult cu cât conștientizăm faptul că spiritul creației literare vine din illo tempore, amintind de slovele eterne din Marea Carte. Obiectul acestei lucrări este decodarea semnificațiilor romanești din spațiul Europei Centrale interbelice, cu scopul prezentării contribuției grupurilor etnice la viața socială. Axa demersului meu analitic este cultura diferită a fiecărei comunități regăsite în subiectele celor trei romane: Neamul Varju, Corona și Pădurea spânzuraților. Obiectivele prezentei disertații sunt: mediatizarea unor experiențe autentice literaturizate în aceeași arie geografică, în sânul comunităților relevante pentru cristalizarea diversității etnice din România, promovarea pe scară tot mai mare a educației multiculturale și a respectului pentru demnitatea umană, susținerea enculturației și, nu în ultimul rând, studierea literaturii române în interdependență cu literaturile din același spațiu. Metodele generale aplicate în acest demers interpretativ, analiza imaginarului socio-li- terar și teoria lumilor posibile, își află sensul în sublinierea valorilor fiecărui roman, într-un studiu comparativ just, urmărind particularitățile literare ale modernismului conservator, prin expunerea interacțiunilor grupurilor etnice. Am privit cu interes subiectele romanelor influențate de vârtejurile istoriei, literatura devenind poarta spre diversitate în universaliatate a românilor, sașilor și maghiarilor. În plus, am aplicat un frame al istoricului religiilor, Mircea Eliade, referitor la camuflarea sacrului în profan în contextul societății arhaice, cât și în cazul comunităților central-europene din diverse eșantioane temporale. Mi-am amintit un detaliu semnificativ, și anume faptul că suflul literaturii române a venit, mai întâi, din cărțile bisericești ale leagănului de cultură transilvănean, apoi din folclorul local și prin fenomenul înflăcărat al ,,Renașterii” din trunchiul milenar al românimii. Situată, strategic, în interiorul arcului carpatic, Transilvania a fost denumită de Alecu Russo, în Cugetările sale, matca românilor. A rămas o zonă în care mezalianța tradițional & modern conviețuiește încă, de unde ecourile culturii răzbat până departe… Dacă a fi ardelean înseamnă a duce un gând până la căpăt, în concepția poetului Lucian Blaga, pentru literatura română, Transilvania, această mică Romă a erudiției, înseamnă conștiință istorică, etnică și etică. Hazardul istoriei a însemnat influențe inclusiv culturale, iar perioada în care s-a cristalizat imaginea inconfundabilă a originalității Transilvaniei a început în secolul al XVIII-lea, extinzându-se până în secolul al XIX-lea, răstimp în care această provincie a Coroanei Sfântului Ștefan s-a bucurat de influențe ale culturii habsburgice. Epoca modernă, cu toate schimbările ei sociale sau de mentalitate, a pus în discuție conceptul de generație și, implicit, a conflictelor între generații. Renașterea a ripostat împotriva Evului Mediu. Iluminismul a criticat Vechiul Regim. Romantismul s-a detașat de clasicism, iar realismul s-a ridicat împotriva romantismului pentru ca avangardismul să conteste tradiția, îmbrăcând haina unui modernism exagerat ce va deborda în neomodernism și, actualmente, în relativismul postmodern. Eliberarea de sub autoritatea Imperiului Habsburgic a deschis drumul spre o națiune pentru care dorința de a trăi împreună în lumina toleranței, a diversității, dincolo de naționalitate sau confesiune religioasă era condiția sine qua non. Distincția Transilvaniei rezidă în multiculturalismul zonei, în specificul societății, astfel că intervine abordarea literaturii și din punct de vedere al imagologiei comparate ce prezintă un real interes datorită reflectării în oglindă a două imagini: a sinelui și a celuilalt. Caracteristicile unei națiuni sunt descifrate prin studierea unor elemente de morfologie a culturii ce pun în discuție ,,matricea stilistică“ a unui popor, cât și prin delimitări ce țin de moralitate și psihologie. Imagologul literar nu are în vedere doar un aspect ce are caracter pur literar, stilistic, structural sau tematic. El urmărește sursele de inspirație, influențele asupra temelor și a narativitații, mergând până la sociologia grupurilor sau a individului. Se prevalează imaginea mitizantă a unei mari națiuni în constiința literară a unui focar de cultură. Literatura sfârșitului se secol XIX – începutului de secol XX a fost axată pe abordarea interdisciplinară vizând relația minoritate – grup dominant, prejudecăți etnice sau discriminatorii, iar aceste demersuri implică colaborarea între istorie, psihosociologie, geografie simbolică și etnografie. Pentru perioada interbelică se aplică atât teorii de rang mare, conform școlilor de psihologie socială ce își îndreptau atenția spre grupuri mari, precum mulțimi sau popoare, cât și teorii psihosociale de rang mediu care vizează o generalizare moderată. De la empirismul observării unor fenomene reale de masă prin teoria imitației a lui Gabriel Tarde sau prin cea a psihicului colectiv a lui Gustave Le Bon, până la teoriile psihanalitice bazate pe analiza conduitei etnocentrice studiate de Thomas Adorno și mergând mai departe la teoria categorizării sociale tratată de Henri Tajfel pentru a explica fenomenul gândirii în stereotipuri, toate conceptele și explicațiile conduc la anumite așteptări. După precizările preliminarii, se cuvine a face referiri la corpusul analizei. Constituit din trei capitole, acesta surprinde stereotipiile, percepția selectivă, prejudecățile tradiționale regăsite în filele literaturii, având ca suport tradițional romanele a trei scriitori de naționalități diferite: Kós Károly, scriitor maghiar reprezentativ pentru modernismul literaturii maghiare, Adolf Meschendörfer – pentru cultura filogermană și Liviu Rebreanu, un nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Pe scurt, trei renumiți reprezentanți ai literaturii din Europa Centrală interbelică. În primul capitol, Confluențe: memorii și sentimente în romane interbelice reprezentative pentru imaginarul social transilvănean am realizat o secțiune bio-bibliografică pentru a încadra în contextul adecvat temele romanelor ce au caracter autobiografic. Fiecare dintre acești romancieri are o formație intelectuală europeană ale cărei reverberații sunt regăsite în scrierile investigate ce constituie, de altfel, un eșantion literar de marcă. A doua secțiune propune un itinerar literar în cadrul temelor, al ideilor, al trăsăturilor literare, al tehnicilor și al conceptelor, vizând asemănări și diferențe într-un topos al convergențelor. Se va vedea cum experiențe diferite trebuie să se lase influențate de „autoritatea” centrului. Nu este nicidecum un periplu exhaustiv, accentul fiind pus pe relevanță, pe existența spiritului transilvan, pe inserția miticului pentru a reprima acel non-eu de care devenim conștienți în situații in extremis. Mi s-a părut mai interesantă o altfel de abordare „în oglindă”, astfel că schimbările de optică au fost realizate ca într-un puzzle, supunând romanele unei „anchete” bazate pe imixtiuni și alternanțe progresive, ceea ce a presupus o cercetare detaliată a structurilor narative. Capitolul al II-lea, intitulat Imaginea sinelui vs. imaginea celuilalt / a comunității, se vrea un studiu comparativ al indivizilor, o cale de cunoaștere a sinelui, a valorii autentice a vieții, o ipostază de conturare a individualității și a colectivității, a coexistenței acestora, armonios sau conflictual, în numele neamului sau sub pavăza iubirii supreme. Romanele ating o coardă sensibilă prin simplul fapt că tratează aspecte emoționale ce comportă mari schimbări. Unii se abțin total, alții cad în excese, nemaigăsind echilibrul. Firește, lipsa pasiunii ar anula viața, ar arunca bucuria în neutralitate, plictiseală, izolare. M-au interesat evenimentele și anatomia emoțiilor. Trei eroi iubesc, dar numai unul va trăi dragostea cea mare. Fiind date toate acestea, în al treilea capitol, Prin coridoarele ființei: cuplul între adevăr și provocare, am intenționat să supun atenției legile vieții întemeiate pe adevăr până în cel mai mic cotlon al ființei. La sfârșit, când se lasă cortina, nu se mai poate nega puterea mistificatoare a sentimentului sau cea distructivă a măștii care își cere tributul chiar și dintr-o altă dimensiune existențială. Am perceput o zbatere de aripi ce înalță delicat ființa umană, purtând-o simplissim între cer și pământ, de fiecare dată mai mult și mai bine. Concluziile – Față – verso. Trei autori și romanele lor – alocă – alocă drept de veto convergențelor sau divergențelor de temă, viziune, stil, reprezentare, meritelor cuvenite celor trei scriitori inspirați de același transilvănism aflat în plină dezvoltare între anii 1914-1944. Interesul potențial al lucrării derivă din însuși faptul că romanele precizate au repere sistemele de valori specifice neamului, find știut că Transilvaniei i s-a rezervat fieful Tradițiilor printr-o îndelungată prejudecată. […] Paradoxal, valorile acestui ținut rămân însă mereu actuale și uneori foarte moderne. Documentarea a fost extinsă ca durată începând din octombrie 2014, finalizându-se în aprilie 2015. Selecția materialelor bibliografice a implicat căutări asidue, mai ales că, pentru Kós Károly am găsit doar la Biblioteca Județeană „George Barițiu” din Brașov o singură carte ce avea un compediu per ansamblu al scrierilor sale, iar în cazul lui Adolf Meschendöfer există un singur studiu de specialitate, transcultural, realizat cu rafinament și rigurozitate științifică de însuși coordonatorul acestei lucrări, distinsul conferențiar universitar doctor, Adrian Lăcătuș. Celelalte lucrări din bibliografie, cărți de referință pentru domeniul literar transilvănean, au fost împrumutate, în număr mare, de la aceeași Bibliotecă Județeană „George Barițiu”, o altă parte se află în biblioteca personală, iar webografia a fost constituită conform metodei particulare de căutare în domenii conexe.

Capitolul I.

Confluențe: memorii și sentimente în romane interbelice reprezentative pentru imaginarul social transilvănean

I.1. Trei romancieri transilvăneni – eseu bio-bibliografic

Cine este Kós Károly?! Personalitate plurivalentă din Ardeal, de naționalitate germano-maghiară – Karl Kosch, pe numele său adevărat – ce a avut hărăzit a se naște într-un oraș românesc cu puternică influență occidentală: Timișoara anului 1883. Primele studii sunt urmate la Sibiu, ulterior la Cluj unde își susține bacalaureatul, în 1901, la Colegiul Reformat. 1902 este anul începerii studiilor de inginerie în cadrul Universității Tehnice din Budapesta, de unde se va transferat doi ani mai târziu la Arhitectură, licențiindu-se în 1907. În peste 70 de ani dedicați domeniului de specialitate, are o prodigioasă carieră de arhitect începută chiar din perioada studenției, în 1906, ca membru al grupului Fiatalok (Tinerii), preocupat fiind de arhitectura maghiară contemporană a momentului. Este promotor al viziunii Art and Crafts și al romantismului finlandez, al folclorului maghiar arhitectural, cât și al specificului medieval transilvănean. Își creează un stil propriu în acest domeniu, armonizând elemente de Art (în imagine Castelul Varju din Stana) Nuveau cu cele ale artei tradiționale. Cu simț acut, participă la multe concursuri și evenimente, notabilă fiind prezența la Expoziția Internațională de Arhitectură de la Viena din 1908, ca reprezentant al Ungariei. Își pune amprenta pe imaginea Budapestei proiectând clădiri precum: Grădina Publică Wekerle (scuarul central), Biserica reformată din Óbuda, Biserica romano-catolică din Zebegeny, Pavi-lioanele Grădinii Zoologice din Budapesta, Școala Prima-ră și Grădinița din strada Városmajor, Budapesta, Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe și Biserica Kós Károly – primul în dr., cu familia, la castel Reformată din Cluj-Napoca. La 30 de ani are aceste realizări de invidiat. Urmează: Casa din Stana, locuința sa din 1914, cunoscută și sub denumirea Varjúvár (Castelul Ciorii), Muzeul Național Secuiesc, Casa doctor Samu Csulak și Gimnaziul Calvin de Fete, Sfântu Gheorghe, iar în Târgu Mureș – Clădirea întreprinderilor comunale și Colegiul Agricol care îi poartă numele. Făcând parte din breaslea arhitecților și cercetând zonele Călata, Petrinzel și Ardeova, proiectează biserici și instituții în părțile locului. Într-un alt oraș-comoară, la Cluj, se ocupă, în 1940, de restaurarea casei unde s-a născut Matei (Matia) Corvin, regele Ungariei, fiul domnitorului Transilvaniei, Ioan de Hunedoara. Se specializează în arhitectura bizantină la Istanbul, primind o bursă din partea Ministerului Culturii, apoi va valorifica noile cunoștințe, publicând o lucrare monografică, Istanbul – Istoria arhitecturii.. În 1918 se hotărăște să rămână în România, atras fiind de Transilvania, „declinând” postul oferit la Facultatea de Arte din Budapesta. Ca o compensație, viața face să aibă parte de mediul universitar românesc, din 1940 până în 1953, fiind profesor la Catedra de Economie Agrară, cît și la Catedra de Arhitectură a Universității din Cluj-Napoca, unde va fi și decan. Profesează arhitectura până în 1960, dar se ocupă și de restaurarea și conservarea unor obiective etnografice transilvănene de valoare. Biserica ortodoxă din Turea, construită din lemn în secolul al XVIII-lea, una dintre cele mai vechi biserici de cult ortodox din Ardeal, va fi fost recuperată datorită intervenției lui Kós Károly, aflându-se actualmente în patrimoniul național din cadrul Muzeului Satului „Dimitrie Gusti” din Capitală. Personalitatea lui Kós Károly se definește prin diversitate. Au fost ani în care pasiuni precum etnografia și literatura îi vor aduce împliniri literare sau nonliterare remarcabile. Scrierile sale au influența sfârșitului de secol XIX – începutului de secol XX, când exista preocupare pentru exprimarea identității naționale, cât și pentru modernizare. Nu am fost surprinsă să descopăr că un desenator poate fi în același timp și poet. Cercetând construcțiile tradiționale, îi este dat să descopere folclorul literar care-l va ajuta să își descopere talentul de scriitor și să pună piciorul pe linie, în 1909, la Budapesta cu balada Cântec despre Attila (prima variantă în limba maghiară, tradus în limba română în 1923), publicând în facsimil și în imprimare proprie. Interdisciplinaritatea caracteristică îl va inspira să scrie o lucrare meritorie, un manifest arhitectural, realizat cu profesionalism, Arhitectura casei țărănești (1911). Devotat domeniului etnografic, va face cercetări pe care le va consemna în volumul Vechiul Călățele (1912), prezintând într-un mod accesibil probleme ale artei populare din Ardeal. Grație erudiției sale, e rândul lucrării deja amintite – Stambul / Istanbul – Istoria arhitecturii (1917). Dar cartea sa de suflet este primul său roman, Neamul Varju, finalizat încă din 1920, publicat în 1925 în limba maghiară și în 1971, în limba română, o traducere realizată de Aurel Buteanu. Castelul Varjuvar, pe care și l-a construit în Transilvania, închide între zidurile sale spiritul conacului Varju din roman. Evident, cartea a sfidat timpul. La intervale de aproximativ doi ani, Kós Károly va mai scrie câte o carte. Urmează eseul Ardealul (1929), apoi un nou roman istoric, Neamul Galilor (1930). Viețuind în zona Călata pe care o va cunoaște de-a fir a păr, pagini eseistice și povestiri se vor contura facilmente în această nouă lume, publind o antologie denumită simplu, după locul ce i-a pătruns de mult în suflet: Călata (1932). Asumat fiind, rolul de scriitor va fi continuat, beletristica devenind „de-a casei”, o plăcere a sufletului. Al treilea roman nu mai este o surpriză pentru nimeni, concepțiile tradiționalist-romantice, de această dată, purtând numele Întemeietorul / Ctitor de țară (1934). Gustul format se cere satisfăcut, astfel că își încearcă norocul și în genul dramatic, cu drama istorică Povestire despre Budai Nagy Antal (1936). O lucrare distinctă, cu alură occidentală este Hármaskönyv (1968), publicată la București, sub îngrijirea criticului Balogh Edgár, conține opere alese din domeniul a trei arte: beletristică, grafică și publicitară. După aceste trei hobby-uri materializate scriptic, la doar un an distanță, îi va apărea un alt volum, axat pe proză și publicistică, Cartea triplă (1969), în traducerea lui Paul Drumaru. Ultima carte publicată, sub dicteul prozei și al teatrului este Cronica din Călățele (1973). Cochetând cu literatura, atras fiind și de activitatea publicistică, Kós Károly devine un renumit susținător al vieții cuturale a maghiarilor din România, ajungând să fie unul dintre fondatorii editurii Erdélyi Szépmíves Céh, în 1924, apoi redactor al revistei Erdélyi Helikon. Este notabil faptul că există interferențe literare între scrierile sale și cele sadoveniene, dar și cu anumite proze rebreniene. Premiile și distincțiile care i-au încununat activitatea exemplară au început să apară încă din 1938. Mai întâi Premiul Baumgarten pentru romanul istoric Ctitor de țară (Az országépítő). Va mai fi onorat cu Premiul Corvin (1940) pentru interesul în promovarea colectivității maghiare minoritare din Transilvania. Activitatea socio-politică îi va fi recompensată cu titulaturi precum: deputat în Marea Adunare Națională, președinte al Uniunii Artiștilor Maghiari din Transilvania și membru al Comisiei de Apărare a Patrimoniului Național, începând din 1945. Alte distincții vin, în 1973, din partea Guvernelor României și Ungariei, odată cu împlinirea onorabilei vârste de 90 de ani, când este premiat pentru activitatea publică. S-a săvârșit din viața aceasta în 1977, la vârsta de 94 de ani, ultimul popas fiind făcut la Cluj, în vestitul cimitir Házsongárd din orașul care i-a fost întotdeauna drag, unde s-a format și a trăit în ultimii ani ai vieții. Kós Károly – apreciatul artist, arhitect, grafician, scriitor, publicist, editor și om politic, a fost, înainte de toate, un OM care a dorit să conviețuiască frumos alături de celelalte grupuri etnice din Transilvania, crezând în demnitate, sinceritate, iubire, înțelepciune și solidaritate umană.

Adolf Meschendörfer este scriitorul sas de literatură germană, apreciat în perioada interbelică pentru cultura sa cosmopolită, dobândită în marile centre culturale ale Europei, un ,,promotor” al stilului de viață săsesc, din Transilvania aflată la confluența secolelor XIX – XX. I-a fost dat să fie al Brașovului de la naștere, din ziua de 8 mai 1877 și până în cea din urmă zi a vieții sale, 4 iulie 1963. Nu este o întâmplare că a trăit în România, în Ardeal. Străbunicii săi au locuit în satul Meschendörfer.

Satul Meschendörfer Portretul scriitorului, realizat de Harald, fiu său, pictor și grafician

Fotografie realizată de M. Kloos

Între anii 1897 – 1901 călătorește după moda vremii pentru a studia Filologia, Teologia și Filozofia la Strasburg, Viena, Budapesta, Heidelberg, Cluj și Berlin. Întors în Transilvania cu o cultură aleasă în vremea aceea, Adolf Meschendörfer a fondat, în 1903, Societatea iubitorilor de artă din Brașov. A susținut în 1910 disertația pe tema Heinrich von Kleist ca prozator. Nu stă deoparte, avântându-se în viața culturală a orașului, sub „privirile” aprige ale Tâmpei, astfel că din 1907 și până în 1914 a editat Die Karpathen, publicație ce a dat un suflu aparte literaturii germane din Transilvania secolului al XX-lea. Pe această cale, Adolf Meschendöfer susținea toleranța în spațiul multietnic din Transilvania. Cunoscutului scriitor sas îi revine meritul de a fi deschizător de drumuri pentru Olimpiadele școlare de limba germană, din 1928. Aceastea se organizau din doi în doi ani în toate localitățile în care se găseau gimnazii cu predare în limba germană. Cultura sa filozofică și artistică, însetată de modernitate, a avut ca puncte de reper literatura scandinavă, rusă, franceză, dar mai ales germană, scrierile lui Hauptmann, Liliencron, Dehmel, filozofia lui Nietzsche, pictura lui Arnold Böcklin și muzica lui Wagner. Numele autorului amintește de spița bavareză, de migratorii, coloniștii secolelor XII-XIII, care au săpat peșteri și au descrețit munții, străjuind în calea invaziilor tătare și otomane. Ei, sașii sunt urmașii germanilor ce s-au mișcat spre Est, legându-și destinele de aceste meleaguri aureolate (după veacuri de rezistență) de atâta trăinicie, vigilență și voință de a trăi într-o comunitate mică, cu sentimentul că ei sunt o mare familie și tot ce fac trebuie să se desprindă din așa-zisa tradiție specială lăsată ca un jurământ din generație în generație, doar pentru a menține vie lumina neamului. Opera lui Adolf Meschendörfer are în capul seriei lucrarea Vorträge über Kultur und Kunst (1906), urmat de Leonore (1908, publicat în volum în anul 1920), Michael Weiß, Stadtrichter von Kronstadt (Stück) (teatru), Kronstadt, Kerschner (1921) și de Siebenbürgische Elegie (1927). Anul 1930 va însemna o triplă reusită prin lucrări precum Gedichte, Aus Kronstädter Gärten. Kunstleben einer sächsischen Stadt im Jahre și Kronstadt, Zeidner / Hiemesch. E rândul unei apariții de excepție, romanul Die Stadt im Osten, (1931), tipărit la editura la Georg Müller Verlag din München, având ediții succesive, în virtutea inerției, la Berlin și München, între anii 1933-1942, cât și în în 1982 pentru varianta tradusă în limba română, la București, de către editura Kriterion. Același an, o nouă carte – Dramen. Se pare că proza romanescă l-a atras cel mai mult, astfel că următorul volum, Der Büffelbrunnen (1935) va fi secondat de Siebenbürgen, Land des Segens, Lebenserinnerungen, Prosa, Gedichte (1937), apoi lanțul se va tot completa cu lucrările: Jenseits der Wälder, Deutsches Volk in Siebenbürgen (cu Michael Albert, Erwin Wittstock ș.a.) Deutsche Verlags-Expedition, Stuttgart (1940), Zauber der Heimat: 2 Erzählgn aus Siebenbürgen. Kleine Feldpost-Reihe, Gütersloh, Bertelsmann (1942), Geschichten (1947), Als man noch Soldaten fing (1966), Gedichte (Poezii), editate de Georg Scherg, la Editura pentru Literatură, București (1967) și Gedichte, Erzählungen, Dramen, Aufsätze (1978) / Scrieri alese, la Editura Kriterion (Kriterion Schulausgabe) din București, aceeași care a publcat și romanul lui Kós Károly, Neamul Varju. Anii care au urmat au adus pe piața cărții din România traduceri din opera sa: Leonore (1967), la Editura Tineretului, reeditată la Editura Kriterion, în 1975. Corona (1982), traducerea în română de Gabriel Gafița a romanului Die Stadt im Osten (1931) iese de sub tipar tot la prestigioasa editură bucureșteană, Kriterion care va oferi cititorilor și versiunea romanului în limba maghiară (traducerea fiind realizată de Kós Károly), în 1983, când se încheie activitatea literară a autorului. Premiile și distincțiile sale încep cu Medalia de argint din partea Academiei Germane – Goethemedaille – pentru romanul Corona, în 1932, la doar un an de la prima apariție a cărții. În 1936, îi este acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Breslau, Germania (azi Wroclaw, Polonia). Profesionalismul său didactic îl propulsează într-un rol deosebit de important pentru comunitatea săsească din Brașov, Gimnaziului Honterus oferindu-i funcția de rector din 1926 până în 1940, rămânând ulterior la catedră până la onorabila vârstă a pensionării. Același an, 1940, îi aduce onoarea de a fi ales membru al Uniunii Scriitorilor din România. Palmaresul distincțiilor primite se încheie cu Ordinul Muncii Clasa I (1957) oferit de statul român.

