Mοstενirεα Iν Drεpt Εurοpεαν
MOȘTENIREA ÎN DREPT EUROPEAN
CAPITOLUL I: Noțiuni introductive privind instituția moștenirii
1.1.Noțiunea de moștenire (succesiune)
1.2.Felurile moștenirii
1.3.Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale
1.4 Deschiderea succesiunii
1.5 Condițiile generale ale dreptului la moștenire
CAPITOLUL II: Reguli special aplicabile diferitelor categorii de mostenitori legali
2.1 Dreptul de mostenire al rudelor defunctului
2.2 Clasa A doua de mostenitori: ascendentii privilegiati si colateralii privilegiati
2.3 Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor
2.4. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor
2.5. Dreptul temporar de abitație al soțului supraviețuitor
2.6 Drepturile statului asupra moștenirii vacante
CAPITOLUL III: LEX SUCCESIONIS
3.1.PRECIZĂRI PREALABILE
3.2 .DEVOLUȚIUNEA LEGALĂ A MOȘTENIRII
3.3. CONDIȚIILE ȘI EFECTELE OPȚIUNII SUCCESORALE
CAPITOLUL IV: ALTE ASPECTE PRIVIND DOMENIUL DE APLICARE A LEGII MOȘTENIRII
4.1.Regimiul juridic al petitiei de ereditate
4.2. Testamentul
4.3 Testamentul european
CAPITOLUL V: CERTIFICATUL DE MOSTENITOR EUROPEAN
5.1 Regulament UE privind crearea unui certificat european de mostenitor
5.2 Dreptul de optiune succesorala
5.2 Acceptarea mostenirii
5.3 Mostenirea testamentara
5.4 Rezerva succesorala
5.5 Regimul internațional al succesiunilor
ABREVIERI
AB – Legea privind normele generale din Olanda
ABGB – Codul Civil Austriac
alin. – alineatul
A.n. – actuala numerotare
art. – articolul
BGB – Codul Civil German
B.Of. – Buletinul Oficial
Cass fr. (it) – Curtea de Casație franceză (italiană)
C.E.D.O – Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
CIDIP – Conferința Inter-Americană specializată în Drept Internațional Privat
C.J. – Curtea de Justiție ( instanță în cadrul instituției Curții de Justiție a Uniunii Europene)
C.J.U.E. – Curtea de Justiție a Uniunii Europene
C.P.I.J – Curtea Permanentă Internațională de Justiție
C.P.I.L. – Codul de Drept Internațional Privat
C.civ. – Codul civil
C. proc. civ. – Codul de procedură civilă
dec. – Decizie
ed. – ediția b#%l!^+a?
Ed. – Editura
EGBGB – Legea introductivă a codului civil german
Ibidem – în același loc
Idem – același autor
Infra – mai jos
It. – italian
IPRG – Legea cu privire la dreptul internațional privat din Austria
J.O.C.E. – Jurnalul Oficial al Comunităților Europene
J.O.U.E. – Jurnalul Oficial al Uniunii Europenelit. – Litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – Numărul
OHADA – Organizația pentru armonizare dreptului afacerilor în Africa
O.U.G. – Ordonanță de Urgență
O.G. – Ordonanță a Guvernului
op.cit. – Opera citată
p. – pagina
pp. – paginile
supra – mai sus
ș.a. – și alții (altele)
T.F.U.E. – Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
U.E. – Uniunea Europeană b#%l!^+a?
UNIDROIT – International Institute for the Unification of Private Law/ Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat
UNCITRAL – United Nations Comission on International Trade Law / Comisia Națiunilor
Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional
UNESCO – United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization/ Organizația
Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură
HCCH – Hague Conference on Private International Law / Conferința de la Haga pentru
Dreptul Internațional Privat
urm. – următoarele
vol. – Volum
v.n. – Vechea numerotare
ZPO – Codul de procedură civilă germană
b#%l!^+a?
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUȚIA MOȘTENIRII
1.1.NOȚIUNEA DE MOȘTENIRE (SUCCESIUNE)
Ființă trecătoare, omul piere, inevitabil , prin moarte. Pieirea fizică a omului, juridic, duce și la dispariția sa ca obiect de drept, dar patrimoniul lui (drepturile si obligațiile cu conținut patrimonial) rămâne. Așa cum s-a spus „sub pedeapsa de anarhie si imobilism, nu s-ar putea spune despre mort, că despre un act nul, că este considerat a nu fi existat niciodată : achizițiile sale, obligațiile sale nu pot fi făcute tabula rasa.”
Așa cum remarca un autor, „ Codul civil nu conoaște dreptul mortului, el nu se interesează decat de cei vii”, Codul civil nu face decat să regelmenteze regulile după care patrimoniul defunctului se transmite la mostenitorii acestuia ,sens in care art. 644 enumeră succesiunea printre modurile de dobândire și transmitere ale proprietății. În Cartea a lll-a, Codul civil consacră succesiunii două titluri: Titlul I, intitulat „Despre succesiuni" (art. 650-799) și Titlul II, intitulat „Despre donații între vii și despre testamente" (art. 800-941).
Domeniul dreptului succesoral , cu toate ca nu a suferit semnificative modificari in ultimii ani, prezinta un interes sporit. El este determinat de dezvolatrea proprietatii private si cresterea posibilitatii acumularii unor valori substantiale in proprietatea oamenilor, iar transmiterea lor pt cauza de moarte genereaza interese contrare si dispute.
Devolutiunea succesorala legala a mostenirii este de maximă importanță, meritând cu prisosință eforturile făcute in ceea ce priveste elaborarea acestei lucrări.
Tema aleasă este nu doar importantă, ci și incitantă prin multitudinea de probleme teoretice și practice pe care le ridică.
În conditiile in care moartea este un fapt sigur dar incert ca si moment, majoritatea oamenilor nu se preocupa de transmiterea bunurilor dobândite pe parcursul vieții. De aici apare necesitatea reglementarii acestui mod de transmitere a bunurilor succesorale.
În dreptul nostru moștenirea legală este regula, ea putând fi înlăturată, dar numai în anumite condiții, prin legatele instituite prin testament, care este excepția.
Devoluțiunea legală a moștenirii se face, în principiu, atunci când defunctul nu a dispus de bunurile sale prin testament sau atunci când, deși a dispus prin testament, acesta este lipsit de efecte întrucât este nevalabil sau caduc.
Studierea devoluțiunii legale a moștenirii necesită analizarea criteriului și sferei persoanelor din rândul cărora vor fi desemnați moștenitorii , a principiilor generale de stabilire a persoanelor ce vor urma a fi chemate efectiv la moștenire și a excepțiilor de la acestea , precum și a reprezentării succesorale.
Cu toate ca doctrina este bogată în materia succesiunilor, tema este insa departe de a fi epuizată.
Pe percursul lucrarii, am urmărit să evdentiez aspectele esențiale ale temei alese, oprindu-mă în special asupra acelor părți deosebit de imoprtante ale develutiunii legale. Pe de altă parte, am încercat să evidențiez cât de mult orientările, care există în doctrină, se reflectă în practica judiciară sau în ce măsură practica judiciară are un rol creator în conturarea acestei instituții.
O expunere a temei devolutunii legale privită ca modalitate de transmitere a patrimoniului, nu este posibilă fără conturarea acestor conditii pe care legea le-a impus pentru ca devolutiunea legala sa produca efectele.
În vederea realizării obiectivelor propuse, am structurat lucrarea în doua titluri si mai multe capitole, dedicate introducerii materia succesiunilor, precum si redarea regulilor si principiilor aplicabile devolutiunii legale.
Tema devolutiuinii legale a mostenirii este deosebit de vie, în cadrul acesteia jurisprudența deținand un rol considerabil, întrucât legiuitorul, nu a reglementat și nici nu putea să reglementeze toate situatiile, nu doar in matria succesiunilor, dar in orice ramura a dreptului, deoarece nevoile societății sunt atât de vaste, comunicarea între oameni este atât de activă existand intre ei o plenitudine de interese și interactiuni.
Termenul „succesiune" este folosit de Codul civil alternativ cu cel de „moștenire" sau, mai rar, de „ereditate". Noțiunea „succesiune" își are originea în cuvântul latin „succesione – succesionis", care înseamnă „înlocuire", dar și „urmare" sau „succesiune a lucrurilor"1. Mai multe înțelesuri se atribuie cuvântului succesiune: b
– în sens larg, prin succesiune se desemnează orice transmitere de drepturi de la o persoană la alta universală, cu titlu universal sau cu titlu particular, atât între vii (de exemplu, beneficiarul donației este succesorul cu titlu particular al donatorului), cât și pentru cauză de moarte;
– în sens restrâns, derivat din primul, prin moștenire sau succesiune se înțelege:
a) transmisunea pentru cauză de moarte a patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane aflate in viață.
b) insusi patrimoniul care se transmite la moartea unei persoane fizice, adică obiectul transmisiunii. El mai poartă denumirea de masă succesorală.
sau lăsământ succesoral, alteori este numit patrimoniu succesoral ori avere succesorală.
Prin urmare, termenul de succesiune, ereditate sau moștenire înseamnă atât transmisiunea pentru cauza de moarte (mortis causa), cât și obiectul acesteiaa).
Așadar, prin succesiune sau moștenire se înțelege o transmisiune a patrimoniului a unor fracțiuni din acesta ori a unor bunuri sau valori determinate din acesta, care au aparținut unei persoane fizice decedate, către una sau mai multe persoane fizice sau juridice ori către sta, în temeiul unor norme de drept prestabilite.
În literatura de specialitate în locul noțiunii de mostenire legala, uneori se folosește noțiunea (din dreptul roman) de moștenire sau succesiune ab intestat.
Folosind această noțiune, care are avantajul de a preciza ca regulile devoluțiunii legale se aplica intocmai numai in cazul prsoanei decedate fară testament (ab intestato mori) ,trebuie totuși avut in vedere ca folosirea ei este pur convențională, fară semnificația din dreptul roaman, în acest din urmă sens ea fiind, de fapt, improprie in dreptul nostru.
Dispozițiile legale ce reglementează moștenirea se aplică numai în cazul încetării din viață a persoanelor fizice, nu și în cazul încetării existenței persoanelor juridice. Acestea din urmă, în caz de încetare a calității lor de subiect de drept, își transmit patrimoniul pe alte cai, prevăzute în art. 40 din Decretul nr. 31/1954, și anume prin absorbție, fuziune, divizare totală, dizolvare. In situația în care persoanele juridice, inclusiv statul, dobândesc patrimoniul sau unele bunuri din patrimoniul persoanei fizice decedate li se aplică, în principiu, normele care guvernează transmisiunea succesorală1.
Prin mostenire legala, se intelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate catre una sau mai multe persoane in fiinta (persoane fizice, juridice sau statul). Rezulta ca regulile care guverneaza mostenirea se pot aplica numai in cazul mortii unei persoane fizice, nu si in cazul incetarii existentei unei persoane juridic.
In locul notiunii de “mostenire”, in mod frecvent, se utilizeaza notiunea de “succesiune“. In acest sens, C.civ. prevede, de exemplu, ca “proprietatea bunurilor se dobandeste si se transmite prin succesiune …”, art.644, “succesiunile se deschid prin moarte”, art.651 C.civ.
Persoana despre a carei mostenire este vorba, defunctul, se mai numeste si de cuius, abreviere din formula dreptului roman, “is de cuius succesioni is agitur”.
Persoanele care dobandesc patrimoniul defunctului se numesc mostenitori, succesori, iar C.civ. utilizeaza termenul de erede, erezi, coerezi.
Notiunea de masa succesorala se foloseste in sensul de patrimoniu transmis de “din cauza de moarte”.
Practica si literatura de specialitate au ajuns la un consens si anume, acela de a intrebuinta notiunea de mostenire, aceasta tendinta putand fi observata si in domeniul legislativ, actele normative din ultima vreme folosind cu precadere termenul de mostenire: ex. art. 42 din Constitutie, L. nr. 18/1991, privind fondul funciar.
Este evident, ca notiunea de succesiune utilizata totusi in domeniul dreptului de mostenire are un inteles restrans, referindu-se numai la transmisiunile pentru cauza de moarte,patrimoniului unei persoane fizice decedate catre una sau mai multe persoane in fiinta (persoane fizice, juridice sau statul). Rezulta ca regulile care guverneaza mostenirea se pot aplica numai in cazul mortii unei persoane fizice, nu si in cazul incetarii existentei unei persoane juridic.
In locul notiunii de “mostenire”, in mod frecvent, se utilizeaza notiunea de “succesiune“. In acest sens, C.civ. prevede, de exemplu, ca “proprietatea bunurilor se dobandeste si se transmite prin succesiune …”, art.644, “succesiunile se deschid prin moarte”, art.651 C.civ.
Persoana despre a carei mostenire este vorba, defunctul, se mai numeste si de cuius, abreviere din formula dreptului roman, “is de cuius succesioni is agitur”.
Persoanele care dobandesc patrimoniul defunctului se numesc mostenitori, succesori, iar C.civ. utilizeaza termenul de erede, erezi, coerezi.
Notiunea de masa succesorala se foloseste in sensul de patrimoniu transmis de “din cauza de moarte”.
Practica si literatura de specialitate au ajuns la un consens si anume, acela de a intrebuinta notiunea de mostenire, aceasta tendinta putand fi observata si in domeniul legislativ, actele normative din ultima vreme folosind cu precadere termenul de mostenire: ex. art. 42 din Constitutie, L. nr. 18/1991, privind fondul funciar.
Este evident, ca notiunea de succesiune utilizata totusi in domeniul dreptului de mostenire are un inteles restrans, referindu-se numai la transmisiunile pentru cauza de moarte, iar notiunea de succesori in drepturi mortis causa, indiferent ca sunt cu titlu universal sau cu titlu particular. b#%l!^+a?
In cadrul dreptului de mostenire, notiunea de mostenire sau succesiune ori erede se intrebuinteaza nu numai in sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate catre una sau mai multe persoane in fiinta, dar si pentru desemnarea a insusi patrimoniului unei persoane decedate catre una sau mai multe persoane in fiinta, dar si pentru desemnarea a insusi patrimoniului transmis din cauza de moarte, deci, in sens de masa succesorala. In acest sens se vorbeste de mostenirea lasata de defunct, de mostenirea vacanta, adica fara stapan.
În limbajul comun, prin succesiune se înțelege o înșiruire de persoane, fapte sau fenomene. În sens juridic însă, prin succesiune, moștenire sau ereditate (care sunt noțiuni sinonime) se înțelege transmiterea patrimoniului, a unei fracțiuni din patrimoniu sau a unor bunuri singulare de la o persoană fizică decedată la una sau mai multe persoane în ființa (persoane fizice, persoane juridice sau statul).
Noțiunii de moștenire sau succesiune i se conferă în doctrina și practica judiciară un înțeles larg, în sensul că ea desemnează orice fel de transmisiune de drepturi, atât între vii, cât și pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. În acest sens, de exemplu, cumpărătorul este succesorul cu titlu particular al vânzătorului. În sens restrâns însă, noțiunea desemnează transmisiunea mortis causa, adică de la o persoana decedată la una sau mai multe persoane în viață.
Regulile care guvernează moștenirea se pot aplica numai în cazul morții unei persoane fizice, nu și în cazul încetarii existenței unei persoane juridice.
În limbajul tehnic de specialitate persoana decedată, defunctul, se mai numește și de cujus, abreviere din formula dreptului roman is de cujus succesionis (rebus) agitur (cel despre a cărui moștenire /bunuri/ este vorba). Este impropriu să se vorbească despre “moartea defunctului” (art. 653 C.civ.) sau de “omorul defunctului” (art. 655 C.civ.). Uneori se mai utilizează și termenul de “autor” (de exemplu, autorul comun al comoștenitorilor), iar în cazul moștenirii testamentare, cel de “testator”.
Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc urmași, moștenitori sau succesori, iar în Codul civil român se utilizează în mod frecvent și termenul livresc de “erede”,?“erezi”, “coerezi” (de exemplu, art. 692, 693, 696, 699, 701, 703, 704, 707-714 etc.). În cazul moștenirii testamentare, dobânditorul poartă denumirea specifică de legatar (legatari universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, după caz).
În cadrul dreptului de moștenire, noțiunea de “succesiune” se întrebuințează nu numai în sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă, dar și pentru desemnarea a însuși patrimoniului transmis pentru cauză de moarte, în sens de masă succesorală. În acest sens, se vorbește de moștenirea (succesiunea) lăsată de defunct, de moștenirea dobândită de moștenitori, de moștenirea sau succesiunea vacantă (hereditas iacens), adică fără stăpân (hereditas caduca).
Sub titlul titlul “Despre calitatile cerute pentru a succede “, C.civ. in art.654-658, prevede doua conditii generale: una pozitiva si una negativa, conditii pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana pentru a putea mosteni. La aceste doua conditii, se mai adauga o a treia conditie si anume vocatia (chemarea) la mostenire.
Intr-adevar, dreptul la mostenire se analizeaza in cadrul dreptului succesoral nu in sensul aptitudinii generale a persoanelor fizice ori juridice de a avea acest drept in continutul capacitatii de folosinta (dreptul de mostenire al persoanei fizice este un drept constitutional), ci in sensul dreptului asupra unei mosteniri deschise. Iar pentru ca o persoana sa aiba acest drept, ea trebuie sa fie chemata la mostenire, adica sa aiba vocatie succesorala, legala sau testamentara. Deci, vocatia succesorala este o conditie a dreptului la mostenire numai ca aceasta chemare isi are temeiul fie in lege, fie in testamentul lasat de defunct.
Pe de alta parte, trebuie observat ca nedemnitatea succesorala, in sistemul C.civ. – art.655-658, este specifica numai mostenirii legale si, deci, nu reprezinta o conditie generala a dreptului de mostenire, tot asa cum revocarea judecatoreasca a legatelor pentru ingratitudine – art.930-931C.civ., ca echivalent al nedemnitatii succesorale legale este specifica mostenirii testamentare.
Potrivit art. 654 C.civ.,” pentru a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe la momentul deschiderii succesiunii”. Rezulta ca orice persoana care exista la?momentul deschiderii succesiunii are capacitate succesorala, adica capacitatea de a mosteni, de a culege o succesiune. Dovada existentei in momentul deschiderii succesiunii incumba aceluia care pretinde drepturi asupra mostenirii, art.1169 C.civ. si care poate sa fie mostenitorul in cauza prin reprezentanti legali (daca este cazul), dar si succesorii sai in drepturi, in cazul in care mostenitorul a fost in viata la data deschiderii succesiunii fiind reclamata de proprii sai succesori in drepturi. In aceasta din urma ipoteza, dobandirea mostenirii are loc prin “retransmitere”, care nu trebuie sa fie confundata cu mostenirea in nume propriu sau prin reprezentare.
In cazul mostenirii in nume propriu, mostenitorul pretinde drepturile succesorale in virtutea calitatii personale de mostenitor legal sau testamentar. Pentru a culege mostenirea, el trebuie sa dovedeasca “existenta sa “ in momentul deschiderii succesiunii.
In cazul mostenirii prin reprezentare, specifica numai mostenirii legale, mostenitorul (unul sau mai multi) cu vocatie succesorala legala (reprezentat) decedat la data deschiderii succesiunii, urcand in locul, gradul si dreptul acestuia. In acest caz, reprezentatul trebuie sa dovedeasca ca el personal are capacitate succesorala “existenta sa” la data deschiderii succesiunii, iar reprezentatul era decedat la acea data.; pentru ca nu se reprezinta decat persoanele decedate.
In caz de retransmitere a mostenirii, mostenitorul legal ( in nume propriu sau prin reprezentare) ori testamentar – supravietuind un timp cat de scurt defunctului – dobandeste el succesiunea acestuia din urma, chiar daca nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o si – confundata cu a sa proprie – o lasa propriilor sai mostenitori legali sau testamentar (mostenire succesiva, subsecventa).
Intrucat dovada vizeaza existenta in raport cu momentul deschiderii succesiunii, ea se poate referi fie la dovada existentei persoanei in momentul deschiderii succesiunii, fie la dovada momentului deschiderii mostenirii in perioada existentei persoanei cu vocatie succesorala. Cu alte cuvinte, dovada vizeaza nu numai si nu atat existenta persoanei, ci mai ales corelatia ei cu momentul mortii celui care lasa mostenirea. In alte conditii se impun unele precizari in legatura cu persoanele care au capacitate succesorala, fiindca exista in momentul deschiderii succesiunii si in legatura cu persoanele care nu au capacitate succesorala fiindca nu mai exista in acel moment.a?
Persoanele fizice in viata la data deschiderii mostenirii au capacitate succesorala fara deosebire de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica, avere sau origine sociala ( art. 4 din Constitutie). Dovada se face cu actele de stare civila, iar in caz de deces al mostenitorului care a fost in viata la data deschiderii succesiunii cu certificat de deces al mostenitorului sau hotarare judecatoreasca declarativa de moarte, din care rezulta ca moartea mostenitorului a intervenit dupa deschiderea succesiunii persoanei interesate putand dovedi contrariul prin orice mijloc de proba admis de lege.
Legea nu conditioneaza capacitatea succesorala de durata vietii mostenitorului dupa data deschiderii mostenirii. Daca mostenitorul moare imediat dupa deschiderea mostenirii, drepturile sale succesorale trec la proprii sai mostenitori ca parte componenta a partimoniului succesoral lasat de el. Astfel se explica posibilitatea unei persoane de a beneficia, pana la urma, de bunurile lasate de o alta persoana fata de care nu avea vocatie succesorala (nici legala nici testamentara). De exemplu, la moartea parintelui unuia dintre soti, urmata de moartea sotului mostenitor, partea acestuia din mostenirea parintelui va fi culeasa de sotul supravietuitor, ca parte componenta a patrimoniului succesoral lasat de el, desi sotul supravietuitor nu avea vocatie la mostenirea lasata de socrii lui.
Persoanele disparute au, de asemenea, capacitate succesorala. In aceast sens, art. 19 din Dec. 31/1954 prevede ca “cel disparut este socotit in viata daca nu a intervenit o hotarare declarativa de moarte ramasa definitiva”. Aceasta inseamna ca persoana disparuta este considerata a fi in viata, asadar, persoana disparuta are capacitate succesorala, indiferent daca a intervenit sau nu o hotarare judecatoreasca declatativa de disparitie si indiferent de timpul care ar fi trecut de la disparitia persoanei. Insa capacitatea succesorala a disparutului este numai provizorie, definitivandu-se prin reaparitia lui sau prin constatarea fizica a mortii lui, intervenita dupa deschiderea mostenirii ori declararea prin hotarare judecatoreasca definitiva a mortii lui, stabilindu-se ca data a mortii o data ulterioara deschiderii mostenirii la care are vocatie succesorala. In toate aceste cazuri, ei vor putea culege, respectiv pastra drepturile mostenite.
Capacitatea succesorala a disparutului se desfiinteaza cu caracter retroactiv daca se constata fizic sau prin hotarare judecatoreasca definitiva declarativa de moarte ca nu mai?exista la data mortii celui care lasa mostenirea. In acest caz, tot ce s-a primit din mostenire in numele disparutului va trebui restituit mostenitorilor care au fost inlaturati de la mostenire prin prezenta disparutului sau ale caror cote-parti din mostenire au fost astfel micsorate. Desigur, urmasii lui care au dreptul sa-l reprezinte succesoral vor pastra cota lui parte din mostenire, dar nu ca parte componenta a patrimoniului mostenit de la disparutul declarat mort cu efect retroactiv, ci in calitate de mostenitor cu vocatie proprie.
Cu toate ca existenta persoanelor fizice incepe din ziua nasterii, C.civ. recunoaste existenta copilului (qui in utero est) din ziua conceptiei, cu singura conditie de a se naste viu si nu viabil – art.654. Aceasta regula prevazuta de C.civ. in materie de mostenire, este consacrata cu caracter general – dupa regula dreptului roman – si prin art.7 alin.2 din Dec.31/1954 “ drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu.”
Rezulta ca legea, in interesul copilului, consacra expres capacitatea succesorala de la conceptiune, cu conditia sa se nasca viu. Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde mostenirea in numele copilului, trebuie sa dovedeasca cu orice mijloace de proba admise de lege, data conceptiei copilului, situarea acestei date inainte de momentul deschiderii succesiunii si ca el s-a nascut viu.
Daca aceste dovezi au fost facute, copilul se va bucura de dreptul la mostenire, fiindca acest drept, cu toate ca are ca obiect o universalitate, nu poate vatama interesele lui, deoarece “acceptarea mostenirii cuvenita unui minor… va fi socotita intotdeauna ca fiind facuta sub beneficiu de inventar“ (art.19 din Dec.31/1954), astfel incat el va raspunde de datoriile mostenirii in limita activului, putand si abandona bunurile succesorale daca administrarea si lichidarea mostenirii ar fi prea impovaratoare.
In legatura cu dovada conceptiunii, nefiind posibila stabilirea cu exactitate a momentului conceptiei, art.61 din C.fam. stabileste o prezumtie legala cu privire la perioada conceptiei (timpul cuprins intre a treisuta si a o sutaoptsprezecea zi dinaintea nasterii copilului). Numai ca aceasta prezumtie este prevazuta de lege in material stabilirii filiatiei fata de tata. Astfel fiind, s-a pus problema daca aplicarea ei poate fi extinsa si la materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacitatii succesorale a copilului?
Daca problema stabilirii capacitatii succesorale se confunda cu aceea a stabilirii filiatiei, nu se pun probleme, deoarece stabilindu-se paternitatea, implicit si in mod necesar s-a stabilit si capacitatea succesorala a copilului nascut dupa moartea tatalui, pe care urmeaza sa-l mosteneasca (de ex. copilul nascut cel mult la 300 zile dupa moartea sotului mamei). Daca se stabileste ca defunctul nu putea fi tatal copilului pentru ca acesta s-a nascut dupa 300 zile, copilul nu va putea mosteni nici chiar pe cale testamentara, intrucat nu a avut capacitate succesorala la data deschiderii succesiunii.
Consideram insa, alaturi de alti autori, cum ar fi C. Statescu, M. Eliescu, Gh. Beleiu ca prezumtia legala privitoare la perioada conceptiei (in material mostenirii intereseaza numai perioada maxima de 300 zile de gestatie) are – ca atare – o aplicabilitate generala si, deci, se impune a fi luata in considerare si in privinta stabilirii capacitatii succesorale, chiar daca aceasta problema nu coincide cu problema stabilirii filiatiei.
De exemplu, cand se pune problema mostenirii unui frate decedat cu mai putin sau mai mult de 300 zile inainte de nasterea copilului care pretinde drepturi asupra mostenirii in calitate de frate sau sora, cel care pretinde mostenirea in aceasta calitate trebuie sa dovedeasca ca a existat in momentul deschiderii succesiunii – art. 654 C.civ. Asa fiind, copilul nascut dupa 300 zile de la moartea fratelui nu poate reclama mostenirea in aceasta calitate.
Deoarece au capacitate succesorala numai persoanele care “exista” la data derschiderii succesiunii, persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa existe mai inainte de data deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorala, nefiind subiecte de drept, deci nu vor putea mosteni.
In cazul persoanelor fizice insa, partea de mostenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate va fi culeasa – in cadrul mostenirii legale – de descendentii sai, in conditiile prevazute de lege pentru reprezentarea succesorala. Daca aceste conditii nu sunt indeplinite, succesorii in drepturi ai persoanei predecedate, nu vor avea drept asupra partii din mostenirea lui de cuius ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate daca persoana predecedata ar fi existat la data deschiderii mostenirii, ea fiind culeasa de mostenitorii in viata (eventual chiar si de descendentii persoanei predecedate, dar in nume propriu, iar nu prin reprezentare sau retransmitere).
Potrivit art. 21 din Decretul 31/1954, in cazul in care mai multe persoane au murit in aceeasi imprejurare, fara sa se poata stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata. Rezulta ca prin comorienti trebuie sa intelegem: b#%l!^+a?
doua sau mai multe persoane
decedate in aceeasi imprejurare
in astfel de conditii incat nu se poate stabili daca una a supravietuit alteia.
La aceste trei conditii stabilite de lege, unii autori mai adauga inca o conditie si anume ca intre persoanele in cauza sa existe vocatie succesorala reciproca pentru ca numai intr-o astfel de situatie intereseaza a se stabili cu precizie momentul mortii fiecaruia. Daca nu exista o astfel de relatie, problema comorientilor nu se pune.
In dreptul roman, in cazul comorientilor – commorientes sau simul periunt – se prezuma ca persoanele socotite mai puternice dupa sex si varsta au supravietuit si, deci, fiind in viata la data deschiderii succesiunii, puteau mosteni. In alte cazuri, de exemplu, daca intre comorienti nu exista o legatura de sange, se considera ca ei au murit deodata.
Dintre cele doua solutii, cunoscute de dreptul roman si de legislatiile ulterioare, Decretul nr. 31/1954 a consacrat prezumtia mortii concomitente, solutie ce ar fi, indiscutabil, cea mai justa, prezumtia supravietuirii in functie de varsta si sex fiind criticata, socotindu-se arbitrara, chiar si in literatura juridica a tarilor unde legislatia o prevede. Intr-adevar, daca moartea se produce cu ocazia unei catastrofe aeriene sau feroviare sau cu ocazia prabusirii unei constructii din cauza cutremurului de pamant, ce importanta mai are rezistenta fizica in functie de varsta, sex, a persoanei in cauza? In plus, prezumtia mortii concomitente apare, de cele mai multe ori, ca fiind si mai echitabila.
De exemplu, daca sotii, avand vocatie succesorala reciproca si ca mostenitori legali ai parintilor lor, decedeaza in aceeasi imprejurare fara a se putea stabili care dintre ei a supravietuit celuilalt, in lumina prezumtiei mortii concomitente, nici unul nu va putea dovedi “existenta”, deci capacitatea succesorala a vreunuia dintre ei in momentul mortii celuilalt sot. Inseamna ca mostenirile lasate de soti vor fi culese, ca doua mosteniri distincte, de catre parintii fiecaruia. In schimb, daca s-ar prezuma, de exemplu, ca sotul a supravietuit sotiei, el ar mosteni – in concurs cu parintii sotiei – jumatate din mostenirea ei plus obiectele apartinand gospodariei casnice si darurile de nunta, bunuri care s-ar transmite in cadrul mostenirii lasate de el parintilor lui. Deci parintii sotului ar culege o buna parte din bunurile sotiei fiului, ceea ce evident nu ar fi echitabil.
Daca comorientii au mostenitori diferiti, problema prezinta importanta chiar daca ei nu au vocatie succesorala reciproca . Astfel, daca – nefiind rude si nici soti – unul dintre comorienti a facut testament in favoarea celuilalt, prezumandu-se moartea lor concomitenta, legatul devine caduc din lipsa capacitatii succesorale a legatarului.
Tot astfel, in domeniul devolutiunii legale a mostenirii, daca comorientii au fost casatoriti, dar casatoria se declara nula sau se anuleaza dupa decesul sotilor, constatandu-se ca unul dintre ei a fost de rea credinta la incheierea casatoriei(casatoria putativa), sotul de rea credinta nu are vocatie succesorala la mostenirea sotului de buna credinta. Deci art.21 din Decretul 31/1954 este aplicabil nu numai in cazul vocatiei succesorale reciproce, dar si unilaterale, atat in domeniul mostenirii legale cat si al celei testamentare.
Problema care se pune este de a sti ce solutie urmeaza a fi adoptata in cazul in care doua sau mai multe persoane fizice cu vocatie succesorala reciproca sau unilaterala, legala sau testamentara decedeaza in acelasi timp, deci fara a se putea stabili ordinea deceselor si care nu sunt comorienti, in sensul art.21 din Decretul 31/1954?
Astfel, daca moartea a survenit in aceeasi zi si ora, dar nu si in aceeasi imprejurare , ci din cauza bolilor de care sufereau persoanele in cauza, iar minutul mortii nu poate fi stabilit, tot astfel, daca doua sau mai multe persoane au disparut fara a se putea constata direct moartea lor si, din aceasta cauza nu se poate dovedi ca au murit in aceeasi imprejurare. Ce solutie urmeaza a se adopta in privinta momentului mortii si drept consecinta a capacitatii succesorale, notariatul public competent a desfasura procedura succesiunii necontencioasa sau de catre instanta chemata sa resolve litigiul succesoral in conditiile in care prin hotararea judecatoreasca declarativa de moarte s-a hotarat ca data a mortii pentru ambele persoane disparate, definitive, aceeasi zi ?
Se considera ca in toate cazurile singura solutie posibila este tot aceea prevazuta de art.21 din Decretul 31/1954, adica prezumtia mortii concomitente cu consecinta lipsei capacitatii succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare.
Aceasta solutie se impune nu numai pentru ca este singura in dreptul nostru, ci mai ales pentru ca ea decurge din textul C.civ. aplicabil in materie. Intr-adevar, daca capacitatea?succesorala se recunoaste numai persoanei care exista la data deschiderii succesiunii si dovada acestei existente trebuie sa fie facuta de cel care reclama mostenirea – actori incumbit probation – art. 1169, innseamna ca in situatia imposibilitatii dovedirii supravietuirii, drepturile succesorale nu pot fi recunoscute din lipsa capacitatii succesorale, urmand ca mostenirile sa fie considerate deschise in acelasi timp pentru toate persoanele in cauza si diferite, separate mostenitorilor fiecareia dintre persoanele decedate in acelasi timp, fara ca una dintre ele sa poate beneficia de mostenirea lasata de cealalta persoana sau de celelalte persoane.
Rezulta ca art. 21 din Decretul 31/1954 consacra expres o solutie care s-ar impune si in lipsa lui si nu numai in cazul persoanelor care au murit in “aceeasi imprejurare”, ci in toate cazurile in care nu se poate stabili cu certitudine daca una a supravietuit alteia, respectiv predecesul uneia fata de cealalta. Deci, conditia referitoare la aceeasi imprejurare este inutila si, de lege ferenda, ar urma sa fie inlaturata, solutia mortii concomitente fiind logica, echitabila si legala in toate ipotezele.
Inseamna ca, de lege ferenda, textul corespunzator ar urma sa fie formulat in felul urmator: in cazul in care mai multe persoane au murit in astfel de imprejurari incat nu se poate stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata sau, si mai simplu: daca in cazul mortii mai multor persoane nu se poate stabili faptul ca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata. Este posibila si pastrarea textului actual al art. 21 din Decretul 31/1954, aratandu-se insa ca dispozitiile se aplica si in cazul in care nu se poate dovedi identitatea de cauza a mortii. O asemenea reglementare, inclusiv de lege lata, ar prezenta avantajul prevenirii oricaror controverse in literatura juridica sau situatii neuniforme in practica judecatoreasca.
Pentru ca o persoana juridica sau fizica ori statul sa aiba dreptul de a culege in tot sau in parte, mostenirea lasata de o persoana fizica decedata, nu este suficient ca persoana ce pretinde mostenirea sa aiba capacitate succesorala, ci mai este necesar ca ea sa aiba chemare la mostenire, fie in virtutea legii, fie in virtutea testamentului lasat de defunct.
Legea confera vocatie la mostenire rudelor defunctului inclusiv rudenia rezultata din adoptie, sotului supravietuitor al defunctului si statului. Vocatia succesorala testamentara poate sa apartina, in principiu, oricarei persoane cu capacitate succesorala, deasemenea, testamentul lasat de defunct recunoscut de lege cu anumite limitari, ca temei al vocatiei la mostenire.
Vocatia succesorala generala si concreta. Vocatia are un dublu inteles: in sensul ei general, ea desemneaza vocatia potentiala (eventuala) a unor persoane de a culege mostenirea lasata de o alta persoana. In acest sens se analizeaza vocatia succesorala legala a rudelor in linie dreapta fara limita in grad sau limitarea vocatiei succesorale legale a rudelor pe linie colaterala pana la gradul IV inclusiv ori principiul reciprocitatii vocatiei succesorale legale.
Dar notiunea de vocatie are si un sens concret (vocatie utila, concreta), determinate prin devolutiunea succesorala cu ajutorul careia se selecteaza, dintre persoanele cu vocatie succesorala generala persoanele care vor culege efectiv mostenirea lasata de defunct. Deci, vocatia succesorala concreta presupune doua conditii:
-una pozitiva (vocatia succesorala generala)
-una negativa (persoana in cauza sa nu fie inlaturata de la mostenire de un alt succesibil chemat de lege in rang preferabil sau de un legatar)
Vocatia succesorala generala si cea concreta nu se confunda cu aptitudinea general-abstracta a unei persoane de a se bucura in continutul capacitatii sale de folosinta, de dreptul la mostenire, garantat prin Constitutie – art.42. Dreptul de mostenire, ca o aptitudine abstracta, devine potential prin intermediul vocatiei succesorale generale si efectiv prin vocatia concreta la mostenire.
In privinta legatarilor (desemnati prin testament) dreptul la mostenire se infiinteaza numai ca aptitudinie general-abstracta si ca vocatie succesorala concreta. Notiunea de vocatie succesorala generala este inaplicabila in material mostenirii testamentare, deoarece legea nu confera nimanui, in mod special, o asemenea vocatie, dar nici nu limiteaza cercul persoanelor care pot deveni legatari prin testament.
Institutia mostenirii este conceputa in cadrul devolutiunii legale ca mostenire de familie si numai in cazul mostenirii vacante, masa succesorala este culeasa de stat. Asa fiind, in dreptul nostru sunt chemate la mostenire in temeiul legii si, deci, au vocatie succesorala legala persoanele care sunt in legatura de familie cu defunctul, adica rudele defunctului din casatorie, din afara casatoriei si din adoptie si, alaturi de acestea, sotul supravietuitor al defunctului.l!^+a?
Potrivit legii, rudenia este legatura bazata pe descendenta unei persoane dintr-o alta persoana (rudenia in linie dreapta) sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun (rudenie in linie colaterala). Rudenia in linie dreapta poate fi ascendenta sau descendenta – art.659,663 C.civ. si art. 45 C.fam.
Intrucat legatura de rudenie poate fi indepartata, astfel incat chemarea la mostenire nu ar mai avea acoperire in sentimente reale de afectiune reciproca intre aceste rude si defunct, legea a limitat – pe linie colaterala – vocatia succesorala legala la gradul IV inclusiv ( art. 676 C.civ., astfel cum a fost modificat prin art. 4 al legii asupra impozitului progresiv pe succesiune din 1921 prin desfiintarea dreptului la mostenire ab intestat de la al patrulea grad in sus si art.6 din legea 319/1944 pentru dreptul de mostenire al sotului supravietuitor). In linie dreapta, ascendenta, descendenta, legea nu prevede nici o limitare, “caci aici legile firii impun , fara ajutorul omului, limitarea necesara”.
Prin urmare, rudele in linie dreapta, descendenta (fiu, nepot, stranepot, etc.) si ascendenta ( parintii, bunicii, strabunicii, etc.), au vocatie succesorala in mod nelimitat in grad. In schimb, rudele colaterale au vocatie succesorala numai pana la gradul IV inclusiv. Deci, au vocatie succesorala legala pe linie colaterala fratii si surorile defunctului, rude de gradul II, descendentii lor pana la gradul IV inclusiv (nepoti, stranepoti de frate-sora, care sunt rude de gradul III, respective de gradul IV cu defunctul, unchii si matusile defunctului care sunt rude colaterale de gradul IV si fratii si surorile defunctului (rude colaterale tot de gradul II).
Mentionam, ca vocatia succesorala a acestor rude care sunt chemate la mostenire este numai generala, potentiala, vizand posibilitatea de principiu a acestor persoane de a mosteni, prin efectul legii, patrimoniul persoanei decedate. Vocatia lor concreta de a culege efectiv aceasta mostenire este determinata prin devolutiunea succesorala legala, legea instituind o anumita ordine de chemare legala la mostenire. Aceasta vocatie succesorala legala generala este, de regula reciproca.
Avand in vedere ca transmiterea mostenirii este o transmitere pentru mortis causa, pripiul vocatiei succesorale nu vizeaza statul si nici persoanele juridice.
Principiul reciprocitatii vocatiei succesorale guverneaza insa – fara a fi prevazut expres de lege – materia mostenirii legale intre persoane fizice. In virtutea acestui principiu, daca o?persoana are vocatie succesorala legala generala la mostenirea lasata de o alta persoana, atunci si aceasta din urma are aceeasi vocatie in raport cu prima – sensul pozitiv al principiului. In concret, vocatia lor depinde de ordinea in care va surveni decesul uneia dintre ele. De exemplu, daca copilul are vocatie succesorala la mostenirea lasata de parinti, atunci si parintii au vocatie la mostenirea lasata de copil.
Acest principiu are si un sens negativ: daca o persoana nu are vocatie la mostenirea altei persoane, atunci nici aceasta din urma nu are la prima. Insa acest principiu are si exceptii: este cazul constatarii nulitatii casatoriei sau a anularii ei prin hotarare judecatoreasca intervenita dupa decesul sotilor sau a unuia dintre ei, constatandu-se ca unul dintre ei a fost de buna credinta si unul de rea credinta la incheierea casatoriei lor. In acest caz, daca sotul supravietuitor a fost de rea credinta, el nu va mosteni, in schimb daca sotul de buna credinta a supravietuit celuilalt, el va avea vocatie succesorala (art.23 C.fam). Daca ambii soti au fost de buna credinta sau de rea credinta, principiul reciprocitatii vocatiei succesorale in sens pozitiv si in sens negativ se restabileste.
Rudele cu vocatie succesorala generala nu sunt chemate toate impreuna si deodata la mostenire. Daca toate rudele cu vocatie generala ar fi chemate impreuna si deodata la mostenire “averile succesorale s-ar faramita in parti de o valoare neinsemnata, iar institutia mostenirii nu si-ar mai putea indeplini rosturile ei social-economice”, pe alta parte nu s-ar mai tine seama “de caracterul diferit al legaturilor de afectiune dintre cel care lasa mostenirea si rudele sale”.
Pentru a se evita asemenea consecinte, in cadrul devolutiunii legale a mostenirii, legiuitorul a instituit o anumita ordine de chemare concreta la mostenire a rudelor defunctului. Prin urmare, pentru ca o persoana sa fie efectiv chemata la mostenire in temeiul legii, deci sa aiba vocatie legala concreta, nu este sufficient sa faca parte din categoria mostenitorilor legali cu vocatie generala, ci trebuie sa mai fie indeplinita o conditie negativa si anume: sa nu fie inlaturata de la mostenire de o persoana in rang preferabil, deci care are si vocatie concreta, utila.
Pentru stabilirea ordinii de preferinta intre rudele defunctului cu vocatie generala, legea foloseste doua criterii tehnico-juridice: clasa de mostenitori si gradul de rudenie. Cu ajutorul acestor criterii, legea determina vocatia concreta la mostenire a rudelor defunctului.
O alta conditie pe care trebuie sa o indeplineasca o persoana pentru a mosteni, este aceea ca persoana respectiva sa nu fie nedemna. Asadar, pentru ca o persoana sa poata veni la mostenire, in temeiul legii, nu este suficient sa aiba numai vocatie succesorala generala, concreta, sa nu fie exheredata sau inlaturata de la mostenire de o persoana cu rang preferabil, ci si sa nu fie nedemna fata de persoana despre a carei mostenire este vorba.
Nedemnitatea succesorala este decaderea de drept a mostenitorului legal din dreptul de a culege o mostenire determinata, inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din acea mostenire, deoarece s-a facut vinovat de o fapta grava fata de cel ce lasa mostenirea sau fata de memoria acestuia. Nedemnitatea succesorala se aplica numai in cazul savarsirii faptelor expres prevazute de lege si numai in domeniul mostenirii legale, textele de lege care prevad nedemnitatea fiind de stricta interpretare.
Nedemnitatea opereaza de drept, cel care lasa mostenirea neputand inlatura efectele ei prin iertarea nedemnului pentru fapta sa. Ulterior comiterii faptei, cel care lasa mostenirea putea totusi sa-l gratifice pe nedemn. In general, nedemnitatea, care desfiinteaza numai vocatia succesorala legala, nu influenteaza numai vocatia succesorala legala, ci si eficacitatea liberalitatilor prin acte intre vii sau pentru cauza de moarte facute in favoarea nedemnului de catre cel care lasa mostenire, aceste liberalitati fiind guvernate de reguli proprii.
Daca fapta savarsita reprezinta o cauza comuna prevazuta pentru toate ipotezele, ea poate justifica atat desfiintarea calitatii de mostenitor legal al nedemnului cat si revocarea judecatoreasca a adoptiei sau/si legatului facut in favoarea lui inainte de savarsirea faptei, pentru fiecare in conditiile prevazute de lege. De exemplu, in caz de litigiu, instanta numai constata nedemnitatea care a operat in puterea legii si pronunta revocarea donatiei pentru ingratitudine daca a fost ceruta in termenul de un an prevazut de lege. Actiunea in revocarea donatiei poate fi intentata numai impotriva donatarului autor al faptei, in schimb constatarea nedemnitatii poate fi ceruta si impotriva mostenitorului nedemnului care detine bunurile defunctului. Constatarea nedemnitatii poate fi ceruta de creditori pe calea actiunii oblice, in schimb, in materia revocarii donatiei pentru ingratitudine, art.974 C.civ. este inaplicabil.
Fiind o sanctiune, se aplica si produce efecte doar in privinta autorului faptei. Fata de alte persoane chemate de lege la mostenirea defunctului in nume propriu sau prin reprezentare, ea produce efecte numai in mod exceptional. b#%l!^+a?
Domeniul de aplicare al sanctiunii nu poate fi extins la alte mosteniri, nedemnul fiind inlaturat numai de la mostenirea persoanei fata de care a savarsit faptele, in acest sens nedemnitatea producand efecte relative. Sanctiunea nedemnitatii fiind prevazuta pentru fapte savarsite cu vinovatie, mostenitorul trebuie sa fi actionat cu discernamant, in lipsa discernamantului neputand fi vorba de vinovatie.
Pe de alta parte, fiind vorba de savarsirea de fapte si nu de acte juridice, se vor aplica regulile privitoare la discernamantul necesar pentru angajarea raspunderii civile delictuale si anume, in cazul minorilor sub 14 ani si a persoanelor puse sub interdictie judecatoreasca se cere dovada discernamantului din momentul savarsirii faptei, iar in cazul persoanelor care au implinit 14 ani si nu sunt puse sub interdictie judecatoreasca, discernamantul se prezuma pana la proba contrara. Desigur, in cazul in care nedemnitatea implica o condamnare penala, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din dreptul penal.
Cazurile de nedemnitate
Art 655 C.civ. enumera si prevede trei cazuri de nedemnitate succesorala:
atentatul la viata celui care lasa mostenirea;
acuzatia calomnioasa capitala impotriva celui care lasa mostenire;
nedenuntarea omorului a carui victima este cel care lasa mostenirea.
Atentatul la viata celui care lasa mostenirea
Codul Civil sanctioneaza cu nedemnitatea pe “condamnatul pentru ca a omorat sau a incercat sa omoare pe defunct”. Aceasta sanctiune civila, pe langa cea penala, se justifica prin ideea ca ar fi inechitabil si potrivnic bunelor moravuri si ordinii publice ca o persoana care savarseste asemenea fapte grave sa fie chemata la mostenirea celui pe care l-a ucis sau a incercat sa-l omoare.
Pentru ca un mostenitor sa fie inlaturat de la mostenire datorita acestui caz de?nedemnitate, trebuie sa fie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:
mostenitorul sa fi omorat sau sa fi pus in executare hotararea de a omori pe cel despre a carui mostenire este vorba (omor sau tentative de omor). Dupa cum se stie, ambele infractiuni se savarsesc cu intentie (directa sau indirecta). Nu se cere ca omorul sau tentativa de omor sa fie calificat sau deosebit de grav. Uciderea din culpa sau loviturile ori vatamarile cauzatoare de moarte nu atrag sanctiunea nedemnitatii, intrucat nu sunt savarsite cu intentia de a-l omori pe cel ce lasa mostenirea.
mostenitorul sa fi fost condamnat penal, in calitate de autor, coautor, instigator sau complice (inclusiv sub forma favorizarii) pentru omor, tentativa de omor, iar hotararea penala sa fie definitiva.
Daca mostenitorul nu a fost condamnat, el nu va fi nedemn, lipsind conditia condamnarii prevazuta de art. 655, pct.1 C.civ.
Astfel, daca a fost achitat pentru ca a fost in legitima aparare, daca a fost scos de sub urmarire penala, prin ordonanta data de procuror, daca a decedat inainte de condamnare, daca sanctiunea s-a prescris, daca amnistia a fost antecondamnatorie, nedemnitatea nu va opera. In schimb, nedemnitatea va opera daca mostenitorul condamnat a fost ulterior amnistiat, gratiat sau reabilitat, deoarece aceste masuri nu sterg intentia, ci numai condamnarea ori executarea pedepsei.
Acuzatia calomnioasa capitala impotriva celui care lasa mostenirea
Art. 655 pct. 2 C.civ. intervine in cazul in care mostenitorul a facut un denunt, o plangere, o marturisire capitala (fapte care atrag pedeapsa maxima) calomnioasa impotriva celui care lasa mostenirea. Caracterul calomnios al faptei trebuie sa fie constatat printr-o hotarare judecatoreasca definitive de condamnare a celui care lasa mostenirea.
In legatura cu aceasta cauza de nedemnitate se pune intrebarea daca ea mai este sau nu aplicabila, odata ce pedeapsa cu moartea a fost abolita prin Decretul-lege 6/1990 si inlocuieste cu pedeapsa detentiunii pe viata, astfel incat acuzatia nu poate fi capitala.
S-au emis doua solutii: se poate spune ca in prezent art. 655 C.civ. devine aplicabil in cazul “acuzatii” pentru fapte care sunt sanctionate cu pedeapsa inchisorii pe viata, pedeapsa ce?a inlocuit pedeapsa cu moartea.
Literatura juridica sustine ca aceasta cauza de nedemnitate a devenit inaplicabila prin abolirea pedepsei cu moartea, deoarece prin consacrarea nedemnitatii pentru acuzatia capitala calomnioasa, legiuitorul a avut in vedere nu numai gravitatea faptelor care formau obiectul acuzatiei, ci intentia calomniatorului de a-si deschide calea spre culegerea unei mosteniri prin provocarea mortii. In prezent, o asemenea intentie nu mai are suport legal.
Este nedemn mostenitorul care, avand cunostinta de omorul celui care lasa mostenirea, nu denunta omorul (nu si ucigasul) organelor competente, iar aceasta nedemnitate nu este, potrivit art. 656 C.civ. scuzabila. In acest caz, nu se cere o condamnare penala prealabila. Daca ucigasul este ruda pana la gradul IV inclusiv sau sot cu mostenitorul care nu a facut denuntul, nedemnitatea nu opereaza.
Nedemnitatea opereaza si, deci, produce efectele de drept. In puterea legii mostenitorul nedemn este decazut din dreptul de a mosteni. Desfiintarea titlului de mostenitor al nedemnului se produce din momentul deschiderii succesiunii, indiferent de momentul savarsirii faptei care atrage nedemnitatea. In consecinta, hotararea instantei civile prin care se constata nedemnitatea si care poate fi ceruta si pronuntata numai dupa deschiderea mostenirii opereaza retroactiv fata de urmasii sai si fata de terti.
Deoarece titlul de mostenitor al nedemnului este desfiintat de la data deschiderii succesiunii, el nu va reclama partea de mostenire ce i s-ar fi cuvenit ca mostenitor legal, nici macar rezerva la care ar fi avut dreptul daca nu ar fi fost nedemn. Partea sa va fi culeasa de cei care ar fi venit la mostenire impreuna cu el sau pe care prezenta sa i-ar fi inlaturat de la mostenire.
Prin urmare, inlaturarea de la mostenire a nedemnului va profita comostenitorilor legali sau mostenirilor legali subsecventi. Ea poate profita si legatarilor si donatarilor in cazul in care nedemnul era un mostenitor rezervatar, a carei prezenta ar fi determinat reductiunea liberalitatilor excesive facute de cel care lasa mostenirea. Daca inainte de constatarea nedemnitatii, nedemnul a intrat in posesia bunurilor mostenirii va fi obligat sa le restituie, impreuna cu productele, daca este cazul, persoanei indreptatite, neavand nici un temei pentru a le retine. ba?
Restituirea se face, in principiu, in natura, iar daca aceasta nu este posibila pentru ca bunul supus restituirii a pierit – fie fortuit, fie din forta majora sau pentru ca a fost instrainat in tot sau in parte ori pentru ca a fost expropriat pentru cauza de utilitate publica- nedemnul considerat posesor de rea-credinta si de drept pus in intarziere de la data intrarii sale in folosinta bunurilor mostenirii va fi obligat sa plateasca despagubiri, respectiv indemnizatii de expropriere.
In privinta fructelor naturale, civile, industriale, nedemnul este privit, de asemenea, ca posesor de rea-credinta de la data deschiderii succesiunii, indiferent de data constatarii nedemnitatii si, in consecinta, este obligat sa le restituie la data folosirii bunurilor mostenirii. Restituirea se face in natura, iar daca nedemnul le-a consumat sau neglijat sa le perceapa, va restitui valoarea lor. Pentru sumele incasate de nedemn de la debitorii mostenirii va fi obligat sa plateasca dobanzi din ziua incasarii, nu de la data chemarii in judecata, art.1088 C.civ. nefiind aplicabil in aceasta materie
Pe de alta parte, si nedemnul va avea dreptul sa i se inapoieze sumele ce a platit pentru achitarea datoriilor mostenirii si la cheltuielile necesare si utile (nu si voluptorii), facute cu privire la bunurile mostenite, inclusiv cheltuielile facute sau munca depusa pentru perceperea fructelor. Nedemnitatea unui mostenitor profita mostenitorilor sau mostenitorilor subsecventi in limitele inlaturarii de la mostenire a nedemnului, dar nu poate constitui izvor de imbogatire fara justa cauza in detrimentul posesorului de rea-credinta.
Drepturile si obligatiile nedemnului fata de mostenire, care au fost considerate pana la constatarea nedemnitatii, stinse prin consolidare sau confuziune, vor produce efecte, nedemnul fiind strain fata de mostenire cu efect retroactiv. Nedemnitatea produce efecte numai in privinta drepturilor succesorale, nu si in privinta altor drepturi ale nedemnului care nu-si au ca temei de dobandire mostenirea. Astfel, de exemplu, sotia condamnata pentru omor comis in contra sotului sau este exclusa de la mostenirea sotului sau, dar are dreptul asupra cotei-parti din bunurile dobandite cu defunctul. Nu sunt afectate nici drepturile asupra bunurilor proprii ale sotului supravietuitor nedemn.
Avand in vedere dispozitiile art. 658 C.civ., se impune distinctia intre efectele nedemnitatii fata de copiii nedemnului si fata de alti descendenti care nu sunt copiii lui (nepoti, stranepoti) .
efectele nedemnitatii fata de copiii nedemnului;
– potrivit art. 658 din C.civ., copiii nedemnului vin la succesiune, in virtutea dreptului lor propriu, nu si prin reprezentarea tatalui lor nedemn. Aceasta inseamna ca sanctiunea nedemnitatii produce efecte si fata de ei, desi, nu sunt cu nimic vinovati de savarsirea faptei de catre tatal lor.
Astfel, daca unicul fiu al defunctului este nedemn, copilul sau va putea culege in nume propriu mostenirea lasata de bunic, intrucat in lipsa de un mostenitor mai apropiat in grad, el este chemat la mostenire fara ajutorul reprezentarii si cu inlaturarea de la mostenire a altor rude ale defunctului, care fac parte din clase subsecvente sau sunt rude de un grad mai indepartat. Deci, in acest caz nedemnitatea nu produce efecte asupra copiilor nedemnului.
In schimb, daca defunctul a avut doi copii, dintre care unul a fost nedemn, copiii nedemnului nu vor putea mosteni dupa bunicul lor (desi tatal lor nedemn nu mai este in viata), fiindca sunt rude de gradul II cu defunctul si vor fi inlaturati de la mostenire de celalalt copil (unchiul lor) al defunctului care este ruda de gradul I cu defunctul.
Aceasta solutie este adoptata dupa principiul proximitatii gradului de rudenie. Numai cu ajutorul reprezentarii succesorale ei ar fi putut veni la mostenire, alaturi de celalalt copil al defunctului, culegand partea de mostenire ce i s-ar fi cuvenit tatalui lor, daca acesta nu ar fi fost nedemn. Dar, fiindca ei pot veni la mostenire numai in nume propriu, fara ajutorul reprezentarii, vor suporta consecintele nedemnitatii parintelui lor.
Dar nedemnitatea poate influenta si impartirea mostenirii in cazul pluralitatii de mostenitori nedemni si care au un numar inegal de copii. De exemplu, daca ambii copii ai defunctului sunt nedemni si decedati la data deschiderii succesiunii, iar unul dintre ei a lasat un copil, celalalt doi, mostenirea se va imparti in trei parti egale (principiul egalitatii), fiindca ei vin la mostenire in nume propriu si sunt rude de acelasi grad cu defunctul. In schimb, daca acesti copii ar fi putut veni la mostenire prin reprezentare (ceea ce nu este posibil in cazul nedemnitatii), impartirea s-ar fi facut pe tulpini, unul luand jumatatea ce i s-ar fi cuvenit parintelui, iar ceilaltii doi, cealalta jumatate, adica partea care i-ar fi revenit tatalui lor.
Cele aratate mai sus in privinta efectelor nedemnitatii sunt valabile nu numai in cazul cand nedemnul este descendent al defunctului, dar si in privinta copiilor fratilor sau surorilor b#%l!^+a?nedemni ai defunctului – art.658 C. civ. nu distinge intre cele doua ipoteze care nu pot, nici ei,?sa beneficieze de reprezentare din cauza nedemnitatii parintelui lor (frate cu defunctul), desi este chemata la mostenire clasa a doua de mostenitori legali si reprezentarea este, in principiu, admisa si in cazul descendentilor din frati si surori.
Efectele nedemnitatii fata de descendentii nedemnului care nu sunt copiii lui (nepoti, stranepoti etc.)
Solutia adoptata de C. civ. in privinta copiilor nedemnului este, desigur, nedreapta, deoarece sanctiunea nedemnitatii ar trebui sa produca efecte numai in privinta autorilor faptei, nu si in privinta copiilor nevinovati. Aceasta solutie injusta se aplica prin influenta traditiei. Dar daca se admite unanim ca solutia legii in privinta copiilor nedemnului este injusta, trebuie oare extinsa aceasta solutie la nepotii si stranepotii nedemnului, cu toate ca art. 658 C.civ. vizeaza numai copiii nedemnului, iar nu si pe descendentii care nu sunt copii lui ?
Precizam ca formularea legii nu poate fi intamplatoare, fiindca in alte articole se foloseste notiunea de descendenti (art. 670,665,671C. civ.), uneori alaturi de notiunea de copil (art.659,666,669 C.civ.), precizandu-se la infinit in linie directa descendenta, respectiv pana la gradul IV inclusiv, in cazul descendentilor din frati si surori, se admite ca reprezentarea trebuie sa urce din grad in grad vacant si util ( reprezentarea neputand opera per saltum ori omisio medio), ceea ce impiedica saltul peste locul copilului nedemnului.Cu toate acestea, intrucat legea dispune numai in privinta copiilor nedemnului, impiedicand venirea lor la mostenire prin reprezentare, per a contrario, nu excludem posibilitatea ca descendentii subsecventi ai nedemnului, daca sunt de buna-credinta sa poata veni la mostenire prin reprezentare, bineinteles daca nedemnul si copilul sau erau decedati la data deschiderii succesiunii.
Aceasta interpretare restrictiva a art.658 C.civ. s-ar putea justifica prin caracterul derogatoriu al solutiei privind sanctionarea unui nevinovat si prin faptul ca regula care s-ar opune acestei interpretari (urcare din grad in grad), poate cunoaste exceptii in cazurile prevazute de lege.
Efectele nedemnitatii fata de terti b#%l!^+a?
Este posibil ca nedemnul, in perioada dintre deschiderea succesiunii si constatarea nedemnitatii, sa fi incheiat acte juridice cu terte persoane cu privire la bunurile succesorale (acte de conservare, administrare sau chiar de dispozitie).
Pentru ca in discutie intra mai multe principii de drept, cum ar fi principiul ressoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, principiul stabilitatii circuitului civil, principiul ocrotirii bunei-credinte, jurisprudenta a concluzionat ca aceste acte vor fi si ele desfiintate cu efect retroactiv, potrivit principiului quod non habet. Inseamna ca, in principiu, nedemnitatea produce efecte si fata de terti, solutie ce se explica in cazul tertilor de rea-credinta (ei aveau cunostinta de faptele nedemnului), dar nu si in cazul tertilor de buna-credinta care au crezut in valabilitatea titlului de mostenitor al nedemnului.
Astfel, actele de conservare si de administrare ale bunurilor mostenirii se mentin, deoarece ele profita adevaratilor mostenitori si interesul economic general impune ca aceste bunuri sa fie conservate si puse in valoare. Totusi nu excludem posibilitatea ca adevaratii mostenitori sa ceara desfiintarea lor daca tertul a fost de rea-credinta si actul se dovedeste daunator.
Actele de dispozitie a bunurilor mobile corporale (inclusiv titlurile la purtator) se mentin in baza art. 1909 C.civ., daca dobanditorul este de buna-credinta.
In ceea ce priveste actele de dispozitie asupra imobilelor, tertul de buna-credinta se va apara prin invocarea uzucapiunii de scurta durata 10-20 ani, actul incheiat cu mostenitorul nedemn putand servi ca just-titlu. Aceasta aparare se dovedeste, de cele mai multe ori, insuficienta pentru ca nedemnitatea se constata intr-un termen mai scurt. De aceea, in literatura juridica de specialitate si in practica judecatoreasca, se admite teoria mostenitorului aparent. Potrivit acestei teorii, actul incheiat cu mostenitorul nedemn se mentine daca:
este cu titlu particular;
cu titlu oneros;
tertul de buna-credinta;
exista eroare comuna; b#%l!^+a?
invincibila asupra calitatii de mostenitor a nedemnului (error communis facit ius).
Aparenta in conditiile unei erori obstesti este creatoare de drept. In aceste conditii actul ramanevalabil si opozabil mostenitorilor adevarati, dobandirea dreptului de catre tert producandu-se in momentul incheierii actului si independent de intrarea sa in posesia imobilului sau de bu na-credinta ori de reaua-credinta a mostenitorului aparent.
In toate cazurile in care actul se mentine, nedemnul va fi obligat sa plateasca despagubiri mostenitorului adevarat ca posesor de rea-credinta (pretul obtinut sau valoarea, daca aceasta din urma este mai mare; fructele, precum si orice alta paguba dovedita). Daca actul va fi desfiintat cu caracter retroactiv, nedemnul va fi actionat de catre tert pentru evictiune – art.828 sau art.1337 si urm. din C.civ., dupa caz.
Aceste reguli se aplica in mod corespunzator si in cazul in care actul a fost incheiat cu tertii nu de catre nedemn, ci de catre copiii lui care au venit la mostenire prin reprezentare, ulterior constatandu-se nedemnitatea celui reprezentat. Consideram insa ca, potrivit regulii generale, art 1899, alin.2 C.civ., copilul nedemnului, fiind si el mostenitor aparent, trebuie si el prezumat ca posesor de buna-credinta si obligat la restituire ca atare, cat timp nu se dovedeste ca a fost de rea-credinta, art. 657 C.civ. tratandu-l ca posesor de rea-credinta numai pe nedemn.
Data fiind gravitatea faptelor sanctionate de lege cu nedemnitatea, ea poate fi invocata de orice persoana interesata care urmeaza sa profite de inlaturarea la mostenire (prin reprezentare), cum sunt comostenitorii legali sau mostenitorii legali subsecventi sau legatarii sau donatarii, in cazul in care nedemnul ar fi fost un mostenitor rezervatar a carui prezenta putea determina reductiunea liberalitatilor excesive sau daca acesta ar fi contestat validitatea dispozitiilor testamentare.
Nedemnitatea poate fi invocata pe calea actiunii oblice si de catre creditorii acestor persoane, dreptul de a invoca nefiind exclusiv personal, pentru ca sanctiunea inlaturarii de la mostenire a nedemnului intervine ope legis si, spre deosebire de revocarea donatiei pentru ingratitudine, nici cel care lasa mostenirea nu putea sa-l ierte pe nedemn.
Pentru aceleasi motive, ea poate fi invocata si de procuror –art.45 C. pr. civ., ori de catre instanta de judecata, din oficiu. Cat priveste invocarea de catre nedemn a propriei sale b#%l!^+a?nedemnitati, impartasim solutia potrivit careia nu poate primi aplicare principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans si, deci, este admisibila invocarea nedemnitatii de catre nedemn deoarece ea opereaza de drept, nedemnitatea referindu-se doar la faptul consumat al indepartarii sale de la mostenire prin efectul legii. In toate cazurile, nedemnitatea poate fi invocata si constatata de instanta numai dupa deschiderea succesiunii si numai daca vocatia succesorala legala a nedemnului este concreta, nefiind inlaturat de la mostenire prin prezenta unor mostenitori in rang preferabil (care pot culege mostenirea si fara invocarea nedemnitatii).
Daca inlaturarea de la mostenire a nedemnului se datoreaza dispozitiilor testamentare, contestate intr-un fel sau altul de nedemn, legatarii pot invoca nedemnitatea, nefiind obligat sa apere cu prioritate validitatea acestor dispozitii. In aceste conditii, nedemnitatea poate fi invocata impotriva nedemnului cat timp acesta este in viata, iar daca – dupa deschiderea succesiunii – a intrat in stapanirea bunurilor succesorale si a decedat inainte de constatarea nedemnitatii, impotriva mostenitorilor legali sau testamentari care stapanesc aceste bunuri (mostenire prin retransmitere), ei neputand dobandi de la nedemn drepturi pe care acesta nu le-a avut datorita efectelor retroactive ale nedemnitatii.
Mostenitorii nedemnului, chiar daca sunt de buna-credinta nu s-ar putea apara prin invocarea teoriei mostenitorului aparent, pentru ca nu sunt dobandite cu titlu oneros si cu titlu particular si nici cu invocarea art. 1909 C.civ. sau a uzucapiunii de 10 – 20 ani, deoarece titlul lor este universal, iar certificatul de mostenitor nu este titlu de proprietate, confirmand doar calitatea de mostenitor.
Numai legatarul cu titlu particular al nedemnului ar putea invoca uzucapiunea de 10 – 20 ani sau beneficiul art. 1909 C.civ., insa nu si teoria mosteniritorului aparent, el fiind dobanditor cu titlu gratuit. In schimb, subdobanditorii prin acte intre vii la mostenitorii (universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) nedemnului se pot apara impotriva adevaratilor mostenitori ca orice terti de buna-credinta.
Daca decesul nedemnului a avut loc inainte de deschiderea succesiunii, nedemnitatea poate fi invocata impotriva nedemnului pentru a-i impiedica sa vina la mostenire. Nedemnitatea succesorala este o sanctiune de drept civil aplicata mostenitorului legal care se face vinovat de o fapta prevazuta in situatiile expres prevazute de lege.
Mostenirea, patrimoniul unei persoane alcatuit din drepturi si obligatii, lasata la moartea unei persoane, intra, in puterea legii, sau in puterea testamentului lasat de defunct, in b#%l!^+a?patrimoniul altei sau altor persoane (ascendenti, descendenti, sot supravietuitor, colaterali pana la gradul IV inclusiv), daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege pentru ca acea persoana sa poata mosteni, si anume:
– sa existe in momentul deschiderii succesiunii;
sa fie ruda cu defunctul:descendent, ascendent, sot supravietuitor, colateral pana la gradul IV inclusiv;
sa aiba capacitate succesorala;
sa nu fie nedemn;
sa nu fie exheredat.
Persoanele care sunt chemate sa culeaga mostenirea, pot sa o accepte pur si simplu, sa o accepte sub beneficiu de inventar sau sa o refuze, conform dreptului de optiune succesorala, art.685 C.civ. si urmatoarele, in termen de sase luni de la deschiderea succesiunii.
1.2.FELURILE MOȘTENIRII
Conform art. 650 C.civ. „succesiunea se diferă sau prin lege, sau după voința omului, prin testament”. Prin urmare, în funcție de izvorul vocației succesorale a celor care dobândesc patrimoniul persoanei decedate, moștenirea poate fi legală sau testamentară.
A. Moștenirea este legală când ea se deferă în ordinea și cotele determinate prin lege, persoanelor stabilite ca făcând parte din una din clasele de moștenitori prevăzute în Codul civil și în Legea nr. 319/1994. Moștenirea legală intervine numai în cazul și în măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul său pentru cauză de moarte sau testamentul nu își produce în tot sau în parte efectele, ori testamentul cuprinde alte dispoziții decât cele privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ca de exemplu recunoașterea unui copil, dispoziții cu privire la funeralii etc.
Testamentul poate să cuprindă și dispoziții cu privire la înlăturarea de la succesiune a unor rude. În acest caz, dacă cel înlăturat este moștenitor rezervatar, el va culege rezerva ca moștenitor legal, tot așa cum și ceilalți moștenitori care beneficiază de exheredare vor culege moștenirea în temeiul legii, deci ca moștenitori legali. Cu alte cuvinte, moștenirea este legală deoarece patrimoniul succesoral se transmite potrivit legii, în ordinea și în cotele determinate de lege, moștenitorii putând justifica această calitate a lor prin invocarea textelor legale corespunzatoare.
În cazul împărțelii de ascendent (art. 794-799 C.civ.), moștenitorii între care operează această împărțeală vin la moștenire în temeiul legii, chiar dacă cotele rezultând din această împărțeală nu ar coincide întocmai cu cotele determinate de lege, fiind însă respectată “partea legitimă” a fiecăruia dintre ei (art. 798 C.civ.), adică rezerva succesorală.
Persoanele care dobândesc moștenirea în temeiul legii sunt moștenitori universali, care au vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct, chiar dacă, în concret, există o pluralitate de moștenitori, ei beneficiază numai de o parte din moștenire. Rezerva se culege, în toate cazurile, cu titlu universal. Nu există, deci moștenitori legali care au vocație numai la bunuri singulare, privite izolat (ut singuli). Cu alte cuvinte, nu pot exista moștenitori legali cu titlu particular, ci numai moștenitori universali.
B. Moștenirea este testamentară în cazul și în măsura în care transmiterea masei succesorale are loc în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament.