Al treilea scriitor al paralelismului literar, Liviu Rebreanu, aparține tot Ardealului și este faimos, considerat fiind creatorul romanului nostru modern, cel care a ilustrat reușit vârsta dorică a prozei românești din secolul al XX-lea. Anul 1885 avea să dăruiască literaturii române, la 27 noiembrie, un scriitor dedicat leagănului transilvan, care considera creația artistică un proces sufletesc de esență divină, după cum a dezvăluit în Mărturisiri. Fidel zonei din inima țării, legătura indestructibilă cu pământul pe care făcut primii pași a trecut dezinvolt în substratul prozelor sale și, ca răspuns unei atitudini dedicate, locul nașterii devine „al său”. Satul Târlișua din județul Bistrița-Năsăud va fi să poarte un nume „cu greutate”, în amintirea celui care a onorat atât de mult literatura română. Primul dintre cei paisprezece copii ai lui Vasile și ai Ludovicăi, Liviu Rebreanu primește atenția sporită a părinților reperați drept modele autentice pentru structura spirituală a viitorului scriitor. Copilul Liviu Rebreanu își începe periplul în universul școlii, în 1891, în localiatea Maieru unde l-a avut învățător pe tatăl său. Din 1895 continuă studiile la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, iar din 1897, încă trei ani, la Școala de băieți din Bistrița. La cincisprezece ani, intră la Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în N-V-ul Ungariei) unde primește, după anul I, calificativul „eminent”. Alegând o carieră militară, cu regretul că nu-și poate permite (din motive financiare) Medicina, urmează Academia Militară „Ludoviceum” din Budapesta, din 1903 până în 1906, obținând, din nou, distincția „eminent”. Repartizat ca sublocotenent la Gyula, pe frontul din S-E-ul Ungariei, în cadrul regimentului de honvezi regali, își duce exemplar existența, inserând printre preocupările sale cazone și literatura. Situându-se mai aproape de civilizația occidentală, începe să citească literatură germană, franceză, engleză, italiană, maghiară, dar și rusă, în special pe Tolstoi, Cehov și Dostoievski. Talentul de scriitor se zămislește, la început, sub umbrela unor proiecte ale dramaturgiei precum: Vetélytársak – Örveny (Rivalii – Vâltoarea), Valkó föhadnagy  (Locotenentul Valkó), Gigi (Ghighi), acesta din urmă având personaje inspirate din viața intelectualității năsăudene. Scrie și cinci povestiri în limba maghiară, gen satire, ce aveau caracter anticazon. Acestea au fost cuprinse în colecția de texte denumite Szamárlétra (Scara măgarilor), dar au rămas nepublicate. În 1908, renunță la armată trecând la ocupații administrative în notariate de țară, la Măgura Ilvei și la Nimigea. Un an mai târziu, în 1909 va trece clandestin munții, stabilindu-se în Capitală unde va fi secretar în redacțiile publicațiilor Ordinea, Falanga literară și artistică și Convorbiri critice. Treptat, destinul îl îndepărtează de lumea încorsetată a textelor mici în favoarea unei expansivități artistice și literare. De la slujba de secretar în cadrul Teatrului Național din Craiova, în 1911, va trece la cea de redactor la revistele Rampa, Ziua, Scena, Universul literar și Viața românească. Va avea și meritul de a se ocupa de apariția revistei România literară. Primul Război Mondial și situarea României de partea cealaltă a baricadei față de Austro-Ungaria, avea să îl pună într-o situație dificilă. La București, în anul fatidic al izbucnirii războiului, scria, închis în casă, romanul Ion, amintind de Ernest Hemingway ce, la fel, scria cu fervoare în camera hotelului din Spania, sub presiunea războiului, îndemnând-o și pe reportera clandestină (Hadley Richardson, alături de care a format un cuplu teribil al Parisului anilor ʼ20), să procedeze în mod similar. Pentru a evita mobilizarea pe frontul austro-ungar, pleacă la Iași, de unde va reveni la București la finele anului 1918. În timpul acestui „flagel al istoriei”, Rebreanu este reporter la „Adevărul”. Apariția romanului Ion în 1920 liniștește apele creației literare și îl impune ca scriitor pe Liviu Rebreanu. Are meritul de a fi inițiatorul revistei Mișcarea literară și colaborator al revistei lovinesciene Sburătorul. Fotoliul de director al Teatrului Național din București în 1928 nu este o mare surpriză pentru Rebreanu. Experiența de la Craiova, din 1912, îl apropiase deja de lumea scenei, având surpriza confruntării cu marele neprevăzut – dragostea trăită alături de actrița Fanny Rădulescu, debutantă în piesa Rapsozii a lui Victor Eftimiu. Pasional și puternic, se căsătorește în același an cu Fanny ce avea o fiică (din căsători anterioară) pe care Rebreanu o va îndrăgi ca pe propria fiică. Sub nimbul iubirii, anul 1912 îi dăruiește și o victorie în plan literar: apariția primului volum de nuvele – Frământări. Revenind la activitatea bucureșteană a scriitorului se cuvine a menționa faptul că va făce parte din echipa de conducere a Direcției Educației Poporului, primind chiar și funcția supremă. Neatras însă de lumea protocolară, Rebreanu demisionează în 1931 din această funcție și se stabilește la Valea Mare, lângă Pitești, unde vor prinde contur majoritatea cărților sale scrise la maturitate. Din 1941 până în 1943 i se oferă alte roluri importante în redacția publicației Viața, ajunge din nou la conducerea Ministerului Educației, cât și ca delegat oficial în turnee culturale. Primăvara lui 1944 va impune retragerea sa din viața publică, destul de devreme, la doar 59 de ani. Este o răscruce a vieții pe care prozatorul preferă să o trăiască într-un loc liniștit, acasă la Valea Mare, în județul Argeș. Acolo a rămas până în cea din urmă zi a vieții sale, o primă zi de toamnă a lui 1944, când, precum frunzele pârjolite de strălucirea abia apusă se desprind din coroana vlăguită a zării, trupul îi va fi răpus de cancerul de plămâni, lăsând în amintire universul său literar, dar și două romane nefinalizate: Păcală și Tândală și Minunile minunilor. Scriitor al secolului trecut, Rebreanu este citit, recitit, reanalizat și celebrat prin activități culturale cum ar fi: Zilele Culturale „Liviu Rebreanu”, manifestare anuală la Aiud, Festivalul Național de Teatru „Liviu Rebreanu”, anual, la Bistrița, Cenaclul „Liviu Rebreanu”, organizat de secția de Artă a Bibliotecii Județene Tg.-Mureș etc. Scriitoricește privindu-l pe Liviu Rebrenu, se impune precizarea faptului că debutul literar poartă numele povestirii Codrea (Glasul inimii), având loc în 1908, la Sibiu, în numărul 1, din luna noiembrie, al revistei Luceafărul. Condeiul nu stă, ci se grăbește să scrie, în luna decembrie a aceluiași an, nuvela Ofilire, iar la începutul anului următor – nuvela Răfuiala. Startul fiind dat, talentul de sociolog al scriitorului avea să se manifeste liber, cu predilecție în proză, acordând atenție mai ales zonei din inima țării ce l-a inspirat cel mai mult. În trei ani este gata de publicat primul volum de nuvele, Frământări, cap de serie pentru ceea ce urmează: Golanii (1916), Mărturisire (1916), Răfuiala (1919). Deși lucrează asiduu, criticile există, după cum se știe. Tudor Vianu, o voce puternică la început de secol XX, consideră primele cărți ale lui Liviu Rebreanu simple exerciții de digitație. Universul său nuvelistic este rampa de lansare, anticipând primele romane moderne ale literaturii române. Cele mai cunoscute nuvele sunt: Catastrofa (1921), care dă și numele volumului, Norocul (1921), Cuibul visurilor (1927), Cântecul lebedei (1927), Ițic Ștrul, dezertor (1932) și Proștii. Palmaresul său literar cuprinde nuvele, romane, piese de teatru, note de călătorie și pagini de jurnal. Devine un nume în literatura română începând cu 1920, succesul fiind adus de romanul social Ion, din a cărei categorie mai fac parte: Crăișorul (1929), romanul-fluviu Răscoala (1932) și Gorila (1938). Romanele psihologice: Pădurea spânzuraților (1922 ediție princeps, urmată de încă opt apariții editoriale în perioada interbelică, în anii 1925, 1926, 1928, 1932, 1940 – două ediții și 1942 altele două), „anunțat” cu un an înainte prin nuvelele care au ca temă comună războiul, Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Jar (1934) stârnesc curiozitatea autorului care va căuta să treacă dincolo de granițele atinse cu această tipologie, reușind să scrie și un roman polițist – Amândoi (1940). Păcală și Tândală, cât și Minunile minunilor sunt cele două romane nefinalizate din cauza bolii care îi va curma necruțător viața și cariera fulminantă. Cum era de așteptat, un ilustru om de litere trebuia să își încerce forța creativă și în genul dramatic. Așa vor apărea piesele: Cadrilul (1919), Plicul (1923) și Apostolii (1926). Notele de călătorie, Métropoles (1931), au versiune inedită în limba română (2001). Nu-l ocolesc nici însemnările autobiografice: Jurnal I și Jurnal II (1984) sunt texte alese și stabilite de Puia Florica Rebreanu, cu note și comentarii de Nicolae Gheran, publicate la editura minerva din București, ediție postumă. Confesiunile sale referitoare la creația sa artistică au fost surprinse în articolele: Cred (1924) Mărturisiri (1932) publicate în Revista Fundației Regale, iar în 1943, în volumul de studii, conferințe și recenzii – Amalgam. Cărțile lui Liviu Rebreanu au înregistrat și succese cinematografice prin ecranizări precum: Verklungene Träume în 1930, Pădurea spânzuraților în 1964, Răscoala 1965, Ion: Blestemul pamântului, blestemul iubirii în 1979, Ciuleandra în1985 și Adam și Eva în1990. Premiile și distincții cuvenite au venit odată cu primul roman, al cărui prestigiu va însemna Premiul Năsturel-Herescu (1920), decernat de Academia Română. După finalizarea celei de-a doua versiuni a romanului Pădurea spânzuraților, în noiembrie 1922 și publicarea cărții în decembrie, primăvara lui 1923 îi aduce merituoasa funcție de vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români. Dăruirea profesională îi va pune pe brațe și rolul public de director al Teatrului național din București (1928-1929). În același an, este coptat în proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, ajungând pe fotoliul de conducere al instituției în 1930. Devine președintele Societății Scriitorilor Români (1934) și membru al Academiei Române (1939). Ultimii ani ai vieții îl vor readuce la conducerea Teatrului Național București, a cotidianului Viața (1941) și în turneul de conferințe (1942) de la Berlin, München,  Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena, ulterior la Zagreb și Weimar, cu prilejul constituirii Societății Culturale Paneuropene. Renumele său va asigura literaturii române un loc bine definit în constelația literaturii universale și de ce nu, un motiv în plus pentru alegerea sa în realizarea acestui triunghi literar. Fiecare dintre cei trei scriitori a avut rol de „ambasador” cultural pentru o lume cu specificul ei, iar referințele biografice și literare preliminare au avut menirea de a face transgresarea de la viață la cărți pentru că dialectica real-imaginar este amplu punctată în cele trei romane. Neamul Varju, Corona și Pădurea spânzuraților au fost să fie neprețuit material literar sub semnul dezideratului comun al apropierii sufletești a tuturor ardelenilor aduși de Dumnezeu într-o lume mică, atât de cuprinzătoare. Prin noblețea condeiului au arătat cum iubirea prevalează dincolo de realitatea istorică, cum sentimentul răvășește sufletul și-l învăluie în aura lui, de parcă aurora dimineții pierdute până atunci ar fi intempestiv surprinsă cu întreaga fire. Se trăiește prin literatura care înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel, arta, întocmai ca și creația divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viață proprie, scriitorul se apropie de misterul eternității. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții. Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai prețioasă decât toate frazele din lume. Pulsului vieții literare i s-a adăugat contextul transilvănismului, un puzzle multietnic cu experimente culturale ce au reușit aneanentizarea distanțelor identitare, amalgamându-le sub voalul suflului providențial ce palpită în povești „de ieri”, mereu actuale. Fiind cazul unor paralele literare și culturale aș vrea să precizez că în diversitatea celor trei romane interbelice există similarități fundamentale. Eroii „trăiesc” după „canoanele” lumii, ale neamului, fie urmând o cale personală, trecînd prin cercuri succesive pentru a descoperi autenticitatea sinelui. Drumurile lor converg spre acea lăuntricitate caracterictică romanelor moderne de analiză. Se scrie despre omul „frumos” expus unor experiențe neprevăzute, despre ,,drama” conștiinței, despre lumina și întunericul ființei umane prinse în convoiul evenimentelor istorice. Se supralicitează instinctul în numele datoriei și, paradoxal, triumfătoare e dragostea.

2. Trei romane ale Transilvaniei moderne: Neamul Varju, Corona și Pădurea spânzuraților – reflecții paralele

Prezenta pledoarie pentru multiculturalism este realizată în baza unor formule literare impuse încă de pe vremea lui Cervantes; cavalerii Evului Mediu adoptau un anume cod comportamental în funcție de conținutul unor astfel de romane-model, precum „Cavalerii mesei rotunde” sau „Tristan și Isolda.” Prin discursul său total, acest „edificiu cultural” oferă un spectacol al unei așa-zise lumi „posibile” ai cărei indivizi au anumite proprietăți ce interacționează și comportă „revoluții” atât în ceea ce privește alegerea tipologiei personajelor, a entităților care populează universul literar, operând transferuri de sensuri, de motive existențiale, de particularități, cât și la nivelul texturii rezultate. Lumea posibilă se definește ca o diversiune a lumii „reale” din arhitectura textului. Sunt tangențiale și / sau divergente. Pentru a verifica dacă aceste lumi posibile sunt sau nu accesibile, se are în vedere identitatea indivizilor și eventualele schimbări ale proprietăților inițiale ale acestora, după cum susține Umberto Eco în Lector în fabula. Respingerea sau caracterul inaccesibil al lumilor aflate sub imperiul probabilității se probează prin absența interactivității. Universuri diferite lasă impresia unei posibile unificări, dar prezența indivizilor, doar prin particularitățile proprii, conduce spre drumuri paralele, fără alianțe, fără convergențe și fără translocări de proprietăți. Evitarea colapsului în coerența „fabulei” se poate realiza prin păstrarea statutului de lumi probabile în arta romanului, chiar dacă relația nu e simetrică. Ca atare, o – lume constă dintr-un ansamblu de indivizi „înzestrați, cu proprietăți”. Dat fiind că unele din aceste proprietăți sau predicate sînt acțiuni, o lume posibilă poate să fie concepută și ca o succesiune de evenimente. Întrucât această succesiune de evenimente nu este actuală, ci doar posibilă, ea trebuie să depindă de atitudinile propoziționale ale cuiva, care o afirmă, o crede, o visează, o dorește, o prevede etcetera. Aceste definiții sînt formulate într-o bogată literatură asupra logicii lumilor posibile. Unii, pe lângă aceasta, compară o lume posibilă cu un „roman complet", mai exact cu un ansamblu de propoziții care nu poate fi îmbogățit fără a-l face inconsistent. O lume posibilă se suprapune din belșug lumii „reale" a enciclopediei cititorului. Dar această suprapunere este necesară, nu numai din motive practice de economie, ci și din motive teoretice mai radicale. Nu numai că este imposibil de stabilit o lume alternativă completă, dar este chiar imposibil de a descrie drept completă lumea „reală". Aceste alternative existențiale complinesc realitatea imperfectă, lăsându-l pe lectorul model să-și imagineze alte scenarii, să le compare, să facă aserțiuni estimative și să trăiască în lumea romanului într-o altă imagine a ceea ce crede autorul că izbutește să creeze. Textul permite tot atâtea interpretări câtă fantezie are lectorul. Recompensa e întreținută de palpitațiile de dincolo de cotidianul insuficient, reușind să aducă uneori triumful sufletesc, estetic și moral. Palierele istorice sau de alt tip din trecutul Transilvaniei prevalează o realitate neprețuită: continuitatea neîntreruptă a neamului românesc pe meleagurile sortite dintotdeauna. Harta lecturii cuprinde, în acest caz, inima țării, un loc special, unde pulsul e foarte bun. Prin urmare „închiderea” unor destine între filele unor romane stârnește interesul pentru lectură, cu atât mai mult cu cât prozatorii sunt diferiți, au culturi diferite, dar fac parte din aceeași galaxie a modernității conservatoare central-europene. Romanul Neamul Varju, literaturizând istoria, propune un periplu literar prin vremuri de legendă, într-un trecut mitic, în ținutul Călatei, în partea de sud-vest a județului Cluj, între Depresiunea Huedin și Munții Apuseni, la umbra Piscului Tâlharul, din salba Munților Vlădeasa. Istoria locului consemnează primele așezări pe meleagurile tainice din Câmpia Transilvaniei și din platoul intracarpatic încă din neolitic, prin identificarea unei așezări a culturii Tisa între Valea Călatei și Valea Valcău. Urmașii tracilor din zonă, despre care a scris Herodot, au avut preocupări în ceea ce privește prelucrarea granitului din cupola munților, a turbei, exploatarea și utilizarea artizanală a lemnului din pădurile de brazi și mesteceni. Dar arcul muntos a fost o imensă comoară. Încă din epoca bronzului, s-a dezvoltat în zonă arta prelucrării aurului, detaliu regăsit și în acest roman. Evul Mediu prinde în „poveștile” sale un așa-numit ținut Villa Kalotha – reperat pe la 1213, denumire fie de origine slavă, după numele unui șef de trib, Kalata, de la sfârșitul epocii sclavagiste sau de la cuvântul Kaslhat, din limba celtă sau latină, având semnificația de cetate. Mai târziu, pe la 1461, satele Călata și Călățele au fost trecute în registrul „cincizecimii oilor.” Ofranda – un miel și o oaie din cincizeci de capete – era închinată de către români regilor Ungariei. Ambele sate erau trecute în proprietatea nobililor Benedict Weres, Ioan de Văleni și Ilie de Călata (voievod). Mergând pe firul timpului, se descoperă că Transilvania reală sau cea evocată în acest romanul realist Neamul Varju, disputat deopotrivă de tradiționalism și modernism, a fost condusă de principi maghiari: Bethlen Gábor, conducător al mișcării antihabsburgice din nordul și estul Ungariei, în contextul Războiului de 30 de ani, G. Rákóczi I și György Rákóczi al II-lea, ultimul fiind și personaj emblematic în roman, cu rol decisiv, mai ales prin divizarea populației în două tabere. O parte, în special, cea reprezentată de iobagi, a interferat cu tradițiile principelui Béthlen Gábor, cum este și cazul neamului Varju, iar cealaltă parte, nobilimea, s-a grupat în jurul lui Rákóczi al II-lea, susținându-l în acea luptă surdă pentru putere și faimă, ceea ce nu a fost în grațiile Înaltei Porți. Reinstalarea domnitorului Rákóczi György al II-lea de către Dieta Transilvaniei a implicat turnuri sociale, familiale și individuale regăsite în subiectul cărții. Așadar este evocat tumultul unei epoci a secolului al XVII-lea, de la moartea principelui maghiar al Transilvaniei, Bethlen Gábor până la începutul domniei lui Barcsai Ákos. Cu sensibilitatea specifică textului literar regăsită chiar din primele rânduri ale cărții, romanul are totuși un aer de cronică a secolului XVII, făcând casă bună cu tenta de romantism a dragostei pentru natură ce răsuflă din pasajele picturale. Ancadramentul romanului Neamul Varju are ceva din mâna unui arhitect, de această dată construind un templu al ficțiunii, urmărind, în mod expres, să nu piardă nimic din tonaliatea modenismului timpuriu realizat din forme și sensuri consubstanțiale. Apar contururi și organizări provizorii, văzute în năluciri de figurație și scenariu imaginar, da; dar și tehnici care „gândesc” și adâncesc sensul, îi modulează nuanțele, îi relevă latențele (Valéry: „Une forme est féconde en idées”), pun în valoare tensiunile lui ascunse. Artist nu e cel care traduce „ideea” în imagine, ci acela în stare să simtă freamătul de înțelesuri născânde al unei viziuni imaginare, până la captarea lor deplină în arhitectura internă a operei. Nicidecum un kitsch, în schimb o dialectică recurentă de tipul: tradiționalism vs. modernism, romantism vs. realism, naturalism vs. modernism. Destinul unei cărți stă în mâna artizanului, a romancierului care pune la bătaie o întreagă maieutică a mesajului creației sale din care tehnica, arta confecționarii nu poate lipsi. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că romanul a fost finalizat în 1920, la scurt timp după Primul Război Mondial, perioadă în care literatura Ardealului era caracterizată prin ceea ce se cheamă localism creator sau regionalism cultural. Erau vizate particularitățile ce contribuiau la afirmarea identității, iar Kós Károly participă la definirea spiritualității transilvănene, a valorilor etice create de un topos aparte. Filonul istoric al romanului și viața comunităților rurale, având ca repere temporale sărbătorile creștine (Crăciun, Paște, Rusalii) în funcție de care se construiesc destine, conferă alura tradiționalismului. Este o lume conservatoare ce trăiește în consonanță cu natura și valorile sfinte, având ca moment de referință Nașterea Mântuitorului, perioadă când oamenii se apropie, se cunosc, comunică altfel, își transmit unii altora stări înalte, pornesc la drum spre noi etape existențiale, se căsătoresc, dau viață pruncilor, se sting, rememorează trecutul, fie se avântă în iureșul istoriei care, la rândul ei, se organizează tot după marile sărbători creștine. E vorba despre a II-a jumătate a secolului al XVII-lea, când respectul față de tradiție era lege. Rusaliile însemnau și ceremonia Confirmării pentru fete, o zi cu totul și cu totul numai a lor. Atenția prozatorului se centrează mai mult asupra lumii exterioare, prezentând scene din viața socială în care individul se integrează ca într-o mare familie, un tot unitar, pe fundalul căruia se derulează filmele destinelor paralele. La polul opus se află suflul puternic al modernității din romanul Corona (e vorba de anul 1931, aproape un deceniu de la scrierea romanului Neamul Varju) al scriitorului sas căruia i se asociază justificat și conceptul de conservatorism. Balanța se înclină mai mult în favoarea ,,noului val” prin inserția aluziei, a tainelor greu de răstălmăcit, a tehnicilor narative diverse precum: acronia prin analepsă, includerea corespondenței în corpusul operei literare, utilizarea memoriei voluntare, a fluxului conștiinței și prin apelul la viziunea subiectivă a personajului-confesor. Cu toate că popasul în timp în romanul Corona are loc două secole mai târziu decât cel din Neamul Varju și cu toate că proiectează evenimentele preponderent în mediu citadin, viziunea tradiționalistă își face simțită prezența prin imaginea-emblemă a orașului-cetate, a citadelei istorice. Se adaugă și faptul că nici Adolf Meschendörfer nu poate exclude Confirmarea, echivalentul Mirungerii de după botezul din confesiunea ortodoxă. Acest momentul crucial, inițiatic avea loc în Duminica Floriilor. Adolescentele de paisprezece ani își mărturiseau credința în cadrul unei slujbe fastuoase după a cărei finalizare se organiza o aleasă festivitate. Se marcau astfel trecerea de la copilărie la adolescență, formarea unui cerc de prieteni și afinitățile intelectuale sau sentimentale dintre fete și băieți. Discursul epic din Neamul Varju este un puzzle cu vechi și nou, tradiționalism și modernism realizat prin ambiguitatea proprie mesajelor nedescifrate din cartea neamului. Ce mare enigmă era nedescifrată? Un cod, un drum, un loc pentru găsirea comorii voievodului. Peștera Tâlharului nu trebuia să fie accesibilă oricui. Secretul nu este divulgat – în cazul în care ar fi fost ceva de divulgat – nici pe patul morții. La fel, uciderea ursului ,,rîvnit” de Măria Sa – Gyórgy Rákóczi al II-lea este, la fel de bine, învăluită în mister. Se presupune cine ar fi „izbăvitorul” locului, dar planează o umbră pentru că tehnicianul de serviciu în ansamblul romanesc trebuie să respecte noul curent din vest. În Corona, răsuflarea modernității se simte prin neîncetata preocupare culturală a personajelor intelectuale, prin călătoriile la studii în centrele universitare europene, prin aspirațiile spre funcții înalte, prin confesiunea narativității și, în mod asemănător prozei maghiare, prin intercalarea corespondenței în textul literar și chiar prin identitatea personajelor cu nume moderne: Harald, Fritz, Hilde, Hans. În plus, nivelul expresivității frastice relevă un Meschendörfer expresionist. Nu în ultimul rând, liberalismul tradiției clădit pe mentalități moderne al societății săsești brașovene face să transpară asumarea conștientă și fermă a trecutului, într-un prezent format în școlile de altădată. Școala este un centrum mundi și un etalon al societății. Succesul cărții a survenit, probabil, din viziunea exclusivistă asupra misiunii civilizatoare a germanilor în Europa. Dincolo de faptul că face parte din galeria modernității conservatoare a literaturii germane din Europa Centrală, romanul „a accesat” realismul drept metodă sau stil ce deține însă intarsii lirice prin veritabile sentimente de iubire arsă, trăită din copilărie până la senectute, pentru aceeași persoană, într-un colț de lume unde sufletul s-a așezat pentru totdeauna. De unde vine această modernitate conservatoare?! Există în acest roman interbelic un filon istoric care palpită în sufletele tuturor ,,captivilor” de bunăvoie în locul ales de înaintași. Statorniciei neamului i se suprapun conștiința intelectualilor, citadinismul brașovean, cetatea ca o bibliotecă și libertatea de a găsi un scop în viață, călcând pe urmele unor tradiții care susțin autonomia. E o lume mică pentru care descendența este lege datând încă din 1203, când tradiția și cronicile calendarelor brașovene consideră că s-a început zidirea cetății. Inspirat din istoria Brașovului, autorul creează o poveste în care se regăsesc personaje verosimile, izbutind să evoce atmosfera epocii, într-un oraș-muzeu, mereu superb, cu un decor medieval, cu bastioane, porți monumentale și turnuri ce fuseseră menite cândva defensivei împotriva invadatorilor. Filonul istoric face evident fenomenul de claustrare în libertate. Așadar tiparele romanești se aseamănă sub aspectul dualităților menționate: tradiționalism – modernism, romantism-realism, romantism-modernism. Ambii scriitori, deși reprezentanți a două filiere diferite – primul filomaghiar, al doilea filogerman – sunt susținătorii transilvănismului pe care îl abordează, din câte se pare, cu aceleași „arme”. Accentele de romantism transpar din suflul dureros al iubirii unice a cărei voce înăbușită este exteriorizată uneori involuntar, personajele depășind limitele suportabilității. Se disting și ipostaze lirice aferente prezentării simpliste și eufonice a naturii, lăsând impresia că se aude o simfonie a simțurilor. Cu toate acestea, romanele Corona și Neamul Varju nu permit o încadrare idilică. Din contră, prezența tenebrelor asociate istoriografiei îndreptățesc ochiul critic să le includă în categoria scrierilor neogotice. Kós Károly aduce chiar un iz renascentist atunci când descrie munții Transilvaniei ce îi inspiră o viață privilegiată, acolo, la înălțime, unde soarele răsare mai devreme și apune mai tîrziu, iar omul se află mai aproape de Dumnezeu…Acolo sus casele sînt răsfirate, ogrăzile-s departe una de alta și singurătatea atotstăpânitoare. Cei ce trăim la munte numai rareori avem prilejul să stăm de vorbă cu oamenii. Dar, în schimb, vedem multe și felurite lucruri, care omului din vale nu-i sînt date să le vadă niciodată. Vocea îi aparține lui János Varju, tatăl protagonistului, iar atitudinea meditativă survine în momentul întoarcerii la vatră pentru că are conștiința tradiției conform căreia meleagurile natale nu se înstrăinează. Se regăsește o mentalitate înscrisă în codul etic al neamului. Și culmea! acolo nu pare să existe ceva de valoare care să-i asigure liniștea traiului, însă el simte chemarea de dincolo de Munții Gilăului, de dincolo de timp ori de dincolo… de viață. Aude o nestăvilită voce. Ecoul din munți este, de fapt, spiritul neamului său. Subiectivismul discursului epic din acest pasaj comunică o trăire autentică. Autorul renunță la mască și trece în text pentru că simte acut să vorbească prin scris despre un anumit centru pe care și l-a creat la întâlnirea acelui mysterium tremendum”, a unei așa-zise „majestas” care emană o putere copleșitoare, simțindu-se oarecum stânjenit în fața anumitor forme de manifestare a sacrului, neputând crede că acesta s-ar putea afla, pentru unele ființe omenești, în pietre ori în arbori. […] Piatra sacră, arborele sacru nu sunt adorate ca atare, ci pentru că sunt niște „hierofanii”, pentru că «arată» ca ceva care nu mai este piatră și nici arbore, ci sacru „ganz andere”. Sacrul s-a camuflat în profan într-un loc izolat, departe de ochii sătenilor, la poalele Muntelui Poiana Tâlharului. Șaisprezece ani de peregrinări în slujba Curții, s-au încheiat odată cu sosirea în Centrul Lumii și totodată la izvorul realității absolute. Autorul maghiar amplifică această imagine a tradiției, a lumii arhaice în care simbolismul cosmic este cuprins în structura însăși a locuinței printr-un un amănunt biografic care este la mijloc. O motivație elocventă a scrierii acestei cărți pline de însuflețire provine și dintr-un amănunt biografic. Castelul Varjuvar, a fost proiectat și clădit în 1914 de către autor care era în vremea respectivă un arhitect de notorietate. Această locuință preferată din zona Călățelelor este echivalentul conacului Varju din roman. Chiar și titlul cărții a fost influențat de numele Varju care, prin traducere cu joc de litere, denumește – o pasăre al cărei nume are o semnificație interesantă. Corbul (respectiv cioara) înfioară și ajută, apără sau nimicește și viețuiește în locuri împădurite, cu toate că este atras de de cristale, de lumină, de strălucire. Se pot face și alte filiații pentru că aceeași trăsătură îi este specifică și eroului din roman. El nu se poate compara cu ceilalți pentru că structura sa este alta și trebuie să fie altfel. Așadar așezarea într-un teritoriu, construirea unei locuințe presupun, […] o hotărâre vitală atât pentru întreaga comunitate, cât și pentru individ. Este vorba de fapt de „asumarea creării «lumii» în care am ales să locuim.” În pofida heterodiegezei, viziunea este puternic personalizată, cu accente pe comuniunea sufletului omenesc cu eterna grande nature. S-ar putea spune că întreaga „cronică” a lui Kós Károly este construită doar de dragul acelui cuib montan. Tăria pietrei modelează oamenii de munte, îi ține fermi în fața neprevăzutului, îi ajută să se definească frumos, să se înalțe durabil pare să spună descripția inserată în mod recurent așa cum îi stă bine omului cu pacea sufletului. Se distinge atmosfera romantică ce apare ca un joc de lumini și umbre. Peisajul tranilvănean nu are cum să fie trecut cu vederea, calmul descriptiv, dincolo de pauza narativă care este apanajul scriitorului maghiar și nu numai, creează o atmosferă plină de viață. Este, la fel de bine, o bună ocazie pentru a fi prezentate tabieturile estivale ale băștinașilor de la Cluj pentru care picnicul era un mod de relaxare, un stil de viață: Duminicile, cînd vremea era frumoasă, poporul părăsea casele strîmte, înghesuite pe ulițele înguste și dădea năvală afară din oraș, la aer curat, să se scalde în razele binefăcătoare ale soarelui. Nu le păsa nici dacă uneori îi uda vreun zăpor. După sfânta slujbă a liturghiei de duminică, femei și bărbați, fete și flăcăi, familii întregi, cu moșnegi și prunci, își încărcau cele trebuincioase, unii în coșuri și desagi, iar alții în căruțe și ieșeau afară, […] în pădure, sub cerul albastru, pe pămîntul care ne naște și ne dă viață […] singurul care ne învață tainele vieții. Cînd calcă glia care i-a născut, oamenii devin mai deschiși și mai sinceri. Acolo, afară, sub cerul liber, își puteau spune și lucruri care între pereții de piatră ai orașelor sînt oprite; acolo se simțeau mai apropiați unul de altul, mai sinceri, mai adevărați. Se poate face trimitere la același frame de care aminteam anterior, referindu-mă la teoria lui Mircea Eliade. Se observă legătura imuabilă dintre om și natură, comuniune pe care s-a axat nemijlocit autorul romanului Neamul Varju. Minuțiozitatea arhitectului desenează printre litere cadre memorabile, aducând peste toate o suavă undă de emoție. Mai e de mirare că renumitul scriitor maghiar a decis să-și lege viața de satul Stana din ținutul Călățelelor, cu toate că formația sa inteletuală aparținea orașului? De ce oare să fi simțit el această chemare lăuntrică? Probabil pentru că, așa cum nota istoricul religiilor, natura oglindește întotdeauna ceva care există dincolo de ea, ceva transcendent. Se impune remarca unei realități, de multe ori insesizabilă, aceea că lumea nu este niciodată desacralizată în întregime. Trebuie văzut cum rolul istoriei din romanul tradițional pierde din atuuri pentru că tiparul modern face din istorie doar un pretext pentru o cauză personală: căutarea fericirii. Nefiind un roman tipic al romantismului, nu se pot căuta mărci evidente, dar se utilizează registrul stilistic diferit față de fragmentele narative sau dialogate. Prin debit lingvistic „se populează” fraze ample a căror expresivitate există grație enumerației și epitetelor. În rest, lexicul comunică esențialul, fără vreo atenție acordată sugestivității textuale, pasiunea calmă rămâne singura zbatere interioară a nebuniei sentimentale apuse. Nostalgia narativă din Corona lui Adolf Meschendörfer acoperă, cu distincție, tonul personajului-narator, Fritz Toggenburg care retrăiește evenimentele după patruzeci de ani. Cititorul este prins în mrejele cetății libere a Brașovului (actualul cartier Corona) chiar de la începutul acestei monografii spirituale și sentimentale. Este un arc în timp ce povestește cu emfază despre integrarea austriecilor, a elvețienilor, a prusacilor, a bavarezilor și a sașilor în fenomenul de ,,germanitate” din Transilvania. Romanul Die Stadt im Osten – Orașul din Răsărit aureolează vechea cetate, într-o manieră interesantă, inserând, cu subtilitate, stop-cadrul unui hinterland impresionist, doar cu menirea de a încadra acțiunea în atmosfera specifică epocii. Pasajul ales pentru a deschide acest bildungsroman ce urmează cunoscuta tradiție literară germană, în spiritul Anilor de ucenicie ai lui Wilhem Meister, conduce spre ideea de tradiție prin retrospectiva genealogică sub vocea unui personaj-reflector responsabil pentru moștenirea spirituală. Strămoșul lui Fritz fusese muzicant în ceata frandrezilor, pe la 1150, prinzând invaziile mongolilor, ale pecinegilor și pe cele ale cumanilor, fiind dintre cei care au clădit orașe cu ziduri groase și bastioane. Din acest neam era bunicul și, spiritual ,,vorbind”, însuși eroul cărții care se juca, în liniștita lui copilărie, pe pajiștea din fața porții, cu Hildegard și Helle. Inima sa era legată de acest loc pe care îl străjuia cu privirea, cu sufletul și cu mintea, locuind chiar în camera de lângă zidul turnului Porții Ecaterina. El însuși invită, cu distincție, cititorul să „respire”, aerul unui burg unde chiar zidurile și piatrele care le-au stat la temelie au fost însuflețite. Dar nu oricine poate sesiza aspectul. Spiritul locului poate fi văzut numai dacă se oprește în loc privirea unei anumite persoane, care poate privi și simți, care vede și iubește, care tace și ascultă. Cineva care distinge nevăzutul din ceea ce se vede: Privește acest oraș. Acest oraș teribil, unica noastră iubire, […] ne impinge la trădare, ne împinge în brațele furiilor demențiale.[…]Strămoșul meu a fost paznicul unei porți a Brașovului în 1612, sub judele Michael Weiss. Numele lui figurează în inscripția latină de pe poarta Sfintei Ecaterina. Era poarta cea mai însemnată. Lipită de turnul ei este camera mea. Turnul masiv pătrunde mai bine de un stânjen înăuntru. Mă rezem de el, de prietenul meu. Și eu sunt paznic de poartă al acestui oraș. Timp de patruzeci de ani am stat de veghe privind sufletele care au intrat și au ieșit. Le cunosc pe toate, așa cum strămoșul meu cunoștea pe oricine trecea pe sub poarta lui. Despre aceste suflete vreau să vă povestesc aici. Această poartă facilita accesul șcheienilor în Brașov, la mijlocul laturii dintre Bastionul Țesătorilor și cel al Fierarilor, aflându-se pe locul unei vechi porți din veacul al XIV-lea sau al XV-lea, distrusă de inundația din  1526, cât și în urma năvălirilor turcești. În turnul porții ridicat 1559, se adăpostesc expoziții periodice de artă și istorie. Detaliul se vrea un simbol al istoriei de strajă la poarta vieții, pe linia tradițional-romantică a firului epic ce nu putea lipsi din literatura germană locală. Poarta Sfintei Ecaterina din Brașov, la fel ca orice simbol asemănător – Poarta Sărutului din Târgu-Jiu, de pildă – este un edificiu purtător de mesaj. La origine cetate, Brașovul nu se poate despărți de imaginea unui spațiu al siguranței, al refugiului. Desigur, în acest roman, poarta este o aluzie la ideea de refugiu interior, de trecere de la o stare la alta, de transformare chiar, de claustrare în propriul sine. De aceea are Fritz sentimentul că trece un prag și pentru acest motiv acordă atâta însemnătate acestui obiectiv de vază al orașului. Porțile cetăților antice, ale catedralelor, ale curților oamenilor, prin ornamentica lor, reprezentau concentrări de energie sacră, capabilă să oprească răul, să alunge duhurile malefice, să purifice pe oricine care pătrundea în incinta teritoriului sacru străjuit de ele. Aspectele interpretate anterior au anumite replici sau contracarări în romanul modern al lui Liviu Rebreanu. Atrage atenția cel mai mult faptul că se alocă naturii rol minor. Descripția încadrează stările interioare și manifestările ,,dureroase” ale ființei care par să nu lase loc niciunei brize romantice. La o privire mai atentă însă contrariul devine evident: atmosfera toamnei dezolante, panorama mohorâtă amenințată de prăbușirea cerului greu peste anosta câmpie neagră, orizontul înspăimântător, arborii blestemați, biciul vântului, ploaia rece, întunericul naturii care va fi tot mai sinistru coborând ființa umană în Infern, crucile albe, aliniate perfect în cimitirul eroilor sau al trădătorilor, precum și sârma ghimpată sunt elemente exterioare ce rămân pe retina lui Bologa, fisurându-i conștiința, terorizându-l, obsedându-l prin imagine, sunet și cromatică, totul aplificându-se sinestezic. Natura din Pădurea spânzuraților este în concordanță cu teroarea umană, profilând detaliile naturalismului acut. Ion Simuț remarca un așa-zis lirism ilicit într-un cadru realist. Dincolo de seninătatea și obiectivitatea realismului stă ascuns dramatismul intern al nostalgiei spre înalt și spre absolut. Trecând de aerul de romantism ce respiră blând printre momentele delicate ale experiențelor acestor protagoniști, se cuvene a da amploare studiului comparativ. În cazul lui Kós Károly, țesătura textuală se deapănă firesc, curgerea evenimentelor istorice neaducând niciun artificiu tehnic până la finalul subiectului, când autorul își disjunge eroii principali, precipitând împlinirea dreptății după legea nescrisă a iubirii. Scenariul său încadrează romanul Neamul Varju în categoria realismului moral, așa cum este și cazul prozei românești, Pădurea spânzuraților. Tratarea temelelor majore – istoria și familia – prin prisma relației interdependente binare, de tip destin individual – destin de comunitate, prezintă stratificarea socială în contextul evenimentelor, al pasiunilor ce au loc în prima jumătate a secolul al XVII-lea, în arcul intracarpatic, în primul roman amintit și pe fondul convulsiilor Primului Război Mondial, în textul lui Rebreanu. Decalajul este impresionant, la fel și constituția sufletească și psihologică a personajelor. Ambii, Kós Károly și Liviu Rebreanu, demonstrează măiestrie cinematografică prin alternanța prim-planurilor și a imaginilor panoramice. Romanul românesc a fost ecranizat, cel al scriitorului maghiar ar putea deveni facilmente scenariu unui film atractiv cu intrigi și povești medievale, suscitând, cu lejeritate, atenția cinefililor contemporani. Un numitor comun este și transparența reacțiilor biologice, instinctuale, prin stridența emoțiilor sau prin agresivitatea fizică a unor personaje în anumite circumstanțe. Temperamentele se devoaleză însă prin tehnici literare diferite în romanul rebrenian: fluxul memoriei pentru că romancierul îi permite personajului să deruleze fapte trecute, să analizeze și să-și pună întrebări, monologul interior susținut prn dscripția detaliată pentru a accentua starea de încordare a personajului, apoi analiza psihologică auctorială pentru surprinderea evoluției interioare a personajelor, cu mențiunea că acestora îi sunt preferate revelațiile de conștiință și, evenimentelor sufletești cotidiene, marile crize spirituale. Nu întâmplător Nicolae Manolescu afirma despre romanul moral al lui Rebreanu că e un avatar al naturalismului, nicidecum al realismului obiectiv sau cotidian. Un alt unghi al viziunii se leagă de imaginarul romanului Neamul Varju pentru că niciunul dintre eroi nu este torturat de conștiintă. Totul are transparență. Există temperamente puternice care își asumă din primul moment consecințele, dacă e cazul. Nu e loc pentru dezechilibru. Etosul comunității impune acceptarea unor situații cu seninătate, deși cugetul curat va fi, în cele din urmă, subjugat aspirației sufletești, pentru că inima nu poate asculta de reguli. Prăbușirea definitivă se va manifesta însă în ambele romane. Mica Anna și Katka sunt cele pentru care pare că s-a prăbușit o lume, senzație „disputată” cu Apostol Bologa. În schimb, Corona propune o evocare subiectivă, prin memoria afectivă a eroului învins de contex, iar și iar. De asemenea, țin de unica viziune din roman atât modul în care este reactualizată tradiția, cât și relaționărea acesteia cu elementele modernității. Trăind intens istoria și reverberațiile ei, prozatorul sas acordă rol principal orașului Brașov, văzut ca polis cu instituții, structuri și ierarhii tradiționale puternice și incontestabile. Perioada cunoscută sub denumirea fin de siècle păstrează structura coerentă și cronologică a unei monografii în care sunt încriptate aspecte relevante ale conștiinței neamului. Procesul etnic cunoscut în istorie sub numele de „Drang nach Osten”, ca un exemplu pentru păstrarea, de către germanitatea orientală, a purității rasiale și a sângelui în mijlocul masei neamului vecine nu este un subiect tratat cu absurditate. Conviețuirea plurinațională armonioasă a sașilor, maghiarilor, evreilor, românilor, polonezilor și grecilor – conduce către fenomenul amintit – ,,transilvanismul” care este tratat prin pluriperspectivism istoric, social și, nu în ultimul rând, cultural. Romanul se vrea, așa cum intuia Georg Lukács, o realitate în stare de a-i forma și pe alții și de a le favoriza dezvoltarea. Reflecțiile pertinente ilustrării filonului istoric se regăsesc în analiza naratorului subiectiv, Fritz: Trăim la un loc însă cu și mai mulți români. Înaintează peste tot încet, dar tenace…. Pare o mică lume cu început pierdut în timp, pentru care momentul de start-up coincide cu revirimentul adus de Johannes Honterus, prin reforma sa. Colonizarea și originile celor ce și-au legat destinele de melegurile transilvanene sunt filtrate de conștiința protagonistului doar pentru a relaționa coerent prezentul cu trecutul recent al reformatorului ce a însemnat pentru brașoveni garanția unei vieți în spiritul educației europene, după un model urmat cu strictețe. Școala era o instituție carismatică care îi pregătea pe tineri din punct de vedere științific, etic, ecleziastic, filosofic și social. Rectorul are în vedere standardele înalte ale pregătirii tinerilor, conform unor exigențe de la care nimni nu se abătea. Studiile în străinătate după moda vremii le confirmă sașilor că nu mai au altceva de aflat, din moment ce instruirea le-a oferit suficiente informații. Prin interdisciplinaritate se ajunge la acel evantai de trăsături literare, la acea substanță cu valențe tradiționale și moderne, romantice și realiste, reușind să suscite facilmente curiozitatea cititorilor avizați. În spirit realist și modern, în romanul parabolic Pădurea spânzuraților, naratorul heterodiegetic face o retrospecție a vieții locotenentului Apostol Bologa, prin flashback, totul părând a justifica traiectoria existențială a personajului, observat din copilărie până în perioada îndeplinirii serviciului militar. Perspectiva temporală este obiectivă, bazată pe relatarea cronologică a evenimentelor din Primul Război Mondial. De această dată, istoria este pretext pentru a prolifera drama unei conștiințe Este un roman modern, al războiului, pe pânza căruia evoluează Apostol Bologa, ofițerul înrolat în armata austro-ungară. Maturizarea sa este reflectată în lumina evenimentelor externe. Atitudinea sa dubitativă la început din cauza alegerii făcute va deștepta în el o nețărmurită dragoste de țară, de neam și de semeni. Evoluția eroului este destul de confuză. Spirit geometric, amator al ordinii arhitectonice, Rebreanu construiește Pădurea spânzuraților urmărind unele simetrii interioare. Sistemul dual, ca și cel contrapunctic, alcătuiește fundamental repartiția planurilor sale narative. Ca și în Ion, unde cele două jumătăți ale romanului formează un diptic, eroul fiind supus unei duble apetențe contrare – glasul pământului și glasul sângelui -, în Pădurea spânzuraților, scriitorul pare să urmărească cele două ipostaze ale eroului său: omul datoriei, apoi omul iubirii. La nivel compozițional, modernismul este susținut de prezența unor simboluri sugestive, adevărate obsesii cu efecte psihologice. Nu mai puțin de douăzeci de ori apare, imaginea spânzurătorii, această recurență tehnică reactivând ideea ,,datoriei” pusă în discuție de nouă ori pe parcursul romanului. ,,Triunghiul bermudelor” este întregit de lumina din ochii condamnatului, contrastând, paradoxal, cu sfârșitul