Testamentul este definit în doctrină, pe baza prevederilor art. 802 C.civ. ca fiind actul juridic unilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil în timpul vieții testatorului, prin care acesta dispune de tot sau de o parte din avutul său pentru timpul când va înceta din viață.^+a?
Persoanele desemnate de testator să culeagă moștenirea se numesc legatari (moștenitori). Legatarul poate fi universal, deci cu vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct, cu titlu universal, cu vocație la o fracțiune din masa succesorală, cu titlu particular, cu vocație numai la bunuri singulare, anume determinate.
Coexistența moștenirii legale cu cea testamentară
Cele două feluri de moșteniri, prevăzute la art. 650 C.civ. nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară. Art. 650 C.civ. (“Succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voința omului, prin testament”) nu ar trebui interpretat în sensul că moștenirea testamentară ar exclude pe cea legală. După cum rezultă din prevederile Codului civil, în dreptul nostru se admite –iar dacă există moștenitori rezervatari, chiar se impune- coexistența moștenirii legale cu cea testamentară. Așadar, Codul civil român nu a păstrat principiul din dreptul roman al incompatibilității celor două feluri de moșteniri (nemo partim testatus, partim intestestatus decedere potest), adică nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament.
În cazul în care testatorul a făcut numai legate cu titlu particular, patrimoniul succesoral se transmite, potrivit legii, moștenitorilor legali, numai că aceștia vor fi obligați față de legatarii cu titlu particular să execute legatele, iar dacă obiectul legatului este un drept real asupra unui bun individual determinat, acest drept va fi dobândit de legatar direct de la defunct și deci, nu va trece asupra moștenitorilor legali (care culeg restul patrimoniului succesoral).
Dacă testatorul a făcut unul sau mai multe legate cu titlu universal, dar ele nu epuizează integral patrimoniul succesoral (de exemplu, două legate pentru câte 1/3 din moștenire), devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatului sau legatelor și legală pentru restul.
În schimb, dacă testatorul a instituit prin testament mai mulți legatari cu titlu universal, asfel încât aceste legate epuizează întreaga moștenire (cu condiția să nu fie ineficace), sau dacă testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali, devoluțiunea moștenirii va fi numai testamentară.
În toate cazurile însă, dacă există moștenitori rezervatari care beneficiază de o parte din moștenire chiar și împotriva voinței liberale a testatorului și prin legatele făcute s-a adus atingere rezervei lor, ei vor dobândi, potrivit legii, partea din moștenire corespunzătoare rezervei și numai pentru rest devoluțiunea succesorală va fi testamentară.
Deci, moștenirea testamentară înlătura pe cea legală numai dacă nu există moștenitori rezervatari și testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali sau doi ori mai mulți legatari cu titlu universal care, împreună (cumulativ), au vocație la întreaga moștenire.
Coexistența calitații de moștenitor legal cu aceea de legatar
În practica judiciară s-a pus întrebarea dacă o persoană poate să culeagă o anumită parte din moștenire în calitate de legatar și o altă parte în calitate de moștenitor legal, deci să se cumuleze cele două calitați în aceeași persoană.
Tribunalul Suprem s-a pronunțat în sens afirmativ, decizând în felul următor: „Calitatea de moștenitor legal subzistă și în cazul în care aceasta este unită cu cea de moștenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri să fie pus în situația de a lua mai puțin și de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia din temeiurile juridice componente”.
De exemplu, dacă există mai mulți legatari cu titlu universal, iar unul dintre ei nu vrea sau nu poate beneficia de legat, partea acestuia va fi culeasă ca moștenire legală de către legatarul care are și o asemenea vocație, fiind rudă cu defunctul în grad succesibil sau soț supraviețuitor (în acest caz, această soluție nu trebuie să contravină dispozițiilor testamentare).
Este însă posibil ca persoana chemată la moștenire de lege și, în același timp, gratificată prin testament, să opteze diferit cu privire la moștenirea legală și la legat, adică să o accepte pe prima și să renunțe la legat sau invers. Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a moșteni mai mult, deoarece un asemenea?legat poate avea și semnificația unei exheredări parțiale, caz în care moștenitorul legal poate reclama numai rezerva (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de lege în favoarea sa (rezervă care se dobândește întotdeauna în calitate de moștenitor legal).
Este de precizat faptul că, admițând coexistența calității de moștenitor legal cu aceea de legatar, nu avem în vedere “dublarea” calității de legatar cu aceea de moștenitor legal admisă în practica instanței supreme. Se are în vedere situația când un legatar culege moștenirea efectiv și exclusiv în baza testamentului, dar –fiind rudă cu defunctul sau soț supraviețuitor –el ar fi putut beneficia de moștenire (desigur, într-o proporție mai mică ) și în lipsa dispoziției testamentare, în calitate de moștenitor legal. Pentru aceste motive se consideră că la calitatea de moștenitor legal se adaugă voința lui de cujus care nu înlătură calitatea de moștenitor legal a celui în cauză, această calitate fiind “predominantă”.
În realitate, persoana (persoanele) în cauză culeg moștenirea în calitate de legatari, calitate pe care o invocă întrucât le conferă drepturi succesorale mai întinse. Spre deosebire de această concepție, noi avem în vedere ipoteza în care, efectiv, o persoană culege o parte din moștenire în calitate de legatar, iar o altă parte –pentru care defunctul nu a dispus prin testament sau dispoziția testamentară este ineficace –în calitate de moștenitor legal.
Noțiunea de moștenire ab intestat
În literatura de specialitate, în locul noțiunii de moștenire legală, uneori se folosește noțiunea (din dreptul roman) de moștenire sau succesiune ab intestat.
Această noțiune are avantajul de a preciza că regulile devoluțiunii legale se aplică întocmai, numai în cazul în care persoana decedează fără a lăsa un testament (ab intestato mori). Folosirea acestei noțiuni este însă pur convențională, fără semnificația din dreptul roman.
În dreptul roman, succesiunea testamentară era regula, iar cea legală se definea prin raportare la absența testamentului.
În dreptul nostru, moștenirea legală este regula, ea putând fi însă înlăturată, în tot sau în parte, prin testamentul lăsat de de cujus.
“Titlul I – DESPRE SUCCESIUNI
Art. 650 Succesiunea se defera sau prin lege, sau dupa vointa omului, prin testament.
Capitolul 1 – Despre deschiderea succesiunilor
Art. 651
Succesiunile se deschid prin moarte.
Art. 652
Legea reguleaza ordinea succesiunilor intre mostenitorii legitimi.
Copiii naturali, in privinta succesiunii mamei lor si a colateralilor sai, sunt asimilati copiilor legitimi si viceversa. In lipsa de mostenitori legitimi sau naturali, bunurile se mostenesc de sotul supravietuitor. In lipsa de sot, statul devine mostenitor.
Art. 653
Descendentii si ascendentii au de drept posesiunea succesiunii din momentul mortii defunctului.
Ceilalti mostenitori intra in posesiunea succesiunii cu permisiunea justitiei.
Capitolul 2 – Despre calitatile cerute pentru a succede b#%l!^+a?
Art. 654
Pentru a succede trebuie neaparat ca persoana ce succede sa existe in momentul deschiderii succesiunii.
Copilul conceput este considerat ca exista.
Copilul nascut mort este considerat ca nu exista.
Art. 655
Sunt nedemni de a succede si prin urmare exclusi de la succesiune:
1. Condamnatul pentru ca a omorat sau a incercat sa omoare pe defunct.
2. Acela care a facut in contra defunctului o acuzatie capitala, declarata de judecata calomnioasa.
3. Mostenitorul major care, avand cunostinta de omorul defunctului, nu a denuntat aceasta justitiei.
Art. 656
Lipsa de denuntare nu poate vatama in drepturile lor pe ascendentii si descendentii omoratului, pe afinii sai de acelasi grad, pe sotul sau sotia sa, pe fratii sau surorile sale, pe unchii sau matusile sale, pe nepotii sau nepoatele sale.
Art. 657
Mostenitorul departat de la succesiune ca nedemn este obligat a intoarce toate fructele si veniturile a caror folosinta a avut-o de la deschiderea succesiunii.
Art. 658
Copiii nedemnului viind la succesiune, in virtutea dreptului lor propriu, fara ajutorul reprezentarii, nu sunt departati pentru greseala tatalui lor; acesta insa nu poate nici intr-un caz reclama uzufructul bunurilor succesiunii, pe care legea il acorda tatilor si mamelor asupra bunurilor copiilor lor. l!^+a?
Capitolul 3 – Despre deosebite ordine de succesiune
Sectiunea I – Dispozitii generale
Art. 659
Succesiunile sunt deferite copiilor si descendentilor defunctului, ascendentilor si rudelor sale colaterale, in ordinea si dupa regulile mai jos determinate.
Art. 660
Proximitatea rudeniei se stabileste prin numarul generatiilor; fiecare generatie numara un grad.
Art. 661
Sirul gradelor formeaza linia; se numeste linie dreapta sirul gradelor intre persoanele ce se cobor una dintr-alta; linie colaterala sirul gradelor intre persoanele ce nu se cobor unele din altele, dar care se cobor dintr-un autor comun.
Linia dreapta se imparte in linie dreapta descendenta si in linie dreapta ascendenta.
Intaia este aceea ce leaga pe capul neamului cu acei ce se cobor de la el; a doua este aceea ce leaga o persoana cu acei din care ea se coboara.
Art. 662
In linie dreapta se numara atatea grade cate sunt si generatii intre persoane; astfel fiul este catre tatal sau in cel dintai grad; nepotul de fiu in cel de al doilea, si viceversa, tatal si bunul catre fiii lor si nepotii lor de fiu.
Art. 663
In linie colaterala gradele se numara dupa generatii, incepand de la una din rude pana la autorul comun si de la acesta pana la cealalta ruda. Fratii dar sunt in gradul al doilea; unchiul si nepotul in al treilea, verii primari in al patrulea si c.1.
Sectiunea II – Despre reprezentare
Art. 664
Reprezentarea este o fictiune a legii, care are de efect de a pune pe reprezentanti in locul, in?gradul si in dreptul reprezentantului.
Art. 665
Reprezentarea se intinde nemarginit in linie directa descendenta.
Ea este admisa in toate cazurile, concure copiii defunctului cu descendentii unui copil mort mai dinainte, intample-se ca toti copiii defunctului fiind morti inaintea lui, descendentii zisilor copii sa se gaseasca intre ei in grade egale sau neegale.
Art. 666
In linie colaterala, reprezentarea este admisa in privinta copiilor si descendentilor fratilor sau surorilor defunctului, vie ei la succesiunea sa in concurs cu unchi sau matuse, intample-se ca toti fratii si surorile defunctului, fiind morti mai dinainte, succesiunea sa se gaseasca trecuta la descendentii lor, in grade egale sau neegale.
Art. 667
In toate cazurile in care reprezentarea este admisa, partajul se face pe tulpina (souche); daca aceeasi tulpina a produs mai multe ramuri, subdivizia se face iarasi pe tulpina in fiecare ramura, si membrii aceleiasi ramuri se impart egal intre dansii.
Art. 668
Nu se reprezinta decat persoanele moarte.
Poate cineva reprezenta pe acela la a carui succesiune a renuntat.
Sectiunea III – Succesiunile deferite descendentilor
Art. 669
Copiii sau descendentii lor succed tatalui, mamei, mosilor, moaselor si oricarui alt ascendent, fara deosebire de sex si chiar de ar fi nascuti din deosebite casatorii. Ei succed in parti egale cand se gasesc toti in gradul dintai si sunt chemati dupa propriul lor drept; ei succed pe tulpina cand sunt chemati toti sau unul din ei prin reprezentare.
A se vedea si Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de mostenire al sotului supravietuitor, art. 1, lit. a, alin. 4. b#%l!^+a?
Sectiunea IV – Despre succesiunile deferite ascendentilor
Art. 670
Daca defunctul n-a lasat posteritate, nici frate, nici surora, nici descendenti dintr-acestia, succesiunea se cuvine ascendentilor din gradul de rudenie cel mai aproape.
Ascendentii de acelasi grad mostenesc parti egale.
Art. 671
Daca tatal si mama unei persoane moarte fara descendenti i-au supravietuit, lasand acea persoana fratii, surori, sau descendenti ai acestora, succesiunea se divide in doua portiuni egale, din care jumatate numai se cuvine tatalui si mamei si se imparte deopotriva intre dansii.
Sectiunea V – Despre succesiunile colaterale
Art. 672
In caz de a muri mai dinainte tatal si mama unei persoane moarte fara posteritate, fratii, surorile sau descendentii lor sunt chemati la succesiune, departand pe ascendenti ai pe ceilalti colaterali. Ei succed sau dupa propriul lor drept, sau prin reprezentare, in modul regulat in sectiunea II a acestui cap.
Art. 673
Daca tatal si mama persoanei moarte fara posteritate i-au supravietuit, fratii surorile sau reprezentantii lor iau jumatate succesiunea. Daca numai tatal sau numai mama i-a supravietuit, fratii, surorile sau reprezentantii lor iau trei patrimi ale succesiunii.
Art. 674
Partajul jumatatii sau celor trei patrimi cuvenite fratilor sau surorilor, dupa continerea articolului precedent, se face intre ei in portiuni egale, daca sunt toti dintr-aceeasi casatorie; de sunt din casatorii diferite, diviziunea se face pe jumatate intre cele doua linii paterna si maternaa?a defunctului; fratii primari iau parte in amandoua liniile, uterinii sau consangenii, fiecare in linia sa numai. Daca sunt frati sau surori numai intr-o linie, ei succed in total, excluzand pe toate rudele din cealalta linie.
Art. 675
In lipsa de frati sau surori sau de descendenti dintr-insii si in lipsa de ascendenti, succesiunea sa da rudelor colaterale din gradul de rudenie cel mai apropiat.
Cand sunt mai multe rude colaterale in acelasi grad, succesiunea se imparte egal intre dansele.
Art. 676
Rudele succed pana la al doisprezecelea grad inclusiv.
1. A se vedea Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de mostenire al sotului supravietuitor, art. 6, care face trimitere la art. 4 al Legii din 28 iulie 1928 privind impozitul progresiv pe succesiuni, prin care s-a modificat art. 676 Cod civil in sensul restrangerii cercului rudelor chemate la mostenire pana la gradul IV inclusiv.
2. Potrivit Legii nr. 319/1944 pentru dreptul de mostenire al sotului supravietuitor art. 1, lit. e, in lipsa rudelor pana la gradul al IV-lea inclusiv, sotul supravietuitor mosteneste intreaga avere. Capitolul 4 – Despre succesiunile neregulate
Sectiunea 1 – Despre drepturile copiilor naturali asupra bunurilor mamei lor si despre succesiunea copiilor naturali morti fara posteritate
Art. 677
(Abrogat drept urmare a abrogarii – prin art. 49 al Decretului nr. 32 din 31.I.1954 – a Decretului nr. 130 din 2.IV.1949 pentru reglementarea conditiei juridice a copilului natural).
Art. 678
Succesiunea copilului natural, mort fara posteritate, se cuvine mamei sale, si, in lipsa mamei, rudelor ei cele mai aproape.
Sectiunea II – Despre succesiunea sotului supravietuitor si despre a statului b#%l!^+a?
Art. 679
Cand defunctul nu are nici rude in gradul succesibil, nici copii naturali, bunurile succesiunii trec la sotul in viata nedespartit.
Art. 680
In lipsa de mostenitori legali sau testamentari, bunurile lasate de defunct trec in proprietatea statului.
Art. 681
Sotul in viata si statul care cer succesiunea sunt obligati a face sa se puna peceti, a pretinde sa se faca inventar, dupa formele prescrise pentru acceptarea succesiunilor sub beneficiu de inventar.
Art. 682
Sotul in viata este inca dator a transforma in numerar lucrurile miscatoare sau a da cautiune solvabila pentru restituirea succesiunii, in caz cand s-ar prezenta mostenitori ai defunctului in termen de 3 ani. Dupa acest termen cautiunea este liberata.
Art. 683
Sotul in viata sau statul, care n-au indeplinit formalitatile la care sunt respectiv indatorati, pot sa fie supusi la daune-interese catre mostenitorii ce s-ar arata.
Sectiunea III – Despre dreptul de mostenire al femeii cand se afla in concurenta cu descendentii sau alte rude care sunt chemate dupa legi la succesiunea sotului ei mort
Art. 684
Cand barbatul moare si vaduva sa n-are avere, dansa ia o portiune virila in uzufruct, din succesiunea barbatului, daca acesta are descendenti.
Cand barbatul lasa un singur descendent, portiunea femeii in succesiune va fi numai de a treia?parte. Acest drept incepe de la epoca incetarii uzufructului legal.
Cand barbatul lasa rude de sus sau de alaturi, atunci femeia succede la o patrime in plina proprietate din averea mortului.
Capitolul 5 – Despre acceptarea si repudierea mostenitorilor
Sectiunea I – Despre acceptare
Art. 685
Succesiunea poate fi acceptata curat si simplu, si sub beneficiu de inventar.
Art. 686
Nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei mosteniri ce i se cuvine.
Art. 687
Minorii si interzisii nu pot face valabil acceptarea unei mosteniri decat conform dispozitiilor titlului de la minoritate si tutela.
Art. 688
Efectul acceptarii se suie pana la ziua deschiderii succesiunii.
Art. 689
Acceptarea poate fi sau expresa sau tacita. Este expresa cand se insuseste titlul sau calitatea de erede intr-un act autentic sau privat; este tacita cand eredele face un act, pe care n-ar putea sa-l faca decat in calitatea sa de erede, si care lasa a se presupune neaparat intentia sa de acceptare.
Art. 690
Actele curat conservatorii, de ingrijire si de administratie provizorie nu sunt acte de primirea mostenirii, daca cel ce le-a facut n-a luat titlu sau calitate de erede.
Art. 691 b#%l!^+a?
Donatiunea, vinderea sau transportul drepturilor succesorale facute de un erede, trage dupa sine acceptarea succesiunii.
Tot asemenea se intampla:
1. Cand unul din erezi renunta chiar gratuit in folosul unuia sau a mai multi din coerezi.
2. Cand renuntarea se face in folosul tuturor coerezilor fara deosebire, si se primeste de renuntator pretul renuntarii.
Art. 692
Cand acela carui se cuvine o succesiune a murit fara sa se fi lepadat de dansa, sau fara sa o fi acceptat expres sau tacit, erezii sai pot de-a dreptul sa accepte sau sa se lepede de dansa.
Art. 693
Daca erezii sai nu se invoiesc pentru acceptarea sau pentru lepadarea succesiunii, succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar.
Art. 694
Majorele nu poate sa-si atace acceptarea expresa sau tacita a unei succesiuni decat in cazul cand aceasta acceptare a fost urmarea unei viclenii ce s-a intrebuintat in privinta-i. El nu poate reclama in contra acceptarii pentru cuvinte de vatamare, decat in cazul in care succesiunea ar fi absorbita sau micsorata cu mai mult de jumatate, prin descoperirea unui testament necunoscut in momentul acceptarii.
Sectiunea IV – Despre succesiunile vacante
Art. 724
Daca dupa expirarea termenelor pentru facerea inventarului si pentru deliberare, nu se prezinta nimeni ca sa reclame succesiunea si daca nu este nici un erede cunoscut, sau daca erezii cunoscuti s-au lepadat de succesiune, succesiunea este privita ca vacanta.
Art. 725
Tribunalul de intaia instanta din districtul in care succesiunea este deschisa numeste un curatore dupa cererea persoanelor interesate, sau dupa aceea a procurorului.
Art. 726
Curatorele unei succesiuni vacante trebuie inainte de toate sa constate printr-un inventar succesiunea; el exercita si urmareste drepturile ei; raspunde la cererile facute in contra-i; administreaza sub indatorirea de a varsa numerarul succesiunii, ca si sumele adunate din vanzarea mobilelor si imobilelor, in casa de consemnatiuni si depozite si in fine sub aceea de a da socoteli.
Art. 727
Dispozitiile sectiunii III din acest capitol asupra formelor cerute pentru facerea inventarului, asupra modului de administratie si asupra socotelilor ce eredele beneficiar este dator sa dea, sunt indatoritoare si pentru curatorii succesiunilor vacante.
Capitolul 6 – Despre impartire si despre raporturi
Sectiunea I – Despre impartirea succesiunii
Art. 728
Nimeni nu poate fi obligat a ramane in indiviziune. Un coerede poate oricand cere imparteala succesiunii, chiar cand ar exista conventii sau prohibitii contrarii.
Se poate face invoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de cinci ani. Dupa trecerea acestui timp, invoirea se poate reinnoi.
Art. 729
Diviziunea poate fi ceruta chiar cand unul sau mai multi din erezi au posedat parti separate din succesiune, daca nu a fost act de imparteala sau daca nu se poate opune prescriptia.
Art. 730
Daca toti erezii sunt prezenti si majori, se pot imparti intre dansii, oricum ar voi, fara indeplinirea vreunei formalitati.
Daca toti erezii nu sunt prezenti sau daca intre dansii sunt minori sau interzisi, atunci se vor pune peceti pe efectele* succesiunii in cel mai scurt termen, sau dupa cererea erezilor sau dupa?aceea a procurorului tribunalului de prima instanta.
Art. 731
Creditorii pot si ei sa ceara punerea de peceti in virtutea unui titlu executoriu, sau a unei permisiuni judecatoresti.
Art. 732
Dupa punerea pecetilor, creditorii pot face opozitie si fara a avea titluri executorii sau permisiunea justitiei.
Art. 733
Daca vreunul din coerezi nu consimte la facerea impartelii, sau daca se ivesc contestatii, ori in privinta modului de procedare, sau asupra chipului de a o termina, tribunalul se pronunta in mod sumar sau numeste, de cere trebuinta, pentru operatiile impartelii, pe unul din judecatori, dupa raportul caruia judeca contestatiile.
Art. 734
Estimatia imobilelor se face de experti alesi de partile interesate; de experti numiti din oficiu cand partile refuza a-i alege.
Procesul-verbal al expertilor trebuie sa arate bazele estimatiei; sa indice daca obiectul estimat poate sa fie comod impartit si in ce chip; sa fixeze, in fine, in caz de impartire, fiecare din partile ce se pot forma, precum si valoarea lor.
Art. 734
Abrogat
Art. 735
Estimatia mobilelor trebuie sa se faca de oameni cunoscatori si dupa adevaratul lor pret.
Art. 735
Abrogat
Art. 736
Fiecare din coerezi poate cere partea sa in natura din mobilele sau imobilele succesiunii. Cu toate acestea, de sunt creditori sechestrati sau oponenti, sau daca majoritatea coerezilor socoteste necesara vinderea mobilelor pentru plata datoriilor succesiunii, ele se vand public dupa formele obisnuite.
Daca imobilele nu se pot imparti, se vor vinde la tribunal prin licitatie.
Daca toate partile sunt majore, ele pot conveni sa faca vanzarea in fata unui arbitru, numit de dansele.
Art. 736
Abrogat
Art. 737
Abrogat
Art. 738
Fiecare erede raporteaza la masa succesiunii, conform cu regulile mai jos prescrise, donatiunile ce a primit si sumele ce este dator catre succesiune.
Art. 739
Daca raportul nu se face in natura, coerezii carora li se datoreaza iau mai intai o parte egala din masa succesiunii.
Aceste preluari se fac, pe cat este posibil, in obiecte de aceeasi natura si calitate cu acelea ce erau sa fie date in natura.
Art. 740
Dupa preluari, se formeaza din restul masei succesiunii atatea parti egale cati sunt si erezi sau stirpe impartitoare.
Art. 741
La formarea si compunerea partilor, trebuie sa se dea in fiecare parte, pe cat se poate, aceeasi cantitate de mobile de imobile, de drepturi sau de creante de aceeasi natura si valoare. Se va evita insa, cat va sta prin putinta, imbunatatirea peste masura a eritajelor si diviziunea exploatatiunilor.
Art. 742
Inegalitatea partilor date in natura se compenseaza prin bani.
Art. 743
Abrogat
Art. 744
Mai inainte de a proceda la tragerea partilor la sorti, fiecare compartitor este admis a propune reclamarile sale, in contra formarii partilor.
Art. 745
Regulile stabilite pentru impartirea masei de mostenire se vor observa in subdiviziunile ce se vor face intre stirpele compartitoare.
Art. 746
Abrogat
Art. 747
Daca toti coerezii nu sunt prezenti sau de sunt intre ei interzisi sau minori, impartirea trebuie sa se faca inaintea judecatoriei, observand regulile prescrise in articolele precedente din aceasta sectiune.
Daca sunt mai multi minori cu interese contrarii la imparteala, se va da fiecarui dintr-insii un tutore special.
Art. 748
In cazul articolelor precedente, licitatia, de este trebuinta, nu se va putea face decat inaintea judecatoriei cu formele prescrise pentru instrainarea bunurilor minorilor. Strainii vor fi totdeauna admisi. #%l!^+a?
Art. 749
Impartelile facute conform cu regulile mai sus prescrise, sau de tutori cu autorizatia consiliului de familie, sau in numele absentilor sunt definitive.
Art. 750
Dupa imparteala se va remite fiecarui din compartitori titlurile particulare obiectelor ce i s-au dat. Titlurile unei proprietati impartite se tin de acela ce a luat partea cea mai mare, cu indatorire de a le prezenta cand compartitorii, avand trebuinta de ele, i le vor cere.
Titlurile ereditatii intregi se tin de acel erede pe care toti l-au ales ca depozitar, cu indatorirea de a le prezenta la orice cerere.
Daca nu este unire pentru aceasta alegere, atunci titlurile se depun in arhiva statului si judecatorul libereaza de pe dansele fiecarui din erezi cate o copie legalizata.
Sectiunea VI – Despre imparteala facuta de tata, de mama sau de alti ascendenti intre descendentii lor
Art. 794
Tatal, mama si ceilalti ascendenti pot face imparteala bunurilor lor intre fii si ceilalti descendenti.
Art. 795
Aceasta imparteala se poate face prin acte intre vii, sau prin testament cu formele, conditiile si regulile prescrise pentru donatiuni intre vii si pentru testamente.
Imparteala facuta prin acte intre vii nu poate avea de obiect decat bunurile prezente.
Art. 796
Daca toate bunurile, ce ascendentele a lasat la moartea sa, nu au fost cuprinse in imparteala, bunurile necuprinse se vor imparti conform cu legea.
Art. 797 b#%l!^+a?
Este nula imparteala in care nu s-au cuprins toti copiii in viata la deschiderea mostenirii si descendentii fiilor premuriti.
Actiunea de nulitate se poate exercita de toti erezii fara distinctie.”
1.3.CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE
Moștenirea are anumite particularități care o deosebesc de celelalte moduri de transmitere a drepturilor și obligațiilor, cunoscute dreptului civil.
Astfel, având loc numai la moartea unei persoane fizice, moștenirea este o transmisiune pentru cauză de moarte și, deoarece se referă la patrimoniului persoanei decedate, iar nu la drepturile și obligațiile ei privite izolat, această transmisiune are caracter universal. Pe de altă parte, deși patrimoniul unei persoane fizice este divizibil în mai multe mase de drepturi și obligații, în cadrul transmisiunii moștenirii el este privit ca fiind, în principiu, unitar (putându-se transmite după aceleași norme juridice) și indivizibil.
a).Tansmiterea moștenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa), deoarece se produce numai în urma și prin efectul morții fizic constatate sau judecătorește declarate a unei persoane fizice. Prin urmare, normele dreptului succesoral nu se aplică transmisiunilor prin acte juridice între vii care sunt guvernate de dreptul obligațional și nici încetării existenței persoanelor juridice. Chiar dacă în acest din urmă caz au loc transmisiuni universale sau cu titlu universal, acestea sunt reglementate de acte normative speciale și nu de cele aparținând de dreptul succesoral. În schimb, normele dreptului succesoral se aplică și persoanelor juridice sau statului în cazul în care aceștia devin dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul unei persoane fizice decedate.
b).Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală, întrucât are ca obiect patrimoniul persoanei fizice decedate, ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor si obligațiilor care au valoare economică și care au aparținut lui de cujus spre deosebire de transmisiunile prin acte juridice între vii care vizează, de regulă, numai bunuri singulare. Deci, în timpul vieții, o persoană fizică nu își poate transmite întregul patrimoniu deoarece acesta este legat intim de însăși existența persoanei fizice și reprezintă latura economică a personalității.
Caracterul universal al transmisiunii nu este negat în cazul acceptării moștenirii sub beneficiu de inventar sau în cazul în care moștenirea devine vacantă întrucât, practic, are loc o limitare a răspunderii.
Așadar, în principiu, prin moștenire se transmit toate drepturile și obligațiile defunctului cu excepția celor strict legate de persoana sa, cum sunt cele cu caracter viager sau cele intuitu personae.
Moștenirea constă în transmiterea unei averi, a universalității de bunuri care alcătuiesc patrimoniul. Moartea, suprimând pe titularul patrimoniului, face posibilă trecerea patrimoniului său altor persoane. De aici rezultă și alte deosebiri față de transmisiunea între vii: a) Patrimoniul fiind alcătuit din drepturi si obligații în mod necesar prin moștenire se transmit nu numai drepturile, dar si obligațiile defunctului
Posibiltatea de a transmite obligații (datorii) este proprie moștenirii, derivând din caracterul universal al transmisiunii succesorale. Aceasta, spre deosebire de transmisiunea prin acte inter vivos, care poate avea ca obiect numai arepturi nu si obligații, Codul civil, necunoscând transmiterea de datorii. b#%l!^+a?
b) După moartea titularului, este posibil – și chiar necesar – ca patrimoniul acestuia să fie transmis uneia sau mai multor perosane aflate in în viață. O atare transmitere nu poate opera inter vivos, pentru că atâta timp cât titularul este în viață, el nu se poate lipsi de patrimoniul sau, nu îl poate transmite altuia, în întregul său ori fracționat.
c) Drepturile care au aparținut defunctului se transmit moștenitorilor și sunt opozabile terților fără a fi nevoie de îndeplinirea formalităților cerute de lege pentru transmiterea de drepturi prin acte între vii. Astfel, dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale referitoare la un imobil, aflate în masa succesorala, se vor transmite prin moștenire si vor fi opozabile terților, fără ca mostenitorul sa fie obligat a indeplini formalitațile de publicitate imobiliară. In acest sens, art. 28 alin. 1 din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 dispune că drepturile reale provenite din succesiune sunt opozabile fată de terți fără înscrierea în cartea funciară; titularul nu va putea dispune de ele prin cartea funciară decat după ce s-a făcut înscrierea.
c).Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară, ceea ce înseamnă că moștenirea, în întregul ei, deci toate drepturile și obligațiile defunctului, se va transmite, în principiu, după aceleași norme juridice indiferent de natura, proveniența sau originea bunurilor ce o compun. Aceasta nu înseamnă unicitatea actului normativ (de exemplu, Codul civil) pentru că izvoare ale dreptului succesoral sunt, nu numai Codul civil, dar și alte acte normative ca: Legea nr. 319/1944 cu privire la dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor, Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă etc.
Principiul unității transmisiunii cunoaște însă și unele excepții în dreptul nostru pentru considerente de ordin social-economic și de echitate:
În cazul în care soțul supraviețuitor nu vine la moștenire în concurs cu descendenții acestuia are, conform art. 5 din Legea nr. 319/1944, un drept special asupra mobilierului casnic și al darurilor de nuntă pe care nu le va împărți cu ceilalți moștenitori.
Astfel, în acest caz se aplică două categorii de norme juridice. Unele se vor aplica celorlalte bunuri care compun masa succesorală și altele mobilierului casnic și darurilor de nuntă. b#%l!^+a?
În cazul decesului unui salariat, drepturile salariale neîncasate de acesta se vor plăti, potrivit art. 162, alin. (2) din Legea nr. 53/2003, soțului supraviețuitor, copiilor majori ai acestuia sau părinților lui, iar în lipsa acestora celorlalți moștenitori, în condițiile dreptului comun.
În ipoteza în care există un element de extraneitate se vor aplica prevederile Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Unii autori, având în vedere dispozițiile art. 6 din Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor (abrogat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe) au inclus în rândul excepțiilor de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale și drepturile patrimoniale de autor, care “alcătuiesc o masă deosebită în patrimoniul succesoral” și “se transmit după norme derogatorii de la dreptul comun”.
Aceasta nu este însă o veritabilă excepție de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale, deoarece legea prevede numai reguli speciale în privința caracterului temporal al drepturilor patrimoniale de autor dobândite prin moștenire. După expirarea termenului prevăzut de legea specială, retransmiterea prin succesiune a drepturilor este imposibilă, nu pentru că ne-am afla în prezența unei derogări de la dreptul comun, ci datorită stingerii dreptului însuși.
d).Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă, în sensul că acceptarea sau renunțarea la moștenire are caracter indivizibil, neputând avea ca obiect numai o parte din moștenire. Cu alte cuvinte, fiecare moștenitor trebuie să accepte moștenirea potrivit vocației sale succesorale sau să renunțe la ea. Numai în acest fel se poate explica faptul că în caz de renunțare la moștenire de către unul sau mai mulți succesibili sau în cazul ineficacității legatelor, partea cuvenită acestora va reveni de drept succesorilor acceptanți.
Caracterul indivizibil al patrimoniul se păstrează până la efectuarea împărțelii inițiate de unul sau mai mulți moștenitori, cu excepția când însuși defunctul a realizat prin testament o împărțeală de ascendent.
Principiul indivizibilității nu se opune însă acceptării moștenirii sub beneficiul de inventar când moștenitorii vor răspunde de datoriile succesiunii numai în limitele activului acesteia (intra vires hereditatis).
O excepție de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale este aceea că datoriile și creanțele lui de cujus sunt, în ceea ce privește raporturile dintre moștenitori, pe de o parte și creditorii defunctului, pe de altă parte, împărțite de drept între moștenitori din ziua deschiderii moștenirii, cu excepțiile prevăzute de lege (art. 1060-1061 C.civ.).
O altă excepție se consideră a fi prevederile Legii nr. 18/1991 (republicată în anul 1998) referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Articolul 13 din Legea nr. 18/1991 recunoaște calitatea de moștenitor nu numai acelora care au acceptat moștenirea în termenul prescris de 6 luni, dar și acelora care nu au acceptat-o, dar au făcut cerere de reconstituire a dreptului, fiind așadar repuși în termen. Moștenitorii care au acceptat moștenirea, dar nu au făcut cerere, nu pot să pretindă drept de proprietate asupra terenului aparținând antecesorului lor și ai cărui moștenitori ar fi fost în mod firesc.
Numai în privința renunțării la moștenire se aplică principiul indivizibilității.
Felurile succesiunii b#%l!^+a?
Potrivit art. 650 Cod civil, „succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voința omului, prin testament”. Astefel, în funcție de izvorul vocatiei succesorale a celor ce dobandesc patrimoniul persoanei decedate, moștenirea poate fi legală sau testamentară2.
În literatura de specialitate se aminteste si mostenirea contractuala sau conventionala; in cazul ei, transmisiunea sucesorala are loc in baza unei donatii de bunuri viitoare ,adica in temeiul unui contract de donatie care are ca obiect o mostenire, o fractiune din ea sau bunuri succesorale singulare; donatia produce efecte numai la moartea donatorului si este intotdeauna revocabilă..
1. Moștenirea este legală în cazul în care transmiterea patrimoniului se face in temeiul legii la persoanele, în ordinea si cotele determinate de lege.
Ea intervine in cazul si în măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul sau pentru cauză de moarte sau manifestarea sa de voința nu poate prduce efecte in tot sau in parte.
Moștenirea este legală si în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde dispoziții referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai alte dispoziții, de exemplu, cu privire la numirea unui executor testamentar, cu privire la funeralii, înlăturarea de la moștenire a unor rude etc. În acest caz din urmă, dacă cel înlăturat este moștenitor rezervatar, el va culege rezerva ca moștenitor legal, tot așa cum și ceilalți moștenotori care beneficiază de exheredare vor culege moștenirea în temeiul legii, deci ca moștenitori legali.
Persoanele care dobandesc moștenirea în temeiul legii sunt moștenitori universali, cu vocație la intreg patrimoniu lăsat de defunct, chair dacă în concret, existand o puraliate de moștenitori, ei beneficiază numai de o fracțiune din mostenire. Rezerva se culege, în toate cazurile cu titlu universal. Moștenitorii legali nu pot avea vocație numai la bunuri singulare, privite izolat, deci nu pot exista moștenitori legali cu titlu particular.
2. Moștenirea este testamentară în cazul si în măsura în care transmisiunea masei succesorale are loc în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament.
Persoanele desemnate de testator sa culeagă moștenirea în tot sau în parte, se numesc legatari (mostenitori testamentari). Legatrul poate fi: universal, deci cu vocatie la intregul patrimoniu lasat de defunct; cu titlu universal, cu vocatie la o fractiune din masa succesorală; cu titlu particular, cu vocatie numai la bunuri singulare, anume determinate.
3. Coexistența moștenitrii legale cu cea testamentară.
În legatură cu cele două feluri ale moștenirii prevazute de art. 650 Cod civil, trebuie precizat ca ele nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară1. Formula legală din art.650 Cod civil nu trebuie sa fie interpreatată în sensul ca moștenirea testamnetară ar exclude pe cea legală. După cum reiese din dispozițiile subsecvente ale Codului civil, în dreptul nostru se admite, iar dacă exista moștenitori rezervatari, chiar se impune coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.
Astefel, daca testatorul a facut numai legate cu titlu particular, patrrimoniul succesoral se transmite potrivit legii moștenitorilor legali, numai că acestia vor fi obligați față de legatarii cu titlu particular să execute legatele, iar dacă obiectul legatului este un drept real asupra unui bun individual determinat, acest drept va fi dobandit de legatar direct de la defunct si deci nu va trece asupra moștenitorilor legali.
Dacă testatorul a făcut unul sau mai multe legate cu titlu universal, dar el nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (de exemplu, două legate pentru câte 1/3 din moștenire), devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatului sau legatelor și legală pentru rest.
În schimb, dacă testatorul a instituit prin testament mai mulți legatari cu titlu universal, astfel încât aceste legate epuizează întreaga moștenire (și bineînțeles, nu sunt ineficace), sau dacă testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali, devoluțiunea moștenirii va fi numai testamentară.
În toate cazurile însă, dacă există moștenitori rezervatari, care beneficiază de o parte din moștenire rezervei lor, ei vor dobândi, potrivit legii, partea din moștenire corespunzătoare rezervei și chiar și împotriva voinței liberale a testatorului și prin legatele făcute s-a adus atingere numai. pentru rest devoluțiunea succesorală va fi testamentară.
Rezultă că moștenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă nu există moștenitori rezervatari și testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali sau doi ori mai mulți legatari cu titlu universal care, împreună (cumulativ), au vocație la întreaga moștenire.
Coexistența calității de moștenitor legal cu aceea de legatar. b#%l!^+a?
Coexistența moștenirii testamentare cu aceea legală fiind unanim admisă, se pune întrebarea, dacă o persoană poate să culeagă o anume parte din moștenire în calitate de legatar și o altă parte în calitate de moștenitor legal, deci să se cumuleze cele două calități în aceeași persoană?
În principiu, nici această posibilitate nu poate fi exclusă. Astfel, de exemplu, dacă există mai mulți legatari cu titlu universal (de pildă, 4 persoane pentru câte 1/4 din moștenire fiecare), iar unul dintre ei nu vrea sau nu poate beneficia de legat, partea acestuia va putea fi culeasă ca moștenire legală de către legatarul care are și o asemenea vocație, fiind rudă cu defunctul în grad succesibil sau soț supraviețuitor (firește, numai dacă această soluție nu contravine dispozițiilor testamentare).
Este însă posibil ca persoana chemată la moștenire de lege și, totodată, gratificată prin testament să opteze diferit cu privire la moștenirea legală și la legat1, adică să o accepte pe prima și să renunțe la legat ori invers. Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a moșteni mai mult, deoarece un asemenea legat poate avea și semnificația unei exheredări parțiale, caz în care mostenitorul legal poate reclama numai rezerva. În speța, prin sentința nr. 201 din 9 septembrie 1999, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a respins cererea de împărțeală formulată de J.T. ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, printr-un testament autentificat la data de 9 iunie 1944, defunctul C.O. a instituit ca legatar universal pe părata A.R., iar ca legatar cu titlu particular pe sotia sa M.O și pe nepotul sau I.O. întrucât între M.O. și A.R. nu a existat o stare de indiviziune, reclamantul, în calitate de unic moștenitor al lui M.O., nu are calitatea de copartas asupra bunurilor defunctului C.O., astfel încât, pe plan procesual, nu are legitimare procesuala activa pentru a solicita imparteala bunurilor succesorale.
Soluția tribunalului a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care a respins apelul declarat de reclamant.
Recursul formulat de reclamant este nefondat.
Atunci când aceeași persoana este chemată la moștenire de lege și, totodată, este gratificata prin testament cu un legat, ea poate opta în mod diferit cu privire la moștenirea legală și la legat, aceasta fiind una dintre excepțiile de la regula indivizibilitatii opțiunii succesorale.
Astfel, cel aflat într-o asemenea situație poate sa nu accepte succesiunea legală, dar poate sa primească legatul sau invers, având deplina libertate sa hotărască asupra poziției pe care s-o adopte.
Desigur, cel chemat în dubla calitate la o moștenire își poate manifesta opțiunea succesorală în sensul de a accepta atât succesiunea legală, cat și pe cea testamentară, după cum poate repudia ambele feluri de succesiune.
În speta, cu toate ca, prin <LLNK 11944 319 10 201 0 31>Legea nr. 319 din 10 iunie 1944, s-a acordat soțului supraviețuitor calitatea de moștenitor rezervatar, M.O. a înțeles sa respecte ultima vointa a soțului sau exprimată prin dispozițiile testamentare și sa nu se manifeste ca mostenitoare legală. Astfel, aceasta nu a făcut un act expres de acceptare a succesiunii legale, nu a urmat procedura trimiterii moștenitorului nesezinar în posesia bunurilor și nu a avut nici o obiectiune când parata, în calitate de legatara universala, a fost trimisa în posesiunea bunurilor.
De asemenea, împrejurarea ca, ulterior, M.O. a fost prezenta la inventarierea unor bunuri nu poate fi privită ca o dovada a acceptării moștenirii legale, după cum nu constituie o astfel de proba nici împrejurarea ca reprezentanții paratei ar fi tratat-o ca mostenitoare, deoarece calitatea de moștenitor acceptant rezulta din manifestarea de vointa a succesibilului în acest sens, iar nu din modul în care este privită persoana de către cei din jurul sau.
Dat fiind ca M.O. nu a acceptat succesiunea în calitate de mostenitoare legală rezervatara, ci doar legatul cu titlu particular, prin care a dobândit drepturi exclusive asupra bunurilor cuprinse în acesta, înseamnă ca nu s-a născut starea de indiviziune între ea și A.R., în calitate de legatar universal, pe care sa o poată retransmite reclamantului. Pe cale de consecinta, nici art. 847 din Codul civil, invocat de recurent, potrivit căruia liberalitățile excesive pot fi reduse la cererea moștenitorului rezervatar, nu sunt aplicabile în speta, deoarece M.O. nu a acceptat moștenirea în aceasta calitate.
Constatandu-se ca în patrimoniul lui M.O. nu se aflau drepturile indivize pretinse, pentru a putea fi transmise reclamantului, singura soluție legală era aceea de respingere a cererii de imparteala, astfel cum, în mod corect, au procedat instanțele.
1.4 Deschiderea succesiunii
Sectiunea I
Noțiune intoductive
Prin deschiderea succesiunii se produce efectul juridic al transmiterii moștenirii. Ea prezintă o importanță juridică deosebită intrucat moștenitorii legali sau testamnetari, nu pot dobândi niciun drept asupra patrimoniului succesoral până in momentul deschiderii moștenirii prin moarte, doearece patrimoniul unei persoane fizice, nu poate fri transmis si dobândit decât la moartea titularului. De fapt, inainte de deschiderea moștenirii nici nu se poate vorbi de moștenitori ori masa succesrală, perosana fiind în viata fiind titularul patrimoniului său, iar moștenitorii urmează sa fie determinati numai la data deschiderii moștenirii.
Art. 651 .Cod civil prevede, ‚succesiunile se deschid prin moarte”, deci numai moartea fizic con statată (prin" examinarea cadavrului) sau moartea declarată prin hotărâre judecătorească este fapful juridic care produce transmiterea succesiunii. O persoană în viață nu poate să transmită o moștenire. Numai decesul unei persoane poate provoca deschiderea succesiunii sale, iar momentul deschiderii succesiunii este concomitent cu încetarea ei din viață.
Declararea judecătorească a dispariției, față de prevederea cuprinsă în art. 19 din Decretul nr. 31/1954, nu are ca efect deschiderea moștenirii. Textul de lege îl consideră pe cel dispărut ca fiind în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă.
Din punct de vedere juridic deschiderea moștenirii presupune cercetares si stabilirea a două coordonate: data și locul deschiderii succesiunii.
Sectiune a II-a
Data deschiderii succesiunii
Stabilirea datei deschiderii succesiunii
Moștenirea se deschide în clipa morii celui ce lasă moștenirea. S-a arătăt că succesiunea se deschide la moartea persoanei fizice. Așadar, data deschiderii succesiunii coincide cu momentul morții celui ce lasă moștenirea.
Persoana care pretinde dreptul la moștenire are sarcina de a dovedi momentul morții lui de cujus. Dovada datei decesului se face prin: certificatul de deces eliberat după intocmirea actului de deces, ca urmare a cosntatării morții in mod direct de catre organele abilitate de lege .În ipoteza in care decesul nu poate fi constatat in mod direct, prin examinarea cadavrului uman, actul de deces se complează pe baza hotărârii judecatoresti declarativă de moarte rămasă definitivă, care cuprinde și data stabilită de instanță ca fiind aceea a morții. (art. 18 alin.1 din Ddecretul nr. 31/1954 ).
Data decesului este cea stabilită în hotărâre și nu data la care hotărârea a rămas definitivă.
Data decesului, menționată în actul (certificatul) de deces, face dovada numai până la proba contrară deoarece nu a fost constatată prin propriile simțuri ale ofițerului de stare civilă.
Data stabilită prin sentință, ca fiind cea a morții prezumate, are putere doveditoare până la proba contrară și poate fi rectificată pe, calea unei acțiuni, în condițiile prevăzute de art. 18 alin. 4 Decretul nr. 31/1953.
În ambele cazuri de contestare a datei decesului (menționată în actul de deces sau în hotărârea de declarare a morții prezumate), întrucât moartea este un simplu fapt material, dovada privind data reală a decesului se poate face prin orice mijloc de probă adimis de lege .
2. Importanța juridică a datei deschiderii succesiunii
Data deschiderii succesiunii prezintă un interes practic deosebit, în funcție de această dată se stabilesc:
a) persoanele chemate la moștenire, capacitatea și drepturile lor succesorale;
b) data la care incepe sa curgă termenul de 6 luni de de prescriptie si a dreptului opțiune succesorală (art. 700 Cod civil).
c) momentul transmiterii succesiunii la moștenitori, pentru că actul juridic al acceptării, ca și cel al renunțării, retroactivează până la data deschiderii succesiunii; tot astefel si renunțarea la succesiune produce efecte retroactive până la această dată.
d) începutul indiviziunii succesorale în cazul pluralitații de moștenitori universali sau cu titlu universal și data până la care retroactivează efectul declarativ al sistării indiviziunii succesorale (art. 786 Cod civil);
e) problema validitații actelor juridice asupra moștenirii, stiut fiind că, în principiu, actele asupra unei succesiuni nedeschise sunt nule absolut ( art. 702 si 965 C. Civil)
f) compunerea si valoarea masei succesorale;
g) legea aplicabilă devoluțiunii succesorale (cea aflată în vigoare la data deschiderii succesiunii) în cazul conflictului în timp al unor legi succesive succesorale. Pentru actele?ulterioare deschiderii succesiunii de exemplu acceptarea succesiunii sau împărțeala moițeniri, este incidență legea existentă în vigoare la data săvârșirii acelor acte sau procedurii, potrivit regulii ca orice lege nouă se aplică faptelor intervenite după intrarea ei în vigoare .
Sectiunea a III-a
Locul deschiderii succesiunii
Stabilirea si dovada locului deschiderii succesiunii
Moștenirea se deschidela locul ultimului domicilui al defunctului, cel pe care îl avea la data mortii. Nu prezinta imoptanța locul unde a survenit decesul celui ce lasă moștenirea, nici reședința (daca avea o alta locuintă vremelnica sau secundara), ci ultimul său domiciliu, așa cum este definit în art. 13 din Decretul nr.31/1954, și anume, unde persoana fizică, își are locuința statornică sau principală.
Domiciliul este de drept comun sau voluntar al persoanei fizice cu capacitate deplină de exercițiu, iar minorul și persoana pusă sub interdictie au domiciliul legal la reprezentantul lor, potrivit art. 14 din Decretul nr. 31/1954, unde se va deschide moștenirea acestora.
Stabilirea ultimului domiciliu ca loc al deschiderii succesiunii a avut la bază ratiuni de ordin practic: în acel loc se găsesc de obicei înscrisurile (ăctelede proprietate, testamentul) și bunurile defunctului și pt acolo se pot obține mai ușor informații cu privire la moștenitorii defunctului și masa lui succesorală.
Potrivit art. 73 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, dovada decesului și a ultimului domiciliu se face cu actul de identitate al lui de cujus. În caz de contestare a ultimului domiciliu menționat în actul oficial mai sus precizat nimic nu se opune ca dovada acestuia să se facă prin orice mijloc de probă în?scopul aflării ultimului domiciliu al celui ce lasă moștenirea. Noțiunea de domiciliu a statuat instanța supremă -constituie o situație de fapt și poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în țară, indiferent ca este vorba de un cetațean roman sau de un cetațean străin, locul deschiderii mostenirii este locul din țara unde se află bunurile cele mai importante ca valoare ale acesteia (art. 68 alin.2 din Legea nr.36/1995).
Dacă domiciliul defunctului este necunoscut, întrucât a fost nomad opinia majorității autorilor este pentru aplicarea prin analogie a regulii deschiderii moștenirii la locul unde se află bunurile mai importante ca valoare, iar dacă nu sunt bunuri, la locul unde s-a înregistrat decesul.
Deoarece locul ultimului domiciliu al defunctului este o chestiune de fapt, dovada lui se poate face, în principiu, prin orice mijloace de probă admise de lege. Practic, dovada ultimului domiciliu se face cu mențiunile din actul de identitate sau certificatul de deces al persoanei care lasă moștenirea.
2. Importanța juridică a locului deschiderii succesiunii
Cunoașterea locului deschiderii moștenirii prezintă însemnătate pentru determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferitele probleme referitoare la moștenire.
a) Astfel, secretarul consiliului local al localității în raza căreia defunctul a avut ultimul domiciliu are obligația, prevăzută în art. 68 alin.1 din Legea nr. 36/1995, de a cere deschiderea procedurii succesorale atunci când are cunoștință ca moștenirea cuprinde bunuri imobile.
b) Procedura succesorală notarială (necontencioasă) este de competența notarului public din biroul notarial situat în circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu (art. 10 lit.a din Legea nr. 36/1995).
În cazul moștenirilor succesive, moștenitorii pot alege competența oricăruia dintre birourile notariale din circumscripția teritorială a judecătoriei în care a avut ultimul domiciliu aceia dintre autori care a decedat cel din urmă (art. 10 lit. b din Legea nr. 36/1995).
Instanța de judecată de la ultimul domiciliu al celui ce lasă moștenirea este competentă să rezolve litigiile privind succesiunea acestuia, iar normele ce reglementează competența sunt de natură imperativă.
În acest sens, art. 14 Cod procedură civilă stabilește competența excepțională a instanței ultimului domiciliu al defunctului privind acțiunile în materie de moștenire (chiar dacă ea cuprinde imobila situate în circumscripția altor instanțe). Potrivit art. 14 C.proc.civ. aceasta instanță este competentă să judece:
1. „cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare", de exemplu acțiunile pentru anularea testamentului sau pentru executarea dispozitiilor testamentare;
2. „cererile privitoare la moștenire, precum și cele referitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altuia"; sunt incluse în această categorie, de exemplu acțiunile pentru reducțiunea liberalităților, pentru raportul donațiilor, acțiunea de împărțeală a mostenirii;
3. „cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moștenitori sau împotriva executorului testamentar" , inclusiv cererile acelor creditori care au facut cheltuieli prilejuite de inmormantarea defunctului sau conservarea si administrarea bunurilor succesorale (creante ulterioare deschiderii mostenirii); b#%l!^+a?
4. „cererile privitoare la anularea certificatului de mostenitor sau de ridicare ori de modificare a masurilor de conservare a bunurilor uccesorale” (art 74 alin. 3 si art.88 din Legea nr.36/1995);
Aparțin instanței de judecată de la ultimul domiciliu al defunctului, deși art. 14 Cod procedură civilă nu o prevede expres cererile privind anularea certificatului de moștenitor și pentru ridicarea ori modificarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale (art. 74 alin. 3 și art. 88 din Legea nr. 36/1995).
În cazul dezbaterii succesiunilor de pe urma mai multor defuncți, potrivit art. 12 și 14 Cod procedură civilă, reclamantul are alegere între instanțele deopotrivă competente teritorial, stabilite în funcție de ultimul domiciliu al fiecărui defunct, iar instanța astfel aleasă este competentă să soluționeze cauza în ansamblul ei. Competența excepțională, prevăzută în art. 14 Cod procedură civilă, încetează odată cu terminarea procedurii succesorale, adică în momentul desăvârșirii împărțelii. De aceea nu sunt de competența instanței de la ultimul domiciliu al celui ce lasa moștenirea urmatoarele recereri:
-cererile în materie reală imobiliară, de exemplu acțiunea în revendicare, introdusă de legatarul cu titlu particular, care este de competența instanței unde este situat imobilul, conform art. 13 Cod procedură civilă, pentru că obiectul acțiunii îl constituie predarea imobilului către legatar, nu lichidarea unei moșteniri;
-cererile moștenitorilor, legatarilor sau creditorilor făcute după efectuarea împărțelii; în acest caz, cererile sunt soluționate de instanța de la domiciliul pârâtului, potrivit normelor competenței generale teritoriale.
1.5 Condițiile generale ale dreptului la moștenire
Sectiunea I
Enumerarea condițiilor cerute pentru a moștenia?
Capacitataea si vocatia succesorală. Sub titlul „Despre calitățile cerute pentru a succede”, Codul civil art.654-658 prevede două condiții, una pozitivă si una negativă, pe care trebuie sa le intrunească o persoană pentru a putea mosteni să aibă capacitate succesoralăa si să nu fie nedemnă de a mosteni.
La aceste două condiții, în literatura de juridică se adaugă o a treia condiție, si anume , vocația (chemarea) la mostenire. Într-adevar, dreptul la mostenire se analizează in cadrul dreptului succesoral nu în sesnul aptitudinii generale a persoanei fizice ori juridice de a avea acest drept în conținutul capacitații sale de folosință, ci în sensul dreptului asupra unei moșteniri deschise. Iar pentru ca o persoană sa aibă un asemnea drept, ea trebuie sa fie chemată la moștenire, adică să aibă vocație succesorală, legală sau testamentară. Deci, vocația succesorală este o condiție a dreptului la moștenire, numai că această chemare iși are temeiul fie în lege, fie în testamentul lăsat de defuct.
Pe de altă parte, nedemnitatea succesorală in sistemul Codului civil art.655-658, este specifică numai moștenirii legale si deci, nu reprezintă o condiție generală a dreptului la moștenire, tot asa cum revocarea judecatorească a legatelor pentru ingratitudine (art. 930-931C.civ), ca echivalent al nedemnitații succesoarale legale, este specifica moștenirii testamentare.
Sectiunea aII-a
Capacitatea succesorală
Noțiunea de capacitate succesorala
Potrivit art.654 C.civ „pentru a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe la momentul deschiderii succesiunii”. Atfel, orcie persoană care există în momentul deschiderii moșteniri are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moșteni, de a culege o succesiune.
Capacitatea succesorala este definita ca fiind aptitudinea persoanei fizice de a fi subiect de drepturi si obligatii pe care le implica calitatea de succesor. Ea nu se confunda cu capacitatea de folosinta, nici cu capacitatea de exercitiu. Specificul ei consta in aceea ca se refera la existenta fizica, in viata, a succesibilului la data deschiderii succesiunii celui pe care il mosteneste.
Dovada existentei în momentul deschiderii moștenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii (art. 1169 Cod civil) si care poate să fie moștenitorul în cazuă, dar si succesorii săi în drepturi, în cazul în care moștenitorul a fost în viată la data deschiderii moștenirii, dar alteori a decedat, drepturile lui asupra moștenirii fiind reclamate de proprii sai succesori in drepturi.
Întrucât dovada vizează existenta în raport cu momentul deschiderii moaștenirii, ea se poate referi fie la dovada existentei persoanei în momentul deschiderii succesiunii, fie la dovada momentului deschiderii succesiunii în perioada existentei persoanei cu vocatie succesorală. Dovada, vizează nu numai si nu atât existenta persoanei,ci mai ales corelatia ei cu momentul mortii celui de lasă moștenirea.
2. Persoanele care au capacitate succesorala
A. Persoanele născute și aflate în viață la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală, realizând astfel prima dintre condițiile cerute pentru a moșteni. Legea nu cere o anumită durată a vieții moștenitorului, după data deșchiderii succesiunii, pentru a avea capacitate succesorală. Dovada se face cu actele de stare civila, iar în caz de deces al mostenitorului care a fost în viață la data deschiderii moștenirii cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească definitivă declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moștenitorului a inetervenit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace de probă admise de lege.
Legea nu condiționează capacitatea succesorală de durata vietii moștenitorului după data deschiderii mostenirii. Daca moștenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale succesorale vor trece la proprii sai moștenitori ca parte componenta a patrimoniului succesoral lăsat de el. Astfel se explică posibilitatea unei persoane de a beneficia, pană la urmă de bunurile lăsatate de o altă persoană, fată de care nu avea vocațies uccesorală.
B. Persoanele concepute dar nenăscule la dala deschiderii succesiunii. Cu toate că existența persoanei fizice începe din ziua nașterii. Codul civil recunoaște existența copilului (qui in ulero est) din ziua concepției cu singura condiție de a se naște viu (art.654)". Această regulă, prevăzută de Codul civil in materie de moștenire, este consacrată cu caracter general – după regula dreptului roman – și prin art.7 alin.2 din Decretul nr.31//1954; "drepturile copilului sunt recunoscute de la in cpțiune, însă numai daeâ el se naște viu" (infans conceptus pro natohabetur, quoties de commodiss eius agitur).
Rezultă ca legea, în interesul copilului, consacră expres capacitatea lui succesoreală de la concepțiune cu condiția să se nască viu (nu și viabil). Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde moștenirea în numele copilului, trebuie să dovedească, cu orice mijloace de probă admise de lege, data concepției copilului, situarea acestei date înainte de momentul deschiderii succesiunii și că el s-a născut viu.
Dacă aceste dovezi au fost făcute, copilul se va putea bucura de "dreptul" la moștenire, fiindcă acest drept cu toate că are ca obiect o universalitate – cuprinzând și pasivul – nu poate vătăma interesele lui deoarece "acceptarea moștenirii cuvenită unui minor va fi socotită întotdeauna ca fiind facută sub beneficiu de inventar" (art. 19 din Decretul nr.32/1954), astfel încât el va răspunde de datoriile moștenirii numai în limita activului (intra vires hereditatis), putând și abandona bunurile succesorale dacă administrarea și lichidarea moștenirii ar fi prea împovărătoare (art.713 pct.l C.civ.).
În legătură cu dovada concepției, nefiind posibilă stabilirea cu exactitate a momentului concepției, art.61 din Codul familiei stabilește o prezumție legală cu privire la perioada concepției (timpul cuprins între a treisuta și a o sutăoptzecea zi dinaintea nașterii copilului). Numai că această prezumție este prevăzută de lege în materia stabilirii filiației față de tată. Astfel fiind, s-a pus problema dacă aplicarea ei poate fi extinsă și la materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacității succesorale a copilului?
Dacă problema stabilirii capacității succesorale se confundă cu aceea a stabilirii filiației, nu se pun probleme, fiindcă – stabilindu-se paternitatea -implicit și în mod necesar s-a stabilit și capacitatea succesorală a copilului născut după moartea tatălui, pe care urmează să-l moștenească (de exemplu, copil născut cel mult la 300 de zile după moartea soțului mamei). Iar dacă se stabilește că defunctul nu putea fi tatăl copilului pentru că acesta s-a născut după 300 de zile, copilul nu va putea moșteni, nici chiar pe cale testamentară, întrucât nu a avut capacitate succesorală la data deschiderii moștenirii.
Prezumția legală irefragabilă privitoare la perioada concepției are ca atare o aplicabilitate generală și deci se impune a fi luată în considerare și în privința stabilirii capacității succesorale, chiar dacă această problemă nu coincide cu problema stabilirii filiației. De exemplu, când se pune problema moștenirii unui frate decedat cu mai puțin (sau mai mult) de 300 zile înainte de nașterea copilului care pretinde drepturi asupra moștenirii în calitate de frate sau soră, în lipsa unui alt text legal, se impune aplicarea art. 61 din Codul familiei, mai ales ca rațiunile care îl fundamentează justifică pe deplin extinderea prezumției și la materia stabilirii capacități succesorale, chiar dacă problema se pune independent de problema stabilirii filiației.
C. Persoanele declarate judecătorește disparute au, de asemenea, capacitate succesorală. In acest sens. art.19 din Decretul nr.31/1954 prevede că "cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă".
Înseamnă că persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumat de lege a fi în viață, indiferent că a intervenit sau nu o hotărâre judecătorească declarativă a dispariției și indiferent de timpul care ar fi trecut dc la dispariția persoanei.
Însă capacitatea succesorală a dispărutului este numai „provizorie", definitivându-se prin reapariția lui sau prin constatarea fizică a morții lui intervenită după deschiderea moștenirii, ori declararea prin hotărâre judecătorească definitivă a morții lui, stabilindu-se ca dată a morții o dată ulterioară deschiderii moștenirii la care are vocație succesorală. În toate aceste cazuri, el (și prin intermediul patrimoniului său succesorii lui în drepturi, prin retransmitere) vor putea culege, respectiv păstra drepturile moștenite.
În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se ființează cu efect retroactiv dacă se constată fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai exista la data morții celui care lasă moștenirea. În acest caz, tot ce s-a primit din moștenire în numele dispărutului va trebui restituit moștenitorilor care au fost înlăturați dc la moștenire prin prezența dispărutului sau ale căror părți din moștenire au fost astfel micșorate. Desigur, urmașii lui care au dreptul de a-l reprezenta succesoral vor păstra cota lui parte din moștenire, dar nu ca parte componentă a patrimoniului moștenit de la dispărutul declarat mort cu efect retroactiv (moștenire prin retransmitere), ci in calitate de moștenitori cu vocație proprie (prin reprezentare).
D. Persoanele juridice pot dobândi prin testament moștenirea, dacă la data deschiderii succesiunii aveau personalitate juridică și dacă obiectul legatului corespunde scopului pentru care persoana juridică a fost înființata.
Capacitatea succesorală a persoanei juridice este îngrădită de scopul pentru care a fost înființată; prin urmare, legatul – care nu corespunde scopului – va fi nul dacă incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului, sau caduc; dacă incapacitatea a survenit ulterior (prin schimbarea scopului de către organele competente), dar înainte de deschiderea succesiunii.
În conformitate cu art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, persoanelor juridice li se recunoaște o capacitate de folosință anticipată, înainte de înființarea lor, ceea ce include și capacitatea succesorală și aceasta le permite dobândirea de drepturi constituite în favoarea lor, dar numai dacă ele sunt necesare pentru înființarea persoanei juridice, de exemplu dreptul de a dobândi unele bunuri necesare alcătuirii patrimoniului viitoarei persoane juridice. Capacitatea succesorală persoanei juridice este țârmuită de scopul pentru care ea a fost inființată, astfel incât legatul care nu corespunde scopului va fi nul sau caduc, după cum incapacitatea a existat in momentul întocmirii testamentului sau a survenit ulterior, dar înainte de deschiderea succesiunii.
Este de menționat faptul ca nici în cazul persoanelor juridice capacitatea succesorala nu depinde de durata existenței persoanei juridice dupa data deschiderii succesiunii. Daca?încetarea persoanei juridice a intervenit după deschiderea moștenirii, drepturile succesorale vor trece asupra asupra persoanei sau persoanelor juridice dobânditoare a patrimoiului persoanei juridice legatare aflate in reorganizare, respectiv vor intra în masa potrimoniala supusa lichidarii, in caz de dizolvare.
3. Persoanele care nu au capacitate succesorală
În această categorie sunt incluse persoanele fizice predecedate, copilul născut mort, dar conceput anterior decesului lui de cujus, persoanele juridice care au încetat să existe ca subiect colectiv de drept înainte de deschiderea succesiunii.
Persoanele fizice predecedate și persoanele juridice care au încetat să aiba ființă. Persoana fizică care a încetat din viață și persoana juridica care a încetat de a avea ființă, ambele înainte de decesul celui care lasă moștenirea, adică înainte de deschiderea succesiunii acestuia din urmă, nu au capacitate succesorală pentru că, nefiind în viață sau respectiv neavând ființă, nu au calitatea de subiect de drept, deci nu pot moșteni.
În cazul persoanelor fizice, partea din mostenire care s-ar fi cuvenit perosoanei predecedate va putea fi culeasa in cadrul mostenirii legale, de descendenții sai, în condițiile prevazute de lege pentru reprezentarea succesorala. Daca aceste condiții nu sunt intrunite, succesorii în drepturi ai persoanei predecedate nu vor avea drepturi asupra parții din mostenirea lui de cujus ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate daca ea ar fi existat la data deschiderii mostenirii, ea nefiind culeasa de mostenitorii in viata.
Copilul născut mort, chiar conceput anterior decesului lui de cujus, este considerat că nu există, prevede art. 654 alin. 3 Cod civil, așadar nu poate avea capacitate succesorală.
Situația comorienților – prin comorienți se înțeleg acele persoane care, având o vocație succesorală reciprocă, au încetat din viață în aceeași-împrejurare (de exemplu catastrofă aeriană, feroviară, prăbușirea unei clădiri din cauza cutremurului ș.a.), fără a putea stabili care dintre ele au supraviețuit celorlalte (care au decedat mai întâi). b#%l!^+a?
În dreptul roman a existat prezumția, destul de discutabilă, că persoanele socotite mai puternice datorită sexului și vârstei – bărbații și adulții – au supraviețuit celor socotite mai slabe, respectiv femei, bătrâni și copii și se considera deschisă succesiunea celor din urmă în favoarea celor dintâi.
În legislația noastră s-a adoptat o soluție echitabilă (rațională) prevăzută în art. 21 din Decretul nr. 31/1954. Textul prevede că „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată". Succesiunea fiecăreia se consideră deschisă în același moment pentru toți comorienții și va fi deferită separat moștenitorilor proprii ai fiecăreia dintre persoanele decedate în același timp, fără ca vreunul dintre comorienți (reciproc sau unilateral) să moștenească pe un alt comorient.
Aceeași soluție este posibilă și în căzul codecedaților, adică a persoanelor care au murit în același timp, dar nu „in aceeași împrejurare", cum prevede art. 21 din Decretul nr. 31/1954, fără a se putea stabili ordinea deceselor (zi, oră, minut). In situația expusă funcționează prezumția morții concomitente, cu consecința lipsei capacității succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare. Prezumția legală, înscrisă în textul de lege menționat, este relativă, prin probe se va putea dovedi contrariul, adică momentul diferit al decesului fiecăruia dintre comorienți.
Sectiunea a III-a
Vocația (chemarea) succesorală
O altă cerință pentru a putea moșteni, de asemenea pozitivă ca și condiția de a avea capacitate succesorală, este vocația sau chemarea succesorală O persoană poate avea chemare la moștenire fie "în temeiul legii, fie în temeiul testamentului.
Determinarea persoanelor chemate să moștenească patrimoniul unei persoane decedate poartă denumirea de devolufiun succesorală. b#%l!^+a?
În raport de temeiul juridic ce stă la baza ei, devoluțiunea poate fi legală sau testamentară.
A. Devoluțiunea succesorală este legală când patrimoniul defunctului se transmite moștenitorilor în temeiul legii.
Legea atribuie vocație (chemare) la succesiune: 1. rudelor defunctului (în anumite limite), inclusiv rudelor rezultate din adopție; 2. soțului supraviețuitor al defunctului; 3. statului.
La baza atribuirii succesiunii rudelor și soțului supraviețuitor se află un dublu motiv, afecțiunea presupusă a defunctului față de acestea și interesul social al consolidării familiei, prin conservarea bunurilor moștenite în familia de unde ele provin.
Vocația succesorală generală și concretă
Noțiunea de vocație (chemare) la moștenire are un dublu înțeles. În sensul ei general ea desemnează vocația potențială (eventuală) a unor persoane de a culege mostenirea lăsată de o altă persoană. În acest sens se analizează, de exemplu, vocația succesorală legală a rudelor în linie directă fără limită în grad sau limitarea vocației succesorale legale a rudelor pe linie colaterală gradul IV inclusiv ori principiul reciprocității vocației succesorale.
Noțiunea de vocație succesorală are și un sens concret (vocație efectivă, utilă), determinată prin devoluțiunea succesorală, cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu vocație succesorală generală, acele persoane care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct. Deci vocația succesorală concretă presupune două condiții: una pozitivă, vocația succesorală generală și una negativă, persoana în cauză să nu fie inlăturată de la moștenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil sau de un legatar.
Nici vocația succesorală generală și nici cea concretă nu se confundă cu aptitudinea general-abstractă a unei persoane de a se bucura, în conținutul capacității sale de folosință, de dreptul de moștenire, garantat prin Constituție (art.42). Dreptul de moștenire, ca o aptitudine?abstractă, devine potențial prin intermediul vocației succesorale generale și efectiv, util prin vocația concretă la moștenire.
În privința legatarilor dreptul la moștenire se înfațișează numai ca aptitudine generală-abstractă si ca vocație succesorală concretă. Noțiunea de vocație succesorală generală este inplicabilă în materia mosștenirii testamentare, căci legea nu conferă nimănui, în mod special, o asemenea vocație, dar nici nu limitează în afara condiției generale a capacității succesorale, cercul persoanelor care pot deveni legatari prin testament.
Noțiuni introductive
Noțiunea de moștenire legală.
În cazul în care defunctul nu a dispus prin testament de bunurile sale sau testamentul este ineficace, transmiterea moștenirii are loc în temeiul legii, în favoarea rudelor și soțului supraviețuitor al defunctului, în ordinea determinată de lege și în cotele stabilite prin lege.
S-a remarcat în literatura de specialitate că defunctul putea să dispună de bunurile sale pentru caz de moarte, iar dacă nu a făcut-o este pentru că și-a însușit regulile devoluțiunii legale, care cheamă la moștenire pe rudele sale apropiate, „pe considerația că ele ocupă primul loc în afecțiunea defunctului; cum s-a spus, succesiunea legală este testamentul prezumat al defunctului.
Moștenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul nu a lăsat testament. Dar ea intervine și în cazurile în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, prevăzând numai alte dispoziții de ultimă voință, de exemplu, recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziții cu privire la funeralii și îngropare, desemnarea unui executor testamentar etc.
Mai mult decât atât, moștenirea va fi legală și în acele cazuri în care testamentul cuprinde exheredări (dezmoșteniri), adică înlăturarea de la moștenire a unui sau unor moștenitori legali, dar fără ca testamentul să cuprindă legate, astfel încât la moștenire vor fi chemați tot moștenitorii legali, care – în lipsa acestei dispoziții – ar fi venit la moștenire împreună cu cei exheredați sau pe care prezența moștenitorului sau moștenitorilor exheredați i-ar fi înlăturat de la moștenire. De exemplu, defunctul, are doi frați și dezmoștenește pe unul dintre ei. În acest caz, celălalt frate va culege întreaga moștenire în temeiul legii, întrucât el invocă testamentul numai pentru a justifica înlăturarea de la moștenire a fratelui, dar apoi justifică chemarea sa la moștenire prin lege.
Moștenirea legală poate și coexista cu cea testamentară, dacă defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moștenirii lăsate sau, dispunând de întreg, există moștenitori rezervatari care dobândesc rezerva întotdeauna în virtutea legii, deci ca moștenitori legali.
Există situații, în care aceeași moștenire se deferă, în parte prin lege, iar cealaltă parte prin testament, de exemplu când defunctul dispune numai parțial de averea sa prin testament sau, dacă dispune de întregul ei și sunt moștenitori rezervatari, ei vor dobândi rezerva în temeiul legii, ca moștenitori legali, restul testamentului (cotitatea disponibilă) fiind valabil.
Enumerarea condițiilor
Pentru ca o persoană să vină la moștenire în temeiul legii este necesar ca, pe lângă realizarea condițiilor capacității succesorale (condiție pozitivă și generală, comună moștenirii legale și celei testamentare) și vocației generale legale (condiție de asemenea pozitivă, ce constă în chemarea ei prin lege la moștenire), să îndeplinească două condiții negative: să nu fie?nedemnă și să nu fie înlăturată de la moștenire prin voința defunctului (exheredată sau dezmoștenită).
În prezența acestor două condiții transmiterea moștenirii operează în virtutea legii din momentul deschiderii succesiunuii. Aceasta nu înseamnă , bineînteles, că moștenitorii legali ( ca, de altfel,si legatarii) sunt siliti să primească moștenirea. Potrivit art.686 Cod civil, „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine” (nemo invitus heres). Dacă moștenitorul, în baza acestui text, renunță la moștenire, prin aceasta desfintează ce efect retoactiv titlul de moștenitor, devenind o persoană străină de moștenire ( art.696 C. civ.)
2. Vocația succesorală legală
Vocația legală generală.
Transmiterea patrimoniului prin moștenire, reglementată de lege, este un efect al raporturilor de familie. Ea se întemeiază pe prezumtiva afecțiune a defunctului față de membrii familiei sale. De aceea, legea cheamă la moștenire rudele apropiate ale defunctului – din căsătorie, din afara căsătoriei ori (în anumite condiții) din adopție -, precum și pe soțul supraviețuitor al defunctului. Doar în lipsa acestora, în cazul moștenirii vacante, patrimoniul succesoral revine statului.
Potrivit legii, rudenia este în primul rând în linie dreaptă ascendentă și descendentă, când legătura se bazează pe descendența unei persoane din altă persoană și gradul de rudenie se stabilește după numărul nașterilor, iar în al doilea rând, în linie colaterălă; când legătura de rudenie se bazează pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun; în acest caz, gradul de rudenie se stabilește după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă (de exemplu frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul și nepotul de frate sunt rude de gradul al treilea, iar verii primari sunt rude de gradul al patrulea), potrivit art. 659-663 Cod civil și art. 45, 46 Codul familiei. b#
Prin chemarea la moștenire a tuturor rudelor deodată, oricât de îndepărtate ar fi ele față de defunct, s-ar ajunge la o fărâmițare excesivă a averii succesorale și nici nu ar mai avea acoperire în sentimentele reale de afecțiune reciprocă între aceste rude si defunct. Pentru aceste motive legea a limitat, pe linie colaterală, vocația succesorală legală la gradul al IV-lea inclusiv. Nicio limitare nu este prevăzută de lege în linie dreaptă, ascendentă sau descendentă, „căci aici legile firii impun, fără ajutorul legilor omului, limitarea necesară".
Așadar, au vocație succesorală legală, în mod nelimitat în grad, rudele în linie dreaptă descendentă (fiu, nepot de fiu, strănepot de lin etc.) și ascendentă (părinți, bunici, străbunici etc). În ce privește rudele colaterale, ele au vocație succesorală legală numai până la gradul IV inclusiv. Deci au vocație succesorală legală, pe linie colaterălă:
-frații și surorile defunctului, rude de gradul al ll-lea, descendenții lor până la gradul al IV-lea (nepoți și strănepot de frate și soră, care sunt rude de gradul al III-lea și respectiv de gradul al IV-lea cu defunctul);
-unchii și mătușile defunctului (rude de gradul al III-lea) și copiii lor (veri primari ai defunctului, care sunt rude de gradul al IV-lea cu defunctul);
– frații și surorile bunicilor defunctului (rude de gradul al IV-lea cu defunctul).
Vocația succesorală a rudelor (în linie dreaptă și colaterală), precum și a soțului supraviețuitor al defunctului, este numai o vocație generală (potențială sau virtuală), care se referă la posibilitatea de principiu a acestor persoane de a moșteni patrimoniul persoanei decedate, în temeiul legii.
Vocația legală concretă (efectivă sau utilă)
Rudele defunctului, chiar limitate pe linie colaterală până la gradul al IV-lea, alături de rudele în linie dreaptă și de soțul supraviețuitor, nu pot veni toate deodată și împreună la?moștenire, pentru că averea succesorală s-ar divide în părți cu o valoare patrimonială neînsemnată și „instituția moștenirii nu și-ar putea îndeplini rosturile ei social-economice.
Pentru a se evita asemenea consecințe, în cadrul devoluțiunii legale a moștenirii legiuitorul a instituit o anumită ordine de chemare concretă la moștenire a rudelor defunctului. Prin urmare, pentru ca o persoană să fie chemată efectiv la moștenire în temeiul legii, deci să aibă vocație legală concretă, nu este suficient să facă parte din categoria moștenitorilor legali, cu vocație generală, ci trebuie să mai fie îndeplinită și o condiție negativă, și anume, să nu fie înlăturată de la moștenire de o altă persoană, cu vocație generală, dar chemată de lege în rang preferabil, deci care are și vocație concretă, utilă.
Pentru stabilirea ordinii de preferință între rudele defunctului cu vocație generală, legea folosește două criterii tehnico-juridice: clasa de moștenitori și gradul de rudenie. Cu ajutorul acestor criterii legea determină vocația concretă la moștenire a rudelor defunctului, în cadrul principiilor devoluțiunii legale a moștenirii.
Principiul reciprocității vocației legale generale la moștenire
Având în vedere că transmiterea moștenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa), principiul reciprocității vocației succesorale nu vizează statul (și nici persoanele juridice), pentru că – deși statul are, (iar persoanele juridice pot avea vocație succesorală) – aceștia nu pot transmite o moștenire .
Principiul reciprocității vocației succesorale generale guvernează însă fără a fi prevăzut expres de lege – materia moștenirii legale între persoanele fizice. În virtutea acestui principiu, dacă o persoană are vocație succesorală legală generală la moștenirea lăsată de o altă persoană, atunci și această din urmă persoană are aceeași vocație în raport cu prima (sensul pozitiv al principiului). În concret vocația lor va depinde de ordinea în care va surveni decesul lor sau a uneia dintre ele (și bineînțeles, de concursul celorlalți moștenitori). De exemplu, dacă copilul are vocație la moștenirea lăsată de părinți, vocația succesorală operează și în sens invers. Tot astfel, în raporturile dintre frați și surori, dintre nepoți de frate și unchi ori mătuși etc.
Principiul reciprocității vocației la moștenire are și un sens negativ: dacă o persoană nu are vocație la moștenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu are vocație la moștenirea primei. De exemplu, copilul încredințat unei familii sau unei persoane ori aflat în plasament la o familie sau la o persoană (în condițiile prevăzute de art.3 din OUG nr.25/1997 cu privire la adopție și art.7 și urm. din OUG nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate) și membrii familiei la care se află; ginerele ori nora și socrii etc.
Principiul reciprocității vocației succesorale legale cunoaște, o singură excepție: este cazul constatării nulității căsătoriei sau a anulării ei prin hotărâre judecătorească intervenită după decesul soților sau a unuia dintre ei, constatându-se că unul dintre ei a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată (căsătorie putativă). În acest caz, dacă soțul supraviețuitor (în viață la data morții celuilalt) a fost de rea-credință el nu va moșteni, în schimb, dacă soțul de bună-credință a supraviețuit celuilalt, el va avea vocație succesorală (art.23 C.fam.). Dacă ambii soți au fost de bună sau de rea-credință, principiul reciprocității vocației succesorale, în sens pozitiv, respectiv negativ, se restabilește.
În literatura juridică se mai amintește încă un caz în care vocația succesorală nu ar fi reciprocă. Este ipoteza în care o persoană (adoptatorul) a adoptat doi sau mai mulți copii, dintre care pe unul (unii) cu efecte depline, pc altul (alții) cu efecte restrânse și se pune problema vocației lor succesorale reciproce în calitate de frați sau surori (colaterali privilegiați), deci problema vocației succesorale între ei (iar nu în raport cu adoptatorul). În această ipoteză operează din plin principiul reciprocității vocației succesorale în sensul lui negativ, adoptatul cu efecte restrânse neavând vocație la moștenirea lăsată de adoptatul cu efecte depline, așa cum nici acesta din urmă nu are vocație la moștenirea lăsată de primul.
Dacă toate adopțiile au fost cu efecte depline, respectiv cu efecte restrânse, operează – indiscutabil – principiul reciprocității vocației succe- sorale legale generale, în sensul ei pozitiv?în primul caz, și în sensul negativ în cel de-al doilea caz.
3. Nedemnitatea succesorală
3.1 Noțiune. Natura juridică
Capacitatea și vocația succesorală sunt condiții pozitive obligatorii pentru a putea moșteni.În cazul moștenirii legale se mai cere încă o condiție, de această dată negativă, aceea ca moștenitorul sa nu fie nedemn.
Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală este o sancțiune civilă, care constă în decăderea moștenitorului legal din dreptul de a culege o moștenire determinată, inclusiv rezerva la care ar avea dreptul din acea moștenire, întrucât s-a făcut vinovat de o faptă gravă fată de cel ce lasă moștenirea sau față de memoria acestuia"(ari 655-658 Cod civil).
Excluderea moștenitorului ca nevrednic este bazată pe un motiv de moralitate publică și pe o prezumție de justiție socială, conform căreia o persoană, care s-a făcut vinovată de fapte grave față de alta, nu poate fi chemată a o moșteni. În speța, potrivit Sentinței civilă nr. 3.358/5.06.1994, Judecătoria sectorului 1 București a respins, ca nefondata, acțiunea formulată de reclamanta N.E. impotriva pârâtului T.S., prin care a solicitat sa se constate nedemnitatea succesorală a pârâtului fata de defuncta sa sotie.
Prin Decizia civilă nr. 1.572A/7.10.1994, T.M.B. – secția a III-a civilă a respins apelul reclamantei, ca nefondat.
Impotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamanta, criticand-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât s-a apreciat, în mod eronat, ca nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a constata nedemnitatea succesorală a pârâtului, deși, din probele administrate, rezulta comportamentul nedemn al pârâtului fata de fosta sa sotie.
Recursul este nefondat.
Nedemnitatea succesorală este pedeapsa ce consta în decăderea moștenitorului vinovat de o fapta grava fata de cel care lasa moștenirea sau fata de memoria acestuia, din dreptul de a-l moșteni. b#%!^+a?
Articolul 655 Cod civil prevede limitativ și expres trei cazuri de nedemnitate: 1) atentatul la viata defunctului; 2) acuzatia capitala calomnioasă impotriva celui care lasa moștenirea; 3) nedenunțarea omorului a cărui victima a căzut cel despre a cărui moștenire este vorba.
Cum recurenta-reclamanta a susținut ca, prin comportamentul sau, paratul i-a pricinuit sotiei sale, în timpul căsătoriei, suferințe fizice și morale, ce nu constituie atentat la viata celui care lasa moștenire, neexistand în acest sens o hotărâre de condamnare definitiva, Curtea urmează a retine ca tribunalul a respins apelul, ca nefondat, în mod legal și temeinic, motiv pentru care, în conformitate cu art. 316 raportat la art. 296 Cod procedura civilă, Curtea se va respinge recursul, ca nefondat.
Ca natură juridică, nedemnitatea succesorală este o sancțiune civilă prevăzută de lege, aplicabilă nedemnului culpabil de săvârșirea unor fapte grave față de defunct sau memoria acestuia, prin care îl exclude de la moștenire. De aici decurg următoarele consecințe:
a) fiind o sancțiune civilă, textele de lege ce reglementează nedemnitatea sunt de strictă interpretare și imperative. Ea se aplică numai în materia moștenirii legale, unde legea o prevede, incluzând și rezerva succesorală, și numai în cazurile expres menționate în lege, ea nu poate fi extinsă la alte situații nereglementate în lege;
b) nedemnitatea operează de drept, cel care lasă moștenirea neputând înlătura efectele ei prin iertarea nedemnului pentru fapta sa. Ulterior comiterii faptei, cel care lasă moștenirea putea totuși să-l gratifice pe nedemn (evident, în limitele și potrivit regulilor prevăzute pentru liberalități).
În general, nedemnitatea – care desființează numai vocația succesorală legală – nu influențează eficacitatea liberalităților prin acte între vii sau pentru cauză de moarte făcute în favoarea nedemnului de către cel care lasă moștenirea, aceste liberalități fiind guvernate de reguli proprii (de exemplu, revocarea donațiilor în condițiile art.829-831 C.civ.; revocarea voluntară sau judecătorească a legalelor potrivit art.920-923, 930 C.civ.). Bineînțeles, dacă fapta săvârșită reprezintă o cauză comună prevăzută pentru toate cele trei ipoteze (de exemplu, tentativa de omor), ea poate justifica atât desființarea calității de moștenitor legal al nedemnului cât și revocarea judecătorească a donației și/sau legatului făcut în favoarea lui înainte de săvârșirea faptei, pentru fiecare în condițiile prevăzute de lege.
De exemplu, în caz de litigiu, instanța numai constată nedemnitatea care a operat in puterea legii și pronunță revocarea donației pentru ingratitudine dacă a fost cerută în termenul de un an prevăzut de lege; acțiunea în revocarea donafiei poate fi intentată numai împotriva donatarului, autor al faptei, în schimb constatarea nedemnității poate fi cerută și împotriva moștenitorilor nedemnului (prin retransmitere) care dețin bunurile defunctului; constatarea nedemnității poate fi cerută de creditori pe calea acțiunii oblice (subrogatorii), în schimb, în materia revocării donației pentru ingratitudine art.974 C.civ. este inaplicabil.
c) fiind o sancțiune, nedemnitatea se aplică numai în privința autorului faptei, nu și a urmașilor săi, care pot veni în nume propriu la moștenire;
d) nedemnitatea produce doar efecte relative, nedemnul este inlaturat prin lege numai de la moștenirea aceluia față de care a săvârșit faptele prevăzute în art. 655 Cod civil, ea nu se răsfrânge asupra altor moșteniri;
e)sancțiunea nedemnității fiind prevăzută pentru fapte săvârșite cu vinovăție, moștenitorul trebuie să fi acționat cu discernământ, în lipsa discernământului neputându-se vorbi de vinovăție. Pe de altă parte, fiind vorba de săvârșirea de fapte, iar nu de acte juridice, se vor aplica regulile privitoare la discernământul necesar pentru angajarea răspunderii civile delictuale, și anume, în cazul minoritar sub 14 ani și a persoanelor puse sub interdicție discernământul din momentul săvârșirii faptei trebuie să fie dovedit, iar în cazul persoanelor care au împlinit 14 ani și nu sunt puse sub interdicție judecătorească discernământul se prezumă până la proba contrară. Desigur, în cazul în care nedemnitatea implică o condamnare penală, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din dreptul penal. b#%l!^+a?
3.2. Cazurile de nedemnitate succesorală
Art. 655 Cod civil prevede.trei cazuri de nedemnitate:
A) atentat la viața celui ce lasă moștenirea;
B) acuzația capitală calomnioasă împotriva celui ce lasă moștenirea;
C) nedenunțarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre carui succesiune este vorba.
A. Atentat la viața celui ce lasă moștenirea
Art. 655 pct. 1 Cod civil prevede că este nedemn de a succede si prin urmare este exclus de la succesiune „condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct". Aceasta pentru că, se subliniază în doctrină, „nimeni nu-și poate deschide calea unei moșteniri printr-un asasinat". Cel vinovat de infracțiunea de omor sau tentativă la infracțiunea de omor va fi condamnat pentru fapta savârșită și totodată va fi înlăturat de la moștenirea
persoanei la viata căreia a atentat.
Pentru ca un moștenitor să fie înlăturat de la moștenire datorită acestui caz de nedemnitate, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
» moștenitorul să fi omorât sau să fi pus în executare hotărârea de a omorî pe cel despre a cărui moștenire este vorba (omor sau tentativă de omor). După cum se știe, ambele aceste infracțiuni se săvârșesc cu intenție (directă sau indirectă). Nu se cere ca omorul sau tentativa de omor să fie calificat (de exemplu, cu premeditare) sau deosebit de grav (de exemplu, săvârșit prin cruzimi). Pe de altă parte însă, uciderea din culpă sau loviturile ori vătămările cauzatoare de moarte nu atrag sancțiunea nedemnității întrucât nu sunt săvârșite cu intenția de a omorî pe cel care lasă moștenirea.
» moștenitorul să fi fost condamnat (penal) – în calitate de autor, coautor, instigator sau complice (inclusiv sub forma favorizării) -pentru omor sau tentativă de omor, iar hotărârea penală de condamnare să fi rămas definitivă. b#%l!^+a?
Dacă moștenitorul nu a fost condamnat, el nu va fi nedemn, lipsind condiția "condamnării" prevăzută de art.655 pct.l C.civ.
Astfel dacă:
» a fost achitat (de exemplu, pentru că a fost în legitimă apărare);
» a fost scos de sub urmărire penală, prin ordonanța dată de procuror (de exemplu, pentru iresponsabilitate)
» a decedat înainte de condamnare;
» fapta săvârșită a fost amnistiată (amnistie antecondamnatorie);
» sancțiunea penală s-a prescris.
În schimb, nedemnitatea va opera dacă moștenitorul condamnat a fost ulterior amnistiat (amnistie posteondamnatorie), grațiat sau reabilitat, deoarece aceste măsuri de politică penală nu șterg intenția de a ucide, ci numai condamnarea sau executarea pedepsei ori unele efecte secundare ale condamnării (interdicții, incapacități și decăderi).
Având în vedere faptul că în caz de omor sau de atentat la viața celui care lasă moștenirea, săvârșirea faptei rezultă dintr-o hotărâre penală de condamnare, intervenția instanței civile care să pronunțe nedemnitatea apare ca inutilă. Dacă totuși nedemnitatea ar fi contestată în cadrul unei petiții de ereditate, instanța civilă va fi chemată numai să constate că în penal condamnarea a intervenit pentru fapta prevăzută de legea civilă (și nu pentru altă infracțiune, de exemplu, ucidere din culpă) și că deci, în puterea legii, moștenitorul este îndepărtat de la moștenire ca nedemn .
B. Acuzația capitală calomnioasă împotriva defunctului
Nedemnitatea pentru "acuzația capitală calomnioasă" împotriva celui care lasă moștenirea (art.655 pct.2 C.civ.) intervine în cazul în care moștenitorul a făcut un denunț, o?plângere sau o mărturisire (deci nu o "acuzație" propriu-zisă care este de atributul procuraturii) capitală (deci pentru fapte care ar fi putut atrage pedeapsa cu moartea), calomnioasă împotriva celui care lasă moștenirea. Caracterul calomnios al faptei trebuie să fie constatat printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare a moștenitorului.
În legătură cu această cauză de nedemnitate se pune întrebarea, dacă ea mai este sau nu aplicabilă, odată ce pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Decretul-lege nr.6/1990 și înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață, astfel încât acuzația nu mai poate fi "capitală".
Două soluții posibile se întrevăd:
În prezent, art.655 pct.2 C.civ. devine aplicabil în cazul "acuzației" pentru fapte care sunt sancționate cu pedeapsa închisorii pe viață, pedeapsă care a înlocuit condamnarea la moarte.
Această cauză de nedemnitate a devenit inaplicabilă prin abolirea pedepsei cu moartea, deoarece – prin consacrarea nedemnității pentru "acuzație capitală calomnioasă"-legiuitorul a avut în vedere nu numai și nu atât gravitatea faptelor care formau obiectul acuzației (există și alte fapte foarte grave care niciodată nu au fost sancționate cu pedeapsa capitală), ci intenția calomniatorului de a-și deschide calea spre culegerea unei moșteniri prin provocarea morții "pe căi legale" (iusta mors) , fie ea și rezultatul unei erori judiciare. Însa , în prezent, o asemenea intenție nu mai are suport legal.
C. Nedenunțarea omorului a cărui victimă a fost defunctul Art. 655 pct 3 Cod civil prevede că este nedemn de a succede „moștenitorul major care, având cunoștință de omorul defunctului, nu a denunțat aceasta justiției". Această omisiune este considerată de lege ca un ultraj față de memoria defunctului.
Cazul de nedemnitate enunțat presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
– moștenitorul să fi cunoscut omorul, b#%l!^+a?
– moștenitorul șă fie pe deplin capabil, adică să aibă capacitate de exercițiu deplină; prin urmare, minorii și persoanele puse sub interdicție nu au obligația denunțării omorului a cărui victimă a fost de cujus;
– moștenitorul să nu fi denunțat omorul (legea nu cere însă denunțarea ucigașului);
– nedenunțarea omorului (reticența moștenitorului) să nu fie scuzabilă. Art. 656 Cod civil prevede situațiile în care, datorită raporturilor de rudenie sau de afinitate a moștenitorilor cu ucigașul, nedenunțarea este scuzabilă.
În acest caz, nu se cere o hotărâre penală de condamnare, și obligația de denunțare vizează numai omorul săvârșit cu intenție, nu si pe acela săvârșit fără intenție.
Constatarea nedemnității succesorale
Nedemnitatea succesorală operează de drept în puterea legii.
Art. 655 Cod civil prevede expres că „sunt nedemni de a succede", ceea ce înseamnă excluderea nedemnului de la moștenire.
În caz de litigiu, instanța va verifica dacă sunt realizate condițiile pretinse de lege pentru a opera nedemnitatea, iar dacă se stabilește câ sunt îndeplinite nu pronunță, ci doar constată intervenirea demnității succesorale în virtutea legii1.
Invocarea în instanță și constatarea nedemnității pot avea loc numai după deschiderea succesiunii și numai dacă vocația succesoralăa nedemnului este concretă, utila, el nefiind înlăturat de la succesiune de moștenitorii de grad preferabil, caz în care aceștia vor culege moștenirea fără a invoca nedemnitatea. De exemplu, fiul defunctului, căruia îi revine succesiunea, nu are interes să invoce nedemnitatea unchiului său, fratele defunctului care, chiar dacă nu ar fi nedemn, nu vine la moștenirea defunctului.
Persoanele interesate să invoce nedemnitatea succesorală sunt: b#%l!^+a?
a) comoștenitorii legali, care vor beneficia de dreptul de acrescamânt în ipoteza în care nedemnul este înlăturat de la mostenire;
b) moștenitorii legali de rang subsecvent, care vor culege ei mostenirea in locul nedemnului;
c) donatarii și legatarii care au primit liberalități dincolo de marginea cotitații disponibile, dacă nedemnul este moștenitor rezervatar, interesul lor este de a păstra neatinse liberalitâțile excesive;
d) creditorii persoanelor amintite pot invoca nedemnitatea pe calea actiunii oblice (subrogatorii);
e) statul, când nevrednicul a fost singurul moștenitor.
În practica instanțelor judecătorești s-a ivit problema dacă nevrednicul ar putea invoca propria sa nedemnitate. Doctrina s-a exprimat favorabil, cu argumentul că nedemnitatea operează de drept (ope legis) și nedemnul poate cere instanței constatarea ei.
Efectele nedemnității succesorale
Principalul efect al nedemnității succesorale este excluderea nedemnului de la moștenire, el devine străin de succesiune, titlul său de moștenitor se desființează retroactiv din momentul deschiderii succesiunii, indiferent de momentul când s-a săvârșit fapta.
Partea de moștenire care i s-ar fi cuvenit nedemnului va reveni comoștenitorilor, ale căror drepturi succesorale au fost diminuate prin prezența lui, sau moștenitorilor subsecvenți, pe care nedemnul i-a înlăturat de la succesiune. Nedemnitatea poate profita și legatarilor sau donatarilor, în cazul în care nedemnul este moștenitor rezervatar și prezența lui ar impune reducțiunea liberalităților excesive făcute de cujus. b#%l!^+a?
Efectele nedemnității se impun a fi examinate sub trei aspecte: în raporturile dintre nedemn și moștenitori, în raporturile dintre nedemn și terți și în raporturile dintre nedemn și urmașii să.
A. Efectele nedemnității succesorale în raporturile dintre nedemn și descendentii defunctului
Fiind lipsit retroactiv de calitatea de moștenitor, din momentul deschiderii succesiunii, nedemnul – dacă între timp a intrat în stăpânirea bunurilor succesorale – nu mai are nici un temei pentru a le păstra. El va fi obligat să restituie moștenitorilor toate bunurile succesorale primite, în natură, dacă ele există, sau va fi obligat la despăgubiri dacă bunul a pierit (chiar și fortuit sau de forță majoră) ori a fost înstrăinat.
Nedemnul este considerat posesor de rea-credință (în mod justificat deoarece săvârșește întotdeauna cu intenție fapta care atrage nedemnitatea) și este pus de drept în întârziere de la data intrării în folosința bunurilor succesorale.
Nedemnul va restitui nu numai bunurile, dar și fructele naturale, industriale, civile ale bunurilor succesorale, în natură sau valoarea lor pentru cele consumate ori pe care a neglijat să le perceapă. El datorează restituirea lor de la data folosirii bunurilor succesorale, indiferent de data constatării nedemnității.
De asemenea, nedemnul este dator să plătească dobânzi pentru sumele încasate de la debitorii moștenirii în contul moștenirii, chiar din ziua încasării lor și nu de la data chemării sale în judecată, cum prevede art. 1088 alin. 2 Cod civil, text aplicabil doar raporturilor dintre debitor și creditor, nu însă și nedemnului.
Nedemnul este însă îndreptățit să i se ramburseze sumele sale, cu care a achitat anumite datorii ale moștenirii, și să fie despăgubit pentru cheltuielile necesare și utile efectuate cu?bunurile moștenirii în perioada în care le-a avut în posesie, nu însă și pentru cheltuielile voluptuarii.
B. Efectele nedemnității succesorale în raporturile dintre nedemn și terți
Este posibil ca nedemnul, atâta timp cât a stăpânit bunurile moștenirii, să fi încheiat acte juridice privitor la aceste bunuri, acte de conservare, administrare și dispoziție. Dat fiind caracterul personal al sancțiunii nevredniciei, ar trebui ca efectele ei să nu se răsfrângă asupra terților. Legea nu face nici o distincție și, prin urmare nedemnitatea va avea efecte retroactive și față de terțele persoane, desființând, în principiu, actele încheiate de acestea cu nedemnul1.
Rigoarea principiului desființării retroactive a actelor încheiate de nedemn cu terții a fost atenuată prin aplicarea altor principii, prevazute de lege sau recunoscute in literatura de specialitate si aplicate in practica judecatoreasca. Astfel:
» actele de conservare și de administrare a bunurilor moștenirii se mențin deoarece ele profită adevăraților moștenitori și interesul economic general impune ca aceste bunuri să fie conservate și puse în valoare. Totuși nu excludem posibilitatea ca adevărații moștenitori să ceară desființarea lor dacă terțul a fost dc rea-credință și actul se dovedește dăunător;
» plata făcută cu bună-credință de debitor moștenitorului nedemn posesor al creanței este valabilă (art.1097 C.civ.);
» actele de dispoziție (înstrăinare) a bunurilor mobile corporale (inclusiv titlurile la purtător) se mențin în baza art.1909 C.civ., dacă dobânditorul posesor este de bună-credință ;
» în privința actelor de dispoziție (înstrăinare sau constituire de drepturi reale) asupra imobilelor, terțul de bună-credință se va putea apară prin invocarea uzucapiunii de 10-20 de ani, actul încheiat cu moștenitorul nedemn putând servi ca just titlu. Această apărare se dovedește însă, de cele mai multe ori, insuficientă, pentru că nedemnitatea se constată într-un termen mai scurt.
De aceea în literatura de specialitate și în practica judecătorească se admite teoria moștenitorului aparent. Potrivit acestei teorii, actul încheiat cu moștenitorul nedemn se menține dacă este (1) cu titlu particular și (2) cu titlu oneros, iar terțul a fost (3) de bună-credință (se prezumă), el dovedind în plus că a existat (4) o eroare comună (credință obștească) și (5) invincibilă asupra calității de moștenitor a nedemnului (error communis facit ius); aparența în condițiile unei erori obștești este creatoare de drept. în aceste condiții actul rămâne valabil și opozabil moștenitorilor adevărați, dobândirea dreptului de către terț producându-se în momentul încheierii actului și independent de intrarea sa în posesia imobilului sau fie buna-credință ori reaua-credință a moștenitorului aparent (de exemplu, buna sau reaua-credință a copiilor nedemnului care au venit la moștenire prin reprezentarea ascendentului nedemn).
În toate cazurile în care actul se menține, nedemnul va fi obligat să plătească despăgubiri moștenitorilor adevărați ca posesor de rea-credință (prețul obținut sau valoarea, dacă aceasta din urmă este mai mare, fructele, precum și orice altă pagubă dovedită). Iar dacă actul va fi desființat cu efect retroactiv, (dc exemplu pentru că nu este cu titlu particular, având ca obiect drepturi succesorale – universalitate sau cotă-parte din universalitate – sau pentru că este cu titlu gratuit – donație – ori pentru că terțul nu reușește să dovedească caracterul obștesc și invincibil al erorii), nedemnul va putea fi acționai de către terț pentru evicțiune (C.civ., art.828 sau art. 1399 ori art. 1337 și urm., după caz). b#%l!^+a?
Aceste reguli se aplică în mod corespunzător și în cazul în care actul a fost încheiat cu terții nu de către nedemn, ci dc către copiii lui care au venit la moștenire prin reprezentare, ulterior constatându-se nedemnitatea celui reprezentat. Considerăm însă că, potrivit regulilor generale (art. 1899 alin.2 C.civ.), copilul nedemnului – fiind și el moștenitor aparent – trebuie să fie prezumat posesor de bună-credință și obligat la restituiri ca atare, cât timp nu se dovedește că a fost de rea-credință, art.657 C.civ. tratându-1 ca posesor de rea-credință numai pe nedemn.
C. Efectele nedemnității succesorale față de copiii nedemnului
Fiind sancțiune civilă, datorită caracterului ei personal, ar trebui ca efectele nedemnității să afecteze numai persoana nevrednicului. Cu toate acestea, nedemnitatea produce anumite efecte asupra copiilor nedemnului, când aceștia ar fi chemați la moștenire prin reprezentare. Două ipoteze sunt posibile:
– când copilul nedemnului este chemat la moștenirea lăsată de cel față de care părintele său a fost declarat nedemn, nevrednicia părintelui nu-l împiedică pe copil să vină, în nume propriu, la moștenirea de la care nedemnul este înlăturat;
– când copilul nedemnului ar fi chemat la moștenire prin reprezentare, el nu poate beneficia de reprezentarea succesorală, pentru că locul nedemnului nu este util, el nu poate fi reprezentat de copiii săi.
Așadar, sanctiunea nedemnitatii produce anumite efecte si fata de el,desi nu e cu nimic vinovat de savarsirea faptei de catre parintele sau. De exemplu, dacă unicul fiu al defunctului este nedemn, copilul său va putea culege în nume propriu moștenirea lăsată de bunic, întrucât în lipsă de moștenitori de un grad mai apropiat, el este chemat la moștenire fără ajutorul reprezentării și cu înlăturarea de la moștenire a altor rude ale defunctului, care fac parte din clase de moștenitori subsecvente (de exemplu, frații defunctului) sau sunt rude de un grad mai îndepărtat (de exemplu proprii copii, care sunt rude de gradul al III-lea față de de față de defunct). Deci, în acest caz, nedemnitatea nu produce nici un efect asupra drepturilor copiilor nedemnului. b#%l!^+a?
În schimb, dacă defunctul a avut doi copii, dintre care unul nedemn, copiii nedemnului nu vor putea moșteni după bunicul lor (deși tatăl lor -nedemn – nu mai este în viață la deschiderea succesiunii), fiindcă sunt rude de gradul II cu defunctul și vor fi înlăturați de la moștenire de celălalt copil al defunctului, care este rudă de gradul I cu defunctul (principiul proximității gradului de rudenie). Numai cu ajutorul reprezentării succesorale ei ar fi putut veni la moștenire, alături de celălalt copil al defunctului, culegând partea ce s-ar fi cuvenit tatălui lor. Dar, fiindcă ei pot veni la moștenire numai în nume propriu, fără ajutorul reprezentării (art.658 C.civ.), vor suporta consecințele nedemnității părintelui lor.
Dar nedemnitatea poate influența și împărțirea moștenirii in cazul pluralității de moștenitori nedemni și care au un număr inegal de copii. De exemplu, dacă ambii copii ai defunctului sunt nedemni și decedați la data deschiderii succesiunii, iar unul dintre ei a lăsat un copil, celălalt doi copii, moștenirea se va împărți în trei părți egale (principiul egalității) fiindcă ei vin la moștenire în nume propriu și sunt rude din aceeași clasă și de același grad cu defunctul. În schimb, dacă acești copii ar fi putut veni la moștenire prin reprezentare (ceea ce nu este posibil clin cauza nedemnității) împărțirea s-ar fi lacul pe tulpini, unul luând jumătatea ce i s-ar fi cuvenit propriului părinte, iar ceilalți doi, cealaltă jumătate, adică partea părintelui lor.
În sfârșit, cele arătate în privința efectelor nedemnității față de copiii nedemnului sunt valabile nu numai în cazul când nedemnul este descendent al defunctului, dar și în privința copiilor fraților sau surorilor nedemni ai defunctului (art.658 C.civ. nu distinge între cele două ipoteze), care nu pot, nici ei, să beneficieze de reprezentare, din cauza nedemnității părintelui lor (frate cu defunctul), deși este chemată la moștenire clasa a doua de moștenitori legali și reprezentarea este, în principiu, admisă și în cazul descendenților din frați și surori.
3.4. Invocarea nedemnității succesorale
Dată fiind gravitatea faptelor sancționate de lege cu nedemnitatea, ea poate fi invocată de orice persoană interesată care urmează să profite de înlăturarea de la moștenire a nedemnului sau a copiilor săi (care ar urma să vină la moștenire prin reprezentare), cum sunt comoștenitorii legali sau moștenitorii legali subsecvenți ori legatarii sau donatarii, în cazul în care nedemnul ar fi fost un moștenitor rezervatar a cărui prezență putea determina reducțiunea liberalității sau dacă acesta ar fi contestat validitatea dispozițiilor testamentare.
Nedemnitatea poate fi invocată, pe calea acțiunii oblice, și de către creditorii acestor persoane, dreptul de a invoca nefiind exclusiv personal (art.974 C.civ.) pentru că sancțiunea înlăturării de la moștenire a nedemnului intervine ope legis, și – spre deosebire de revocarea donației pentru ingratitudine – nici cel care lasă moștenirea nu putea să-1 ierte pe nedemn. Pentru aceleași motive, ea poate fi invocată și de procuror (art.45 C.pr.civ.) ori de câtre instanța de judecată, din oficiu.
Cât privește invocarea de către nedemn a propriei sale nedemnități, soluția potrivit căreia nu poate primi aplicare principiul nemo audilur propriam turpitudinem turpitudinem allegans s-a ajuns la concluzia ca este admisibilă invocarea nedemnității de către nedemn deoarece aceasta operează de drept, nedemnul referindu-se doar la faptul consumat al îndepărtării sale de la moștenire prin efectul legii.
În toate cazurile nedemnitatea poate fi invocată și constatată de instanță numai după deschiderea moștenirii și numai dacă vocația succesorală legală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moștenire prin prezența unor moștenitori în rang preferabil (care pot culege moștenirea și fără invocarea nedemnității). Dacă înlăturarea de la moștenire a nedemnului se datorează dispozițiilor testamentare, contestate într-un fel sau altul de nedemn, legatarii pot invoca nedemnitatea, nefiind obligați să apere cu prioritate validitatea acestor dispoziții.
În aceste condiții, nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viață, iar dacă – după deschiderea succesiunii – a intrat în stăpânirea bunurilor succesorale și a decedat înainte de constatarea nedemnității, împotriva moștenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri (moștenitori prin retransmitere), ei neputând dobândi de la nedemn drepturi pe care acesta nu le-a avut datorită efectelor retroactive ale nedemnității. Moștenitorii nedemnului, chiar dacă sunt de bună-credință, nu s-ar putea apăra prin invocarea teoriei moștenitorului aparent, pentru că nu sunt dobânditori cu titlu oneros și cu titlu particular, și nici prin invocarea art. 1909 C.civ. sau a uzucapiunii de 10-20 de ani, deoarece titlul lor este universal pro herede, dobândind în cadrul universalității și obligația de a restitui bunurile succesorale către adevărații moștenitori, iar certificatul de moștenitor nu este titlu de proprietate, confirmând doar calitatea lor de moștenitori.
Numai legatarul cu titlu particular al nedemnului (asupra căruia n-a trecut obligația de restituire) ar putea invoca uzucapiunea de 10-20 de ani sau beneficiul art. 1909 C.civ., însă nu și teoria moștenitorului aparent, el fiind dobânditor cu titlu gratuit. În schimb, subdobânditorii prin acte între vii de la moștenitorii (universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) ai nedemnului se pot apăra împotriva adevăraților moștenitori ca orice terț de bună-credință.
Dacă decesul nedemnului a avut loc înainte de deschiderea moștenirii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva copiilor nedemnului pentru a-i împiedica să vină la moștenire prin reprezentare.
Seciunea a II-a
Principiile generale ale devoluțiunii succesorale legale și excepțiile de la aceste principii
1. Enunțarea principiilor
Pentru a determina o ordine de preferință între rudele defunctului, toate cu vocație succesorală legală generală, legiuitorul a instituit o anumită ordine de chemare concretă la moșstenire. În acesc scop, legea folosește două criterii tehnico-juridice :
1. clasa sau ordinul, grupând una sau mai multe categorii de rude in cele patru grupe denumite clase sau ordine și a stabilit că ele sunt chemate la moștenire una în lipsa celeilalte, după o scară de preferință; astfel, succesorii din clasa de rang preferabil înlătură de la moștenire pe cei din clasele următoare, chiar dacă aceștia din urmă ar fi rude de grad mai apropiat cu defunctul;
2. gradul de rudenie între moștenitor și defunct, stabilind că înăuntrul aceleiași clase se aplică principiul proximității gradului de rudenie, adică ruda cea mai apropiată în grad înlătură de la moștenire pe cea (sau cele) mai îndepărtate în. grad. b#%l!^+a?
Moștenitorii din aceeași clasă și de grad egal moștenesc în părți egale.
Prin urmare, principiile de bază ale devoluțiunii succesorale legale sunt:
A. Principiul chemări la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali, numit și principiul priorității clasei de moștenitori
Codul civil (art. 659, 669-675) stabilește patru clase de moșteriitori-legali:
a) clasa I, clasa descendenților în linie dreaptă, alcătuită din copii, nepoti, strănepoți ș.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad;
b) clasa a II-a clasa (mixtă) a ascendenților privilegiați (părinții defunctului) și colateralilor privilegiați (frații și surorile defunctului și descendenții lor până la gradul al IV-lea inclusiv);
c) clasa a III-a, clasa ascendenților ordinari (bunici, străbunici ș a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad);
d) clasa a IV-a, casa colaterarilor ordinari (unchii și mătușile, verii primari și frații si surorile bunicilor defunctului).
În temeiul acestui principiu, ordinea chemării moștenitorilor legali la succesiune este dată de ordinea claselor de moștenitori. Astfel, sunt chemați în primul rând la succesiune moștenitorii din clasa I -chiar dacă există un singur moștenitor în această clasă – cu excluderea rudelor din clasele subsecvente (II, III, IV), indiferent de gradul lor de rudenie cu defunctul. În lipsa moștenitorilor din clasa I sau dacă ei nu pot (din cauza nedemnității) ori nu vor (fiind renunțători) să vină la moștenire, sunt chemate la succesiune rudele din clasa a ll-a. Moștenitorii din clasa a lll-a sunt chemați la moștenire numai dacă nu există moștenitori în primele două clase sau cei existenți nu pot ori nu vor să vină la moștenire. Rudele din clasa a IV-a vin la succesiune numai în lipsa moștenitorilor din primele trei clase.
În literatura de specialitate s-a făcut remarca, perfect întemeiată, privitor la posibilitatea venirii concomitente la succesiunea legală a rudelor, din două clase diferite, în caz de exheredare prin testament a moștenitorilor rezervatari dintr-o clasă preferată (descendenții și părinții defunctului). În acest caz, ei dobândesc, ca moștenitori legali, rezerva (contrar voinței defunctului), iar restul moștenirii (cotitatea disponibilă) revine moștenitorilor din clasa subsecventă, dacă defunctul nu a dispus altfel prin testament. De exemplu, defunctul lasă un fiu, pe care îl exheredează, și un frate (sau văr primar) fără a dispune prin testament asupra bunurilor sale, fiul va lua rezerva succesorală, iar fratele (sau vărul) restul averii.
Prin excepțiede la principiul priorității clasei de moștenitori, soțul supraviețuitor al defunctului, care nu este rudă cu acesta și nu face parte din nici o clasă, vine la moștenire în concurs cu oricare dintre clase; prin urmare el nu înlătură nici o clasă de moștenitor, dar nici nu este înlăturat de la moștenire de vreuna din clase.
B. Principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii dinaceeași clasă
Potrivit acestui principiu, înăuntrul aceleiași clase, moștenitorii în grad mai apropiat de defunct înlătură de la succesiune pe moștenitorii mai îndepărtați în grad. De exemplu, copiii defunctului, fiind în gradul I de rudenie cu defunctul, înlătură de la moștenire pe nepoții de fiu, care sunt rude de gradul II cu defunctul sau frații și surorile defunctului înlătură de la moștenire pe nepoții de frate; unchii și mătușile, rude de gradul III cu defunctul, înlătură de la moștenire pe verii primari ai defunctului, rude de gradul IV. Așadar, vocația concretă la moștenire depinde de apropierea gradului de rudenie între moștenitori și defunct.
De la acest principiu, legea prevede două excepții:
– în cadrul clasei a II-a (clasa mixtă a ascendenților privilegiați și colateralilor privilegiați), părinții defunctului (rude de gradul I) nu înlătură de la moștenire pe frații și surorile defunctului și descendenții lor (rude de gradul al-IV lea), ci vin împreună la moștenire dobândind cotele ereditare prevăzute de lege;
– reprezentarea succesorală1 potrivit căreia un moștenitor mai îndepărtat în grad cu defunctul urcă în locul și gradul ascendentului său decedat și culege moștenirea ce s-ar fi cuvenit acestuia.
C. Principiul egalității între rudele din aceeași clasă si de același grad chemate la moștenire b#%l!^+a?
Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la moștenire sunt de același grad, ele împart moștenirea pe capete, adică în atâtea părți egale câți moștenitori sunt. De exemplu, dacă la moștenire vin doi veri primari ai defunctului, fiecare va primi jumătate din moștenire.
De la acest principiu, legea prevede două excepții:
-în cazul fraților și surorilor din părinți diferiți, când aceștia se
moștenesc între ei deși sunt de grad egal, frații și surorile defunctului atât după mamă, cât și după tată vor lua o parte mai mare decât frații și surorile numai după tată sau numai după mamă, beneficiind de o cotă parte pe ambele linii paternă și maternă, egalitatea se păstrează numai între frații și surorile pe aceeași linie (împărțirea moștenirii pe linii);
-în cazul reprezentării a două sau mai multe persoane decedate la data deschiderii succesiunii, descendenții de același grad ai reprezentatului pot moșteni în părți inegale. De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii predecedați, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt trei copii, acești nepoți ai defunctului nu vor moșteni în părți egale, deși sunt de același grad și din aceeași clasă, primul nepot va lua 1/2 din moștenire, cât ar fi luat și ascendentul său dacă ar fi fost în viață, iar ceilalți trei câte 1/6 fiecare, însumat 1/2, cât s-ar fi cuvenit ascendentului lor daca era in viata la deschiderea succesiunii.
2. Reprezentarea succesorală
2.1. Noțiune și utilitate
Reprezentarea succesorală este un beneficiu al legii, în virtutea cariuia un mostenitor mai indepartat în grad- numit reprezentant -urcă în locul, gradul și drepturile ascendentului – numit reprezentat-care este decedat la data deschiderii succesiunii, pentru a culege partea care i s-ar fi cuvenit acestuia din moștenire dacă s-ar fi aflat în viața la deschiderea succesiunii (art. 664-668 Cod civil).
Reprezentarea succesorală este o institutie juridică aparte, care, afaraă de rezonanța comuna a denumirii, nu are nimic de-a face nici cu reprezentarea convențioanlă a mandantului de către mandatarul său, nici cu reprezenatrea legală a minorului sau interzisului judecătoresc de către părinți sau tutori la încheierea actelor juridice. Dacă în cazul reprezentarii convenționale si a incapabililor de către reprezentantii lor legali este vorba de incheierea unor acte juridice de către reprezentanti în numele si pentru ce reprezenati, reprezentarea succesorală nu face decât să confere reprezentantului drepturi succesorale proprii, care, aplicând principiul proximitatii gradului de rudenie între rudele din cadrul aceleiasi clase de moștenitori, nu i-ar fi putut reveni. Utilitatea reprezentării constă în aceea că prin efectele pe care le produce înlătură „urmările nedrepte ale hazardului care comandă predecesul sau supraviețuirea".
De exemplu, dacă defunctul lasă, la decesul său, două fiice și doi nepoți ai unui fiu predecedat. Aceștia din urmă, fără instituția reprezentării succesorale, ar fi înlăturați de la moștenire pentru că sunt în gradul II de rudenie cu defunctul și moștenirea ar fi culeasă de fiicele defunctului, rude do gradul I. Această soluție injustă este înlăturată prin instituția reprezentării succesorale care îngăduie nepoților, în exemplul dat, să urce în locul tatălui lor, predecedat, și să culeagă partea de moștenire (de 1/3) care i s-ar fi cuvenit dacă era în viață la data doschiderii succesiunii.
Art. 664 Cod civil numește reprezentarea greșit ca fiind o „ficțiune a legii". În realitate este un beneficiu al legii prevăzut în favoarea unor anumiți moștenitori. Potrivit spetei, P.A.M., P.A.G., P.C. și P.G. au chemat în judecata pe P.A.G. pentru ca, prin hotărîrea ce se va pronunța, sa se dispună sistarea stării de indiviziune asupra bunurilor succesorale rămase în urma defunctilor P.A., decedat la 5 aprilie 1944, și P.I., decedat la 29 ianuarie 1964.
Prin încheierea din 22 ianuarie 1985, Judecătoria Craiova a admis în principiu acțiunea și a stabilit masa succesorală rămasă de pe urma defunctului P.A, decedat la 5 aprilie 1944, și?masa succesorală rămasă în urma defunctului P.I., decedat la 29 ianuarie 1964. S-a stabilit, totodată, calitatea de moștenitori a părților, reținîndu-se ca în cea de-a doua succesiune P.C. vine la moștenire prin reprezentarea autorului predecedat, ca sotie supravietuitoare.
Sentinta a fost confirmată de Tribunalul Județean Dolj, secția civilă, prin decizia civilă nr. 1121 din 2 iulie 1985, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de pîrîtul P.A.G.
Prin recursul extraordinar declarat în cauza, procurorul general critica hotărîrile pronunțate pentru lipsa dovezilor privind acceptarea succesiunii de către toți moștenitorii și gresita aplicare a dispozițiilor legale referitoare la dreptul de moștenire prin reprezentare.
Recursul extraordinar este întemeiat.
Într-adevăr, prima instanta, în fata căreia au fost administrate probe cu martori și acte pentru stabilirea masei succesorale și persoanelor care au calitatea de succesori în cauza, nu a fost preocupata de verificarea întrunirii cerințelor impuse de art. 685 și art. 700 din codul civil, referitoare la acceptarea în termen a succesiunilor de către fiecare dintre moștenitori.
De asemenea, ambele instanțe au făcut o gresita aplicare a dispozițiilor legale privitoare la modul de dobîndire a succesiunii prin reprezentare.
Potrivit art. 664-668 din codul civil, dobindirea dreptului de succesiune prin reprezentare – care are ca efect de a pune pe reprezentanți în locul, în gradul și în dreptul reprezentantului – este recunoscuta nelimitat numai în linie directa descendenta iar în linie colaterală numai pentru descendenții fraților și surorilor defunctului.
Fiind de stricta interpretare, reprezentarea – care constituie o excepție și o ficțiune a legii – trebuie marginita în limitele strict prevăzute de lege. Textele citate nerecunoscind soțului supraviețuitor posibilitatea dobîndirii unor drepturi succesorale prin reprezentare, în mod greșit au reținut instanțele calitatea reclamantei P.C. de succesoare a defunctului P.I., prin reprezentarea soțului ei predecedat (fiul defunctului).
Hotărîrile pronunțate fiind – pentru motivele arătate – vadit netemeinice și esențial nelegale, se impune desființarea lor și rejudecarea cauzei, cu acest prilej instanțele urmînd sa se pronunțe și cu privire la modalitatea de atribuire, ori de folosire a terenului pe care se afla construcțiile.
Din cele deja expuse se înțelege că reprezentarea succesorală este o instituție juridică deosebită atât de reprezentarea convențională, prin care mandantul împuternicește pe mandatar să încheie acte juridice în numele și pe seama sa, cât și de reprezentarea legală a persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu.
2.2. Domeniul de aplicare
Potrivit art. 665, 666 si 672 Cod civil., reprezenatarea succesorală este admisă în privința descendenților copiilor defunctului si în privința descendentilor dintre frați. Întrucăt reprezenatarea derogă de la principiile devoluțiunii legale a moștenirii, dispozițiile care o prevăd sunt de strictă interpretare. Astefel descendentii ordinari sau verii primari nu pot veni la moștenire prin reprezenatarea parinților defunctului, respectiv prin reprezenatrea propriilor părinti (unchii sau mătușile defunctului). Tot astfel, soțul supraviețutior nu poate beneficia de reprezentare pentru a putea moșteni un frate sau parinții ori alte rude ale soțului predecedati nici nu poate fi reprezentat.
2.3. Modul cum operează reprezentarea
Dacă toate condițiile reprezentării sunt îndeplinite, reprezentarea succesorală operează: a) în toate cazurile și b) nemărginit, adică la infinit (665 Cod civil).
a) Precizarea Codului civil, în sensul că reprezentarea „este admisă în toate cazurile" (art. 665 alin. 2 Cod civil) înseamnă că legiuitorul a dispus că nepoții vor veni la moștenire prin reprezentare atât în situația în care ar exista, alături de ei, și moștenitori de grad mai apropiat cu defunctul (descendenți de gradul I sau frați și surori), cât și atunci când ar veni la moștenire numai nepoți, adică numai moștenitori de același grad. În ultima ipoteză, deși reprezentarea ar părea inutilă, toți moștenitorii fiind de același grad, legiuitorul o impune totuși, pentru ca?împărțirea moștenirii să se facă tot pe tulpini, iar nu pe capete, respectându-se părțile pe care le-ar fi avut copiii și frații defunctului dacă ei s-ar fi aflat în viață la deschiderea succesiunii.
b) Reprezentarea este admisa la infinit „nemarginit „ în cadrul clasei I de moștenitori, ceea ce semnifică posibilitatea nu numai pentru moștenitorii de gradul II de a-i putea reprezenta pe cei de gradul I, dar și pentru moștenitorii de gradul III de a-i reprezenta pe cei de gradul IV ș.a.m.d. (art. 665 alin. 1 Cod civil). Pe linie colaterală, reprezentarea este admisă numai pentru nepoții și strănepoții de frate sau soră (clasa a ll-a).
Normele ce reglementează instituția reprezentării succesorale derogă de la principiile devoluțiunii succesorale legale, derogare unanim acceptată privind principiul proximității gradului de rudenie și privită cu ezitări referitor la principiul egalității între rudele de același grad, din aceeași clasă. Datorită caracterului derogator, normele sunt de strictă interpretare și drept urmare, nici o altă persoană decât cele prevăzute în art. 665 și 666 Cod civil nu poate veni la moștenire prin reprezentare.
c) Regulile care cârmuiesc reprezentarea operează de drept, în puterea legii, fără a fi necesară vreo manifestare de voință din partea reprezentantului și au un caracter imperativ, nu pot fi înlăturate sau modificate prin voința defunctului sau a moștenitorilor.
2.4. Condițiile reprezentării
Descendenții copiilor defunctului și descendenții din frații și surorile defunctului pot beneficia de reprezentare numai cu realizarea a două condiții în persoana celui reprezentat și una în persoana reprezentantului.
A. Condiții cerute în persoana celui reprezentat:
a) Cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii. „Nu se reprezintă decât persoanele moarte", prevede art. 668 alin. 1 Cod civil. În speta, pentru ca nepotii sa vina la succesiunea bunicilor prin reprezentarea tataliu sau a mamei lor, trebuie ca reprezentantul sa fi fost decedat la data deschiderii mostenirii bunicilor, neavand imoprtanta data dezbaterii succesiunii. b#%l!^+a?
Ca urmare , gresit instantele, au retinut ca paratii , ca nepoti, vin la succesiunea bunicului prin reprezentare, desi tatal acestora incetase din viata ulterior decesului autorului sau; daca tatal paratilor a acceptat succesiunea parintelui sau, el este mostenitor, in numa propriu , iar paratii, ca fii, il mostenesc, de asemenea, tot in nume propriu.
Doctrina explică poziția legală cu aceea că reprezentantul poate urca în locul reprezentatului numai dacă acel loc este vacant, iar cât timpmoștenitorul aflat în grad preferabil trăiește el își ocupă gradul și descendenții săi nu pot veni în locul lui. Din dispozițiile art. 668 alin. 1 Cod civil rezultă următoarele consecințe:
Moștenitorii în viață, chiar dacă au renuntat ori sunt nedemni, nu pot fi reprezentati. De altfel, art. 698 Cod civil precizează ,,eredele renunțător nu poate fi reprezentat niciodată". Nici persoana dispărută nu poate fi reprezentată, ea este prezumată a fi în viață până nu intervine o hotărâre definitivă declarativă de moarte.
Reprezentarea nu poate opera per saltum și omisso medio, reprezentantul trebuie să urce din grad în grad, trecând prin toate gradele intermediare, care trebuie să fie vacante prin deces. Cu alte cuvinte, reprezentantul nu ar putea să sară peste un ascendent aflat în viață, pentru a ajunge la un alt ascendent, decedat, pe care să îl reprezinte, ci trebuie să urce din grad în grad vacant până la gradul cel mai apropiat de defunct, întrunind condițiile reprezentării succesorale pentru fiecare în parte.
b) Locul celui reprezentat nu este suficient să fie vacant, ci trebuie să fie util, adică dacă cel reprezentat s-ar afla în viață să fi putut să-l moștenească pe defunct, deci singurul motiv pentru care nu poate moșteni este acela că nu mai este în viață.
B. Condiții cerute în persoana reprezentantului.
Reprezentantul să îndeplinească toate condițiile necesare pentru a culege moștenirea lăsată de defunct. Pentru ca urmează să-l moșteneasca pe defunct, iar nu pe cel reprezentat, reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea, adică să îndeplinească toate condițiile pentru a putea veni la moștenirea legală a defunctului, având nevoie să împrumute, în acest scop, numai locul și gradul mai apropiat al ascendentului său.
Aceste condiții sunt (cu precizările necesare):
a) Să aibă capacitate succesorală. Spre deosebire de cel reprezentat, el nu poate să fie comorient sau persoană decedată în același timp cu defunctul (codecedat)". .
b) Să aibă vocația succesorală generală proprie la moștenirea lăsată tic defunct, fiindcă o persoană care nu ar putea moșteni în nume propriu, nu poate culege moștenirea nici prin reprezentare. Această vocație generală urmează să se transforme în vocație concretă prin reprezentare.
În lumina acestei condiții, se impun două precizări.
Descendenții din frați și surori pot veni la moștenire prin reprezentare numai până la gradul IV inclusiv (strănepot de frate-soră), fiindcă, pe linie colaterală, legea conferă vocație succesorală generală numai până la acest grad.
A doua precizare referitoare la vocația succesorală proprie vizează situația descendenților din adopție, indiferent că este vorba de descendenți în linie directă (adopție făcută de cel care lasă moștenirea ori de descendenții săi) sau de descendenți pe linie colaterală (adopție făcută de colateralii privilegiați ai defunctului).
În materie de adopție, Codul familiei intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a adoptat sistemul dualist reglementând două feluri de adopție, numite adopție cu efecte restrânse (art.75-78) și adopție cu efecte depline (art.79).
În cazul adopției cu efecte restrânse adoptatul și descendenții lui devin rudă numai cu adoptatorul (adoptatorii), nu și cu rudele acestuia (acestora), în schimb, adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu părinții firești și rudele acestora (cu familia firească). b#%l!^+a?
În cazul adopției cu efectele unei filiații firești (adopție cu efecte depline) adoptatul și descendenții lui devin rudă cu adoptatorul (adoptatorii) și cu rudele acestuia (acestora) ca și un copil firesc, încetând raporturile de rudenie cu părinții firești și rudele acestora (cu familia firească).
Prin Ordonanța de urgență cu privire la regimul juridic al adopției nr.25/1997 (modificată prin Legea nr.87/1998 pentru aprobarea OUG nr.25/1997 cu privire la adopție) s-a consacrat sistemul unitar în materie de adopție (cu efectele depline ale filiației firești); de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției se stabilește filiația între cel care adoptă și copil (se subînțelege și descendenții lui), precum și rudenia dintre copil și rudele adoptatorului, încetând filiația dintre copil și părinții săi naturali (art. 1), serviciul de stare civilă competent întocmind un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii sunt trecuți ca fiind părinții săi firești (art.21 alin.2). Rezultă că, potrivit noii reglementări, adopția este asimilată filiației și rudeniei firești, deci adopția poate să fie numai cu efecte depline (de la 12 iunie 1997).
În schimb, potrivit principiului neretroactivității legii (art. 1 C.civ.), care a dobândii o valoare constituțională prin art. 15 alin.2 din Constituție, adopțiile încuviințate în trecut cu efecte restrânse nu s-au transformat în adopții cu efecte depline, căci legiuitorul nu a dispus și nici nu putea dispune în acest sens, fiind obligat să nu emită legi cu caracter retroactiv". Rezultă că, în materie succesorală, trebuie să se țină seama, și în viitor, de felul adopției (încuviințată înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 25/1997).
Astfel, având în vedere efectele deosebite ale celor două feluri de adopții, în privința reprezentării se impun următoarele concluzii
În cazul adopției cu efecte depline, adoptatul și descendenții lui pot beneficia de reprezentare ca și copiii din filiația firească, pentru că adoptatul și descendenții săi devin rude nu numai cu adoptatorul, dar și cu rudele acestuia (art.75 și 79 C.fam și art.l OUG nr.25/1997).
În cazul adopției cu efecte restrânse – întrucât adoptatul și descendenții săi devin rudă numai cu adoptatorul (art.75 C.fam.), nu și cu rudele acestuia (art.77 C.fam.) – descendenții adoptatului pot veni la moștenire prin reprezentare numai dacă adopția cu efecte restrânse a fost făcută de de citiux, el având calitatea de adoptator.
Dacă adoptatul cu efecte restrânse și descendenții săi nu pot veni prin reprezentare (și, bineînțeles, nici în nume propriu) la moștenirea lăsată de rudele adoptatorului, ei beneficiază de reprezentare în raport cu rudele din familia firească, pentru că această adopție nu întrerupe legăturile dc rudenie a adoptatului și descendenților săi cu familia firească (a-1.75 alin.2 C.fam.).
În schimb, o asemenea posibilitate nu există în cazul adopției cu efecte depline, fiind că prin efectul acestei adopții încetează orice legătură de rudenie a adoptatului și descendenților săi cu familia firească din care provine. Face excepție ipoteza în care unul dintre soți adoptă cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soț, caz în care raporturile de rudenie ale adoptatului și descendenților săi se mențin cu părintele firesc care este soțul adoptatorului și, pe cale de consecință, cu rudele acestui părinte și încetează față de celălalt părinte firesc și rudele acestuia. Deși legea nu prevede expres menținerea raporturilor de rudenie cu rudele părintelui flreic, soț al adoptatorului cu efecte depline, concluzia se impune, întru-cat filiația firească menținută nu poale avea efecte mai restrânse decât adopția cu efecte depline. Or, dacă ambii soți ar avea calitatea dc adoptatori, adoptatul cu efecte depline ar deveni rudă cu rudele amânduror. Pe de altă parte, dacă copilul adoptat cu efecte depline dc soțul unuia dintre părinții săi firești ar păstra legăturile de rudenie numai cu părintele său drese, soț al adoptatorului, nu și cu rudele acestui părinte, ar trebui să se ajunga la concluzia – desigur inadmisibilă – că acest copil adoptat nu pasirează nici legăturile de rudenie cu ceilalți copii firești ai părintelui firesc (și care n-au fost adoptați de către soțul acestuia), deși sunt frați din filiația firească, eventual chiar frați buni (din aceiași părinți).
c) Să nu fie nedemn față de defunct, să nu fi renunțat la moștenirea acestuia și să nu fi fost exheredat de acesta (dacă esle vorba de descendenți din frați-surori).
Deoarece nu este în discuție moștenirea lăsată de cel reprezentat, reprezentantul poate fi nedemn față de acesta (nedemnitatea producând ilrclc relative, numai în raport cu persoana față de care s-a săvârșit fapta), poate să renunțe la moștenirea acestuia (art.668 alin.2 C.civ.) și poate să fie exheredat de acesta. într-un cuvânt, reprezentantul nu trebuie să îndeplinească condițiile necesare pentru a-l moșteni pe cel reprezentat. b#%l!^+a?
Eredele care renunță la moștenire este considerat străin de succesiune, iar partea sa profită coerezilor sau, daca este singurul succesibil din acel grad , succesiunea trece la gradul urmator, eredele renunțător neputând fi reprezentat niciodată.
În speța, reclamantul, in calitate de fiu al defunctului si deci moștenitor de gradul I, renunțând la drepturile sale succesorale, partea sa din moștenire le-a profitat celorlalți moștenitori cu vocație universală, adică soției supraviețuitoare și nu fiului său care era moștenitor de gradul al II- lea, in calitate de nepot al defunctului. În consecință, acțiunea reclamantului, in calitate de reprezentant legal al fiului sau minor, a fost in mod coerct respinsă, deși cu o motivare gresită, așa că recursul său a fost respins cu substituirea motivarii.
2.5. Efectele reprezentării
Potrivit art.667 C.civ. "în toate cazurile în care reprezentarea este admisă, partajul se face pe tulpină.". Aceasta înseamnă că reprezentanții unei persoane, indiferent de numărul lor – deoarece urcă " în locul, în gradul și in dreptul reprezentatului" (art.664 C.civ.) – vor lua din moștenire partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă ar fi fost în viață la deschiderea moștenirii; ei nu pot pretinde mai mult, dar nici să fie obligați să ia mai puțin. Deci stabilirea părții de moștenire se face pe tulpină. Aceasta mai înseamnă că, dacă se pune problema reprezentării a două sau mai multe persoane decedate la data deschiderii moștenirii, reprezentanții lor vor împărți moștenirea nu pe capete (în funcție de numărul lor), ci pe tulpini. De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii predecedați, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt doi copii, acești nepoți ai defunctului vor moșteni nu în
părți egale, ci primul nepot va lua 1/ 2 din moștenire, iar ceilalți doi câte 1/4 fiecare, adică tot atât cât ar fi luat și ascendentul lor dacă ar fi fost în viață.
Dacă o tulpină "a produs mai multe ramuri, subdivizia se face iarăși pe tulpină în fiecare ramură" (art.667 C.civ.), partea cuvenită descendenților din aceeași ramură împărțindu-se între?ei în mod egal. Dacă, în exemplul precedent, unul dintre nepoți (ramura N3) ar fi și el decedat la data deschiderii moștenirii, lăsând doi copii (strănepoți fată de defunct), aceștia vor moșteni tot pe tulpini (subtulpini), adică partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului lor.
În toate cazurile, moștenitorii care beneficiază de reprezentarea legală, indiferent de gradul de rudenie față de defunct, sunt – prin definiție – moștenitori legali.
Deși la materia reprezentării Codul civil nu precizează (art.664 amintind numai de "dreptul reprezentantului"), este evident că moștenitorii prin reprezentare dobândesc nu numai drepturi, dar și obligații, în raport cu vocația succesorală a fiecăruia (art.774 și urm. C.civ.), răspunzând pentru pasivul moștenirii (datorii și sarcini) în limita activului moștenirii (intra vires hereditatis) reprezentantul care a acceptat-o sub beneficiu de inventar, și peste aceste limite (ultra vires hereditatis) reprezentantul care a acceptat-o pur și simplu. În ambele cazuri, indiferent că au acceptat sau au renunțat la moștenirea lăsată de cel reprezentat (art;668 C.civ.).
În legătură cu efectele reprezentării, deși reprezentarea operează de drept și imperativ, reprezentantul nu este obligat să accepte moștenirea (art.686 C.civ.), iar în caz de pluralitate de reprezentanți, fiecare păstrează dreptul de opțiune succesorală, putând accepta pur și simplu sau sub beneficiu de inventar ori renunța la moștenire.
Concluzii
Întreaga viață a omului este cuprinsă de normele Dreptului civil – de la naștere, ba chiar de la zămislire, și până la moarte – cu urmările sale patrimoniale, adică succesiunea.
Am urmărit în cuprinsul lucrării mele să evidențiez cele mai importante și, pe de altă parte, incitante aspecte pe care le ridică tema devolutiunii succesorale, devolutiune ce se realizeaza in principiu cand defunctul nu a dispus de bunurile sale prin testament, sau desi a dispus prin testament, acest este lipsit de efecet intrucat este nevalabil sau caduc.
Am încercat să punctez aspectele esențiale ale temei alese, referindu-mă în acest sens la noțiunea si felurile mostenirii, caracterele juridice ale transmisiunii succesorale, la notiunea devolutiunii legale, precum si la regulile si principiile care o guverneaza.
Pe de altă parte, am dorit să tratez într-un mod mai detaliat regulile aplicabile deiferitelor categorii de mostenitori legali, dreptuirle sotului supravietuitor regelmentate de legea 319/1344, pecum si dreptul statului asupra mostenirii considerata ca fiind vacanta in conditiile in care la momentul deschidrii succesiunii fie nu exista niciun succeor legal sau testamentar in viata, fie sunt nerezervatari si au fost exheredati de defunct, fie renunta la mostenire.
Sintetizând aspecte referitoare la regimul juridic al mostenirii, aș dori să concluzionez prin ideea că această tema prezintă o importanță deosebită atât sub aspect teoretic, cât și practic deoarece reprezinta una dintre cele mai importante institutiile guvernand astfel diferitele moduri de prin care se dobandeste proprietatea. În realitate, succesiunea este mai mult decât un simplu mod de dobândire (transmitere) a proprietății In esenta notiunea de succesiune determina transmiterea unui patrimoniu, fracțiune de patrimoniu sau a unor bunuri singulare de la o persoană fizică decedată la una sau mai multe persoane fizice sau juridice în ființă. Așadar, succesiunea este o transmisiune mortis causa prin care, afară de cazul în care se referă la bunuri singulare, se transmit nu numai drepturi ci și obligații, deci mai mult decât o simplă proprietate.
Conform acestei legi, moștenirea este supusă unor legi diferite în funcție de obiectul ei:
– moștenirea este supusă legii naționale pe care persoana o avea la data morții, dacă este vorba de bunuri mobile;
– în ceea ce privește bunurile imobile și fondul de comerț, moștenirea este supusă legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat.
Acest sistem care divide patrimoniul în două mase distincte este criticabil din punct de vedere teoretic. Deoarece succesiunea se prezintă ca o universalitate, propunem de lege ferenda, că ar fi practic să se aplice o singură lege, aceea a țării căreia îi aparține prin cetățenie defunctul. Însă, acest sistem adoptat de postglosatori prezintă încă și astăzi avantaje, deși nesocotește unitatea patrimoniului pentru că sunt respectate interesele statului pe teritoriul căruia se găsesc imobilele succesiunii.