vieții. Motiv-central al romanului, lumina este asociată cu taina pe care scriitorul o așază înaintea marilor evenimente. Există o predestinare presimțită și transmisă aproape în toate cadrele ce anunță schimbări apropiate. Observarea morții, a drumului de la întuneric la acea lumină spirituală ce emană inefabil face ca lumea să fie înțeleasă ca manifestare a misterului. Epifania nu mai lasă loc realismului clasic, inserându-se idealismul mistic și psihologismul rebrenian care se conjugă într-o imagine metafizică a lumii. Elementele de teism, extrapolează viziunea realistă a lui Rebreanu care tinde spre interiorizare „cu armele” obiectivității. Acest mix de curente literare permite grafia interesantă a unor „istorii” din perioade complet diferite. Sătenii din Călata secolului al XVII-lea își fac datoria. Sunt implicați în lupte de masă pentru care își lasă familiile spre a-l urma cu loialiate pe principele maghiar Rákóczi al II-lea. Recruții cehi, maghiari, români mobilizați pe frontul austro-ungar nu mai sunt prezentați în contextul dramei generale, a măcelului de pe câmpul de luptă. Spectaculozitatea oștii având voievodul drept model este abandonată pentru a oferi întâietate turului de forță de la nivelul conștiinței individului atins de umanitate, masacrat, în cele din urmă, în numele datoriei, la fel ca Apostol Bologa. Pentru că „vedetele de subiect” ale poveștilor sunt cunoscute, din start, prin titluri, se cuvine să mă opresc asupra acestui prim contact cu subiectele cărților și asupra motivelor alegerilor acestora, cu intenția de a mai clarifica și aspectul analitic sau sintetic al fiecăruia. De ce Neamul Varju? Mai întâi, pentru că există un filon istoric, apoi pentru că denotația termenului transmite legătura cu înaintașii, păstrarea unor ,,gene” din arborele genealogic. Cât despre apelativul Varju, după cum am făcut precizarea anterior, traducerea acoperă noțiunea de „corb”, pasăre cu atribute contradictorii, un paradox ca altele pe care le voi mai aborda de-a lungul studiului meu. Deși cele mai multe conotații sunt negative, există și contexte favorabile. Este prima pasăre trimisă înainte de Noe pentru a afla dacă vor poposi pe uscat. Nemaiîntorcându-se, s-a presupus că ar fi găsit ceva bun de mâncare. Este considerat o pasăre inteligentă, căreia îi este dat să știe totul. Hrănindu-se cu stârvuri, este considerat ,,necurat”, dar mai poate fi interpretat și misterios după legenda din care se află că ei îi duc pâine și apă lui Ilie, în deșert. În al său catalog al păsărilor, Chaucer înregistrează „corbu-nțelept” (Divanul Păsărilor 363, traducere de Dan Duțescu). Această idee […] a condus, poate, la tradiția corbilor buni și săritori, ca în aceste versuri din Shakespeare: „hrănește corbul, pui de cuc, zic unii, / În timp ce-ai săi se sting lihniți în cuib” (Titus Andronicus 2.3.154-55, traducere de Dan Duțescu). În greacă și latină, corb „alb” era proverbial pentru ceva extrem de rar sau neauzit, ca lebăda „neagră”. Neamul Varju are trei generații ce participă la acțiunea romanului, iar reputația de neam de nebuni face să se distingă, în prima parte a romanului, trei prezențe masculine – bunicul Miklós, tatăl János și fiul Gáspár – pe de-o parte cunoscători mai mult decât alții, pe de alta – căutând să dezlege mistere, predându-și mereu ștafeta fără să apuce să spună ceea ce contează cel mai mult: unde se află averea. A doua secțiune a romanului va promova figura strănepotului, Janko, o întruchipare a mândriei unei familii renumite. Titlul sintetic al primului roman analizat „trădează” tema fundamentală. Are ecou, fără nicio tăgadă, numindu-se STOICISM (social și individual). Cum așa? Contextul lămurește totul. Deținători ai secretului averii domnitorului Béthlén István junior, (nepotul lui Béthlén Gábor), de neam – căutători de aur, deschizători de drumuri, curajoși, izolați, aspri în îndârjire, bărbații Varju erau firi brave, de nedislocat din hotărârile oricât de riscante, respectând cu strictețe tradiția familiei sau a domnitorului. Au reușit să-și păstreze „renumele” transmițându-l din generație în generație, iar tema romanului îi definește totalmente pe doi dintre reprezentanții lor. Gáspár și Janko, tată și fiu vor fi eroii de sacrifiu în numele curajului, al iubirii nețărmurite. Discrepanța dintre ei și ceilalți ajunge să fie ceva obișnuit, să surclaseze până și capetele încoronate care nu vor putea admite această „realitate”, această altă lume posibilă: – Tu știi cum ni se spune nouă ? Varju-nebunii! Asta ne-a fost porecla întotdeauna și poate cu asta vom rămîne pînă în vecii vecilor… Bagă-ți bine-n cap : toți cei ce nu sînt asemeni altora, cei ce-s altfel croiți, sau cei care nu-și trăiesc viața în același chip cu semenii lor sînt socotiți nebuni. Străbunicul pentru că făcea aur. […] Pe vremuri umblase prin marea împărăție a turcilor…Oamenii ziceau că-i vrăjitor. Vorba a ajuns până la urechile voievodului. […] Într-o noapte lefegiii stăpânirii s-au năpustit asupra casei…au răscolit totul de-a fir a păr; pe bunicul l-au feract în lanțuri, iar când au plecat, l-au luat cu ei. Miklós Varju, cel excesiv de petrecăreț, nu lasă moștenire decât misterioasa carte a străbunilor săi și Poiana din creierii munților. János Varju pribegește șaisprezece ani, iar la întoarcere își clădește casa departe de sat, precum îi este scris neamului: să nu se asemene cu ceilalți. Căsătorindu-se cu Ilona Vitéz, repudiată injust de lume, nici Gáspár nu scapă de stigmatul de nebun. De aici până la structura de adâncime nu mai e decât un pas, contrar așteptărilor lectorului inocent și nu numai. Stratul din adâncuri deapănă o poveste tragică pentru că neînfricatul Varju Gáspár este personajul căruia naratorul ubicuu îi scrie un destin de excepție. Cum el nu poate fi decât un bărbat de onoare, devotat Măriei Sale Béthlén, înseamnă că este tipul omului pentru care viața particulară e aproape inexistentă. Iubește și el o fată distinsă, tot de neam de boiernași. Îi este dat să o poarte în suflet încă de când o zărește prima dată. Având puțin peste doisprezece ani, nu se va teme să bată drumurile din munte până în sat, cu nestăvilita bucurie că-și va vedea mica prietenă, aflată la vârsta descifrării cititului și scrisului. O va face să nu-l mai uite, mai întâi, pentru poveștile din fiecare duminică despre lumea și școlile unde a fost educat. Prietenia și lumina culturii vor fi descoperite de Annaalături de el. Ea, nepoțica cuminte și înțeleaptă a lui Basa Tamás, locuitor de frunte al satului Mănăștur, se simțea privilegiată. Copiii se vor apropia mult sufletește, dar la vremea căsătoriei, după conveniențele sociale, își vor întemeia familii alături de alte persoane. Tragismul vine însă din moartea neașteptată și tulburător de nepotrivită a lui Gáspár, ucis de mâna rivalului său, nimeni altul decât soțul Annei. Cum nimic nu este întâmplător, traiectoriile destinelor vor împăca cele două familii, unindu-le sub stindardul iubirii. Gáspár va avea doi fii, iar cel mai mic, Janko se va împrieteni, tot în copilărie, cu fiica Annei, Katka. Crezând că iubirea poate fi învinsă, părinții vor încerca să se împotrivească cu fermitate destinului. Evenimențialul va depăși înverșunarea lor, eroiii ajungând, per forța, să își ofere sprijin unii altora, să se împăce cu realitatea constrângătoare. În ceasul morții, Maksai va fi cel care va recunoaște că totul trebuia să fie altfel și că este cazul ca lucrurile să se îndrepte, să intre pe făgașul normal. Corona, roman al educației, etalează relevanța procesului instructiv pentru comunitatea sașilor din Brașov. Școala este nucleul acestei tradiții și al identității sale (în evocarea naratorului, elevii ei au fost întotdeauna garda cea mai eroică în apărarea zidurilor sub asediu; ea este și dovada supremă a valorii și a misiunii acestei comunități a sașilor transilvăneni. Categoric, mediul educativ are întâietate, așa cum mărturisește Fritz, eclipsat de rivalul său, Harald, care avea în rucsac, de cele mai multe ori, „bastonul de mareșal”. De ce Corona? Pentru că este denumirea veche, în limba latină, a cetății Brașovului, ce pare a data din 1203, primele certitudini ale existenței fiind atribuite anului 1211, iar scriptic anului 1234, după cum a menționat cercetătorul Norbert Backmund  în Catalogus Ninivensis, care conține o listă a tuturor mănăstirilor premonstratense din Ungaria și Transilvania. În 1228 se întemeia la Brașov o mănăstire de surori ale ordinului călugăresc al premonstratensilor, aflată lângă Biserica Neagră de mai târziu, având-o ca patroană pe Sf. Catharina. De asemenea, 1234 este anul în care abatele Fredericus cunoaște Claustra Sororum ,,in Hungaria assignata est paternitas” Dyocesis Cumanie Corona. Cartea este dedicată acestui oraș la umbra căruia se țese pânza de păianjen a durerilor, înfrângerilor, adversităților și speranței. Devenit o patimă, Brașovul din Corona este un ,,personaj” impunător, etern, o frescă din perioada exuberantului sfârșit de secol XIX. Ce face Adolf Meschendörfer în această proză?! Împrumută romanului aspecte biografice. Născut la Brașov, în familia unui negustor grec ,,de mode”, absolvent al Școlii de comerț maghiar, își completează studiile în cadrul Liceului Honterus din orașul natal și, conform traiectoriei sașilor din Transilvania sau Banat, călătorește pentru definitivarea studiilor la Strasbourg, Viena, Budapesta, Heidelberg, Paris și Berlin. Are ca reper filozofia nietzscheană, iar muzica care-i atinge sufletul este a compozitorului german Richard Wagner. ,,Reintrat în matcă”, îmbrățișează cariera de profesor al prestigiosului liceu unde a învățat, este editor al revistei Die Karpathen și întemeietor al Bibliotecii moderne din Brașov. Toate aceste detalii se regăsesc, mai mult sau mai puțin, în ,,distribuția” personajelor din Corona, iar efectul este revitalizarea istoriei sașilor din ,,patria” Brașovului, prin literatură. Copilăria i-a lăsat printre amintirile preferate vacanțele petrecute la unchiul său, Josef Meschendörfer, preot la Sânpetru. Die Stadt im Osten nu pierde din vedere acele oaze ale peregrinării, acea vârstă când ludicul ar trebui să fie frenetic, pe care însă îl descoperim mult mai sobru decât la scriitorii român, mai ales din ale zone ale țării. Dacă în literatura lui Slavici (care fusese, în definitiv, Oberlehrer la Școala Evanghelică și colaborator la ziarul ,,Ziua” al comunității germane din Ardeal) apare satul central-european, la Meschendörfer totul se-nvârte în jurul instituțiilor care ,,patronau” orașul: biserica evanghelică, școala văzută precum un ,,centrum mundi” și cele două organizații politice: partida ,,verde" și cea ,,neagră”. Primii reprezentau interesele micilor proprietari sași, într-un oraș exclusiv săsesc, cu un anumit statut, iar ceilalți – mai pacifiști, deschiși unui dialog politic cooperant, susțineau aprig interesele social-economice existente. Românii aveau o prezență cvasiinexistentă în roman, singurele referințe trimițând spre datini străvechi. La fel se întâmplă și cu maghiarii despre care scrie mai mult când se referă la aspecte politice și la sărbătoarea lor – Mileniul – aniversarea celor 1.000 de ani de la venirea triburilor maghiare în Transilvania. În 1896 s-a amplasat pe crestele Tâmpei statuia lui Arpad, ducele care a condus triburile maghiare în Panonnia. De fapt, statuia îl reprezenta pe Tuhutum, unul dintre voievozii lui Arpad, cel care a cucerit ducatul lui Gelu Românul și a devenit primul voievod maghiar al Transilvaniei. Este o perspectivă exclusivistă a scriitorului german de a crea o poveste ancorată istoric, încă ,,o filă” în literatura națională germană. Având dublul statut de personaj-raissoneur, Fritz mărturisește că s-a simțit excomunicat în copilărie. Batjocura băieților ce-l aveau drept căpetenie pe Harald – rivalul său – îi va trezi o puternică vigilență care-l va opri mai târziu de la împlinirea familială. Va fi un tip nehotărât, care nu-și va asuma mari decizii, iar viața nu-l ,,va ierta”. Harald Hofer îl va devansa mereu: va ajunge conducătorul Cötus-ului, va intra în Kkränzchenul lui Hildegard (tabiet modern prin care fetele, în jurul vârstei de 15-16 ani, își alegeau prietenii ce le puteau deveni logodnici mai târziu) și o va îndepărta pentru totdeauna pe Hilde de el. Va fi ales prefect, iar ca predicator va stârni invidia lui Fritz pentru succesul de a umple până la refuz Biserica Neagră, în timpul predicilor sale. Îi va lua până și șansa de a se căsători, la maturitate, cu Ursula, fata ,,pescuitorului de bani”, a celui mai mare cămătar din oraș care locuia pe strada Sforii – cea mai îngustă din Brașov, a treia din Europa, actualmente o zonă pietonală unde se abat din drum, toți vizitatorii curioși ai orașului de la poalele Tâmpei. Spre sfârșitul ,,aventurii” rememorate, se confirmă autoritatea politicii maghiare și implicit a influenței austro-ungare din timpul împăratului Franz Joseph. Dacă strămoșul a fost paznic al Brașovului, salutând mesagerii, bunicul personajului Fritz, a fost o altă replică, altă ipostază a celui dintâi, iar tatăl, brașovean de viță veche îndrăgostit de orașul lui, un sever meșteșugar curelar ce a proiectat ca un architect viitorul fiului. Și-a urmărit țelul de a-și integrarea fiul în destinul de comunitate, de-a lungul celor 800 de ani de lupte pentru libertatea sașilor. Pentru că și în această carte de suflet istoria are multe de spus, voi puncta și faptul că povestea locului este evocată prin fluxul memoriei voluntare – prin amintirile selectate de Fritz despre istoriile dezvăluite, în copilărie, de tatăl său. Așa se face că sunt reînviate evenimente care vizează o taină a Bisericii Neagre. Acest obiectiv de prim-rang este un muzeu, o ,,emblemă” a Brașovului ce ancorează prezentul în trecutul renăscut din propria cenușă. Fostă biserică romanică pe vremea când Brașovul era cel mai însemnat oraș aflat la granița dintre Occident și Orient, a devenit biserică evanghelică, cu mari atribuții în formarea tinerilor sași, odată cu Reforma răspândită, în mare parte, de umanistul și pedagogul Johannes Honterus (1498-1549). Amvonul lui Honterus este păstrat în Biserica Negră. De altfel, sașii aveau Honterusfest, în fiecare vară, în iunie, la finele anului școlar, și atunci membrii organizației Cötus (a elevilor din cadrul Gimnaziului Honterus, aflat în imediata vecinătate a Bisericii Negre) mărșăluiau pe străzile orașului într-o ordine prestabilită. Magnetismul Bisericii Negre nu putea fi omis, astfel că, scriitorul sas din Brașov o descrie sub impactul impresiilor din adolescență, menționâd că acestă biserică a tuturor sașilor, era locul care polariza orașul, unde se întâlneau toți, îndiferent de poziție socială, pentru că se strângea neamul întreg. Era impozantă și privită din exterior, mai ales turnul ei ce se ridica întrecându-se cu Tâmpa. Clopotul mare răsuna în mod obișnuit cu ecoul specific unui mare anunț. Alegerea unui papă, de pildă. Acolo exita o orgă de pe vremea Reformei și tot acolo exista un covor terminat de însuși apostolul Pavel. Nu lipsește nici referința occidentală din artă și arhitectură, având în vedere corespondența stilului arhitectural monumental al Bisericii Negre cu cel al prestigioasei Catedrale Notre Dame de Paris. Amplasată în arondismentul al IV-lea, obiectivul turistic parizian atrage voiajorii în aceleași valuri ca altădată, cunoscut fiind faptul că au fost necesare mai bine de două secole (din 1163-1345) pentru finalizarea construcției, a sculpturilor, a decorațiunilor în stil gotic timpuriu, cu mențiunea că acest detaliu nu o încadrează printre catedralele luminoase, din contră, având ca particularitate, o pronunțată atmosferă întunecată. Romanul modern, subiectiv, Corona, cu titlu pe cât de sintetic, pe atât de sonor, poate fi, la fel de bine, un roman al amintirilor, al istoriei și al iubirii care stârnește curiozitatea pentru acest gen de scrieri dedicate trecutului și tradițiilor, păstrând peste veacuri frânturi de altădată ale conaționalilor care și-au ales sau au fost aleși de acest loc de poveste. Pentru Meschendörfer amintirile sunt praguri existențiale. Rememorarea i se pare cel mai frumos lucru în viață. Personajul reprezentativ din Corona are sentimentul cert al apartenenței la comunitatea săsească a orașului unde s-a format. Plecat la studii, călătorind prin Europa, realizează că popasul în Germania nu-i un motiv pentru care să-i tresare inima. Legătura cu neamurile germanofone țin de „patria” sa – Ardealul. Viața sa palpită doar acasă, la Brașov, după cum se întâmplă și cu Kós Károly al cărui suflet aparține tot peisajului transilvan. De altfel, traducătorul în limba maghiară a romanului Corona, este Kós Károly, versiunea sa fiind preluată pentru traducerea în limba română. Interesant cum neamuri diferite se identifică aceluiași centru vital. O altă optică a evoluției interioare propune literatul și bunul sociolog, Rebreanu, cunoscut pentru dinamica grupurilor sociale și a psihologiei individuale în cadrul lor. În Pădurea spânzuraților se realizează o diagramă a obsesiei, la nivel macro și micro grup, dar și la nivel individual. Romanul a fost prefigurat în nuvelele Ițic Ștrul, dezertor, Catastrofa și Calvarul, dar față de acea primă formă a viitorului roman, se schimbă atitudinea eroului: David Pop era imparțial și, murind pe pământ românesc în timp ce trage în conaționali, nu poate accede la un nivel spiritual similar celui la care ajunge Apostol Bologa. În acest sens, filonul vine din literatura rusă a romanelor lui F. M. Dostoievski, din „subterană”, pentru a vedea cât de profund este zbuciumul în subconștient sau pentru a surprinde fluctuațiile conștiinței-problemă. În Crimă și pedeapsă, Raskolnikov, personajul este întors pe toate fețele de către scriitor, iar problematica întruchipată îi alocă, pe bună-dreptate, un statut aparte. El face parte din clasa intelectualului înzestrat, devenind un arhetip. Protestul său este expresia pragmatică a teoriei supraomului, a unui înstrăinat care poartă pe umerii săi imaginea lumii tragic-luminoase a scriitorului. Și în acest roman există o polifonie pe fundalul căreia se înfiripă presiunea crimei și a pedepsei, a suferinței și a căinței, a indiferenței și a dragostei. Extrapolând studiul comparativ, menționez că am remarcat faptul că nici la Rebreanu nivelul psihologic nu este singurul și nu are meritul suprem de promovare a romanului. Menirea instrumentelor psihologice dostoievskiene – simple „bețe cu două capete…” – este aceeași și în cazul romanului rebrenian, Pădurea Spânzuraților. Considerentele psihologice sunt uzitate pentru supremația viziunii estetice. Dostoievski a urmărit sensul uman, după cum el însuși a făcut anumite aserțiuni: „Ideea romanului. Omul nu se naște pentru fericire, omul trebuie să cucerească fericirea, și asta întotdeauna prin suferință. // Și nu e, aici, nicio inechitate, deoarece cunoașterea vieții și conștiința (cea simțită nemijlocit de corp și suflet, deci procesul vital integral) se dobândesc prin experiența „pro” și „contra”, încercată pe propria piele. Rebreanu nu merge departe de aceste linii directoare. Se regăsește atât tradiția prozei transilvănene, ce pornește de la Ioan Slavici și se propagă în literatura modernă a scriitorilor locali (având puncte de convergență cu scriitorul sas amintit), cât și influența apuseană prin reverberațiile dostoievskiene la care am făcut referire, dar și ceva din atitudinea creatoare ce caracterizează stilul lui Tolstoi. Sub acest aspect, drumul literar se divide pentru cele trei romane. Ardealul cu zona montană se circumscrie celor trei romane, dar pădurea protectoare din arhitectura munților Vlădeasa înseamnă acasă pentru Neamul Varju, graniță naturală (între cetate și spațiul nesigur) pentru băștinașii, respectiv pentru oamenii locului din Orașul din Răsărit, iar pentru destinul dramatic al lui Apostol e doar o demarcație. Titlul simbolic și analitic, ales de Rebreanu, dezvăluie metaforic multiple semnificații, fiind o sinteză, o chintesență a romanului. Foarte potrivit ar fi fost Pădurea răstigniților. Este un loc al renașterii. Este știut că simbolistica pădurii este bogată. Potrivit atmosferei romanului în discuție, aceasta este: spațiu tenebros, misterios, al pericolelor de dinaintea morții. Apoi este un labirint, o rătăcire de la exterior către adâncul ființei până la depășirea limitelor acestei lumi. Doar vorbeam de lumi posibile. De la o realitate a romanului, a tuturor, adusă de firul istoriei cutremurătoare se ajunge la a reprezenta un haos, un „tremendum”, un loc destinat încercărilor, al metamorfozării, al regăsirii definitive. Nu numai teoria lumilor posibile se verifică în acest univers imaginar. Camuflarea sacrului în profan, hierofania de care vorbea Mircea Eliade, despre care am amintit câteva file mai înainte, se pliază pe viziunea modernă a cărții. Bologa ajunge în centrul universului. Pădurea este un sanctuar, un spațiu originar, până la urmă, pentru că el își redobândește starea primordială de ființă sacră. Pădurea este, de această dată, o scenă a agoniei nesfârșite care fură în mod gratuit vieți nevinovate, într-un spectacol cu deznodământ neprevăzut. Nici urmă de fericirea absolută pe care le-o inspira romanticilor. Pentru Rebreanu este o sugestie psihologică. Apostol este predispus obsesiilor, iar acest fapt este dovedit prin frecvența vizualizării privirii invadate de lumină a cehului Svoboda, pe care o receptează numai după ce Klapka ,,îi deschide” ochii orbiți de sinistra datorie îndeplinită ca membru al Curții Marțiale. Cea care traversează textul este, de fapt, metafora ochiului. Ca într-un sistem de oglinzi, lucrurile se reflectă unele în altele. Înainte de a ști ceva despre Klapka, îi vedem (împreună cu caporalul) ochii înfrigurați; înainte de a ne orienta la fața locului, caporalul e cel ce se uită, cercetător și plin de dispreț; înainte de a ști cine e și cum îl cheamă îl vedem pe Bologa din perspectiva lui Klapka. Momentele ce se succed, vor readuce în atenția personajului drama din ochii celuilalt. Vocea pretorului citind sentința îl arde, iar focul interior se vede pe chip: Apostol Bologa se făcu roșu de luare-aminte și privirea i se lipise pe fața condamnatului […]. O mirare neînțeleasă îi clocotea în creieri, […] obrajii sublocotenentului de sub ștreang se umplură de viață, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă… Rebreanu este deschizător de drumuri în domeniul analizei psihologice proprii cu mult timp înainte romanelor europene modernizate într-un secol, în paralel cu civilizația. Amintesc însă nume mari precum: Marcel Proust, Kafka, James Joyce, ce au devenit etaloane în acest sens. La doar doi ani după apariția primului roman modern din literatura română, autorul îi alege lui Apostol Bologa o experiență inițiatică, inspirat fiind de sfârșitul fratelui său, Emil, a cărui condamnare pentru dezertare este cercetată febril de romancier. Nici el nu era străin de refuzul participării pe front, știut fiind faptul că a trecut clandestin munții în Moldova pentru a scăpa de înrolare. Așadar personajele principale ale celor trei romane stau sub umbrela detaliului autobiografic ce conferă și o încadrare realistă celor trei cărți din beletristica transilvăneană interbelică. Ce este, până la urmă, romanul Pădurea spânzuraților?! Un paradox descifrat. O moarte-renaștere, așa cum șoptește titlul oximoronic al cărții? Ce i se potrivește cel mai bine dintre următoarele clasificări? E roman moral, psihologic sau chiar antirăzboinic? Ceva din toate. Din nou, istoria este catastrofa socială, proza rebreniană asemănându-se cu cea a lui Kós Károly. Profilul moral al personajului se apropie însă, prin tergiversarea sa, de cel din Corona. Amândoi știu ce-și doresc, nu au dileme de acet fel, dar le lipsește simțul practic. Principial stau foarte bine: sunt demni, morali, loiali. Temperamentele, caracterele ar fi fost aceleași, indiferent de contexte. Riscul maxim la care este expus Bologa în războiul fratricid dezvăluie vocile eului, războiul conștiinței. Fritz ratează întemeierea unei familii, Apostol ratează tot, poate pentru că nu este un vizionar, nu are propriile soluții și nu se poate descurca în iureșul ideilor din exterior. Traiectoria sa tragică are terenul pregătit încă din copilărie, prin experiențele pe care le-am amintit anterior, iar drumul revelației, moartea-renaștere are traseul hărăzit. El parcurge trei etape. Mai întâi e cetățean considerându-se fiul deotat al statului, apoi are conștiința apartenenței la neamul românesc, cum se-ntâmplă și cu sașii lui Meschendörfer sau cu secuii lui Károly. Știe ce înseamnă să ai această naționalitate recunoscută, nu după devotamentul și disciplina cerute de stat, ci după sentimentul trăit, de dragoste frățească, o dragoste mare. Maximul sacrificiului pe care îl face îl va ajuta să aibă o ultimă revelație, când nu mai contează decât a fi om, a te identifica cu sufletul neamului, după ce înțelegi că statul nu este o familie, ci o formă de organizare a indivizilor străini la suflet, de orice naționalitate, cu singura obligație indiscutabilă de a-și face datoria. Pragul final este „trecut” ca într-un ritual, prima treaptă fiind logodna cu Ilona, fata groparului Vidor, o ființă legată de ciclica viață agrară, mărginită în date calendaristice fundamentale. Începutul sfârșitului lui Bologa este prefigurat de eminesciana sete de repaos, manifestată, la început, prin nevoia acută de regăsire a liniștii supreme în iubirea ingenuă, deși aceasta părea a fi doar fața luminoasă a regresului, „un alt glas al pământului” care, în cele din urmă, îl va mântui. Se impune precizarea că protagoniștii acestei analize literare trăiesc nemulțumiri, neîmpliniri, trec prin cercuri succesive, prin contradicții cu ceilalți. Fritz și Apostol intră și în categoria eternilor nehotărâți ce vor fi sancționați de „loteria incertitudinilor”. Apostol se întreabă pentru ce trăiește, își oferă răspunsuri și are tentația de a transcende într-o altă „realitate”. El caută o transcendență deviată, manipulată de alții sau de o instanță superioară, alta decât cea a Curții Marțiale. Sentimentul datoriei îi dezvăluie sensul istoriei și, în cele din urmă, dragostea creștinescă față de potrivnic. Dorința lui Bologa de a se „preda” este emergența dorinței Altuia. Calea sa este o „via dolorosa”, în lumina altui răsărit. Și Maksai din Neamul Varju se iluminează abia la ultima „răscruce între dragoste și moarte”. Este învăluit de împrejurări istorice care vor a înfăptui dreptate față de Gáspár. Maksai își pierde viața în lupta împotriva Înaltei Porți, sultanul fiind nemulțumit de reinstalarea principelui Rákóczi de către Dieta Transilvaniei, fără acordul său. Înainte de sfârșit, înțelege că redobândirea împăcării sufletești e posibilă odată cu resemnarea în fața adevărului, în fața predestinării. Acela e marele moment al dezlegării destinelor pe care el însuși le compromisese: — N-a fost bine așa cum a fost — începe deodată./ — Nu, nu./ — Dar de acum se îndreaptă totul. Basa Anna nu poate răspunde. Apoi se uită unul la altul./ — Unde-i Katka ?/ — Afară./— Mă gândesc, nu știu, poate ar fi bun Jankó, Varju Jankó. Mă gândesc… /— Dumnezeule !/— Ai zis ceva, Anna? Știu, și tu l-ai iubit pe Gáspár. Știu prea bine. Dar, totuși, eu n-am vrut. Eu nu-s ucigaș. Crede-mă, am vrut să-l ajut. Îi eram dator. Acum poți să mă crezi. Așa să am parte de mila Domnului./ — Te cred, László, te cred ! Tot prin iubire, dar de altă intensitate, într-o altă paradigmă, se va afla Apostol Bologa care se va învârti în mișcarea circulară reminiscentă a romanelor de la început de secol XX, deși era demarată lupta pentru întâietatea tehnicilor literare variate, a inovației stilistice, a stilurilor cât mai diverse. Rebreanu nu poate ieși din matematica literară, din cercul utilizat până la saturație în cinematografia modernă. Precum într-o epopee, în Ion și Răscoala, tonul ia o anumită cadență, încât nașterea, nunta, moartea, calmul, crisparea se înscriu în ordinea faptelor naturale. Din această geometrie a cercului nimeni nu poate ieși, ca atare desfășurarea epică nu poate avea decât un singur curs. Romancierul se îndepărtează de această dată, mai mult ca oricând. În Pădurea spânzuraților, doar prima scenă e vizualizată de naratorul obiectiv, delegat de prozator să gestioneze materia fluidă a cărții. Imediat după datele preliminare se aud vocile celorlalte personaje, „à tour de rôle”, începând cu micul caporal. Nivelul de percepție al prsonajelor nu e depășit decât rareori. Acest tip de obiectivitate nepresivă este obținută nu prin hipertrofia perspectivei auctoriale devenită insesizabilă la lectură tocmai prin maximă extensiune, ci, din contra, prin reducerea ei până aproape de zero și înlocuirea ei cu ceea ce personajele pot vedea și înțelege în marginile câmpului lor de percepție. Pădurea Spânzuraților nu e totuși, nu încă, un roman ionic. Ajută la imixtiunea tehnicilor și multele amănunte autobiografice: moartea fratelui, propria fugă pentru evitarea participării la război, fotografia cu leșurile din pădure, halucinațiile pe care le are, bătăile în fereastra sa, noapți la rând până când le consideră semne de dincolo ale fratelui dispărut, în căutarea căruia va pleca pentru a-i face cele necesare sufletului neîmpăcat – ceea ce v-a potoli spiritele misterioase ale nopții. Rebreanu are acces la psihologie și atunci personajul desemnat să-i ducă la îndeplinire atribuțiile întră în criză existențială, se confruntă cu experiențe unice, paroxistice care-l aruncă în procese sufletești acute din care iese prin reactualizarea hierofaniilor din trecut, a altor momente în care a avut revelații supreme. Dacă tragedia greacă pare să fi intrat printre filele cărților lui Rebreanu prin cercul fatalității început de Apostol din momentul executării lui Svoboda la Zirin, în cazurile ceilorlalți scriitori se poate afirma că este evident cum se sancționează nedreptățile, lăsând o ușă deschisă seninătății, calmului și speranței. Bologa aspiră spre mântuire, spre fericirea nepământească. Ceilalți, spre deosebire de el, vor „cerul”, aici, pe pământ. Metamorfozele lor reflectă simetrii interioare, dar și diferențe în sensul alegerii unui drum, al coexistenței in extremis. Arhitectural, tehnicile narativității se combină diferit în aceste romane. Utilizând memoria voluntară și prolepsa, Kós Károly scrie, cu ingenuitate, o primă scenă memorabilă a întâlnirii personajelor de sacrificiu, Mica Anna și Gáspár. Blițul o surprinde la umbra falnicului nuc, ronțăind cu nesaț miejii cruzi, într-o zi blîndă de toamnă din acelea care se sting încet, surâzând cu tristețe, dar ale cărei nopți aștern peste cuprinsuri brume ca de zăpadă. În apropiere, întins pe iarbă, un băietan își adâncește privirea în infinitul azur. Îndată ce „gheața e spartă”, își face apariția ludicul, prin ivirea intempestivă a unei veverițe ce aduce prima provocare. Copila vrea „trofeul” ascuns printre crengile vesele ale nucului. Gáspár face mult mai mult ca nu cumva să dea greș și să nu-și facă neamul de rușine, neducând la îndeplinire o sarcină atât de neînsemnată…Cu precizia unor arcași din tată-n fiu, țintește trupul zglobiu, pe care i-l flutură în față noii cunoștințe de pe pajiște, moment ce anticipează destoinicia sa de peste timp. Sub apăsarea grea a lacrimilor și fără să mai simtă pământul sub picioare, Anna se îndreaptă ca o săgeată spre casă. El o urmărește cu privirea plină de infatuare. De el va vrea să se bucure, mai târziu și nu o va mai putea face din cauza concursului de împrejurări istorico-sociale. Fireasca atitudine este o manieră a naratorului de a-și avertiza lectorul că personajele-cheie s-au cunoscut deja, că temperamentele lor îi vor îndepărta sau că are în fața ochilor un roman de familie. Pe moment, sensibilitatea și durerea se aglutinează, trădând fuga, de mai târziu, din fața destinului. Va renunța la iubire, fără să realizeze ce face. Și mă întreb atunci: Poți să întorci foaia fără să recitești o asemenea primă filă în care viața palpită sub aripa banalității miraculoase?! Așadar zarurile fuseseră aruncate de la prima întâlnire și nu oricum! Era ca în viață. De la bucurie la tristețe – doar un pas. Această primă scenă este un semn al fatalității și reclamă atenție pentru că oferă multiple semnificații. Pierdut în neantul albastru al după-amiezii, băiatul se lasă ușor descoperit. Infinitul său anunță aspirații supe nebănuite. El descoperă transcendentul în clipele de maximă liniște. Căutând energiile Înaltului, copilul comunică involuntar cu Centrul de care amintește Mircea Eliade în cartea sa de referință, Sacrul și profanul. Ridicând privirea spre cer, omul se poate conecta la Lumina vieții, poate intra într-o altă dimensiune posibilă, dar, oricare ar fi aceasta, un lucru e sigur: nicio lume nu este posibilă fără verticalitate, iar această dimensiune trimite la transcendență. Această secenă pare să facă trimiteri la mitologia greacă. Legendele păstrează o istorie legată de o dragoste nebună a lui Zeus pentru zeița vânătorii, a pădurilor, a fertilității, Artemis Coryatis, căreia îi sortește a fi un nuc rodnic, totul pentru darul ei de a fi clarvăzătoare. In extenso, Anna îl întâlnește pe Gáspár sub crengile unui nuc, iar viețile lor vor fi unite sufletește de atunci pentru totdeauna ca o simplă confirmare a altei credințe