În doctrină s-a discutat problema dreptului de opțiune succesorală în cazul străinilor. Ne raliem hotărârii pronunțate de Tribunalul Județean Brașov, potrivit căreia atunci când succesiunea se deschide în favoarea unui străin și cuprinde un imobil situat în România, succesibilii, indiferent de cetățenia lor, trebuie să își exercite dreptul de obțiune succesorală înăuntrul termenului prevăzut de legea română, deoarece trebuie respectate interesele statului pe teritoriul căreia se află imobilul respectiv.
Capitolul II
Reguli speciale aplicabile diferitelor categorii de moștenitori legali
2.1 Dreptul de mostenire al rudelor defunctului
Clasa intai de mostenitori legali: descendentii defunctului
Notiunea de descendenti . Potrivit art.669 C.civil, prin descendenti trebuie sa intelegem copiii defunctului si urmșii lor în linie dreaptă la infinit, fară deosebire de sex si indiferent dacă sunt din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite. Fac parte din clasa descendenților și copiii din afara căsătoriei a căror filiație a fost stabilită potrivit legii (art. 63 Codul familiei).
Clasa descendenților este chemată în primul rând la moștenire înaintea tuturor celorlalte clase, cu excluderere acestora.
Constatarea nulității sau anularea căsătoriei părinților nu are nici o consecință asupra copiilor, care păstrează situația de copii din căsătorie.
În privința adoptaților și urmașilor lor, situația drepturilor lor succesorale diferă după cum adopția este cu efecte depline sau cu efecte restranse.
În cazul adopției cu efectele depline ale filiației firești, adoptatul rupe orice legătură cu părinții săi firești, ca de altfel și cu celelalte rude firești, și nu are nici un drept la moștenirea acestora. Adoptatul are în schimb drepturi la succesiunea adoptatorului și ăarudelor acestuia; aceleași drepturi succesorale aparțin și urmașilor adoptatului.
În cazul adopției cu efecte restrânse, adoptatul nu rupe raporturile de rudenie cu familia sa firească, va deveni rudă numai cu adoptatorul, nu însă și cu rudele acestuia. Drept urmare, adoptatul din adopția cu efecte restrânse, ca și urmașii lui, va păstra dreptul de succesiune, în calitate de descendent, în privința părinților săi firești. Ca adoptat va avea dreptul să-l moștenească pe adoptator, nu însă și pe rudele acestuia; în schimb va veni la moștenirea rudelor sale firești.
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului cu privire la regimul juridicu al adpției nr. 25/1997 (aprobată cu modificări prin Legea nr.87/1998) s-a consacrat sistemul unitar în materie de adopție, păstrând din sistemul dualist al Codului familiei (ce reglementa adopția cu efectele depline ale filiației firești alături de adopția cu efecte restrânse) numai pe cea dintâi, adică adopția cu efectele depline ale filiației firești; așadar, începând cu 12 iunie 1997 (data aplicării O.U.G. nr. 25/1997) se pot încuviința numai adopții cu efecte depline.
Dar, potrivit principiului neretroactivității legii, înscris în art. 15 alin. 2 din Constituție și art. 1 Cod civil, adopțiile cu efecte restrânse, încuviințate anterior, continuă să își producă efectele juridice proprii acestui fel de adopție. Prin urmare, și în materie succesorală, se va avea în vedere pentru viitor felul adopției, deci inclusiv cea cu efecte restrânse.
Împărțirea moștenirii între descendenți
În cazul în care la moștenire vin doi sau mai mulți descendenți de gradul I (copiii defunctului), cota parte din moștenire care se cuvine fiecăruia se va stabili în mod egal, după numărul lor (pe capete). În același fel se procedează și atunci când vin la moștenire (în nume propriu, descendenți de grad subsecvent (gradul II, III ș.a.m.d.).
Dacă însă descendenții de gradul II și următoarele vin la moștenire prin reprezentare, împărțirea moștenirii se face pe tulpini și subtulpini1, principiul egalității fiind incident numai între ramurile din aceeași tulpină.
În cazul în care descendenții vin singuri la moștenire au dreptul să o culeagă în întregul ei. Dacă vin în concurs cu soțul supraviețuitor, descendenții, indiferent de numărul lor, vor culege 3/4 din moștenire, cota de 1/4 revenind soțului supraviețuitor (potrivit art. 1 lit. a din Legea nr. 319/1944). Mai întâi se stabilește cota ce se cuvine soțului supraviețuitor și diferența se împarte între descendenți, cota lor parte fiind micșorată prin efectul Legii nr. 319/1944.
b#%l!^+a?
Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale descendenților
Descendenții sunt moștenitori rezervatari (rezerva este acea parte a moștenirii pe care legea o conferă unor anumite categorii de moștenitori, fără a ține seama de voința defunctului).
Ei sunt moștenitori sezinari (ari. 653 Cod civil). Aceasta înseamnă că ei au posesiunea de drept a moștenirii, intrând în stăpânirea de drept a acesteia fără nici o formalitate și totodată pot exercita acțiunile patrimoniale care aparțineau lui de cujus, chiar din momentul deschiderii moștenirii.
Sezina este un beneficiu pe care legea îl acordă unora dintre moștenitorii legali.
Descendenții pot veni la moștenire in nume propriu sau prin reprezentare (art. 669 Cod civil).
De asemenea, ei sunt chemați la moștenire in ordinea proximității gradului de rudenie cu defunctul, descendentul în grad mai apropiat îl exclude pe cel îngrad mai îndepărtat.
Descendenții sunt obligati sa raporteze donatiile, adică să aducă la masa succesorala bunurile pe care le-au primit cu titlu de donație de la cel ce lasă moștenirea (art. 751 Cod civil).
2.1 Clasa A doua de mostenitori: ascendentii privilegiati si colateralii privilegiati
Moștenitorii care alcătuiesc clasa a ll-a.
În ipoteza în care defunctul nu are descendenți sau, dacă există, ei nu pot, fiind nedemni ori exheredați (când culeg numai rezerva) sau nu vor să vină la moștenire (renunțând la ea), legea cheamă la moștenire clasa următoare, adică clasa a ll-a.
Ea este formată din două categorii de rude, chemate împreună la moștenire, ceea ce atrage denumirea ei de clasă mixtă, și cuprinde:
– ascendenții privilegiați, adică părinții defunctului;
– colateralii privilegiați, adică frații și surorile defunctului și descendenții acestora până la gradul IV inclusiv (nepoții și strănepoțiide frate și soră).
Poartă denumirea de ascendenți privilegiați și colaterali privilegiați pentru că sunt preferați celorlalți ascendenți (bunici, străbunici ș.a.m.d.) și colaterali (unchi, mătuși, veri primari), care sunt ordinari și fac parte din clase subsecvente de moșteni.
Ascendenții privilegiați
Ascendenții privilegiați sunt părinții defunctului, tatăl și mama, din căsătorie, din afara căsătoriei si din adopție . Se includ în această categorie:
– tatăl și mama din căsătoria cărora s-a născut cel despre a cărui moștenire este vorba (art. 670-671 Cod civil);
– mama din afara căsătoriei (art. 678 Cod civil);
– tatăl din afara căsătoriei, cu filiația stabilită conform legii;
-adoptatorii din adopția cu efecte depline; ei îi înlătură pe părinții firești ai adoptatului de la moștenirea acestuia;
-adoptatorii din adopția cu efecte restrânse; ei vor veni la succesiunea adoptatului alături de părinții firești ai adoptatului.
În literatura de specialitate a suscitat o controversă problema vocației succesorale a tatălui din afara căsătoriei și a adoptatorului din adopția cu efecte restrânse, față de absența unui text de lege care să le consacre o chemare la succesiunea copilului, respectiv adoptatului.
Deși vocația succesorală tatălui din afara căsătoriei nu este, in terminis, consacrată de Codul civil sau alte acte normative și cu toate că vocația succesorală legală – în principiu – trebuie să se sprijine pe o dispoziție expresă a legii, totuși, în prezent, nimeni nu o mai pune la îndoială, deoarece recunoașterea vocației succesorale legale a tatălui din afara căsătoriei este reclamată de raporturile de rudenie statornicite între copil și tatăl său prin stabilirea filiației, de principiul egalității între sexe și de principiul reciprocității vocației succesorale legale, precum și de art.106 Codul familiei care o consacră indirect atunci când prevede – fără a distinge între filiația din căsătorie sau din afara ei – că "părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului în afară de dreptul dc moștenire și la întreținere".
Totuși, posibilitatea unei rezerve pentru ipoteza în care stabilirea filiației din afara căsătoriei, se face prin recunoaștere, nu este exclusă; dacă se dovedește ca această recunoaștere – contrar finalității prevăzute de lege -s-a făcut în scopul exclusiv, dovedit ca atare, de a crea tatălui din afara ăsătoriei vocație succesorală la moștenirea copilului recunoscut, recunoașterea este lovită de nulitate.
Problema vocației succesorale a părinților firești în cazul adopției. În cazul adopției cu efecte depline, părinții firești ai celui adoptat, indiferent că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, pierd orice vocație succesorală la moștenirea lăsată de cel adoptat, fiindcă încetează raporturile dc rudenie dintre ei. Face excepție ipoteza în care unul dintre soți adoptă cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soț, caz în care raporturile de rudenie se mențin cu părintele firesc
care este soțul adoptatorului și care deci păstrează vocația succesorală la moștenirea copilului (nu și celălalt părinte firesc).
În schimb, în cazul adopției cu efecte restrânse, indiferent dacă adoptatorul este sau nu soțul unuia dintre părinții firești, vocația succesorală a ambilor părinți firești se menține, întrucât această adopție nu întrerupe legăturile de rudenie ale adoptatului cu părinții firești.
Vocația succesorală a adoptatorulu. Deoarece în cazul adopției cu efecte depline adoptatul devine rudă cu adoptatorul (și rudele acestuia), ca și un copil firesc, iar raporturile cu părinții și alte rude firești încetează, nimeni nu a pus la îndoială vocația succesorală a adoptatorului la moștenirea lăsată dc cel adoptat.
S-a contestat însă, de către unii autori, vocația succesorală a adoptatorului în cazul adopției cu efecte restrânse, mai ales pentru faptul că, în acest caz, raporturile adoptatului cu familia firească (părinți și alte rude) nu încetează, iar adopția se face exclusiv în interesul celui adoptat.
În opinia majoritatii autorilor, adoptatorul are vocație succesorală la moștenirea lăsată de adoptat și în cazul adopției cu efecte restrânse, căci în privința raporturilor de rudenie dintre el (nu și rudele sale) și adoptat nu există deosebire între cele două feluri de adopție. Pe de altă parte, legea admițând coexistența celor două rudenii ( din adoptie si filiatie fireasca) ,reconoaste implicit si compatibilitatea efectelor lor sub raportul dreptului la mostenire, așa cum recunioașterea si dreptul la intreținere atât adoptatorului cât si părinților firești (art. 86. Cod. Fam.). În sfârtșit, această soluție este reclamata de principiul reciprocității vocației sccesorale legale si nu contravine intereselor adoptatului , dreptul la moștenire al adoptatorului realizându-se la moarte lui.
Împărțirea moștenirii între ascendenții privilegiați și între ei și colateralii privilegiați
În ce privește întinderea drepturilor succesorale ale ascendenților privilegiați, acestea diferă după cum ei vin la moștenire singuri sau în concurs cu colateralii privilegiați.
a) În cazul în care ascendenții privilegiați vin singuri la moștenire pentru ca nu existcolateralprivilegiați și soț supraviețuitor ori aceștia nu pot (fiind exheredați – soțul poate fi exheredăt numai pentru cotitatea disponibilă – sau nedemni) ori nu vor să moștenească, ascendenții privilegiați au dreptul la întreaga succesiune, împărțind-o în mod egal, în raport de numărul lor, conform principiului egalității între rude din aceeași clasă și de același grad, chemate la moștenire.
În acest sens art. 670 alin. 2 Cod civil dispune „ascendenții de orice grad moștenesc părți egale". Adoptatorul (sau adoptatorii) din adopția cu efecte restrânse vine la moștenire alături de părinții firești, caz în care moștenirea se va împărți între ei in mod egal, în raport de numărul lor (2, 3 sau 4). b#%l!^+a?
b) Dacă ascendenții privilegiați vin la succesiune în concurs cu colateralii privilegiați, întinderea dreptului lor diferă după cum vin la moștenire ambii părinți sau numai unul dintre ei:
-dacă există un singur părinte în concurs cu frații și surorile defunctului sau cu descendenții acestora, partea părintelui este de 1/4 din moștenire, 3/4 revenind colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor;
– dacă există ambii părinți în concurs cu frații și surorile defunctului sau descendenții acestora, dreptul lor (al ambilor părinți) este de 1/2 din moștenire (câte 1/4 fiecare), cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiați, de asemenea indiferent de numărul for (art. 671-673 Cod civil).
Aceeași cotă de 1/2 din moștenire revine părinților firești împreună cu adoptatorii, în cazul adopției cu efecte restrânse, cotă ce va fi egal divizată între părinți și adoptatori în funcție de numărul lor, cealaltă cotă de 1/2 aparține colateralilor privilegiați.
În toate situațiile, concursul părinților firești cu adoptatorii din adopția cu efecte restrânse va afecta nu cota colateralilor privilegiat (de 1/2 sau 3/4) care rămâne neschimbată, ci partea succesorală a părinților, iar „părinții firești și adoptatorul vor culege împreună, în părți egale, porțiunea ce se cuvine părinților.
c) În ipoteza în care, alături de clasa a ll-a de moștenitori vine la succesiune și soțul supraviețuitor al defunctului, mai întai se stabileste ce se cuvine acestuia, iar restul se împarte între moștenitorii din clasa a II-a, după regulile arătate anterior.
Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale ascendenților privilegiați
Acestea sunt: ascendenții privilegiați sunt moștenitori rezervatari:
– ascendenții privilegiați sunt moștenitori sezinari;
– ascendenții privilegiați culeg succesiunea numai in nume propriu, nu și prin reprezentare;
– ascendenții privilegiați nu au obligația de a raporta donațiile.
Colateralii privilegiați
Colateralii privilegiați sunt frații și surorile defunctului, precum și descendenții acestora până ia gradu IV de rudenie cu defunctul inclusiv (nepoții și strănepoții de frate și soră), indiferent dacă frații sau surorile sunt din căsătorie, din afara ei ori din adopție, în acest din urmă caz numai dacă adopția este cu efecte depline. Sunt colaterali privilegiați atât frații (surorile) buni (născuți din aceiași părinți), cât și frații (surorile) care au comun un părinte, adică frații consângeni, născuți din același tată, dar mame diferite și frați uterini, născuți din aceeași mamă, dar tați diferiți.
Împărțirea moștenirii între colateralii privilegiați
Frații și surorile, fiind rude de grad egal (gradul II), vor împărți moștenirea între ei în părți egale, adică pe capete, dacă frații și surorile provin din aceeași căsătorie sau au același tată și aceeași mamă, funcționând principiul egalității între moștenitorii de grad egal, prevăzut în art. 674 Cod civil.
Același principiu operează și între descendenții din frați și surori, având același tată și aceeași mamă, dacă vin la moștenire în nume propriu. Când vin la moștenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de același grad (toți nepoți sau toți strănepoți de frate – soră), împărțirea se face pe tulpini.și subtulpini.
În cazul în care frații și surorile defunctului nu există sau nu pot ori nu vor să moștenească, averea succesorală revine descendenților din frați și surori, cu aplicarea principiului proximității gradului de rudenie, iar între descendenții de același grad, toți nepoți sau toți strănepoți de frați sau surori, își are aplicabilitate regula conform căreia rudele de grad egal moștenesc în părți egale. Nepoții de frate sau soră înlătură de la moștenire pe strănepoții de frate sau soră, fiind în grad de rudenie mai apropiat de defunct.
Împărțirea pe linii
Este o modalitate de împărțire a moștenirii preluată din Codul civil francez, menită să înlocuiască așa-numitul privilegiu „al dublei legături", cunoscut în vechiul drept românesc, în virtutea căruia frații buni înlăturau de la moștenire pe cei uterini și consanguini.
Instituția „despicăturii", adică a împărțirii pe linii a moștenirii, va primi aplicare în situația în care sunt chemați la moștenire, în calitate de colaterali privilegiați, frații și surorile defunctului care provin din părinți diferiți ori descendenții acestora.
Potrivit art. 674 Cod civil – care consacră împărțirea pe linii -frații și surorile-defancțului pot fi:
-frati ( surori) buni (drepti, primari, germani), adică frați cu defunctul și după mamă și după tată, indiferent dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline făcută de ambii părinți adoptatori.
– frați (surori) consangvini sau consângeni, adică frați cu defunctul numai după tată, provenind din căsătorii diferite, din afara căsătoriei ori din adopția cu efecte depline făcută numai de tată;
– frați (surori) uterini, adică frați cu defunctul numai după mamă, indiferent că provin din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline făcută numai de mamă.
Dacă vin la moștenire frați (surori) numai din aceeași categorie, de exemplu toți sunt frați (surori) uterini sau toți sunt frați (surori) consanguini cu defunctul, drepturile lor succesorale vor fi egale, moștenirea se va împărți pe capete, potrivit regulii generale.
Împărțirea pe linii, ca regulă specifică, se aplică situației în care frații și surorile) din categorii diferite (două sau trei categorii) vin împreună la moștenirea fratelui sau surorii decedate, indiferent că vin sau nu în concurs cu ascendenții privilegiați.
Modalitatea de împărțire pe linii, potrivit art. 674 Cod civil, este următoarea: moștenirea sau partea din moștenire ce se cuvine colateralilor privilegiați se împarte în două părți egale, care se vor atribui una liniei paterne (dimidia paternis) și cealaltă liniei materne (dimidia maternis). Frații și surorile consanguini vin la partea cuvenită liniei paterne, iar cei uterini la partea ce revine liniei materne. Frații buni însă iau parte la împărțire în ambele linii; ei au dreptul la o parte mai mare din moștenire, câte o cotă parte corespunzătoare din ambele linii (privilegiul dublei legături), prin derogare de la principiul egalității între moștenitorii din aceeași clasă și de același grad; acest principiu se aplică numai înăuntrul liniilor.
Cu toate că art. 674 Cod civil care reglementează împărțirea pe linii, vizează numai ipoteza în care colateralii privilegiati vin în concurs cu ascendenții privilegiați și numai dacă frații si surorile sunt din „căsătorii diferite”, ea se aplică, deopotrivă, si atunci cand la mostenire vin numai colateralii privilegiati si acestia sut de diferite categorii, indiferent dacă din cauza unor căsătorii diferite sau din cauza filiatiei din afara căsătoriei ori din cauza adoptiei cu efecte depline facute de unul dintre soți înainte de deschiderea moștenirii. De asemenea, cu toate ca textul nu prevede expres, împartirea pe linii se aplica si decendenților din frați sau surori, indiferent ca ei vin la moștenire prin reprezentare sau în nume propriu. Fiind singura norma ce cârmuiește împărțirea moștenirii între frații si surorile care nu sunt din aceiasi parinți, ea cosntituie dreptul comun în materie.
Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiați
Colateralii privilegiați nu sunt nici moștenitori rezervatari, nici moștenitori sezinari. Ei pot fi chemați la moștenire în nume propriu, dar și prin reprezentare, când condițiile legale cerute sunt îndeplinite.
Clasa ascendenților ordinari (clasa a lll-a) b#%l!^+a?
Când nu există moștenitori ai defunctului în primele două clase sau când cei existenți nu pot (fiind nedemni sau exheredați) ori nu vor să vină la moștenire (renunțând la ea), sunt chemați de lege la moștenire ascendenții săi ordinari, adică ceilalți ascendenți în afară de părinți, și anume bunicii, străbunicii ș.a.m.d. defunctului, fără limită în grad. Nu are importanță dacă ei sunt după tată sau după mamă. Ascendenții ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline. Dacă cel ce lasă moștenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenții lui ordinari se vor recruta dintre rudele sale firești.
Împărțirea moștenirii între ascendenții ordinari
În cazul în care ascendenții ordinari sunt de același grad, le revin părți egale din succesiune, potrivit principiului egalității, În caz contrar, va funcționa regula proximității gradului de rudenie, bunica înlătură de la moștenire pe străbunică ș.a.m.d.
Dacă ascendenții ordinari vin la moștenire în concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului, se atribuie mai întâi cotă ce se cuvine acestuia1 și restul de moștenire se împarte ascendenților ordinari.
Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale ascendenților ordinari
Ascendenții ordinari nu sunt moștenitori rezervatari, nu au beneficiul reprezentării, deci pot veni la succesiune numai în nume propriu. Ei sunt însă moștenitori sezinari, fiind rude în linie dreaptă, cu defunctul.
Clasa colateralilor ordinari (clasa a IV-a)
În lipsa moștenitorilor din primele trei clase care fie nu există, fie nu pot moșteni (fiind nedemni sau exheredați) sau nu vor să moștenească (renunțând la ea), vor fi chemați de lege la succesiune colateralii ordinari, adică rudele colaterale ale defunctului până la gradul IV inclusiv, altele decât frații și surorile ori descendenții acestora. Astfel, în clasa a IV-a de moștenitori se includ unchii, mătușile, copiii acestora, adică verii primari, precum și frații – surorile oricăruia dintre bunicii defunctului.
Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara ei sau – la adopția cu efecte depline – din rudenia civilă rezultată din adopție.
În cazul adopției cu efecte restrânse, colateralii ordinari ai defunctului adoptat sunt cei rezultați din rudenia firească. Astefel, chiar dacă nu defunctul a fost cel adoptat cu efecte restrânse, adopția fiind făcută de o rudă a sa pe linie ascendentă sau colaterala, cel adoptat si descendentii săi nu vor avea vocatie succesorală la moștenirea lăsată de defunct.
Împărțirea moștenirii între colateralii ordinari
Dacă sunt colateralii de același grad (de exemplu toți unchi sau mătuși), moștenirea se
împarte în părți egale, prin aplicarea principiului egalității. în caz contrar, va funcționa regula proximității gradului de rudenie, unchiul înlătură de la moștenire pe vărul primar.
Dacă împreună cu colateralii ordinari este chemat la moștenire și soțul supraviețuitor al defunctului, se stabilește întâi cota ce revine acestuia, 3/4, restul de 1/4 se împarte între colateralii ordinari, conform regulilor.
2.3 Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor
Noțiuni generale
Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor sunt reglementate in prezent de Legea nr. 319 din 10 iunie 1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, care a abrogat implicit dispozițiile art. 679, 681-684 Cod civil. În baza acestei legi, soțul supraviețuitor este chemat la moștenire alături (sau în concurs, cum prevede legea) cu rudele defunctului, iar în lipsa acestora culege întreaga moștenire.
Până la adoptarea Legii nr. 319/1944, situația soțului supraviețuitor era defavorabilă acestuia. El venea la succesiunea lăsată de defunctul soț numai în lipsa oricărei rude de grad succesibil a defunctului (iar succesibilitatea era până la gradul al doisprezecelea colateral, limitarea la gradul IV inclusiv s-a produs abia prin Legea din 28 iulie 1921). Potrivit Codului civil, în mod excepțional, văduva săracă avea un drept de uzufruct viager asupra unei cote din moștenire când venea la succesiune in concurs cu descendenții defunctului și un drept de moștenire în deplină proprietate asupra cotei de 1/4 din moștenire atunci când venea în concurs cu alte rude ale defunctului.
Legea nr. 319/1944 a adus o îmbunătățire a situației succesorale a soțului supraviețuitor, prin recunoașterea dreptului la moștenire în deplină proprietate asupra unei cote-părți din moștenire în concurs cu toate clasele de moștenitori legali, inclusiv prin recunoașterea în aceleași condiții, a dreptului la rezerva succesorală, precum și a unui drept special de moștenire asupra mobilelor și obiectelor gospodăriei casnice și a darurilor de nuntă și a dreptului temporar de abitație asupra casei locuite de soți în timpul căsătoriei.
Condițiile cerute soțului supraviețuitor pentru a putea moșteni
Pentru a avea dreptul la moștenire soțul supraviețuitor trebuie să îndeplinească, în afara condițiilor generale ale dreptului la moștenirea legală, o condiție specială (în locul rudeniei cu defunctul): să aibă calitatea de soț la data deschiderii moștenirii. Dacă soțul supraviețuitor a avut această calitate la data deschiderii succesiunii, nu are importanță durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul soțului supraviețuitor, dacă au avut sau nu copii ori dacă conviețuiau la data deschiderii moștenirii sau erau atunci despărțiți în fapt, indiferent din vina căruia dintre soți. Așa cum domiciliul separat al soților nu influențează raporturile patrimoniale dintre soți în timpul vieții, nu poate influența nici dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor după moartea unuia dintre ei. În schimb, conviețuirea a două persoane de sex diferit (concubinajul), oricât de durabilă ar fi fost, nu conferă vocație succesorală legală concubinului supraviețuitor.
Întrucât calitatea de soț se poate pierde prin divorț sau prin constatarea nulității ori prin anularea căsătoriei, au fost facute, în această privință, unele precizări.
În caz de divorț căsătoria este desfăcută, potrivit art.39 alin.l din C.fam. (astfel cum a fost modificat prin art.VIU pct.3 din Legea nr.59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr.29/1990 și a Legii nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de conturi) din ziua când hotărârea judecătorească prin care a fost pronunțată a rămas irevocabilă.
Până la această dată calitatea de soț se păstrează, chiar dacă moartea a intervenit în cursul procesului, eventual chiar după pronunțarea divorțului, dar înainte ca hotărârea să fi devenit irevocabilă. În această situație efectele divorțului nu se mai produc, căsătoria încetând prin moarte, soțul supraviețuitor urmând să moștenească. Soluția dreptului la moștenire se impune întrucât art. 39 alin.l din C.fam., are caracter imperativ. Pe de altă parte, se justifică prin aceea că, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț, nu se cunoaște soarta raportului juridic litigios dintre soți dedus judecății; poate interveni împăcarea părților în cursul procesului, admiterea sau respingerea acțiunii, atacarea cu apel și cu recurs a hotărârii pronunțate înainte de a fi rămas definitivă și irevocabilă etc. După rămânerea irevocabilă a hotărârii fostul soț al defunctului, evident, nu mai are calitatea să moștenească.
Dispozițiile Codului familiei privind opozabilitatea față de terți a efectelor patrimoniale ale divorțului, de regulă, nu influențează pierderea calității de moștenitor al fostului soț. De altfel, terții (între ei, în primul rând, moștenitorii, care în prezența soțului supraviețuitor, ar fi b#%l!^+a?suportat concursul lui sau ar fi fost înlăturați de către el de la moștenirea bunurilor gospodăriei casnice și a darurilor de nuntă) nici nu ar avea interesul să invoce menținere acestei calități.
Nu este exclusa însă posibilitatea – aspect nesemnalat în literatura de specialitate – ca terțul de bună-credință, care nu a avut cunoștință de divorț și care a contractat cu fostul soț înainte de efectuarea mențiunii despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie, să invoce inopozabilitatea efectelor patrimoniale ale divorțului. De exemplu, moartea unuia dintre foștii soți intervine a doua zi după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț, iar terțul de bună-credință cumpără de la fostul soț rămas în viață, pe care îl consideră moștenitor în calitate de soț supraviețuitor, un autoturism sau chiar un imobil înainte de efectuarea mențiunii pe marginea actului de căsătorie. În locul mijloacelor de părare la îndemâna oricărui posesor de bună-credință (cum ar fi art.1909 C.civ. sau uzucapiunea de 10-20 de ani ori teoria moștenitorului aparent), el ar putea invoca inopozabilitatea efectelor divorțului în baza art.39 alin.2 C.familiei, textul nefăcând nici o distincție în această privință, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere dehemus.
În caz de nulitate absolută sau relativă, căsătoria se desființează cu efect retroactiv, astfel încât problema unor drepturi succesorale nu se mai pune, chiar dacă hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulterior decesului unuia dintre soți.
Calitatea de soț pe care soțul supraviețuitor o avusese la data deschiderii succesiunii se desființează cu efect retroactiv.
În mod excepțional, art.23 din Codul familiei, care consacră instituția căsătoriei putative, prevede că "soțul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează, până la data când hotărârea instanței judecătorești rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă". Drept urmare, dacă decesul unuia dintre soți s-a produs înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de declarare sau de pronunțare a nulității, iar soțul supraviețuitor a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, el va putea veni la moștenire, fiind că păstrează calitatea de soț pe care a avut-o la deschiderea succesiunii. în schimb. dacă soțul supraviețuitor nu a fost de bună-credință, nu va moșteni, pierzând calitatea de soț cu efecte retroactive. Este, singura excepție prevăzută de lege de la principiul reciprocității vocației succesorale legale.
Dacă moartea unuia dintre soți intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de desființare a căsătoriei, nici unul dintre soți, fie și de bună-credință, nu va mai putea moșteni, neavând calitatea dc soț; în materie de moștenire căsătoria putativă produce efecte numai pe perioada de la încheierea căsătoriei și până la rămânerea definitivă a hotărârii de desființare a ei (de declarare a nulității sau anularea ei).
Corelația dintre drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor și comunitatea de bunuri a soților
Regimul patrimonial al soților prevăzut în art. 30-35 Codul familiei este cel al comunității de bunuri, care aparțin în codevălmășie ambilor soți. O dată cu decesul unuia dintre soți, comunitatea de bunuri încetează și trebuie determinată partea cuvenită soțului defunct din patrimoniul comun care urmează să intre în masa lui succesorală. Soțul supraviețuitor va obține partea ce i se cuvine din patrimoniul comunitar în calitate de codevălmaș, adică titular al unei părți din această comunitate, iar nu în calitate de moștenitor.
Determinarea cotei din masa comunitară pentru fiecare dintre soți se realizează în funcție de aportul lor real la dobândirea bunurilor în ansamblul lor, nu asupra fiecărui bun sau categorii de bunuri în parte.
Așadar, masa succesorală a soțului decedat va cuprinde două
categorii de bunuri:
a) bunurile sale proprii, inclusiv partea sa din proprietatea comună pe cote părți cu alte persoane sau chiar cu soțul supraviețuitor și
b) partea aparținând defunctului din comunitatea de bunuri reglementată de art. 30-35 Codul familiei.
Enumerarea drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor
Asupra masei succesorale determinate , respectiv asupra unor bunuri din aceasta masa, Legea nr. 319/1944 recunoaște soțului supraviețuitor următoarele categorii de drepturi:
1. un drept de moștenire în concurs cu toate clasele de moștenitori sau în lipsa rudelor din cele patru clase de moștenitori, drept prevăzut în art. 1;
2. un drept de moștenire special asupra mobilelor și obiectelor;
aparținând gospodăriei casnice, precum și asupra darurilor de nuntă (art. 5);
3. un drept temporar de abitatie asupra casei de locui (art. 4);
Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor în concurs cu clasele de moștenitori sau în lipsa rudelor din cele patru clase de moștenitori
Soțul supraviețuitor nu face parte din nici o clasă de moștenitori, dar este chemat la succesiune în concurs cu fiecare dintre clasele de moștenitori legali ai defunctului. În consecință, el nu este înlăturat de la moștenire și nici nu înlătură de la moștenire rudele defunctului, indiferent de clasa din care ele fac parte.
Cota ereditară ce revine soțului supraviețuitor variază în funcție de clasa de moștenitori cu care vine în concurs. Art. 1 din Legea nr. 319/1944 stabilește în favoarea soțului supraviețuitor următoarele cote părți din masa succesorală:
a) în concurs cu clasa descendenților defunctului (clasa I) soțul supraviețuitor are dreptul la 1/4 din moștenire, indiferent de numărul descendenților; In speta, la 11 septembrie 1978, B.E. și B.F. au chemat în judecata pe B.L. pentru stabilirea masei succesorale rămase de la B.I. nascuta M., incetata din viata la 16 iulie 1969 și constatarea calității de moștenitori legali a lor, în calitate de fii și a pârâtului, în calitate de soț supraviețuitor, precum și a cotelor fiecăreia.
Judecătoria Toplita, prin sentinta civilă nr. 1374 din 25 octombrie 1978, a admis acțiunea, a constatat masa succesorală, calitatea de moștenitori legali a părților și a stabilit cotele acestora în sensul precizat în hotărâre.
Tribunalul județean Harghita, prin decizia civilă nr. 622 din 6 decembrie 1978, a respins recursul declarat de parat.
Procurorul general a declarat recurs extraordinar impotriva ambelor hotărâri, considerând ca greșit instanțele au reținut ca paratul, ca soț supraviețuitor, are drepturi exclusive asupra cotei de proprietate ce a aparținut defunctei B.I. din mobilele și obiectele gospodăriei casnice.
Critica este intemeiata.
Din dispozițiile <LLNK 11944 319 10 202 5 28>art. 5 al Legii nr. 319/1944 din 10 iunie privitoare la dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, rezulta ca în cazul în care soțul supraviețuitor vine la succesiune în concurs cu ascendenți sau colaterali va moșteni, în afară de partea sa succesorală, mobilele și obiectele gospodăriei casnice, precum și darurile de nunta.
Deci, în celelalte situații, și anume când vine la succesiune cu descendenți, soțul supraviețuitor nu mai are un drept exclusiv de moștenire asupra mobilelor, obiectelor gospodăriei casnice și darurilor de nunta.
Astfel fiind, greșit instanțele au reținut, în speta, ca paratul, în calitate de soț supraviețuitor, mosteneste numai el drepturile defunctei B.I. asupra mobilelor și obiectelor gospodăriei casnice precizate în hotărârea judecătoriei. Deoarece paratul vine la succesiune în concurs cu descendenții, urma sa se constate ca drepturile succesorale sunt de 5/8 pentru fiecare reclamant și de 2/8 pentru parat din toate bunurile succesorale, inclusiv mobilele și obiectele gospodăriei casnice.
În speta, hotărârile fiind vadit netemeinice și pronunțate cu încălcarea esențială a legii în limita arătată, urmează sa se admită recursul extraordinar și sa se modifice aceste hotărâri stabilind drepturile de moștenire ale părților asupra mobilelor și obiectelor gospodăriei casnice în cotele sus-menționate.
b) in concurs cu clasa mixtă a ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați sunt posibile două situații; b#%l!^+a?
– în concurs cu ascendenții privilegiați (părinții defunctului)
împreună cu colateralii privilegiați (frații, surorile defunctului și descendenții acestora), soțul supraviețuitor are dreptul la l/3 din moștenire, indiferent de numărul ascendenților privilegiați sau colateralilor privilegiați;
– în concurs numai cu ascendenții privilegiați (indiferent de numărul lor) sau numai cu colateralii privilegiați ori descendenții acestora (de asemenea indiferent de numărul lor), soțul supraviețuitor are dreptul la 1/2 din moștenire.
c) în concurs cu clasa ascendenților ordinari (bunici, străbunici ș.a.m.d.l) soțul supraviețuitor are dreptul la 3/4 din moștenire;
d) în concurs cu clasa colateralilor ordinari (unchi mătuși, veri primari și alte rude colaterale până la gradul IV inclusiv), soțul supraviețuitor are dreptul tot la 3/4 din moștenire;
e) când soțul supraviețuitor este chemat singur la moștenire, pentru că nu există moștenitori în cele patru clase de moștenitori sau, deși există, ei au renunțat ori au fost nedemni sau exheredați, soțul supraviețuitor culege întreaga moștenire.
Pentru determinarea cotei succesorale a soțului supraviețuitor se vor avea în vedere numai moștenitorii împreună cu care el „vine la moștenire", deci care moștenesc efectiv, neluând în calcul nedemnii, renunțâtorii sau nerezervatarii exheredați. De exemplu, când defunctul lasă un descendent și soțul supraviețuitor, consecința nedemnității sau renunțăriila moștenire a descendentului atrage culegerea întregii succesiuni de către soțul supraviețuitor.
Imputarea cotei soțului supraviețuitor asupra masei succesorale și micșorarea, in mod corespunzător, a părților cuvenite litlitror celorlalți moștenitori.
Cota-parte din moștenire recunoscută soțului supraviețuitor prin Legea nr.319/1944, fără modificarea expresă a dispozițiilor din Codul civil, modifică (micșorează) implicit, dar inevitabil, părțile cuvenite rudelor defunctului cu care vine în concurs. Astfel. în prezența soțului zsupraviețuitor, descendenții defunctului împart între ei, în părți egale sau pe tulpini, nu "moștenirea" (întreagă) vizată de Codul civil (art.669), ci numai 3/4 din moștenire, adică ceea ce rămâne după defalcarca cotei cuvenite soțului supraviețuitor (1/4 potrivit art.l lit.a din Legea nr. 319/1944). În caz contrar ar trebui admis că legea a dispus de cinci pătrimi, deși masa succesorală nu are decât patru pătrimi.
Tot astfel, dacă soțul supraviețuitor concurează cu rudele din clasa a IlI-a sau a IV-a de moștenitori legali, el culege 3/4 din moștenire (art.l lit.d), iar aceștia numai 1/4, în locul "succesiunii" vizate de Codul civil (art.670). Aceeași soluție se admite și în ipoteza în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu moștenitori din clasa a Il-a, dar numai cu ascendenții privilegiați, respectiv numai cu colateralii privilegiați. În aceste cazuri el moștenește o cotă de 1/2 (art.l lit.c), iar ascendenții privilegiați sau colateralii privilegiați moștenesc cealaltă jumătate, în loc de moștenirea întreagă vizată de Codul civil (art.670-672). Rezultă, prin urmare, că partea soțului supraviețuitor, prevăzută de Legea nr.319/1944, se impută asupra masei succesorale, micșorând părțile ce se cuvin celorlalți moștenitori cu care concurează.
In speta, pentru corecta împărțire a bunurilor defunctului, atunci când copiii săi sau descendenții lor vin în concurs cu soțul supraviețuitor din a doua căsătorie căruia i s-au făcut liberalilăți de către defunct, este necesar să se stabilească în primul rând care sunt rezervele succesorale ale copiilor și soțului supraviețuitor, întrucât pentru restul bunurilor defunctul putea să dispună fie în favoarea copiilor, fie în favoarea soțului sau a oricărei alte persoane.
Limitarea ce se aduce acestui drept al defunctului este prevăzută numai în cazul liberalităților făcute soțului dintr-o căsătorie subsecventă, care nu va putea primi sub formă de donație sau legat de la sotul care a decedat decât o parte egală cu partea legitimă a copilului care a luat cel mai puțin și fără ca, în nici un caz, donația să treacă peste sfertul bunurilor.
Aceasta constituie o cotitate disponibilă specială, care se include insa in cotitatea disponibilă ordinară, fără a se putea cumula una cu ili.i și fără a se putea atinge rezervele legale, caz în care liberalitățile Iri buie reduse până la limita rezervelor legale.
In cazul când cotitatea disponibilă specială este mai mică decât utitalea disponibilă ordinară, iar defunctul nu a făcut nici o liberalii, ite pentru această diferență, ea urmează a fi împărțită potrivit preve-i ulor din art. 1 al Legii nr. 319/1944.
Anumite îndoieli s-au exprimat – solicitându-sc și intervenția legiuitorului – numai pentru cazul în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu ascendenții privilegiați împreună cu colateralii privilegiați (art.l lit.b). Pentru acest caz s-a preconizat soluția după care pătrimea cuvenită fiecărui părinte, precum și treimea cuvenită soțului supraviețuitor să se calculeze asupra întregii moșteniri (deci 1/4+1/3=7/12, respectiv 1/2+ 1/3=5/6). iar colateralii privilegiați să se mulțumească cu restul moștenirii (5/12 dacă există un singur părinte, și 1/6 dacă există mai mulți. Aceasta înseamnă că porțiunea cuvenită soțului supraviețuitor s-ar imputa numai asupra părții cuvenite colateralilor privilegiați, lăsând neatinsă cota-partc cuvenită părinților (ca și cum aceștia ar concura numai cu colateralii privilegiați).
În realitate, în toate cazurile, mai întâi trebuie să se atribuie soțului supraviețuitor cota ce i se cuvine potrivit Legii nr.3 19/1944, iar cotele prevăzute de Codul civil în favoarea celorlalți moștenitori – modificate implicit prin această lege -să se calculeze asupra restului rămas din moștenire. Rezultă că și în cazul dublului concurs al ascendenților și colateralilor privilegiați cu soțul supraviețuitor, cota de 1/4 respectiv de 1/2 ce se cuvine părților în concurs cu colateralii privilegiați, trebuie să se raporteze la 2/3 din moștenire (1/4 din 2/3 = 1/6, iar 1/2 din 2/3 = 1/3), tot așa cum cota de 3/4, respectiv de 1/2 cuvenite colateralilor privilegiați trebuie să se raporteze tot la fracțiunea de 2/3 din moștenire (3/4 din 2/3 = 1/2, iar 1/2 din 2/3 = 1/3), și nu asupra întregii moșteniri.
În felul acesta se respectă proporția voită de legiuitor (art.671 și 673 din C.civ.) în raporturile dintre ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați (1/4 la 3/4 sau 1/2 la 1/2, după cum există un singur părinte sau mai mulți părinți). Pe de altă parte, nu s-ar putea admite că prin efectul Legii nr.319/1944 s-a micșorat cota colateralilor privilegiați (de la 3/4 = 9/12, la 5/12, respectiv de la 1/2 la 1/6), rămânând nemodificate cotele prevăzute pentru părinți (1/4, respectiv 1/2 din moștenire). O dată ce legiuitorul a recunoscut dreptul succesoral al soțului supraviețuitor în concurs cu toate clasele de moștenitori legali, este logic și echitabil ca acest drept să afecteze în egală măsură și partea succesorală a ascendenților privilegiați care vin la moștenire, în cadrul celei de-a doua clase de moștenitori legali, împreună cu colateralii privilegiați, așa cum afectează partea tuturor celorlalți moștenitori cu care soțul supraviețuitor concurează, inclusiv a ascendenților privilegiați ori colateralilor privilegiați atunci când nu vin împreună la moștenire.
De aceea, în toate lucrările de specialitate (cu excepția unui autor și a soluțiilor adoptate de unele notariate și instanțe judecătorești") se consideră că partea soțului supraviețuitor se imputa asupra moștenirii și, în consecință, micșorează părțile ce se cuvin celorlalți moștenitori fără a se admite vreo excepție – cu nimic justificată – privitor la ipoteza dublului concurs al soțului supraviețuitor cu ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați. După cum a decis instanța supremă pentru această din urmă ipoteză, încă din 1960, "mai întâi" soțul supraviețuitor trebuie "să-și primească partea sa de moștenire, conform art.l lit.b din Legea nr.319/1944, iar apoi ceea ce a rămas după deducerea părții sale, să fie împărțit între mama, frații și surorile defunctei, potrivit art. 673 C.civ.".
2.4. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor
Ele se deduc din prevederile Legii nr. 319/1944:
a ) soțul supraviețuitor este moștenitor rezervațar pentru 1/2 din cotele de moștenire prevăzute in art. 1, calitate de rezervatar menționată în art. 2 din lege;
b) când vine în concurs cu descendenții defunctului – dar numai atunci – soțul supraviețuitor este obligat la raportul donațiilor, adică este obligat să înapoieze moștenirii toate donațiile pe care le-a primit de la soțul decedat anterior morții acestuia, potrivit art. 3 din lege. După o opinie, exprimată în literatura de specialitate, va trebui să raporteze și datoriile pe care soțul supraviețuitor le avea față de defunct;
c) soțul supraviețuitor nu este moștenitor sezinar, el va trebui să ceara trimiterea în b#%l!^+a?posesiune asupra bunurilor din moștenire, solicitând notarului public eliberarea certificatului de moștenitor (act în baza căruia moștenitorii nesezinari sunt puși în posesiune);
– soțul supraviețuitor vine la moștenire în nume propriu, nu și prin reprezentare succesorală.
Dreptul special al soțului supraviețuitor asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice și asupra darurilor de nuntă
Potrivit art. 5 din Legea nr. 319/1944, soțul supraviețuitor, dacă vine la moștenire în concurs cu moștenitorii din clasele II – IV „va moșteni, în afară de partea sa succesorală, mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum și darurile de nuntă".
Rațiunea instituirii de către legiuitor a acestui drept succesoral special (numit și accesoriu) a fost determinată de necesitatea de a-i asigura soțului supraviețuitor o continuitate a condițiilor de trai din gospodărie, prin recunoașterea dreptului de a păstra unele bunuri pe care le-a folosit împreună cu soțul decedat.
Pentru ca soțul supraviețuitor să culeagă bunurile prevăzute în art. 5 din Legea nr. 319/1944, peste partea lui succesorală, se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiții:
1. Soțul supraviețuitor să nu vină la moștenire în concurs cu descendenții soțului decedat
El va dobândi aceste bunuri în totalitate, peste cota lui succesorală, numai în cazul în care vine în concurs cu clasele II-IV de moștenitori, respectiv cu ascendenții și colateralii soțului decedat.
Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire chiar și cu un singur descendent al defunctului, bunurile prevăzute în art. 5 din Legea nr 319/1944 se includ în masa succesorală și se împart în același regim ca restul bunurilor din moștenire (1/4 soțul supraviețuitor și 3/4 descendentul).
În concurs cu ceilalți moștenitori legali, și anume cu cei din clasele II, III, IV, aceste bunuri se cuvin soțului supraviețuitor în întregime și exclusiv, în baza art. 5 din Legea nr. 319/1944, urmând ca restul bunurilor din succesiune (casă, terenuri, autoturism etc.) să fie împărțite între soțul supraviețuitor și ascendenții sau colateralii defunctului, potrivit cotelor din art. 1 din aceeași lege. Așadar, chemat la moștenire în concurs cu clasele II, III și IV de moștenitori, soțul supraviețuitor va culege bunurile din gospodăria casnică și darurile de nuntă peste partea sa succesorală ordinară prevăzută de art. 1 din Legea nr. 319/1944, urmând ca numai restul bunurilor (imobile, autoturismul, bijuteriile, bani dacă există) să se împartă între soțul supraviețuitor și ascendenții și rudele colaterale.
S-a remarcat în literatura de specialitate că pentru ascendenți și colaterali aceste bunuri nu fac parte din masa succesorală, îndepărtarea lor de la moștenire având caracterul unei exheredări legale; ei vor avea un drept de moștenire doar asupra restului de bunuri rămase în masa succesorală.
2. Soțul decedat să nu fi dispus de întreaga sa parte din aceste bunuri (adică de totalitatea părții lui) prin donații sau legate.
Dacă a dispus numai în parte, de exemplu de un bun singular, soțul supraviețuitor va culege restul bunurilor din această categorie cu înlăturarea moștenitorilor din clasele ll-IV.
Actele de liberalitate făcute de defunct asupra părții sale din bunurile prevăzute în art. 5 din Legea nr. 319/1944, în favoarea unui terț sau a altor moștenitori, sunt valabile, soțuluui supraviețuitor nefiind rezervatar în privința acestor bunuri. Dar, fiind rezervatarîn privința dreptului de moștenire ordinar, prevăzut în art. 1 din Legea nr. 319/ 1944, bunurile din art. 5 vizate de actele de liberalitate, ca de altfel toate bunurile donate sau testate, se vor cuprinde în masa de calcul pentru stabilirea rezervei soțului supraviețuitor (și a părinților, dacă este cazul) și vor servi la întregirea rezervei.
3. În cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, stabilirea drepturilor soților supraviețuitori asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice urmează a se face în funcție de afectațiunea lor concretă folosinței comune în cadrul gospodăriei casnice. Prin urmare, soțul supraviețuitor din căsătoria valabilă cu defunctul va culege, dacă este cazul, bunurile din această categorie pe care le-au folosit în cadrul gospodăriei comune cu defunctul, iar soțul supraviețuitor de bună-credință din căsătoria nulă, dar putativă, va culege și el pe cele din gospodăria comună cu defunctul, fără a se lua în considerare valoarea bunurilor în cauză.
Noțiunea de mobile și obiecte aparținând gospodăriei casnice
Conținutul concret al acestor noțiuni a fost precizat in literatura de specialiteate si in practica judecătorească, intrucăt legea,nu definește aceasta noțiune.
Prin mobile si obiecte aparținănd gospodăriei casnice se ințeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinței soților și obiecte care prin natura lor destinate a servi in cadrul godpodăriei casnice și care au fost afectate , in concret, folosinței comune a soților, corespunzător nivelului al soțolor chair dacă nu satisfac o necesitate ci numai o comoditate sau o plăcere comună a soților. Daca asemenea bunuri au fot aduse in gospodaria casnica si au fost folosite de soti ca atare, nu interesează proveniența bunurilor.
Sunt excluse din categoria bunurilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 319/1944 acele bunuri care prin natura lor nu se folosesc în gospodăria casnică propriu-zisă, precum autoturismul, motocicleta, pianul. De asemenea, nu intră în categoria „mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice bunurile care servesc la exercitarea profesiei, obiectele de artă, de lux sau cu o valoare peste cea uzuală, ori bunuri de natura celor din art. 5, dar procurate în scop de investiție sau pentru a fi donate, precum și bunurile aparținând gospodăriei țărănești (animale de muncă, unelte agricole). Bunurile la care se referă art. 5 și asupra cărora soțul supraviețuitor are un drept special nu sunt toate bunurile din gospodăria casnică, ci numai partea ce s-ar cuveni soțului decedat din astfel de bunuri comune, precum și bunurile proprii ale defunctului din această categorie, dacă au fost aduse în gospodăria comună și folosite efectiv ca atare.
În aplicarea corectă a legii, bunurile gospodariei casnice se atribuie, la partaj, sotului supravietuitor, peste partea sa succesorala, cand nu exista descendenti.
Tribunalul judetului Galati, prin decizia nr. 561/1982, admitand recursul declarat de reclamanta, a modificat in parte sentinta judecatoarei, in sesnul ca a obligat pe aceasta sa plateasca paratei , drept sulta, suma de 29.747 de lei, reprezentand cota acesteia din imobil, plus cotele cumparate de la ceilalti coindivizionari.
Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 5 din Legea nr. 319/1944, mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice formează obiectul unui legat prezumat, stabilit de lege în favoarea soțului supraviețuitor.
În aplicarea acestui text, trebuie înțeles că ceea ce s-a avut în taiere de legiuitor a fost atribuirea, în beneficiul soțului supravic-|uitor, peste partea sa succesorală, a acelor bunuri care, prin natura sau aleetația lor, au caracterul de bunuri casnice.
În determinarea concretă a calității la care se referă textul citat, trebuie luate în considerare fie natura intrinsecă a bunurilor aflate în gospodărie, fie afectația dată acestor bunuri.
Astfel fiind și făcând aplicarea în speță a principiilor care se deduc din textul citat, instanțele aveau obligația ca, în virtutea rolului activ, să verifice și să stabilească pe bază de probe, dacă o casă din lemn, 3 butoaie și o mașină dc curățat porumb fac sau nu parte din categoria bunurilor la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944.
Incluzând în masa succesorală bunurile mai sus enumerate, fără să fi lămurit natura lor juridică, ambele instanțe au pronunțat hotărâri vădit netemeinice și cu încălcarea esențială a legii.
În consecință, recursul extraordinar fiind fondat, a fost admis, s-au casat hotărârile criticate și s-a trimis dosarul, spre rejudecare, la aceeași judecătorie.
Natura juridică a dreptului special de moștenire al soțului supraviețuitor
Concepția asupra naturii juridice a dreptului special la moștenire a soțului supraviețuitor a evoluat în timp. Astfel, inițial, s-a considerat că soțul supraviețuitor culege bunurile prevăzute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 în temeiul unui legat cu titlu particular prezumat, argumentându-se b#%l!^+a?că legea ar prezuma că defunctul a voit să lase soțului supraviețuitor acest folos patrimonial peste partea succesorală legală.
În această concepție, ca legat, dreptul special al soțului supraviețuitor trebuie supus regimului liberalităților testamentare. Prin urmare, dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu părinții defunctului, care sunt moștenitori rezervatari, are dreptul la bunurile în discuție doar în limita cotității disponibile, legatul prezumat fiind supus reducțiunii în măsura încălcării rezervei. De asemenea, soțul supraviețuitor ar putea opta diferit în privința dreptului de moștenire legală conferit de art. 1 din Legea nr. 319/1944 față de dreptul special conferit de art.5 din aceeași lege, acceptându-l pe unul și renunțând la celălalt.
Odată cu adoptarea deciziei de îndrumare nr. 12/1968 a Plenului Tribunalului Suprem, s-a impus însă o altă concepție, astăzi unanim acceptată în practica judiciară și în doctrină, conform căreia dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor este un drept de moștenire legală cu destinație specială, in această optică, dacă defunctul nu a dispus în mod expres altfel, bunurile prevăzute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin în totalitate soțului supraviețuitor, chiar dacă sunt singurele bunuri lăsate de de cujus, neputând servi la complinirea rezervei părinților defunctului. Tot astfel, fiind vorba de un drept de moștenire legală, soțul supraviețuitor nu poate opta diferit în legătură cu drepturile sale care derivă din art. 1 din Legea nr. 319/1944 față de cele care derivă din art. 5 din aceeași lege. Așadar, ori acceptă moștenirea, și atunci îi revin ambele categorii de drepturi, ori renunță la moștenire, și atunci nu poate primi nici una din cele două categorii de drepturi.
Darurile de nuntă
Prin daruri de nuntă se înțeleg, în principiu, darurile făcute soților la celebrarea căsătoriei, fie făcute ambilor în comun, fie unuia sau altuia dintre ei, inclusiv darul făcut de un soț celuilalt soț și indiferent dacă bunurile dăruite au fost sau nu afectate folosinței comune a soților.
Prevederile art. 5 din Legea nr. 319/1944, acordând soțului supraviețuitor dreptul special de moștenire privitor la bunurile menționate în text, se referă la „darurile de nuntă", fără ca această sintagmă să aibă conținutul cuprins în definiția enunțată. Darurile de nuntă constituie partea (indiviză) cuvenită soțului decedat din darurile de nuntă făcute în comunambilor soți.
Regimul juridic al mobilelor și obiectelor gospodăriei casnice, se aplică și referitor la darurile de nuntă, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 319/1944, reglementând dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor, menționează darurile de nuntă alături de bunurile gospodăriei casnice, fără a stabili reguli derogatorii pentru cele dintâi.
2.5 Dreptul temporar de abitație al soțului supraviețuitor
Noțiune și condiții.
Potrivit art.4 din Legea nr.319/1944, soțul supraviețuitor are, din momentul deschiderii moștenirii, în afară de celelalte drepturi succesorale și indiferent de moștenitorii cu care vine în
concurs, un drept de abitație asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din moștenire și el nu are o altă locuință proprie. In speta, prin decizia civilă nr. 1088 din 25 septembrie 2001 pronunțată în dosar nr. 3228/2001 Tribunalul Arad a respins apelul declarat de parata T.A. impotriva sentinței civile nr. 381 din 24 iunie 2001 pronunțată de Judecătoria Ineu în dosar nr. 324/2001.
Astfel, tribunalul a confirmat soluția primei instanțe, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții O.G. și O.E. impotriva paratei T.A. și s-a dispus evacuarea paratei din imobil, pentru lipsa de titlu.
Instanta de fond a reținut ca reclamanții au devenit proprietarii imobilului în urma sistării stării de indiviziune, iar parata ocupa imobilul fără nici un titlu.
Impotriva sentinței primei instanțe parata a declarat apel, invocand în favoarea sa un drept de abitație, drept conferit de Legea319/1944 <LLNK 11944 319 10 201 0 18Lf, precum și un drept de retenție, datorită faptului ca reclamanții nu au achitat sulta stabilită prin hotărârea de ieșire din indiviziune.
Tribunalul a apreciat ca apelul este neîntemeiat, retinand ca în cauza nu sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea319/1944 <LLNK 11944 319 10 202 4 29>aaaaa, deoarece a trecut mai mult de un an de la ieșirea din indiviziune.
Recursul declarat de parata a fost apreciat ca neîntemeiat. Astfel, sentinta civilă nr. 273 din 6 aprilie 2000 prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune a fost pusă în executare, iar în dosarul executional nr. 362 s-a făcut compensarea conform art. 1144 C. civ, rămânând ca reclamanții sa mai achite paratei suma de 1.918.459 lei.
În ce privește dreptul de abitație invocat de parata recurenta, Curtea a reținut ca dispozițiile art. 4 din Legea319/1944 <LLNK 11944 319 10 202 4 29> nu sunt incidente în speta, deoarece a trecut mai mult de un an de la momentul iesirii din indiviziune, în condițiile în care dreptul de abitație este consacrat în favoarea soțului supraviețuitor numai timp de un an, socotit din momentul iesirii din indiviziune și condiționat de lipsa unei alte locuințe. Or, parata locuiește efectiv în alt imobil și mai deține o cota parte de X dintr-un alt imobil.
În consecinta, Curtea a apreciat ca nu este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., retinand ca atât prima instanta, cat și tribunalul au interpretat corect dispozițiile <LLNK 11944 319 10 202 4 29> art. 4 din Legea319/1944.
Prin urmare, în locul dreptului de folosință de care se bucură unul dintre soți în locuința proprietatea (exclusivă sau comună) a celuilalt, soțul upraviețuitor dobândește – din momentul deschiderii moștenirii -un drept de abitație, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) la data deschiderii moștenirii a locuit (se subînțelege statornic, deci să fi avut domiciliul) în casa (apartamentul) care formează obiectul dreptului de abitație;
b) nu are altă locuință proprie;
c) casa face parte din moștenire – în total sau în parte – fiind proprietatea exclusivă sau comună (împreună cu soțul supraviețuitor sau cu altul) a defunctului;
d) nu devine prin moștenire proprietarul exclusiv al locuinței. în acest din urmă caz (de exemplu, soțul supraviețuitor este moștenitorul unic al proprietarului exclusiv) el nu poate fi titular al dreptului de abitație, căci proprietarul nu poate avea un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului care îi aparține cu titlu de proprietate exclusivă (neminem res sita servit). Dacă este numai comoștenitor împreună cu alții, dreptul de abitație îi va permite să folosească locuința potrivit necesităților, iar nu numai în raport de cota-parte din dreptul de proprietate dobândit prin moștenire ;
e) defunctul nu a dispus altfel; el putea înlătura dreptul de abitație, ca drept de moștenire legală, fiindcă soțul supraviețuitor nu este rezervatar decât în raport de drepturile succesorale prevăzute de art.l din Legea nr.319/1944.
Caracterele juridice ale dreptului temporar de abitație al soțului supraviețuitor
Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor se caracterizează prin următoarele:
a) Este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra locuinței și are ca obiect casa de locuit;
b) Este un drept temporar, durează până la ieșirea din indiviziune sau până la recăsătorirea soțului supraviețuitor, dar cel puțin un an de la deschiderea succesiunii;
c) Este un drept strict personal, deci inalienabil, neputand fi cedat sau grevat in favoarea altei persoane. Spre deosebire de abitația de drept comun (art.572 C. civ.), soțul supraviețuitor nu poate inchiria partea din casa pe care nu o locuieste; dimpotrivă, comoștenitorii pot cere restrângerea dreptului de abitație , în cazul când locuința nu-i va fi necesară în întregime (art.4 alin.2-3 din Legea 319/1944). Mai mult decât atât, ei au dreptul să procure soțului supraviețuitor locuința în altă parte, în caz de neîntelegere dintre (art.4 alin.4-5). Fiind personal si inalienabil, dreptul de abitație este si insesizabil, creditorii titularului dreptului neavand dreptul să-l urmarească.
d) Este conferit de lege soțului supraviețuitor cu titlu gratuit, el nu datorează chirie moștenitorului care a dobândit proprietate asupra casei, scutire care durează pe timpul cât se bucură de acest drept. b#%l!^+a?
Corelația dintre dreptul de abitație și legislația locativa.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, legislația locativă specială nu a desființat dreptul de abitație, nici pe cel de drept comun și, cu atât mai puțin, pe cel reglementat dc Legea nr.319/1944.
Legislația locativă va primi aplicare în privința dreptului dc folosință locativă a soțului supraviețuitor numai dacă soții au avut calitatea de chiriași. în acest caz, după moartea unuia dintre soți, soțul supraviețuitor va continua să folosească locuința în temeiul raporturilor dc locațiune, iar dacă soțul decedat a fost titularul contractului de închiriere, soțul supraviețuitor va putea invoca beneficiul contractului (continuarea raporturilor de închiriere) în condițiile art. 27 din Legea locuinței nr.l 14/1996 (republicată în 1997).
Prin urmate, soțul supraviețuitor va continua folosința locuinței în baza dreptului de abitație numai dacă aceasta a fost proprietatea exclusivă sau proprietatea comună (pe cotc-părți sau în devălmășie) a defunctului; în toate cazurile, dreptul de abitație va servi ca temei al folosinței numai în limitele cotei-părți de proprietate dobândite prin moștenire de către comoștenitori. De exemplu, dacă garsoniera a fost proprietatea comună a soților, soțul supraviețuitor o va folosi în continuare, în parte în baza dreptului dc proprietate (cota-parte din devălmășie și cota-parte moștenită) și în parte – corespunzător cotei dobândite prin moștenire de către alți moștenitori – în temeiul dreptului de abitație. După încetarea dreptului de abitație, soțul supraviețuitor va continua folosința în calitate de proprietar – dacă prin împărțeală locuința a căzut în lotul său – sau de coproprietar, dacă nu s-a făcut împărțeală și dreptul de abitație a încetat înainte de împărțeală (prin recăsătorire), plătind chiriedacă folosește mai mult decât cota sa parte din dreptul de proprietate asupra locuinței.
Dacă soțul supraviețuitor, la încetarea dreptului de abitație, nu va avea calitatea de proprietar sau coproprietar, fiindcă nu a avut și nici nu a dobândit prin moștenire această calitate, proprietatea exclusivă a defunctuluifiind dobândită numai de comoștenitori sau fiind că la partaj locuința a căzut în lotul acestora, el va putea fi evacuat în condițiile dreptului comun.
Drepturile statului asupra moștenirii vacante
Precizări prealabile
Art. 680 Cod civil, modificat prin Decretul nr. 73/1954, dispune: „în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului". In speta, certificatul de vacanta succesorala face dovada ca intr-o atare situatie mostenirea a trecut, de la deschiderea ei , in proprietatea statului potrivit art.26 din Decretul nr. 40/1953 si se elibereaza la cererea organului financiar.
In speta, cum nu s-a emis un asemnea reclamantului prin care a chemat in juecata primaria respectiva si circumscriptia financiara pentru impartirea bunurilor comune a fost in mod corect respinsa, solutie confirmata in recurs.
Patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în lipsa oricăror moștenitori. El poate trece însă numai parțial, in cazul în care există moștenitori cu vocație succesorală concretă, utilă doar la o parte a succesiunii, cum sunt moștenitorii rezervatari exheredați de cotitatea disponibilă care vor culege cota succesorală ce corespunde rezervei, iar restul averii succesorale, constând în cotitatea disponibilă, revine statului, așadar poate coexisța deptul succesoral al statului cu dreptul moștenitorilor legali. De asemenea, el mai poate coexista, în lipsa moștenitorilor legali, cu drepturile legatarilor, când defunctul a dispus prin testament numai de o parte din patrimoniul său.
Natura juridică a dreptului statului asupra moștenirii vacante
Referitor la natura juridica a dreptului statului asupra mostenirii vacante, in literatura de specialitate s-au exprimat doua teorii: teoria dreptului legal de mostenire si teoria dreptului de suveranitate.
Teoria dreptului legal de moștenire, conform careia, statul este un succesor ca oricare altul, culegând succesiunile vacante cu titlu de moștenitor (iure hereditatis). Instanța supremă s-a pronunțat în acest sens, statuând că „în cazul succesiunii vacante statul are calitatea de moștenitor potrivit art. 652 C. civ.".
Intr-adevăr, art. 652 alin. 2 C. civ. pare a consacra teoria statului moștenitor, prevăzând că „în lipsă de soț (care în concepția inițială a Codului civil venea la moștenire numai dacă defunctul nu lăsa rude în grad succesibil, statul devine moștenitor".
Această concepție este consacrată expres de art.1936 din Codul civil german, art. 586 din Codul civil italian, art. 956 din Codul civil spaniol și art. 466 din Codul civil elvețian.
Concepția statului-moștenitor corespunde unei viziuni socializante și colectiviste, dreptul statului la moștenirile vacante fiind întemeiat pe aceleași rațiuni ca și dreptul la moștenirea legală a familiei defunctului
Teoria dreptului de suveranitate. După această teorie, statul culege moștenirile vacante nu în calitate de moștenitor, ci de putere suverană ținută în exercitarea funcțiilor sale de poliție statală la prevenirea riscurilor de dezordine pe care le-ar crea existența unor bunuri fără stăpân ce ar tenta pe mulți pentru a le dobândi prin ocupațiune în mod prioritar.
Această teorie este tradițională în dreptul francez, iar în dreptul nostru pare a fi consacrată de art. 477 C. civ. care prevede că „toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", adică ale statului. Chiar dacă se acceptă că fundamentul acestei transmisiuni este acela al unui drept de suveranitate, se constată totuși că „mecanismul în care aceasta se inserează este succesoral".
Concepția statului-suveran, spre deosebire de aceea a statului-moștenitor, este una individualistă, care vede în dreptul statului de a culege moștenirile vacante o soluție ultimă și excepțională care funcționează doar în lipsa oricărei pretenții din partea familiei defunctului.
Interesul practic al determinării naturii juridice a dreptului statului asupra moștenirii vacante
Interesul practic al opțiunii între una sau alta din cele două teorii se evidențiază din punctul de vedere al exheredării tuturor moștenitorilor din punctul de vedere al revocării renunțării la moștenire a unui succesor al defunctului și din punctul de vedere al rezolvării conflictelor de legi în cazul decesului unui cetățean al unui stat care lasă bunuri mobile pe teritoriul altui stat .
Dacă defunctul exheredează printr-o dispoziție testamentară pe toți succesorii săi, în concepția statului moștenitor, statul nefiind rezervatar, ar fi și el îndepărtat de la moștenire, ajungându-se în așa zisa situație de mână moartă, adică de imposibilitate de transmitere a bunurilor pe cale succesorală, pe care însă ordinea publică nu ar putea-o accepta. De aceea, în această concepție, o asemenea clauză trebuie considerată ca nevalabilă, moștenirea revenind rudelor defunctului conform regulilor devoluțiunii legale.
În concepția culegerii moștenirii vacante cu titlu de drept de suveranitate, statul nu poate fi inclus în categoria moștenitorilor exheredați, astfel încât el va fi cel care va culege succesiunea, iar nu rudele defunctului. Soluția este aceeași dacă termenii în care este formulată exheredarea se referă și la stat, deoarece o asemenea clauza este nulă întrucât o voință privată nu poate înlătura un drept de suveranitate. Dacă un moștenitor legal renunță la moștenire, iar ulterior, în interiorul termenului de opțiune succesorală, retractează renunțarea, soluția, de asemenea, diferă în funcție de teoria adoptată. Astfel, în concepția statului moștenitor, retractarea renunțării este ineficace din moment ce statul a acceptat moștenirea (art. 701 C. civ.). în schimb, în concepția culegerii moștenirii vacante cu titlu de drept de suveranitate, statul nefiind moștenitor, chiar dacă a fost trimis în posesie, retractarea renunțării este valabilă, astfel încât moștenitorul defunctului va putea culege succesiunea acestuia. Această din urmă soluție, în opinia noastră, demonstrează foarte bine justețea teoriei dreptului de suveranitate. b#%l!^+a?
În sistemul nostru de soluționare a conflictelor de legi în spațiu, imobilele vor fi supuse legii de la locul situării lor, în timp ce bunurile mobile vor fi supuse legii ultimului domiciliu al celui decedat. în cazul în care un cetățean al unui stat decedează lăsând bunuri mobile pe teritoriul altui stat, iar moștenirea este vacantă, dacă se consideră că statul dobândește moștenirea vacantă jure hereditatis, acestea vor reveni statului al cărui cetățean este defunctul, iar dacă se adoptă teoria dreptului de suveranitate, acestea vor reveni statului pe al cărui teritoriu se află acele bunuri. Prin tratate bilaterale de asistență juridică statele pot regla această problemă după cum cred de cuviință.
Dispoziții privind succesiunea vacantă cuprinse în Legea nr. 36/1995
Legea nr. 36 din 16 mai 1995 a notarilor publici și a activității notariale cuprinde unele precizări referitoare la succesiunea vacantă, atât privind măsurile de administrare provizorie a bunurilor succesorale printr-un curator desemnat de notarul public cu incunoștiințarea autorității administrativ-teritoriale (art 73 alin. 3), cât și privitor la procedura succesorală notarială și eliberarea certificatului de vacanță succesorală.
În cazul în care succesiunea urmează a fi declarată vacantă, notarul public citează în cadrul dezbaterilor succesorale autoritatea administrației publice competentă a prelua bunurile (art. 75 alin, 3).
În lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea este vacantă, eliberând certificat de vacanță succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii (art. 85).
Caracterele juridice ale dreptului statului asupra moștenirii vacante
Indiferent de opinia care se adoptă cu privire la natura juridică a dreptului statului asupra moștenirii vacante, din dispozițiile legale rezultă următoarele caractere juridice:
1) Statul culege o universalitate de bunuri, deci va primi activul și va răspunde de pasivul succesoral, dar numai în limitele activului primit, limitare care nu este condiționată de întocmirea inventarului prevăzut în art. 705 Cod civil.
2) Statul, pentru a putea prelua bunurile succesiunii, trebuie să ceată și să obțină eliberarea certificatului de vacanță succesorală. In baza acestuia va dobândi bunurile succesorale, fără a avea nevoie de un certificat de moștenitor pentru trimiterea în posesiune. După 5 altă părere, chiar în lipsa certificatului de vacanță succesorală, statul ar putea exercita drepturile dobândite (inclusiv acțiunile în instanță) și executa obligațiile izvorâte din succesiune (inclusiv apărarea formulată în instanță ca pârât)
3) Spre deosebire de ceilalți moștenitori, statul, în ce privește dreptul la moștenirea vacantă (nu și la legatele lăsate de cujus), nu are un drept de opțiune succesorală, el nu poate renunța la moștenirea vacantă, deoarece bunurile succesorale, rămase fără stăpân, îi revin tot lui, în baza art. 646 Cod civil și Decretului nr. 111/1951.
Neavând drept de opțiune succesorală, termenul de prescripție de 6 luni devine neaplicabil.