populare conform căreia crengile de nuc ar fi utile în încantații, ritualuri magice ale dragostei. Ar fi cazul să adaug faptul că Rebreanu cunoaște o altă semnificație a regelui arborilor și anume, aceea că la nașterea unui copil, românii obișnuiau să planteze un nuc. În ziua nașterii lui Apostol, părinții respectă această tradiție. Tot astfel, n-ar mai ridica nimeni din umeri în cazul căutării unor răspunsuri privitoare la datinile de Crăciun și Anul Nou când se oferă colindătorilor nuci și mere. Demult, monarhii germani, foloseau nucile înfășurate în hârtie colorată la ornamentarea brazilor de Crăciun. Este limpede că sublimul copilăriei reale își găsește o duioasă evocare într-o poveste din același ținut al Călatei, atât de drag scriitorului maghiar. Naratorul obiectiv denotă sensibilitate, represiunea sa fiind oarecum suprimată prin căldura notațiilor. Scriitorul sas Adolf Meschendörfer își prezintă eroii, prin retrospectivă, prin fluxul memoriei voluntare, inserate din primele file, cu același tertip, același artificiu compozițional – apelul comun la nostalgia copilăriei. Este o frumoasă corespondență a pasiunii pentru retrăirea purității și farmecului irezistibil al copilăriei. Și noi, adulții, devenim alții când deschidem fereastra sufletului spre oaza de vis de altădată. De fapt, când suntem mai buni, dacă nu atunci când „suntem” copii?! Devenim mai sereni și mai suavi, redobândim bonomia și expresia angelică atât de cuceritoare. Copiii sunt buni. Atunci când se-ntâmplă să mai fie și răi, e fără intenție ori cu o motivație ingenuă -. Meschendörfer reușește să recupereze trecutul într-o formă simplă, dar comovantă, firească și totuși distinsă, ușor, cu blândețe și iubire: Și azi îmi amintesc de ziua, când am pus prima dată, într-un cărucior albastru, una câte una pietrele pentru casa mea, […], iar acoperișul a putut fi căptușit cu mușchi și cu frunzele cele mai late. […] Iar, când se întuneca, o făceam pe maestrul de balet până ce bezna se lăsa de-a binelea. Este glasul copilului Fritz care o îndrăgea pe Hilde, iubita de mai târziu a rivalului său din copilărie, Harald. Duelul personajelor masculine se prefigurează, la fel ca în romanul lui Kós Károly, din start, încă de când „învingătorul” apare intempestiv. Prin tonul ironic al naratorului subiectiv se rememorează incipitul cu funcție predictivă. Ilustrativă pentru cele de mai sus este lecția de balet sau bucuria nevinovată de a clădi, din frunze, căsuțele copilăriei. Fritz, extrem de sensibil, atins de cele mai delicate trăiri își atrage astfel oprobiul amicilor care îl marginalizează, îl consideră sub pretextul că anumite atitudini, gesturi, preferințe par a fi apanajul celor slabi: – Ce faci acolo? Ești fetiță? Și fără să aștepte vreun răspuns, îmi și azvârli câteva fraze insultătoare. […]Mă gâtuia tulburarea. […]Ce trebuia să trădez acum: paradisul meu de pe pajiștea verde, cu micile lui zâne sau onoarea de războinic apaș? Cu alte cuvinte, intransigența de castă e cunoscută temeinic de la vârstele mici. Sobrietate, fermitatea, ferocitatea masculină îi caracterizează pe cei puternici. Paralel cu viziunea anterioară, se distinge și destinul anticipat, presimțit din copilărie, al lui Apostol. Filonul realist și modern al romanului plasează în partea a II-a a Cărții întâi a romanului Pădurea spânzuraților o scenă de epifanie. Retrospecția vieții protagonistului, prin flashback, este o ilustrare a devenirii sale având ca moment de referință vârsta de șase ani. Acțiunea are loc tot în Ardeal, pe valea Someșului, în târgușorul Parva. Crescut de mamă, în absența tatălui condamnat în procesul Memorandului, educația sa este susținută de pilonii spiritualității ortodoxe, chiar dacă în perioada respectivă, comunitățile românești își manifestau temperat avântul mistic. Însoțindu-și mama la slujbă, Apostol rostește cu emoție Tatăl nostru și Îl primește într-o lumină neobișnuită pe Dumnezeu. Este aceeași tehnică anticipativă aplicată de majoritatea scriitorilor interbelici, ca o reminișcență a clasicilor. Martirajul de mai târziu este ,,ascuns” în amintirile dezvăluite prin detaliul portretistic de natură psihologică: ochii i s-au umplut de o lucire stranie. Bolnavă. Totuși, sufletul îi era atât de plin de fericire, că ar fi fost bucuros să moară atunci acolo, privind minunea dumnezeiască… Trecând la analiza planurilor narative, se observă că nu lipsește elipsa, decupajul textual ce avansează acțiunea atât în Corona, cât și în Neamul Varju. Prin prolepsă, în romanul Neamul Varju se rupe firul cronologic specific romanului tradițional, fâcându-se loc modernismului cu acțiune sacadată. Mai întâi, se aruncă în joc personajul cel mai demn al familiei ce deține rolul principal. Acronia – ca artificiu structural – trădează un narator heterodiegetic limitat. Este făcut cunoscut János Varju, bunicul protagonistului, întors la Călățele după șaisprezece ani de la moartea soției. Această acoladă temporală, tot acest răstimp petrecut în slujba lui domnitorului Ráckozi, așază lucrurile în ordinea prestabilită. Pe atunci, viața însemna datoria. Așa se face că el își urmează drumul firesc, călătorind peregrinând prin Cetatea Devei, a Hunedoarei, viețuind vremelnic la Alba-Iulia, la Făgăraș, prin codrii Gheorghenilor, în Orientul Apropiat, în Turcia, în Moldova și, în cele din urmă, în cetatea Gilăului. Jocul acesta al planurilor temporale viitor-trecut – viitor cedează apoi locul prezentării cronologice și detașării obiective. Subiectul romanului râmâne axat pe principalul fir narativ. Se revine la povestea lui Gáspár, orfan de mamă, sosit acasă în Poiana, împreună cu tatăl, singurul său capital sufletesc, care-l învață să iubească pământul neamului Varju pentru că tradiția este lege. Arhaicul are încă preponderență în acel moment – să nu uităm, este vorba de anul 1920 (ca început al creației romanului ce a fost publicat însă în 1925), când se fac simțite primele fulgurații moderne în romanul interbelic. De atunci înainte, drumurile se deschise tot mai mult pentru inovație, originalitate și experiment creator. Prin urmare se readuce, cu nonșalanță, filonul tradiționalist, vizibil, mai ales prin existența derulată după calendarul creștin, dar și după argumentele de necontestat ale viețuirii după legi nescrise. Frecvența derulării marilor evenimente este dictată de ritmicitatea Crăciunului. Casa cea nouă ridicată de Varju-tatăl, despre care tot satul vorbește, este finalizată înainte de marea sărbătoare creștină, iar dansul nefericit al destinului pentru triunghiul sentimental Gáspár – Anna – Maksai are loc într-o a treia zi a Nașterii Domnului. Sub amenințarea „sabiei lui Damocles”, reafirmarea neamului Varju de Valcău scrie istoria familiei și nu numai. Caractere masculine cu personalitate se înfruntă în public, orbite de aceeași lumină pe cât de firavă, pe atât de vitală a iubirii. Pentru Anna Basà, acești bărbați de vază ai ținutului își afirmă și reafirmă întâietatea. Cui îi este menită fata? Doar unuia, dar cum ambiția deținerii supremaței alungă orice sentiment curat, destinele vor fi încâlcite, se vor intersecta violent, după cum și lumea se împarte în două: într-o parte cei cu probitate morală, în cealaltă, favorizații, aleșii nealeși, bursierii istoriei. Prima înfruntare fățișă nu se finalizează cu pierderi de vieți omenești pentru că, de Crăciun, miracolele pândesc, anihilează și cea mai neînsemnată tentativă de a face rău, de a „provoca o avalanșă”. Și cum se întâmplă totuși deturnarea de la ceea ce ar fi trebuit să fie în numele iubirii? Pe nevăzute și totuși sub privirile tuturor. Incredibil cum „pavăza” puterii care oprimă se pierde! Eticul este veriga tare, astfel că, sub amenințare directă, însuși comandantul oștilor Gilăului primește o lecție de viață. Vrea să danseze doar el cu tânăra domniță și orice gest de apropiere al lui Varju are ca răspuns aroganța biciuitoare. Pe ringulde dans, pare a fi loc doar pentru Anna și Maksai, Varju – un oarecare, după poziția ierarhică, trebuie să tacă și să înghită, ceea ce nu poate fi acceptat de un urmaș al unui neam aparte. Îl vom vedea amenințându-l pe Maksai, fără teamă, cu demnitate și cu trufia celui care nu are nicio pată. La fel cum într-un dans există și balans, echilibrul este restabilit de acest personaj-emblemă al neamului Varju, de un fiu al pietrei, a cărui forță interioară răzbate cu tărie asemeni ecoului ce vine din munții de nestrămutat. Umanismul este însă cuvântul-cheie pe care Kós Károly îl pune la bătaie și în multe alte episoade ale romanului. Pentru că nu agresivitatea demonstra supremație, momentul confruntării fățișe este provocat, poate, doar pentru a fixa, de la bun început, stabilește învingătorul în ochii și sufletul Annei: Gáspár Varju, un nume pe care îl va ascunde bine în sufletul ei. La o simplă aruncare a privirii, se observă reverberațiile naturalismului prin contextul evenimentelor foarte îndepărtate în timp. Cu toate acestea, și Liviu Rebreanu aruncă în joc armele naturalismului, prin reacțiile biologice ale lui Apostol, crispările, vedeniile, senzațiile de orbire – prin toate acele „banalități” atroce ale războiului care îl chinuiesc teribil. Dar reconstituirea trecutului într-o formă ce îmbină cu seninătate vechi (cu sensul de eveniment) și nou (semnificând metodă literară) nu pune deloc eticheta de paseist sau „contemptor” nici în Neamul Varju, nici în Corona, romane dedicate unor vremuri demult apuse. Afirm aceasta în virtutea faptului că ceremonia Confirmării practicate de catolici și lutherani era o analogie a botezului specific altei confesiuni, și anume ortodoxiei. Acest eveniment urma ad literam tradiția, legea creștină și pentru acest temei este una dintre coordonatele comune celor trei romane. Bineînțeles, în Pădurea spânzuraților credința prevalează, dar este interesant de văzut cum scriitorul maghiar Kós Kàroly o abordează în manieră personală. Revenind la firul suspenadt al poveștii lui Gáspár Varju, trebuie precizat că naratorul obiectiv îi continuă destinul printr-un șir de renunțări. Obișnuitele întâlniri duminicale de la conacul Basa Tamás care îi reînsuflețea cândva pe cei doi prieteni la vârsta celor mai temerare vise ale vieții, aveau să fie curmate, însă nu și date uitării. Cum ar fi putut uita Anna frumoasele istorisiri ale lui Gáspár despre despre fluvii și corăbii sau cum ar fi fost să nu-și mai amintească cine a învățat-o să scrie și să citescă?! Alături de prietenul ei drag Gáspár i-a fost dat să descopere o lume plină de minunății, să fie încântată de câte și mai câte există pe lume. Cadrul memorabil este un episod-cheie ce face parte din tehnica paralelismului narativ. Prin elemente de recurență, aceeași scenă, se va derula peste ani, când Katka, fetița familiei László ajuns „mâna-dreaptă” a noului principe al Transilvaniei, György Rákóczi va face primii pași în arta cititului și a scrisului, într-o atmosferă asemănătoare. Micile indicații oferite copilei în camera de zi produc un declic în mintea mamei, ce va răbufni peste voința ei de fier, cu același cutremur al ființei pe care l-am văzut la tânărul Varju în înfruntarea cu Maksài, de la conacul Basà. Metoda proustiană a memoriei involuntare se declanșează tot de la un stimul exterior și se manifestă prin gestul exploziv al Annei de a arunca lucrurile și a se năpusti spre ușă, fără să mai țină cont de aparențe. Este momentul adevărului, al irumperii propriei ființe aflate într-o extrem de îndelungată stare de claustrofobie, de închidere în sine, de fugă de realitate, de toți și de toate. Sunt devoalate sentimente rarissime, trăite exclusiv de cei ale căror suflete rezonează înalt. Ce „trădează” episodul anterior? Sensibilitatea și atitudinea promptă în situații decizionale grele ale unui personaj feminin rotund, complex, încrâncenat de atâta amărăciune, pentru care era nevoie de fibrilații pentru a mai putea face schimbările benefice, indiferent cât de urgente ar fi fost acestea. cum se ajunsese în acest punct mort al existenței? Prin simpla ratare a iubirii. Ce consecințe grave avea starea de fapte? Copilăria fadă, cu umbre tot mai mari pe chipul fiicei sale, micuța Katka. Se pare că se verifică, în structura de adâncime a romanului Neamul Varju, (dar și în celelalte) teoria fenomenologiei a lui Edmund Husserl, filosoful austriac conform căruia esențialul este revelat în stare pură la nivelul conștiinței, iar intuițiile duc către structura sufletească, spre centrul existențial al ființei. Reacțiile Annei sunt prezentate de vocea obiectivă, în perspectiva unică a romanului tradițional și nu trebuie confundată cu unitatea de perspectivă a romanului modern, în care autorul nu redă o existență obiectivă, ci una bazată pe cunoașterea mediată de intuiție. Și totuși gestul involuntar al eroinei, ca urmare a unui stimul exterior, se poate interpreta și prin tehnica modernă a filtrării datelor exterioare raportându-le la conștiința personajului. Desigur, voalat exprimată în prima etapă a modernismului. Sensibilitatea autorului maghiar, un amator om de litere, cu un real simț al clipelor atemporale, este vizibilă prin consemnarea „realului ” ca într-o cronică, mai bine-zis, ca într-un calendar creștin. Răsturnările de situații roiesc în preajma Crăciunului. Arhetipalul nu exclude însă tendința modernă de a observa manifestările gestuale, mimica și reacțiile emoțiilor personajelor sale. Nu se poate vorbi despre obsesii ca în cazul lui Bologa, dar se pot identifica tenebrele existențiale, punctele nevralgice, iar Kós Károly este talent în a face mișcări de translație. Portretul moral al Annei este înrămat de trăsăturile sufletești, prilej pentru a cunoaște superstițiile vremii sau slăbiciunile personajului. Pentru ea, imaginea ogarului alb adus de Maksai de Crăciun, nu era decât o redeșteptare a unei suferințe mai vechi. Flashbackul utilizat cu subtilitate aduce în prezentul acțiunii prima bravură a lui Gáspár – ochirea năstrușnicei veverițe, apoi momentul plecării lui în cetatea Gilăului, când îi ceru ca suvenir corbul. Călcâiul lui Ahile era descoperit, iar umbrele amintirilor se amplificau țesând în jurul ei o pânză de păianjen. Amănuntele revelatoare supuse interpretării anterioare sunt gândite ca părți semnificative ale unui întreg și el scindat și recompus, iar fiecare detaliu, aparent insignifiant, pare a fi introdus în atmosfera conflictuală cu premoniția consecințelor lui imediate sau mai îndepărtate, căpătând o relevanță distinctă. Intervine apoi jocul de-a coincidențele și tehnica narativă a contrapunctului, poate, pentru a comunica indirect ideea că nu te poți trăda nici măcar pe tine însuți, cu atât mai puțin pe cei care te-au „delegat” să le reprezinți neamul… De ce mă opresc asupra tuturor acestor detalii?! Pentru că firul narativ o impune. Asemeni mamei sale, Kata îl întâlnește pe Janko, fiul lui Gáspár, la aceeași vârstă, șase ani. Privată de dragostea maternă, copila orfană crescută de bunic, Anna nu-și poate juca frumos rolul de mamă. E aridă. Secătuită la culme. În plus, o mai înăsprește și mariajul. Ajunge să fie o prezență utilă și atât. Kata nu primește din partea mamei acea afecțiune inconfundabilă care poate muta și munții din loc. Acest tip de relație rece, aflată în blocaj emoțional, mărește prăpastia sufletească din ce în ce mai mult, amintind de relația mamă-fiică din romanul istoric They were divided al scriitorului maghiar Miklos Bannfy. Eroina Adrienne vrea tot ce-i mai bun pentru fiica sa. Alege cea mai bună variantă pentru educația ei, cu prețul unor sacrificii. Cu toate acestea, se vor închide porți ce niciodată nu vor mai deschide. Și atunci zic că nu e greșit dacă afirm că absența cordialității familiale specifică mamelor de acestă naționalitate mută accentul specific legăturii intrinseci mamă – fiică pe un alt palier, permițând aserțiunea că, în acea perioadă, femeia era blazată pentru că nu i se acorda rolul de factor decizional în „forul” familial și nici în stabilirea propriului drum în viață. De ce oare? Pentru că respectul, disciplina, păstrarea unor cutume, respectarea unor conveniențe erau, de departe, mult mai importante decât dragostea. Supremația socială era câștigată prin influență, fără zbucium interior, impunând reguli ce călcau peste sentimente și erodând suflete. Date fiind acestea, se vede flerul scriitorului realist Kós Károly ce plusează în literatura maghiară interbelică, completând reușit galeria literară europeană în zorii noii literaturi. Îl vedem înfățișând o epocă de mult apusă, o vreme când copiii scriau pe tăblițe, când, cu greu, prin eforturile micii nobilimi și chiar ale iobagilor, se ridica prima școală din sat. Și deși bucuriile simple ale copilăriei de altădată apar actualizate în mod reușit în scrierile multor autori, Kós Károly se raportează la secolul al XVII-lea într-o cu totul altă viziune. Jovialitatea copilăriei nu se compară cu cea exprimată de scriitorii români, din alte zone ale țării. Diferit de ceea ce propun Amintirile din copilărie, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Neamul Varju propune un anumit rafinament. Prietenia și bucuria sunt calme, având un aer occidental. Cum de am observat acestea?! Pentru că tonul este serios, iar întâmplările „au greutate” și nu permit șotii, nici măcar în universul mirobolant al celor mici. Stilistic și ideatic, există o altă față a textului care respiră ordine și sensibilitate. Năzbâtiile, glumele și jocurile pline de viață nu le sunt cunoscute copiilor. Kata nu știa să râdă înainte de a se împrieteni, pe derdeluș, cu Janko. Precum destinele în oglindă, acești copii au de suportat rănile trecutului. Câtă durere să fie în sufletul unei fetițe care își așteaptă prietenul de suflet și el să nu mai apară niciodată?! Ce răni deschise să fi rămas jinduind să se regăsească, iar barierele să fie pentru totdeauna lăsate?! Pentru Janko, terifiantul secret dezvăluit de fratele său, din răzbunare, îl îndepărtează de simpatica prietenă al cărei tată îl omorâse pe al lui, cât și de săniușul ce-i amintea de ea. Mai era posibilă o comunicare între ei, deși nu erau vinovați pentru ceea ce se întâmplase în trecutul familiilor din care făceau parte?! Cei mai mulți ar fi tentați să creadă că orice încercare de remediere ar fi fost sortită eșecului. Scriitorul maghiar face imposibilul posibil. Oare cum într-o asemenea situație?! Bineînțeles, foarte greu, dar, cum niciodată nu e prea târziu, va reuși doar de dragul…vieții, al fiorului abia perceput de se prinde ușor acea mult-căutată stare de grație. Selecția unor astfel de secvențe relevă faptul că autorul Kós Károly scrie cu viziunea unui psiholog și cu preocuparea delicată a unui teolog îngrijorat de rănile sufletești, căutând restabilirea echilibrului interior. Așadar, printre marile preocupări pentru starea normală de bine, luptând ca nu cumva iubirea să se volatizeze, adulții nici nu mai observă cum cei mici învață tăcerea pietrei, cum sunt acaparați de cumințenie, cum trăiesc devotați sincerității absolute, fără șotii, serioși și gravi. Și nu doar Mica Anna, Gáspár, Katka, Janko, Fritz și Hilde sunt diferiți de Lizuca, Nică sau Smărăndița. Copilul Apostol este predestinat prin nume unui drum evenimențial, unor crize mistice. De mic meditează, filozofează anticipând preocupările intelectuale de mai târziu. Genealogic, el este un „moștenitor” al revoluționarilor lui Avram Iancu. Bunicul din partea mamei, doctorul Hogea, se trăgea din neamul fostului subprefect din vremea revoluției, iar pe linie paternă avea un strămoș care murise tras pe roată în Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan. Mai aproape pe firul timpului, erou putea fi considerat și tatăl său, Iosif Bologa, cel mai tînăr condamnat în procesul Memorandumului. Educația lui Apostol este cât de morală și religioasă. Copilăria sa stă sub semnul frustrării, al traumelor sufletești, al terorii paterne, al misticismului. Va fi „mișcat” și de moartea tatălui. Se va prăbuși mai mult după pierderea credinței, odată cu descoperirea noii religii a filozofiei studiate la Budapesta. Pe un alt palier, paralelismul literar atrage atenția și asupra altor elemente ce se „asortează”, se completează potrivit spiritului unui roman cu valențe istorice, într-un spațiu multietnic. E un melanj care armonizează culturi, mentalități, datini, tradiție și educație. În Neamul Varju, existența umană desfășurată în consonanță cu sărbătorile creștine ilustrează o lume arhaică asemănătoare cu cea sadoveniană. Din gama evenimentelor relaționate Crăciunului fac parte căsătoria lui Gáspár cu Ilona și venirea pe lume a fiului lor cel mic, György. Nașterea Mântuitorului retrăită, an de an, chiar evidențiată în acest roman, relevă explicit modernitatea conservatoare. Prin analogie, însăilarea marilor evenimente în pânza fină și curată a Nativității pare să spună că Pruncul Sfânt revine în lume pentru a cuceri omul tuturor timpurilor, cu precădere, omul modern. Demult însă, celebrarea vieții presupunea mai multă sacralitate pentru că viața însăși are în ea fărâma de Duh Sfânt, iar Kós Karóly redă aspectul prin notații dintre cele mai clare, firești și proprii existenței arhaice. Astfel aflăm că micii școlari aflau că e timpul întoarcerii acasă atunci când băteau clopotele de nămiezi. Și tot ca o dovadă a existenței la unison a omului cu Providența, se aleg, pentru căsătoria Annei cu Maksai, tihnitele zile ale Paștelui. Mai mult, tămăduirea oamenilor și a animalelor prin tainicele rețete ale vraciului român, Ilie, completează șirul minunilor atât de necesare atunci și acum. Nu în ultimul rând, culoarea arhaică a romanului Neamul Varju se completează cu vorbele de duh, ce au, desigur, altă sonoritate decât cea a cuvintelor populare moldovenești. Solemnitatea se manifestă chiar și la nivel folcloristic pentru că înțelepciunea populară dă sentințe precise și ferme. Mărturie sunt cuvintele ce au învăluit încercarea nereușită a lui Rákóczi de a găsi tezaurul predecesorului său în scaunul Transilvaniei: „s-a șters pe buze de ea, ca boierul de la Sárospatak de comoara din Gilău”. În mod cert, pentru a înfățișa o astfel de lume nu era nevoie de expresivitate, iar romanul Neamul Varju este scris cu o mare economie lingvistică, lexicul este aspru ca și eroii cărții, ritmul desfășurării acțiunii bolovănos, fără înfrumusețări, redus la comunicarea esențelor. Abundă însă limbajul arhaic, la nivel lexical. Aprod, pârcălab, vistierie, hotnog, nemeș, zăbavă, zălog, tălpași, lănceri sunt termeni fără de care romanul n-ar fi fost autentic. Apoi retorismul este, la rândul său, destul de sugestiv, accentând agitația, teama, presentimentele, având funcție asertivă: — Vine viforul ! […] Dar, oare, ce ne aduce ? Ploaie, gheață sau secetă? Binecuvîntare ori blestem ? Sau va trece mai departe, așa cum a venit, iar firea nu se va alege decît cu spaima ? Astfel s-au petrecut lucrurile la începutul acelei ierni. Vuietul furtunii se auzea încă de la mari depărtări, dar cu toate acestea, mica țară a Ardealului era de pe acum înspăimîntată. Nu se mișca încă nimic, dar de bună seamă totul se va pune în mișcare, foarte curînd! Ceva se pregătea. Nu era om să nu simtă acest lucru, între țărani începuse un fel de du-te-vino tainic și fel de fel de șușoteli. Se iscau vorbe și ici-colo ieșeau zvonuri care se răspîndeau din ce în ce mai departe. Veștile veneau și plecau ca niște ființe. Similarități textuale între Neamul Varju și Pădurea spânzuraților se înregistrează, mai ales, în ceea ce privește atitudinile protagoniștilor în relațiile sentimentale. O alegere cu rol compensator face Apostol Bologa și, coincidență, personajul feminin ce suplinește se numește tot Ilona. Dacă Gáspár alege rațional, neavând altă șansă în fața celor de rang superior, Apostol alege sub forța furiei oarbe, din gelozie. În ambele cazuri, personajul masculin este un model de moralitate, murind „sub jurământul datoriei”, ca un revers al medaliei. Specific romanelor cu subiecte istorice, chiar dacă anumite conjuncturi sunt doar pretexte pentru abordarea unor concepte generale, scriitorii selectează acțiunile declanșatoare de mari schimbări. Sub masca impulsului de a vâna, Rákóczi caută comoara lui Bethlen Gábor, de a cărei enigmă îi consideră răspunzători pe cei din neamul Varju. Gáspár va suporta ura înverșunată a domnitorului maghiar și lupta trufașă împotriva sa. Deși pare învins, el este învingător, murind pentru o cauză nobilă, cum se va întâmpla și în cazul lui Bologa. Cartea lui Karóly pare o tablă de șah. Toate faptele importante, toate alegerile de care ar conta multe altele ulterior sunt precumpănite, însă duelul datorie – sentiment nu poate fi controlat. Ca un paliativ compensator după primele semne ale revirimentului interior, lucrurile încep să evolueze spre bine. Maksai greșise, el trebuia să facă pasul decisiv spre împăcarea celor două familii „rivale”, acoperite de resentimente și de moarte. Numai așa, pare să spună naratorul, viața Katei poate fi salvat, iar ca o ironie a sorții, reînsuflețirea fetei vine tocmai de unde nimeni nu s-ar fi așteptat: de la Ilona Vitéz, mama celui pe care îl purta în suflet, fiindu-i însă refuzat de conveniențe. Ilona (cea repudiată altădată în acest roman) îndeplinește rolul salvatorului atât în Neamul Varju, cât și în Pădurea spânzuraților. Se impune mențiunea că în romanului lui Liviu Rebreanu mai încearcă și căpitanul Klapka acest rol, ajutânu-l pe Bologa să vadă luceferii din ochii spânzuraților sau încercând să-l susțină în fața Tribunalului Militar. Lăsând inima să-și asculte glasul, libertatea individuală este redată omului ce are dreptul să trăiască, nicidecum să respire durere. Tot libertatea este căutată și de Apostol Bologa, având o perspectivă superioară asupra vieții, așa cum susținea elogiativ locotenentul Gross: Omul e centrul universului, fiindcă numai în om materia a ajuns la conștiința propriului său eu, a ajuns să se cunoască!…Omul e Dumnezeu! Dar apoteoza finalului din romanul rebrenian lasă să se subînțeleagă, prin semnele transcendenței locuite, promisiunea fericirii postume pentru a cărei atingere, pasul morții e blând și transfigurator. Scriitorul maghiar alege, la rându-i, un sfârșit exemplar: ura este învinsă și toți cei trei bărbați, care altădată se dușmăniseră, sunt împăcați în necuprinsul univers, iar romanul lui Meschendörfer propune resemnarea înțeleaptă, calmă și nostalgică. Examinarea concomitentă și intercalată a romanelor supuse atenției se vrea a fi un elogiu adus destinelor celor trei bărbați integri ce se dezic acerb de „arta” compromisului. Gáspár merge pe cele mai dificile căi, Fritz renunță la dragoste dacă nu are primul loc, Apostol se detașează de oameni pentru iubirea divină. Toți au iubiri secrete, înăbușite, în prim-plan fiind pasiunea. Gesturile nu pot fi uitate, ei lasă în amintire „secunda eternă”, pentru că în fiecare caz există trăiri autentice. Translocând din nou atenția spre romanul confesiv al lui Adolf Meschendörfer, se poate face afirmația că Brașovul, mărețul personaj din umbra cumpătatului personaj Fritz, se prezintă blând, precum marele câștigător în fața tuturor, chiar și a invincibilului Harald ce s-a bucurat de toate rolurile preț de treizeci de ani. Este, indiscutabil, Marele Învingător. Constituția narativă a romanului ionic se arată grație influențelor moderne, a expresionismului elocvent prin mișcările sufletești rafinate, prin nivelul tensiunilor intersubiective din roman, al rivalităților erotice, sau prin subterfugiile romantice ale prozei care n-ar mai lăsa impresia de efluviu sentimental. Așa cum se poate remarca, idealismul său estetizează corpul tern al literei, prin dedublarea realului la nivelul expresiei versificate: Alminteri curge-aicea timpul, alminteri susură fântâna./Încă de mic copil băiatul întinde veșniciei mâna./Osul străbun adânc zidit în cripta lui îngrașă vatra,/Încet bat ceasurile-n turnuri, înceată se fărâmă piatra./[…]Altfel e fânul pe la noi, și-al primăverii vânt,/Altfel iubirea și credințani se preschimbă în cuvânt. (Elegie transilvană.) Aceeași impresie este fluturată prin înclinația sa spre creația literară, mai precis, prin cochetarea haotică și tristă cu exprimarea prin poezie: Când singură-n cochilia-ți prelungă/Lasciv întinzi imense mădulare,/Pocalul ridicând spre soare-n dungă/Înflărat din fluxul apei vuitoare – /Atunci răstorni în vale semințele-ți s-ajungă/Cascade nesfârșite de-orbiri srălucitoare,/Până ce, ostenită te culci cât ești de lungă/Fierbinte împăcându-ți ibovnicul tău soare.(Marea Neagră). Și povestea Varjueștilor se spune cu mult calm, prin mici spectacole narative ce curg în ritm de baladă cu ropot de pârâu de munte împletind „arhitectura” narativă obiectivă cu refrene din folclorul maghiar pentru a mai „relaxa” fraza sobră, cu sonoritate arhaică. În vreme de pace, în timpul iernii, dar și când negura istoriei se arată, lăutarii acompaniază veselia și, mai ales, durerea vânjoșilor oameni ai munților, cerând implorare de la domnitor pentru a le aduce acasă nepoții, fiii, ginerii, tații sau bunicii luați ostatici de Poartă sau de tătari: Zece mii și încă/Opt cu jae-adâncă,/Robi la tătărime/Nu mai știm de bine./Și ne-au dus opt sute/Pe Marea cea Roșe,/I-au lăsat să cadă/Morții grele pradă./Rugu-te Rákóczi,/Domnul nostru mare,/Vezi de pruncii noștri/Și de văduvioare. Ca versiune modernă a vechilor cronici, proza agață concluziv versuri în limba latină pentru a însoți, voia bună, bunătatea oamenilor din popor cu învățături mereu actuale: Vitele de sete beau/Oamenii de drag se iau/Vinu-i vin de gospodar,/Vița-i bună-n dar./Doamne miluiește/Pe cine muncește/Pe cine aduce/Ca să bem vin dulce/Vivat sincera sincerorum sinceritas. Finalul versurilor în cheia preceptelor latinești este un semn al moralității romanice transmise negreșit din generație în generație sau prin intermediul clericilor, al scribilor cetăților unde tinerii plecau la vârsta majoratului pentru desăvârșirea personalității sau din datorie civică, precum Apostol Bologa. Ardealul pe care acești eroi îl iubesc și-l apără îi pune pe aceeași linie eroică. În fine, închei paralelismul literar din acest capitol cu referiri la elementele de opoziție ce se disting în cazul perspectivelor narative, având în vedere că diferă întru totul. În Neamul Varju totul este sub controlul naratorului cu omnisciență represivă. Pădurea spânzuraților încearcă o schimbare de registru, în sensul că omisciența este limitată. Frazele supremației auctoriale se sparg datorită vocilor ambasadorilor acreditați de autor la curtea personajelor sale. Se observă intercalarea unor procedee noi precum instanța narativă actorială manifestată firav în reconstituirea obiectivă a evenimentelor, prin inserarea adverbelor de probabilitate ,,parcă” și prin intermediul punctuației ce marchează ritmul sacadat al gândirii sau al exprimării. E semn că manierea psihologică ar vrea să pretindă mai multă putere, prezentând amintirile la persoana a III-a cu emoția personajului. Elementele de recurență se regăsesc în faldurile retrospectivei care urmează firul cronologic, cu o mică excepție în ceea ce privește memoria afectivă din deschiderea romanului scriitorului maghiar. Marca evidentă a distinctivității este scrierea biografiei lui Apostol Bologa sub forma unui eveniment de conștiință, provocat de o traumă gravă. Nici în romanul Corona, în care perspectiva narativă este subectivă, modul înlănțuirii amintirilor nu este altfel. Impresia este aceeași: curgere rezumativă și nepsihologică. Rememorările din unghiuri subiective ale celor două romane la care m-am referit ultimamente nu înfășoară discursul narativ în pânza halucinației, a visului sau a coșmarului, ci vrea, cu exclusivitate, să argumenteze evoluția personajului-cheie. Ce caracterizează deopotrivă aceste interesante structuri narative romanești? Categoric, marile încurcături puse la bătaie de romanele realiste, indiferent de aerul tradiționalist al predilecției pentru folclor, credință sau tradiții, dincolo de „palpitațiile” modernismului ce respiră prin regimul sufletesc sau dispoziția particulară a personajului în cauză. Din vârtejul acestor încurcături, doar Bologa iese schimbat, având senzația că a fost manipulat și se răzvrătește. Ceilalți doi, Gáspár și Fritz au coloană vertebrală de la început până la final, cu toate că le scapă bucuria vieții. Ei își asumă compromisul sufletesc. Ei trăiesc într-o lume în care presiunile conjuncturale oferă primul loc prejudecăților colective. Au roluri sociale marcante, sunt puternici ca structură interioară, dar nu au revelații precum locotenentul Bologa, deși este și el fisurat în interiorul său. Efasarea egoului în numele datoriei, al conștiinței morale sau al fatalității relevă multiple semnificații asupra unui ideal. Din umbra fiecărui personaj remarcabil se configurează portetul fericirii prin iubire. Toate cele trei romane converg spre ideea de fericire care va fi obținută doar după ce sufletele „se deschid.” Sensul abstract urmărit de scriitorii ardeleni este solidaritatea neamurilor într-o comunitate, în sânul națiunii, alături de ai lor, fie suflet lângă suflet cu populația autohtonă, până la marea aderare la familia universală a întregii omeniri. Nobili sau oameni simpli, români, maghiari, sași și secui și-au dat mâna, s-au apropiat și au respirat sub același cer al multiculturalismului transilvănean.