Certificatul de vacanță a moștenirii. Momentul dobândirii moștenirii vacante de către stat.
Potrivit art. 85 din Legea nr.36/1995, notarul public constată vacanța succesorală "la cererea reprezentantului stalului" și eliberează certificatul de vacanță succesorală după expirarea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală. Dar notatul public este obligat să citeze autoritatea administrației publice competentă a prelua bunurile în toate cazurile în care succesiunea urmează a fi declarată vacantă (art.75 alin.3) putând încredința administrarea provizorie a bunurilor unui curator desemnat, cu încunoștințarea autorității administrativ-teritoriale (art.73 alin.3). De altfel, constatarea existenței unei succesiuni vacante și a componenței acesteia se poate face și de către instanța judecătorească, în mod direct, în lipsa certificatului de vacanță succesorală eliberat de notarul public".
În toate cazurile, indiferent că vacanța moștenirii a fost constatată prin certificatul eliberat de notar sau direct prin hotărârea organului de jurisdicție, statul dobândește moștenirea ope legis, de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale. Cu alte cuvinte, certificatul de vacanță succesorală ori hotărârea judecătorească pronunțată în această materie, la fel ca și certificatul de moștenitor sau hotărârea judecătorească prin care se constată drepturile succesorale ale altor moștenitori, nu au efect constitutiv, ci numai declarativ, dobândirea operând retroactiv de la data morții celui care lasă moștenirea, potrivit regulilor generale, în legislația noastră neexistând nici o dispoziție specială care să permită o altă soluție. Dacă s-ar susține că certificatul de vacanță a moștenirii sau hotărârea judecătorească are efect constitutiv, ar urma să se admită că între momentul deschiderii succesiunii și data eliberării lui (sau data expirării termenului de opțiune succesorală) moștenirea a rămas fără titular (hereditas iacens), ceea ce este inadmisibil (în dreptul nostrui. indiferent de teza pe care o împărtășim în privința naturii juridice a dreptului statului asupra moștenirii vacante.
Întrucât dobândirea de către stat a moștenirii vacante are loc pe data deschiderii succesiunii, de la această dată urmează a se aplica, în privința bunurilor din moștenire, regimul juridic aplicabil proprietății de stat, în măsura în care se pun probleme speciale datorită calității statului ca proprietar. De exemplu, dacă prin acțiune se cere recunoașterea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui imobil dintr-o moștenire vacantă, este necesară citarea în cauză și a statului, în principiu, prin autoritatea administrației publice (consiliile locale).
În sfârșit, încă două precizări în legătură cu certificatul de vacanță a moștenirii.
a) După eliberarea certificatului de vacanță a moștenirii notarul public nu mai poate elibera un alt certificat (de moștenitor). Acei care au pretenții la moștenire (de exemplu, succesibilii care din motive de forță majoră nu au putut accepta succesiunea în cadrul termenului de prescripție de 6 luni sau care cer repunerea în termenul de prescripție) ori au fost prejudiciați în alt fel prin eliberarea sau cuprinsul certificatului, pot cere prin justiție anularea lui și stabilirea drepturilor lor, după care notarul public va elibera certificatul de moștenitor pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile. Considerăm că în privința anulării certificatului de vacanță a moștenirii se aplică regulile care sunt prevăzute și pentru anularea certificatului de moștenitor (art.88 din Legea nr.36/1995).
b) Dacă moștenirea nu este vacantă, însă statul a fost gratificat prin testament, urmează să i se elibereze certificat de moștenitor, iar nu certificat de vacanță a moștenirii. Considerăm că această soluție urmează a fi aplicată și în cazul în care statul este gratificat prin testament, iar în lipsa acestui legat moștenirea ar fi fost vacantă (deci ar fi revenit, oricum, statului). Dobândirea prin legat se poate dovedi mai eficientă decât dobândirea succesiunii vacante (de pildă, în cazul apariției unor succesibili care cer repunerea în termenul de prescripție pentru motive temeinic justificate sau invocă suspendarea lui pentru caz de forță majoră). Teoretic nu se poate exclude nici ipoteza în care statul este gratificat cu o parte din moștenire (de exemplu, legat cu litiu universal), iar restul moștenirii devine vacantă (de exemplu, prin renunțarea sau predecesul celuilalt legatar sau moștenitor legal). În acest din urmă caz, notariatul urmează să elibereze statului două certificate: unul de moștenitor și altul de vacanță a moștenirii.
Răspunderea stalului pentru pasivul moștenirii numai in limita activului.
Indiferent de teza adoptată în privința naturii juridice a dreptului statului asupra moștenirii vacante, se recunoaște, unanim, că "statul culege un patrimoniu, o universalitate și va fi ținut, prin urmare, de datoriile și sarcinile succesorale". Această soluție se aplică și în practica judecătorească; "când se ivește o vacanță succesorală … statul nu dobândește bunurile respective cu titlu particular, ca bunuri individual determinate, ci cu titlu universal, ca elemente ale unui patrimoniu". b#%l!^+a?
Din caracterul universal al dobândirii moștenirii vacante de către stat decurg anumite consecințe practice.
a) Deoarece statul dobândește un patrimoniu, deci o universalitate, fiind un succesor în drepturi al defunctului, el va fi obligat față de creditori în condițiile în care ar fi obligat orice moștenitor legal sau legatar universal ori cu titlu universal acceptant al moștenirii sub beneficiu de inventar, neputându-se aplica, prin asemănare, reglementările speciale care vizează trecerea în proprietatea statului a unor bunuri în condiții deosebite (de exemplu, exproprierea pentru cauză de utilitate publică în condițiile art.41 din Constituție și a legii speciale).
În practică, problema s-a pus în legătură cu stabilirea cuantumului dreptului de creanță al fostei concubine a defunctului, care a contribuit la edificarea unei construcții, ce a intrat în masa succesorală, dobândită de către stat ca moștenire vacantă. În acest caz, statul este obligat să plătească întreaga creanță, așa cum orice alt moștenitor, legal sau testamentar, ar fi obligat în calitate de dobânditor al patrimoniului succesoral.
b) O altă problemă, și mai frecvent întâlnită în practică, se pune în legătură cu obligațiile asumate de cel care lasă moștenirea prin antecontractul de vânzare-cumpărare. întrucât obligația (de a face) asumată prin antecontract este o obligație patrimonială transmisibilă prin moștenire, obligația de a încheia contractul de vânzare-cumpărare trece asupra statului, la fel ca și asupra oricărui alt moștenitor. Dar cumpărătorul poate opta, potrivit principiilor aplicabile în materie, și pentru rezoluțiunea antecontractului și restituirea prețului plătit, în condițiile în care ar fi putut cere și împotriva vânzătorului-promiteril (decedat).
Dacă defunctul moștenit de către stat ar fi avut calitatea de cumpărător, care a plătit – integral sau în parte – prețul, statul ar putea să ceară și el pronunțarea unei hotărâri judecătorești caic să țină loc de contract de înstrăinare sau restituirea prețului potrivit regulilor aplicabile în materie, dacă vânzătorul nu cere el pronunțarea hotărârii judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare .
În toate cazurile, se admite unanim că statul răspunde de pasivul moștenirii dobândite numai în limita activului, căci nu ar fi admisibil ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane fizice. De altfel, nici ceilalți moștenitori (persoane fizice) nu sunt obligati în acest sens, putând renunța la moștenire sau accepta sub beneficiu de inventar. Cu atăt mai mult statul, care nu are drept de opțiune succesorală, nu poate fi obligat pentru pasiv decât în limitele activului.
c) Se pune însă întrebarea, dacă această limitare a răspunderii statului pentru pasiv intra vires hereditatis este sau nu condiționată de întocmirea inventarului bunurilor succesorale (potrivit art.705 C.civ.), cu consecința răspunderii nelimitate a statului pentru pasivul moștenirii în lipsa acestui inventar?
În literatura de specialitate s-a susținut că "restrângerea răspunderii statului în marginile activului succesoral nu va fi operantă decât dacă s-a oprit confuziunea patrimoniilor prin întocmirea unui inventar".
Rațiunile care justifică necesitatea inventarului în cazul moștenitorilor persoane fizice nu mai sunt valabile în cazul statului". Într-adevăr, prin formele care se întocmesc în vederea contabilizării și valorificării bunurilor trecute în proprietatea statului, oricând se poate dovedi componența și valoarea acestor bunuri, chiar dacă nu s-a întocmit un inventar special. Pe de altă parte, legea prevede necesitatea inventarului în cazul în care succesibilul, exercitându-și dreptul de opțiune succesorală, face declarație de acceptare sub beneficiul de inventar. Ori, statul nu are drept de opțiune succesorală.
Desigur, nimic nu se opune ca notarul să procedeze la întocmirea inventarului ori de câte ori consideră că acesta este în interesul statului. Restrângerea însă a răspunderii statului pentru pasiv în limitele activului dobândit nu depinde, după părerea noastră, de întocmirea acestui inventar, răspunderea nelimitată a statului fiind principial exclusă în toate cazurile, inclusiv cazul în care statul este gratificat prin testament.
Inexistența dreptului de opțiune succesorală.
Spre deosebire de ceilalți moștenitori, statul – în privința dreptului având ca obiect moștenirea vacantă (iar nu și eventualele legate lăsate prin testament de de cuius) – nu are un drept opțiune succesorală. Astfel, el nu poate renunța la moștenirea vacantă, de vreme ce bunurile succesorale, devenind fără stăpân, ele ar reveni tot lui în baza art.646 C.civ. și a Decretului de nr.l 11/1951 . Totodată, acceptarea sub beneficiul de inventar este, oricum, inutilă, fiindcă statul răspunde pentru pasiv numai în limita activului și, după cum am văzut, independent de întocmirea unui inventar special. Neavând drept de opțiune, termenul de prescripție de 6 luni prevăzut, de lege pentru exercitarea acestui drept devine inaplicabil. Asadar petent poate solicita eliberarea certificatului de vacanță a moștenirii, iar notarul sau instanța judecătorească pot constata vacanța moștenirii (și din oficiu) nelimitat în timp.
Trimiterea in posesie a statului.
Conform dreptului civil român, succesorii legali ai defunctului dobândesc drepturile si obligațiile care fac parte din masa succesorală de la data deschiderii moștenirii. Dat fiind insă că intre momentul deschiderii succesiunii si momentul stabilirii exacte în urma exercitarii dreptului de opțiune succesorală a moștenitorilor care vin efectiv la succesiune, se scurge un interval de timp în care exsită anumite incertitudini în legatură cu prosanele care vor moșteni pe defunct. Codul civil (art. 653) conferă unora dintre moștenitorii legali ai defunctului posesia de drept a moștenirii (sezina), adică exercitiul drepturilor succesorlale si stăpânirea bunurilor succesorale, fără nicio formalitate sau verificare. Ceilalti moștenitori si statul beneficiar al succesiunii vacante trebuie insă să ceară trimiterea în posesie, lucru ce implică îndeplinirea unor formalităti si efectuarea unor verificari ale titlului de moștenitor al celui care cere acest lucru. Asadar, statul nu se bucură de sezină, motiv pentru care trebuie să ceară punerea în posesie, lucru care practic, se realizează prin eliberarea certificatului de vacanță succesorală.
Verificarile necesare trimiterii în posesie a statului se pot face însă si direct de instanta de judecată investită cu judecarea unei acțiuni prin care statul acționează pentru valorificarea unui drept succesoral sau, simetric invers, prin care un terț acționează în judecată statul în calitate de beneficiar al succesiunii vacante pentru îndeplinirea unei obligațiui făcând parte din patrimoniul succesoral.
CAPITOLUL III
LEX SUCCESIONIS
În cazul în care de cujus era în momentul morții sale cetățean străin, dar avea bunuri pe teritoriul țării noastre sau, invers, era cetățean român, dar avea bunuri pe teritoriul altui stat, existând astfel un element de extraneitate, ne aflăm în fața unui conflict de legi, legea româna și cea b#%l!^+a?străină. Deci, conflictul de legi presupune situația în care un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparținând unor sisteme de drept diferite. Cauza apariției conflictului de legi constă în deosebirile existente între sistemele de drept ale diferitelor state.
Raporturile juridice care conțin un element de extraneitate sunt reglementate de dreptul internațional privat. Dreptul internațional privat este o ramură de drept care are ca obiect de reglementare raporturi juridice de drept privat, create ori valorificate în contextul relațiilor internaționale.
Problema sferei raporturilor juridice de drept internațional privat a fost controversată până la apariția Legii nr. 105/1992 (LDIP) cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992.
Problema moștenirii în dreptul internațional privat este tratată în Capitolul VI din Legea nr. 105/1992.
În conformitate cu prevederile art. 66 din Legea nr. 105/1992, moștenirea este supusă unor legi diferite, în funcție de obiectul ei. Astfel:
Referitor la bunurile mobile, oriunde s-ar afla acestea, moștenirea este supusă legii naționale (lex patriae) pe care persoana decedată o avea la data morții; operează, deci, regula “mobilia sequitur personam”, bunurile mobile urmează persoana, se subînțelege, căreia îi aparțin.
În ceea ce privește bunurile imobile și fondul de comerț, moștenirea este supusă legii locului unde fiecare dintre aceste bunuri este situat; este, deci, incidentă regula lex rei sitae, locul unde se situează bunul.
În Germania, moștenirea ab intestat este supusă –fără a distinge
între bunuri mobile și bunuri imobile- legii naționale pe care de cujus o avea la data decesului (art. 25-26 din IPR); așadar, s-a menținut concepția tradițională din EGBG (1886). Aceeași soluție o aflăm în Codul civil italian (art. 23), portughez (art. 62), grec (art. 28). În dreptul englez și S.U.A. succesiunea bunurilor imobile este supusă legii situației bunurilor, iar succesiunea bunurilor mobile legii ultimului domiciliu al defunctului.
Diviziunea averii succesorale în două mase datează de la postglo-satori, adică de la începuturile dreptului internațional privat. Postglosatorii, trăind în plină epoca feudală, au văzut în succesiune, mai înainte de toate o masă de bunuri legate de un anumit teritoriu. Unele din aceste bunuri prezentau, din punctul de vedere al vremii, un interes mai mare, acestea erau bunurile imobile.
Era necesar ca bunurile imobile să fie reglementate de cutuma locului unde se găseau. Imobilele erau importante din cauza rolului lor în orânduirea feudală. De moșia feudală și de castel se legau titlurile nobiliare, serviciile feudale, impozitele și reținerile din succesiune, modurile de transmitere ale succesiunii și altele.
Din cauza aceasta, fiecare provincie cutumiară ținea să reglementeze tot ceea ce privea succesiunile imobiliare care se găseau pe teritoriul respectiv. Dispozițiile care cârmuiau succesiunea imobiliară au fost calificate statute reale în școala franceză a statutelor.
Mobilele interesau mai puțin. Ele aveau o importanță socială mai redusă, de aceea ele erau cârmuite de legea locului unde domicilia defunctul. Se putea ca, în realitate, numai unele din lucrurile defunctului să se găsească la domiciliul său. Se considera totuși, că toate lucrurile unei persoane defuncte se găseau la domiciliul ei. Domiciliul persoanei defuncte constituia locul situației reale sau fictive a lucrurilor mobile care figurau în succesiune. Interesant este însă faptul că mai întâi s-a dat soluția și mai apoi s-a căutat o justificare pentru aceasta.
La început, probabil, erau excepționale cazurile în care lucrurile mobile ale defunctului se găseau în altă parte decât la domiciliul lui. Soluțiile date de școala statutelor din evul mediu corespundeau stadiului de dezvoltare a relațiilor de producție și concepțiilor pe care le generau.
Dacă defunctul avea moșii feudale pe teritoriul unor provincii diferite, se deschideau atâtea succesiuni câte imobile pe teritorii diferite se găseau. Este ceea ce se exprima prin cuvintele: quod sunt bona diversis territorris obnoxia, totidem patrimonia intelliquntur. Prin bona înțelegem aici, bunurile imobile.
Sistemul acesta care divide patrimoniul în două mase distincte este criticabil din punct de vedere teoretic: succesiunea este o universalitate și este normal și practic să se aplice o singură lege, aceea a domiciliului defunctului sau aceea a țării căreia îi aparține prin cetățenie defunctul. Dar sistemul adoptat de postglosatori prezintă încă și astăzi avantaje, deși nesocotește unitatea patrimoniului. Sunt respectate interesele statului pe teritoriul căruia se găsesc imobilele succesiunii.
În cazul în care, atât bunurilor mobile, cât și bunurilor imobile li se aplică aceeași lege, ne găsim în fața unei singure autorități și se respectă unitatea patrimoniului. Dimpotrivă, în sistemul în care succesiunea este divizată în două mase, masa bunurilor mobiliare și masa bunurilor imobiliare, riscăm să ne găsim în fața unor hotărâri contradictorii pentru că sunt date de autorități diferite.
Potrivit Legii nr. 105/1992, în competența instanțelor judecătorești române intră litigiile cu privire la moștenire dacă ultimul domiciliu al defunctului sau bunurile rămase de la acesta se află în România.
Pentru succesiunea bunurilor mobile se aplică de către unele sisteme de drept legea ultimului domiciliu al defunctului, iar de către altele legea lui națională din momentul decesului.
În favoarea legii domiciliului se invocă următoarele argumente:
legea succesorală are o strânsă legatură cu legea care stabilește regimul juridic al bunurilor, astfel că legea succesorală aparține statutului real, nu celui personal.
bunurile mobile sunt considerate că se află la domiciliul defunctului; în fapt aceasta este realitatea în cele mai multe cazuri; legea domiciliului asigură un regim unitar lichidării succesiunii, deoarece această operație se face la ultimul domiciliu al defunctului.
2. legea domiciliului nu nesocotește interesele familiei, deoarece domiciliul defunctului coincide cu cel al familiei acestuia.
3.interese de ordin practic, pentru a se aplica într-o măsură mai mare legea proprie; este vorba de țările de imigrare, în care numărul celor care se găsesc în țara respectivă cu domiciliul, dar fără a avea cetățenia sa este mai mare decât al cetățenilor proprii care decedează în străinătate unde își au domiciliul.
În sprijinul aplicării legii naționale a defunctului succesiunii mobiliare se invocă următoarele argumente:
succesiunea are o strânsă legătură cu raporturile de familie , ambele reflectând concepția existentă cu privire la familie într-un anumit stat; succesiunea cunoaște instituția rezervei care are ca scop stabilitatea familiei.
statul a cărei cetățenie o are defunctul la data decesului este cel mai interesat să reglementeze succesiunea lăsată de cetățeanul său, decât oricare alt stat. b#%l!^+a?
interese de ordin practic, în țările de emigrare, pentru a aplica într-o măsură mai mare legea proprie.
Trebuie să precizăm că adoptarea uneia din cele două soluții de către un anumit sistem de drept nu depinde numai de valoarea acestor argumente, ci și de trăsăturile caracteristice acelui sistem de drept, intereselor pe care le consacră și le apără, particularităților legate de tradiție și altor factori.
Pe de altă parte, unii autori consideră că transmiterea succesorală
mobiliară este consecința unui fapt juridic, care este decesul. În dreptul intern acest fapt juridic se localizează la locul deschiderii succesiunii, iar acest loc este la domiciliul defunctului. În consecință, dreptul internațional privat, pentru a asigura aplicarea unei singure legi succesiunii mobiliare, folosește localizarea din dreptul intern care se referă la faptul generator al drepturilor succesorale.
Ar urma, după această concepție, că și succesiunea imobiliară trebuie supusă legii domiciliului defunctului, pentru a se asigura supunerea întregii succesiuni unei singure legi. Acești autori arată însă, că locul situării imobilului este elementul (punctul) de legătură privilegiat pentru succesiunea imobiliară, față de alte puncte de legătură.
Prin urmare, în dreptul nostru internațional privat, așa cum am arătat, există principiul că succesiunea bunurilor imobile este reglementată de locul situației bunurilor, iar succesiunea bunurilor mobile este reglementată de legea națională a defunctului (lex patriae). Legea succesorală astfel determinată se aplică atât succesiunii legale, cât și succesiunii testamentare.
Totuși, art. 68 din LDIP prevede că testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată de art. 66 din LDIP fără a avea dreptul să înlăture dispozițiile ei imperative. Legea astfel aleasă se aplică situațiilor prevăzute de art. 67 care reglementează domeniul de aplicare.
Legea succesorală (lex succesionis) cuprinde ansamblul normelor privind organizarea și funcționarea succesiunii. ”Trust agrement” (convenția de încredere) instituită în țară străină poate fi recunoscută în țara noastră unde urmează să își producă efectele, dacă nu contravine ordinii publice de drept internațional privat.
Practica judecătorească anterioară s-a pronunțat în sensul că succesiunea bunurilor privite ut singuli (în mod individual) este supusă legii situației bunurilor, iar succesiunea mobiliară (deci bunurile mobile sunt privite în universalitatea lor) a unui străin decedat în țara noastră este supusă legii lui naționale . În cazul succesiunii mobiliare, transmiterea are caracter de universalitate, bunurile mobile nefiind considerate în mod singular, individual, adică ut singuli. Dacă succesiunea este vacantă (bona vacantia), indiferent dacă bunul este mobil sau imobil, statul culege bunurile vacante. Bunurile mobile succesorale sunt considerate ut singuli în cazul succesiunii vacante, dacă dreptul statului de a culege bunurile este calificat un drept de dezherență, nu un drept de succesiune.
Tribunalul județean Brașov a stabilit că moștenitorii unui cetățean străin trebuie, indiferent de cetățenia lor, să își exercite dreptul de opțiune succesorală în termenul de prescripție prevăzut de legea română, dacă în masa succesorală se află bunuri imobile situate pe teritoriul țării noastre.
Așadar, opțiunea succesorală ține de materia succesorală și nu de statutul personal sau de statutul real ceea ce înseamnă că se aplică legea succesorală care este, în cazul bunurilor imobile situate în țara noastră, legea română.
3.1.PRECIZĂRI PREALABILE
Determinarea domeniului de aplicare a legii moștenirii constituie o operațiune de calificare al cărei scop este stabilirea elementelor care, în conformitate cu dreptul român –ca lex fori- intră în noțiunea de “moștenire”, materie ce constituie conținutul normei conflictuale lex succesionis.
Domeniul de aplicare a legii succesiunii, este prevăzut, în cea mai mare parte, în art. 67 din Legea nr. 105/1992. Există însă și anumite aspecte privind domeniul legii succesiunii pe care acest articol nu le cuprinde în mod explicit și care trebuie, de aceea, calificate separat.
DOMENIUL DE APLICARE A LEGII MOȘTENIRII
Conform art. 67 din Legea nr. 105/1992, legea aplicabilă moștenirii stabilește îndeosebi :
momentul deschiderii moștenirii
persoanele apte a moșteni
exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct
condițiile și efectele opțiunii succesorale
întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul moștenirii
drepturile statului asupra succesiunii vacante
Enumerarea este, așadar exemplificativă.
MOMENTUL DESCHIDERII MOȘTENIRII:
Prin deschiderea moștenirii se produce efectul juridic al transmiterii moștenirii. Ea prezintă o importanță juridică deosebită întrucât moștenitorii, indiferent dacă sunt moștenitori legali sau rezervatari, nu pot dobândi nici un drept asupra patrimoniului succesoral până în momentul deschiderii moștenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis și dobândit decât la moartea titularului. De fapt, înainte de deschiderea moștenirii nici nu se poate vorbi de moștenitori ori de masă succesorală, persoana în viață fiind titularul patrimoniului său, iar moștenitorii urmează să fie desemnați numai la data deschiderii moștenirii. Astfel fiind, descendentul unei persoane în viață nu poate contesta renunțarea făcută de acesta din urma la o moștenire ce i s-ar fi cuvenit, întrucât printr-o asemenea acțiune, descendentul urmărește mărirea patrimoniului acelei persoane, spre a moșteni mai mult la decesul ei, fără a avea vreun drept aspra acelui patrimoniu cât timp moștenirea nu a fost deschisă.
Conform art. 651 din Codul civil, succesiunile se deschid prin moarte. Deci, o persoană în viață niciodată nu poate să transmită o moștenire. De aici regula că nu poate fi moștenit un om viu (nulla est viventis hereditas).
În sistemul dreptului civil român, prin moarte se înțelege numai moartea naturală a unei persoane fizice, care a fost constatată fizic –prin examinarea cadavrului- sau declarată prin hotărâre judecătorească în cazul imposibilității constatării fizice. Succesiunea nu se deschide în cazul declarării judecătorești a dispariției unei persoane. Declararea judecătorească a dispariției este o soluție necesară și utilă pentu că este o condiție prealabilă indispensabilă a declarării judecătorești a morții. Potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice și juridice, cel dispărut este socotit în viață “dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă”. Din perspectiva deschiderii, nu au importanță locul și data morții lui de cujus.
Legea succesorală se aplică numai în ceea ce privește data deschiderii succesiunii, nu și în ceea ce privește locul. Într-adevăr, locul deschiderii succesiunii prezintă interes pentru determinarea organelor notariale competente în privința procedurii succesorale necontencioase și pentru determinarea competenței instanțelor judecătorești chemate să se pronunțe în litigii născute în legătură cu succesiunea. În ambele cazuri, competența se determină de legea forului.
Astfel, pentru determinarea competenței notariale, deosebim, potrivit art. 10 și art. 68 ale Legii nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială publicată la 16 mai 1995:
notarul public din biroul notarial situat în circumscripția teritorială a judecăroriei în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu.
pentru succesiunea unei persoane care nu a avut domiciliul în țară, procedura succesorală se poate îndeplini de către notarul public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare; această dispoziție se b#%l!^+a?aplică atât cetățenilor români, cât și străinilor dacă nu au avut domiciliul în România.
În cazul persoanelor nomade, în legătură cu care nu există prevederi legale exprese, în doctrină s-a admis că locul deschiderii succesiunii este acela unde se află bunurile cele mai importante ca valoare din moștenire, iar, în cazul lipsei bunurilor, locul unde s-a înregistrat moartea acelei persoane.
Dovada locului ultimului domiciliu se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă, căci domiciliul este o stare de fapt. Practic, dovada se face prin actul de identitate sau certificatul de naștere al lui de cujus. În cazul minorilor sub 14 ani, dovada se face prin actul de identitate al părinților sau tutorelui. Se admite însă că, dacă, în realitate, de cujus a avut un alt domiciliu decât cel înscris în actul de identitate, acest lucru să fie dovedit prin orice mijloc de probă.
Odată sesizat prin cerere, notarul public își verifică în prealabil competența teritorială, urmând a se desesiza în favoarea unui alt birou notarial, dacă acesta este cel competent.
Cererea de deschidere a procedurii succesorale, potrivit legii române, va cuprinde:
datele de stare civilă ale defunctului;
numele, prenumele și domiciliul moștenitorilor prezumtivi;
bunurile defunctului și valoarea acestora;
pasivul succesoral.
În cazul în care între moștenitori apar neînțelegeri, notarul constată aceasta printr-o încheiere și îndrumă părțile să ceară soluționarea litigiilor la instanța judecătorească (art. 78 din Legea nr. 36/1995).
În funcție de locul deschiderii moștenirii se determină, așa cum am arătat, și instanța judecătorească competentă să judece acțiunile determinate de art. 14 C.civ. Este vorba de cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare, cererile privitoare la moștenire, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altuia, cererile legatarilor sau ale creditorilor celui decedat împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva executorului testamentar. Aceeași instanță este competentă să rezolve și cererile la care se referă art. 74 alin. (3) și art. 88 alin.(1) din Legea nr. 36/1995 și anume cererile celor vătămați prin măsurile de inventariere și conservare a bunurilor succesorale dispuse de notarul public și cererile referitoare la anularea certificatului de moștenitor.
Persoanele care pretind vreun drept cu privire la o moștenire, făcându-se aplicarea legii generale consacrată de art. 1169 C.civ.,trebuie să facă dovada datei morții celui pe care vor să îl moștenească.
Dovada morții și a datei acesteia se face, de regulă, prin certificatul de deces, eliberat de către serviciul de stare civilă al localității în care s-a produs decesul, sau cu hotărâre judecătorească declarativă de moarte. Dovada contrară cu privire la data morții, se va putea face, în ambele cazuri, prin orice mijloc de probă. Se admite chiar dovada orei și a minutului în care a avut loc decesul, în ipoteza în care mai multe persoane, cu vocație succesorală reciprocă, au decedat la aceeași dată.
Data morții este importantă deoarece, în funcție de aceasta, se stabilesc:
cercul persoanelor chemate la moștenire, capacitatea lor succesorală și drepturile ce li se cuvin din acea moștenire.
momentul transmiterii moștenirii către succesori, întrucât acceptarea moștenirii de către succesori retroactivează până la data deschiderii acesteia; renunțarea la moștenire produce efecte tot până la această dată.
data de la care curge termenul de acceptare sau de renunțare la moștenire.
validitatea actelor juridice asupra moștenirii, căci, în principiu, actele cu privire la o succesiune nedeschisă sunt nule absolut (art. 702 și 965 C.civ.).
compunerea și valoarea masei succesorale.
în cazul pluralității de moștenitori, începutul indiviziunii succesorale și data până la care retroactivează efectul declarativ al partajului.
legea aplicabilă fiecărei moșteniri, în cazul survenirii în timp a mai multor legi succesorale.
PERSOANELE CU VOCAȚIE SUCCESORALĂ
Legea succesorală guvernează, așadar, vocația succesorală care constituie una dintre condițiile esențiale pentru a putea moșteni, alături de condiția capacității succesorale și a aceleia de a nu exista nedemnitate succesorală.
În cazul moștenirii legale, vocația la moștenire își are izvorul în prevederile legale potrivit cărora sunt chemate la moștenire rudele defunctului, încadrate în cele patru clase de moștenitori, precum și soțul supraviețuitor, iar, în cazul moștenirii testamentare, în cuprinsul testamentului lăsat de defunct.
În sens general, noțiunea de vocație suuccesorală exprimă potențialitatea unor rude din cele determinate ca făcând parte din cele patru clase de moștenitori de a culege moștenirea lui de cujus. Dintre acestea însă, nu toate vor putea culege moștenirea în mod real, ci numai acelea care au vocație succesorală concretă și vor culege, efectiv, acea moștenire. O persoană poate să aibă vocație succesorală generală, dar poate fi înlăturată de la moștenirea respectivă de o rudă în grad mai apropiat a defunctului, deci nu a avut vocație succesorală concretă la acea moștenire.
Astfel, trebuie îndeplinite două condiții:
– una pozitivă- să aibă vocație succesorală generală.
– una negativă- să nu fie înlăturată de la moștenire de o rudă mai apropiată în grad sau de un legatar.
Vocația succesorală generală este inoperantă în cazul moștenirii testamentare pentru că orice persoană care are capacitate succesorală poate, în principiu, să primească legate, cu limitările aduse de rezerva succesorală, în cazul unei categorii de moștenitori.
Prezintă importanță și pe planul dreptului internațional privat, datorită problemelor conflictuale pe care le ridică, clasificarea devoluțiunii în legală și testamentară.
3.2 .DEVOLUȚIUNEA LEGALĂ A MOȘTENIRII
Determinarea persoanelor chemate să moștenească patrimoniul unei persoane fizice decedate poartă numele de devoluțiune a moștenirii. Devoluțiunea legală (ab intestat) a moștenirii are loc atunci când nu există testament, căci, în acest din urmă caz, devoluțiunea este testamentară.
Ține de devoluțiunea moștenirii, deschiderea succesiunii (data acesteia), cerințele legale pentru a moșteni, determinarea succesibililor și a părții ce le revine din moștenire, reprezentarea succesorală, rezerva succesorală. Toate acestea sunt supuse legii succesorale care diferă, după cum am precizat, în raport de natura bunurilor succesorale, mobile (legea națională a defunctului) și imobile (legea situației bunului).
Drepturile soțului supraviețuitor asupra bunurilor succesorale sunt cârmuite tot de legea succesiunii.
Există unele aspecte interesând vocația succesorală care nu sunt reglementate de legea succesiunii. Astfel, de exemplu, stabilirea filiației din căsătorie sau din afara căsătoriei, în vederea chemării la moștenire, este supusă legii personale. Calitatea de soț se determină potrivit legii aplicabile căsătoriei, deci determinarea bunurilor comune și a celor proprii defunctului și stabilirea părții defunctului în bunurile comune sunt supuse legii aplicabile efectelor căsătoriei .
Legea succesiunii nu poate fi aplicată în ceea ce privește vocația succesorală în cazul în care contravine ordinii publice în dreptul internațional privat. Astfel, ar fi legea străină care ar înlătura de la moștenire pe copilul din afara căsătoriei, de exemplu pe cel adulterin sau incestuos.
În lipsa moștenitorilor legali, precum și în lipsa unui testament lăsat de defunct, bunurile acestuia se cuvin statului (art. 680 C.civ.).
Moștenirea va fi tot legală și atunci când defunctul a lăsat testament, dar acesta nu cuprinde legate, ci alte dispoziții, ca: recunoașterea unui copil, dispoziții cu privire la funeralii sau cu privire b#%l!^+a?la desemnarea unui executor testamentar etc. Testamentul poate să cuprindă numai exheredări și nu legate, astfel el va fi folosit pentru înlăturarea de la moștenire a celor exheredați, iar moștenirea se va împărți, potrivit legii, între cei care nu au fost înlăturați prin voința lui de cujus.
Primul principiu al devoluțiunii legale este acela, potrivit căruia, succesorii sunt chemați la moștenire în ordinea claselor de moștenitori.
Cele patru clase de moștenitori sunt următoarele:
Clasa I –care cuprinde descendenții în linie dreaptă ai defunctului.
Clasa a-II-a –care cuprinde ascendenții și colateralii privilegiați.
Clasa a-III-a –care cuprinde ascendenții ordinari.
Clasa a-IV-a –care cuprinde colateralii ordinari.
În concurs cu fiecare din aceste clase sau singur, în măsura în care nu există rude de sânge, vine soțul supraviețuitor al defunctului potrivit Legii nr. 319/1944 privitoare la drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor.
Al doilea principiu al devoluțiunii succesorale legale este acela al prioritații gradului de rudenie cu defunctul între rudele din cadrul aceleiași clase.
Al treilea principiu al devoluțiunii succesorale legale este acela potrivit căruia în sânul aceleiași clase de moștenitori rudele de grad egal moștenesc în părți egale.
LEGEA APLICABILĂ DEVOLUȚIUNII TESTAMENTARE A MOȘTENIRII
Moștenirea legală nu este exclusivă în dreptul nostru. Patrimoniul succesoral se poate transmite, potrivit art. 650 C.civ.,fie în temeiul legii, potrivit regulilor statornicite de aceasta, fie în temeiul testamentului care exprimă voința defunctului în această privință.
În legătură cu regimul de drept internațional privat al moștenirii testamentare interesează reglementarea specială privind legea aplicabilă acestei forme de moștenire.
Privitor la acest aspect, sunt aplicabile dispozițiile art. 68 alin.1. din Legea nr. 105/1992, conform cărora :”Testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, fără a avea dreptul să înlăture dispozițiile ei imperative”.
Din acest text rezultă că, în cazul moștenirii testamentare, normele conflictuale reglementate de art. 66 din Legea nr. 105/1992 și anume atât cea care plasează moștenirea mobiliară în sfera ultimei legi naționale a defunctului, cât și cea care supune moștenirea imobiliară legii locului situării imobilului, au un caracter supletiv, testatorul putând să facă aplicabilă transmiterii succesorale a bunurilor sale o altă lege, potrivit voinței sale. În acest caz, legea aleasă de testator se aplică în calitate de lege succesorală, având domeniul de aplicare prevăzut de art. 67 din aceeași lege, adică stabilește: momentul deschiderii moștenirii, persoanale cu vocație de a moșteni, calitățile cerute pentru a moșteni, exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct, condițiile și efectele opțiunii succesorale, întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul, drepturile statului asupra succesiunii vacante.
Autonomia de voință a testatorului este însă limitată în sensul că dispozițiile imperative ale legii, aplicabile conform art. 66, rămân totuși aplicabile. Prin “dispoziții imperative” ale legii aplicabile, se pare că legiuitorul s-a referit la ordinea publică și la frauda la lege în dreptul internațional privat.
CALITĂȚILE CERUTE PENTRU A MOȘTENI
Prin această exprimare, art. 67, lit. c). din LDIP s-a referit, în principal, la celelalte condiții legale pentru a putea moșteni, altele decât vocația succesorală la care se referă art. 67, lit. b). din LDIP, și anume existența capacității succesorale și lipsa nedemnității de a moșteni (art. 654-658 C.civ.). Capacitatea succesorală este o condiție pozitivă, în timp ce nedemnitatea succesorală, prevăzută de art. 655-658 C.civ., este o condiție negativă.
Pe de altă parte, prima condiție este valabilă atât pentru moștenirea legală, cât și pentru moștenirea testamentară, pe când nedemnitatea succesorală privește numai moștenirea legală, corespondentul ei pentru moștenirea testamentară fiind revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine, prevăzută de art. 831 și 930 C.civ.
CAPACITATEA SUCCESORALĂ
Capacitatea succesorală înseamnă existența calității de subiect de drept la data deschiderii succesiunii. Potrivit articolului 654 din Codul civil român, are capacitate succesorală orice persoană care există în momentul deschiderii succesiunii; copilul conceput este considerat că există; copilul născut mort este considerat că nu există.
Capacitatea succesorală este supusă legii succesorale, și nu legii personale, tocmai datorită calificării ei ca o condiție esențială pentru a putea moșteni. În acest sens, art. 67 lit. b). din Legea nr. 105/1992 prevede că legea succesorală stabilește persoanele cu vocație de a moșteni, precum și calitățile cerute pentru a moșteni. Legea personală se aplică, însă, în ceea ce privește prezumția timpului legal al concepției copilului, pentru a se stabili că acesta a fost conceput înainte de deschiderea succesiunii, fiind o problemă de capacitate de folosință a copilului.
Problema dacă cel declarat judecătorește mort sau dispărut înainte de deschiderea succesiunii nu are sau are capacitate succesorală se rezolvă potrivit legii aplicabile succesiunii. Această problemă nu trebuie confundată cu aceea de a ști potrivit cărei legi trebuie îndeplinite condițiile de fond și de formă pentru a se declara cineva judecătorește mort sau dispărut. De asemenea, trebuie deosebite regulile de procedură care sunt supuse legii forului (lex fori).
Regimul juridic al comorienților, deoarece privește capacitatea succesorală, este supus legii succesiunii.
.NEDEMNITĂȚILE SUCCESORALE
Legea succesorală reglementează nedemnitatea succesorală (art. 67, lit. c). din Legea nr. 105/1992). Astfel, această lege arată cazurile în care există nedemnitate succesorală, de exemplu, potrivit dreptului nostru, atentatul la viața defunctului, acuzația capitală calomnioasă la adresa defunctului, nedenunțarea omorului.
Aceeași lege arată dacă nedemnitatea succesorală operează de drept sau dacă este nevoie de o hotărâre judecătorească pentru a o pronunța. În sfârșit, legea succesorală mai reglementează efectele nedemnității succesorale, în ceea ce privește raporturile dintre nedemn și ceilalți moștenitori, precum și raporturile dintre nedemn și descendenții săi.
Ca urmare a constatării nedemnității succesorale a unui moștenitor, titlul său de succesor, potrivit legii române, este retroactiv desființat din momentul deschiderii moștenirii, momentul săvârșirii uneia din faptele prevăzute de art. 655 C.civ neavând importanță.
Art. 658 C.civ. prevede, în privința copiilor nedemnului, că “viind la succesiune în virtutea dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtați pentru greșeala tatălui lor”. Așadar, copiii nedemnului pot veni la moștenirea defunctului (prin ipoteză, a bunicului lor) numai în nume propriu, nu și prin reprezentare, ceea ce înseamnă că nedemnitatea, produce efecte și față de ei, chiar dacă nu au săvârșit nici una din faptele determinate de legiuitor ca ducând la nedemnitate.
REGIMUL SEZINEI
Potrivit legislației noastre, dobândirea posesiunii moștenirii se face diferit, după cum succesorii sunt legali sau testamentari (prin asemănare și donatorii de bunuri viitoare). În ceea ce privește succesorii legali, deosebim între cei care au sezină și cei care nu au sezină. Primii dobândesc posesiunea de drept a moștenirii prin intemeiul sezinei, iar cei care nu au sezină, prin trimiterea în posesiune (art. 653 C.civ). Legatarii (prin asemănare donatorii de bunuri viitoare) dobândesc posesiunea prin predarea legatului, respectiv a obiectului donațiunii (art. 895, 897 și 899 C.civ.).
Succesorii legali, fără a deosebi între cei cu sezină și cei fără sezină, dobândesc dreptul de proprietate și devin titularii celorlalte drepturi cuprinse în moștenire, de drept, de la data deschiderii succesiunii. În același fel, legatarii devin titularii dreptului cuprins în legat. Dar dacă transmisiunea activului moștenirii se face în temeiul legii, pe data deschiderii succesiunii, ea nu este nici definitivă, nici obligatorie. Succesorii și legatarii au un drept de opțiune, în temeiul căruia pot să accepte pur și simplu, să accepte sub beneficiu de inventar sau să renunțe la succesiune sau legat.
Determinarea succesorilor care au sezină și a celor care nu au sezină este strâns legată de stabilirea bunurilor asupra cărora există sezină. Astfel, legea situației bunului se va aplica în ambele b#%l!^+a?privințe. Referitor la efectele sezinei, deosebim:
-intrarea în stăpânirea bunurilor lăsate de defunct este reglementată de legea situației bunului.
-exercițiul activ și pasiv al acțiunilor ce au aparținut defunctului este supus legii aplicabile succesiunii, deoarece nu este vorba de posesiunea asupra bunurilor.
În schimb, exercițiul acțiunilor posesorii este supus legii situației bunului. Natura juridică a sezinei este cârmuită de legea situației bunului. Aceeași lege se aplică și în ceea ce privește trimiterea în posesiune și predarea legatelor. În sensul că trimiterea în posesie este supusă legii române, dacă este vorba de un bun situat în țara noastră, s-a pronunțat și practica judecătorească anterioară.
Procedura trimiterii în posesiune și cea a predării legatului este supusă legii forului.
Art. 67, lit. d). din Legea nr. 105/1992 arată că legea succesorală stabilește exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct, putându-se considera că are în vedere sezina, adică exercitarea posesiei, supusă legii succesorale. Dacă ne referim la art. 653, alin. 2 C.civ., care dispune că moștenitorii fără sezină intră în posesia succesiunii cu permisiunea justiției, iar cei care au sezină au, de drept, posesia succesiunii (art. 653, alin.1 C.civ.), de asemenea s-ar putea considera că sezina, deci și exercitarea posesiei, este supusă legii succesorale, dar regimul juridic al posesiei ține de legea situației bunului, care nu se confundă cu exercitarea posesiei.
3.3 CONDIȚIILE ȘI EFECTELE OPȚIUNII SUCCESORALE
Art. 686 C.civ. prevede că “nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine”, dimpotrivă, orice succesibil are deschisă calea opțiunii între acceptarea acesteia, prin care își consolidează titlul de moștenitor și renunțarea la moștenirea la care avea vocație, prin aceasta desființându-se retroactiv titlul său. Transmisiunea patrimoniului succesoral se produce, de drept, odată cu decesul celui care lasă moștenirea, care marchează deschiderea acesteia, dar nu este vorba de o transmisiune definitivă și obligatorie. Abia după exercitarea dreptului de opțiune succesorală se va putea ști care dintre moștenitorii cu vocație succesorală vor culege efectiv acea moștenire.
Dreptul de opțiune succesorală poate fi exercitat, potrivit art. 700 C.civ., într-un termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii. Pentru motive de forță majoră, la cererea moștenitorului, instanța poate încuviința o prelungire a termenului cu cel mult 6 luni de la data când a încetat împiedicarea.
Legea succesiunii guvernează principalele condiții ale opțiunii succesorale, și anume:
cine poate fi subiectul dreptului de opțiune succesorală.
posibilitățile pe care le are succesibilul, de exemplu, de a accepta succesiunea pur și simplu sau sub beneficiu de inventar ori de a renunța la ea.
termenul de prescripție pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală; în acest sens, în practica judecătorească anterioară adoptării Legii nr. 105/1992, s-a statuat că dreptul de opțiune succesorală al unui cetățean străin, cu privire la un imobil succesoral aflat în România, trebuie exercitat în termenul de prescripție prevăzut de legea română. (art. 700 C.civ.).
situația juridică a succesibilului până la data exercitării opțiunii sau până la prescrierea dreptului de opțiune.
transmiterea dreptului de opțiune al succesibilului decedat, înainte de exercitarea sa, către moștenitorii săi; aceasta presupune că succesibilul care nu și-a exercitat dreptul său de opțiune succesorală și care se află încă în termen pentru a putea opta, decedează.
consecințele prescrierii dreptului de opțiune succesorală și determinarea persoanelor în favoarea cărora se produc aceste consecințe; când succesiunea se deschide în favoarea unui străin și cuprinde un imobil situat în România, succesibilii, indiferent de cetățenia lor, trebuie să își exercite dreptul de opțiune succesorală înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de legea română.
determinarea actelor care valorează acceptarea moștenirii, inclusiv acceptarea forțată a succesiunii.
efectele acceptării sau renunțării la moștenire și data până la care se produc acestea.
Condițiile de fond ale opțiunii succesorale, ca act juridic unilateral, și anume, consimțământul (care trebuie să fie neviciat), cauza (care trebuie să fie licită și morală), viciile de consimțământ și efectele acestora, sunt supuse, de asemenea, legii succesorale. În schimb, capacitatea cerută pentru a putea opta este supusă legii naționale. Tot legii personale este supusă și întregirea lipsei sau restrângerii capacității de exercițiu, de exemplu reprezentarea sau încuviințarea prealabilă a minorului din partea ocrotitorului său legal, autorizația din partea autorității tutelare.
Cerințele de formă ale opțiunii succesorale urmează legea formei actului (art. 71 și art. 72 din LDIP)
Efectele opțiunii succesorale sunt guvernate, de asemenea, de legea succesiunii, și anume, în special: efectele acceptării succesiunii (pură și simplă sau sub beneficiul de inventar) și renunțării la succesiune, inclusiv momentul până la care aceste efecte se produc, consecințele prescripției dreptului de opțiune succesorală etc.
După cum am arătat, acceptarea unei moșteniri se poate face pur și simplu sau sub beneficiul de inventar.
Legea română dă valoare juridică, alături de acceptarea expresă (titlul de moștenitor emană dintr-un act autentic sau sub semnătură privată) și actelor făcute de moștenitor în intervalul de 6 luni de la deschiderea succesiunii, lăsat de lege spre exercitarea dreptului de opțiune succesorală, acte din care să rezulte intenția sa de acceptare (acceptare tacită ).
Legea română consideră drept acte de acceptare tacită: donația sau cesiunea drepturilor succesorale făcute de moștenitor în acest interval de timp, precum și renunțarea, chiar gratuită în folosul coerezilor. De asemenea, chiar decesul moștenitorului care nu a renunțat la moștenire în cele 6 luni de la deschiderea succesiunii, îi creează acestuia calitatea de moștenitor, iar erezilor săi, dreptul de opțiune succesorală.
Dacă erezii săi nu cad de acord să accepte sau să respingă succesiunea, legea română le va acorda obligatoriu calitatea de erezi ai succesiunii care se consideră acceptată sub beneficiul de inventar.
Renunțarea moștenitorului la succesiune se face întotdeauna în nume propriu (art. 698 C.civ.), el fiind considerat că nu a avut niciodată calitatea de moștenitor.
Legea română nu consideră o acceptare tacită actele cu caracter vădit de conservare, de îngrijire și administrare provizorie, făcute de o persoană care nu are calitate sau titlu de moștenitor.
Regula lex rei sitae se aplică în ceea ce privește întocmirea inventarului bunurilor succesorale, formele de publicitate referitoare la aceste bunuri, actele de conservare cu privire la bunurile succesorale. Această regulă se aplică și efectelor beneficiului de inventar în ceea ce privește administrarea bunurilor succesorale. Legea situației bunului se aplică efectelor separației de bunuri.
ÎNTINDEREA OBLIGAȚIEI MOȘTENITORILOR DE A SUPORTA PASIVUL
Prin moștenire se transmite nu numai activul, dar și pasivul succesoral. Legea succesiunii arată care este cuprinsul pasivului moștenirii. Legea succesiunii mai arată cine este ținut de pasivul succesoral, de exemplu, numai succesorii universali și cei cu titlu universal sunt ținuți de datoriile și sarcinile succesiunii.
Legatarii cu titlu particular nu au această îndatorire. Legea succesiunii mai arată și măsura în care succesorii sunt ținuți de datoriile și sarcinile moștenirii (ultra sau intra vires hereditas).
Potrivit legii române, moștenitorii contribuie în proporție cu partea care le revine din succesiune, la plata datoriilor succesiunii (aceasta este limita suportării pasivului succesoral, conform art. 774 și art. 777 C.civ.). Dacă un coerede a plătit din datoria comună mai mult decât partea sa, legea română îi dă dreptul de a face recurs contra celorlalți erezi, numai pentru partea din pasiv care revenea fiecăruia dintre ei.
În caz de insolvabilitate a unui erede, partea sa de pasiv se împarte între toți ceilalți în proporție cu ceea ce ia fiecare din succesiune (art. 779 C.civ.).
Creditorii defunctului care dețin titluri executorii împotriva acestuia, le pot exercita și împotriva moștenitorului său cu condiția de a aștepta un interval de 8 zile de la notificarea titlurilor pe care le dețin, eredelui. b#%l!^+a?
Creditorii moștenitorului nu pot cere separarea de patrimonii în
contra creditorilor succesiunii care au, astfel, o poziție privilegiată (art. 784 C.civ.); în schimb, creditorii succesiunii pot cere, în orice caz și contra oricărui creditor, separația de patrimonii (art. 781 C.civ.).
Creditorii succesiunii își pot exercita dreptul de urmărire asupra bunurilor mobile ale succesiunii într-un termen de 3 ani de la dobândirea acestuia de către erede, ca efect al succesiunii.
Cât privește bunurile imobile, creditorii defunctului pot exercita titlurile executorii pe care le au, cât timp imobilele se află în mâna eredelui.
Dacă moștenitorul a acceptat succesiunea sub beneficiul de inventar, el plătește datoriile moștenirii numai până la concurența valorii bunurilor pe care le-a primit. El poate chiar să se scutească de plata pasivului succesoral, prin predarea tuturor bunurilor succesiunii creditorilor și legatarilor (art. 713 alin.1 și 2 C.civ.).
Un astfel de moștenitor are obligația de a da cauțiune solvabilă pentru prețul bunurilor mobile din inventar și pentru porțiunea prețului imobilelor nedelegată creditorilor ipotecari (la cererea creditorilor, dar și a altor persoane interesate).
DREPTURILE STATULUI ASUPRA SUCCESIUNII VACANTE
Prin includerea acestui drept în domeniul legii succesiunii, rezultă că dreptul statului asupra succesiunii vacante este calificat, în toate cazurile, ca un drept de moștenire. Din coroborarea prevederilor art. 67 lit. g). cu cele ale art. 66 ale Legii nr. 105/1992, soluția care se desprinde pe planul dreptului internațional privat este diferită în funcție de natura bunului care face obiectului succesiunii vacante, și anume:
dacă bunul este mobil se va aplica legea națională a defunctului de la data morții, iar
dacă bunul este imobil se va aplica legea locului situării bunului.
Aceste legi sunt cele care vor indica, așadar, soluția pe fond.
Dacă legea aplicabilă, după distincțiile menționate mai sus este legea română, problema care se pune este ce soluție pe fond adoptă dreptul român. Această soluție depinde de natura juridică conferită dreptului statului asupra moștenirii vacante, ceea ce constituie o problemă de drept civil, asupra căreia există controversă în literatura de specialitate. Problema prezintă o deosebită importanță pe planul dreptului internațional privat, deoarece, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate de drept civil, interesul practic al determinării naturii juridice a dreptului statului asupra moștenirii vacante, există numai în raporturile cu element de extraneitate.
Este vorba de ipotezele în care, fie un cetățean român decedează fără moștenitori și lasă bunuri mobile în străinătate, fie un cetățean străin decedează fără a avea moștenitori și lasă bunuri mobile în România. În aceste ipoteze, dacă se adoptă soluția statului moștenitor, bunurile mobile vor fi culese de statul al cărui cetățean era de cujus la data morții, iar dacă se adoptă teoria dreptului de desherență al statului (care culege bunurile în temeiul suveranității sale –de iure imperii) acestea vor reveni statului pe teritoriul căruia ele se află.
Mai întâi, se impune o distincție, atât pe planul dreptului civil, cât și pe planul dreptului internațional privat în regimul bunurilor mobile și în cel al bunurilor imobile.
Pentru bunurile mobile, există în literatura de specialitate o opinie majoritară conform căreia statul culege succesiunea mobiliară vacantă în baza unui drept de moștenire (de jure hereditatis). În consecință, dacă dreptul român este lex causae, succesiunea mobiliară vacantă va fi culeasă de statul al cărui cetățean era de cujus, la data morții sale.
Aceasta este soluția practicii în materie. O speță relevantă în acest sens este aceea în care defunctul, cetățean grec, cu ultimul domiciliu în București, a decedat fără moștenitori și a lăsat bunurile mobile pe teritoriul României. Notarul a aplicat ca lex causae, legea greacă, ca legea cetățeniei defunctului. Conform art. 1824 din Codul civil grec, care aplică și el soluția statului moștenitor pentru bunurile mobile, succesiunea vacantă este culeasă de statul a cărei cetățenie o are defunctul.
În consecință, notarul român a eliberat certificat de moștenitor statului grec.
În schimb, succesiunea imobiliară vacantă aparține statului pe al cărui teritoriu sunt situate fiecare din imobilele respective, dreptul statului fiind calificat, de această dată, ca un drept originar de a culege bunurile fără stăpân aflate pe teritoriul său (dreptul de desherență) , în temeiul suveranității sale (de iure imperii).
Potrivit dreptului român, notarul public trebuie să încredințeze administrarea provizorie a bunurilor unei succesiuni despre care există indicii că urmează a fi declarată vacantă, unui curator desemnat cu încunoștiințarea autorității administrativ- teritoriale.
Notarul public eliberează certificatul de vacanță succesorală după expirarea celor 6 luni necesare exercitării dreptului de opțiune succesorală. Potrivit art. 726 C.civ., curatorul acestei succesiuni are următoarele obligații:
de a constata succesiunea printr-un inventar
de a exercita și de a urmări drepturile succesiunii
de a răspunde cererilor făcute împotriva sa
de a administra succesiunea și de a vărsa numeralul succesiunii, precum și sumele rezultate din vărsarea bunurilor succesiunii la C.E.C.
de a da socoteală (răspundere).
Dreptul statului de a accepta moștenirea vacantă reiese din art. 477 C.civ., al cărui obiect sunt: averi vacante și fără stăpân, averi ale persoanelor care mor fără moștenitori, averi ale căror moșteniri sunt refuzate, ele aparținând de domeniul public, prin urmare, devin insesizabile, împrescriptibile și inalienabile.
CAPITOLUL IV
ALTE ASPECTE PRIVIND DOMENIUL DE
APLICARE A LEGII MOȘTENIRII
4.1 REGIMUL JURIDIC AL PETIȚIEI DE EREDITATE
Petiția de ereditate este acțiunea prin care un succesor cere în justiție să i se recunoască titlul de b#%l!^+a?moștenitor universal sau cu titlu universal, ori de donator de bunuri viitoare, în temeiul căruia pretinde să i se predea bunurile succesorale deținute de altă persoană în virtutea unui titlu aparent de moștenitor.
Cu prilejul petiției de ereditate, disputându-se titlul de moștenitor, este indiferent faptul că este vorba de cel de moștenitor legal, legatar sau donatar de bunuri viitoare, universal sau cu titlu universal, sau că pârâtul deține toate bunurile succesiunii sau numai o parte a acestora, sau chiar un bun singular.
Legatarii cu titlu particular al căror titlu de moștenitor este contestat nu pot folosi acțiunea în petiție de ereditate.
Deși art. 67 din Legea nr. 105/1992 nu prevede în mod expres, în literatura de specialitate s-a susținut opinia că regimul juridic al petiției de ereditate este supus legii succesiunii
CARACTERELE JURIDICE
Caracterele juridice ale acestei acțiuni sunt supuse, fără ca LDIP să prevadă în mod expres, legii succesiunii.
În doctrina noastră nu există un punct de vedere unitar în privința unora dintre caracterele juridice ale acestei acțiuni.
a). Majoritatea autorilor susțin că acțiunea este una reală deoarece moștenitorul apare, în sens larg, ca un adevărat proprietar al succesiunii deschise și, de asemenea, prin scopul ei care este deposedarea moștenitorului aparent de bunurile succesorale.
b). Petiția de ereditate este o acțiune divizibilă astfel că, pe de o parte, dacă sunt mai mulți moștenitori, fiecare lucrează pentru sine neputându-i reprezenta pe ceilalți, iar, pe de altă parte, dacă există mai mulți deținători de bunuri de la care acestea se pretind, acțiunea se va porni împotriva fiecăruia în parte, iar hotărârea este opozabilă numai părților din proces.
c). Acțiunea este imprescriptibilă.
EFECTELE JURIDICE
Efectele petiției de ereditate, în lipsa unei reglementări exprese în planul dreptului internațional privat, sunt supuse legii succesiunii.
În dreptul nostru, petiția de ereditate dă naștere la efecte între adevăratul moștenitor și moștenitorul aparent și la efecte între adevăratul moștenitor și terți. Principalul efect al admiterii acțiunii în petiție de ereditate este acela că pârâtul (moștenitorul aparent) este obligat să restituie reclamantului toate bunurile succesorale pe care s-a dovedit că le deține fără drept, afară de cele cu privire la care a dobândit un drept de proprietate uzucapiune.
ÎMPĂRȚEALA MOȘTENIRII
Această operație poate interveni numai în cazul în care defunctul a lăsat mai mulți succesori universali sau cu titlu universal.
Legea succesiunii cârmuiește:
– determinarea celor care se găsesc în indiviziune și deci, a celor între care intervine împărțeala moștenirii.
– raportul donațiilor și al datoriilor, deoarece influențează partea ce revine fiecărui moștenitor; în măsura în care raportul donației produce efecte asupra drepturilor reale și interesează drepturile terților, se aplică legea situației bunului; în cazul bunurilor imobile, legea succesorală și legea situației bunului coincid; astfel, raportul donațiilor nu este supus unei singure legi, devreme ce succesiunea în dreptul internațional privat este reglementată de legi diferite, după cum este vorba de bunuri mobile sau de bunuri imobile, iar efectele raportului donațiilor sunt cârmuite în măsura arătată de legea situației bunului; raportul în natură are ca obiect bunurile imobile (art. 765 C.civ.); ca efect al raportului, contractul de donație este retroactiv desființat și, deci, de la data deschiderii succesiunii bunul intră în masa succesorală indiviză; desființarea contractului de donație produce și următoarele efecte:
1.bunul se întoarce la masa succesiunii liber de orice sarcini, cu excepția ipotecilor (art. 765 și 769 C.civ.).
2.dacă bunul a pierit fortuit, riscul îl suportă moștenirea (art. 769 C.civ.).
3.donatarul răspunde pentru toate degradările care au micșorat valoarea bunului cauzate din fapta sa ilicită și culpabilă.
Raportul imobilelor se poate face în mod excepțional, prin echivalent. Raportul prin echivalent are ca obiect bunurile mobile (art.772 C.civ.). În acest caz, contractul de donație nu este desființat, donatarul își păstrează dreptul de proprietate asupra bunului, dar raportează valoarea bunului donat. Astfel, în măsura în care afectează, prin efectele asupra drepturilor reale și interesele terților, se aplică legea situației bunului.
Legea succesorală se aplică, însă, în ceea ce privește condițiile obligației de raport, persoanele care pot cere raportul, donațiile supuse raportului și, cu precizările făcute, efectelor raportului. Modurile de efectuare a raportului sunt supuse legii situației bunului în măsura în care interesează drepturile terților. Acțiunea privind raportarea donațiilor poate fi făcută fie separat, fie în cadrul acțiunii de ieșire din indiviziune.
Legea aplicabilă acțiunii privind raportul donațiilor se referă și la termenul de prescripție a dreptului de acțiune. Reducțiunea succesorală, adică reducțiunea liberalităților excesive, interesează rezerva succesorală și cotitatea disponibilă și, deci, este reglementată de legea succesiunii. Ordinea reducțiunii este supusă aceleiași legi, dar modul de reducțiune este reglementat de legea situației bunului, deoarece interesează drepturile reale și afectează drepturile terților.
– formarea loturilor moștenitorilor.
Modul de atribuire a loturilor formate este supus legii succesorale, de exemplu, dacă se procedează la atribuirea loturilor sau la tragerea la sorți a loturilor. În cazul în care există dispoziții speciale în privința unor bunuri, de exemplu terenuri sau clădiri, se va ține seama de legea situației bunului, care însă coincide cu legea succesorală în exemplele luate, fiind vorba de imobile.
– obligația de garanție reciprocă a copărtașilor.
Efectele garanției copărtașilor care interesează pe terți, sunt supuse și legii situației bunurilor. În cazul imobilelor, cele două legi coincid. În cazul mobilelor, terțul poate invoca regula “posesiunea de bună-credință valorează proprietatea”, dacă este prevăzută de legea situației bunului. Privilegiul copărtașului este supus legii succesiunii, dar se aplică și legea situației bunului în măsura în care interesează drepturile reale.
Dreptul creditorilor unuia din moștenitori de a interveni la împărțirea moștenirii este reglementat de legea succesiunii, cum este dreptul de opoziție la împărțire prevăzut de art. 785 C.civ. Desființarea împărțirii succesorale (nulitatea absolută sau relativă) este supusă aceleiași legi care conține dispoziția a cărei încălcare justifică nulitatea absolută sau relativă. Astfel, dacă anularea împărțirii se cere pe motivul incapacității copărtașului, se aplică legea națională a acestuia, dacă anularea împărțirii se cere pe motivul că un copărtaș nu a participat la împărțire și aceasta s-a făcut prin bună învoială (în lipsa acelui copărtaș) se aplică legea succesiunii.
În privința efectelor desființării împărțirii, se va aplica și legea situației bunului, în măsura în care este vorba de regimul drepturilor reale.
Legea situației bunului mai cârmuiește următoarele aspecte privind împărțirea moștenirii:
Regimul juridic al indiviziunii, de exemplu, în ce condiții se pot face actele de folosință, acte de administrare sau acte de dispoziție, privind bunurile aflate în indiviziune.
Termenul în care se poate cere împărțirea bunurilor moștenirii, inclusiv actele juridice care pot interveni în această privință, cum este convenția de indiviziune.
Punerea peceților, inventarul bunurilor, măsurile de conservare a bunurilor.
Efectul declarativ al împărțirii moștenirii.
În materia împărțirii moștenirii se aplică și legea forului și cea personală. Astfel, legea forului se aplică în ce privește formele procedurale ale împărțelii, iar legea personală în ceea ce privește capacitatea pentru a putea face împărțirea.
Problema dacă un copărtaș poate face împărțirea pe cale amiabilă ori trebuie să urmeze calea partajului judiciar este supusă legii lui naționale.
Potrivit dreptului român, în ceea ce privește competența teritorială, aceasta revine, în baza prevederilor art. 14 C.proc.civ., instanței corespunzătoare ultimului domiciliu al defunctului. Soluția se impune și în care printre bunurile succesiunii s-ar afla și imobile.
b#%l!^+a?
4.2. Testamentul
În dreptul nostru, în principiu, orice persoană capabilă are libertatea deplină de a dispune de bunurile sale pentru timpul de după moartea sa în limitele și după regulile prescrise de lege. La acest drept nu se poate renunța, o convenție prin care o persoană s-a obligat să nu dispună de bunurile sale prin testament trebuie privită ca fiind nulă absolut.
Testamentul este definit în doctrină, în baza prevederilor art. 802 C.civ. ca fiind actul juridic unilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil în timpul vieții defunctului, prin care acesta dispune de tot sau numai de o parte din avutul său pentru timpul când va înceta din viață.
CONDIȚII DE FOND
Dispozițiile testamentare fiind acte juridice, trebuie să îndeplinească anumite condiții de valabilitate, care sunt supuse, pe planul dreptului internațional privat, unor legi diferite.
Astfel, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul, trebuie să exprime un consimțământ valabil, testamentul trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil, iar cauza trebuie să fie licită și morală.
CAPACITATEA
Cel care face un testament trebuie să fie capabil de a dispune prin acest act. De asemenea, cel care primește legatul trebuie să fie capabil de a dobândi cu acest titlu. În măsura în care este vorba de capacitatea de exercițiu, se aplică, după caz, legea națională a persoanei care face testamentul sau primește legatul. Astfel, de exemplu, potrivit dreptului nostru, minorul și interzisul judecătoresc pot accepta legatul prin reprezentantul lor legal sau cu încuviințarea prevăzută de lege.
Atât în privința capacității de exercițiu în materia testamentului, cât și în privința incapacităților speciale de a dispune ori a celor de a primi prin testament trebuie să determinăm legea aplicabilă, inclusiv data la care ne situăm pentru a stabili legea aplicabilă, de exemplu legea națională de la data decesului autorului succesiunii.
Dacă, deci, la data testamentului autorul avea o cetățenie, iar la data decesului său o altă cetățenie, este vorba de conflictul mobil de legi, problemă de drept internațional privat.
După ce am determinat legea aplicabilă, se pune problema de a ști, după această lege, la ce moment trebuie să existe capacitatea de a dispune prin testament ori la ce moment gratificatul trebuie să fie capabil de a primi prin act cu titlu gratuit. De această dată este vorba de determinarea datei la care se ține seama de legea aplicabilă, problemă care nu se poate confunda cu aceea privind determinarea domeniului de aplicare în timp a legii competente, tot așa după cum conflictul mobil de legi nu se confundă cu determinarea domeniului de aplicare în timp a normelor conflictuale.
Astfel, trebuie distinse două probleme, și anume:
Data la care ne situăm pentru a determina legea aplicabilă (data întocmirii actului ori data decesului autorului actului).
Data la care trebuie să existe, după legea aplicabilă determinată, capacitatea de a dispune ori capacitatea de a primi prin testament
Pentru probleme care pot să apară în primul caz, de exemplu legea personală a testatorului (în dreptul englez, legea domiciliului) de la data decesului este diferită de legea sa personală din momentul întocmirii testamentului, astfel încât, reglementarea capacității de a testa ori reglementarea celorlalte condiții de fond ale testamentului, sunt diferite la cele două date. Avem în vedere că cele două legi sunt diferite datorită autorului succesiunii, care și-a schimbat cetățenia sau domiciliul. În dreptul englez se aplică testamentului legea domiciliului testatorului de la data decesului său.
O problemă distinctă este aceea în care capacitatea testatorului sau celelalte condiții de fond ale testamentului sunt supuse unei reglementări deosebite independent de voința testatorului; de exemplu, între timp,
adică fără să fi avut loc schimbarea domiciliului (între data întocmirii testamentului și data morții testatorului) se schimbă conținutul reglementării legii aplicabile, în sensul că, după reglementarea anterioară, testamentul nu era valabil, dar este valabil potrivit noii reglementări sau invers, testamentul era valabil după reglementarea anterioară, dar devine nevalabil potrivit noii reglementări.
De data aceasta atât pentru reglementarea anterioară, cât și pentru cea nouă, ne situăm la aceeași dată și anume data decesului testatorului, presupunând că testamentul este supus legii domiciliului din momentul morții testatorului.
Incapacitățile speciale de a dispune prin testament își găsesc temeiul în considerarea persoanei. De aceea, din punctul de vedere al dreptului internațional privat, ele urmează să fie cârmuite de legea personală, dar ele interesează și succesiunea. De aceea, în asemenea măsură, urmează a se aplica legea succesiunii. Cerința legală cu privire la concepțiunea gratificatului este un element al succesiunii și, de aceea, este supusă legii succesiunii.
Incapacitățile speciale de folosință de a primi prin legat pot fi absolute și relative. Cele absolute privesc persoanele neconcepute și persoanele juridice. Astfel, persoanele neconcepute la data deschiderii succesiunii nu pot fi gratificate prin testament (art. 808 C.civ.). Nu pot primi prin testament nici persoanele juridice, dacă liberalitățile nu corespund scopului lor, determinat prin lege, actul de înființare sau statut.
În dreptul nostru, minorii până la 16 ani (art .806 C.civ.) și interzișii nu pot dispune prin legat. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate face legat până la concurența de o jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major, din cotitatea disponibilă (art. 807 C.civ.). Alienatul sau debilul mintal neinterzis și cel vremelnic lipsit de facultățile mintale nu pot dispune prin legat. Validitatea testamentului depinde nu numai de lipsa unei incapacități legale, ci și de existența unei voințe conștiente în momentul săvârșirii actului; nu interesează dacă lipsa voinței conștiente se datorează unei cauze vremelnice sau permanente.
Sunt incapabili de a primi prin testament (incapacități de folosință relative): tutorele de la minorul aflat sub ocrotirea sa (art. 809 C.civ.), medicii și farmaciștii, de la bolnavii pe care îi îngrijesc (art. 810 C.civ.), preoții, de la cei pe care îi asistă (art. 810 C.civ.), ofițerii de marină, de la persoanele care se află la bord în timpul unei călătorii maritime (art. 883 C.civ.).
Capacitatea persoanei juridice de a dobândi prin legat este cârmuită de legea sa națională.
Incapacitățile relative de folosință de a primi prin testament sunt, totodată, și incapacități de a dispune prin asemenea act. Prin aceste incapacități se urmărește ocrotirea testatorului împotriva celui gratificat, față de care se află într-o stare de dependență, dar ele interesează și succesiunea. De aceea, ele sunt supuse legii succesiunii. Prezumția de interpunere de persoane, prevăzută de art. 812 C.civ. este supusă legii succesiunii. Potrivit acestui text, sunt reputate ca persoane interpuse tatăl, mama, descendenții și soțul persoanei incapabile.
Sancțiunea nesocotirii incapacității speciale de folosință este reglementată de legea care se aplică acestei incapacități. Se poate dispune prin testament numai cu respectarea anumitor limite prevăzute de lege. Astfel, legea noastră oprește pactele asupra unei succesiuni viitoare și substituțiile fideicomisare. Nu se poate dispune prin testament decât de cotitatea disponibilă. Aceste limite sunt supuse legii succesorale. În ceea ce privește substituțiile fideicomisare, în măsura în care este vorba de regimul juridic al dreptului de proprietate, se aplică legea situației bunului.
CONSIMȚĂMÂNTUL
Consimțământul este supus legii aplicabile testamentului, adică legii succesiunii. Legea testamentului este legea succesorală, care diferă după cum succesiunea este mobiliară sau imobiliară, dar aceasta numai dacă testatorul nu a supus transmiterea succesorală unei alte legi (art. 68 alin. 1 din LDIP) care se aplică tot cu titlu de lege succesorală.
Legea testamentului coincide în mare măsură cu legea actului juridic unilateral, deoarece această din urmă lege poate fi, potrivit art. 69 din Legea 105/1992:
legea aleasă.
legea statului cu care actul prezintă cele mai strânse legături.
dacă această lege nu poate fi identificată se aplică legea locului întocmirii actului.
Legea succesiunii se aplică și viciilor de consimțământ, precum și modalităților voinței de a face legat.
Potrivit dreptului român, pentru validitatea testamentului, se cere ca la baza lui să existe o voință liberă și nealterată de vreun viciu, cum sunt eroarea, dolul sau violența. Absența manifestării unilaterale de voință atrage sancțiunea nulității absolute, căci lipsește unul din elementele esențiale ale actului juridic. În materie succesorală, prezintă elemente specifice dolul, sub forma captației și a sugestiei. În dreptul nostru, acțiunea în anulare pentru vicii de consimțământ este prescriptibilă în 3 ani, iar termenul de prescripție începe să curgă de la moartea testatorului și nu de la data întocmirii testamentului. b#%l!^+a?
OBIECTUL TESTAMENTULUI
Pe lângă condițiile privind capacitatea și consimțământul, pentru validitatea testamentului se cere ca acesta să aibă un obiect determinat sau determinabil și, în același timp, licit.
Cuprinsul principal al testamentului este legatul. Obiectul testamentului, adică legatul, este supus legii succesorale.
Potrivit legii române, bunurile ce formează obiectul legatelor din cuprinsul testamentului trebuie să se afle în circuitul civil (art. 963 C.civ.). Printr-un legat cu titlu particular se poate testa și bunul altuia, cu condiția ca testatorul să fie în cunoștință de cauză, adică să știe că bunul nu îi aparține, altfel, legatul va fi lovit de nulitate absolută (art. 906-907 C.civ.)
Legea succesiunii reglementează condițiile de validitate ale legatului, de exemplu, desemnarea legatarului trebuie făcută personal de testator, prin testament.
Desemnarea și puterile executorului testamentar sunt, de asemenea, urmărite de legea succesiunii. În ceea ce privește sezina executorului testamentar, se va aplica și lex rei sitae. Art. 67 lit. d). din Legea 105/1992 prevede că exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct este supusă legii succesorale. Dar, regimul juridic al posesiei nu poate fi supus decât legii situației bunului.
REZERVA ȘI COTITATEA DISPONIBILĂ
Rezerva succesorală este o instituție prin care se limitează dreptul de dispoziție al testatorului, în prezența unor categorii de moștenitori. Potrivit legii române, aceste categorii de moștenitori sunt descendenții, ascendenții privilegiați, precum și soțul supraviețuitor. Limitată de rezerva cuvenită moștenitorilor rezervatari este și clauza de exheredare cuprinsă într-un testament chiar fără desemnare de legatari, căci rezerva succesorală trebuie asigurată, prin efectul legii și în acest caz.
Rezerva succesorală este, așadar, acea parte din moștenire, de care defunctul, în prezența unor anumite categorii de moștenitori, nu poate dispune prin acte juridice cu titlu gratuit (nici între vii și nici pentru cauză de moarte) și care se deferă de drept moștenitorilor rezervatari.
Cotitatea disponibilă este partea din moștenire care excede rezervei și de care defunctul poate dispune liber prin acte juridice cu titlu gratuit (fie acte juridice între vii, fie pentru cauză de moarte) chiar și în prezența moștenitorilor rezervatari.
Patrimoniul defunctului se împarte, așadar, în două părți, în cazul în care a făcut donații sau a instituit legatari și are moștenitori rezervatari. O parte este constituită din rezervă care se cuvine de drept moștenitorilor rezervatari, chiar împotriva voinței defunctului, și cealaltă care constituie cotitatea disponibilă, cu privire la care voința sa nu are nici o limitare.
Din punctul de vedere al dreptului internațional privat, rezerva și cotitatea disponibilă sunt cârmuite de legea succesorală.
CAUZELE DE INEFICACITATE A LEGATELOR
Prin ineficacitatea legatelor vom înțelege acele ipoteze în care ele nu își produc efectele pe care, în principiu, ar trebui să le producă.
Cauzele de ineficacitate a legatelor sunt :
– nulitatea
– caducitatea
– revocarea judecătorească
– revocarea unilaterală
Ele sunt guvernate de legea succesiunii.
NULITATEA este consecința încălcării condițiilor de fond sau de formă instituite de legiuitor. Potrivit dreptului român, termenul de prescripție al acțiunii în anulare începe să curgă de la data deschiderii succesiunii și nu de la data întocmirii testamentului, întrucât, orice efecte ale testamentului se produc numai de la data deschiderii succesiunii.
REVOCAREA legatelor este de două feluri:
– voluntară, când se datorează voinței unilaterale a testatorului
– judecătorească, când este determinată de unele fapte culpabile ale legatarului și se pronunță prin hotărâre jude- cătorească.
Testatorul poate să revină asupra unui testament al său, revocându-l parțial sau total până în ultima clipă a vieții sale prin propria manifestare unilaterală de voință. Acest drept poate fi exercitat fără vreo limită și fără nevoia invocării unor motive.
Legatarul nu poate invoca vreun drept câștigat întrucât testamentul nu produce efecte decât de la data deschiderii succesiunii.
Manifestarea de voință revocatoare a testamentului, potrivit dreptului român, poate fi expresă sau tacită, fiind condiționată de capacitatea de a testa a acestuia și de lipsa viciilor de consimțământ. Revocarea legatelor este considerată expresă atunci când voința revocatorie a testatorului este exprimată direct printr-un înscris și este tacită atunci când este dedusă din anumite fapte sau acte juridice ale testatorului, care, deși nu o precizează direct, impun această concluzie.
Codul civil român prevede două cazuri de revocare tacită, și anume:
incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispozițiile testamentului ulterior cu cele ale testamentului anterior (art. 921 C.civ) și
înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul legatului (art. 923 C.civ.); pe lângă cele două cazuri menționate, doctrina și practica judiciară au mai adăugat și un al treilea caz, pentru că, s-a considerat că enumerarea din Codul civil nu este limitativă, și anume, distrugerea testamentului de către testator sau de către o altă persoană, dar cu știrea testatorului.
Revocarea judecătorească a legatelor nu se datorează manifestării de voință a testatorului, ci unor fapte culpabile ale legatarului, care, potrivit legii, conduc la revocarea pronunțată de către o instanță judecătorească la cererea persoanelor interesate, după moartea testatorului. Faptele culpabile pot fi săvârșite înainte sau după deschiderea succesiunii. Revocarea judecătorească a legatelor este instituția simetrică, în materia moștenirii testamentare, cu nedemnitatea succesorală din materia moștenirii legale.
CADUCITATEA este o cauză de inficacitate a legatelor datorită unor împrejurări posterioare întocmirii testamentului, străine de voința testatorului, independente de vreo culpă a legatarului și care fac imposibilă executarea acelor legate.
Caducitatea se deosebește de nulitate întrucât aceasta din urmă poate fi determinată de cauze anterioare sau, cel mai târziu, concomitente cu întocmirea testamemtului, ori caducitatea este determinată de cauze ulterioare.
Deosebirea de revocare rezidă în aceea că nu este legată de manifestarea de voință a testatorului, ca în cazul revocării voluntare, dar și de vreo culpă din partea legatarului, cum este cazul revocării judecătorești.
Potrivit dreptului român, testamentul devine caduc în următoarele cazuri:
predecesul legatarului față de testator.
incapacitatea legatarului de a primi legatul, survenită ulterior datei morții testatorului.
refuzul legatarului de a primi legatul.
pieirea totală a lucrului ce formează obiectul legatului.
intervenirea unor dispoziții legale imperative sau prohibitive care să împiedice predarea legatului.
Toate cauzele de ineficacitate a legatelor au același efect, și anume desființarea retroactivă a legatelor.
INTERPRETAREA TESTAMENTULUI
Interpretarea testamentului este reglementată de legea aplicabilă acestuia.
Interpretarea donației este reglementată de legea donației, fiind însă implicată și legea succesorală. Donația între soți interesează atât raporturile patrimoniale dintre soți, cât și succesiunea. Ar urma că interpretarea acestei donații este supusă ambelor legi (privind raporturile patrimoniale dintre soți, privind succesiunea), deoarece acestea reglementează asemenea donație. b#%l!^+a?
Potrivit dreptului nostru, în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor din cuprinsul testamentului, care uneori pot fi obscure, s-a precizat că sunt aplicabile și în această materie dispozițiile art. 977-985 C.civ., privitoare la interpretarea contractelor. Astfel, interpretarea dispozițiilor testamentare va trebui să se facă potrivit intenției reale a testatorului, și nu după sensul literal al termenilor (art. 977 C.civ.)
CAUZA
Cauza este supusă legii succesiunii.
Cauza constituie motivul determinant și impulsiv al testamentului fiind diferit de la caz la caz. Determinat de acest motiv, testatorul își prefigurează un scop pe care urmărește să îl realizeze prin dispoziția testamentară.
CONDIȚII DE FORMĂ
Condițiile de formă ale testamentului sunt supuse, din punctul de vedere al dreptului internațional privat, prevederilor articolului 68 din Legea 105/1992.
Potrivit art. 68 din Legea 105/1992, testamentul este socotit valabil din punct de vedere formal, dacă îndeplinește condițiile de formă ale oricăreia din legile pe care textul le menționează. Se face astfel aplicarea principiului legii mai favorabile în materia formei testamentului (favor testamenti).
Articolul la care ne referim prevede aplicarea alternativă a mai multor legi, atât în plan spațial, cât și în plan temporal.
Astfel, în plan spațial, testamentul este valabil dacă îndeplinește condițiile de formă ale uneia din următoarele legi:
legea națională a testatorului (lex patriae)
legea domiciliului testatorului (lex domicili)
legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (locus regit actum)
legea situației imobilului care formează obiectul testamentului (lex rei sitae)
legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite (auctor regit actum).
În plan temporal, testamentul este valabil dacă respectă condițiile de formă impuse de oricare dintre legile menționate mai sus, aplicabile fie la data când testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului.
Prin această reglementare, art. 68 din Legea 105/1992 soluționează și conflictul mobil de legi care poate să apară în această materie.
Față de dispozițiile articolului la care ne referim, prevederile art. 885 C.civ. apar ca fiind pe deplin concordante, dând expresie aceluiași principiu al legii mai favorabile.
Conform textului, românul aflat în străinătate va putea face testamentul său, fie în formă olografă (se subînțelege după regulile prescrise de legea română, ca lex patriae), fie în formă autentică întrebuințată la locul unde se face testamentul (locus regit actum).
Reglementarea testamentului este identică cu reglementarea statuată prin Convenția de la Haga privind formele de dispoziție testamentară (1981). Potrivit noii reglementări germane în materie (IPR 1986), condițiile de formă ale testamentului sunt valabile dacă se respectă:
lex patriae;
lex loci actum;
lex domicili;
legea reședinței lui de cujus.
În subsidiar, dacă testamentul privește un bun imobil, se aplică legea situației bunului (lex rei sitae).
4.3 Testamentul european
Normele naționale în materie de înregistrare a testamentelor variază în mod considerabil. În unele state membre, dacă faceți un testament, în calitate de testator aveți obligația să înregistrați testamentul. În alte state membre înregistrarea este doar recomandată sau există numai pentru anumite tipuri de testament. Iar în alte state membre nu se prevede în niciun fel înregistrarea testamentelor.
Regulamentul (UE) NR. 650/2012 al Parlamentului European si al Consiliului din 4 iulie 2012 priveste competenta, legea aplicabila, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti si acceptarea si executarea actelor autentice in materie de succesiuni si de asemena crearea unui certificat european de mostenitor
Avand in vedere Tratatul privind functionarea Uniunii Europene, in special articolul 81 alineatul (2), avand in vedere propunerea Comisiei Europene, avand in vedere avizul Comitetului Economic si Social European indice 1, hotarand in conformitate cu procedura legislativa ordinara indice 2, intrucat:
(1) Uniunea si-a stabilit obiectivul de a mentine si a dezvolta un spatiu de libertate, securitate si justitie, in cadrul caruia este asigurata libera circulatie a persoanelor.
Pentru instituirea treptata a acestuia, Uniunea urmeaza sa adopte masuri privind cooperarea judiciara in materie civila avand implicatii transfrontaliere, in special atunci cand sunt necesare pentru buna functionare a pietei interne.
(2) In conformitate cu articolul 81 alineatul (2) litera (c) din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene, printre astfel de masuri s-ar putea numara masuri menite sa asigure compatibilitatea normelor privind conflictul de legi si de competenta aplicabile in statele membre.
(3) Consiliul European reunit la Tampere la 15 si 16 octombrie 1999 a aprobat principiul recunoasterii reciproce a hotararilor judecatoresti si a altor hotarari ale autoritatilor judiciare, ca fundament al cooperarii judiciare in materie civila, si a invitat Consiliul si Comisia sa adopte un program de masuri destinate punerii in aplicare a acestui principiu.
(4) La 30 noiembrie 2000 a fost adoptat un program de masuri privind punerea in aplicare a principiului recunoasterii reciproce a hotararilor judecatoresti in materie civila si comerciala indice 3, comun pentru Comisie si Consiliu. Programul respectiv identifica masuri legate de armonizarea normelor privind conflictul de legi, menite sa faciliteze recunoasterea reciproca a hotararilor, si prevede elaborarea unui instrument in materie de
testamente si succesiuni.
(5) Consiliul European, reunit la Bruxelles in perioada 4-5 noiembrie 2004, a adoptat un nou program intitulat „Programul de la Haga: consolidarea libertatii, a securitatii si a justitiei in Uniunea Europeana” indice 4.
Respectivul program subliniaza necesitatea adoptarii unui instrument in materie de succesiuni privind, in special, chestiunea conflictului de legi, competenta, recunoasterea reciproca si executarea hotararilor in domeniul succesiunilor si un certificat european de mostenitor.
Conditii de valabilitate privind testamentul, ca act juridic, este valabil daca testatorul a avut discernamant, iar consimtamantul sau nu a fost viciat. Ca element de noutate in materia viciilor de consimtamant, noul Cod Civil prevede ca dolul poate atrage anularea testamentului chiar daca manoperele dolosive nu au fost savarsite de beneficiarul dispozitiilor testamentare si nici nu au fost cunoscute de acesta;
Proba testamentului, validitatea formei si cuprinsul testamentului pot fi dovedite prin orice mijloc de proba, in cazul in care testamentul a disparut printr-un caz fortuit sau de forta majora, ori prin fapte ale unui tert, fie dupa moartea testatorului, fie in timpul vietii acestuia, dar fara ca el sa-i fi cunoscut disparitia;
Formele testamentului
Testamentul ordinar
– olograf, adica scris datat si semnat de mana testatorului
– authentic, adica autentificat de un notar public sau de o alta persoana investita cu autoritate publica de catre stat
Testamentul privilegiat, se intocmeste in situatii speciale, obligatoriu in prezenta a doi martori, epidemii, catastrofe, razboaie ori alte asemenea situatii exceptionale, situatii in care testatorul se afla la bordul unui vas sau aeronave, este militar sau internat intr-o institutie sanitara in care notarul public nu are acces
– devine caduc in termen de 15 zile de la data la care dispunatorul ar fi putut sa intocmeasca un testament ordinar.
Testamentul sumelor si valorilor depozitate, dispozitiile testamentare privind sumele de b#%l!^+a?bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la institutii specializate sunt valabile cu respectarea conditiilor de forma prevazute de legile speciale aplicabile acestor institutii.
Prin noul Cod Civil a fost eliminat testamentul mistic sau secret;
– In ceea ce priveste testamentul olograf, noua reglementare prevede ca, inainte de a fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare; Noul Cod civil interzice testamentul reciproc. Testamentul reciproc este testamentul prin care doua sau mai multe persoane dispun, prin acelasi testament, una in favoarea celeilalte sau in favoarea unui tert. Sanctiunea este nulitatea absoluta.
Dezmostenirea poate fi directa sau indirecta.
Dezmostenirea-sanctiune, a carei valabilitate este recunoscuta in doctrina si jurisprudenta actuala, dispare din dreptul succesoral, prin aplicarea art. 1009 din Noul Cod Civil, potrivit caruia sunt considerate nescrise (inexistente) dispozitiile testamentare prin care se prevede dezmostenirea ca sanctiune pentru pentru contestarea dispozitiilor din testament care aduc atingere drepturilor mostenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.
Incapacitati special
– Ca si in vechiul Cod civil, sunt anulabile liberalitatile facute medicilor, farmacistilor sau altor persoane, in perioada in care, in mod direct sau indirect, ii acordau ingrijiri de specialitate dispunatorului pentru boala care este cauza a decesului, preotilor sau a altor persoane care acordau asistenta religioasa in timpul bolii care este cauza a decesului.
– In premiera, Noul Cod Civil reglementeaza unele incapacitati speciale, aplicabile in materia legatelor, prevazand ca sunt anulabile legatele in favoarea notarului public care a autentificat testamentul, interpretului si martorilor ce au luat parte la procedura de autentificare, agentilor instrumentatori in cadrul testamentelor privilegiate, persoanelor ce au acordat in mod legal asistenta la redactarea testamentului.
Substitutia idei comisara este dispozitia prin care o persoana, denumita instituit, este insarcinata sa administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalitatii si sa le transmita unui tert, denumit substituit, desemnat de dispunator. Noua reglementare ingaduie substitutia comisara in materia legatului, aceasta fiind pana acum interzisa.
Revocarea testamentului
– Cu titlu de noutate, se prevede necesitatea ca revocarea expresa a testamentului facuta prin act autentic, cat si retractarea unei dispozitii revocatorii sa fie inscrisa de catre notar in Registrul national notarial, tinut in format electronic.
Legatul – este dispozitia testamentara care confera uneia sau mai multor persoane vocatie la intreaga mostenire (legatul universal) sau la o fractiune a mostenirii (legatul cu titlu universal); orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular (priveste un bun sau mai multe bunuri din mostenire).
Efectele legatului
– legatarul are dreptul la fructele bunurilor mostenirii care i se cuvin din ziua deschiderii mostenirii sau din ziua in care legatul produce efecte in privinta sa, cu exceptia cazului in care cel care a posedat bunurile ce constituie obiectul legatului a fost de buna-credinta;
– legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobandeste proprietatea acestuia de la data deschiderii mostenirii.
– legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen este titularul unei creante asupra mostenirii.
– daca legatarul nu poate indeplini sarcina cu care este grevat legatul sau fara a depasi valoarea bunurilor primite in temeiul acestuia, se va putea libera predand beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lasate prin legat sau valoarea lor.
– valoarea bunurilor lasate prin legat si a sarcinilor va fi aceea de la data deschiderii mostenirii.
– bunul care constituie obiectul unui legat cu titlu particular se preda cu accesoriile sale, in starea in care se gaseste la data deschiderii mostenirii.
– legatul cuprinde si dreptul la actiunea in despagubire pentru prejudiciul adus bunului de catre un tert dupa intocmirea testamentului.
– legatul unui bun care, dupa intocmirea testamentului, a cunoscut cresteri cantitative, calitative sau valorice prin alipire, lucrari autonome, lucrari adaugate sau achizitionarea altor bunuri in cadrul unei universalitati se prezuma, pana la proba contrara, a viza intreg bunul ori universalitatea rezultata.
– daca legatele cu titlu particular depasesc activul net al mostenirii, ele vor fi reduse in masura depasirii; in ipoteza in care un legat a fost executat fara a se cunoaste anumite datorii ori sarcini ale mostenirii, mostenitorul, creditorii sau orice persoana interesata poate solicita restituirea de la legatarul platit, in masura in care legatul urmeaza a fi redus.
Efectele unor tipuri de legate
1. Legatul rentei viagere sau al unei creante de intretinere – cand obiectul legatului cuprinde o renta viagera sau o creanta de intretinere, executarea acestuia este datorata din ziua deschiderii mostenirii.
2. Legatul alternativ – in cazul in care legatarului cu titlu particular i-a fost lasat fie un bun, fie altul, dreptul de alegere revine celui tinut sa execute legatul, daca testatorul nu a conferit acest drept legatarului sau unui tert.
3. Legatul bunului altuia – cand bunul individual determinat care a facut obiectul unui legat cu titlu particular apartine unei alte persoane decat testatorul si nu este cuprins in patrimoniul acestuia la data deschiderii mostenirii, se produc urmatoarele efecte:
– daca, la data intocmirii testamentului, testatorul nu a stiut ca bunul nu este al sau, legatul este anulabil.
– daca testatorul a stiut ca bunul nu este al sau, cel insarcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, sa dea fie bunul in natura, fie valoarea acestuia de la data deschiderii mostenirii.
4. Legatul conjunctiv – legatul cu titlu particular este prezumat a fi conjunctiv atunci cand testatorul a lasat, prin acelasi testament, un bun determinat individual sau generic mai multor legatari cu titlu particular, fara a preciza partea fiecaruia.
– daca unul dintre legatari nu vrea sau nu poate sa primeasca legatul, partea lui va profita celorlalti legatari, prevederile fiind aplicabile si atunci cand obiectul legatului conjunctiv il constituie un dezmembramant al dreptului de proprietate.
Revocarea legatului
Revocarea poate fi voluntara sau judecatoreasca.
Revocarea judecatoreasca poate fi ceruta in situatia neindeplinirii, fara justificare, a sarcinii instituite de testator sau pentru ingratitudine.
Revocarea judecatoreasca pentru ingratitudine poate fi ceruta in urmatoarele cazuri:
– daca legatarul a atentat la viata testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, stiind ca altii intentioneaza sa atenteze, nu l-a instiintat;
– daca legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave fata de testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului.
Caducitatea legatului
Legatul devine caduc (lipsit de efecte) in urmatoarele situatii:
– legatarul nu mai este in viata la data deschiderii mostenirii;
– legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii mostenirii;
– legatarul este nedemn;
– legatarul renunta la legat;
– legatarul decedeaza inaintea implinirii conditiei suspensive ce afecteaza legatul, daca aceasta avea un caracter pur personal;
– bunul ce formeaza obiectul legatului cu titlu particular a pierit in totalitate din motive care nu tin de vointa testatorului, in timpul vietii testatorului sau inaintea implinirii conditiei suspensive ce afecteaza legatul.
Încercarea de a ieși din acest labirint înseamnă bani cheltuiți și timp pierdut. Unii moștenitori renunță, pur și simplu, să-și mai revendice proprietățile din alte țări care le revin de drept.
Comisia Europeană propune simplificarea normelor în materie de succesiune la nivel comunitar. În acest fel, persoanele care locuiesc în străinătate ar putea alege ca succesiunile să le fie reglementate de legislația țării corespunzătoare cetățeniei lor.
În caz contrar, legislația care se va aplica tuturor bunurilor este cea a țării în care a locuit persoana decedată, chiar dacă drepturile succesorale se stabilesc pentru bunuri aflate în alt stat membru.
Propunerea este destinată să elimine hotărârile contradictorii referitoare la aceeași succesiune, luate de autoritățile competente din țări europene diferite. O singură autoritate va avea competența să dezbată succesiunea, și anume cea din țara de reședință sau cea din țara de origine.
De asemenea, Comisia propune crearea unui certificat menit să permită moștenitorilor și administratorilor succesiunilor să își dovedească cu ușurință statutul în altă țară. În prezent, nu b#%l!^+a?există întotdeauna o recunoaștere reciprocă a documentelor succesorale între statele membre.
Din numărul de succesiuni deschise în UE în fiecare an, aproximativ 450 000 au un character internațional. Valoarea totală a bunurilor este estimată la 120 de miliarde de euro pe an.
Comisarul european pentru justiție, Jacques Barrot, a declarat că normele propuse oferă mai multă siguranță juridică și mai multă flexibilitate.
„Este imperativ să le permitem cetățenilor și practicienilor dreptului să înțeleagă și, într-o anumită măsură să aleagă, normele care să se aplice totalității bunurilor constitutive ale unei succesiuni, indiferent de locul unde se află acestea.”
Măsura nu va afecta taxele de succesiune, care vor fi reglementate în continuare de legislația națională, la fel ca și aspectele referitoare la moștenitori și repartizarea moștenirii.
Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor.
Acest regulament se aplică succesiunilor privind patrimoniile persoanelor decedate. Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă.
Competența
Instanțele judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său. În cazul în care reședința obișnuită a defunctului în momentul decesului nu este situată într-un stat membru, instanțele unui stat membru în care sunt situate bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral sunt competente să se pronunțe asupra succesiunii în ansamblul său, cu condiția ca defunctul să fi avut:
cetățenia acelui stat membru în momentul decesului; sau
reședința anterioară obișnuită în acel stat membru, cu condiția ca, la data sesizării instanței, să nu fi trecut mai mult de cinci ani de la schimbarea reședinței obișnuite.
În cazul în care defunctul a ales, în conformitate cu acest regulament, legea unui stat membru pentru a se aplica succesiunii sale, părțile vizate pot conveni că instanțele judecătorești din acel stat membru vor avea competența exclusivă de a se pronunța cu privire la orice chestiune referitoare la succesiunea în cauză.
Instanțele din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului își pot declina competența de a se pronunța asupra succesiunii în cazul în care consideră că instanțele judecătorești din statul membru pentru a cărui lege s-a optat sunt mai în măsură să hotărască cu privire la succesiune, având în vedere circumstanțele practice ale acesteia, cum ar fi reședința obișnuită a părților și locul unde sunt situate bunurile.
Instanțele judecătorești din statul membru pentru a cărui lege a optat defunctul sunt competente în cazul în care:
în temeiul unor condiții specifice prevăzute de acest regulament, o instanță judecătorească sesizată anterior și-a declinat competența cu privire la aceeași cauză;
părțile la proceduri au convenit să confere competență instanțelor judecătorești din acel stat membru;
părțile la proceduri au recunoscut în mod expres competența instanței judecătorești sesizate.
Legea aplicabilă
Cu excepția cazurilor în care acest regulament stabilește dispoziții contrare, legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său este cea a statului în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului.
O persoană poate să aleagă ca legea aplicabilă succesiunii sale să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii sau la data decesului. O persoană cu mai multe cetățenii poate să aleagă legea oricăruia dintre statele al căror cetățean este.
Legea reglementează, în special:
cauzele, momentul și locul deschiderii succesiunii;
vocația succesorală a beneficiarilor, stabilirea cotelor-părți care le revin acestora și a obligațiilor care le pot fi impuse de către defunct și stabilirea altor drepturi privind succesiunea;
capacitatea succesorală;
dezmoștenirea și nedemnitatea;
transferul către moștenitori și, dacă este cazul, către legatarii bunurilor, a drepturilor și obligațiilor din care se compune patrimoniul succesoral;
puterile conferite moștenitorilor, executorilor testamentari și altor administratori ai patrimoniului succesoral, fără a aduce atingere normelor specifice privind desemnarea și atribuțiile administratorilor patrimoniului în anumite situații;
răspunderea pentru datoriile succesiunii;
din patrimoniul succesoral de care se poate dispune, rezervele succesorale și alte restricții privind libertatea de a dispune pentru cauză de moarte, precum și pretențiile pe care persoanele apropiate defunctului le-ar putea avea față de patrimoniul succesoral sau față de moștenitori;
orice obligații privind raportul sau reducțiunea liberalităților la calcularea cotelor-părți din succesiune ale diverșilor beneficiari;
partajul succesoral.
Recunoașterea și forța executorie a deciziilor
Hotărârile pronunțate într-un stat membru sunt recunoscute în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la o procedură specială.
Deciziile executorii în statul membru în care au fost pronunțate au forță executorie în alt stat membru atunci când, la cererea unei părți interesate, instanța locală sau autoritatea competentă din statul în cauză a încuviințat executarea acestora.
Recunoașterea și executarea actelor autentice
Actele autentice întocmite într-un stat membru au aceleași efecte probatorii în alt stat membru ca în statul de origine, sau au efectele cele mai apropiate, cu condiția să nu contravină în mod vădit ordinii publice din statul membru în cauză.
Actele autentice executorii în statul membru în care au fost întocmite au forță executorie în alt stat membru atunci când, la cererea unei părți interesate, instanța locală sau autoritatea competentă din statul în cauză a încuviințat executarea acestora.
Certificatul european de moștenitor
Acest regulament creează un certificat european de moștenitor destinat utilizării de către moștenitori, de către legatarii cu drepturi directe la succesiune și de către executorii testamentari sau administratorii patrimoniului succesoral care, în alt stat membru, trebuie să își dovedească statutul sau să își exercite drepturile de moștenitori sau legatari și/sau atribuțiile de executori testamentari sau administratori ai patrimoniului succesoral. Odată eliberat, certificatul produce efecte în toate statele membre, fără a fi necesară nicio procedură specială.
Dispoziții finale
Acest regulament se aplică succesiunilor persoanelor care decedează începând cu data de 17 august 2015. Alegerea legislației și dispozițiile pentru cauză de moarte întocmite înainte de această dată sunt valabile în anumite condiții prevăzute în regulament.
Din august 2015, regimul succesiunilor in cele 28 de tari ale Uniunii Europene va fi revolutionat, in virtutea unui regulament al Parlamentului si Consiliului UE din iulie 2012. Regulamentul 650/2012 prevede ca in oricare caz de deces al unui cetatean al Uniunii Europene, reglementarile care incadreaza succesiunea sa fie cele ale statului in care cetateanul respectiv isi avea resedinta obisnuita, si nu cele ale tarii sale de origine. Aceasta masura se va aplica pentru toate bunurile defunctului.
In prezent, exista un numar de aproximativ 13 milioane de cetateni care traiesc intr-o alta tara a Uniunii decat cea de origine. Acestora li se adauga 21 milioane de straini care locuiesc in statele membre UE (marocani, algerieni, tunisieni, turci, israelieni, americani, rusi etc.). In aceste conditii, anual in Europa se desfasoara mai mult de 450.000 de succesiuni internationale. Pentru astfel de cazuri, fiecare tara are reglementarea proprie.
Regulamentul european priveste atat competenta, cat si legea aplicabila in cazul b#%l!^+a?succesiunilor, stabilind pe de o parte ca instantele competente sa hotarasca cu privire la succesiune sunt cele din statul membru in care persoana isi avea resedinta obisnuita; pe de alta parte, aceeasi conditie este valabila si pentru legea aplicabila succesiunii. Exista si exceptii, in cazul in care se stipuleaza, prin testament, preferinta pentru legea tarii al carei cetatean este persoana decedata.
Intrucat regulamentul european priveste toate bunurile, pentru o succesiune in care sunt in cauza bunuri situate in mai multe tari, o persoana are dinainte de ales intre legea tarii in care este situat bunul respectiv sau legea tarii de resedinta. Aceasta posibilitate a cauzat rumoare in Franta, unul dintre cele mai importante state de drept latin. Motivul este ca, in logica posibilitatilor pe care le ofera legea europeana, regulile de succesiune vor fi bulversate, iar "pericolul” se abate in special peste rezerva succesorala (ereditara).
Pe principiul rezervei succesorale, copiii si sotul unei persoane decedate au dreptul garantat la un minimum de mostenire. Insa nu este numai cazul Frantei. In general, legislatia tarilor de drept latin, printre care si tara noastra, protejeaza descendentii in baza acestui principiu. De cealalta parte, tarile in care functioneaza sisteme izvorate din dreptul comun anglo-saxon, testatorul poate dispune dupa bunul sau plac, fara ingradiri. Or, "acest lucru va permite dezmostenirea in cel mai legal mod din lume a unuia sau mai multor urmasi, prin stabilirea intr-o tara a Uniunii care permite acest gen de manevra”, sesizeaza Eric Treguier, jurnalist al unui saptamanal economic francez de notorietate.
Un cetatean al unei tari de drept latin va putea deci, in cazul in care se stabileste de exemplu intr-un stat al Regatului Unit, sa-si lase bunurile prin testament oricaror persoane fizice sau juridice, fara ca sotul sau copiii sa poata contesta acest fapt. In momentul in care se stabilesc intr-o alta tara, expatriatii vor trebui sa fie mai mult constienti de mizele succesorale pe care acest lucru le antreneaza, avertizeaza notarii francezi.
Mostenitorii si administratorii patrimoniului succesoral, ca si legatarii cu drepturi directe la succesiune si executorii testamentari vor beneficia, prin acelasi regulament 650/2012, de un certificat european de mostenitor. Acesta le va servi in principal atunci cand se afla intr-un alt stat membru, pentru a-si dovedi statutul sau a-si exercita drepturile.
Crearea Comunității Economice Europene, acum Uniunea Europeană, în anii 1950 a accelerat în mod semnificativ mișcarea populației între statele europene. Aceasta a cunoscut un nivel spectaculos în ultimele decenii, determinată de internaționalizarea afacerilor, creșterea afluenței lumii vestice, extinderea perioadelor de pace, ridicarea progresivă a barierelor, dezvoltarea mijloacelor de transport și mobilitatea forței de muncă. Dobândirea unei reședințe secundare în străinătate este și ea un element care determină în mod cert o creștere a numărului succesiunilor cu element de extraneitate.
Pentru un comparatist, dreptul succesoral este o sursă inepuizabilă de studiu, practic neexistând un alt domeniu al dreptului civil în care soluțiile naționale să prezinte o atât de mare varietate. Explicația acestei varietăți se găsește în influenta tradițiilor și a cutumelor, care și-a pus amprenta în acest domeniu. Forța tradiției a frânat circulația modelelor naționale dincolo de frontiere, ca și eforturile de armonizare la nivel internațional.
Este de menționat că încă nu există nici o convenție internațională de uniformizare a dreptului material al succesiunilor. Chiar în plan european, într-o epocă în care se discută foarte mult despre europenizarea dreptului privat, încă nu există nici un proiect concret în materie succesorală.
Singurele tentative de armonizare au fost întreprinse la nivelul dreptului internațional privat. Este vorba în principal de câteva convenții elaborate de Conferința de la Haga de drept internațional privat: Convenția privind conflictele de legi în materie de formă a dispozițiilor testamentare, din 5 octombrie 1961 (care a cunoscut un adevărat succes, fiind ratificată de 35 de state), Convenția din 2 octombrie 1973 privind administrarea internațională a succesiunilor (ratificată doar de trei state) și Convenția din 1 august 1989 privind legea aplicabilă succesiunilor mortis causa (ratificată de un singur stat).
De asemeni, se mai pot menționa: Convenția europeană de la Basel din 16 mai 1972 privind crearea unui organism pentru înregistrarea testamentelor, Convenția de la Washington din 26 octombrie 1973 privind unificarea regulilor vizând forma testamentelor internaționale, încheiată în cadrul UNIDROIT (ratificată de trei state, dar la care au aderat nouă state).
In interiorul Comunității Europene, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, la 1 mai 1999, au putut fi prelucrate doar câteva proiecte, la nivel interguvernamental, dată fiind lipsa competenței în materia justiției și afacerilor interne, ce aparținea celui de-al treilea pilon. Tratatul de la Amsterdam a inclus dreptul internațional privat în primul pilon, acela comunitarizat, consacrând în art.61 și următoarele competența Comunității de a elabora măsuri de unificare a materiei.
Deși Comisia Europeană și-a propus planuri ambițioase, inclusiv în domeniul unificării dreptuiui succesoral, sunt destule voci care – pornind tocmai de la amintita influență a tradiției și a cutumelor- se întreabă dacă este într-adevăr necesară această măsură pentru asigurarea unui spațiu de securitate, libertate și justiție.
Unificarea poate viza în principiu atât dreptul material, cât și dreptul internațional privat. Scopul unificării dreptului material este realizarea unor norme identice pentru anumite materii, astfel încât indiferent care este instanța ce are de judecat un caz, vor primi aplicare aceleași norme. Dimpotrivă, dreptul internațional privat recunoaște existența unor deosebiri între normele interne ale diferitelor state, dar procesul de unificare urmărește ca indiferent în care stat cauza este dedusă judecății, să fie supusă aceluiași drept aplicabil.
Astfel cum arătam, proiecte de unificare europeană a dreptului privat există, ele s-au lansat îndeosebi după ce încă în anul 1989 Parlamentul European solicitase elaborarea unor studii în acest scop. întrucât apelul Parlamentului a rămas fără răspuns din partea Comisiei Europene și a statelor membre, în anul 1994 s-a pus din nou în discuție problema elaborării unui cod civil european. Practic, Comisia pentru dreptul european al contractelor (cunoscută sub numele de “Comisia Lando”, după numele președintelui ei, profesorul danez Ole Lando) a preluat acestă funcție avută în vedere de Parlamentul european, deși Comisia este o asociație de tip privat activă încă din anii 1980.
Discuția cu privire la un Cod civil european a căpătat o nouă dimensiune ca urmare a concluziilor Consiliului European de la Tampere din 1999. Potrivit pct.39 al acestor concluzii, în ceea ce privește dreptul material trebuie întreprins un studiu cu privire la necesitatea apropierii legislațiilor statelor membre în materie civilă în vederea eliminării obstacolelor pentru buna desfășurare a procedurilor civile. Primul pas concret pentru transpunerea acestei recomandări a fost făcut prin Comunicarea Comisiei Europene din 11 iulie 2001 privind dreptul european al contractelor.
Pentru a se informa asupra necesității de a se lua alte măsuri, mai cuprinzătoare în domeniul amintit, Comisia Europeană a lansat invitația către toate cercurile interesate de cercetători și practicieni de a-și exprima opinia. A fost însă în mod explicit menționat că inițiativa nu se referă la dreptul familiei și la dreptul succesoral. Cel de-al doilea pas concret a fost făcut de Planul de acțiune al Comisiei Europene “Un drept european al contractelor coerent”, din 12 februarie 2003, în care Comisia și-a expus concluziile la luările de poziție anterioare.
In paralel cu eforturile politice se derulează o serie de proiecte științifice. Cel mai important este al “Grupului de lucru pentru un Cod civil european”. Acest grup de studiu continuă munca inițială a Comisiei Lando și își bazează cercetarea pe “Principiile dreptului european al contractelor”, elaborate de aceasta. Spre deosebire de predecesoarea sa, noua comisie și-a extins cercetările la întregul domeniu al drepturilor reale și al obligațiilor. Nici această comisie nu se preocupă însă de dreptul familiei sau de dreptul succesoral.
Un alt proiect important îl reprezintă activitatea “Academiei privatiștilor europeni” de la Pavia. Acest grup de cercetători și-a prezentat de curând anteproiectul unui Cod civil european. Nici acesta nu include însă referiri la dreptul succesoral sau la dreptul familiei.
Se pare că există cel puțin două explicații ale acestei excluderi a celor două domenii din aria de preocupări de unificare a dreptului civil. Mai întâi, art.65 al Tratatului UE, intitulat “Cooperarea judiciară în cauze civile”, vizează în principal norme de drept procesual și de drept internațional privat (lit.c), astfel că o activitate mai intensă în scopul armonizării dreptului succesoral ar fi lipsită de temei legal.
Totuși, acesta nu ar fi un argument suficient, de vreme ce nici dreptul contractelor – a cărui unificare este în curs prin proiectele amintite – nu are o bază legală prea clară. O explicație credibilă ar fi aceea care trimite la legăturile strânse ale dreptului succesoral cu istoria și cultura fiecărei țări, la sensibilitățile juridice și politice care împiedică de multe ori renunțarea la tradiție în favoarea unei soluții novatoare.
De menționat că Regulamentul Consiliului European nr.44/2001 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială exclude în mod expres succesiunile din domeniul său de aplicare.
Așadar, în absenta unor reguli uniforme, disparitățile naționale subzistă, ele fiind la b#%l!^+a?originea unor dificultăți semnificative în situațiile cu element de extraneitate, atât pentru persoanele care vor să-și reglementeze în avans situația succesorală, cât și pentru potențialii beneficiari, ca și pentru terții ,deținători sau dobânditori ai bunurilor succesorale.
In completarea studiului de drept comparat publicat anterior, cred că – în perspectiva iminentă a adoptării Noului Cod civil în România – poate prezenta interes trecerea în revistă a mai multor sisteme de drept succesoral contemporan, în special a celor care s-au reformat recent. în prealabil, vom reda dispozițiile din legea română de drept internațional privat (Legea nr.105/1992) care vizează moștenirea, pentru a servi ca reper în studiul comparativ care urmează, astfel încât să putem trage concluzii cu privire la armonizarea regulilor de drept internațional privat, ca un prim pas spre o eventuală armonizare a regulilor de drept substanțial.
Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturile de drept internațional privat (extras)
Art. 66. – Moștenirea este supusă:
a) în ce privește bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naționale pe care persoana decedată o avea la data morții;
b) în ce privește bunurile imobile și fondul de comerț, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat.
Art. 67. – Legea aplicabilă moștenirii stabilește îndeosebi:
a) momentul deschiderii moștenirii;
b) persoanele cu vocație de a moșteni;
c) calitățile cerute pentru a moșteni;
d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;
e) condițiile și efectele opțiunii succesorale;
f) întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul;
g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.
Art. 68. – Testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, fără a avea dreptul să înlăture dispozițiile ei imperative.
Legea astfel aleasă se aplică situațiilor prevăzute la art. 67.
Intocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a) legea națională a testatorului;
b) legea domiciliului acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului;
e) legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite.
II. Diferite sisteme de drept succesoral
A. Croația
1. Generalități
Fost stat membru al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, Croația și-a dobândit independența în anul 1991. Până la intrarea în vigoare a noii legi de drept succesoral, la 3 octombrie 2003, materia a fost guvernată de Legea succesiunilor din 1955 adoptată pentru întreaga RSFI și păstrată de RS Croația și după 1971, când în urma modificării Constituției statului federal, materia succesiunilor a fost lăsată la alegerea statelor membre ale federației.
Pe lângă păstrarea principiilor tradiționale ale transmisiunii succesorale (caracterul universal și indivizibil, transmisiunea ipso iure de la data deschiderii succesiunii, libertatea opțiunii succesorale), o atenție deosebită se acordă principiului egalității, potrivit cu care toate persoanele fizice (bărbați, femei, copii din căsătorie sau din afara căsătoriei) au vocație la moștenire dacă îndeplinesc condițiile impuse de lege. Sub condiția reciprocității, acest principiu este valabil și în privința moștenirii străinilor.
Ca o noutate în privința sferei de cuprindere a principiului egalității, a fost semnalată includerea partenerilor necăsătoriți în rândul celor cărora li se recunosc drepturi succesorale. Un alt principiu care guvernează noul drept succesoral croat este acela al limitării titlurilor succesorale, care pot fi reprezentate numai de lege sau de testament.
2. Moștenirea legală
Pentru moștenirea legală, au vocație succesorală toți descendenții, copilul adoptat și descendenții săi, soțul, părinții, părinții adoptatori, frații și descendenții acestora, bunicii și descendenții lor, ca și alți ascendenți. în sfera persoanelor cu vocație succesorală legală este inclus și partenerul defunctului, care are aceeași poziție cu cea a soțului supraviețuitor, având dreptul inclusiv la rezerva succesorală. Legea include de asemeni în rândul persoanelor cu vocație succesorală legală pe rudele de sânge ale părinților adoptatori și pe rudele adoptatoare ale copilului adoptat. Moștenitorii legali sunt chemați în ordinea claselor și a gradelor de rudenie. Funcționează de asemeni principiul reprezentării succesorale și al dreptului de acrescământ. Aparțin clasei / copiii defunctului și descendenții lor, copilul adoptat și descendenții săi, soțul, respectiv partenerul supraviețuitor.
Copiii și soțul supraviețuitor moștenesc în părți egale. In această clasă funcționează reprezentarea succesorală în privința descendenților de grad mai îndepărtat. în lipsa descendenților, este chemată la moștenire clasa a ll-a. Părinții au dreptul de a culege împreună V2 din moștenire, iar soțul supraviețuitor cealaltă jumătate. în lipsa soțului supraviețuitor, moștenirea este culeasă de părinții defunctului, în părți egale. Din clasa a lll-a de moștenitori legali fac parte bunicii defunctului. Jumătate este moștenit de bunicii în linie paternă și cealaltă jumătate de bunicii în linie maternă, cei proveniți din aceeași linie având drepturi egale. Dacă un bunic a decedat înaintea lui de cuius, prin aplicarea reprezentării, partea ce se cuvenea acestuia este moștenită de copiii, nepoții, strănepoții și alți descendenți ai lui. în clasa a IV-a de moștenitori sunt incluși străbunicii defunctului, a căror vocație concretă este condiționată de inexistența moștenitorilor din primele trei clase. Și în privința lor funcționează principiul împărțirii pe linii.
Rezerva succesorală. Noua lege croată restrânge sfera moștenitorilor rezervatari, în scopul asigurării unei mai largi arii de aplicație a principiului libertății testamentare. Potrivit art.69(1), sunt rezervatari descendenții, copiii adoptați și descendenții acestora, soțul, respectiv concubinul supraviețuitor. Aceștia sunt denumiți “rezervatari absoluți”. Tot moștenitori rezervatari sunt și părinții defunctului, părinții adoptatori sau alți ascendenți. Aceste persoane sunt calificate ca fiind “rezervatari relativi”, întrucât dreptul lor la rezervă este condiționat de dovada că nu dispun de mijloace financiare suficiente pentru întreținere. Toate aceste persoane sunt îndreptățite la rezerva succesorală dacă au vocație legală concretă și testatorul nu le-a exclus în mod expres de la rezervă.
Cu privire la cuantumul rezervei, acesta diferă după cum este vorba de rezervatarii absoluți (au dreptul la jumătate din cota legală) sau de rezervatarii relativi (au dreptul la 1/3 din cota lor legală). Potrivit legii, rezerva nu se acordă din oficiu, ci numai la cererea moștenitorului rezervatar, acțiunea în reducțiunea liberalităților fiind prescriptibilă în termen de 3 ani de la deschiderea succesiunii.
3. Moștenirea testamentară
Moștenirea testamentară este guvernată de principiul libertății de a testa, limitat numai de instituția rezervei succesorale. Poate testa orice persoană care a împlinit 16 ani și este în deplinătatea facultăților mintale. Pentru validitatea testamentului se cer întrunite cerințele de formă anume prescrise de lege, iar consimțământul trebuie să fi fost neviciat. Există două categorii de testamente: testamente private și testamente publice. în prima categorie sunt incluse: testamentul olograf și testamentul în fața martorilor.
Testamentul olograf este acela care este personal scris și semnat de testator. în cazul testamentului cu martori, se cere doar condiția ca testatorul să fie în stare să citească înscrisul (indiferent cine l-a redactat) și să-l semneze, alături de doi martori, care atestă simultan că exprimă voința testatorului, manifestată în fața lor. Testamentul public este redactat pentru testator de așa-numitele persoane împuternicite de lege, care pot fi: judecătorul de la judecătorie, grefierul cu studii superioare (Rechtspfleger), notarul public sau reprezentanța diplomatică ori consulară a țării în străinătate. Corespunzător Convenției privind unificarea formelor testamentelor internaționale din 1973 este reglementat și testamentul internațional, a cărui validitate nu este afectată de locul întocmirii sale, de locul unde se găsesc bunurile succesorale sau de cetățenia ori domiciliul defunctului. b#%l!^+a?
Acest testament trebuie redactat în scris, dar nu se cere nici scrierea personală de către testator, nici semnarea de către el, ci doar întocmirea în fața a doi martori de către o persoană împuternicită de lege. Este reglementată de asemeni posibilitatea revocării testamentului, până în ultima clipă, fie expres, fie tacit. Ca o noutate, dacă după întocmirea testamentului în favoarea soțului supraviețuitor, căsătoria este desfăcută irevocabil prin divorț, se prezumă că a operat revocarea testamentului.
Registrul testamentelor. Nou înființat prin legea din 2003, registrul electronic al testamentelor se păstrează la Camera notarilor publici cu sediul în Zagreb și până la deschiderea succesiunii, nimeni – cu excepția testatorului sau a unui împuternicit special al acestuia – nu îl poate consulta. Legea precizează că înscrierea în aceste registre nu constituie o condiție de validitate a testamentelor. Se estimează însă că va contribui la accelerarea procedurii succesorale, instanța competentă cu dezbaterea succesiunii fiind obligată să solicite date cu privire la testamentele pe care o persoană decedată le-a întocmit în timpul vieții.
4. Contractele pentru cauză de moarte
In dreptul croat unele contracte, cum ar fi cel privind o succesiune viitoare, sunt nule. Este nul contractul prin care o parte lasă celeilalte părți sau unui terț întrega sa avere sau o parte din patrimoniu, după cum nul este și contractul prin care o parte înstrăinează un drept succesoral pe care speră să-l dobândească în viitor. Noua lege permite însă încheierea unui partaj de ascendent, a cărui validitate este condiționată de acordul tuturor copiilor și/sau al altor descendenți.
Mai este cunoscut și contractul de întreținere pe viață, potrivit cu care o parte se obligă să o întrețină pe cealaltă până la sfârșitul vieții acesteia, în schimbul transferului patrimoniului sau a unei părți din patrimoniu către debitorul întreținerii, la data deschiderii succesiunii creditorului întreținerii. Art.134(2) din Legea succesorală permite și încheierea unui contract de renunțare la succesiune din partea descendenților sau a soțului supraviețuitor. Pentru validitatea acestor contracte, legea impune anumite cerințe de formă, de regulă act autentic notarial sau cel puțin legalizat de un notar public.
5. Competența notarilor publici în procedura succesorală
Procedura necontencioasă succesorală a fost recunoscută prin noua lege a fi și de competența notarilor publici, care acționează ca împuterniciți ai instanței de la ultimul domiciliu al defunctului. Instanța încredințează cauzele succesorale în mod echilibrat, după numele de familie al notarului public. încheierea pronunțată de notarul public poate fi atacată în instanță.
B. Canada- Quebec
1. Generalități
Canada este o federație care cuprinde zece provincii și trei teritorii. Cele mai multe domenii de drept privat (inclusiv dreptul succesoral) care în Constituția canadiană sunt desemnate sub titlul “Property and Civil Rights” sunt de competența exclusivă a parlamentelor provinciale. Provincia Quebec este singura care are un sistem de drept civil, derivat din Codul civil francez. Totuși, importante instituții din sistemul de common law, aplicabil în restul Canadei, au fost încorporate de-a lungul anilor în sistemul din Quebec, cum ar fi de pildă conceptul de trust, astăzi integrat în Codul civil din Quebec. Acest Cod civil a fost adoptat la 18 decembrie 1991 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie1994.
2. Moștenirea legală
In cazul în care de cuius nu a întocmit testament sau toți legatarii desemnați predecedaseră, Codul civil prevede care sunt clasele de moștenitori și cotele ce li se cuvin din moștenire. Astfel, dacă există descendenți și soț supraviețuitor, acesta din urmă culege 1/3, iar copiii 2/3. în lipsa soțului supraviețuitor, întreaga moștenire este culeasă de descendenți. între aceștia funcționează principiul proximității gradului de rudenie, al împărțirii pe capete și apoi al reprezentării succesorale. Nu se face distincție după cum copiii sunt din afara căsătoriei, adulterini sau adoptați. în absența descendenților, sunt chemați la moștenire ascendenții privilegiați (tatăl și mama) ca și colateralii privilegiați (frații și surorile) defunctului și descendenții lor de gradul întâi. In concurs cu soțul supraviețuitor, ascendenții privilegiați culeg 1/3 din moștenire. în concurs cu colateralii privilegiați, soțul supraviețuitor are dreptul la 2/3 din moștenire.
Dacă nu există descendenți sau soț supraviețuitor, ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați au drepturi egale asupra moștenirii. în lipsa descendenților, a ascendenților privilegiați sau a colateralilor privilegiați, soțul supraviețuitor culege întreaga masă succesorală.
Rezultă că există mai multe clase de moștenitori: prima include pe descendenți și pe soțul supraviețuitor; a doua pe soțul supraviețuitor, pe ascendenții privilegiați și pe colateralii privilegiați. Cea de-a treia clasă prezintă relevanță numai în absența soțului supraviețuitor, a descendenților, a ascendenților privilegiați sau a colateralilor privilegiați. Aici sunt incluși ascendenții ordinari (alți ascendenți decât tatăl și mama) și colateralii ordinari (alți colaterali în afară de frați, surori, nepoți și nepoate de gradul întâi).
Dacă nu există nici o persoană aparținând celor trei clase sau toți au renuntat la moștenire, statul culege moștenirea vacantă a bunurilor situate în Quebec. Această regulă derivă din Convenția de la Haga privind legea aplicabilă succesiunilor și permite ca bunurile lăsate în afara teritoriului acestui stat să fie culese de statul străin. In afară de această situație, nu există diferențe între bunurile mobile și bunurile imobile, legea nu face distincție nici după originea bunurilor, conform principiului unității patrimoniului.
3. Testamentele
Pentru validitatea testamentului, legea cere încheierea lui în formă scrisă. Codul civil din Quebec reglementează trei tipuri de testamente. Sancțiunea nerespectării formelor prescrise de lege pentru fiecare tip este nulitatea absolută; se admite însă aplicarea principiului conversiunii.
Testamentul notarial este întocmit în prezența unuia sau a doi martori, în fața notarului. Data și locul întocmirii trebuie să figureze în cuprinsul testamentului, notarul fiind obligat să verifice identitatea testatorului și să-i citească acestuia testamentul înainte de a i-l da spre semnare.
Testamentul olograf trebuie scris în întregime și semnat de testator, fără folosirea vreunui mijloc mecanic.
Testamentul cu martori poate fi scris de testator sau de o terță persoană. După semnarea lui, testatorul declară în prezența a doi martori majori că documentul pe care l-a semnat reprezintă testamentul său, fără a fi ținut să divulge conținutul acestuia. Semnează la sfârșit sau, dacă semnase deja, recunoaște semnătura. Legea permite de asemeni desemnarea unei terțe persoane să semneze în locul testatorului, dar în prezența acestuia și potrivit instrucțiunilor sale. Cei doi martori prezenți semnează și ei.
Testamentele pot fi amendate sau clarificate printr-un codicil, care trebuie să îmbrace una din cele trei forme menționate, fără a exista cerința simetriei în raport cu testamentul inițial.
Cu privire la efectul căsătoriei ulterioare asupra testamentul întocmit, în dreptul din Quebec nu se produce automat revocarea testamentului, ci poate avea ca efect numai restrângerea efectelor acestuia în condițiile recunoașterii anumitor drepturi ale soțului supraviețuitor.
Este de menționat însă că testamentul întocmit în favoarea unui soț de care ulterior testatorul a divorțat se consideră revocat de drept, dacă nu există o clauză contrară expresă. Revocarea legatului în aceste condiții se întinde și asupra eventualei desemnări a soțului ca executor testamentar.
Cu privire la modurile de revocare a testamentului, aceasta poate fi expresă (prin întocmirea unui alt testament, indiferent de formă, din care rezultă neechivoc schimbarea intenției) sau tacită (rezultând din întocmirea unui alt testament ale cărui dispoziții sunt contrare sau din înstrăinarea sau distrugerea bunului legat). Codul civil prevede în mod expres că revocarea unei revocări anterioare nu reînvie testamentul inițial, dacă o asemenea posibilitate nu rezultă expres din voința testatorului sau din circumstanțe.
Ineficacitatea legatelor. O cauză de invaliditate a testamentului poate fi atingerea gravă adusă persoanei sau bunurilor, determinată de violență, eroare sau fraudă. Și nerespectarea condițiilor de formă poate atrage nulitatea testamentului. Dacă s-a dovedit existența viciilor de consimțământ, întregul testament este anulabil. Art.626 din Codul civil prevede că un succesor are dreptul de a i se recunoaște drepturile în interval de 10 ani de la deschiderea succesiunii.
4. Libertatea de a testa (problema rezervei)
De la principiul libertății de a dispune de proprietatea sa pentru cauză de moarte există două excepții, în cazul în care defunctul lasă soț supraviețuitor și/sau descendenți. In primul rând, odată cu moartea unuia din soți încetează “patrimoniul familiar, care include bunurile dobândite în timpul căsătoriei. Soțul supraviețuitor are dreptul la 50% din valoarea patrimoniului familial ce aparținuse soțului decedat. In mod corespunzător, moștenitorii defunctului pot pretinde de la soțul supraviețuitor 50% din valoarea patrimoniului familial pe care acesta l-a b#%l!^+a?dobândit.
Prin compensare, obligațiile reciproce se vor stinge, eventual cu plata unei sulte. Acțiunea rezultând din încetarea patrimoniului familial poate fi pornită și de creditorii defunctului (de pildă, dacă succesiunea este insolvabilă) sau de creditorii soțului supraviețuitor.
In al doilea rând, toți creditorii unor obligații de întreținere de care era ținut defunctul (soțul supraviețuitor, fostul soț, copiii, după caz părinții) au dreptul ca în termen de șase luni de la deschiderea succesiunii să pretindă ca din moștenire să ii se plătească în continuare întreținerea. Acest drept există chiar dacă reclamantul este moștenitor și chiar dacă anterior decesului nu pretinsese plata întreținerii. Legea determină care este suma pe care o poate obține fiecare din acești creditori (de pildă, pentru soțul divorțat, contravaloarea a 12 luni de întreținere, pentru părinți, contravaloarea a șase luni de întreținere), fără ca în nici un caz să depășească 10% din valoarea masei de împărțit. In privința contribuției datorate soțului supraviețuitor sau unui copil, ea se determină în funcție de nevoile lor, de starea de dependență în care erau față de defunct.
In orice caz, nu poate depăși diferența între jumătate din cota pe care o puteau pretinde ca moștenitori legali și ceea ce primesc în prezent. In jurisprudență s-a decis că este nulă, contravenind ordinii publice, clauza testamentară prin care legatele în favoarea acestor persoane erau condiționate de renunțarea lor la drepturile de întreținere post mortem.
Legea interzice pactele asupra succesiunilor viitoare, chiar dacă ar exista consimțământul persoanei despre a cărei moștenire este vorba. In practică, s-a recunoscut însă, prin excepție, valabilă o asemenea clauză inclusă în contractele de societate pe acțiuni. In general, donațiile mortis causa sunt permise numai dacă sunt încheiate între soți și fac parte din contractul pre-nupțial.
5. Capacitatea
Capacitatea testatorului este analizată în raport cu data întocmirii testamentului, nefiind relevantă intervenirea incapacității ulterior acestui moment. Testamentul întocmit de un minor este nul, chiar dacă testatorul decedează după data întocmirii testamentului. Dacă reprezentanții legali ai minorului nu au întocmit un testament valid în numele și pentru acesta, succesiunea lăsată de minor se va deferi potrivit legii. In privința majorilor a căror stare mintală este alterată, validitatea testamentului depinde de severitatea acestei afectări a discernământului.
Cu privire la capacitatea martorilor (a căror prezență este necesară pentru validitatea unor testamente), aceștia trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu (18 ani), testamentul fiind nul în privința legatului făcut în favoarea unui martor la întocmirea acestuia.
Pentru a moșteni, legatarul trebuie să existe la data deschiderii succesiunii, fiind asimilați copiii concepuți dar nenăscuți, cu condiția de a se naște vii și viabili.
Absentul este prezumat a fi în viață timp de șapte ani de la dispariția sa. Moștenirea ce i se cuvine va fi culeasă în numele său de reprezentantul legal. Hotărârea declarativă de moarte se poate pronunța după șapte ani de la dispariție, iar moștenirea va reveni erezilor dispărutului.
In privința persoanelor juridice înregistrate în Canada nu există restricții semnificative privind dobândirea prin donație sau testament.
Sunt incapabili de a moșteni (ab infestatsau prin testament) cei condamnați pentru omor sau tentativă de omor împotriva lui de cuius, ca și persoanele decăzute din drepturile părintești față de copiii lor. Există și posibilitatea declarării, prin hotărâre judecătorească, a nedemnității și a altor persoane de a culege o moștenire.
Comorienții. Atât pentru moștenirea legală, cât și pentru moștenirea testamentară, legea prevede prezumția morții concomitente: dacă două persoane au murit și este imposibil de stabilit că una a supraviețuit celeilalte, se prezumă că au murit deodată, dacă cel puțin una avea vocație la succesiunea celeilalte.
6. Autoritatea emitentă a certificatului de moștenitor
Testamentele olografe și cele făcute în prezența martorilor trebuie confirmate prin decizie judecătorească înainte de distribuirea bunurilor. Toți legatarii universali trebuie să se prezinte în fața instanței pentru a-și susține pretențiile. Dispoziția luată de instanță certifică doar validitatea testamentului, iar la cerere, se pot elibera copii certificate de pe această decizie, persoanelor interesate.
7. Administrarea succesiunilor
In Quebec, persoanele responsabile cu administrarea succesiuniilor se numesc lichidatori. Ei au rolul de a-i identifica și convoca pe moștenitori, de a determina cuprinsul masei succesorale, de a plăti datoriile succesiunii (incluzând pe cele descrise la pct.4 supra) , de a executa legatele particulare, de a da socoteală și de a preda excedentul moștenitorilor. Orice persoană capabilă poate exercita funcția de lichidator. Si societățile de trust autorizate de lege pot avea această calitate.
De regulă, lichidatorul este desemnat de testator în cuprinsul testamentului. Inventarul bunurilor din masa succesorală, întocmit de lichidator, trebuie trecut într-un registru public, cu referire la numele defunctului, astfel ca fiecare persoană interesată să-l poată consulta. Inventarul se întocmește fie în forma unui act notarial, fie ca înscris sub semnătură privată, în prezența a doi martori.
Creditorii succesiunii sunt plătiți primii, înaintea legatarilor cu titlu particular și înaintea soțului care pretinde drepturile derivând din dizolvarea patrimoniului familial. In cazul în care testatorul nu desemnase un lichidator sau succesiunea este legală, administrarea moștenirii revine moștenitroilor care prin vot majoritar vor desemna un lichidator.
8. Legea și procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de extraneitate
Potrivit art.3153 din Codul civil, instanța din Quebec este competentă dacă locul deschiderii succesiunii (locul decesului) se găsește în aceasta țară, dacă defunctul avea domiciliul în Quebec sau alesese legea acestei țări pentru a fi aplicabilă.
Instanța națională va aplica diferite legi, după cum este vorba despre bunuri mobile (legea de la ultimul domiciliu al defunctului) sau imobile (legea de la locul situațiunii bunurilor). De asemeni, dacă prin testament fusese aleasă o lege străină, instanța va aplica acea lege.
Codul prevede o excepție de la libertatea alegerii legii aplicabile succesiunii, dacă acea desemnare ar înlătura pe soțul supraviețuitor sau pe copii de la drepturile asupra moștenirii. In plus, desemnarea va fi de asemenea lipsită de efecte dacă afectează reguli succesorale cărora le sunt supuse anumite bunuri, prevăzute în legea unde sunt situate, pentru motive care țin de destinația lor economică, familială sau socială.
De regulă, hotărârile pronunțate în străinătate sunt recunoscute în Quebec, fără a fi examinat fondul soluției sau motivarea, cu excepția celor pronunțate cu încălcarea competenței sau a celor care nu sunt irevocabile sau executorii. Dacă o instanță străină, competentă potrivit legii de drept internațional privat din Quebec, fusese deja investită, potrivit principiului litispendenței, instanța din Quebec își va declina competența.
In cazul în care defunctul a domiciliat în Quebec înaintea decesului, instanta din această țară este competentă, chiar dacă nu au rămas bunuri pe acest teritoriu. Ultimul domiciliu al defunctului determină de regulă competența cu privire la bunurile mobile.
Ca atare, se poate afirma că în dreptul internațional privat din Quebec nu este acceptat principiul caracterului unitar al transmisiunii succesorale.
Cu privire la forma testamentelor, se admite că acestea pot fi întocmite, în afară de cele trei tipuri amintite, în forma prevăzută de legea domiciliului sau cetățeniei testatorului, fie la data actului, fie la data decesului.
Deși Convenția de la Haga privind conflictele de legi asupra formei testamentelor nu este aplicabilă în Quebec, multe dispoziții din Codul civil sunt inspirate din această convenție (de pildă, art.3109 privind forma actelor judiciare se bazează pe art.1 din Convenția de la Haga).
Pentru examinarea validității formale a unui testament, factorii determinanți sunt domiciliul și cetățenia testatorului. Intre acestea, prevalează de regulă principiul domiciliului. El este determinat de instanță în funcție de fapte relevante, cum ar fi prezența fizică frecventă, familia, serviciul, relațiile sociale etc.
Dacă nu este posibilă determinarea cu exactitate a domiciliului, persoana este prezumată că a avut domiciliul acolo unde avea reședința.
In privința taxelor, în provincia Quebec nu există o taxă succesorală în sine, dar se consideră ca și când ar fi înstrăinat întrega avere și se aplică o taxă pe valoarea adăugată, de care este scutit, până la propriul deces, numai soțul supraviețuitor.
O persoană nerezidentă care a dobândit o proprietate supusă impozitării în Quebec înainte de decesul său va fi considerată că a înstrăinat pe piață liberă bunul (dispoziția vizează mai ales proprietățile situate în Quebec și acțiunile la societăți private canadiene). b#%l!^+a?
C. Regatul Olandei
1. Generalități
De la 1 ianuarie 2003 în Olanda este în vigoare cartea a IV-a a noului Cod civil, care reglementează dreptul succesoral. Proiectul noii legi datează din 1954 și s-a urmărit în principal îmbunătățirea situației soțului supraviețuitor, care pe cât posibil trebuie să-și mențină același standard de viață.
Intrucât în această țară este cunoscut conceptul de parteneriat înregistrat, care vizează inclusiv parteneri de același sex, trebuie menționat de la început că legea recunoaște partenerului supraviețuitor aceleași drepturi ca ale soțului supraviețuitor.
2. Moștenirea legală
Potrivit legii, există patru clase de moștenitori legali, care sunt chemate în ordine la moștenire. In clasa I sunt incluși soțul (nedespărțit în fapt) sau partenerul înregistrat al defunctului, precum și copiii acestuia.
Copiii născuți dintr-un parteneriat înregistrat sunt îndreptățiți să moștenească numai dacă sunt recunoscuți. Dacă unei femei dintr-un parteneriat înregistrat de același sex i se naște un copil, acesta poate moșteni de la partenera mamei numai pe cale testamentară. Clasa a Il-a de moștenitori legali include pe părinții și frații defunctului, clasa a lll-a pe bunici și clasa a IV-a pe străbunici.
Comunitatea de bunuri a soților. Regimul matrimonial legal este cel al comunității de bunuri, potrivit cu care toate bunurile soțului și soției aflate în proprietatea lor fie la data încheierii căsătoriei fie dobândite pe parcursul acesteia devin bunuri comune. Ambii soți au dreptul la toate bunurile din comunitate, cu excepția unora de uz foarte personal. Când comunitatea de bunuri încetează prin moartea unuia dintre soți, soțul supraviețuitor devine proprietar exclusiv pe jumătate din bunuri, numai cealaltă jumătate urmând a fi împărțită între moștenitori.
Intre rudele din aceeași clasă și de același grad moștenirea se împarte egal, cu excepția fraților sau a surorilor care provin din părinți diferiți. Dreptul olandez cunoaște și instituția reprezentării succesorale (până la gradul al șaselea) și pe cea a sezinei. Dacă în termen de 20 de ani de la deschiderea succesiunii aceasta nu este acceptată de vreun moștenitor legal sau testamentar, statul o va culege ca succesiune vacantă.
Moștenirea poate fi acceptată pur și simplu sau sub beneficiu de inventar.
3. Testamentul
Toate testamentele trebuie să îmbrace forma scrisă. Codul civil olandez recunoaște următoarele tipuri de testamente: testamentul autentic (încheiat în fața notarului public, trebuie semnat de testator); testamentul depozitat la un notar public (trebuie semnat de testator pe fiecare pagină, numerotată, dacă nu este scris în întregime personal și se încredințează spre păstrare notarului, care întocmește un act semnat de el și de testator, care atestă că documentul încredințat reprezintă ultima sa voință); testamentul excepțional întocmit de ofițerii din armată în caz de război; codicilul (scris în întregime, datat și semnat de testator). Prin codicil poate fi doar desemnat un executor, pot fi atribuite legate cu titlu particular privind garderoba, bijuteriile, mobila sau pot fi exprimate dorințe cu privire la funerarii sau folosirea corpului în scopuri medicale după moarte.
Toți notarii publici în fața cărora s-a întocmit sau cărora li s-a încredintat un testament au obligația să înștiințeze Registrul Central al Testamentelor care se găsește la Haga. Testamentele excepționale se transmit de asemeni la acest Registru, în formă închisă.
Revocarea expresă a unui testament se poate face în aceeași formă în care a fost întocmit sau în formă notarială, în timp ce revocarea tacită poate interveni prin redactarea ulterioară a unui testament ce conține dispoziții contrare. Testamentul depozitat se consideră revocat dacă notarul îl restituie deponentului, iar codicilul poate fi revocat prin distrugerea sa. In Olanda, căsătoria ulterioară nu revocă în mod automat un testament anterior întocmit.
Nulitatea testamentului. Există numeroase clauze care pot determina ineficacitatea unui testament. Potrivit art.4:44 C.civ., un testament este nul total sau parțial dacă contravine ordinii publice sau bunelor moravuri. Tot nul este testamentul întocmit de o persoană care are mai puțin de 16 ani sau care nu este în deplinătatea facultăților mintale. Este anulabil testamentul întocmit sub amenințarea violenței sau profitând de împrejurări. De asemeni, testamentul afectat de o condiție imposibilă este nul. Afectat de nulitate este testamentul care este întocmit cu nerespectarea condițiilor de formă.