Capitolul al II-lea

Imaginea sinelui vs. imaginea celuilalt / a comunității

Depășind etapa familiarizării cu tehnica paralelismului literar, analiza se adâncește, se dezvoltă în jurul ideii de valorizare a unor trăsături particulare, ce definesc identitățile exemplare ale lui Janko Várju, Fritz și Apostol Bologa. Ei sunt piloni ai societăților din care fac parte. Fiecare își asumă destinul colectiv, dobândind statutul de individ-model pentru care datoria este prioritară. Sunt reprezentativi în ceea ce privește asigurarea coerenței, funcționalității și solidarității societății din care unul dintre ei se desprinde, la un moment dat. În consecință, a trebuit să urmăresc modulațiile personajelor în raport cu destinul colectiv, cu deciziile nefaste sau cu frământările istoriei. Toate au accentuat profilul diferit al individului, asemănările și diferențele dintre cei de același neam sau nu, știut fiind faptul că Europa Centrală este locul de „randez-vous” al Estului cu Vestul. Se știe că, în inima țării, varietățile culturale abundă de mult, prin influența vestică a Germaniei, estică a Rusiei și sudică a Turciei, având preponderență studiul nodurilor culturale vizând aspectele identitare. Transilvania a conectat cultura română la spiritul veacului prin călătoriile la studii în Europa ale pleiadei interbelice, dar și prin interferențele produse în acest spațiu cosmopolit. Prin interculturalism se dobândește imaginea complexă obiectivă sau subiectivă asupra experienței umane, în funcție de conjuncturi, medii, caracteristici naționale sau regionale. Eclectismul intervine ca o inerție a istoriei, ca o formă complementară de “humanitarian emancipation” cerută insistent de Eugen Lovinescu. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că totul se raportează la fluctuațiile istorico-sociale ale României în Regat. Pe linia modernismului, încadrându-se în tiparul clasicelor romane istorice după teoria lui Georg Lukács conform căreia istoria trebuie tratată ca o subtemă, fără imaginea unor personaje venerate, protagoniștii sunt implicați în acțiuni din care nu lipsesc figurile istorice reprezentative, fără a se ajunge însă la copii perfecte ale realității. Marcel Cornis-Pope are impresia că Rebreanu îmbină elemente ale tragediei clasice cu analiza psihologică a romanului modern. Ideea personalității multiple, într-un fel cu tine însuți, diferit cu alții și în ochii celorlalți, nu face decât să pună blițul pe heterogenitatea socială și să atragă atenția asupra manifestărilor exterioare ale eului, cu atât mai mult cu cât Fritz și Apostol sunt personaje ce stăpânesc arta disimulării. Miezul prezentei analize ascunde așa-numitul „nod gordian”. Pornind de la premisa existenței, pe de o parte, a eului empiric, difuz (în sine – un mix al distinctivității și al interferențelor), iar pe de altă parte, a sinelui individual ca alter ego, în scopul identificării cu eul universal, se poate repera principiul indian Tat twam asi (Acesta ești tu), prin dubla raportare la existență. Conform gândirii filosofice europene, eul evoluează în funcție de metafizic și destin, ținând de înzestrarea biologică naturală și psihică, subsumându-i haloul de necunoscute al inconștientului. De altfel, și Platon ne reamintea mereu că există în noi doi sine, două suflete, și că dintre acestea două Sinele nostru real este nemuritor. Pe urmele marelui filozof, Plutarh este mai explicit în privința instabilității și irealității eului empiric: „Nimeni nu rămâne o persoană, nimeni nu este o persoană …Simțurile noastre, consecutiv faptului că noi nu cunoaștem realitatea, ne spun fals că ceea ce pare să fie există efectiv” (Moralia). Din aceste perspective, s-a observat că suveranitatea de care se bucură eul înregistrează unele fisuri în manifestarea omniprezenței caracteristice, iar relația fiecăruia cu sine însuși, precum și raportul eu-lume se diversifică, se schimbă, afișând fragmentele unui mozaic al stărilor ființiale. Asociez referințelor anterioare precizarea că știința a evoluat rapid în ceea ce privește cercetarea personalității, astfel că analiza ADN-urilor a demonstrat că ne dizolvăm gradual generație după generație și că structura genetică este reînnoită la câteva luni, încât nimic din cele de acum un an nu mai rămâne în corpul nostru. În Pădurea spânzuraților analiza stărilor dilematice ale conștiinței confirmă antinomia ego/alter-ego, respectiv binomul eu – societate, ale căror traiectorii inițial paralele, ulterior intersectate, se contopesc în sine, în recuperarea din nebunia din care eroul nu se mai poate opri. Înainte de a cunoaște povestea vieții sale, cititorul poate presupune că este vorba despre un caz aparte, cu totul și cu totul diferit, prin apelativul mai puțin întâlnit. De sorginte biblică, Apostol, atrage atenția. Să fie oare vreo legătură cu cele douăsprezece figuri sacre care l-au avut mentor pe Iisus Hristos? Niciun dubiu. Doar este și el un martir, așa cum denotă sensul concret al termenului „apostol”. El se mortifică pentru năzuințele sale, reușind să ajungă la acea lumină interioară, să treacă de bezna abuliei comportamentale. Valori aparținând culturilor arhaice, «simbolice» (precum învățăturile și codurile morale, religioase – tablele legilor -, practicile magice legile de război și codurile manierelor elegante, practica incantațiilor și «lʼart courtois») au caracter exemplar, obținut prin donație, prin grație sau har, prin alegere sau investire de către o putere suverană. De aceea pot fi numite sacre, au caracter predeterminat, ordonat de o voință, de o conștiință superioară, transcendentă (Divinitatea) sau imanentă (regalitatea) care se revelează, iese din ascundere sub diferite forme de transfer:« mania, furore», har grație, inspirație. Aceste valori sunt comunicate în stări de transă, în situații istorice «excepționale», de aceea o serie de discipline, precum istoria religiilor, etnologia, istoriile literare și de mentalități caută să explice, să aducă iraționalul la ordinea rațională, să definescă modelele invariabile prin raportări comparative, reducții și jocuri hermeneutice care să facă posibilă numirea și definirea acestor complexe moral-intelectuale numite valori exemplare. În acest sens, este remarcabilă asemănarea dintre Apostol Bologa și Vanamee din romanul lui Frank Norris The Octopus (Caracatița). Vanamee caută să dezlege misterul existenței în comunitatea mistică cu spiritul ființei îndrăgite. Deși împrejurările diferă, ni se reamintește că ambii eroi caută răspunsuri și certitudini privitoare la tărâmul supranatural. Vanamee își caută iubita moartă cu optsprezece ani în urmă, încercând să o regăsească mintal, prin anamneză, în locurile unde au fost indestructibili, iar Apostol caută existența nevăzută a altori zări (viața după moarte). Ambii sunt „traversați” de stări de halucinație. Se află undeva cândva, între cer și pământ. Traseul personajului rebrenian evoluează între două prăpăstii/spânzurători și e realizat complex. Este evident că el a devenit captivul pseudoargumentelor filosofice despre individ și societate. Misiunea sa urmează, mai întâi, sensul istoriei, apoi sentimentul apartenenței la neamul românesc, pentru ca apogeul să fie atins prin marea întâlnire providențială. El nu se identifică cu David Pop din Catastrofa care se pătează cu sânge românesc. Apostol Bologa este se face cunoscut prin statutul de cetățean exemplar al Imperiului, dar și ca român patriot. În prima calitate, Bologa este un militar decorat de mai multe ori și membru în curtea Marțială ce îi condamnă la moarte pe sublocotenentul Svoboda, care încercase să dezerteze. Sentimentul patriotic se și i se relevează treptat deși, de la început nu-și dorește să ajungă să lupte pe frontul românesc. Caută împăcarea cu sine, cu semenii, cu destinul și atunci trebuie să se abandoneze, în încercarea sa disperată de a se dezvinovăți. Drama sa morală, ajunge să fie trăită, fixată în plan psihologic. Criza lui este declanșată de o mare dilemă experimentată într-o situație-limită. El se află la răscruce, dar nu între dragoste și viață, ci între datorie și solidaritate etnică. În evoluția sa interioară, își descoperă simțăminte pe care nu le bănuia. Personaliataea i se scindează îmediat după pierderea tatălui. Avocatul Iosif Bologa îi insuflase puternice sentimente naționale. Familia fusese puternic ancorată în istoria românilor prin susținerea Memorandumului din 1892, act de o covârșitoare importanță a emancipării naționale. Mama sa, Maria Bologa, îl apropie de tradițiile culurale și religioase și îl îndeamnă să își facă studii teologice. Copilul docil, străfulgerat de sacralitate, va deveni un noncomformist, un rebel care se va lăsa pradă tentației de a face un gest eroic. Entuziasmul juvenil îl sprijină tacit să facă marele pas: înrolarea voluntară în armata imperială și de aici ascensiunea. După școala de artilerie se evidențiază prin fapte eroice care-i vor asigura respectului de sine. Este ridicat la grad de locotenent și face un cult din onoarea militară. Criza religioasă care constituise un punct de plecare pe acest traseu inițiatic se va rezolva tot prin contact cu supranaturalul. Maturizarea sa pleacă de la statutul de ostaș exemplar, copleșit de emoția îndeplinirii datoriei „sfinte”. Intervine execuția lui Svoboda care-l va arunca în prăpastia întunecată din pădurea spânzuraților dezertorilor cehi. Atunci este pătruns de ură, de cutremurare interioară și îi vine impulsul de a-i număra pe cei damnați, dar…stupoare: pădurea era plină de trupuri fără vlagă, atârnând de crengile care ar fi trebuit să inspire viață. Titulatura comună a neînsuflețiților trona pe tăblițele de la gâtul lor: trădător de patrie. Imaginea va deveni obsesie care va reveni în gândurile personajului precum o maladie și își va pierde sentimentul libertății. Se va simți tot mai vinovat, încercând să caute scuze pentru faptele sale. Își va spune că se află acolo din cauza Martei. Fluxul memoriei îl va ajuta să recupereze trecutul pentru a găsi adevăratul vinovat al situației dramatice în care se află. Înțelege că vina-i aparține și că trebuie să suporte consecințele, să îndure remușcările. Monologul interior îl prezintă într-o stare de maximă încordare, învăluit, după descripția romancierului, într-o scârbă chinuitoare, în timp ce inima îi clocotea, iar creierii îl usturau. Paroxismul trăirilor se va finaliza cu întrebarea retorică: ce caută el aici? Beatitudinea de soldat-model nu se disipează complet după cum se poate obseva printr-o simplă privire îndreptată spre victoria resimțită în momentul distrugerii reflectorului rușilor: „Mi se pare c-am spart reflectorul” se gândi atunci, mirându-se cum a putut face el asemenea ticăloșie și bucurându-se că a făcut-o. Transformarea sa are ca start-up obsesia luminii, iar reflectorul inamicului îl coordonează spre o altă lumină, spirituală. Curând însă i se năruiește ființa, simțind tot mai acut nevoia de libertate individuală care strigă după izbăvirea de vina condamnării lui Svoboda. Îi este completamente clar faptul că el aparține neamului românesc și reacționează de parcă i s-ar fi înfipt în beregată o gheară înăbușindu-i glasul atunci când află de translocarea armatei austro-ungare pe pământul străbun. Autoînvinovățirea cunoaște o dimensiune metafizică, nemaiputând face față opresiunilor militare care sporeau sentimentul că nu a fost capabil să slujească românilor. Fără discuție, nu putea face din nou parte din Curtea Marțială pentru a-i judeca pe frații de sânge considerați trădători ai armatei Imperiului dualist. Frământările sale ajung la apogeu și nu-și mai dorește decât „eliberarea”. Pe acest drum sinuos își pierde luciditatea acționând fără nicio măsură de precauție. Țintește chiar în patrula care păzea frontierele câmpului de luptă. El nădăjduia în puterea divină. De aceea, dezertarea este un act de credință, o izbăvire de culpabilitatea crescândă, o mântuire odată cu trecerea pragului ultim. Criza devine mistică și se finalizează cu sentimentul că va primi iertarea, că își va salva sufletul printr-un altfel de eroism. Nu de neam, ci de umanitate. Cu primii pași spre noua identitate, Apostol primește lumina încrederii. Își dorește să fie diferit, să rămână în memoria celorlalți. Vrea să atingă iubirea eternă și caută o „divinitate a iubirii”, mistuit fiind de inexplicabila dorință de a recupera sensurile pierdute, de a găsi susținere pentru chemarea mai presus de orice pe care trebuie să o urmeze indiscutabil. Pluriperspectivismul opiniilor din noaptea spânzurării cehului Svoboda realizează fâșia de text care arată un ofițer român cu acut simț analitic. El vorbește, cu siguranță în glas, despre realitățile celorlalți. Nu-l mai înțelege pe fostul său prieten, Pălăgieșu. Concepțiile acestuia nu mai găsesc ecou în mintea lui Bologa, deși în trecut gândeau la fel. Febrilele căutări de explicații referitoare la menirea sa, la cine este cu adevărat, îl distanțează net de gândirea obtuză a celor din preajmă, chiar și de cea a superiorilor săi. O altă defazare generală apare între starea sufletească a locotenentului român și modul cum este perceput de cei din jur. Ajungând dintr-un imold tulbure pe front, Apostol are parte de un confident apropiat, Klapka, ce îi devine frate de suferință și îl pune în temă cu posibilele riscuri la care sunt expuși, indiferent de naționalitate. De aceea, la început primează datoria. Venise cu o structură morală exemplară având ca model etic propriul tată. Dar legătura parentală face să existe o scindare în sufletul său și oarecum în conștiintă, încă de la început, neageând ideea de a lupta împotriva neamului. Locotenentul Gross este personajul-oglindă pentru Apostol. Dominat de nihilism, îi intuiește prăbușirea psihică, argumentând schimbările de atitudine, opțiunile și predispoziția sa pentru o experiență de neînțeles pentru ceilalți. Versatilitatea lui Bologa provenea din obediența totală, oarbă, predestinată. Măștile sale aveau să fie date jos una câte una. Inițial apreciat pentru caracterul său crunt și integru, ajunge să fie catalogat un mare șovinist româncare nu mai poate ucide inamicul. Trebuia să se descopere în fața tuturor, să strige fără teamă că are suflet de român. Identificarea cu profilul Altuia iluzionân-du-se că acționează conform legilor generale care servesc idealurilor precum binele, adevărul, patriotismul, solidaritatea, datoria sau iubirea îl apropie de filosofia lui Kirkegaard referitoare la urmarea sau căutarea axelor principale, a valorilor necesare vieții umane, în general. Filozofia lui Bologa arată o personalitate în criză pentru că nu poate urma calea de mijloc: între stat, neam, iubirea pentru Ilona și iubirea cea mare nu se produce consens. În cazul său, războiul – statul devine răul ontologic care-i macină conștiința și produce scimbări de viziune. Dintr-o persoană resemnată care renega trădătorii devine renegat. Statutul său se modifică rapid sub impactul luminii mistice. Este învingător – victimă – învingător, îndeplinindu-și datoria de judecător față de stat, apoi de supus al neamului, iar, în final, de apostol al Marelui Judecător – instanța divină. Nici înainte de înrolare nu-i era indiferentă datoria. Avea convingeri care vădeau un partizan al politicii oficiale. Conversațiile sale cu avocatul Domșa care detesta dualismul austro-ungar stau sub semnul imparțialității: Eu nu afirm că statul nostru e bun! Nu afirm deloc…Dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria…Dați-mi un sfat mai bun și mă închin. Altfel însă vom cădea în anarhie, domnule Domșa! Cu acest „fanatism” el condamnă având convingerea că moartea prin spânzurare a lui Svoboda este obligația morală față de stat. Dar noaptea se va lăsa și peste viața sa ca un paradox al luminii pe care are senzația că o vede în ochii celui condamnat chiar de el. Groaza îl va despărți de ceea ce înseamnă viață pentru cei din jurul său. Contextul va fi același, dar semmnificațiile realității cu totul diferite. Sentimentul patriotic este înțeles de locotenentul ungur Varga, dar de neacceptat pentru toți ceilalți. Umanismul lui Gross în privința crimelor nu acaparează și naționalismul celor aflați sub dominația austro-ungară, iar Bologa parează teoria punând semnul echivalenței între patrie și datorie, ceea ce atrage oprobiul lui Cervenco, un răzvrătit al crimelor, în general. Religia lor e moartea, iar patria se confundă cu ea. O altă paradigmă asupra războiului vine de la căpitanul Klapka ce nu vede nicio urmă de energie în experiența frontului și care îl mobilizează pe Bologa tot către dezertare. Îndepărtat de această tentativă prin scrisoarea de acasă, Klapka devene un agent inițiatic pentru Bologa. Se vor intersecta atitudinile celor doi. Lealitatea de la început a românului va fi temperată de dorința de supraviețuire, indiferent cum, a lui Klapka. Povestea despre „pădurea spânzuraților” va declanșa criza morală ce nu se va termina decât atunci când „judecătorul” va deveni vinovat. Schimbându-și opțiunea, ajungând la polul opus, Bologa va trece într-o altă etapă, sensibilizat fiind de pledoariile ungurului, dar și de sonoritatea cuvintelor românești ale soldatului român, Petre. Către umilirea creștinească față de potrivnic va fi aruncat de către ofițerul de carieră Varga, prin al cărui sector va trece în noaptea fatidică. Pentru Bologa, Varga este un impediment, un antagonist, pentru că el este implacabil în comportament, ca un mic Robespierre, urmărind fiecare mișcare a adversarului său, spionându-i fiecare gest. Prin excelență devotat Imperiului Austro-Ungar, Varga este un model intransigent al omului datoriei. Nu are de ce să cadă moralmente și nu trece cu vederea starea-limită în care se va afla Bologa. Psihoza are un traseu cunoscut: datorie-voință-credință. Varga este omul-cheie care-l va preda pe Bologa pe „melodia” datoriei, cadență ce-l va trece în a treia etapă a transfigurării sale. Nimeni nu-l poate înțelege, cu atât mai mult ceilalți români: Petre, părintele Boteanu, dar nici groparul Vidor care-l tot anunța că numărul celor condamnați crește de la zi la zi sau Gross care îi urează noroc … și drum bun. Atitudinea sa preponderent religioasă (de a se învinovăți și a căuta explicații) îl încadrează în aceeași galerie a personajelor lui Dostoivski, imaginea sa suprapunându-se sub anumite aspecte celei proprii personajului Raskolnikov din Crimă și pedeapsă, un alt individ chinuit de conștiință. Rămâne un reper în multiple sensuri, mai ales în ceea ce privește modernismul romanului, stabilind anumite filiații ale prozei românești interbelice cu cea europeană sau rusă. Nu trebuie să fii filolog pentru a face corelații între acest roman și Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, Amintiri din casa morților al lui Dostoievki, romanul camilpetrescian Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război sau Cartea tibetană a morților – Bardo Thödol. De ce această ultimă asociere? Pentru că opțiunea acestui „deschizător de drumuri”, învățăcel al Divinității, trecuse de la conștiința îndeplinirii sacrificiului patriotic la apropierea de Dumnezeu, simțind că transcendentul e tot mai aproape, mai ales prin cuvintele murmurate de preot, în final: Primește, Doamne, sufletul robului tău Apostol…Apostol…Apostol…. Astfel, duhovnicul își vede prietenul un erou umanitar asemănător lui Cervenko – exponentul unei alte națiuni aflate sub dominația Imperiului Cezaro-Crăiesc. Primind dezlegarea de la preot, Bologa face un ultim gest, dăruindu-i ceasul pentru a se asigura că își va aminti de el: Constantine, să nu mă uiți… În ultimele clipe de viață, Apostol crede că merită iubirea celorlalți și astfel se simte, în sfârșit, eliberat, izbăvit creștinește: un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ca exponent al unei categorii din care, cel puțin virtual, a făcut parte și autorul, Apostol Bologa poartă pe umerii săi drama războiului, a crimelor absurde, a cunoașterii ființei umane, a infernului existențial. Imaginea acestui personaj arată o altă față a realismului, inundat de simboluri ce se prind subtil în marama unei parabole a libertății, a modului de a fi al unui individ care nu poate accepta decât o onoarea. Negarea originii, fie a educației, pe fondul începutului de veac XX, pe continentul european, nu mai contează. Ceea ce declanșează efectul bulgărelui de zăpadă este atitudinea sa impetuoasă. În numele onoarei sau în numele iubirii, Apostol riscă totul pentru că altfel nu poate supraviețui. Corona relevă mai multe aspecte ale alterității. Modernitatea de fond, fundamentată pe simetrii și diferențe sociale, culturale și de confesiune, devine semnificativă prin simpla conviețuire a sașilor cu maghiarii, românii și ceilalți etnici mult mai puțin reprezentați în societate. Se pune problema existenței unei memorii colective din care se desprinde subiectul romanului, brașoveanul convins care a avut fericirea să se nască, să crească, să studieze și să își proiecteze cu elevație un viitor de invidiat, exceptând neîmplinirea familială. Prin ochii săi larg deschiși și prin sufletul său extrem de sensibil au fost surprinse vârstele Brașovului pe care le notează cu munuțiozitate Sextil Pușcariu în lucrarea memorialistică Brașovul de altădată, din 1942. Ce / cine e deosebit în această urbe de elită?! Omul locului. Mai bine zis, oamenii. Brașovenii. Ei întrețin bătăile inimii tuturor. Oamenii ascultă ecourile orașului. Privesc în jur, întreabă și se întreabă, iar orașul le răspunde. Este un loc cu încărcătură identitară. De aceea, Brașovul a devenit vizibil peste granițele țării. De mult timp, focarul numit cultură a premiat viața cetății, făcând-o tot mai celebră prin imagine și stil, prin comunicare mutuală. Se întâlnesc pe acest teren binecuvântat culturile de veacuri ale mai multor neamuri. Farmecul irezistibil al locului este un trofeu inestimabil al multiculturalității, al experiențelor de comunitate, de contact uman susținut de similitudini și diversități. Fritz, personajul-narator, pare să fie mai boem decât toți prietenii săi, de aceea nu poate trăi în altă parte a lumii. E prins pentru totdeauna în inima Coronei, deși nu-i este bine să vadă cum pierde iubirea. De aceea, își va lega viața cu și mai multă frenezie de fenomenologia orașului istoric. Va respira cu dificultate, amplificând aspectele prozaice, respirând calm aerul vieții coordonate de formalități, abandonându-se în succesiunea faptelor cumpătate, bine planificate și repartizate de ceilalți factori marcanți ai citadelei. Cei patruzeci de ani rememorați în discursul actorial frapeazăprin mândria calmă, fină care l-a particularizat întotdeauna. Urmaș al flandrezilor porniți în pribegie pe la 1150, el are personalitatea scindată: sufletul e al mamei, caracterul – al tatălui. Este un sas ardelean ce are conștiința apartenenței la o anumită comunitate. Dacă în capitala sașilor, la Sibiu, s-au strâns vlăstarele mai nobile, […] la Sighișoara au mers olandezii cei hâtri de pe Rinul inferior, care se scuturau de râs, fiind vestiți pentru priceperea lor la tăiatul porcilor și la sfințirea bisericilor. Medi eșenii au avut parte de fete prin vinele cărora mai curgea încă un strop de șampanie limpede și care, întocmai precum coțofenele, dădeau să apuce tot ce era de aur lucitor. Bistrițenii au crescut mai ursuzi în ținuturile lor nordice, unde s-au aciuat și unele specimene mai ciudate; dar întotdeauna s-au descurcat cu cinste. Cei din sebeș și din Orăștie au prins o adiere senină din colțul cel mai sudic al patriei și au purtat-o încoace cu ei într-o batistă, ducându-și traiul printre viile lor vesele. Brașovenii n-au primit decât oameni cu capete tari și brațe vânjoase, care nu știau spune dcât da-da și nu-nu și dintr-atâta nu-i scoteai cu niciun chip. Adâncind analiza, privirea se focalizează pe tandemul Harald – Fritz. Relația conflictuală retrăită suav prin aceste amintiri începe tot sub un nuc bătrân de tot, ca o statuie deasupra miilor de vise minunate ale copilăriei. Continuă apoi cu popularitatea crescândă a celuilalt, care îl face să fie tot timpul cu un pas în urmă. Dacă acel love story prezentat prin propria percepție a durat și a durut prea mult, maltratându-i viitorul, intervine un alt dat existențial, cu forță de coagulare a unei comunități, un never-ending story al orașului cu o alură distinctă, extrem de atrăgător, de tonic prin amplasarea magistrală, pe scena deschisă a naturii. Brașovul este și în roman un oraș „dedicat” oamenilor, un spațiu al întâlnirilor, un loc propice pentru a lega prietenii cu ceilalți sau cu orașul care intră șăgalnic în suflet. Acest privilegiu a avut menirea de a contrabalansa nefericirea sa provocată de celălalt, de Harald care avea strălucire. Avea renume. Oriunde apărea, devenea pe loc centrul universului. El era marele leader care avea darul de a coagula dorințele tuturor într-una redutabilă. El avea acea charismă, performanță și viziune necesare locului întâi. Putea face față presiunii rolului de model. N-ar fi rezistat altfel. Era complet implicat în dinamica acelei comunități, neimaginându-și un alt drum pentru sine. Pasiunea sa era să conducă destinele celorlalți. Energia sa nativă îl făcea să fie un performer, un tip ce nu s-ar fi complăcut vreodată în liniștea râvnită de mulți. Nu familia îl făcea fericit. Doar a fost, timp îndelungat, un celibatar convins. Nu. Pentru Harald, fiecare eveniment public era o demonstrație a perspicacității sale, dorindu-și să acumuleze neîncetat capital de imagine. Iureșul social trebuia să fie, de fiecare dată, un episod al propriei victorii. Un film despre redescoperirea identității și a trecutului, idealuri specifice secolului al XIX-lea l-ar fi avut ca protagonist pe Harald, nicidecum pe Fritz, perdantul etern prin ochii căruia aflăm „cheia succesului” într-o veche comunitate: individualitatea echilibrată de consensul mutual cu cei pe care îi reprezintă. Exclusivisme și radicalizări temporare, camuflate în mișcarea istorică a umanității. Educația și grija pentru cultură a etnicilor germani arată o entitate solidă care nu-și dezvăluie slăbiciunile pentru ca viața comunității să se armonizeze, dincolo de luptele administrative dintre cele două grupări politice ale vremii. Conturarea personalității personajului-narator, Fritz, este realizată prin relația, tacit conflictuală, cu cel ales dintotdeauna de Hildegard, dar și de societatea de elită a cetății pentru cele mai înalte funcții. Peste ani, cade într-o reverie totală, contemplând adeseori operele de artă concretă ale vieții. Firea sa contemplativă, mult mai slabă decât cea a lui Harald, sentimentul că este hărțuit de asidua luptă civică pentru supremație și rivalitatea acerbă pe care a trebuit să o înfrunte pentru Hilde, dar și pentru fata bogătanului din oraș de care a reușit să se apropie sufletește, cu dificultate, au făcut din el un învins de elită. I-a rămas prestigiul, dar nu și poziția de unus inter pares. De aceea, a avut și el de înfruntat obsesia provocată de dușmănia față de Harald, faultându-l în duelul cu Hans pentru protopopiatul Brașovului. Nu se confundă însă cu Apostol Bologa care s-a regăsit într-o cu totul altă dimensiune. A fost meritul orașului care-și iubește locuitorii, indiferent de unde ar veni la un moment dat. Brașovul a învins. Acest mix de valori religioase, culturale, sociale, alături de atracția magnetică a împrejurimilor au revitalizat ființa umană, înnobilând viața. În final, învingătorul a fost el. Din triunghiul amoros ipotetic doar el a avut privilegiul de a admira peisajul citadin cu trend cultural inedit, pendulând lin între amintiri fulgurante. Retras în singurătatea autoimpusă, ajungând la vârsta senectuții, Fritz se lasă pătruns de revărsarea serenității celeste și de aura umanității pe care nu încetează să o iubească, să o privească duios și nostalgic: Scriu toți istorie. A fost odată…Și eu am îmbătrânit. Ochii mei recunosc oamenii când trec prin poarta Șcheilor. Paznicul porții e bătrân și inutil acum. El și-a luat deja adio. Urmează meditația de final a cărții: Aș fi putut deveni un istoric, un erudit. Acum aș fi putut deveni un poet, un visător și un călător prin lume. Un băiețel duce nisip într-o roabă mică. Clădesc case. Printre ei se învârte o brunetă zglobie și vioaie, singura fetiță între atâția băieți. Și mai e și un băiat, un fel de șef al lor, încăpățânat și cu o chică albicioasă, care se uită la mâinile ei, îi împinge cu un brânci roaba încărcată și împotmolită pe delușor în sus, apoi o fulgeră cu ochii lui albaștri. Clădesc case. Clădesc pe tărâmul copilăriei mele. Acest feeling suav al celui mai șovăielnic dintre personaje, încoronează cu rafinament fața orașului. De filtrul roz al memoriei nu se poate face abstracție. Încercând să iubească mai puțin „trecutul” pentru a oferi prezentului locul cuvenit, e acaparat de atmosfera de entuziasm general a copilăriei și, după cum se exprimă voalat, de profunzimea constatării că n-am putea să trăim, dacă n-am putea să uităm ceea ce doare! Corona se încheie cu aceeași răbdare narativă care a fost o particularitate a modului de a scrie lent, cu delicatețe, permițându-ne să vedem printre zidurile unei cetăți, luptele din culise și să ne apropiem de spiritul orașului. Perceperea aproapelui, conviețuirea etnicilor maghiari cu ei înșiși sau cu românii considerați mai arhaici, este prilejuită de fenomenologia sărbătorii religioase în Neamul Varju. Supunerea românilor minoritari, de altfel în Ardeal, în acea perioadă, atestă supremația austro-ungară considerată și făuritoare a civilizației occidentale. Vraciul român Ilie demonstrează sinonimia dintre noțiunile „ruralitate” și „românitate”. El cunoștea misterele vieții, iar sub „oblăduirea” sa răul se dezlega prin leacuri vechi, de sute de ani. Cu certitudine, experiențele acestea relevă că a crede însemnă a avea un Dumnezeu. Diferența vine din faptul că latinitatea poporului român a făcut ca jumătate din populația neamului nostru din Transilvania să-și decline opțiunea alegând fie confesiunea greco-latină (conform caracterului occidental, european), fie pe cea ortodoxă (de proveniență răsăriteană), derulându-și existența tot în acord cu marile evenimente creștine: Nașterea Domnului și Învierea, după care trăiesc și cei de confesiune evanghelică sau reformată. Este de-a dreptul emoționantă maniera scriitorului maghiar Kós Károly de a „accesa” viața ca într-un calendar, ca într-un jurnal datat în funcție de aceste perioade și un motiv puternic care mă determină să mă opresc asupra simbolisticii generale a ideii de sărbătoare. A trăi și a crede că se trăiește doar pentru că miracolul vine dintr-o dimensiune inaccesibilă deplin ființei umane, a avea credință fără a avea nevoie de dovezi, atunci sau acum înseamnă același lucru: a continua viața fără a tăgădui adevărul suprem. Doar așa se pot păstra tradițiile care guvernează lumea aceasta atât de mare și diversă și cu toate acestea, atât de mică și neputincioasă. Cercul vieții se desenează punct cu punct, după mersul calendarului creștin și, deloc întâmplător, există în roman această redundanță temporală. Scriitorul se înclină pios în fața sacralității căreia și timpul îi aparține. Timpul acesta care nu este omogen, a cărui derulare este fragmentată ca la început. Ritmicitatea sa are o clasificare care face diferența între timpul sacru, reversibil- durata profană. Sărbătoarea devine timp sacru, mitic, retrăit în mod consecvent în romanul Neamul Varju. Este cunoscut faptul că în timpul Dinastiei Habsburgilor sărbătoarea era în acord cu mentalitatea tradițională, precum un timp sacru. Acest aplomb al scriitorului provine din cultura sa în materie de istorie a umanității, probabil. Celebrarea naționalistă se disipează în favoarea celei universale. Modernitatea conservatoare de care aminteam anterior este susținută de această devoțiune colectivă în discursul liturgic anual. În Transilvania însă, alteritatea religioasă nu era doar o problemă „internă”, a unei anumite Biserici, ci era potențată și complicată de existența peisajului confesional atât de variat și dinamic de aici, suprapus clivajelor etnice sociale sau culturale. Epoca premodernă nu e străină de această realitate, iar sărbătoarea modernă este percepută drept o prelungire cu altă față, deghizată, a concepțiilor tradiționale. Interesant cum întreaga existență, inclusiv istoria, era încadrată religios, iar aspectele prozaice ascundeau sensuri profunde, în virtutea condescendenței sacramentale. Integrarea în societate presupunea participarea la slujbe, reuniunea duminicală postliturgică, festivitatea desprinsă din tipicul religios, după demonstrează popasurile ritualice ale lui Gáspár Varju la conacul Basà în fiecare duminică, după slujbă. În altă ordine de idei, festivitatea organizată cu prilejul Confirmării prezintă aspecte ludice și estetice proprii sărbătorii, ca simbol al destinderii, divertismentului, al libertății de a trăi plenar, ieșind de sub imperiul constrângerilor cărora le erau tributari cei din vremurile amintite. Așa se observă și particularitățile relevante ale lui Gáspár Varju spre deosebire de cei care nu-l înțelegeau sau care nu puteau face ceea ce lui îi stătea în fire și i se părea firesc, contrar privirilor întrebătoare ale celorlalți. Doar el o putea alege pe Ilona. Doar el se putea opune fățiș domnitorului și comandantului Maksai. Doar el putea crește un pui de corb precum o pasăre domestică. El era singurul care putea să-i aducă fericirea Annei Basà. Expresia culturală a literaturii maghiare înfățișează prin dragostea lor un model de civilizație a unei anumite comunități istorice. Se înțelege că așa iubeau marile suflete, cândva, într-o conjunctură ce ar putea fi regăsită, dincolo de granițele timpului sau ale geografiei reale. El nu putea fi ca ceilalți. Nu trăise la fel, nu crescuse printre săteni, ci peregrinând pe lângă tatăl său care nu putuse abdica de la datoria neamului Varju. Pentru el, lumea exista atâta timp cât era în stare să-și onoreze îndatoririle de bărbat, în special față de Curte. Se împăcase cu „duritatea” munților pe care îi considera protectori. Acolo sălășluise taina. Acolo înfruntase destinul. El, Gáspár Varju avea un nume predestinat care-l lega de istorie, de natură și de o dragoste unică, mai puternică decât toate. Da, el era cu totul și cu totul diferit. Vânjos și vijelios, dur și tăcut precum stâncile, demn și devotat ca nimeni altul, subtil, rafinat și nobil, chiar dacă aceste ultime calități menționate nu erau văzute de ochii tuturor. Trebuia să poarte cu mândrie un nume. Da, să-l poarte în felul lui. Imaginea sa este oglinda unui mare neam poposit pe melegurile transilvane de care nu s-a mai putut desprinde. S-a scris istoria din conviețuiri, din acorduri sau contraste, din încercări tulburi sau domoale, ajungându-se la afirmarea personalizată, dacă se poate spune, a unei națiuni puse în mișcare de fluxul și refluxul mării vieții. Kós Károly a pus în slujba literaturii valențele timpului social, puterea religiei, a istoriei, a „seniorului” îndreptățit să-și atribuie înaintea altora tot ceea ce-și dorește, indiferent de consecințe. Rivalitatea pe care o aruncă în joc are meritul de a sublinia, în primul rând, componenta simbolică a sărbătorii, în al doilea rând, componenta istorică prin exercitarea puterii vizibile, iar în al treilea rând, componenta „economică” – timpul muncii specific sătenilor sustrași de la activitățile productive de imperativele sărbătorii.