4. Libertatea de a testa
Deși reprezintă un principiu de bază al dreptului succesoral, în Olanda libertatea de a testa nu este nelimitată. Copiii defunctului au dreptul la rezerva succesorală (legitieme porție), potrivit art.4:63 C.civil, rezerva unui copil fiind de /2 din cota sa legală. In schimb, soțul supraviețuitor nu beneficiază de rezervă.
In vederea calculării rezervei succesorale, se adaugă la valoarea bunurilor lăsate valoarea donațiilor încheiate de de cuius în timpul vieții, dacă nu s-a dispus altfel, prin donație sau testament.
Legea olandeză interzice testamentul conjunctiv și contractele privind succesiunile viitoare, cu excepția dispozițiilor din convenția matrimonială.
In cazul în care defunctul a lăsat soț supraviețuitor și copii, se aplică așa-numită împărțeală parentală (art.4:13 C.civil). Potrivit acestei reguli, soțul supraviețuitor primește titlu de proprietate asupra bunurilor și are obligația de a plăti datoriile succesiunii.
Copiii, ca moștenitori, dobândesc un drept de creanță împotriva soțului supraviețuitor, corespunzător contravalorii în bani a cotei lor. Această creanță este exigibilă numai dacă soțul supraviețuitor este declarat insolvabil, dacă încetează din viață sau o asemenea clauză a fost prevăzută în testamentul lui de cujus. In anumite cazuri (cum ar fi intenția soțului supraviețuitor de a se recăsători) copilul are dreptul de a pretinde în natură cota care i se cuvine.
5. Capacitatea
Orice persoană în deplinătatea facultăților mintale și care are mai mult de 16 ani poate întocmi un testament. în privința beneficiarilor, aceștia trebuie să fie în viață la data deschiderii succesiunii, copilul conceput fiind considerat născut. Persoanele care au murit în același timp sau în aceeași zi, fără să se poată determina ordinea, sunt considerate că au murit deodată, cu consecința că nu au capacitate succesorală reciprocă.
6. Autoritatea competentă; administrarea succesiunii
Potrivit dreptului olandez, la moartea unei persoane patrimoniul ei trece direct asupra moștenitorilor (sezina). Aceștia au dreptul să renunțe la moștenire sau să o accepte sub beneficiu de inventar. Moștenirea cuvenită minorilor trebuie întotdeauna acceptată sub beneficiu de inventar.
Declarația de renunțare la moștenire trebuie înregistrată la instanța de la locul deschiderii succesiunii (ultimului domiciliu al defunctului). Acceptarea poate fi expresă sau tacită, care poate rezulta de pildă din împărțirea bunurilor.
Notarul public eliberează un certificat de admisibilitate (pentru cazul moștenirii legale) sau un certificat de executare(în cazul existenței unui testament). Acest certificat cuprinde mențiunea privind persoanele care au calitatea de moștenitori și cotele ce li se cuvin. Se mai precizează statutul personal al defunctului, regimui matrimonial, soțul supraviețuitor și descendenții, precum și- dacă este cazul- executorul testamentar desemnat.
Certificatul conferă dreptul moștenitorilor să intre în stăpânirea bunurilor și să încaseze creanțele.
Administrarea succesiunii. De regulă, în lipsa desemnării prin testament a unui executor, moștenitoriii încredințează sarcina administrării unui avocat sau notar public.
Dacă printre succesori sunt minori sau incapabili, împărțeala se va face prin act notarial, avizat de instanța districtuală (Kantonrechter). Daca s-a aflat în eroare cu privire la valoarea părții la care avea dreptul (cu mai mult de un sfert) un moștenitor poate ataca partajul.
7. Legea și procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de extraneitate
Competența de a soluționa cauzele succesorale revine potrivit art.6 lit.f din Codul de procedură olandez, instanței de la locul unde defunctul a avut ultimul domiciliu sau reședința obișnuită.
De la 1 octombrie 1996 regulile de drept internațional privat existente au fost înlocuite cu cele ale Convenției de la Haga privind legea aplicabilă succesiunilor din cauză de moarte, Olanda fiind singura țară până în prezent care a ratificat această convenție. Până la intrarea în vigoare a Convenției (condiționată de cel puțin trei ratificări), legislatorul olandez a anticipat, adoptând Legea privind alegerea regulilor aplicabile succesiunilor. Ea se aplică numai b#%l!^+a?succesiunilor deschise după 1 octombrie 1996.
Hotărârile judecătorești străine nu sunt direct executorii în Olanda în absenta unui tratat. In prezent există asemenea tratate numai între Olanda și Belgia și Olanda și Germania. Un moștenitor străin trebuie să obțină un certificat local de admisibilitate sau de executare din partea unui notar public olandez, care îl poate refuza în anumite cazuri, cum ar fi încălcarea rezervei succesorale.
Un testament întocmit în străinătate care respectă formalitățile cerute de Convenția de la Haga din 1961 este recunoscut în Olanda. In cazul în care defunctul a avut dublă cetățenie, legea aplicabilă va fi, conform Raportului explicativ al Convenției de la Haga din anul 1989 privind legea aplicabilă succesiunilor, cea cu care avea cele mai multe conexiuni la momentul decesului.
D. Spania
1. Generalități
Dreptul spaniol face parte din sistemul de drept civil și de aceea multe dintre instituții sunt preluate pe filiera dreptului roman.
Potrivit Constituției din 1978, organizarea statală cuprinde pe lângă statul central, șaptesprezece regiuni autonome. Din punctul de vedere al dreptului succesoral, numai șase dintre acestea au reguli proprii, restul teritoriului fiind guvernat de Codul civil spaniol.
Regiunile cu propriul regim succesoral sunt Catalonia (Codul succesiunilor din 1991 și Compendium de drept civil, revizuit în 1993), Aragon (Compendium de drept civil din 1985, Legea succesorală din 1999 și Legea privind regimul matrimonial și dreptul văduvei la pensie viageră din anul 2003), Navarra (Compendium de drept civil din 1973 ), Țara Bascilor (Legea de drept civil a Tării Bascilor din 1992, revizuită în 1999), Insulele Baleare și Galiția (Compendium de drept civil al Insulelor Baleare revizuit în 1990).
2. Moștenirea legală
Dacă defunctul nu a întocmit testament sau acesta nu se referă la întregul patrimoniu ori dacă testamentul nu este valabil ori legatarul nu vrea sau nu poate să accepte, moștenirea se deferă potrivit legii.
Ordinea claselor este practic aceeași în toate regimurile succesorale din Spania, pentru că încorporează regulile din dreptul roman. Astfel, în prima clasă intră copiii defunctului și descendenții lor; în absența descendenților, sunt chemați ascendenții; în absența descendenților sau a ascendenților soția/soțul supraviețuitor; dacă nu există nici un moștenitor din primele trei clase sunt chemați colateralii până la gradul al patrulea, mai întâi frații și surorile, pe capete , iar copiii acestora pe tulpini.
în fine, în absența rudelor colaterale până la gradul patru, moștenirea este culeasă de stat.
De menționat că în primele două cazuri soțul supraviețuitor are dreptul să culeagă rezerva sa succesorală în uzufruct.
Dacă moștenitorii sunt descendenții, ascendenții sau soțul supraviețuitor, notarul public le poate atesta calitatea de moștenitori legali. In schimb, în cazul colateralilor, numai instanța judecătorească, cu participarea procurorului, le conferă calitatea de moștenitori legali (art.977-1000 din codul de procedură civilă 1881). In general, nu se face distincție între bunurile mobile și cele imobile la împărțeala moștenirii.
Cu toate acestea, există regiuni (ca Aragon, Navarra, Biscay în Tara Bascilor și Valea Aran în Catalonia) unde legea prevede că imobilele provenite dintr-o anumită ramură a familiei nu pot fi dobândite decât de persoane aparținând acelei ramuri.
3. Testamentele
Potrivit Codului civil spaniol, există două tipuri de testamente: generale și speciale. Sunt testamente generale: testamentul deschis (cel mai folosit în Spania, are forma unui document care conține intenția de atesta, manifestată în fața notarului); testamentul secret (al cărui conținut nu este dezvăluit, ci doar înmânat notarului; rar folosit în practică); testamentul olograf (scris, datat și semnat de testator; toate adăugirile sau ștersăturile trebuie să poarte semnătura testatorului).
Codul civil -art.688- permite străinilor să întocmească un testament olograf în propria lor limbă. Testamentele speciale sunt: testamentul întocmit în străinătate și testamentul militarilor, întocmit în timp de război.
Mai există un tip de testament, reglementat de art.700 Cod civil spaniol, testament înaintea morții iminente, care poate fi întocmit în fața a cinci martori, precum și testamentul în caz de epidemie (art.701) care poate fi întocmit în fața a trei martori. De regulă aceștia trebuie să semneze; testamentul este totuși valabil chiar dacă martorii nu știu să scrie. Cele două tipuri de testamente amintite își păstrează valabilitatea numai timp de două luni de la încetarea cauzei care a determinat întocmirea lor în această formă excepțională.
In privința drepturilor regionale, sunt de menționat mai multe particularități. Astfel, în Aragon, testamentul poate fi întocmit în fața unui preot, atunci când prezența unui notar nu este posibilă. Este admisibil testamentul conjunctiv între soți, care este revocabil de ambii sau de unul dintre ei , dar numai ccu privir ela propriile dispoziții de ultimă voință.
In Catalonia de asemeni testamentul poate fi întocmit în fața unui preot. In Navarra, testamentul poate fi întocmit în fața unui preot; totodată, mai există și testamentul de confraternitate, întocmit de două sau mai multe persoane între care nu trebuie să fi existat vreo legătură, testament care nu poate însă îmbrăca forma olografă. In Tara Bascilor este cunoscută o formă specială de testament (hil-buruko), întocmit în prezenta a trei martori, când testatorul este în pericol de moarte. El devine ineficient după trei luni, dacă pericolul a dispărut. De asemeni, chiar dacă testatorul a încetat din viață în acest interval, testamentul în această formă devine ineficient dacă nu a fost autentificat în termen de trei luni de la deschiderea succesiunii. Este permis testamentul conjunctiv între soți, întocmit în prezenta unui notar.
In Spania nu este recunoscută valabilitatea codicilului, in nici un caz pe această cale nu se poate revoca un testament sau nu poate fi exheredat un moștenitor legal.
Cu privire la influența căsătoriei asupra unui testament anterior, este de menționat că actul căsătoriei nu revocă automat testamentul.
4. Libertatea de a testa și problema rezervei
In Codul civil există o întreagă secțiune care se referă la rezerva succesorală (De las legitimas) art.806-847. Ea este privită ca o parte din moștenire și restrânge în felul acesta libertatea testamentară.
Beneficiarii rezervei sunt copiii și descendenții lor și – în absența acestora- ascendenții și soțul supraviețuitor. Rezerva copiilor și a descendenților este de 2/3 din averea tatălui și a mamei. Cu toate acestea, se poate dispune de 1/3 din această cotă în favoarea unui/unor descendenți, cu preferință. Cotitatea disponibilă este de 1/3. Rezerva părinților sau a ascendenților este de jumătate din masa succesorală, cu excepția cazului când există și soț supraviețuitor și se pot înțelege ca rezerva părinților să fie numai de 1/3. In lipsa tatălui sau a mamei, rezerva se cuvine în părți egale celor două linii de ascendenți materni și paterni, funcționând principiul proximității gradului de rudenie.
Potrivit art.811 C.civ.spaniol, dacă un ascendent moștenește de la descendentul său bunuri pe acesta le primise cu titlu gratuit de la o rudă, moștenitorul este obligat potrivit legii, să păstreze bunul la dispoziția donatorului sau a unei rude până la gradul trei, pe linia de unde provine.
Soțul supraviețuitor are dreptul să primească uzufructul cotei sale, dat niciodată proprietatea. In concurs cu copiii, soțul supraviețuitor are dreptul la o treime; jumătate în concurs cu ascendenții și două treimi în concurs cu alte rude (art.834-840 C.civ).
Potrivit Constituției, toți descendenții (legitimi, nelegitimi, inclusiv adulterini, adoptați) au drepturi egale.
In regiunile care au un drept propriu succesoral, există în privința libertății testamentare și a rezervei unele dipoziții particulare. Astfel, în Aragon, numai copiii sunt moștenitori rezervatari, iar soțul supraviețuitor dobândește uzufructul întregii averi.
In Catalonia, rezerva succesorală este de o pătrime din moștenire, care revine descendenților sau, în lipsa lor, părinților. Soțul supraviețuitor are dreptul numai la un sfert din moștenire, cu condiția să nu aibă resurse financiare la data deschiderii succesiunii.
In Navarra este consacrat dreptul absolut de a testa. Soțul supraviețuitor are dreptul la uzufructul viager al întregii averi a defunctului. In Tara Bascilor, descendenții au dreptul la o rezervă de patru cincimi; în lipsa lor părinții și alți ascendenți au dreptul la o rezervă succesorală de jumătate din moștenire. In cadrul fiecărei categorii, testatorul are libertatea de a împărți averea în părți egale sau inegale. Soțul supraviețuitor primește jumătate din uzufructul întregii averi dacă vine în concurs cu descendenții sau ascendenții. In absența acestora, are dreptul la trei sferturi din uzufructul masei succesorale. b#%l!^+a?
Drepturi speciale. In dreptul spaniol în general nu există dispoziții privind obligația de întreținere la materia succesiunilor, pentru că este reglementată de dreptul familiei. In Catalonia, în primul an după deschiderea succesiunii, soțul supraviețuitor are dreptul să locuiască în casa ce a constituit domiciliul conjugal, să păstreze bunurile gospodăriei casnice. In Țara Bascilor, în lipsa descendenților, soțul supraviețuitor are dreptul să locuiască în casa rurală a defunctului timp de un an și o zi. De notat că pensia alimentară stabilită în favoarea unei persoane divorțate nu încetează automat prin moartea debitorului, dar moștenitorii acestuia pot cere reducerea până la limita cotității disponibile.
Cu privire la regimul matrimonial, în general dreptul spaniol este bazat pe libertatea contractuală. Contractul se încheie fie înainte de căsătorie, fie ulterior și poate fi modificat oricând, fără prejudicierea terților.
In condițiile codului civil, în absența unui contract matrimonial, regimul legal este acela al bunurilor achizite, potrivit cu care soții sunt proprietarii a jumătate din venitul sau profitul obținut pe parcursul căsătoriei. In consecință, după decesul unui dintre ei, soțul supraviețuitor are dreptul la jumătate din proprietatea comună, cealaltă jumătate constituind masa supusă împărțelii.
In Catalonia și Insulele Baleare, în lipsa unui acord contrar, se aplică regimul separației de bunuri. In Țara Bascilor, fiecare soț are dreptul exclusiv de a administra bunurile pe care le-au dobândit personal, dar pentru bunurile comune ambii au administrarea. înstrăinarea acestor bunuri este condiționată de acordul ambilor soți. împărțeala succesorală are un regim diferit, după cum soții au avut sau nu împreună copii. In primul caz, se stabilește o indiviziune succesorală între soțul supraviețuitor și moștenitori; dacă nu, are loc lichidarea proprietății comune.
Donațiile. In dreptul spaniol există libertatea încheierii donațiilor. Dacă există moștenitori rezervatari, donațiile trebuie adăugate valoric pentru a se determina măsura în care încalcă rezerva, caz în care sunt supuse reducțiunii, potrivit principiului că nimeni nu poate dona mai mult decât ar fi putut testa.
5. Capacitatea
Minorii sub 14 ani și persoanele care în mod permanent sau accidental nu au discernământ sunt incapabili de a testa (art.663 Cod civil spaniol).
Pentru validitatea unui testament olograf, testatorul trebuie să fie major. Potrivit art.665, cei puși sub interdicție judecătorească pot întocmi un testament cu condiția ca o comisie formată din doi medici de specialitate, la solicitarea notarului, să confirme păstrarea capacității de a testa, dacă hotărârea judecătorească de punere sub interdicție nu vizează în mod expres capacitatea de a testa. In cazurile excepționale în care se apelează la martori cu ocazia întocmirii unui testament (de exemplu, când testatorul nu poate semna, este orb sau analfabet), nu pot fi martori minorii, surdo-muții, orbii, cei care nu cunosc limba vorbită de testator, debilii mintali, soțul sau rudele până la gradul patru ale notarului sau angajaților acestuia.
De asemeni nu pot fi martori în cazul unui testament deschis moștenitorii sau legatarii, precum și rudele lor de sânge până la gradul patru ori afinii până la gradul al doilea.
In privința beneficiarilor testamentului, operează principiul capacității. Prin excepție, sunt incapabili de a primi prin testament: avortonii care nu îndeplinesc condițiile generale de capacitate prevăzute în art.30 C.civil (să aibă înfățișare omenească și după ruperea cordonului ombilical să trăiască cel puțin 24 ore); asociațiile și fundațiile neautorizate de lege; preotul care l-a spovedit pe testator în cursul ultimei boli (sunt lovite de nulitate și dispozițiile în favoarea rudelor acestuia până la gradul al patrulea, ori în favoarea bisericii sau comunității lui); tutorele sau curatorul defunctului, chiar dacă socotelile au fost date și aprobate; notarul care a redactat testamentul, ca și soțul sau rudele acestuia până la gradul al patrulea. De asemeni, nu popt primi prin testament persoanele lovite de nedemnitate, potrivit art.756
C.civ :părinții care și-au abandonat copiii, i-au prostituat sau corupt; cel condamnat pentru că a atentat la viața testatorului, a soțului, descendenților sau ascendenților acestuia; cel care a făcut un denunț calomnios împotriva testatorului, care ar fi atras pedeapsa cu închisoarea sau munca forțată; moștenitorul major care aflând despre moartea violentă a testatorului, nu a denunțat-o, dacă cercetările nu s-au declanșat din oficiu; cel care prin amenințare, fraudă sau violență l-a obligat pe testator să întocmească sau să modifice testamentul; cel care, cu aceleași mijloace a împiedicat o persoană să testeze sau să revoce, să modifice sau înlocuiască un testament anterior.
In legătură cu cauzele de nedemnitate, legea prevede totuși că ele rămând lipsite de efect dacă la data întocmirii testamentului testatorul le-a cunoscut sau, aflând ulterior, l-a iertat pe nedemn printr-un act public.
6. Autoritatea competentă
Potrivit Legii notariale spaniole, dacă moștenirea vizează pe descendenți, ascendenți sau soțul supraviețuitor, competența aparține notarului de la ultimul domiciliu al defunctului; dacă moștenirea urmează a fi culeasă de colaterali sau de stat, competența aparține instanței judecătorești, cu participarea procurorului.
7. Legea și procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de extraneitate
Regulile de drept internațional privat se găsesc în Codul civil spaniol, în titlul preliminar. Potrivit art. 9(8) succesiunea este guvernată de legea națională a defunctului la data deschiderii succesiunii, indiferent de natura bunurilor sau de țara în care sunt situate(principiul unității); cu toate acestea, sunt valabile dispozițiile sau convențiile succesorale întocmite potrivit legii sale naționale, prin care a fost desemnat un alt drept aplicabil . Iar potrivit art.9(1) din Codigo Civil, statutul personal al persoanelor fizice este dat de legea determinată de cetățenie, lege care reglementează capacitatea civilă, drepturile și obligațiile familiale și succesiunea
Spania a ratificat Convenția de la Haga privind conflictele de legi în materia formei dispozițiilor testamentare. Potrivit art.11 din Codul civil, se aplică, în privința formei testamentelor, regula locus regit actum.
Cu privire la competență, art.22.3 din Legea'de organizare judecătorească prevede că instanțele spaniole sunt competente în materie succesorală dacă defunctul a avut ultimul domiciliu în Spania sau bunuri imobile în această țară.
Regulile de recunoaștere a hotărârilor judecătorești străine sunt stabilite de Codul de procedură civilă în art.951-954, care acordă prevalență convențiilor internaționale, apoi reciprocității și în lipsa acestora se cer întrunite anumite condiții.
Pentru a intra în posesia moștenirii, dacă certificatul de moștenitor a fost emis în străinătate, trebuiesc îndeplinite cerințele Convenției de la Haga din 1961 privind legalizarea sau aplicarea apostilei și tradus în limba spaniolă.
Băncile și registrele publice de înregistrare a proprietăților pretind să se facă dovada plății taxelor succesorale.
E. Italia
1. Generalități
Sistemul judiciar în vigoare în Italia este cel de drept civil. Principalul izvor de drept în materia succesiunilor îl reprezintă Codul civil, Cartea a doua, articolele 456-809 (Delle Successionni).
2. Moștenirea legală
Potrivit concepției moștenite din dreptul roman, și în Italia se consideră ca moștenirea legală (successione legitima) are caracter supletiv, în sensul că intervine numai în măsura în care lipsește total sau parțial moștenirea testamentară. Sunt moștenitori legali: soțul supraviețuitor, descendenții, ascendenții, frații și surorile, alte rude până la gradul al șaselea, statul.
Soțul supraviețuitor are dreptul la întreaga moștenire dacă nu vine în concurs cu descendenții, ascendenții, frații și surorile defunctului.
In concurs cu un copil, soțul supraviețuitor are dreptul la jumătate; în concurs cu mai mulți copii, cota soțului supraviețuitor este de 1/3.
Potrivit art.582 Cod civil, în concurs cu ascendenții, frații și surorile defunctului, soțul supraviețuitor are o cotă de 2/3.
Copiii și descendenții lor exclud de la moștenire pe oricare dintre rude, cu excepția soțului supraviețuitor.
Copiii nelegitimi și cei adoptați sunt asimilați copiilor născuți din căsătorie. Legitimarea unui copil se poate face fie prin căsătoria subsecventă a părinților, fie pe cale judecătorească, fie prin recunoaștere. Singura deosebire între copiii legitimi și cei nelegitimi constă în aceea că b#%l!^+a?potrivit art.537(3) C.civ, copiii legitimi pot oferi celor nelegitimi contravaloarea în bani a cotei ce li se cuvine, în caz de neînțelegere hotărând instanța, în funcție de circumstanțele personale și patrimoniale. In privința celor adoptați, în Italia există două tipuri de adopție: una specială, reglementată de Legea nr.184/1983, care îi conferă copilului adoptat același statut cu cel al unui copil legitim și adopția obișnuită, reglementată de Codul civil, care îi conferă copilului adoptat anumite drepturi, inclusiv dreptul de moștenire față de părintele adoptator, dar nu creează nici o relație cu familia adoptatorului. In această formă de adopție, părintele adoptator nu dobândește drepturi succesorale față de adoptat. Copilul conceput la data deschiderii succesiunii și născut în mai puțin de 300 de zile de la această dată are capacitate și vocație succesorală legală.
In virtutea reprezentării succesorale, descendenții de grad mai îndepărtat pot culege moștenirea dacă autorul lor nu vrea sau nu poate să accepte moștenirea sau legatul. Intre copii, moștenirea se împarte în mod egal.
In lipsa soțului, a copiilor, a fraților sau surorilor ori descendenților acestora, moștenirea este culeasă în părți egale de părinții defunctului. In concurs cu frații și surorile defunctului, moștenirea se împarte între toți în părți egale, fără ca în nici un caz partea părinților să fie mai mică de jumătate.
In cazul ascendenților, cei de grad mai apropiat îi exclud pe cei de grad mai îndepărtat. Dacă sunt mai mulți ascendenți de același grad, atât din linie paternă, cât și din linie maternă, în mod global, toți ascendenții aparținând unei linii au dreptul la câte jumătate din moștenire.
Frații și surorile moștenesc, în concurs cu soțul supraviețuitor, 1/3. Intre ei, de regulă, se împarte în mod egal. Dacă vin în concurs frați unilaterali cu frați germani (buni), primii vor moșteni jumătate din cât primesc frații buni (sau părinții). Când frații sau surorile nu vor sau nu pot să moștenească, sunt chemați, prin reprezentare, descendenții acestora.
In lipsa soțului supraviețuitor, a descendenților, ascendenților, fraților și surorilor, au vocație succesorală alti colaterali, până la gradul al șaselea. Intre cei de același grad moștenirea se împarte în mod egal.
Dacă nu există rude, moștenirea legală se cuvine statului (art.586 C.civ), care este inclus de lege în categoria succesorilor, motiv pentru care este dominantă opinia că statul culege ca moștenitor, iar nu în virtutea suveranității sale, chiar dacă există anumite particularități ale actului de acceptare succesorală din partea statului.
Sunt cunoscute și succesiunile anomale, care -cu privire la anumite bunuri determinate-derogă de la criteriile generale ale moșteniri legale. De regulă sunt incluse în această categorie drepturi ca cele aparținând soțului supraviețuitor de a locui în casa familială, asupra terenurilor cultivate, asupra pensiei pentru limită de vârstă.
3. Moștenirea testamentară
Testamentul este un act juridic solemn, care întotdeauna îmbracă forma scrisă. Sunt cunoscute următoarele forme testamentare: testamentul olograf (scris, datat și semnat de testator), testamentul public (redactat de notarul public , semnat de testator, de martori și de notarul public) si testamentul secret.
Italia a aderat la Convenția de la Washington din 1973 privind forma testamentelor internaționale.
Testamentele pot fi revocate, fie expres fie implicit, cu excepția celor prin care se recunoaște un copil. Există și o formă specială de revocare, prin efectul legii, în cazul în care este cunoscut sau devine notoriu faptul că testatorul are copii sau descendenți legitimi.
In tăcerea legii, se consideră că nici căsătoria și nici divorțul nu au vreo influență asupra testamentului întocmit de o persoană.
Ineficacitatea testamentului. Testamentul este nul dacă sunt încălcate condiții esențiale de formă sau de fond. Astfel, de pildă, în cazul testamentului olograf, lipsa semnăturii sau a initialelortestatorului, în cazul testamentului public, absența declarației testatorului sau absența semnăturii acestuia ori a notarului.
Sunt nule de asemeni, testamentele conjuncte (reciproce), precum și, în condițiile art.635 Cod civil, “dispoziția cu titlu universal sau particular făcută de testator cu condiția ca la rândul său să fie avantajat printr-o dispoziție testamentară a eredelul sau legatarului”.
Este de menționat de asemeni că în dreptul italian, în anumite condiții,în special când este vorba de o persoană pusă sub interdicție, este permisă substituția fideicomisară (art.692). Daca nu sunt respectate aceste condiții, substituția este nulă. Alteori se consideră că testamentul este numai anulabil, când de pildă testamentul olograf nu este datat sau când consimțământul testatorului a fost viciat. Acțiunea în anulare poate fi formulată de orice persoană interesată, în termen de cinci ani de la data executării testamentului. De menționat însă că, potrivit art.590 Cod civil, nulitatea dispoziției testamentare, indiferent de cauza ei, poate fi acoperită, după moartea testatorului, prin confirmare sau executare voluntară și în cunoștințăde cauză.
4. Libertatea de a testa
Și în dreptul italian libertatea de a testa este limitată de rezerva succesorală recunoscută anumitor persoane. Acesta este un drept intangibil, fiind interzis testatorului să impună sarcini sau condiții care să aibă ca efect diminuarea dreptului la rezervă.
Sunt moștenitori rezervatari: soțul supraviețuitor, copiii și ascendenții. Soțul supraviețuitor, dacă nu vine în concurs cu copiii, are dreptul la o rezervă de jumătate din moștenire. In plus, potrivit art.540(2) C.civil, el are un drept de abitație asupra casei de locuit și de uz asupra bunurilor mobile din casă, fie că erau bunuri proprii ale defunctului, fie că erau (inclusiv casa de locuit) bunuri comune. De acest drept beneficiază și soțul despărțit în fapt, dacă despărțirea nu îi este imputabilă.
Dacă în afară de soțul supraviețuitor există și un copil, fiecare are dreptul la o rezervă de 1/3. Dacă sunt mai mulți copii, soțul supraviețuitor are dreptul la un sfert din moștenire, iar rezerva copiilor este de jumătate, ce se va împărți în mod egale între ei.
In absența copiilor, părinții legitimi au dreptul la o treime din moștenire, iar în concurs cu soțul supraviețuitor au o rezervă de o pătrime. Pentru a calcula cotitatea disponibilă, se recurge la următorul mod de calcul: se scad datoriile defunctului din valoarea bunurilor lăsate, se adaugă teoretic valoarea donațiilor (directe sau indirecte) consimțite de de cuiusîn timpul vieții și se scade valoarea rezervelor succesorale. In privința reducțiunii liberalităților, se aplică aceleași reguli ca și în dreptul român: donațiile se reduc începând cu cea mai nouă, iar donațiile făcute în același timp se reduc proporțional.
In sistemul legal italian (art.458 Cod civil) sunt interzise pactele succesorale. Astfel, sunt prohibite atât convențiile prin care cineva ar dispune de propria succesiune, cât și actele prin care se dispune de drepturile asupra unei succesiuni nedeschise încă ori se renunță la asemenea drepturi.
In literatura juridică se consideră că pactele interzise includ nu numai contracte definitive, dar și antecontracte cu privire la o succesiune viitoare. în schimb, în jurisprudență s-a recunoscut validitatea pactului de consolidare a acțiunilor între acționari, în cazul morții unui dintre ei, după cum s-a admis că nu intră sub incidența interdicției clauza din polița de asigurare care desemnează un beneficiar al sumei asigurate.
5. Capacitatea
In privința capacitătii de a întocmi un testament, regula este aceea că au capacitate de a testa toți cei cărora nu le este interzis de lege.
Potrivit art.591 Cod civil, sunt incapabili de a testa: minorii; cei puși sub interdicție pentru alienație mintală; cei care, deși nepuși sub interdicție, sunt chiar_temporar incapabili să înțeleagă semnificația actului încheiat (incapacitatea naturală). în toate aceste cazuri, persoana interesată poate ataca testamentul în termen de cinci ani de la data executării dispozițiilor testamentare.
In ce privește capacitatea de a primi prin testament, persoanele fizice o dobândesc de la naștere, fiind recunoscute drepturi și persoanelor concepute la data întocmirii testamentului. Mai mult chiar, este posibilă gratificarea prin testament a unei persoane neconcepute încă, copil al unei persoane în viață. In ambele cazuri, legatul este condiționat de faptul nașterii, legea reglementând și modul de administrare a moștenirii ce revine acestor persoane.
Sunt incapabili de a primi prin testament: tutorii (cu excepția celor care sunt ascendenți, descendenți, frați surori cu testatorul); notarul, martorii și interpretul la redactarea testamentului; cel care a scris sau a primit testamentul secret. Legea prevede în art.599 că sunt nule dispozițiile testamentare în favoarea persoanelor enumerate anterior, chiar dacă sunt făcute pe numele unei persoane interpuse, fiind prezumate astfel tatăl și mama, descendenții și soțul persoanei incapabile.
Potrivit art.4 din Codice civile, când un efect juridic depinde de supraviețuirea unei persoane alteia și nu se poate stabili care a murit mai înainte, toate se consideră că au decedat în același timp, ceea ce înseamnă că nu li se recunoaște, reciproc, capacitate succesorală. b#%l!^+a?
6. Autoritatea competentă
In dreptul italian, verificarea capacității de a culege o moștenire se face pe baza actelor de stare civilă și a certificatului de deces (în cazul moștenirii legale) , iar în cazul moștenirii testamentare, prin verificarea testamentului.
Competența aparține notarului sau instanței judecătorești de la locul deschiderii succesiunii (ultimul domiciliu al defunctului).
Deși transmiterea succesiunii are loc chiar în momentul decesului, este nevoie de acceptarea moștenirii. Această acceptare poate fi expresă sau tacită, pură și simplă (necondiționată) sau sub beneficiu de inventar. Acceptarea expresă poate rezulta dintr-un act public sau privat prin care succesorul declară că își însușeste calitatea de moștenitor. Se consideră acceptare tacită efectuarea de către moștenitor a unor acte care presupun cu necesitate intenția de a se comporta ca moștenitor. Legatarii dobândesc fără a fi nevoie să facă dovada acceptării moștenirii (păstrând însă dreptul de a renunța) dar trebuie să ceară punerea în posesie de la persoanele însarcinate cu predarea legatului (art.649 Cod civil).
7. Administrarea succesiunii
Intre momentul deschiderii succesiunii și cel al acceptării, succesibilul poate exercita acțiunile posesorii cu privire la bunurile succesorale, chiar dacă nu a avut posesia acestora, poate săvârși acte de conservare a drepturilor.
Dacă succesibilii nu au acceptat încă succesiunea și nu se găsesc în posesia bunurilor succesorale, instanța poate desemna un curator al succesiunii, la cererea persoanelor interesate sau din oficiu.
Un alt caz în care succesiunea este administrată de o altă persoană este reglementat de art. 641 și urm. din Codul civil, care vizează ipoteza în care eredele a fost instituit sub condiție suspensivă iar această condiție nu s-a îndeplinit.
In cazul în care se înființează o fundație testamentară, recunoașterea acesteia este supusă autorizării de către prefect, care are și administrarea acesteia, în ipoteza unei întârzieri nejustificate din partea persoanei însărcinate cu înființarea fundației.
8. Legea și procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de extraneitate
Legea italiană de drept internațional privat a fost substanțial reformată în anul 1995 (Legea nr.218/31 mai 1995, în vigoare de la 1 septembrie 1995). Deși Italia nu a ratificat Convenția de la Haga din 1961 privind legea aplicabilă formei testamentelor, dispozițiile noii legi sunt similare principiilor stabilite de aceast instrument internațional. Dispozițiile cu privire la succesiuni se găsesc în capitolul VII al Legii de drept internațional privat (art.46-50).
Art.46 prevede că succesiunea este supusă legii naționale a persoanei despre a cărei succesiune este vorba, la momentul decesului. Acesta poate, prin declarație expresă realizată în formă testamentară, să supună întreaga succesiune legii statului al cărui rezident este; alegerea nu trebuie însă să prejudicieze drepturile conferite de lege moștenitorilor rezervatari domiciliați în Italia la data deschiderii succesiunii. împărțeala moștenirii este reglementată de legea aplicabilă succesiunii, dacă coindivizarii prin acordul lor nu au ales legea deschiderii succesiunii sau a locului unde se găsește un bun sau mai multe bunuri.
In privința formei testamentului, art.48 din Lege prevede că acesta este valabil dacă respectă legea statului unde a fost întocmit, legea cetățeniei sau a domiciliului lui de cuius la momentul morții.
Art.49 se referă la ipoteza în care legea aplicabilă succesiunii nu prevede că bunurile fără moștenitori revin statului și stabilește că în acest caz, bunurile succesorale existente în Italia revin statului italian.
Cu privire la competența în materie succesorală, art.50 din Lege prevede căaceasta revine instanțelor italiene, dacă: a) defunctul era cetățean italian în momentul morții; b) succesiunea s-a deschis în Italia (ultimul domiciliu al defunctului se găsea în Italia); c) partea cea mai consistentă economic din bunuri se află în această țară; d) pârâtul are domiciliul sau reședința în Italia sau a acceptat această competență, chiar dacă cererea privește bunuri imobile situate în străinătate; e) cererea vizează bunuri situate în Italia.
Cu privire la actele întocmite în străinătate, legea notarială prevede necesitatea depunerii lor la un notar italian înainte de a fi folosite în această țară (de pildă, pentru înregistrarea în registrele funciare).
F. Germania
1. Generalități
In Germania, stat federal, se aplică pe întreg teritoriul dispozițiile Codului civil (BGB), deși potrivit art.74 din Constituție dreptul succesoral face parte din domeniul legislației concurente. Dreptul local va primi o aplicare restrânsă, numai în cazul în care Codul civil permite în mod expres aceasta. In Codul civil, succesiunile formează obiect de reglementare al cărții a cincea. Dispoziții cu privire la succesiuni se găsesc însă și în alte texte din Cod sau în alte legi, speciale.
In dreptul germanic al evului mediu domina principiul culegerii moștenirii de către familie, terenurile fiind deținute în comun și aparținând familiei în sens larg, unde și trebuiau să rămână, pentru generațiile viitoare. Sub influența bisericii creștine s-a pus problema într-o oarecare măsură a posibilității unei persoane de a lăsa o parte din avere pro saluta animae, bisericii. Ulterior s-a extins libertatea testamentară și asupra altor legatari, fără însă a fi posibilă dezmoștenirea copiilor, datorită datoriei naturale față de familie care era încă foarte prețuită.
2. Moștenirea legală
Potrivit dreptului german, au vocație succesorală legală soțul supraviețuitor (și partenerul înregistrat), descendenții (clasa I), părinții și descendenții lor -adică frații și surorile definctului și nepoții de frate/soră (clasa a ll-a)-, bunicii și descendenții lor- adică unchii, mătușile, verii etc. (clasa a lll-a)-, străbunicii și alte rude mai îndepărtate (clasa a IV-a și următoarele).
Funcționează principiul proximității gradului de rudenie în cadrul aceleiași clase, precum și principiul reprezentării succesorale.
Potrivit 1924 BGB, copiii moștenesc în părți egale. începând cu 1.4.1998 copiii din afara căsătoriei sunt asimilați copiilor din căsătorie, atâta timp cât filiația față de tată a fost stabilită. Sunt exceptate persoanele născute înainte de 1.7.1949 în afara căsătoriei, care nu devin rudă cu tații lor.
Așadar, în prezent se face distincție, în analiza problemelor de drept succesoral, după cum succesiunea s-a deschis înainte sau după 1.4.1998 precum și în raport cu data nașterii copilului. Adopția unui minor (adopția cu efecte depline) are ca efect, printre altele, recunoașterea drepturilor succesorale reciproce între adoptat și adoptator, inclusiv cu familia acestuia din urmă. In Germania este posibilă și adopția unui major, care are drept efect crearea raporturilor de rudenie între adoptat și descendenții săi si adoptator. El rămâne rudă cu părinții firești, pe care îi poate moșteni.
Dacă trăiesc ambii părinți, aceștia moștenesc în părți egale și înlătură de la moștenire pe frații si surorile defunctului. Dacă unul singur mai este în viață la data deschiderii succesiunii, partea care se cuvenea părintelui predecedat revine descendenților săi. Același principiu se aplică și în cazul renunțării la moștenire din partea părintelui. Frații și surorile defunctului astfel chemați vor moșteni pe linie paternă sau pe linie maternă, frații buni moștenind de pe ambele linii.
Soțul supraviețuitor are dreptul la o pătrime din moștenire în concurs cu clasa I și la jumătate din masa succesorală în concurs cu clasa a doua sau cu bunicii. Se reține așadar că dacă există soț supraviețuitor, descendenții bunicilor nu mai au vocație la moștenire, deși în lipsa acestuia puteau moșteni, pe linii.
In cazul în care defunctul a fost căsătorit, prezintă importanță și regimul matrimonial al soților. De pildă, dacă au adoptat regimul legal, al comunității de achiziții (Zugewinngemeinschaft), la deschiderea succesiunii unuia dintre soți mai întâi se împarte în mod egal activul dobândit, pentru a se cunoaște partea defunctului din acest patrimoniu, care urmează a fi supusăpartajului succesoral.
Conform 1931(4) BGB, dacă regimul matrimonial a fost cel al separației de bunuri iar soțul supraviețuitor moștenește alături de un copil sau doi , succesiunea se va împărți între ei în mod egal, principiul reprezentării succesorale primind aplicare în cazul în care unul dintre copii era predecedat. De precizat că potrivit regulii stabilite de § 2349 BGB, renunțarea din partea unui descendent sau a altei rude la moștenirea legală își produce efecte și față de descendenții săi, dacă nu s-a convenit altfel.
Dacă într-un interval de timp corespunzător împrejurărilor instanța succesorală nu constată transmiterea succesiunii către vreun alt moștenitor, aceasta va fi culeasă de stat (Land)ca moștenitor (§ 1964 BGB). b#%l!^+a?
2. Libertatea dispozițiilor mortis causa și limitele ei
Codul civil german tratează împreună testamentele și pactele succesorale, ambele fiind acte juridice care își produc efectele la moartea unei persoane. Prin testament pot fi instituiți
moștenitori, se pot face exheredări, pot fi desemnați substituiți, legatari (cu sau fără sarcini), pot fi desemnați executorii testamentari, se pot crea fundații sau se poate desemna un tutore pentru copiii minori. In dreptul german sunt recunoscute două tipuri standard de testamente, cel olograf și cel autentic. Testamentul olograf, care poate fi întocmit numai de un major, trebuie în întregime scris, datat și semnat de testator (§ 2247 BGB).
Conform 2232 BGB, testamentul autentic cunoaște două variante: fie testatorul declară notarului ultima sa voință (testamentum apud acta conditum), fie îi înmânează acestuia înscrisul care reprezintă ultima sa voință (testamentum notario oblatum). In legătură cu prima variantă, este de precizat că începând cu 1.8.2002 a fost suprimată condiția de validitate a comunicării verbale, ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale, care a constatat că persoanele care nu pot vorbi erau practic lipsite de posibilitatea încheierii unui testament autentic. Așadar, în prezent, notarul poate lua consimțământul testatorului și dacă acesta este exprimat în forme non-verbale (gesturi etc).
Testamentul conjunctiv este permis: soții sau partenerii dintr-o comuniune înregistrată de persoane de același sex pot întocmi un testament, fie olograf (scris de unul dintre ei și semnat de ambii), fie autentic. Foarte răspândit este așa-numitul “testament berlinez”, potrivit căruia soții se institui reciproc moștenitori unici și stipulează că ansamblul moștenirii va reveni unui terț (de regulă,copiilor) după moartea supraviețuitorului. Un asemenea testament este revocabil pe toată durata vieții soților, declarația de revocare trebuind să îmbrace forma autentică și să fie adresată celuilalt soț.
Pentru cazuri urgente, care nu suportă amânare, 2249-2252 BGB reglementează testamentele excepționale. Acestea se încheie fie în fața primarului localității unde se află testatorul și în prezența a doi martori; sau verbal, în prezența a trei martori; testamentul pe mare poate fi de asemeni fi încheiat verbal în prezenta a trei martori. Toate aceste tipuri de testamente își pierd valabilitatea după trei luni de la data întocmirii lor, dacă situația s-a normalizat și nu sunt confirmate ulterior de testator.
Testamentele pot fi revocate total sau parțial oricând, în orice formă (nefiind aplicabil principiul simetriei formelor), expres sau tacit.
In privința căsătoriei, aceasta nu afectează în mod automat dispozițiile unui testament anterior, dar poate constitui un motiv pentru modificarea acestuia. In schimb, divorțul (ca și despărțirea de partenerul înregistrat) atrage nulitatea testamentului întocmit în favoarea acestuia, potrivit § 2077 BGB, respectiv 10V din Legea parteneriatelor înregistrate).
Revocarea testamentului poate fi la rândul său revocată, cu consecința reînvierii dispozițiilor testamentului anterior (§ 2257 BGB).
In dreptul german desemnarea moștenitorilor se poate face și pe cale contractuală (Erbvertrag). Cel care transmite trebuie să încheie personal contractul, neputând fi reprezentat. De regulă, părțile trebuie să se prezinte în fața notarului, cu excepția contractului dintre soți, pentru care este suficientă forma scrisă.
Prin acest contract, una din părți dispune în favoarea celeilalte părți sau a unui terț pentru cauză de moarte. Spre deosebire de testament, acesta este un act juridic bilateral, pentru a cărui formare valabilă se cere acordul ambelor părți. Conform § 2278 BGB, pactul succesoral nu poate include decât instituirea de moștenitor, legate și sarcini (spre deosebire de testament).
Este permisă pe cale contractuală și renunțarea la drepturile succesorale din partea soțului sau a partenerului înregistrat. In schimb, ca și în dreptul roman, sunt interzise contractele prin care cineva s-ar obliga să întocmească sau nu o dispoziție pentru cauză de moarte. Este permis partajul de ascendent, care permite părinților să împartă în avans averea lor, păstrându-și uzufructul viager. Asemenea contracte inter vivos trebuie să fie încheiate în forma cerută pentru donații.
Rezerva succesorală. Constituția germană garantează libertatea de a testa. Cu toate acestea, există anumite măsuri de siguranță pentru protecția familiei testatorului. Codul civil reglemenează rezerva succesorală în §§ 2303 până la 2338.(Pflichtteil). în esență, moștenitorii rezervatari (descendenții, părinții, soțul sau partenerul supraviețuitor) au un drept de creanță în bani, reprezentând jumătate din cota lor succesorală, la care ar fi avut vocație succesorală legală, în lipsa testamentului. Aceștia sunt protejați și împotriva liberalităților inter vivos încheiate de cel despre a cărui succesiune este vorba, care pot fi supuse reducțiunii până la întregirea rezervei, dacă nu sunt mai vechi de zece ani.
In anumite condiții, prevăzute § 2333 BGB de cuius îl poate exclude pe descendent de la beneficiul rezervei succesorale. Este vorba în principal de atentat la viața, sănătatea, integritatea fizică a testatorului, a soțului său sau a altor descendenți; de încălcarea cu rea credință a obligației legale de întreținere față de testator sau când împotriva voinței testatorului, descendentul duce un mod de viață lipsit de demnitate și imoral.
Intreținerea. Legea prevede că timp de 30 de zile de la deschiderea succesiunii, moștenitorii trebuie să asigure întreținere acelor membri ai familiei (inclusiv partenerului) cu care defunctul conviețuise. Aceștia au dreptul de asemeni de a folosi în continuare locuința familială și bunurile din ea. Dacă la data deschiderii succesiunii un succesibil era pe cale de a se naște, mama are dreptul să pretindă asigurarea celor necesare până la nașterea copilului, dacă este în nevoie (§ 1963 BGB). Pe de altă parte, soțul supraviețuitor și copiii au dreptul de a cere plata rezervei succesorale care li se cuvine. Dacă defunctul fusese obligat să plătească pensie de întreținere fostului soț, această obligație se transmite, de la data decesului, către moștenitori.
Donațiile. Descendenții moștenitori au obligația (dacă de cuius nu a dispus altfel) să raporteze donațiile primite de la acesta în timpul vieții. In vederea calculării rezervei succesorale se adaugă valoarea donațiilor făcute terților, care nu sunt mai vechi de zece ani în raport cu data deschiderii succesiunii. In privința soțului (sau a partenerului înregistrat) termenul curge de la data desfacerii căsătoriei, respectiv a despărțirii partenerilor. Dacă se încheiase un pact succesoral, iar ulterior de cuius a donat un bun cu intenția de a diminua drepturile beneficiarului pactului, moștenitorul contractual poate cere donatarului restituirea donației, cu referire la îmbogățirea fără justă cauză.( § 2287 BGB).
3. Capacitatea
Minorul de 16 ani are capacitatea de a întocmi singur, fără asistarea reprezentantului legal, un testament autentic. Dintre majori, sunt loviți de incapacitate cei care datorită deficiențelor mentale nu au reprezentarea actelor de voință , având discernământul abolit.
In privința pactelor succesorale, este admis ca unul dintre soții parte la contract să nu aibă capacitatea de exercițiu, caz în care este necesară prezența reprezentantului său legal.
Legea autentificării actelor prevede că nu pot fi martori la întocmirea testamentului notarul, soțul sau rudele apropiate ale acestuia, minorii sau beneficiarul testamentului. Cum însă, în Germania participarea martorilor nu este de regulă obligatorie, încălcarea acestei incapacități nu se consideră că atrage nulitatea testamentului.
Un testament întocmit în favoarea unui azil în care defunctul locuise este nul dacă conducerea acestei instituții avea cunoștință despre întocmirea lui.(art. 14 din Legea căminelor).
4. Autorități competente
Dovada morții unei persoane, se face prin eliberarea certificatului de deces sau prin hotărâre judecătorească care permite împărțirea bunurilor unei persoane dispărute.
Legea prevede că certificatul de moștenitor (Erbschein) cuprinde informații privind identitatea moștenitorilor, nu și întinderea masei succesorale. Acest certificat este emis de instanța succesorală (Nachlassgerichț) de la ultimul domiciliu al lui de cuius. Este vorba de regulă de judecătorie; pentru Baden-Wurtemberg există o excepție, în acest Land competența exclusivă aparținând notarului.
Certificatul de moștenitor permite terților să dobândească cu bună credință bunuri de la moștenitori. In anumite cazuri, este suficient să se prezinte testamentul autentic sau pactul succesoral după ce a fost deschis de instanța succesorală și stabilită calitatea moștenitorilor.
Conținutul certificatului de moștenitor poate fi contestat oricând în fața instanței, care poate administra orice probe pentru a verificarea veridicității acestuia. Mai mult chiar, dacă are îndoieli sub acest aspect, conform art.2361(1) BBG, instanța trebuie să îl rețină din oficiu sau să-l declare nul. Pentru securitatea circuitului civil, această măsură trebuie să făcută publică, conform art.185 urm.din Codul de procedură civilă.
5. Ineficacitatea testamentelor
O dispoziție testamentară poate fi considerată nulă, total sau parțial, dacă contravine ordinii publice sau bunelor moravuri (§ 138 BGB) sau nu îndeplinește cerințele de formă sau de fond cerute pentru încheierea sa valabilă. Sunt de asemeni ineficace ex tune dispozițiile care au b#%l!^+a?fost revocate sau cele atacate.
Incetarea căsătoriei sau despărțirea partenerilor, renunțarea la moștenire, predecesul legatarului, decăderea din dreptul de a moșteni (§ 2344 și 2342 BGB) sau expirarea termenului (§ 2109, 2162, 2210 și 2252) au ca efect ineficacitatea dispozițiilor pentru cauză de moarte.
Consecințele acestei ineficacități sunt diferite și ele depind de situația de fapt. De pildă, în virtutea principiului conversiunii, consacrat în § 140 BGB, în practica judiciară s-a recunoscut conversiunea unui pact succesoral într-un testament sau testament conjunctiv; conversiunea unui testament conjunctiv între persoane necăsătorite în două testamente separate ori conversiunea unei promisiuni de donație în testament.
6. Termenul de opțiune succesorală
Dintre sistemele cunoscute de transmitere a succesiunii, Codul civil german a optat pentru soluția transmiterii imediate, în temeiul legii, odată cu deschiderea succesiunii (Vonselbstenverb). In sprijinul acestei soluții au fost aduse mai multe argumente: simplitatea, concordanța cu realitatea vieții, în care de regulă moștenirile sunt acceptate, iar nu repudiate, avantajele pentru creditorii și debitorii succesiunii. In acest mod se evită situația de hereditas iacens și dificultățile cunoscute din alte sisteme. In această materie este permis Landurilor să deroge, prin reglementări proprii de la dispozițiile Codului civil.
Moștenitorii devin proprietari din momentul deschiderii succesiunii si pot intra în posesia bunurilor succesorale direct. Legatarul cu titlu particular trebuie să ceară predarea legatului de la moștenitori. Se poate renunța la moștenire- dacă nu a fost deja acceptată, fie și tacit- în termen de șase săptămâni, termen care curge de la data la care moștenitorul a cunoscut moartea și temeiul chemării sale succesorale. Prin excepție, termenul este de șase luni în cazul în care ultimul domiciliu al defunctului a fost în străinătate sau renunțătorul domicilia în străinătate la data care termenul a început să curgă.
Ca urmare a faptului că succesiunea se dobândește de la sine, teoretic moștenitorul nu trebuie să dovedească în mod special acceptarea moștenirii. Aceasta însă numai în cazul în care legea (de pildă Codul de procedură civilă) nu prevede altfel.
Pe durata indiviziunii, fiecare moștenitor poate dispune numai de partea sa succesorală, pentru înstrăinarea unor bunuri determinate fiind necesar acordul tuturor comostenitorilor (§2033 BGB).
Prin testament poate fi interzisă sistarea indiviziunii, pentru cel mult treizeci de ani. Legea prevede că mai întâi trebuie achitate obligațiile legate de succesiune, putând fi vândute bunuri, dacă este necesar. Hârtiile de familie rămân însă proprietate comună, astfel cum prevede § 2047 BGB. Dacă a fost desemnat un executor testamentar, el va face împărțirea, după consultarea moștenitorilor.
7. Legea și procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de extraneitate
Legea germană de drept internațional privat a fost substanțial modificată în anul 1986. Ea este principalul izvor de drept al soluționării problemelor de detrminare a legii aplicabile, a competenței și a recunoașterii ectelor emise în străinătate. In afară de aceasta, se mai au în vedere tartatele bi- și multilaterale în materie.
Instanțele germane sunt competente dacă: legea succesorală germană este aplicabilă (fie și numai parțial); există bunuri mobile sau imobile pe teritoriul acestui stat; convențiile internaționale (cum ar fi cea încheiată cu Iran sau cu Turcia) nu stabilesc astfel.
Legislația internă germană cunoaște principiul unității succesiunii, ceea ce înseamnă că nu distinge între bunurile mobile sau imobile, indiferent de locul situațiunii lor. Numai art.3 din EGBGB (Legea privind dreptul internațional privat german) se referă la ipoteza în care legea locului situațiunii bunurilor- care nu este și legea aplicabilă succesiunii -are anumite dispoziții speciale.
Instanța competentă este cea de la ultimul domiciliu al defunctului sau al reședinței acestuia; în cazul cetățenilor germani care nu au avut ultimul domiciliu sau reședința în această țară, este competentă instanța din Berlin-Schoeneberg, iar pentru străinii fără domiciliu sau reședință în Germania, competența aparține instanței de la locul unde se găsesc bunurile succesorale.
Cu privire la legea aplicabilă, ea este determinată de instanța competentă, potrivit regulilor de drept internațional privat, factorul de legătură fiind în general cetățenia defunctului la data decesului.
Dacă instanța are de examinat validitatea unui testament din punctul de vedere al formei, se aplică de asemeni legea în vigoare la domiciliul lui de cuius în momentul întocmirii testamentului. O hotărâre judecătorească străină , fie ea pronuntată într-o procedură necontencioasă, nu este de regulă automat recunoscută, ci trebuie să urmeze procedura recunoașterii.
Potrivit § 2369 BGB, pentru a intra în posesia unor proprietăți situate în Germania, moștenitorii care au dobândit în temeiul unei legi străine trebuie să ceară eliberarea unui certificat de moștenitor special (Fremdrechtserbschein), de către instanța germană. In cazul în care a fost eliberat în străinătate un certificat de moștenitor sau s-a soluționat un litigiu cu privire la aceeași succesiune, instanța germană competentă nu este ținută de conținutul acestora, putându-le însă lua în considerare pentru a ușura probatoriul propriu.
Atunci când au de soluționat cauze cu element de extraneitate, deseori instanțele germane apelează la opinia unui expert sau a unui institut specializat în drept internațional privat pentru a cunoaște conținutul legii străine. De asemeni, solicită informații potrivit Convenției europene din 1968 privind informațiile asupra dreptului străin.
Germania nu este parte la Convenția de la Washington privind testamentele internaționale, dar a ratificat Convenția de la Haga din 1961 privind conflictele de legi în materia formei testamentelor. Aceste dispoziții au fost incluse în legea internă germană, astfel că în privința formei testamentelor, aceasta este guvernată de: legea cetățeniei testatorului la data întocmirii acestuia sau la data decesului; legea locului redactării testamentului; legea domiciliului sau a reședinței obișnuite a defunctului la data întocmirii testamentului sau la data decesului; pentru imobile, legea de la locul situațiunii lor.
G. Republica Moldova
1. Generalități
La 1 ianuarie 2003 a intrat în vigoare Codul civil al Republicii Moldova. Este un cod cuprinzător, care la materia persoanelor juridice reglementează și societățile comerciale, la materia contractelor tratează și despre contractul de leasing, despre transporturi, contractul de expediție, magazinaj, contractul de servicii turistice, franchising, intermediere, agenție comercială. De asemeni, într-un capitol separat găsim reglementate contractele și operațiunile bancare, factoringul.
Dreptul succesoral formează obiectul Cărții a patra (art. 1432-1575), iar raporturile de drept internațional privat sunt reglementate în Cartea a cincea din Cod.
2. Moștenirea legală
Potrivit art. 1499 C.civ., moștenirea legală se aplică în cazul în care: nu există testament; a fost declarată nulitatea testamentului; succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul; succesorul testamentar este nedemn.
Există patru clase de moștenitori: descendenții, soțul supraviețuitor și ascendenții privilegiați (clasa I); colateralii privilegiați, adică frații și surorile și ascendenții ordinari, adică bunicii (clasa a ll-a); colateralii ordinari, adică unchii și mătușile (clasa alll-a). Se prevede în lege existența principiilor priorității claselor de moștenitori, al proximității gradului de rudenie în cazul ascendenților, precum și al reprezentării succesorale, în cazul descendenților la infinit și în cazul colateralilor privilegiați și a celor ordinari, până la gradul al patrulea inclusiv.
Nu se admite reprezentarea renunțătorului și a nedemnului.
Dacă soții locuiseră separat cel puțin trei ani înainte de deschiderea succesiunii, prin hotărâre judecătorească, soțul supraviețuitor poate fi înlăturat de la moștenire.
Este nedemn de a fi succesor testamentar sau legal persoana care: a) a comis intenționat o infracțiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voințe exprimate în testament; b) a pus intenționat piedici în calea realizării ultimei voințe a celui ce a lăsat moștenirea și a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate lui sau la majorarea cotei succesorale a acestora.
De asemeni, potrivit aceluiași art.1434, alin.2 C.civ, nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinții decăzuți din drepturile părintești și copiii maturi care s-au eschivat cu rea-credintă de la executarea obligației de întreținere a celui ce a lăsat moștenirea.
Faptele care atrag nedemnitatea trebuie să fie constatate de instanța de judecată. In lipsa vreunui succesor testamentar sau legal, dacă nici unul nu a acceptat succesiunea sau toți sunt b#%l!^+a?privați de dreptul la succesiune, patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului, care intră în posesiunea acesteia prin eliberarea unui certificat de succesiune vacantă.
Potrivit art. 1515 (3) C.civ, ordinea moștenirii și evidența patrimoniului succesoral vacant se stabilesc prin lege.
Rezerva succesorală. Codul civil prevede în art.1505 că au dreptul la o rezervă de jumătate din cota legală succesorii din clasa I inapți de muncă. La calculul rezervei se au în vedere toți moștenitorii legali chemați la succesiune dacă nu ar fi existat testamentul.
3. Testamentul și legatul
Dispoziții privind testamentul se găsesc atât în partea generală a cărții dedicate succesiunilor, cât și în titlul special dedicat testamentelor.
Reține atenția art.1457 C.civ care interzice cumulul moștenirii testamentare cu cea legală, prevăzând că “dacă întreaga avere a fost divizată între moștenitori conform testamentului, dar la momentul deschiderii succesiunii unul dintre ei nu mai este în viață, moștenirea legală nu va mai avea loc, iar cota lui succesorală va fi repartizată în mod egal între ceilalți moștenitori testamentari.
Cu privire la forma testamentelor, sunt recunoscute: testamentul olograf, testamentul autentic notarial și cel asimilat acestuia, precum și testamentul mistic. Sunt asimilate testamentelor notariale, cele autentificate de medicul principal al unei instituții sanitare, directorul azilului de bătrâni, șeful expedițiilor de explorări și altele similare, dacă testatorul se găsește în unul din aceste stabilimente; căpitanul navei sau al aeronavei; comandantul unității militare dacă în localitate nu există notar și testatorul este militar; șeful instituției de privațiune de libertate. Aceste testamente asimilate trebuie expediate a doua zi unui notar.
In cazul în care dintr-o anumită cauză care trebuie arătată, testatorul nu poate semna personal, la rugămintea lui și în prezența notarului și a doi martori, testamentul poate fi semnat de o altă persoană.
Testamentul persoanei analfabete sau cu deficiențe fizice se întocmește în mod obligatoriu în prezența a doi martori și a unei persoane care poate comunica cu testatorul, confirmând prin semnăturămanifestarea lui de voință.
Legea prevede în art. 1464 că lipsa datei din testament atrage nulitatea acestuia numai dacă există dubii cu privire la capacitatea de exercițiu a testatorului la momentul întocmirii, modificării sau revocării testamentului, precum și în cazul existenței a câtorva testamente.
In orice moment testatorul poate revoca sau modifica testamentul, fie prin întocmirea unui nou testament care revocă în mod direct, total sau parțial, testamentul anterior ce contravine noului testament, fie printr-o cerere adresată notarului, fie prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.
Art.1466 C.civ. prevede în mod expres că revocarea testamentului ulterior nu reînvie dispozițiile testamentului anterior.
Se face distincție între situația în care testamentul nu are putere legală (art1468) și cazurile de nulitate a testamentului. Astfel, testamentul nu are putere legală: dacăunica persoană în a cărei favoare a fost întocmit decedează înaintea testatorului; în cazul în care unicul moștenitor nu acceptă moștenirea; dacăaverea testată dispare în timpul vieții testatorului sau este înstrăinată de acesta; în partea care încalcă rezerva succesorală. Conform art.1469 C.civ., este nul testamentul în condițiile generale de nulitate a actelor juridice; dacă dispozițiile testamentare contravin legii sau intereselor publice (?!), fiind nule de asemenea condițiile care nu sunt clare sau contravin una alteia; dacă s-a întocmit cu nerespectarea formei stabilite de lege.
Legatul. Intr-un capitol separat este reglementat legatul. Astfel, art.1486 C.civ. prevede că testatorul poate acorda prin testament unei persoane avantaje patrimoniale (legat) fără a o desemna în calitate de moștenitor.
Obiect al legatului poate fi transmiterea către legatar în proprietate, folosință sau cu un alt drept real a bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral; obținerea și transmiterea către acesta a bunurilor care nu fac parte din moștenire; îndeplinirea unei anumite munci, prestarea de servicii și altele (art.1487 C.civ). Legatarul unei case, apartament sau altă locuință poate fi însărcinat de testator să pună la dispoziția altuia o parte a acestui bun, cu titlu viager sau pe o perioadă determinată, drept de folosință care este personal și inalienabil.
Conform art. 1498 C.civ, testatorul poate ordona moștenitorului executarea unei anumite acțiuni în scopuri general-utile, fapt ce poate avea atât caracter material, cât și nematerial, în caz de deces executarea fiind în sarcina moștenitorilor care au primit cota lui.
4. Opțiunea succesorală
Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la deschiderea ei; succesiunea se consideră acceptată când moștenitorul (legal sau testamentar) depune la notarul de la locul deschiderii succesiunii o declarație de acceptare sau intră în posesiunea patrimoniului succesoral.
Termenul curge în principiu din același moment pentru toți succesibilii; dacă cei în grad preferat nu o acceptă, succesiunea trebuie acceptată în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare, dacă este mai mare de trei luni, în caz contrar putându-se prelungi cu aceeași perioadă. Aceeași regulă funcționează și în cazul în care moștenitorul a decedat în termenul de opțiune succesorală.
Interesantă este dispoziția din art. 1526 referitoare la renunțarea la succesiune. Potrivit alin.1, moștenitorul poate renunța la succesiune în termen de 6 luni de la data deschiderii acesteia, chiar dacă a acceptat succesiunea prin intrare în posesiune. Renunțarea este un act de voință irevocabil; dacă este vorba despre o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă, renunțarea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești.
Executarea testamentului. în lipsa desemnării de către testator a unui executor, moștenitorii testamentari pot desemna pe unul dintre ei sau pe un terț pentru a executa testamentul. Se admite și încredințarea numirii executorului unui terț, de către testator.
5. Autorități competente
In titlul VI (“Confirmarea dreptului la moștenire”) al cărții a V-a, Codul civil al Republicii Moldova prevede că persoanele recunoscute ca moștenitor pot cere notarului de la locul deschiderii succesiunii eliberarea certificatului de moștenitor.
Acesta se eliberează oricând după expirarea termenului de opțiune succesorală și chiar mai înainte, dacă notarul dispune de suficiente dovezi care să ateste că persoanele care solicită eliberarea certificatului sunt singurii moștenitori. Este reglementată și posibilitatea eliberării certificatului de calitate de moștenitor, care poate fi utilizat numai pentru dobândirea actelor necesare pentru a dovedi existența bunurilor ce compun patrimoniul succesoral. Art.1558 alin.2 in fine precizează însă că această calitate poate fi dovedită numai în cazul acceptării în termen a moștenirii, în caz contrar moștenitorul fiind străin de succesiune prin neacceptare.
6. Partajul
După eliberarea certificatului de moștenitor se poate face partajul, fie prin bună învoială, fie după voința testatorului sau opțiunea executorului testamentar desemnat.
In cazul din urmă, dacă alegerea acestuia este evident inechitabilă, partajul se face prin hotărâre judecătorească. Este permis moștenitorilor să convină în scris asupra menținerii stării de indiviziune pe o perioadă nedeterminată.
Dispoziții speciale găsim în privința terenurilor agricole. Astfel, conform art1565 C.civ, dacă proprietarul terenului agricol pe care se află gospodăria țărănească l-a lăsat prin testament câtorva moștenitori sau nu a lăsat testament, dar există mai mulți moștenitori legali , terenul agricol și tehnica agricolă pot fi împărțite între aceștia în cazul în care partea de teren repartizată fiecărui moștenitor asigură existența unei gospodării viabile. Dacă nu poate fi împărțit, terenul agricol trebuie oferit moștenitorului care locuiește în gospodăria țărănească și care, împreună cu de cuius a administrat gospodăria; în lipsa unui astfel de moștenitor, gospodăria va fi atribuită celui care dorește și poate să o administreze, urmând ca ceililalți să primească o cotă echivalentă din alte bunuri sau, în lipsă, o sultă corespunzătoare.
7. Legea și procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de extraneitate
Potrivit sistemului adoptat de Republica Moldova, raporturile succesorale cu privire la bunurile mobile sunt guvernate de legea națională în vigoare la momentul decesului persoanei care a lăsat moștenirea, iar cele privind bunurile imobile, de legea statului pe al cărui teritoriu acestea sunt situate, (art.1622 C.civ).
Cu privire la moștenirea testamentară, se permite testatorului să aleagă o altă lege aplicabilă decât cea prevăzută de art. 1622, cu condiția să nu încalce dispozițiile imperative.
Intocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă respectă condițiile de formă aplicabile la data întocmirii, modificării sau revocării sau la data b#%l!^+a?decesului testatorului, conform oricăreia din legile enumerate: legea națională a testatorului; legea domiciliului acestuia; legea locului unde testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat; legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare;
legea instanței de judecată sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a averii succesorale.
H. Regatul Unit (Anglia și Țara Galilor)
I. Generalități
Dreptul cutumiar englez (Common Law of England) este format din deciziile judecătorești, cutume și doctrină; este așadar necodificat. Dreptul englez contemporat este bazat atât pe conceptele desprinse din Common Law of England, cât și pe cele de origine romană, feudală. Din ce în ce mai mult însă, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, Anglia a transpus în legislația sa, prin adoptarea unor legi, directivele comunitare. De asemeni, prin adoptarea unor legi au fost introduse în ordinea de drept dispozițiile unor convenții internaționale. De pildă, Wills Act din 1963 a introdus Convenția de la Haga din 1961 privind conflictele de legi în materie de formă a dispozițiilor testamentare.
2. Moștenirea legală
Moștenirea se deferă potrivit legii fie când nu s-a întocmit testament, fie când testatorul nu a dispus asupra întregii sale averi. De regulă, regulile aplicabile succesiunii ab infestat îl favorizează pe soțul supraviețuitor.
Dacă după moartea unei persoane rămâne soț supraviețuitor și unul sau mai mulți copii, mai întâi se atribuie soțului supraviețuitor 125.000 lire sterline (sau echivalent în bunuri), din activul net și după plata impozitului succesoral precum și toate bunurle personale.
După reforma din 1995, pentru a moșteni, soțul trebuie să supraviețuiască lui de cuius cel puțin 28 de zile. Dacă nu există soț supraviețuitor sau copii, părinții culeg în părți egale activul net al moștenirii. In lipsa acestora, sunt chemați în ordine, frații și surorile, apoi bunicii și apoi unchii și mătușile.
3. Moștenirea testamentară
Art. 9 din Wills Act 1837, astfel cum a fost modificat prin art.17 dinn Administration of Justice Act 1982 prevede necesitatea formei scrise a testamentului, ca și a semnării lui de către testator în prezența simultană a doi martori majori. De regulă, testamentele în Anglia sunt dactilografiate sau imprimate.
Pentru succesiunile deschise după integrarea Convenției de la Haga 1961 în dreptul englez, se aplică cu prioritate dispozițiile acesteia, potrivit cărora un testament este valabil, din punct de vedere al formei, dacă corespunde fie legii locului unde a fost redactat, fie legii naționale a testatorului sau domiciliului ori reședinței obișnuite a acestuia, la data redactării sau la data decesului.
Testamentele pot fi revocate expres printr-o clauză în acest sens sau printr-un testament ulterior ori prin distrugerea lui.
In dreptul englez, conform art.18 din Wills Act 1837,căsătoria ulterioară a testatorului atrage revocarea de drept a dispoziției testamentare anterioare, cu excepția cazului când căsătoria era iminentă la data întocmirii testamentului. In schimb, divorțul intervenit ulterior testamentului nu afectează decât actele de dispoziție dintre soți.
4. Libertatea testamentară
In principiu, în Anglia, libertatea testamentară este nelimitată. Această afirmație se bazează pe faptul că în acest sistem de drept nu se recunoaște în favoarea nici unei persoane dreptul la rezervă succesorală.
Potrivit unei legi din anul 1975, instanța are dreptul să dispună alocarea unei părți din moștenire, numită family provision în favoarea diferitelor categorii de persoane: soțul supraviețuitor; fostul soț, divorțat și nerecăsătorit; un copil, inclusiv cel care era numai conceput; orice persoană care, chiar dacă nu era copil, era tratat ca atare în căsătoria lui de cuius; orice persoană care era susținută financiar de defunct înainte de deces. Dispoziția instanței poate viza fie plata unor sume periodice sau a unei sume globale, fie atribuirea proprietății unui bun, mobil sauimobil ce face parte din masa succesorală.
5. Administrarea succesiunii
O particularitate a sistemului succesoral englez constă tocmai în prezumția că orice persoană decedată are un reprezentant (personal representative), care este fie un executor testamentar, fie administrator. Executorul testamentar (care poate fi o persoană fizică sau, deseori, o societate – filială a unei bănci, cabinet de solicitors, de contabili sau o societate de asigurări) trebuie să fie confirmat prin punerea în posesie efectuată de grefa principală sau regională a înaltei Curți de Justiție. In cazul în care nu s-a desemnat prin testament un executor, poate fi numit administrator (tot de către aceeași grefă a Curții) un creditor al succesiunii sau orice persoană interesată. Executorii sau administratorii dețin toate bunurile mobile și imobile ale defunctului în trust pentru beneficiari.