Cap. al III-lea

Prin coridoarele ființei. Cuplul între adevăr și provocare

Notam anterior că iubirea transpare și că, în fond, aceste romane ale literaturii universale au ca temă adiacentă fericirea. Atunci se cuvine menționarea diferențelor de percepție ale personajelor feminine, față de figurile masculine. Ei, in largo senso, nu-și dau uneori seama că pentru a ajunge la fericire trebuie să treacă printr-un labirint ființial, să se redescopere, să-și asculte vocea lăuntrică. Desigur, au personalități diferite și se ridică întrebarea pertinentă: Ce înseamnă fericirea pentru fiecare dintre aceștia? Reușesc ei să nu se rătăcească sau să iasă la liman? Dintre toți, Bologa este cel mai nefericit. Drumurile – motive predilecte ale lui Rebreanu – au rolul de a face trecerea de la realitate la ficțiune sau de la mirajul poveștii la „noroiul din băltoacele realității”. De această dată, drumurile nu mai proiectează acțiunea într-un spațiu real, prin urmare nu mai e nevoie de amănunte de acest fel pentru că nu mai conduc către o țintă anume, ci se confundă într-un hățiș inextricabil. Aduc mai aproape absurdul existențial al personajului care rătăcește în noapte. „Toate drumurile duc la Roma” și pentru Apostol Bologa, în sensul că frontul îi oferă nenumărate căi, dar nu-i lasă decât o opțiune unanim acceptată, aceea de „a sta locului” pentru că oriunde s-ar îndrepta nu poate vedea decât sârmă ghimpată. Altfel spus, nu se întrevede nicio ieșire din labirintul exterior care-l va complica mai mult pe cel interior. El însuși are impresia că vine și se duce spre nicăieri, spre un gol existențial amplu descris în roman, în detrimentul axei psihologice obișnuite. Erau primii zori ai modernismului în literatura română! Eroul romanului Pădurea spânzuraților avea întipărită în minte imaginea familiei patriarhale și își dorea o familie pur și simplu pentru că avea senzația că este îndrăgostit de Marta, avea un motiv suficient pentru a face un act de bravură, neremarcând faptul că această tentație nu corespundea viziunii sale creștine asupra vieții. Tânăr filozof, format la Budapesta, vrea să facă un pas decisiv în viața sa, dar acesta are ca sursă orgoliul juvenil, nicidecum dragostea sau sentimentul datoriei, conform aparențelor. Maturizarea îl face adeptul ideii că numai războiul e adevăratul generator de energii, fiind singura cale de reperare a valorilor umane: războiul este […] cel mai eficace element de selecțiune. Numai în fața morții pricepe omul prețul vieții și numai primejdia îi oțelește sufletul. Altfel spus, Matrioșca, păpușa rusească ce are încorporată o alta mai mică, are, în acest caz, forma triunghiului social – statul, neamul și religia – care îl include pe acela amoros, configurat de Marta, Apostol și Ilona. Dilema se rezolvă relativ repede. Rănit, aflat acasă în convalescență, atras de sentimentul calm față de Ilona, rupe logodna cu fiica avocatului, cu intenția de a se dedica datoriei. Și cum Apostol este înconjurat de toată atenția și dragostea Ilonei, balanța iubire-datorie va înclina favorabil în plan sentimental. Atracția față de ea nu-l frapează, deși, din punct de vedere intelectual, erau mari discrepanțe între firea sa filozofică și simplissima „filozofie de viață” a tinerei unguroaice. Răscrucea vieții îl apropie din ce în ce mai mult de ea pentru că fata se individualiză prin vocația iubirii, prin devotament și prin senzualitate spiritualizată. O fetișcană de vreo optsprezece ani, cu năframa roșie aprinsă în cap, cu niște ochi mari negri, care parcă râdeau, cu buzele umede și pline îl ispitea blând pe sensibilul ofițer român. Răpus de boală, de parcă destinul ar fi vrut să-i ofere circumstanțe atenuante în fața iminentei condamnări, el percepe grija ei animată de dragoste infinită, exteriorizată, mai ales, prin mângâierea privirilor pe frunte, pe buze, încât nu cuteza să clipească, de frică să nu-și risipescă bucuria inimii. Fără să înțeleagă prea bine de ce îl fascinează, Apostol o primește în sufletul său tulburat, în pofida celeilalte iubirii zdruncinate de cochetării, prestanță și superioritate. Se greșise sau nu? Marta, el sau amândoi erau vinovați? Cu siguranță, acest triunghi sentimental prefigurează „scenariul” camilpetrescian din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Poate că afinitățile lipseau cu desăvârșire din cadru și că atenția pe care i-o acorda ofițerul român ținea de presentimentul sfârșitului ce se apropia. Poate că instinctualiatea nu mai putea fi oprită, amețit fiind de prezența ei binefăcătoare:Glasul ei cu undulările aspre ca un cântec sălbatic i se prelingea în suflet prin toți porii, îi alinta toți nervii. Și în aceeași vreme, ochii lui se odihneau pe buzele ei puțin cărnoase, roșu închise și umede, care se mișcau convulsiv și cu un fel de imputare tainică. Cum putea să-i reziste când ea îi povestea cât de mult i-a lipsit și cum a așteptat toate trenurile, având premoniția că el va reveni pe front mai devreme?! Ce opreliște să mai fi pus între ei când până și lumina razelor de soare le mângâia iubirea?! Poetica romanului surprinde cititorul cu aceste momente rare de contopire a firii cu ființa umană răvășită, indecisă, vrând să-și trăiască patima și, totodată, să eternizeze momentul, netrăindu-l, neconsumând extazul ce reclama o patimă furioasă. Pentru critica literară, Ilona nu este nimic altceva decât o compensație, un zbor frânt, cum sunt mai toate iubirile din opera lui Rebreanu. Un zbor frumos și înalt, sporind însă în dimensiuni tragismul eroului. Din păcate, experiența lor sentimentală se consumă fulminant de rapid. Nu există nicio îndoială că Ilona n-ar fi nebunește îndrăgostită de el sau că Bologa n-ar fi capabil să treacă de toate comentariile celorlalți vizavi de inadecvarea alegerii făcute în persoana fetei groparului Vidor unde Apostol era găzduit pe front. Ea este tipul fetei de la țară, hotărâte și fără rețineri în a-și exprima dragostea, întâmpinându-l intempestiv la gară, ca dovadă că-l vrea lângă ea. Pasională, reușește să șteargă din ochii locotenentului acea distanță socială, prin puterea dragostei. Apostol cunoaște disperarea așteptând-o pe Ilona, ajunge să-i audă pașii de la distanță, să o divinizeze, să fie un „precursor” al lui Gelu Ruscanu din drama aceluiași Camil Petrescu – Jocul ielelor – și al lui Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda, după cum remarca Ion Simuț în studiul amintit, alocându-i celebra frază care încheie ultimul roman al scriitorului postbelic: …dacă dragoste nu e, nimic nu e!… Prezintă Rebreanu cuplul prin dialectica manifest-latent? Desigur. Este o modalitate de a face ca dragostea să se remarce mult mai mult prin dramatismul ei. Sentimentul crește gradat, până la „convulsiile” eului care va aureola mitul dragostei, mai întâi prin aspirația spre puritate, apoi prin asocierea ideii de dăinuire a dragostei transgresând realitatea și, nu în ultimul rând prin trăirea ardentă regăsită în ochii adânci ai celuilalt. Cererea în căsătorie uimește pe toată lumea, începând cu tatăl fetei, care nu găsește adecvată dorința celor doi pentru că Apostol e pe câmpul de luptă, are obligații serioase și se află temporar în casa lor. În plus, mentalitățile vremii admiteau foarte greu mariaje între persoane de naționalitâți diferite. Neavând alt izvor de regăsire a puterii interioare, Apostol este absorbit de această forță oarbă și găsește o explicație creștino-rousseauistă și implicit antirăzboinică: Sufletul e același la țărancă și la contesă…Cel puțin în privința cu-prinsului…Numai forma a schimbat-o civilizația. Și ești sigur că fericirea s-a făcut întru fericirea omului? Nu, nu, eu cred că civilizația a falsificat pe om și l-a înrăit; omul primitiv e bun și drept și credincios, de aceea e mult mai fericit ca omul civilizat!…Imensei majorități a omenirii civilizația nu-i-a dăruit până azi decât războiul, care pune față-n față milioane de oameni și care ucide mii și mii de suflete într-o secundă! Euforia de moment nu-i este caracteristică personajului care se va dezice de iubirea comună, căutând împlinirea până la paroxism. Viziunea interiorizată din acest roman obiectiv se stinge în momentul în care ofițerul află de translocarea pe frontul românesc, narațiunea vădind forța demiurgică care anticipase finalul. Identitatea finalului ofițerului român cu acela al cehului Svoboda este anticipată de la bun început. Suspansul crește din momentul găzduirii sale tocmai în casa groparului, de unde va pleca spre îngemănarea cu pâmântul-mumă. Renunțarea la Ilona și resemnarea sa în fața morții pentru experiența capitală – iubirea supremă, providențială – vor schimba complet fața romanului care părea să trateze un subiect despre dramele războiului. Se ajunge, prin motivul cuplului etern, la dramele nefericirii, la psihologia confortului interior și la „trepidațiile” eului în fața evenimentului major ca punct terminus. Conștiința personajului dostoievskian pare să ajungă și în paginile literaturii române pentru întâia dată, în planul enigmatic și abisal al personajului rebrenian observat cu finețea unui psiholog și chiar mai mult de atât, dacă se ia în calcul notarea referințelor fizilogice și psihiatrice. Experiența fratelui scriitorului adâncește investigația narativă care depistează o trăire ajunsă la stadiul de psihoză. Și aceasta este redată gradat: vestea plecării pe frontul românesc, obsesia dezertării, prinderea, condamnarea, obsesia morții și, în cele din urmă, a spânzurătorii pe care a vede neîncetat. În aceste condiții, iubirea Ilonei nu-i mai este suficientă și caută motivații mai înalte: Dragostea de viață îi născocea mereu argumente și dovezi salvatoare. Intenționează, probabil, precum eroii lui Dostoievski, să găsească un punct de referință în susținerea sa chiar în moralitatea conștiinței, dar nu va primi circumstanțe atenuante din partea unui judecător de o ironică imparțialitate care îi va salva sufletul, îl va conduce spre căutarea Stăpânului Lumii acesteia și nu numai. Nu se teme de moarte, ci de justiția divină, preferând să-și salveze conștiința. Cu tot acest cumul de experiențe, se poate avansa ideea că finalul poate sau nu poate fi perceput dramatic. Martirajul îl înnobilează, îl eliberează de amenințările unei posibile vieți pătate de sângele neamului. Apostol se ridică astfel cu mult deasupra așteptărilor celor din jur. Mulți făceau compromisuri. Și el compromite iubirea comună, dar, de această dată, nu mai contează datoria. Omul s-a schimbat, s-a metamorfozat, iar romanul a cules laurii, fiind apreciat atât pentru abordarea spirituală, cât și pentru cea metafizică. Psihocritica promovată de francezul Ch. Mauron urmărește un tipar psihologic general, căutând să găsească asociații. Pădurea spânzuraților ar trata cuplul etern mai mult sub forma manifestă, vizibilă și însoțită de multe detalii, justificând impulsuri sau impresii. Misticismul experimentat de personaj nu are limite, Bologa simțind aripa eternității prin iubire, acea fulgurantă senzație că poate trece dincolo de efemeritatea existenței comune, că poate dobândi mântuirea atunci și doar atunci, prin refuzul paradoxal al vieții, al oricărui drept la apărăre pe care i l-ar fi oferit Klapka: Acuma mi-e sufletul liniștit…De ce să reîncep chinurile?…Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea. Această alianță stranie dintre Eros și Thanatos mută pionul principal de pe „eșicherul” senzualității pe cel al metafizicului, al adorației divine. Instinctualitaea stăpânită, reacția tergiversată și retorica privirii nu arată nicicum a echilibru existențial, ci a conștiință epurată, uneori „ultragiată”, salvată de accepțiunea spirituală a experienței. Apostol Bologa „nu vede idei” precum Gelu Ruscanu, dar crede că-L poate vedea pe Dumnezeu, la fel ca în copilărie. Serenitatea sa este susținută și de explicația primită de la preotul Boteanu cu privire la iubirea adevărată prin care sufletele unite se apropie de tronul Atotputernicului… De fapt, Liviu Rebreanu pune în centrul romanului căutarea absolutului, idee relevată prin metafora morții văzută ca deschidere spre infinit și cale de accedere a eternității. Disponibilitatea sa nețărmurită pentru o iubire cosmică îl singularizează și, cu siguranță, intenția lui Rebreanu aceasta a fost, dorind ca inteligența emoțională a acestei structuri „firave” să transmită exact speranța, credința în lumina de dincolo de lume și de timp – un mit personal al scriitorului și al cuplului etern. Mitul personal este o „formă apriori a imaginației”, „fantasmă persistentă” în același timp a operei și a autorului, fixată într-o structură dinamică și dramatică, frecventă, variabilă ca tensiune și figurare a elementelor care o compun. Același literat renumit, Ion Simuț, a aplicat teoria psihocriticii a lui Charles Mauron, cristalizată pe baza analizelor freudiene și ale discipolilor săi, asupra erosului rebrenian pentru a găsi explicații relevante cu privire la tragismul dragostei din scrierile romancierului ardelean. Prestigiul metodei de cercetare a avut ca puncte forte absența dogmatismului în aplicarea principiilor freudiene ale doctrinei inconștientului și preocuparea de „a servi opera în loc de a se servi de ea.” Investigația critică își deplaseză ferm câmpul de observație dinspre biografie înspre operă; interesul nu mai e centrat pe resursele sexualității infantile a scriitorului, ci o întreagă strategie critică e pusă în mișcare pentru a studia miezul problemei. Viziunea relevată ar depinde de împrejurările istorice și sociale, de personalitatea autorului și de stilul acestuia de a-și plămădi opera. Elementul care ar influența aproape totul ar fi personaliatea inconștientă ce caută invizibilul operei literare, profunzimea acesteia, visul camuflat de conștient, de luciditatea care rămâne pe mâna criticii clasice, tradiționale. Iubirea este aureolată de Rebreanu pornind de la datele elementare telurice, ajungând la sensuri abstracte, la noblețe și transfigurare. Este ceea ce susțineam la începutul argmentării mele din acest ultim capitol, și anume, faptul că dialectica manifest-latent corespunde instinctualității, respectiv idealismului ființei umane revendicate de ambele forțe. Pe de-o parte poate fi recunoscută Afrodita Pandemos, zeița amorului pasional, trupesc, al iubirii primare, iar pe de altă parte poate fi reperată imaginea Afroditei Urania – divinitatea feminină păgână a spiritului superior, al intelectului, al celestului. Conflictul sentimental acaparant nu face decât să-l plaseze pe Rebreanu alături ce Sadoveanu, Camil Petrescu sau Garabet Ibrăileanu care consideră iubirea un lung prilej pentru durere, la polul opus remarcându-se Gib I. Mihăescu sau Mircea Eliade pentru care amorul devine un lung prilej pentru plăcere. Optica lui Kós Károly se intersectează în anumite puncte de vedere cu viziunea lui Adolf Meschendörfer. Dacă destinul lui Bologa are ceva din alura martirajului unui sfânt, profilul spiritual al lui Gáspár Varju oferă o imagine dramatică a adevărului, a purității pasiunii asemenea unui „effét du réel” impunând, prin rivalitate, măreția contradictorie a omului. Atenția scriitorului și finețea artistică au darul de a face ca personajele să existe, să aibă prezență prin așa-zisul relief al dramei trăite. Selectând ca subiect de primă pagină întâlnirea pur și simplu întâmplătoare a lui Gáspár cu Mica Ana, infrastructura simbolică a romanului e clară: ei își vor influența reciproc viața, se vor intersecta de-a lungul eșafodajului literar. Ritmurile vieții vor fi altele, cu tonuri grave, cu ecouri adânci, cu fluctuații de cerc închis, cu rezonanțe, eufonii și distonii provocate de mari încleștări sociale. Renunțarea la ceea ce ține de trăire, înseamnă, într-un anumit punct, mortificare, iar Gáspár este cel care trece prin această ingrată situație. Lumina angelică a fetiței întâlnite la umbra unui nuc, generozitatea și delicatețea ei sufletescă se vor cuibări în ființa lui pentru totdeauna. Pe ea va dori să o întâlnescă în fiecare duminică, petrecând alături clipe rupte din realitatea istoriei. Revărsarea de viață ce părea să dea naștere unei relații indestructibile, va seca sufletele concomitent cu ascensiunea dramatismului la nivelul colectivității. Destinele lor merg paralel cu deschiderile largi ale lumii. Satul cu problemele sociale, cu schimbările istorice ale Ardealului se înfățișează ca într-o poezie a marilor momente existențiale. Copiii lor se vor naște, vor crește fără dragostea unuia dintre părinți, vor „plăti” nedreptățile neamului, până când iubirea va fi lăsată să existe, liberă, în toată splendoarea. Căsătoriile lor de conveniență oferă o incontestabilă lecție de moralitate: viața ne-a fost dăruită din dragoste și are nevoie de dragoste pentru a putea fi păstrată. Băiatul acesta care se întoarce cu cel mai de preț dar pentru copila crescută în pace cu oamenii și cu firea, păstrează în suflet amintirea ei, indiferent pe unde-l vor duce pașii, revenind periodic pentru a-i arăta că nu a uitat-o, că îi e dragă tot mai mult, că imperiul timpului eternizează iubirea lui și că, într-o zi, inevitabilul se va produce. Bineînțeles, pe o cale „neumblată”, pe care alții nu s-ar simți pregătiți să o străbată. Conacul familiei Varju de Valco, reamenajat în munți, devine pentru Ana o lume cum nu mai era alta, un centrum mundi, un loc tainic loc ce purta însemnele persoanei dragi. Acolo nu se ducea oricine. Era un topos. Până și ei îi era teamă să recunoscă cât de mult își dorea să vadă lumea de unde venea băiatul temerar de care se despărțea, cu durere, după câteva ore de fericită revedere: …După-amiaza se isprăvise, ba se făcuse chiar seară, dar ei nu băgară de seamă. Nu s-au dezmeticit decât în clipa când intră pe ușă bunica: – Slavă Domnului, vifornița s-a mai potolit. Cerul s-a înseninat. Aerul e străveziu ca un pahar. Gáspár se ridică: -Plec. Anna oftă adânc. A fost atât de bine să asculte povești noi și frumoase. – Când mai vii pe la noi? – Nu știu. – Vino duminica viitoare. Aceste resurse idealiste ale erosului vor submina subtil planul evenimentelor sociale, realismul de fond fiind acaparat de refugiile în nostalgia senzațiilor de altădată. Nu avea să dispară din memoria afectivă acele momente rupte din vremelnica existență. Despărțirile, chiar și atunci când nu părea să se arate vreun nor pe cerul lor, sunt prezentate cu presentimentul că destinele lor vor evolua independent unul de al celuilalt: Își întinseră mâna. Vreme îndelungată rămaseră așa, mână-n mână. Pe obrăjorul Annei coborau parcă niște nori…În cele din urmă, fata își trase încetișor mâna din palma lui Gáspár. Privirea i se pierdu în depărtare. […] – Am vrut să te întreb, îmi aduci vreun dar când te vei întoarce acasă? Cum să nu-i atingă sufletul?! Dregător de nădejde al voievodului István, Gáspár călătorește, cum făcuse și tatăl său, pornind pe un drum inițiatic, care-i va desăvârși structura interioară și se întoarce cu un dar de suflet pentru prietena lui – o eșarfă de mare finețe care trăda delicatețea întruchipată de ea. Darul stătea sub semnul simplității, valoarea neprețuită fiind atribuită gestului venit din suflet și afecțiunii: — Doamne, așa ceva n-are nimenea. N-are nimeni o năframă mai minunată ca asta. Și Mica Anna se așeză pe marginea patului. O desfăcea și-o împăturea mereu. Avea un parfum ciudat năframa, asemeni mirodeniilor scumpe, aduse din depărtări… și în mintea fetei reînviară vechi și minunate povestiri… Într-un tîrziu împături năframa; strînsă la un loc poate ar fi încăput într-o coajă de nucă. Ca năframele din basmele cu zâne. Cum se face, dar acest neam Varju este întotdeauna, și în toate cele, mai osebit decît alții…Oameni ciudați și de neînțeles. Aproape că-ți vine să te temi de ei… Mica Anna așeză năframa într-o lădiță. Și n-a arătat-o niciodată nimănui. Nici mătușei sale, nici bunicuței, nici măcar prietenelor. Nu, nimănui! Și nici n-a purtat-o. Nu îndrăznea s-o poarte. Discreția planului sentimental din primele trei sferturi ale romanului se află în relație de juxtapunere cu ineluctabila desprindere de lume ce ocupă ultima parte a romanului. Iubirea lor indefinibilă și infinită va sta la umbra circumstanțelor de toate felurile, iar tainele sufletului vor arde mocnit vitalitatea și orice formă de manifestare a dragostei. Cu toate acestea, amintirile se vor sustrage temporalității, iar dorința neîmplinită de a fi un cuplu, va cere revanșa peste ani. Sentimentul sfâșietor l-a determinat pe Gáspár să accepte mâna destinului, căsătorindu-se, spre surprinderea multora, cu Ilona Vitez, onoare menită să arate tuturor de ce bravură era în stare un Varju. Sentimentul lui Gáspár e bine ascuns și e trăit cu toată încrâncenarea omului de la munte. Scriitorul a folosit cu precădere tehnica anticipării – apanaj al realismului – pentru a unifica tot mai mult literatura cu viața. Așa se explică dansul neîntrerupt al frumoasei figuri feminine, Anna, în brațele lui Maksai, în a III-a zi de Crăciun. Se certifică atunci, în mintea luminată a tânărului din Poiana, imaginea viitorului Annei. Noul comandant al cetății avea întâietate, pe când el, „corbul” neamului Varju, trebuia să pună pe primul plan datoria. Dar resemnarea va schimba existența obișnuită a tinerei Anna care va coborî câte o mare treaptă cu fiecare schimbare semnificativă. Pe drumul îngust de la așteptarea celui drag până la căsătoria de conveniență mortificarea ei se conturează negreșit. De la tulburătorul declic ce-i amintește de cel pe care și-ar fi dorit să-l aibă alături, până la proverbiala temperare a sentimentelor față de propria familie se scrie un destin al dramatic și chiar un traseu al fatalității. Și ea va trăi doar după reguli, intrând într-un alt orizont sufletesc, unul foarte sumbru. Căsătoria lui Gáspár o aruncă într-o prăpastie din care n-o mai scoate nimeni. Ea nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Lumea nevăzută pe care ei și-o comunicau înainte le va rămâne darul cel mai de preț al vieții, iar gesturile ei involuntare de mai târziu vor fi simpla poruncă a strigătelor înăbușite. Va privi viața doar cu luciditatea rece a unui suflet împietrit, proiectându-se tot mai adânc în acest nou orizont crepuscular. Prin experiența ei, se pare a se face trecerea de la individual la general, particularizând se popularizează universalul. Demnitatea conta, anihilând fluctuațiile inocente, conștiința și etica aveau rang înalt pe fondul ancestral al perioadei dominate de datini cu forță de „cenzurare” a posibilelor „accidente”. Forul interior dicta supunerea la norme, romanul diferențiindu-se prin ancestralisme de supunerea la lege din perioada mult mai târzie a desfășurării acțiunii din Pădurea spânzuraților. Dacă cineva încălca normele firii de atunci, urma purificarea, pedeapsa pentru restabilirea echilibrului. Nu se poate lua în discuție ideea de „vendetta”, dar se impune a vedea acțiunea determinată împotriva celor care și-au pierdut sensul în viață, desfășurare precum mișcarea sincronică a energiilor justițiare. Prin traiectoriile personajelor-cheie și ale propriilor copii, proza lui Kós Károly propune o întoarcere la esența omului, la acele determinări inevitabile ale condiției umane. Modelele sunt persoane care nu pot trăi cu jumătăți de măsură. Aparenta lipsă a conflictului sentimental de după căsătorie deschide un spectru larg de interpretări. Aceeași frază a lui Marin Preda dacă dragoste nu e, nimic nu e! se probează. Cuplurile au familii și copii, dar casele nu răsună de fericire. Anna poartă durerea unei persoane damnate, semn că dragostea însemna participarea totală. În mod similar, despărțirea de ea, era echivalentă cu tăcerea de moarte. Proza cu intrigă tradițională, amoroasă aduce în față și ascunde totodată modulațiile sufletești ale ființei umane. Maksai și Anna nici nu pot fi considerați un cuplu. La fel, Gáspár și Anna. Niciun gest de tandrețe nu se regăsește printre puținele pasaje referitoare la viața de familie. În fața aridității umane, comunicarea nu există. Totul se reduce la acte absolut necesare, subînțelese tacit sau prin adresări de sumare. În noaptea încleștării fatale dintre Maksai și Gáspár, viața și moartea se își dau târcoale până când Gáspár e ucis de mâna rivalului său, iar cel care va răscumpăra fapta va fi să fie tocmai fiul cel mic al eroului. Peste ani, Janko va fi personajul care va restabili pacea, printr-o posibilă uniune a celor două familii. El va continua să păstreze viu spiritul tatălui său prezent printre ei tocmai prin fiul său născut în noaptea răpunerii sale. Episodul confiscării vieții se va repeta atunci când primei fiice a nefericitului cuplu Maksai-Anna îi va fi dată spre îndurare o suferință limitele suportabilității. Dar, cum păcatul capital nu-i aparținea Annei, ci îi deschide fereastra să mai învețe o dată zborul spre mult căutata fericire. Nu, nu-l mai poate avea pe cel dorit, dar o primește pe micuța Katka. Atât ea, cât și Janko, le seamănă părinților: ea – mamei, el – tatălui. Familiile lor îi vor ține departe de poveștile trecutului, până când ura va fi depășită de această fetiță de șase ani și de băiatul de nouă. Imagini în oglindă ale Annei și a lui Gáspár, ei fac să „se rostogolește bulgărele de zăpadă”. Prin tehnica realistă a contrapunctului, vara devine iarna care sălășluia între cele două familii de neîmpăcat. Autorul îi pune față-n față pe copiii cu suflete curate, pentru care prietenia înseamnă revederea indiscutabilă în ziua următoare, la aceeași oră, în locul primei întâlniri. Nu este „coup de foudre”, ci afinitate sufletească. Adorabila copilărie îi va apropia și pe ei pentru totdeauna, ca într-o perfectă simetrie a destinelor. Când nimeni nu se gândea la o avalanșă provocată de trecut, prozatorul maghiar intuiește cu rafinament că a sosit clipa să permită adevărului să vadă zorii zilei și să elibereze casa sufletului din teroarea trecutului. Dar unde era Gáspár atunci?! În fiul său supărat pe toți și pe toate. Cine purta povara morții sale? Nefericita Katka ce nu simțise vreodată adevărata duioșie maternă. Da, Anna murise și puțin câte puțin. Se transformase într-o stâncă. Cine mutase greșit pionii pe eșichierul tablei de șah?! Cel care a crezut că e suficient ca într-un cuplu să iubească doar unul. Orgoliosul Maksai. În aceste condiții, se poate vorbi de mitul cuplului etern în romanul lui Kós Károly?! Mult. Cu siguranță mult mai mult decât în cazul romanului Pădurea spânzuraților. De această dată, mitul iubirii pământești atinge apogeul. Identitatea trăirilor unor experiențe vitale reactualizează un adevăr etern, acela că o mare iubire învinge, până la urmă, timpul. Aceeași tehnică a așteptării. Nemaiîntâlnindu-și sufletul-pereche, Katka renunță la săniuș după ce durerea o „mușcă” perfid: A doua zi, Katka îl aștepta zadarnic pe Jankó. Nu era printre cei ce se dădeau cu săniuța. Și nici a treia zi. Niciodată de atunci înainte. Nici săniuța nu mai ieși la iveală, deși Gyurka i-o ceruse și căutase. Și nici micuța Maksai Katka nu se mai dădu cu săniuța pe deal și, încet, încet, uită această joacă. Și, dacă după douăzeci de ani de la moartea lui Gáspár, Ilona trăiește și după douăzeci de ani fericirea de a fi fost aleasă de cel mai de seamă reprezentant al neamului Varju și al ținutului, Anna devine o victimă a destinului, nesuportând să dea ochii cu cea care a substituit-o. Altfel spus, două generații trăiesc povești de iubire într-o proiecție specială a acelorași tensiuni, într-o evoluție circulară realizată din scene ce sunt reversul marilor desfășurări de voință și al acumulărilor de tensiune. Cert este că aceste cupluri suportă viața cu neîmpliniri sentimentale. Gáspár cunoaște prea puțin iubirea. El are puterea de a privi adevărul în față, mărturisindu-i Annei cu resemnare: eu n-am fost fericit decît o singură dată în viața mea, atunci, de mult, cînd veneam la voi în fiecare duminică. Da, atunci eram tare fericit… Stăteau față-n față, două ființe tinere. Doi brazi însingurați și orfani. Extraordinară se arată puritatea de linie a destinelor construite din experiențe ale omenescului celui mai comun peste care „se abate” respirația întretăiată a iubirii. Fenomenologia existențială se revelează sub privirea arhitectului cu talent de romancier ce se înclină suav în fața adevărurilor dramatice, în fața esențelor vieții, a exemplarității și a eternului feminin. Corona aduce hermeneutica iubirii într-o perspectivă subiectivă, altfel contextualizată. Modernismul, deși conservator al poveștii de dragoste dintre Harald și Hilde, face loc multiplelor opțiuni din diferite rațiuni. „Cel mai cel” și „cea mai cea” simulează că ar fi bărbatul și femeia ce ar forma o singură sferă, după cum spuneau vechii greci. Dar zeii, temându-se că o asemenea perfecțiune a formei ar putea să le ia locul, au despicat toate sferele în două și le-au aruncat pe Pământ. Așa se face că, de atunci, fiecare jumătate își caută perechea, își caută dublul, sinele regăsit în celălalt, dar dobândit sau păstrat cu dificultate, dacă nu, cunoscut doar în stadiul de dorință… Atunci, ce să conteze atât de mult pentru ca mitul cuplului etern să poată exista?! Rezonanța sufletelor?! Doar dacă se spune cu voce tare, dar cei mai „proeminenți” în astfel de manifestări nu au nici pe departe coordonatele potrivite. Spectacolul implică atracții greu de înțeles din start. De ce?! Pentru că în goana după senzaționalul din noi, aceste zeițe-ale aerului paralizează simțurile, atrofiază mișcarea, opresc clipa, reinventează ființa, alocă un nou cod existenței, rostogolind în același tunel timp, oameni, întâmplări, cu noimă sau fără, motivate sau nu, provocând un efect minor sau incomensurabil, având importanță, substanță, acțiune, suspans, luptă reală sau aparentă, infimă sau „pe viață și pe moarte.” El – Harald o vrea pe ea – pe Hilde, dar nu știe să o iubească. Sau nu poate simți decât la modul relaxat, rece, pragmatic. O captează, o acaparează, s-ar putea spune, cu întâietatea lui printre băietanii ce se joacă de-a luptătorii aprigi care apără ținutul de cotropitori. El nu-i face o casă din frunze, precum romanticul Fritz. El e bărbat realist, nu vrea delicatețe, nu tresaltă nici măcar la durerea feminină. Ei cresc alături, se cunosc de-a fir a păr, ocupându-și locul „binemeriat” în viața celuilalt. Da, în societate, cât și în particular. Marele Harald pune monopol pe viața distinsei Hildegard. Inevitabila lui autodistrugere o va răvăși totalmente. Nici urmă de dragoste. Doar atracție fizică, „chimie” și afinități intelectuale, dar implicare sufletească totală și definitivă, nu. Pentru că situația o cerea, logodit fiind cu fata pescuitorului de ducați, Harald dă curs impulsului de a-i mărturisi Hildei marea schimbare convenabilă pentru, printr-o scrisoare, fără demnitatea intimă de a o privi în ochi, că așa trebuia să fie. Mai tare decât mine este acel lucru care stă, care a stat și va sta întotdeauna deasupra vieții mele: și anume că trebuie să urc mereu dacă vreau să nu mă sufoc! Ah, cât de meschin sună aceste cuvinte! Ascultă-mă și înțelege-mă, iubito, înțele-ge-l pe al Tău josnic asasin chinuit de frământări ca un vierme sub biciul ce-l mână tot înainte – trebuie! N-au mai contat amintirile, anii dedicați celui iubit, totul fiind învins de supremație. Pe Hilde iubirea a orbit-o, a înnebunit-o la propriu, anihilându-i orice încercare de supraviețuire coerentă. Deși a fost mereu gata să-i ofere umărul său, nu l-a putut remarca niciodată pe Fritz, care a dorit-o, a așteptat-o, iubind-o cu disperare o viață. Când prietenul rival a eliberat-o, se spulberase și jarul iubirii, iar pentru pasivul Fritz, flacăra pasiunii se translocase spre altceva. Așteptând vreme de treizeci de ani să apună gloria lui Harald, Fritz pierde orice șansă la fericirea cea mare, în doi, când el și ea iubesc la fel de mult și „convoacă” întreaga fire să-i îmbarce pe aceeași corabie a vieții. Într-o lume bântuită de ambiții personale, prefectul Coronei de altădată nu a înțeles că iubirea absolută a exclus orice altă variantă pentru Hilde de a forma un cuplu cu altcineva. Se ridică un semn de întrebare. Dacă oamenii au năzuințe, au nevoia de a iubi și de a fi iubiți, de a cunoaște și de a crea pentru a fi fericiți, de ce nu e suficient să-ți dorești? Poate pentru că trebuie să trăim „înalt”, să concepem viitorul rezonând. Pentru că trebuie să facem anumite lucruri, iar pe altele să le evităm. Fericirea pare a fi o înzestrare de care trebuie să ne preocupăm atent. Învățăm să o dobândim, dar trebuie să o păstrăm, punând în fiecare zi câte o cărămidă la „templul” ei. Aștepta unei „coliziuni” norocoase nu pare a fi o soluție salutară. Ce s-a întâmplat de nu au găsit acest ideal? Au avut parte de bucurii rapide, de acele senzații agreabile, scurte, ale amorului trupesc, asaltați fiind de instinctualitate, au dat satisfacție inimii și intelectului, dar au omis faptul că toate acestea sunt trecătoare. Fericirea este opusă plăcerii. Nu este o senzație de moment, ci „tratează” plenar ființa. Este ilimitată, nu are nimic în comun cu natura inferioară a firii umane, nu suportă egoismul de care nu s-a putut vindeca personajul de prim-rang din acest roman exemplar al lui Mescendörfer. Krȧnzchen-ul Hildegardei a fost extazul juvenil pentru cei doi, garantându-le doar iubirea -adulter. S-au dăruit trăirilor, înlănțuindu-se în fantasma unei iubiri care a curs cu forța unui râu adânc, dar rece. A fost și Hilde femeia „luată pe sus” de pasiunea bărbatului care o adoră? Da și nu. Și-au fost fideli amândoi, până la un o răscruce. Relația lor a avut multe dintre caracteristicile unei luări în posesie. Și-au exprimat iubirea cu eleganță și pudoare, dar personalitatea autoritară și prea puțin sensibilă a lui Harald a eliminat dur, tacit și fără resentimente pesoana slabă, de fapt, persoana devotată. El, tipul celui mai important om al societății, este raționalul capabil să-și îndeplinească toate rolurile cu deplin succes. Ea este iremediabila îndrăgostită care ajunge într-un ospiciu după moartea celui care îi închinase toată viața. Situația s-ar explica, poate, prin faptul că, în general, confruntată cu problema demagnetizării raportului polar bărbat-femeie, cultura produce reacții extreme: fie eutopii feministe, fie distopii patriarhale.[…]. Dacă celelalte două romane au ilustrat iubirea metamorfică, mistică în Pădurea spânzuraților, idilică și magnetică prin eternizarea imaginii celui drag în Neamul Varju, în al treilea caz, îndrăgostiții trec prin mai multe etape, experimentând iubirea-platonică, iubirea-pasiune și iubirea-blestem. Farmecul acestui roman vine din expunerea atât a filonului romantic al puterii afectului, cât și a filonului realist al deziluziei, ajungând să explice iubirea prin fenomenul unei autoproiecții. Conchid extrapolările revendicate de aceste trei lumi de literatură ca viață cu mențiunea că ar trebui să surprindem specificitatea, atmosfera și spiritul fiecărui univers ficțional pentru a deveni noi înșine o carte deschisă pentru o lume mai bună. Trecutul și prezentul din cărți sau din viață ar trebui să ne inspire, să ne ofere trăiri atinse lumina fericirii. N-ar trebui să înșelăm speranțele acestor scriitori care au năzuit să modeleze subtil viitorul.

Concluzii

Față – verso. Trei scriitori și romanele lor

Ce au în comun aceste romane?! Conștiința istorică. Rebreanu însuși recunoștea că l-a preocupat existența poporului românesc, o problemă menită să fie veșnic de actualitate. Contextul istoric la sfârșitul secolului al XVIII-lea vădește o societate tradițională aflată în transformare. Economia țărănească de subzistență este înlocuită cu economia de piață, pe fondul industrializării. Mergând pe firul timpului se descoperă în Transilvania o civilizație occidentală care are istorie sa. Specificul ardelenesc arhicunoscut – definit printr-o anumită consecvență, proverbială destoinicie și echilibru – vine din vremea în care capitala românilor nu era nici București, nici Târgoviște, nici sibiu sau Cluj. Geografia simbolică, și nu numai, cunoaște alte granițe pentru ardelenii de atunci. Pe hartă, țara lor se întindea din Valea Padului până în Belgia și de la Triest până la Anvers. Pentru ei, capitala era Viena. Au cunoscut modernitatea prin influența exercitată de stăpânirea habsburgică. Au trăi într-un oraș-cetate, educația le-a fost adusă din școli renumite. Identitatea cultură a provinciei a fost puternic marcată de noi valori. Fără acel trecut Eminescu n-ar mai fi cunoscut Bucovina austriacă și Viena cu rol definitoriu în formarea sa: Optsprezece veacuri sunt de când viața latină a fost sădită pe acest pământ unde trăim noi, în ciuda zguduirilor prin care am trecut. […] S-a păstrat însă și crește această viață […] pentru că fieștecare din cei puțini era mândru de munca înaintașilor săi. De când este suflet de român pe fața pământului, românul a fost mândru de a fi roman, și chiar atunci când lumea îl privea cu dispreț el își cânta doina și, în conștiința puterilor pe care le purta cu sine, privea mândru împrejurul său. Sămânța din care a răsărit acest popor e nobilă și poporul nu va pieri decât atunci când românii vor uita de noblețea seminției lor. Nici spiritul moralizator al lui Slavici n-ar fi avut aceeași notă în realismul literaturii române și, poate că, nici poezia lui Blaga nu s-ar mai fi distins prin metafizica inconfundabilă sau prin influența expresionistă a lui R. M. Rilke. În schimb, jurnalul de călătorie De la Bârca la Viena al lui Adrian Păunescu ar fi existat, dincolo de moștenirea Imperiului Habsburgic sau a Monarhiei Austro-Ungare, dovedind faptul că pragurile geografiilor simbolice ale Europei pot fi trecute. Nu este nimic altceva decât un exercițiu de călătorie imaginară pentru a vedea, de exemplu, că Aradul e mai aproape de Budapesta sau de Viena, decât de București. În Evul Mediu târziu, întrebarea ,,Cine ești?” adresată unui francez, de pildă, ar fi primit, probabil, un răspuns de genul: Sunt baronul X, sunt nepotul negustorului Y, sunt țăranul cutare de pe moșia negustorului Z. Atunci când naționalitatea nu era verificată în pașapoarte, oamenii prețuiau comunitatea căreia îi aparțineau, mult mai mult decât limba sau naționalitatea. Mai întâi sunt creștin […], apoi sunt burgund, și abia în al treilea rând sunt francez ar zice un locuitor din Franța răsăriteană a zilelor noastre. Un secol mai târziu omenirea a devenit mai loială și mai solidară. Apartenența la o anumită națiune însemna dăruire cu abnegație, sacrificiul suprem. Lupta pentru supremație identitară s-a topit în pastelul expresivității artistice, schițând profilul unei provincii meditative, cu aer de cultură multietnică ce are darul de a cuceri prin acea ,,fragranță” distinsă, diversă, definitorie pentru efervescența literară interbelică. Noi coduri etice și estetice au apărut pe bolta începutului de veac XX, cu toată gama de subiecte a unei moșteniri culturale: indivizi, grupuri, familie, instituții, datini, mentalități. Literații din perioada interbelică au trecut de barierele în comunicare ce închistau societățile plurietnice și multiconfesionale care, uneori, refuzau să se cunoască reciproc. Tradițiile castei și identitatea au continuat să se manifeste armonios, iar densitatea spiritualității intracarpatice a găsit afinități pe mai multe planuri. Literatura a relevat o serie de paralelisme tematice axate pe cunoașterea comunității, înțelegerea și perceperea corectă a sinelui și a celuilalt pentru apropierea, pe cale indirectă, a culturilor din Ardeal, și – de ce nu? – a noastră, a tuturor. În acest sens, s-a putut observa cum „atmosfera” din cele trei romane supuse analizei comunică ideea de exemplaritate, pornind de la destinul unui protagonist, ajungând ultimamente la semnificații ce au caracter general. Diferențierile de viziune se înregistrează în amănuntele mădularelor istoriei, în epoci diferite, cu evenimente proprii: romanul Neamul Varju – secolul al XVII-le, Corona – „fin de siècle” XIX – debut de siècle XX, iar Pădurea spânzuraților – Primul Război Mondial. Privind din punct de vedere al tehnicii artistice, se deosebesc tehnicile și perspectivele narative ale formulelor livrești. Diacronia, sub forma analepsei sau prolepsei, mixajul de trăsături specifice mai multor curente literare regăsite diferit în cele trei proze ale modernității central-Europene. Scriitorul maghiar păstrează obiectivitatea clasică, romanul său purtând ostentativ și hainele tradiționalismului, pe când Rebreanu se ascunde sub paravanul aceleiași persoane a III-a pentru că nu consideră oportună eliberarea definitivă a „valeților” săi. Meschendörfer lasă noutatea modernismului să se manifeste atât în ceea ce privește subiectivismul, cât și inserția corespondenței, dar flutură, când și când voalul romantismului în fața lectorilor. Interfețele temporale, dilatarea sau comprimarea evenimentelor înfățișează trei clepsidre. Timp subiectiv, dilatat, al planului interior, psihologic, în contratimp cu cel obiectiv, foarte rapid al acțiunii de pe front, în Pădurea spânzuraților. Timp obiectiv, al planului exterior, în Neamul Varju, la început lent, devenit alert concomitent cu marile schimbări istorice și familiale. Și, în cele din urmă, o față relaxată a timpului, pe fundalul răgazului dedicat confesiunii calme și mature a personajului-reflector din Corona. Se pretează aprecierea asupra finalurilor realizate diferit. Pădurea spânzuraților se încheie cu o imagine concepută ca o expresie ale repetabilității, în succesiune a destinelor, schema efectelor anterioare prefigurând predeterminarea noilor raporturi interumane. Pentru Liviu Rebreanu există o continuitate permanentă între generații. Orice act uman a fost experimentat de predecesori, a fost trăit anterior în celelalte structuri, ceea ce s-a întâmplat ieri, se va reîntâmpla mâine. Structurile caracteriale anterioare sunt înlocuite de personaje cărora cele dintâi le oferă propriul lor model comportamental. Constanța repetabilității scoate, în permanență, în prim-plan structuri în devenire și Liviu Rebreanu experimenta astfel, înaintea lui Gabriel Garcia Marquez, valențele ciclicității pe care ceilalți doi autori ai prezentei lucrări le vor disimula cu anumite diferențe. În plus, naratologia subsumează tipare diferite de sensibilitate, precum și comportamente sau atitudini dominante. Sunt forme de civilizație ce se deosebesc fie din punct de vedere al raportării la perioada istorică, fie din punct de vedere al mediului de viață sau al mentalităților celor care trăiesc sub același cer, dar văd lumea în lumina culturii specifice neamului. O ultimă remarcă vizează fatalitatea jucată diferit. Traseele eroilor ajung la un punct terminus, dar cauzele și contextele sunt altele: Gáspár are detinul hotărât, Apostol își ia viața în propriile mâini, iar Fritz se complace în postura învinsului fără drept de apel, se resemnează ca o dovadă a unei atitudini liniștite a neamului său. Nu e nicio urmă de placiditate, ci de loialitate. Și Gáspár vrea să se împace cu destinul prin căsătoria de conveniență, dar cumulul de forțe exterioare îl acaparează. Apostol e o conștiință chinuită, oponentă personajului-reflector Fritz. Neamuri și tipologii diferite. Teama de ratare însă le e comună lui apostol și lui Fritz. Finalmente, afirm că într-o lume a globalizării se impune o mai bună cunoaștere a profilului spiritual al celorlalți, ceea ce se poate realiza prin dialog intercultural, iar catedrala literară oferă acel lăcaș prielnic unde se pot intersecta, cu delicatețe, idei, atitudini, impresii și speranțe…

Bibliografie

Opere literare:

Dostoievski, Feodor, Mihailovici, Crimă și pedeapsă, trad. Ion Covaci, ed. a II-a, Ed. Corint, București, 2014 Eminescu, Mihai, Poezii, „Ce e amorul?”, vol. I, Ed. Minerva, București, 1977 Károly, Kós, Neamul Varju, trad. Aurel Buteanu, Ed. Kriterion, București, 1971 McLain, Paula, Soția din Paris, trad. Iulia Gorzo, Ed. Humanitas, București, 2012 Meschendörfer, Adolf, Corona, trad. Gabriel Gafița, Ed. Kriterion, București, 1982 Norris, Frank, Caracatița, trad. Al. Ștefănescu Medeleni, Ed. Gecom, Craiova, 1993 Rebreanu, Liviu, Pădurea spânzuraților, Ed. Moldova, Iași, 1992 Preda, Marin, Cel mai iubit dintre pământeni, Ed. Cartex Serv, Oradea, 2008 Stănescu, Nichita, Poezii, „Vârsta de aur a dragostei”, Ed. Aula, Brașov, 2007 Tolstoi, Lev, N., Război și pace, trad. Ion Frunzetti și N. Parocescu, Ed. Venus, București,1993

Critică literară și culturală:

Balotă, Nicolae, Scriitori maghiari din România, Ed. Kriterion, București, 1981 Balotă, Nicolae, Romanul românesc în secolul XX, Ed. Viitorul românesc, 1997

Bánffy, Miklós, They were divided, The Transylvanian trilogy, book III, translated

by Patrick Thursfield and Katalin Bánffy-Jelen, 2011, first edition, Arcadia Books Books, London, 2001

Bălu, Ion, Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Univ. Petrol-Gaze, ploiești, 1998

Bodiu, Andrei (coord.), Literatură și civilizație, Ed. Aula, Brașov, 2008

Chinezu, Ion , Aspecte din literatura maghiară ardeleană, Ed. Revistei Societatea de mâine, Cluj, 1930

Ciobanu, Olga , Manual de educație interculturală, „Fundamentele teoretice ale educației interculturale”, Editura ASE, București, 2009

Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române, ed. I, Ed. Junimea, Iași, 1973 Cornis-Pope, Marcel, Neubauer, John, (coords.), History of the literary cultures in East Central Europe I, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam /Philadelphia, 2004 Crișan, Nicolae, în Prefață la Neamul Varju, Kós Károly, trad. Aurel Buteanu, Ed. Kriterion, 1971 Crețu, Nicolae, eseul „Construcție și structură” în Constructori ai romanului. Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Ed. Eminescu, Bucu- rești, 1982 Eco, Umberto, Lector in fabula, „Structuri de lumi”, Gruppo Editoriale Fabbri, Bom- piani, Sonzogno, Etas, S.p. A., Milano, 1979, trad. Marina Spala, Ed. Univers, București, 1991 Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, trad. Brîndușa Prelipceanu, Editura Humanitas, București, 2013 Ilie, Rodica, Revoluția codurilor culturale – identitate și spirit european în literatura română a secolului XX, Ed. Muzeului Literaturii Române, București, 2013 Ivăncescu, Ruxandra, Ana Ene (coord.), 111 romane celebre într-o singură carte, ed. a IX-a, Ed. Paralela 45, Pitești, 2010 Kamusella,Tomasz, The Politics of Language and Nationalism in Modern Central Eu- rope, Printed Palgrave Macmillan, London, 2009 Lăcătuș, Adrian, „Tradiție, autonomie și realizare de sine”, în Orașul și literatura, Du- mitru, Chioaru (coord.), Ed. Art, București, 2009 Lăcătuș, Adrian, Modernitatea conservatoare, e-book, 2007 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Ed. Gramar, București, 2007 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008 Manolescu, Nicolae, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Ed. Para- lela 45, Pitești, 2014 Marian, Rodica, Identitate și alteritate, Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, București, 2005 Mitu, Sorin, Transilvania mea. Istorii, mentalități, identitățiu, Ed. Polirom, Iași, 2013 Naroș, Iacob, Romanele lui Rebreanu, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2013 Petrescu, Liviu, Realitate și romanesc, Editura Tineretului, București, 1969 Petrescu, Liviu , Studii transilvane:coduri etice și estetice la scriitori transilvăneni, Ed. Viitorul Românesc, București, 1997 Săndulescu, Al., Introducere în opera lui liviu Rebreanu,Ed. Minerva, București, 1976 Scridon, Gavril, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989, Editura Pro- media Plus, Cluj-Napoca, 1996 Schopenhauer, Arthur, Lumea ca voință și reprezentare, ediție integrală, Ed. Humani- tas, București, 2012 Simuț, Ion, Liviu Rebreanu și contradicțiile realismului, ed. a II-a, Ed. Dacia XXI, 2010 Soare, Hadrian, Soare, Gheorghe, Limba și literatura română, Ed. Carminis, Pitești, 2002 Stan, Elena, „Perspectivă sociologică și re-structurare literară în romanele lui Liviu Rebreanu” în De la N. Filimon la G. Călinescu, Ed. Minerva, București, 1982 Ungheanu, Mihai, Pădurea de simboluri, Ed. Cartea Românească, București, 1973 Ursa, Mihaela, Eroticon. Tratat despre ficțiunea amoroasă, Ed. Cartea Românească, București, 2012 Zaciu, Mircea, Ca o imensă scenă, Transilvania…, Ed. Fundatiei Culturale Ro- mâne, București, 1996 Zaciu, Mircea (coord.), Liviu Rebreanu după un veac, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985 Vlad, Ion, În labirintul lecturii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999

Dicționare:

Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timi- șoara, 1994 Ferber, Michael, Dicționar de simboluri literare, Ediția a II-a, Ed. Cartier, 2011, Chișinău, Moldova

Ruști, Doina, Dicționar de teme și simboluri din literatura română, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002

Webografie:

Liviu Rebreanu „Cred”, Ideea europeană, 1926, apud Iulian Boldea, Teme și variațiuni, www.europressgroup .ro, an apariție – 2012, accesat ultima dată în data de 1 Mai 2015, la URL: https://books.google.ro/books/www.europress group.ro.

Codruța Trană, Nuțu Moiș, Monografia comunei voivodale Călata, „File din trecutul istoric al localității”, p. 28, www.enciclopedia romaniei.ro/wiki/Călata, 12 mai 2013, ultima consultare a site-ului – 30 aprilie 2015 la URL: http://google.ro/enciclopediaromaniei.ro/wiki/Călata/www.moaradevant.ro/ima ges/doc/Calata_monografie.pdf. http://www.google.ro./wiki/Istoria_Brașovului, Istoria Brașovului, publicat în data de 4 ianuarie 2008, accesat ultima dată în data de 2 mai 2015 http://www.mma.hu/documents, accesat ultima dată în data de 6 ianuarie 2015, pentru fotografii referitoare la Kós Károly http://povestisasesti.com/2014/08/07/zbor-deasupra, accesat ultima dată în data de 6 ianuarie 2015 http://wikipwdia.org/wiki (pentru fotografii Adolf Meschendörfer) accesat ultima dată în data de 6 ianuarie 2015 http://liviurebreanu.ro/wp-content/uploads/2013/04/Casa-memoriala-Liviu-Rebreanu (pentru fotografii cu Liviu Rebreanu)

Bibliografie

Opere literare:

Dostoievski, Feodor, Mihailovici, Crimă și pedeapsă, trad. Ion Covaci, ed. a II-a, Ed. Corint, București, 2014 Eminescu, Mihai, Poezii, „Ce e amorul?”, vol. I, Ed. Minerva, București, 1977 Károly, Kós, Neamul Varju, trad. Aurel Buteanu, Ed. Kriterion, București, 1971 McLain, Paula, Soția din Paris, trad. Iulia Gorzo, Ed. Humanitas, București, 2012 Meschendörfer, Adolf, Corona, trad. Gabriel Gafița, Ed. Kriterion, București, 1982 Norris, Frank, Caracatița, trad. Al. Ștefănescu Medeleni, Ed. Gecom, Craiova, 1993 Rebreanu, Liviu, Pădurea spânzuraților, Ed. Moldova, Iași, 1992 Preda, Marin, Cel mai iubit dintre pământeni, Ed. Cartex Serv, Oradea, 2008 Stănescu, Nichita, Poezii, „Vârsta de aur a dragostei”, Ed. Aula, Brașov, 2007 Tolstoi, Lev, N., Război și pace, trad. Ion Frunzetti și N. Parocescu, Ed. Venus, București,1993

Critică literară și culturală:

Balotă, Nicolae, Scriitori maghiari din România, Ed. Kriterion, București, 1981 Balotă, Nicolae, Romanul românesc în secolul XX, Ed. Viitorul românesc, 1997

Bánffy, Miklós, They were divided, The Transylvanian trilogy, book III, translated

by Patrick Thursfield and Katalin Bánffy-Jelen, 2011, first edition, Arcadia Books Books, London, 2001

Bălu, Ion, Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Univ. Petrol-Gaze, ploiești, 1998

Bodiu, Andrei (coord.), Literatură și civilizație, Ed. Aula, Brașov, 2008

Chinezu, Ion , Aspecte din literatura maghiară ardeleană, Ed. Revistei Societatea de mâine, Cluj, 1930

Ciobanu, Olga , Manual de educație interculturală, „Fundamentele teoretice ale educației interculturale”, Editura ASE, București, 2009

Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române, ed. I, Ed. Junimea, Iași, 1973 Cornis-Pope, Marcel, Neubauer, John, (coords.), History of the literary cultures in East Central Europe I, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam /Philadelphia, 2004 Crișan, Nicolae, în Prefață la Neamul Varju, Kós Károly, trad. Aurel Buteanu, Ed. Kriterion, 1971 Crețu, Nicolae, eseul „Construcție și structură” în Constructori ai romanului. Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Ed. Eminescu, Bucu- rești, 1982 Eco, Umberto, Lector in fabula, „Structuri de lumi”, Gruppo Editoriale Fabbri, Bom- piani, Sonzogno, Etas, S.p. A., Milano, 1979, trad. Marina Spala, Ed. Univers, București, 1991 Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, trad. Brîndușa Prelipceanu, Editura Humanitas, București, 2013 Ilie, Rodica, Revoluția codurilor culturale – identitate și spirit european în literatura română a secolului XX, Ed. Muzeului Literaturii Române, București, 2013 Ivăncescu, Ruxandra, Ana Ene (coord.), 111 romane celebre într-o singură carte, ed. a IX-a, Ed. Paralela 45, Pitești, 2010 Kamusella,Tomasz, The Politics of Language and Nationalism in Modern Central Eu- rope, Printed Palgrave Macmillan, London, 2009 Lăcătuș, Adrian, „Tradiție, autonomie și realizare de sine”, în Orașul și literatura, Du- mitru, Chioaru (coord.), Ed. Art, București, 2009 Lăcătuș, Adrian, Modernitatea conservatoare, e-book, 2007 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Ed. Gramar, București, 2007 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008 Manolescu, Nicolae, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Ed. Para- lela 45, Pitești, 2014 Marian, Rodica, Identitate și alteritate, Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, București, 2005 Mitu, Sorin, Transilvania mea. Istorii, mentalități, identitățiu, Ed. Polirom, Iași, 2013 Naroș, Iacob, Romanele lui Rebreanu, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2013 Petrescu, Liviu, Realitate și romanesc, Editura Tineretului, București, 1969 Petrescu, Liviu , Studii transilvane:coduri etice și estetice la scriitori transilvăneni, Ed. Viitorul Românesc, București, 1997 Săndulescu, Al., Introducere în opera lui liviu Rebreanu,Ed. Minerva, București, 1976 Scridon, Gavril, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989, Editura Pro- media Plus, Cluj-Napoca, 1996 Schopenhauer, Arthur, Lumea ca voință și reprezentare, ediție integrală, Ed. Humani- tas, București, 2012 Simuț, Ion, Liviu Rebreanu și contradicțiile realismului, ed. a II-a, Ed. Dacia XXI, 2010 Soare, Hadrian, Soare, Gheorghe, Limba și literatura română, Ed. Carminis, Pitești, 2002 Stan, Elena, „Perspectivă sociologică și re-structurare literară în romanele lui Liviu Rebreanu” în De la N. Filimon la G. Călinescu, Ed. Minerva, București, 1982 Ungheanu, Mihai, Pădurea de simboluri, Ed. Cartea Românească, București, 1973 Ursa, Mihaela, Eroticon. Tratat despre ficțiunea amoroasă, Ed. Cartea Românească, București, 2012 Zaciu, Mircea, Ca o imensă scenă, Transilvania…, Ed. Fundatiei Culturale Ro- mâne, București, 1996 Zaciu, Mircea (coord.), Liviu Rebreanu după un veac, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985 Vlad, Ion, În labirintul lecturii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999

Dicționare:

Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timi- șoara, 1994 Ferber, Michael, Dicționar de simboluri literare, Ediția a II-a, Ed. Cartier, 2011, Chișinău, Moldova

Ruști, Doina, Dicționar de teme și simboluri din literatura română, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002

Webografie:

Liviu Rebreanu „Cred”, Ideea europeană, 1926, apud Iulian Boldea, Teme și variațiuni, www.europressgroup .ro, an apariție – 2012, accesat ultima dată în data de 1 Mai 2015, la URL: https://books.google.ro/books/www.europress group.ro.

Codruța Trană, Nuțu Moiș, Monografia comunei voivodale Călata, „File din trecutul istoric al localității”, p. 28, www.enciclopedia romaniei.ro/wiki/Călata, 12 mai 2013, ultima consultare a site-ului – 30 aprilie 2015 la URL: http://google.ro/enciclopediaromaniei.ro/wiki/Călata/www.moaradevant.ro/ima ges/doc/Calata_monografie.pdf. http://www.google.ro./wiki/Istoria_Brașovului, Istoria Brașovului, publicat în data de 4 ianuarie 2008, accesat ultima dată în data de 2 mai 2015 http://www.mma.hu/documents, accesat ultima dată în data de 6 ianuarie 2015, pentru fotografii referitoare la Kós Károly http://povestisasesti.com/2014/08/07/zbor-deasupra, accesat ultima dată în data de 6 ianuarie 2015 http://wikipwdia.org/wiki (pentru fotografii Adolf Meschendörfer) accesat ultima dată în data de 6 ianuarie 2015 http://liviurebreanu.ro/wp-content/uploads/2013/04/Casa-memoriala-Liviu-Rebreanu (pentru fotografii cu Liviu Rebreanu)