Potrivit regulilor de drept internațional privat engleze, acesta face trimitere la lex rei sitae cu privire la imobilele situate în străinătate. Reprezentantul dispune de un veritabil drept de proprietate de la data deschiderii succesiunii, confirmat, cu efect retroactiv, de grant of probate emis de Curte. El are de îndeplinit două sarcini esențiale: trebuie să reunească bunurile defunctului și să vegheze la păstrarea integrității lor. în acest scop poate să efectueze operațiuni bancare, să încheie contracte de asigurare cu privire la bunurile succesorale, să le vândă, să le ipotecheze, să încheie împrumuturi în vederea creșterii lichidităților sau să investească banii lichizi ai succesiunii.
După reunirea tuturor bunurilor, reprezentantul trebuie să plătească datoriile succesiunii, în general în termen de un an de la deschiderii acesteia. In general, cu privire la ordinea plăților, este de reținut că în primul rând sunt avute în vedere bunurile ce nu au format obiectul vreunui legat, iar legatele particulare trebuie satisfăcute înainte de legatele universale.
Dacă în urma publicității făcute, creditorii nu se prezintă, activul poate fi distribuit moștenitorilor.
6. Drept internațional privat
In dreptul internațional privat englez, succesiunea mobiliară a unei persoane decedate ab intestat este supusă legii domiciliului său la momentul decesului, în timp ce succesiunea imobilelor este supusă regulii lex rei sitae. In privința moștenirii testamentare a bunurilor mobile, capacitatea este determinată de legea domiciliului testatorului.
Condițiile de validitate ale unui testament ce vizează un imobil sunt cele cerute de legea locului situațiunii acestuia.
Cu privire la noțiunea de domiciliu, în dreptul englez se folosesc două concepte: domiciliul legal și domiciliul de origine. Prin domiciliu legal se înțelege țara în care o persoană locuiește permanent și în care are intenția de a locui în permanență. Domiciliul de origine (de regulă cel al nașterii) creează o prezumție cu privire la faptul că persoana în discuție este domiciliată în acea țară. In dreptul englez se mai întâlnește și noțiunea de domiciliu fiscal (residence for tax purposes) care poate fi diferită de domiciliul de origine.
Pentru taxa de succesiune, o persoană domiciliată în străinătate va fi considerată cu domiciliul fiscal în Anglia dacă efectiv locuise în Anglia în ultimii trei ani sau avusese domiciliul fiscal în această țară cel puțin 17 ani.
III. Concluzii
Am examinat succint câteva sisteme succesorale, încercând să observăm atât regulile de drept material, cât și cele de drept internațional aplicabile succesiunilor, din câteva state. Rațiunea pentru care am ales unele sau altele dintre acestea nu este atât de importantă. Țelul inițial al demersului meu a fost acela de a răspunde la întrebarea dacă la nivelul Uniunii Europene unificarea dreptului succesoral este necesară și în ce formă. De aceea aveam intenția să cercetez numai regimul aplicabil în unele țări membre ale Uniunii Europene. Având însă în vedere că Proiectul Codului civil român (depus la Parlament la începutul lunii martie 2004) a fost în mare parte, potrivit expunerii de motive, inspirat de legislația din Quebec, am considerat necesar să fac câteva referiri și la această lege.
Croația a dobândit târziu calitatea de candidat la aderarea la Uniunea Europeană, dar este o țară hotărâtă să devină membru în 2007, odată cu România și Bulgaria. De aceea am făcut o scurtă prezentare și la noua lege succesorală adoptată în această țară. Republica Moldova are un nou Cod civil și am considerat interesant pentru cititorii din România să cunoască modul de abordare al materiei succesiunilor în acest act normativ, inspirat în bună măsură, din câte se pare, de cele mai noi coduri de pe continentul european.
Cu privire la întrebările inițiale privind oportunitatea unificării regulilor în Europa, cred că se impune un răspuns pozitiv, cel puțin sub aspectul regulilor de drept internațional privat, b#%l!^+a?astfel încât să se asigure înlăturarea obstacolelor din calea creării unui spațiu de libertate, securitate și justiție. Având ca punct de pornire transferarea, prin Tratatul de la Amsterdam, a competențelor privind unificarea dreptului internațional privat de la statele membre asupra Uniunii (“comunitarizarea” cooperărarii judiciare în materie civilă), se poate afirma că există în art.61 lit.c și art.65 lit.b din Tratat baza legală a unei viitoare unificări, pentru asigurarea deplină a libertății de circulație a persoanelor înăuntrul acestei Comunități. Aceasta nu va însemna în nici un caz ștergerea identității culturale dintre statele membre, ci numai asigurarea unui anumit grad de securitate juridică.
Analiza comparativă a demonstrat necesitatea urgentă a unei predictibilități în cauzele succesorale, pentru a se evita soluționarea aceluiași tip de speță în mod diferit în diferitele state. Atâta timp cât o parte a statelor supun succesiunea legii cetățeniei defunctului, iar altele consideră domiciliul ca punct de legătură; pe de altă parte unele state supun întrega moștenire acelorași reguli, în timp ce altele fac distincție după locul situării acestora, este dificil de asigurat doritul spațiu de justiție unitară. Chiar libertatea alegerii legii aplicabile de către testator poate fi numai iluzorie în condițiile nearmonizării regulilor de drept internațional privat, căci într-un litigiu ulterior poate exista surpriza nerecunoașterii ca valabile a alegerii făcute.
Trebuie observat că Uniunea Europeană a devenit tot mai mult o Europă a cetățenilor, priviți nu numai ca factori de producție. Dovada o constituie și Carta drepturilor fundamentale, recent adoptată, fundament al viitoarei Constituții Europene, care secțiunea a 3-a din capitolul IV, dedicat unui “Spațiu de libertate, securitate și justiție”, prevede între altele, unificarea regulilor de drept internațional privat și a dispozițiilor interne în vederea evitării conflictelor de competență, unificarea, pe cât posibil, a regulilor de procedură civilă și -nu în ultimul rând- sprijinirea pregătirii continue a judecătorilor și a tuturor celor implicați în realizarea dreptului.l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l
CAPITOLUL V: CERTIFICATUL DE MOSTENITOR EUROPEAN
5.1 Regulament UE privind crearea unui certificat european de mostenitor
In Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 201 din data de 27 iulie 2012 a fost publicat Regulamentul UE nr. 650/2012 al Parlamentului European si al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competenta, legea aplicabila, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti si acceptarea si executarea actelor autentice in materie de succesiuni si privind crearea unui certificat european de mostenitor.
Potrivit noului Regulament, criteriul unic pentru stabilirea atat a competentei judiciare cat si a legii aplicabile este locul in care persoana decedata isi avea resedinta obisnuita. Actul prevede si un certificat european de mostenitor care va face dovada calitatii de mostenitor sau de administrator al succesiunii, fara efectuarea altor formalitati pe teritoriul UE. Regulamentul se va aplica de la 17 august 2015 (cu exceptia articolelor 77 și 78, care se aplica de la 16 ianuarie 2014, precum si a articolelor 79, 80 si 81, care se aplica de la 5 iulie 2012).
Consiliul European, reunit la Bruxelles în perioada 4-5 noiembrie 2004, a adoptat un nou program intitulat „Programul de la Haga: consolidarea libertății, a securității și a justiției în Uniunea Europeană” ( 4 ). Respectivul program subliniază necesitatea adoptării unui instrument în materie de succesiuni privind, în special, chestiunea conflictului de legi, competența, recu noașterea reciprocă și executarea hotărârilor în domeniul succesiunilor și un certificat european de moștenitor.
Cu ocazia reuniunii sale de la Bruxelles din 10-11 decembrie 2009, Consiliul European a adoptat un nou program multianual intitulat „Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora” ( 5 ). În programul respectiv, Consiliul European a considerat că recunoașterea reciprocă ar trebui extinsă la domenii care nu sunt încă incluse, dar care sunt esențiale pentru viața cotidiană, cum ar fi succesiunile și testamentele, ținând seama în egală m ăsură de sistemele juridice ale statelor membre, inclusiv de ordinea publică și de tradițiile naționale în acest domeniu.
Funcționarea corespunzătoare a pieței interne ar trebui facilitată prin eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor care se confruntă în prezent cu dificultăți b#%l!^+a?în exercitarea propriilor drepturi în contextul unei succesiuni cu elemente de extraneitate. În spațiul european de justiție, cetățenii trebuie să î și poată organiza din timp succesiunea. Trebuie garantate într- un mod eficient drepturile moștenitorilor și legatarilor, ale altor persoane apropiate defunctului, precum și ale creditorilor succesiunii.
Domeniul de aplicare a prezentului regulament ar trebui să includă toate aspectele de drept civil referitoare la patrimoniul unei persoane decedate, și anume la toate formele de transfer de bunuri, drepturi și obligații din cauză de deces, fie că este vorba de un act voluntar de transfer în temeiul unei dispoziții pentru cauză de moarte, fie de un transfer sub forma succesiunii ab intestat.
Prezentul regulament nu ar trebui să se aplice aspectelor privind veniturile sau aspectelor administrative a căror natură ține de dreptul public. Prin urmare, legislația națională ar trebui să stabilească, de exemplu, modul de calcul și de plată a impozitelor și a celorlalte datorii care țin prin natura lor de dreptul public, fie că este vorba de impozite datorate de decedat la data decesului sau de orice fel de taxe legate de succesiune de achitat din patri moniul succesoral sau de către beneficiari. Tot legislația națională ar trebui să stabilească dacă transferul de bunuri din patrimoniul succesoral către beneficiari în temeiul prezentului regulament sau înscrierea într-un registru a unui bun din patrimoniul succesoral se face cu condiția achitării unor taxe.
Prezentul regulament nu ar trebui să se aplice altor domenii de drept civil decât succesiunilor. Din motive de claritate, o serie de chestiuni care ar putea fi văzute ca având o legătură cu materia succesiunilor ar trebui excluse în mod explicit din domeniul de aplicare a prezentului regulament.
În mod corespunzător, prezentul regulament nu ar trebui să se aplice aspectelor patrimoniale ale regimurilor matri moniale, inclusiv convențiilor matrimoniale, astfel cum sunt cunoscute în unele sisteme juridice, în măsura în care astfel de regimuri nu au ca obiect chestiuni refe ritoare la succesiuni, și aspectelor patrimoniale ale relațiilor considerate ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei. Autoritățile competente cu privire la o anumită succesiune în temeiul prezentului regulament ar trebui, totuși, în funcție de situație, să ia în considerare soluționarea aspectelor patrimoniale ale regimului matri monial sau ale unui regim patrimonial similar al defunctului la stabilirea patrimoniului succesoral al defunctului și b#%l!^+a?a respectivelor cote-părți ale beneficiarilor.
Din domeniul de aplicare al prezentului regulament ar trebui, de asemenea, excluse chestiunile privind consti tuirea, administrarea și dizolvarea trusturilor. Acest lucru nu ar trebui înțeles ca o excludere generală a trus turilor. În situația în care un trust este constituit ca urmare a unui testament sau a unei legi cu privire la succesiunea ab intestat, legea aplicabilă succesiunii în temeiul prezentului regulament ar trebui să se aplice în ceea ce privește devoluțiunea succesorală și vocația succe sorală a beneficiarilor.
Prezentul regulament ar trebui să permită constituirea sau transferul prin succesiune al unui drept asupra unor bunuri imobile sau mobile, astfel cum prevede legea apli cabilă succesiunii. Totuși, regulamentul nu ar trebui să aducă atingere numărului limitat (numerus clausus) al drep turilor reale cunoscute în dreptul național al anumitor state membre. Unui stat membru nu ar trebui să i se solicite să recunoască un drept real referitor la bunuri situate în respectivul stat membru dacă dreptul real în cauză este inexistent în dreptul său.
Totuși, pentru a permite beneficiarilor să se bucure, într- un alt stat membru, de drepturile care au fost create sau care le-au fost transferate prin succesiune, prezentul regu lament ar trebui să prevadă adaptarea unui drept real necunoscut la cel mai apropiat drept real echivalent în temeiul legislației celuilalt stat membru. Atunci când se procedează la o astfel de adaptare, ar trebui luate în considerare obiectivele și interesele urmărite de dreptul real specific și efectele produse de acesta. În vederea determinării celui mai apropiat drept real echivalent în dreptul național, autoritățile sau persoanele competente din statul a cărui lege s-a aplicat succesiunii pot fi contactate pentru informații suplimentare asupra naturii și a efectelor dreptului respectiv. În acest scop, ar putea să se utilizeze rețelele existente în domeniul cooperării judiciare în materie civilă și comercială, precum și orice alte mijloace disponibile care facilitează înțelegerea legi slației străine.
Adaptarea drepturilor reale necunoscute, astfel cum este prevăzută în mod explicit în prezentul regulament, nu ar trebui să excludă alte forme de adaptare în contextul aplicării prezentului regulament.
Cerințele privind înscrierea într-un registru a unui drept asupra unor bunuri imobile sau mobile ar trebui excluse din domeniul de aplicare a prezentului regulament. Ar trebui deci ca legea statului membru în care este ținut registrul (pentru bunurile imobiliare, lex rei sitae) să fie b#%l!^+a?aceea care stabilește în ce condiții juridice și în ce mod trebuie efectuată înscrierea și care sunt autoritățile, cum ar fi oficiile cadastrale sau notarii, responsabile de veri ficarea îndeplinirii tuturor cerințelor și a faptului că docu mentația prezentată sau întocmită este suficientă sau conține informațiile necesare.
În special, autoritățile pot verifica dacă dreptul defunctului la bunurile succesorale menționate în documentul prezentat spre înregistrare este un drept înscris ca atare în registru sau care este altfel dovedit în conformitate cu legea statului membru în care este ținut registrul. Pentru a evita duplicarea documen telor, autoritățile responsabile cu înregistrarea ar trebui să accepte astfel de documente întocmite de către autori tățile competente din alt stat membru, a căror circulație este prevăzută în prezentul regulament. În special, certi ficatul european de moștenitor emis în temeiul prezentului regulament ar trebui să constituie un document valabil pentru înregistrarea bunurilor succe sorale într-un registru al unui stat membru.
Acest lucru nu ar trebui să excludă posibilitatea ca autoritățile implicate în operația de înregistrare să-i ceară persoanei care solicită înscrierea să furnizeze astfel de informații sau documente suplimentare, necesare în temeiul legii statului membru în care este ținut registrul, de exemplu informații sau documente referitoare la plata obligațiilor fiscale. Autoritatea competentă poate indica persoanei care solicită înscrierea cum să furnizeze informațiile sau documentele lipsă.
Efectele înscrierii unui drept într-un registru ar trebui de asemenea excluse din domeniul de aplicare a prezentului regulament. Prin urmare, legea statului membru unde este ținut registrul ar trebui să fie cea care determină dacă înregistrarea are, de exemplu, efect declarativ sau constitutiv. Prin urmare, atunci când, de exemplu, dobândirea unui drept asupra unor bunuri imobile determină înscrierea într-un registru în temeiul legii statului membru pe teritoriul căruia este ținut registrul, pentru garantarea efectului erga omnes al registrelor sau protejarea tranzacțiilor juridice, momentul în care are loc dobândirea ar trebui să facă obiectul legii respectivului stat membru.
Prezentul regulament ar trebui să respecte diferitele sisteme de abordare a materiei succesiunilor aplicate în statele membre. În sensul prezentului regulament, termenul de „instanță judecătorească” ar trebui, în consecință, să aibă un sens larg, pentru a include nu numai instanțe judecătorești în adevăratul sens al cuvân tului, care exercită atribuții judiciare, b#%l!^+a?ci și notari sau registre de publicitate imobiliară din unele state membre care, în anumite chestiuni de succesiuni, exercită atribuții judiciare asemenea instanțelor judecăto rești, precum și notari și profesioniști din domeniul juridic, care, în anumite state membre, exercită atribuții judiciare într-un anumit caz de succesiune prin delegarea de competențe de către o instanță judecătorească.
Toate instanțele judecătorești, astfel cum sunt definite în prezentul regulament, ar trebui să intre sub incidența normelor în materie de competență stabilite de prezentul regulament. În schimb, noțiunea de „instanță judecătorească” nu ar trebui să includă autoritățile extra judiciare dintr-un stat membru, competente în materie de succesiuni în temeiul legislației naționale, cum ar fi notarii, care, în majoritatea statelor membre, cum este de obicei cazul, nu exercită atribuții judiciare.
Prezentul regulament ar trebui să permită tuturor notarilor care sunt competenți în materie de succesiuni în statele membre să exercite astfel de competențe. Dacă notarii dintr-un anumit stat membru intră sau nu sub incidența normelor în materie de competență stabilite în prezentul regulament ar trebui să depindă de intrarea sau nu a acestora sub incidența definiției noțiunii de „instanță judecătorească” în sensul prezentului regulament.
Actele emise de notari în materie de succesiuni în statele membre ar trebui să circule în temeiul prezentului regu lament. Atunci când notarii exercită atribuții judiciare, ei intră sub incidența normelor în materie de competență, iar hotărârile pe care le pronunță ar trebui să circule în conformitate cu dispozițiile privind recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor judecătorești. Atunci când notarii nu exercită atribuții judiciare, ei nu intră sub incidența normelor în materie de competență, iar actele autentice pe care le emit ar trebui să circule în confor mitate cu dispozițiile privind actele autentice.
Având în vedere mobilitatea tot mai mare a cetățenilor și pentru a asigura administrarea corectă a justiției în cadrul Uniunii și a asigura că există un factor de legătură real între succesiune și statul membru în care se exercită competența, prezentul regulament ar trebui să prevadă că factorul general de legătură, în vederea stabilirii atât a instanței competente, cât și a legii aplicabile, ar trebui să fie reședința obișnuită a defunctului la data decesului. Pentru a stabili reședința obișnuită, autoritatea care se ocupă de succesiune ar trebui să efectueze o evaluare de ansamblu a circumstanțelor vieții defunctului în cursul anilor b#%l!^+a?anteriori decesului său și la momentul dece sului, luând în considerare toate elementele de fapt rele vante, în special durata și regularitatea prezenței defunctului în statul vizat, precum și condițiile și motivele acestei prezențe. Reședința obișnuită astfel stabilită ar trebui să demonstreze o legătură apropiată și stabilă cu statul în chestiune, luând în considerare obiectivele specifice ale prezentului regulament.
În anumite cazuri poate fi dificil de stabilit reședința obișnuită a defunctului. Un astfel de caz poate apărea, în special, atunci când defunctul a plecat din motive profesionale sau economice să trăiască și să lucreze într-un alt stat, uneori pentru o perioadă lungă, dar a menținut o legătură strânsă și stabilă cu statul de origine. Într-un astfel de caz, s-ar putea considera, în funcție de circumstanțele cazului, că defunctul își are încă reședința obișnuită în statul său de origine în care s-a aflat centrul de interes al familiei sale și și-a desfășurat viața socială.
Alte cazuri complexe pot apărea și atunci când defunctul a trăit alternativ în mai multe state sau a călătorit dintr-un stat în altul fără a se fi stabilit permanent într-un anumit stat. În cazul în care defunctul era cetățean al unuia dintre statele respective sau își avea toate bunurile principale în unul dintre acele state, cetățenia sa sau locul unde sunt situate bunurile sale ar putea constitui un factor special în evaluarea de ansamblu a tuturor circumstanțelor de fapt.
În ceea ce privește stabilirea legii aplicabile succesiunii, autoritatea care se ocupă de succesiune poate, în cazuri excepționale când, de exemplu, defunctul s-a mutat în statul reședinței sale obișnuite destul de recent înainte de deces, iar toate circumstanțele cazului indică faptul că acesta avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt stat, să ajungă la concluzia că legea aplicabilă succesiunii nu ar trebui să fie legea statului în care defunctul își avea reședința obișnuită, ci mai degrabă legea statului cu care defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă. Totuși, nu ar trebui să se recurgă la utilizarea legăturii celei mai strânse în mod evident drept factor de legătură subsidiar ori de câte ori se dovedește complicată stabilirea reședinței obișnuite a defunctului în momentul decesului.
Nimic din prezentul regulament nu ar trebui să împiedice o instanță judecătorească să aplice mecanismele menite să soluționeze ocolirea dispozițiilor legale, precum fraudarea legii în contextul dreptului internațional privat.
Normele prezentului regulament sunt concepute astfel încât să asigure faptul că b#%l!^+a?autoritatea care se ocupă de succesiune va aplica, în cele mai multe situații, propria lege. În consecință, prezentul regulament prevede o serie de mecanisme care să fie activate atunci când defunctul a ales ca succesiunea să îi fie reglementată de legea unui stat membru a cărui cetățenie o deținea.
Un astfel de mecanism ar trebui să le permită părților să încheie un acord de alegere a forului în favoarea instanțelor judecătorești ale statului membru pentru a cărui lege s-a optat. Ar trebui să se stabilească de la caz la caz, în funcție, în special, de chestiunea regle mentată de acordul de alegere a forului, dacă acordul ar trebui încheiat între toate părțile vizate de succesiune sau dacă unele dintre acestea ar putea conveni să aducă o chestiune specifică înaintea instanței judecătorești alese într-o situație în care decizia adoptată de acea instanță judecătorească cu privire la chestiunea respectivă nu ar afecta drepturile celorlalte părți la succesiune.
În cazul în care o instanță judecătorească s-a sesizat din oficiu într-o cauză succesorală, astfel cum este cazul în anumite state membre, respectiva instanță ar trebui să încheie procedurile dacă p ărțile convin să soluționeze pe cale amiabilă succesiunea printr-o tranzacție extraju diciară în statul membru pentru a cărui lege s-a optat. În cazul în care o instanță judecătorească nu se sesizează din oficiu într-o cauză succesorală, prezentul regulament nu ar trebui să împiedice părțile să soluționeze succe siunea pe cale amiabilă printr-o tranzacție extrajudiciară, de exemplu o tranzacție în fața unui notar, într-un stat membru ales de acestea, în cazul în care acest lucru este posibil în temeiul dreptului statului membru respectiv. Acest lucru ar trebui să se aplice chiar dacă legea apli cabilă succesiunii nu face parte din legislația statului respectiv.
Pentru a asigura faptul că instanțele judecătorești din toate statele membre pot, din aceleași motive, să î și exercite competența cu privire la succesiunea persoanelor care nu își au reședința obișnuită într-un stat membru la momentul decesului, prezentul regulament ar trebui să enumere, în mod exhaustiv, în ordine ierarhică, motivele pentru care poate fi exercitată o astfel de competență subsidiară.
Pentru a se remedia în special situațiile de denegare de dreptate, în prezentul regulament ar trebui să se prevadă un forum necessitatis prin care se permite unei instanțe judecătorești a unui stat membru, în cazuri excepționale, să se pronunțe cu privire la o b#%l!^+a?succesiune care prezintă o legătură strânsă cu un stat terț. Un astfel de caz excepțional ar putea fi considerată situația în care o acțiune se dovedește a fi imposibil de realizat în statul terț respectiv, de exemplu din cauza unui război civil, sau situația în care, în mod rezonabil, nu se poate aștepta ca un beneficiar să inițieze sau să efectueze o acțiune în acel stat. Cu toate acestea, competența întemeiată pe forum necessitatis ar trebui să fie exercitată doar în cazul în care cauza prezintă o legătură suficientă cu statul membru al instanței sesizate.
Pentru a simplifica viața moștenitorilor și a legatarilor care își au reședința obișnuită într-un alt stat membru decât acela în care se soluționează sau se va soluționa succesiunea, prezentul regulament ar trebui să permită oricărei persoane îndrituite în temeiul legii aplicabile succesiunii să facă declarații privind acceptarea succe siunii, a unui legat sau a unei rezerve succesorale sau renunțarea la acestea, sau privind limitarea răspunderii pentru datorii în cadrul succesiunii, să facă astfel de declarații sub forma prevăzută în legea statului membru în care își are reședința obișnuită în fața instanțelor jude cătorești ale statului membru respectiv. Aceasta nu ar trebui să excludă efectuarea de astfel de declarații în fața altor autorități din acel stat membru care sunt competente să primească declarații în temeiul dreptului național.
Persoanele care aleg să facă uz de posibilitatea de a face declarații în statul membru al reședinței lor obișnuite ar trebui să informeze, ele însele, instanța jude cătorească sau autoritatea care se ocupă sau care se va ocupa cu succesiunea cu privire la existența unor astfel de declarații, în termenul stabilit de legea aplicabilă succe siunii.
Nu ar trebui să fie posibil pentru o persoană care dorește să î și limiteze răspunderea cu privire la datoriile succe siunii să facă acest lucru printr-o simplă declarație în acest sens, în fața instanțelor sau a altor autorități competente din statul membru în care își are reședința obișnuită, în situația în care legea aplicabilă succesiunii o obligă s ă inițieze o procedură judiciară specifică în fața instanței judecătorești competente, de exemplu proceduri privind inventarierea. O declarație făcută în astfel de condiții de către o persoană în statul membru în care își are reședința obișnuită, sub forma prevăzută de legi slația statului membru respectiv, nu ar trebui, prin urmare, să fie considerată ca îndeplinind condițiile de formă în sensul prezentului regulament.
De asemenea, nici actele de sesizare a instanței nu ar trebui să fie considerate declarații în sensul prezentului regulament. b#%l!^+a?
În interesul funcționării armonioase a justiției, ar trebui evitată pronunțarea de hotărâri contradictorii în state membre diferite. În acest scop, prezentul regulament ar trebui să prevadă norme generale de procedură similare celor proprii altor instrumente ale Uniunii din domeniul cooperării judiciare în materie civilă.
O astfel de normă procedurală este norma privind litis pendența care va fi aplicată dacă aceeași cauză succe sorală este introdusă la diferite instanțe judecătorești din diferite state membre. Prin norma respectivă se va stabili care instanță judecătorească ar trebui să continue soluționarea cauzei succesorale.
Dat fiind faptul că în unele state membre chestiunile referitoare la succesiuni ar putea fi de competența unor autorități nejudiciare, precum notarii, cărora nu li se aplică normele privind competența în temeiul prezentului regulament, nu se poate exclude eventualitatea ca în diferite state membre se fie inițiate, în paralel, o tran zacție extrajudiciară și proceduri în instanță referitoare la aceeași succesiune sau două tranzacții extrajudiciare privind aceeași succesiune. Într-o astfel de situație, în momentul în care iau cunoștință de desfășurarea unor proceduri paralele, părțile implicate ar trebui să convină cu privire la modul în care ar trebui să acționeze. Dacă acestea nu pot să ajungă la un acord, succesiunea ar trebui să fie de competența și ar trebui soluționată de instanțele judecătorești competente în temeiul prezentului regulament.
Pentru a permite cetățenilor să profite, în condiții de securitate juridică, de avantajele oferite de piața internă, prezentul regulament ar trebui să le permită cunoașterea din timp a legii aplicabile succesiunii lor. Ar trebui introduse norme armonizate privind conflictele de legi, pentru evitarea rezultatelor contradictorii. Regula prin cipală ar trebui să asigure că succesiunea este regle mentată de o lege previzibilă, cu care succesiunea are legături strânse. Din motive de securitate juridică și pentru a evita fragmentarea succesiunii, acea lege ar trebui să reglementeze succesiunea în ansamblul său, adică totalitatea bunurilor care fac parte din patrimonul succesoral, indiferent de natura acestora și indiferent dacă ele sunt situate într-un alt stat membru sau într-un stat terț.
Prezentul regulament ar trebui să permită cetățenilor să își organizeze din timp succesiunea, alegând legea apli cabilă succesiunii lor. Această alegere ar trebui limitată la legea unui stat a cărui cetățenie o dețin, pentru a asigura o legătură între defunct și legea aleasă b#%l!^+a?și pentru a evita ca o lege să fie aleasă cu intenția de a înșela așteptările legitime ale persoanelor care au dreptul la o cotă-parte.
Alegerea legii ar trebui făcută în mod expres, printr-o declarație sub forma unei dispoziții pentru cauză de moarte, sau ar trebui demonstrată prin clauzele unei astfel de dispoziții. Alegerea unei legi ar putea fi considerată ca fiind demonstrată printr-o dispoziție pentru cauză de moarte în situația în care, de exemplu, defunctul a făcut trimitere în cuprinsul dispoziției sale la prevederi specifice din legea statului a cărui cetățenie o deține sau în situația în care a menționat în alt fel respectiva lege.
În temeiul prezentului regulament, o alegere a legii ar trebui să fie valabilă chiar dacă legea aleasă nu prevede posibilitatea alegerii legii în materie de succesiuni. Totuși, ar trebui ca legea aleasă s ă fie cea care determină condițiile de fond ale actului prin care se face alegerea, adică dacă se poate considera că persoana care face alegerea a înțeles și a consimțit cu privire la ceea ce făcea. Același lucru ar trebui să fie valabil și în ceea ce privește actul de modificare sau de revocare a alegerii legii.
În sensul aplicării prezentului regulament, stabilirea cetățeniei sau a cetățeniilor multiple ale unei persoane ar trebui soluționată ca o chestiune preliminară. Chestiunea considerării unei persoane ca cetățean al unui stat nu se încadrează în domeniul de aplicare a prezentului regulament și este reglementată de legislația națională, inclusiv, după caz, de convențiile inter naționale, cu respectarea deplină a principiilor generale ale Uniunii Europene.
Legea stabilită drept lege aplicabilă succesiunii ar trebui să reglementeze succesiunea de la deschiderea acesteia până la transferul proprietății asupra bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral către beneficiari, astfel cum stabilește legea respectivă. Legea ar trebui să includă chestiuni referitoare la administrarea patrimoniului succesoral și la răspunderea pentru datorii în cadrul succesiunii. Plata datoriilor în cadrul succesiunii poate include luarea în considerare a rangului specific al credi torilor, îndeosebi în funcție de legea aplicabilă succesiunii.
Normele în materie de jurisdicție stabilite prin prezentul regulament ar putea, în anumite cazuri, să conducă la o situație în care instanța, competentă să se pronunțe într-o succesiune, nu va aplica propria sa legislație. Atunci când o astfel de situație survine într-un stat membru a cărui legislație prevede numirea obligatorie a unui adminis trator al b#%l!^+a?patrimoniului succesoral, prezentul regulament ar trebui să permită instanței respectivului stat membru ca, atunci când este sesizată, să numească unul sau mai mulți astfel de administratori în conformitate cu legislația proprie.
Toate acestea nu ar trebui să aducă atingere niciunei alegeri făcute de părți pentru soluționarea pe cale amiabilă a succesiunii printr-o tranzacție extraju diciară într-un alt stat membru a cărui legislație prevede o astfel de posibilitate. Pentru a asigura coor donarea lipsită de dificultăți între legea aplicabilă succe siunii și legea statului membru în care se află instanța care numește administratorii, instanța ar trebui să numească persoana care ar fi îndrituită (persoanele îndri tuite) să administreze patrimoniul succesoral, cum ar fi, de exemplu, executorul testamentului defunctului ori înșiși moștenitorii sau, dacă legea aplicabilă succesiunii o impune, un administrator terț, în conformitate cu legea aplicabilă succesiunii.
În cazuri specifice, în care legislația proprie o reclamă, instanțele pot numi ca admi nistrator o parte terță, chiar dacă o astfel de numire nu este prevăzută de legea aplicabilă succesiunii. În cazul în care defunctul a numit un executor testamentar, persoana respectivă nu poate fi lipsită de puterile sale decât dacă legea aplicabilă succesiunii permite terminarea mandatului său.
Puterile exercitate de administratorii numiți în statele membre de instanța sesizată ar trebui să fie puterile de administrare pe care le pot exercita în conformitate cu legea aplicabilă succesiunii. Astfel, dacă, de exemplu, moștenitorul este numit ca administrator, acesta ar trebui să dispună de puterile de administrare a patrimo niului succesoral la care un moștenitor ar fi îndrituit în conformitate cu acea lege.
Atunci când puterile de administrare care pot fi exercitate în conformitate cu legea aplicabilă succesiunii nu sunt suficiente pentru a prezerva bunurile din patrimoniul succesoral sau pentru a proteja drepturile creditorilor sau pe acelea ale altor persoane care au garantat datoriile defunctului, adminis tratorul (administratorii) numit (numiți) în statul membru în care se află instanța sesizată poate (pot) administra, pe bază reziduală, puteri de administrare în acest scop prevăzute în legea acelui stat membru.
Printre aceste competențe reziduale se pot număra, de exemplu, întocmirea unei liste a bunurilor și datoriilor succesiunii, informarea creditorilor cu privire la deschiderea succe siunii și invitația adresată acestora de a-și face cunoscute pretențiile, precum și luarea oricăror măsuri b#%l!^+a?temporare, inclusiv de protecție, destinate să prezerve bunurile din patrimoniul succesoral. Actele asumate de administrator în temeiul competențelor sale reziduale ar trebui să respecte legea aplicabilă succesiunii în ceea ce privește transferul de proprietate asupra bunurilor succe sorale, inclusiv orice tranzacție încheiată de beneficiari înainte de numirea administratorului, răspunderea în ceea ce privește datoriile succesorale și drepturile benefi ciarilor, inclusiv, atunci când este cazul, dreptul de a accepta sau de a renunța la succesiune.
Aceste acte ar putea, de exemplu, atrage după ele numai înstrăinarea bunurilor sau plata datoriilor, în cazul în care legea apli cabilă succesiuni o permite. Atunci când, în conformitate cu legea aplicabilă succesiunii, numirea unui adminis trator terț modifică r ăspunderea moștenitorilor, aceste modificări în materie de răspundere ar trebui respectate.
Prezentul regulament nu ar trebui să excludă posibilitatea ca creditorii, de exemplu prin intermediul unui repre zentant, să îndeplinească acțiunile suplimentare prevăzute de legislația națională, dacă este cazul, în concordanță cu instrumentele relevante ale Uniunii, pentru salvgardarea drepturilor lor.
Prezentul regulament ar trebui să permită ca potențialii creditori din alte state membre în care sunt situate bunurile să fie informați în legătură cu deschiderea succe siunii. Pentru aplicarea prezentului regulament, ar trebui, prin urmare, să se ia în considerare posibilitatea instituirii unui mecanism, după caz, prin intermediul portalului e- justiție, pentru a le permite creditorilor potențiali din alte state membre să acceseze informațiile pertinente, astfel încât să-și facă cunoscute pretențiile.
Legea aplicabilă succesiunii ar trebui să determine care sunt beneficiarii în orice caz de succesiune. În temeiul celor mai multe legi, termenul „beneficiari” s-ar referi la moștenitori și legatari, precum și la persoane care au dreptul la o rezervă succesorală, deși, de exemplu, situația juridică a legatarilor nu este aceeași în temeiul tuturor sistemelor de drept. În temeiul anumitor sisteme de legi, legatarul poate primi o cotă-parte directă din patrimoniul succesoral, în timp ce, în temeiul altora, legatarul poate dobândi numai o creanță față de moștenitori.
Pentru a asigura securitatea juridică pentru persoanele care doresc să î și planifice succesiunea din timp, prezentul regulament ar trebui să prevadă o normă specifică privind conflictul de legi referitoare la admisibi litatea și condițiile de fond ale dispozițiilor pentru cauză de moarte. Pentru a asigura aplicarea uniformă a respectivei norme, prezentul b#%l!^+a?regulament ar trebui să enumere elementele care ar trebui să fie considerate drept elemente care se referă la condițiile de fond. Examinarea condițiilor de fond ale unei dispoziții pentru cauză de moarte poate duce la concluzia că dispoziția respectivă nu există din punct de vedere juridic.
Un pact asupra unei succesiuni viitoare reprezintă un tip de dispoziție pentru cauză de moarte ale cărui admisibi litate și acceptare variază între statele membre. Pentru a facilita acceptarea în statele membre a drepturilor succe sorale dobândite ca rezultat al unui pact asupra unei succesiuni viitoare, în prezentul regulament ar trebui să se precizeze care lege va reglementa admisibilitatea acestui tip de pact, condițiile de fond și caracterul obli gatoriu între părți, inclusiv condițiile pentru desfacerea sa.
Legea care, în temeiul prezentului regulament, va reglementa admisibilitatea și condițiile de fond ale unei dispoziții pentru cauză de moarte și, în ceea ce privește pactele asupra unei succesiuni viitoare, caracterul obli gatoriu între părți al unui asemenea pact nu ar trebui să aducă atingere drepturilor niciunei persoane care, în temeiul legii aplicabile succesiunii, are dreptul la o rezervă succesorală sau un alt drept pe care nu îl poate pierde din cauza persoanei al cărei patrimoniu succesoral este vizat.
Acolo unde, în prezentul regulament, se face trimitere la legea care s-ar fi aplicat succesiunii persoanei care a întocmit o dispoziție pentru cauză de moarte dacă aceasta ar fi decedat în ziua întocmirii, modificării sau, respectiv, a revocării dispoziției, o astfel de trimitere ar trebui înțeleasă ca trimitere fie la legea statului în care își avea reședința obișnuită persoana respectivă în ziua respectivă, fie la legea statului a cărui cetățenie o deținea în ziua respectivă, dacă a făcut o alegere a legii în temeiul prezentului regulament.
Prezentul regulament ar trebui să reglementeze condițiile de formă ale tuturor dispozițiilor pentru cauză de moarte întocmite în formă scrisă prin normele care respectă prevederile Convenției de la Haga din 5 octombrie 1961 privind conflictele de legi referitoare la forma dispozițiilor testamentare. Atunci când stabilește dacă o anumită dispoziție pentru cauză de moarte îndeplinește condițiile de formă în temeiul prezentului regulament, autoritatea competentă nu ar trebui să țină seama de crearea frauduloasă a unui element internațional pentru eludarea normelor privind condițiile de formă.
În sensul prezentului regulament, ar trebui să se considere că orice dispoziție de drept b#%l!^+a?care limitează formele permise de dispoziții pentru cauză de moarte prin trimitere la anumite caracteristici personale ale persoanei care a întocmit dispoziția, precum vârsta, aparține chestiunilor de formă. Acest lucru nu ar trebui interpretat ca însemnând că legea aplicabilă condițiilor de formă ale unei dispoziții pentru cauză de moarte în temeiul prezentului regulament ar trebui să stabilească dacă un minor are capacitatea de a întocmi o dispoziție pentru cauză de moarte sau nu. Respectiva lege ar trebui să stabilească numai dacă un aspect personal, precum acela al minoratului, ar trebui să împiedice o persoană să întocmească o dispoziție pentru cauză de moarte într- o anumită formă.
Din motive economice, familiale sau sociale, anumite bunuri imobile, anumite întreprinderi și alte categorii speciale de bunuri fac obiectul unor norme speciale în statul membru în care sunt situate; aceste norme speciale stabilesc restricții privind succesiunile sau care afectează succesiunile, în ceea ce privește acele bunuri. Prezentul regulament ar trebui să asigure aplicarea acestui tip de norme speciale. Totuși, această excepție în aplicarea legii aplicabile succesiunii necesită o interpretare strictă, pentru a păstra compatibilitatea cu obiectivul general al prezentului regulament.
În consecință, nici normele care reglementează conflictul de legi care supun bunurile imobile unei legi diferite de cea aplicabilă bunurilor mobile, nici dispozițiile care prevăd o rezervă succesorală mai mare decât cea prevăzută în legea aplicabilă succe siunii în temeiul prezentului regulament nu pot fi considerate drept norme speciale instituind restricții privind succesiunile sau care afectează succesiunile în ceea ce privește anumite bunuri.
Pentru a asigura rezolvarea uniformă a unei situații în care nu este sigur în ce ordine au decedat două sau mai multe persoane a căror succesiune ar fi reglementată de legi diferite, prezentul regulament ar trebui să prevadă o normă prin care să se stabilească faptul că niciunul dintre defuncți nu ar trebui să aibă niciun fel de drepturi succesorale față de celălalt sau de ceilalți.
În unele situații, o succesiune poate fi vacantă. Pentru astfel de situații, în legi diferite există prevederi diferite. În temeiul unor legi, statul va putea să revendice succe siunea vacantă în calitate de moștenitor, indiferent de locul în care sunt situate bunurile. În temeiul altor legi, statul va putea să intre numai în posesia bunurilor situate pe propriul teritoriu. În consecință, prezentul regulament ar trebui să conțină o normă prin care să se stabilească că aplicarea b#%l!^+a?normei aplicabile succesiunii nu ar trebui să împiedice un stat membru să dobândească proprietatea asupra bunurilor situate pe teritoriul său, în temeiul legii sale.
Cu toate acestea, pentru a asigura faptul că această normă nu este în detrimentul creditorilor succesiunii, ar trebui adăugată o clauză condițională conform căreia creditorii succesiunii ar putea să solicite satisfacerea creanțelor lor din întregul patrimoniu succesoral, indi ferent de locul unde sunt situate bunurile care constituie acest patrimoniu succesoral.
Normele privind conflictul de legi prevăzute în prezentul regulament pot duce la aplicarea legii unui stat terț. În astfel de cazuri, ar trebui să se țină seama de normele de drept internațional privat din legislația statului respectiv. În cazul în care respectivele norme prevăd fie retrimiterea la legea unui stat membru, fie retrimiterea la legea unui stat terț care ar aplica succesiunii propria lege, o astfel de retrimitere ar trebui acceptată pentru a asigura coerența la nivel internațional. Totuși, retrimiterea ar trebui să fie exclusă în situațiile în care defunctul a ales legea unui stat terț.
În circumstanțe excepționale, considerații de interes public ar trebui să dea instanțelor judecătorești și altor autorități competente în materie de succesiuni din statele membre posibilitatea de a nu ține seama de anumite dispoziții din legea străină atunci când, într-un anumit caz, aplicarea unor astfel de prevederi ar fi vădit incom patibilă cu ordinea publică a statului membru în cauză.
Cu toate acestea, instanțele sau celelalte autorități competente nu ar trebui să poată aplica excepția de ordine publică pentru a lăsa deoparte legea unui alt stat membru sau pentru a refuza să recunoască — sau, dacă este cazul, să accepte— sau să execute o hotărâre, un act autentic sau o tranzacție judiciară dintr-un alt stat membru, dacă în felul acesta ar încălca dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special articolul 21, care interzice toate formele de discriminare.
Având în vedere obiectivul său general, care este recu noașterea reciprocă a hotărârilor pronunțate în statele membre în materie de succesiuni, indiferent dacă astfel de hotărâri au fost pronunțate în cadrul unor proceduri contencioase sau al unor proceduri necontencioase, prezentul regulament ar trebui să stabilească norme cu privire la recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor judecătorești similare celor ale altor instrumente ale Uniunii în domeniul cooperării judiciare în materie civilă. b#%l!^+a?
Pentru a se ține seama de diferitele modalități de soluționare a aspectelor legate de succesiune în statele membre, prezentul regulament ar trebui să asigure recu noașterea și executarea, în toate statele membre, a actelor autentice în materie de succesiuni.
Actele autentice ar trebui să aibă aceleași efecte probatorii în alt stat membru pe care le au în statul membru de origine sau efectele cele mai apropiate. Atunci când se stabilesc efectele probatorii sau efectele cele mai apropiate ale unui anumit act autentic într-un alt stat membru, ar trebui să se facă trimitere la natura și amploarea efectelor probatorii ale actului autentic în statul membru de origine. În consecință, legea statului membru de origine va fi cea care va stabili ce efecte probatorii ar trebui să aibă un anumit act autentic într- un alt stat membru.
„Caracterul autentic” al unui act autentic ar trebui să fie un concept autonom care să se refere la elemente cum ar fi autenticitatea actului, cerințele de formă ale actului, competențele autorității care întocmește actul și procedura utilizată pentru întocmirea actului. Acesta ar trebui să privească, de asemenea, elementele de fapt înscrise în actul autentic de autoritatea implicată, precum faptul că p ărțile indicate s-au înfățișat la data indicată în fața autorității respective și că acestea au făcut declarațiile indicate. Partea care dorește să conteste caracterul autentic al unui act autentic ar trebui să facă acest lucru în fața instanței judecătorești competente în statul membru de origine al actului autentic în temeiul dreptului statului membru respectiv.
Sintagma „actele juridice sau rapoartele juridice înre gistrate de un act autentic” ar trebui interpretată ca o trimitere la conținutul pe fond înregistrat în actul autentic. Actele juridice înregistrate într-un act autentic ar putea fi, de exemplu, acordul dintre părți privind partajul succesoral sau repartizarea succesiunii, un testament, un pact asupra unei succesiuni viitoare sau o altă declarație de intenție. Rapoartele juridice ar putea fi, de exemplu, vocația succesorală a moștenitorilor sau a altor beneficiari, în funcție de legea aplicabilă succesiunii, stabilirea cotelor-părți respective ale acestora și a exis tenței unei rezerve succesorale sau orice alt element stabilit în temeiul legii aplicabile succesiunii. O parte care dorește să conteste actele juridice sau rapoartele juridice înregistrate într-un act autentic ar trebui să facă acest lucru în fața instanțelor judecătorești competente în temeiul prezentului regulament, care ar trebui să soluționeze contestarea în temeiul legii aplicabile succe siunii. b#%l!^+a?
Dacă o chestiune legată de actele juridice sau rapoartele juridice înregistrate într-un act autentic este invocată pe cale accesorie înaintea unei instanțe judecătorești a unui stat membru, instanța judecătorească respectivă ar trebui să fie competentă în materie.
Un act autentic care este contestat nu ar trebui să producă efecte probatorii într-un stat membru, altul decât statul membru de origine, atât timp cât acțiunea de contestare se află pe rol. Dacă acțiunea de contestare se referă numai la o chestiune specifică cu privire la actele juridice sau rapoartele juridice înregistrate într-un act autentic, actul autentic contestat nu ar trebui să aibă efecte probatorii, în ceea ce privește chestiunea contestată, într-un stat membru, altul decât statul membru de origine, atât timp cât acțiunea de contestare se află pe rol. Un act autentic care, ca urmare a unei contestații, este declarat nul ar trebui să înceteze să mai producă efecte probatorii.
O autoritate căreia, pentru aplicarea prezentului regu lament, i s-ar prezenta două acte autentice incompatibile ar trebui să evalueze dacă ar trebui să se acorde prioritate unuia dintre actele autentice și căruia dintre acestea ar trebui să i se acorde prioritate, luând în considerare circumstanțele cazului particular.
În cazul în care, din aceste circumstanțe, nu reiese clar dacă ar trebui să se acorde prioritate unuia dintre actele autentice și căruia dintre acestea ar trebui să i se acorde prioritate, instanțele judecătorești competente în temeiul prezentului regu lament ar trebui să soluționeze chestiunea sau, în cazul în care chestiunea este invocată pe cale accesorie în cursul acțiunii, instanța sesizată ar trebui să soluționeze chestiunea. În cazul unei incompatibilități între un act autentic și o hotărâre, ar trebui să se ia în considerare motivele de nerecunoaștere a hotărârilor în temeiul prezentului regulament.
Pentru ca o succesiune cu elemente de extraneitate în Uniune să fie soluționată într-o manieră rapidă, simplă și eficace, moștenitorii, legatarii, executorii testamentari sau administratorii patrimoniului succesoral ar trebui să își poată dovedi cu ușurință statutul și/sau drepturile și competențele într-un alt stat membru, de exemplu într- un stat membru unde se situează bunurile succesorale. Pentru a le permite aceasta, prezentul regulament ar trebui să prevadă crearea unui certificat uniform, certi ficatul european de moștenitor (denumit în continuare „certificatul”), care să fie emis pentru a fi utilizat în alt stat membru. Pentru a b#%l!^+a?respecta principiul subsidiarității, certificatul nu ar trebui să înlocuiască documentele interne care pot exista în scopuri similare în statele membre.
Autoritatea care emite certificatul ar trebui să aibă în vedere formalitățile necesare pentru înregistrarea bunurilor imobiliare în statul membru în care este ținut registrul. În acest scop, prezentul regulament ar trebui să prevadă un schimb de informații cu privire la aceste formalități între statele membre.
Utilizarea certificatului nu ar trebui să fie obligatorie. Aceasta înseamnă c ă persoanele în măsură s ă solicite un certificat nu ar trebui să aibă obligația să facă acest lucru, dar ar trebui să aibă libertatea să folosească celelalte instrumente disponibile în temeiul prezentului regulament (hotărâri, acte autentice și tranzacții judiciare). Cu toate acestea, nicio autoritate sau persoană căreia i se prezintă un certificat emis într-un alt stat membru nu ar trebui să poată solicita să i se prezinte, în locul certifica tului, o hotărâre, un act autentic sau o tranzacție judi ciară.
Certificatul ar trebui să fie emis în statul membru ale cărui instanțe judecătorești sunt competente în temeiul prezentului regulament. Fiecare stat membru ar trebui să stabilească în legislația internă ce autorități ar trebui să fie competente să elibereze certificatul, și anume instanțele judecătorești, astfel cum sunt definite în sensul prezentului regulament, sau alte autorități competente în materie de succesiuni, de exemplu, notarii. De asemenea, ar trebui ca fiecare stat membru să stabilească în legislația sa internă dacă autoritatea emitentă poate implica alte organisme competente în procesul de emitere, de exemplu organisme competente să primească declarații solemne în loc de jurământ.
Statele membre ar trebui să comunice Comisiei infor mațiile relevante cu privire la autoritățile emitente, pentru ca aceste informații să poată fi puse la dispoziția publicului.
Certificatul ar trebui să producă aceleași efecte în toate statele membre. Certificatul nu ar trebui să aibă forță executorie în sine, ci efect probatoriu, și ar trebui să se considere că certificatul dovedește în mod fidel elementele stabilite în temeiul legii aplicabile succesiunii sau în temeiul oricărei alte legi aplicabile elementelor specifice, precum condițiile de fond ale dispoziției pentru cauză de moarte.
Efectele probatorii ale certificatului nu ar trebui să fie extinse la elemente care nu sunt b#%l!^+a?reglementate prin prezentul regulament, cum ar fi, de exemplu, problema filiației sau, în cazul unui anumit bun, aceea de a stabili dacă acesta a aparținut sau nu defunctului. Orice persoană care face plăți sau care transmite bunuri succesorale unei persoane indicate în certificat ca având dreptul să accepte astfel de plăți sau bunuri în calitate de moștenitor sau de legatar ar trebui să beneficieze de o protecție adecvată dacă acționează cu bună-credință, pe baza exactității informațiilor atestate în certificat.
Aceeași protecție ar trebui garantată oricărei persoane care, pe baza exactității informațiilor atestate în certificat, cumpără sau primește bunuri succesorale de la o persoană indicată în certificat ca având dreptul să dispună de astfel de bunuri. Protecția ar trebui asigurată dacă sunt prezentate copii certificate încă valabile. Dacă dobândirea unor astfel de bunuri de către o persoană terță are sau nu efect este o chestiune ce nu ar trebui să fie stabilită prin prezentul regulament.
Autoritatea competentă ar trebui să emită certificatul la cerere. Certificatul în original ar trebui să rămână la auto ritatea emitentă, care ar trebui să elibereze solicitantului și oricărei persoane care dovedește că are un interes legitim una sau mai multe copii certificate ale certifica tului. Aceasta nu ar trebui să împiedice un stat membru, în conformitate cu normele sale naționale privind accesul publicului la documente, să permită difuzarea unor copii ale certificatului către persoane aparținând publicului. Prezentul regulament ar trebui să prevadă o cale de atac împotriva hotărârilor autorității emitente, inclusiv a hotărârilor prin care se respinge eliberarea unui certificat. Atunci când certificatul este rectificat, modificat sau retras, autoritatea emitentă ar trebui să informeze persoanele cărora le-au fost eliberate copii certificate, astfel încât să se evite utilizarea abuzivă a acestora.
Respectarea angajamentelor internaționale pe care statele membre și le-au asumat impune ca prezentul regulament să nu aducă atingere aplicării convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți la data adoptării prezentului regulament. În special, statele membre care sunt părți contractante la Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961 privind conflictele de legi în materia condițiilor de formă ale dispozițiilor testamentare ar trebui să poată aplica în continuare dispozițiile respectivei convenții în locul dispozițiilor prezentului regulament în ceea ce privește condițiile de formă ale testamentelor și ale testamentelor conjunctive. Coerența cu obiectivele generale ale prezentului regulament impune totuși ca prezentul regulament să prevaleze între statele membre asupra convențiilor încheiate b#%l!^+a?exclusiv între două sau mai multe state membre, în măsura în care aceste convenții vizează aspecte regle mentate de prezentul regulament.
Prezentul regulament nu ar trebui să împiedice statele membre care sunt părți la Convenția din 19 noiembrie 1934 încheiată între Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia conținând dispoziții de drept inter național privat cu privire la succesiuni, testamente și administrarea succesiunii, astfel cum a fost modificată prin acordul interguvernamental dintre statele părți la convenție, să aplice în continuare anumite dispoziții ale convenției respective.
Pentru a facilita aplicarea prezentului regulament, este oportun să se prevadă obligația statelor membre de a comunica anumite informații privind propriile legislații și proceduri referitoare la succesiuni în cadrul Rețelei Judiciare Europene în materie civilă și comercială, înfi ințată prin Decizia 2001/470/CE a Consiliului ( 1 ). Pentru a permite publicarea la timp în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a tuturor informațiilor relevante pentru aplicarea practică a prezentului regulament, statele membre ar trebui, de asemenea, să comunice Comisiei aceste informații înainte de data aplicării prezentului regulament.
Tot pentru a facilita aplicarea prezentului regulament și pentru a permite utilizarea tehnologiilor moderne de comunicare, ar trebui prevăzute formulare standard pentru atestate în ceea ce privește cererea de încuviințare a executării unei hotărâri, a unui act autentic sau a unei tranzacții judiciare și pentru cererea de certificat european de moștenitor, precum și pentru certificatul propriu-zis.
Pentru calcularea perioadelor și termenelor stabilite prin prezentul regulament ar trebui să se aplice dispozițiile Regulamentului (CEE, Euratom) nr. 1182/71 al Consiliului din 3 iunie 1971 privind stabilirea normelor aplicabile perioadelor, datelor și termenelor ( 2 ).
Pentru a asigura condiții uniforme de punere în aplicare a prezentului regulament, Comisiei ar trebui să i se confere competențe de executare în ceea ce privește crearea și modificarea ulterioară a atestatelor și formularelor refe ritoare la încuviințarea executării hotărârilor judecătorești, la tranzacțiile judiciare, la actele autentice și la certificatul european de moștenitor. Aceste competențe ar trebui exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor și princi piilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie ( 1 ). b#%l!^+a?
Ar trebui să se folosească procedura de consultare pentru adoptarea actelor de punere în aplicare privind stabilirea și modificarea ulterioară a atestatelor și a formularelor prevăzute în prezentul regulament, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 4 din Regulamentul (UE) nr. 182/2011.
Deoarece obiectivele prezentului regulament, și anume libera circulație a persoanelor, posibilitatea ca cetățenii europeni să î și organizeze din timp succesiunea într-un context UE și protecția drepturilor moștenitorilor și lega tarilor, ale altor persoane apropiate defunctului, precum și ale creditorilor succesiunii, nu pot fi îndeplinite suficient de către statele membre și, având în vedere amploarea și efectele prezentului regulament, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiari tății, prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul menționat, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor respective.
Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Prezentul regulament trebuie aplicat de instanțele judecătorești și de alte autorități competente ale statelor membre respectând aceste drepturi și prin cipii.
În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, aceste state membre nu participă la adoptarea prezentului regulament, nu au obligații în temeiul acestuia și nu fac obiectul aplicării sale. Toate acestea nu aduc atingere posibilității ca Regatul Unit și Irlanda să î și notifice intenția de a accepta prezentul regulament după adoptare, în confor mitate cu articolul 4 din protocolul menționat anterior.
În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, nu are obligații în temeiul acestuia și nu face obiectul aplicării sale.
b#%l!^+a?
5.2 Dreptul de optiune succesorala
b#%l! Opțiunea succesorală este dreptul succesibilului să aleagă, în termenul stabilit de lege, între a-și consolida titlul de moștenitor prin acceptarea moștenirii sau desființarea acestui titlu, renunțând la moștenire.
Patrimoniul succesoral sau bunurile determinate din patrimoniu sunt transmise, la moartea unei persoane, moștenitorilor săi legali sau testamentari. Această transmitere operează de drept din momentul deschiderii succesiunii, fără să fie necesară o manifestare de voință din partea moștenitorului și chiar și fără știrea lui. Totuși, transmiterea are caracter nedefinitiv și acceptarea ei este facultativă pentru că nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire ce i se cuvine. Astfel, vocația succesorală care ia naștere automat în persoana moștenitorului, în temeiul legii, sau prin voința testamentară a defunctului, ca să producă efecte juridice pozitive sau negative, trebuie mai întâi confirmată sau infirmată de titularul său. Prin urmare, dreptul subiectiv al opțiunii succesorale va funcționa în sensul confirmării sau infirmării vocației succesorale.
Dreptul de opțiune succesorală se naște pentru succesibili la data morții lui de cujus, indiferent dacă temeiul chemării lor la succesiune îl constituie testamentul, legea sau contractul și indiferent dacă această chemare este universală, cu titlu universal sau particular. Dacă titularul dreptului de opțiune succesorală decedează în decursul termenului legal , fără a-și fi exercitat acest drept, el se transmite la moștenitorii săi, nefracționat (în sensul că moștenitorii vor trebui să-l exercite într-un singur mod). Dacă moștenitorii titularului dreptului de opțiune succesorală nu se înțeleg în privința modului de exercitare a acestui drept, acceptarea succesiunii va fi considerată ca fiind făcută sub beneficiu de inventar. Dreptul de opțiune succesorala implică și posibilitatea succesibilului de a opta, când este cazul, între temeiul legal și cel testamentar al succesiunii.
Subiectele dreptului de opțiune
a) Moștenitorii legali
Toate persoanele cu vocație generală (eventuală) la moștenire au calitatea de subiect al dreptului de opțiune. Astfel, nu doar persoanele cu vocație concretă sau utilă pot avea această b#%l!^+a?calitate. Altfel spus, nu numai succesibilii chemați în primul rând să moștenească (spre exemplu, rudele din clasa întâi de moștenitori) pot exercita dreptul de opțiune, dar și moștenitorii subsecvenți, făra a fi necesar ca aceștia din urmă să aștepte ca moștenitorii în rang preferat să-și exercite opțiunea.
Dacă un moștenitor în rag preferat acceptă moștenirea, el își consolidează titlul de succesor și anihilează efectele opțiunii exercitate de succesibilii subsecvenți, desființând drepturile lor succesorale.
b) Legatarii
Art. 928 din codul civil reglementează că dreptul de opțiune aparține, pe lângă moștenitorii legali, și legatarilor, pentru că vocația lor este universală sau cu titlu universal, iar dobândirea moștenirii implică și suportarea pasivului. Astfel, orice legatar trebuie să aibă posibilitatea să renunțe sau să accepte moștenirea sub beneficiu de inventar deoarece nimeni nu poate fi gratificat fără voința sa. De altfel, în eventualitatea unui legat cu sarcină, legatarul va trebui să-și asume, de obicei, și obligații de ordin patrimonial.
c) Creditorii succesibilului
În cazul în care un moștenitor neglijează sau refuză să accepte o moștenire sau o acceptă, însă în frauda creditorilor săi, legea prevede două remedii eficiente:
Acțiunea oblică
Acțiunea pauliană
Caracterele juridice ale actului de optiune succesorala
Actul de optiune succesorala este un act juridic unilateral, voluntar, irevocabil, indivizibil, declarativ de drepturi, nesusceptibil de modalitati.
1. Act juridic unilateral
Optiunea succesorala, indiferent de sensul în care se exercita, trebuie sa reprezinte vointa unei singure persoane, fiind prin urmare un act juridic unilateral. Daca exista mai multi mostenitori ei nu pot exercita dreptul de optiune în mod colectiv, fiecare urmând sa-si b#%l!^+a?manifesteze vointa juridica individual. Soarta juridica a optiunii facute de unul dintre b#%l!^+a?succesori nu afecteaza optiunea celorlalti.
Actul de optiune poate fi savârsit si prin reprezentantul legal sau conventional ori cu încuviintarea autoritatii tutelare, spre deosebire de testament. Aceasta deoarece actul de optiune nu este esentialmente personal.
2. Act juridic voluntar
Libertatea de alegere se manifesta, in primul rand, in faptul ca nimeni nu este obligat sa accepte mostenirea care i se cuvine (nemo invitus heres).
In al doilea rand, succesibilul are, în principiu, un drept absolut sa aleaga între posibilitatile conferite prin dreptul de optiune. El nu poate fi obligat sa justifice motivele optiunii si nici sa raspunda pentru consecintele alegerii sale.
In sfarsit, in caz ca exista mai multi mostenitori, fiecare dintre acestia este liber sa aleaga conform propriei vointe si independent de alegerea pe care au facut-o ceilalti succesibili.
Este de precizat ca exista anumite exceptii la principiul libertatii de alegere:
a) acceptarea mostenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârsta, sau unei persoane puse sub interdictie, trebuie socotita întotdeauna ca fiind facuta sub beneficiu de inventar, conform art. 19 din Decretul nr. 32/1954. Astfel, legea limiteaza persoanelor incapabile dreptul la libertatea de alegere pentru ocrotirea acestora. De exemplu, acceptarea pura si simpla a unei mosteniri insolvabile ar putea leza interesele acestora. Dreptul de optiune se restrange asadar, pentru minori si persoanele puse sub interdictie, la a accepta mostenirea sub beneficiu de inventar sau a renunta la aceasta.
b) dreptul de optiune al succesibilului decedat înaintea termenului de prescriptie de sase luni se transmite prin succesiune la propriul sau mostenitor conform art. 692 cod civil. Acesta va avea de exercitat propriul drept de optiune nascut in persoana sa la deschiderea mostenirii succesibilului decedat si dreptul de optiune retransmis in cadrul patrimoniului succesoral al mostenirii deschise anterior. Renuntarea la mostenirea succesibilului decedat exclude posibilitatea exercitarii dreptului de optiune cu privire la prima succesiune. In aceasta ultima ipoteza, cel in cauza devine strain fata de ambele mosteniri, ceea ce nu se va intampla daca renunta numai la prima succesiune.
In cazul în care mostenitorii sunt in dezacord în privinta optiunii unice succesorale b#%l!^+a?retransmise, legea prevede ca succesiunea va fi acceptata sub beneficiu de inventar. Nu este vorba aici de situatia in care mai multi succesori vin la mosteniri prin reprezentare succesorala.
c) de asemenea, ii va fi inalturata libertatea de optiune mostenitorului care cu intentie frauduloasa a dat la o parte sau a ascuns bunuri ale mostenirii. Un asemenea mostenitor este considerat acceptant pur si simplu, cu titlu de sanctiune civila.
3. Act juridic irevocabil
Prin aceasta se întelege ca, o data exercitat dreptul de optiune succesorala nu se mai poate reveni asupra optiunii facute. Acest principiu opereaza cu caracter absolut în cazul acceptarii pur si simple a mostenirii. Si de la irevocabilitatea optiunii succesorale exista anumite exceptii. De exemplu, optiunea de a renunta la mostenire poate fi retractata prin acceptare pur si simpla, dar numai în termenul legal de prescriptie si daca mostenirea nu a fost acceptata de alti mostenitori.
De asemenea, mostenitorul care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar poate sa renunte la beneficiul de inventar si sa devina mostenitor pur si simplu.
O alta exceptie de la irevocabilitatea optiunii succesorale este cand acceptantul sub beneficiu de inventar savarseste fapte culpabile cu privire la bunurile succesorale. Legea prevede, drept sactiune intr-o asemenea ipoteza, decaderea succesibilului vinovat din beneficiul de inventar.
4. Act juridic indivizibil
Acest caracter reiese din faptul ca succesibilului ii este permis sa opteze numai între a renunta sau a accepta mostenirea în întregul ei. Prin urmare, el nu are posibilitatea sa accepte doar o anumita parte din mostenire si sa renunte la alta parte.
Exceptiil de la principiul indivizibilitatii dreptului de optiune succesorala:
a) mostenitorul legal gratificat si prin testament poate opta diferit cu privire la mostenirea legala si la legat. Aceasta exceptie este reglementata de art. 752 cod civil. Totusi, daca legatul are o valoare mai mica decat cota legala, dispozitia testamentara poate reprezenta o exheredare partiala. In acest caz succesibilul nu poate renunta la legat ca sa accepte mostenirea legala mai valoroasa, dar va putea beneficia de calitatea sa de mostenitor b#%l!^+a?rezervatar.
b) în materia retrocedarilor imobiliare (Legea 18/1991, Legea 1/2000, Legea 112/1995 etc.) formularea cererilor de restituire echivaleaza cu acceptarea succesiunii în privinta imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, chiar daca anterior succesibilul a renuntat la mostenirea fostului proprietar.
c) daca în cadrul devolutiunii succesorale intervine un element de extraneitate, condtiile si efectele optiunii succesorale sunt supuse unor legi diferite (lex patriae în ce priveste lucrurile mobile si lex rei sitae în ceea ce priveste bunurile imobile). Succesibilul va putea opta diferit, acceptând o masa de bunuri si renuntând la alta, conform art. 66-68 din Legea 105/1992.
d) optiunea succesorala va avea efecte relative, numai intre partile din proces, daca ea rezulta dintr-o hotarare judecatoreasca. Exemplu: ipoteza in care un creditor al succesiunii il cheama in judecata pe un mostenitor renuntator, solicitand instantei sa pronunte o hotarare prin care acesta din urma sa fie obligat sa accepte succesiunea. Dupa admiterea actiunii creditorului, calitate de mostenitor acceptant va putea fi invocata numai intre ei.
5. Act juridic declarativ de drepturi
Efectele optiunii se produc retroactiv, de la data deschiderii succesiunii. Aceste efecte se produc si în cazul retractarii renuntarii. Prin derogare, însa, drepturile debândite de tertii de buna credinta asupra bunurilor succesiunii între momentul renuntarii si acela al retractarii ei vor trebui respectate.
6. Act juridic pur si simplu, nesusceptibil de modalitati
Optiunea succesorala nu poate fi afectata de termen sau conditie. Soarta juridica a mostenirii nu poate depinde de un eveniment viitor si incert sau de un termen.
Cand actul de manifestare a optiunii succesorale este afectat de o modalitate, acesta nu poate produce in mod valabil niciun efect, fiind nul absolut.
In dreptul nostru mostenirea se transmite la mostenitori , in puterea legii sau a testamentului , chiar in clipa decesului celui care lasa mostenirea , nefiind nevoie , pentru ca aceasta transmisiune sa se savarseaca , de nici o manifestare de vointa din partea succesibilului. b#%l!^+a?
Trasmisiunea succesorala nu este insa obligatorie pentru mostenitor.Articolul 686 din Codul Civil prevede ca nimeni nu este obligat a face acceptarea unei mosteniri ce i se cuvine.Pornind de la acest principiu, legea recunoaste in favoarea celui chemat la mostenire -indiferent daca sursa vocatiei sale este legea sau testamentul-un drept de optiune care confera succesibilului facultatea de a accepta succesiunea sau de a renunta la ea.
Transmiterea succesorala nu are deci caracter definitiv.Mostenitorul, printr-un act unilateral de vointa , poate sa accepte succesiunea si , in acest caz , transmisiunea succesorala se consolideaza in persoana lui. Articolul 688 din Codul Civil dispune ca efectele acceptarii se suie pana in ziua deschiderii succesiunii.
Mostenitorul poate insa sa renunte la su 121i83b ccesiune.In acest caz , potrivit articolului 696 din Codul Civil , el este considerat ca nu a fost niciodata erede.
Potrivit articolului 685 din Codul Civil mostenitorii pot accepta succesiunea fie pur si simplu, fie sub beneficiu de inventar, adica sa isi limiteze raspunderea pentru datoriile succesorale la emolumentul mostenirii, punandu-si la adapost bunurile lor personale. Persoana chemata la mostenire are deci un drept de optiune intre cele trei alternative pe care i le da legea.
Conditiile de validitate ale actului de optiune succesorala
Fiind un act juridic optiunea succesorala trebuie sa indeplineasca conditiile de valabilitate impuse de lege pentru orice act juridic si anume: persoana care opteaza sa fie capabila; sa exprime un consimtamant valabil; obiectul actului sau sa fie licit si posibil, iar actul sa aiba o cauza licita si morala. La aceste elemente se adauga si respectarea formei specifice cerute de lege.
Capacitatea. Actul de optiune succesorala este considerat ca fiind un act de dispozitie [art. 687 C. civ. coroborat cu art. 129 alin. (2) si art. 105 alin. (3) C. fam.] si nu unul de administrare. Pentru exercitarea lui este nevoie de capacitate deplina de exercitiu 1 .
Minorii care nu au implinit 14 ani precum si interzisii pot exercita dreptul de optiune b#%l!^+a?succesorala prin reprezentantul lor legal, iar in cazul in care exista contrarietate de interese intre cel ocrotit si ocrotitor, ca in ipoteza in care ambii sunt chemati la aceeasi succesiune, se impune numirea unui curator 2 . Minorii care au implinit 14 ani isi exercita acest drept singuri, dar cu incuviintarea prealabila a parintilor sau tutorelui. Atat in cazul acceptarii mostenirii cat si al renuntarii la aceasta este nevoie de autorizarea prealabila de catre autoritatea tutelara, de vreme ce actul de optiune este considerat un act de dispozitie [art. 129 alin. (2) si art. 105 C. fam.] 3 . S-a admis, totusi, ca legatul cu titlu particular, fara sarcini sau conditii, poate fi acceptat de minorul care are capacitate de exercitiu restransa fara incuviintare prealabila, intrucat, in acest caz, nu-si asuma nici o obligatie 4 .
Potrivit art. 75 alin. (4) din Legea nr. 36/1995 in cadrul procedurii succesorale notariale, daca exista mostenitori incapabili sau cu capacitate de exercitiu restransa se citeaza reprezentantul acestora si autoritatea tutelara.
In cazul minorilor, fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa, precum si a celor pusi sub interdictie, potrivit art. 19 din Decretul nr. 32/1954, acceptarea mostenirii este socotita intotdeauna ca fiind facuta sub beneficiu de inventar.
Consimtamantul neviciat. Consimtamantul succesibilului care isi exercita dreptul de optiune succesorala trebuie sa fie neviciat. Si in acest domeniu, in privinta viciilor de consimtamant se aplica dreptul comun, tinandu-se insa seama de regulile speciale prevazute in art. 694 C. civ. Textul se refera numai la dol ca viciu de consimtamant in aceasta materie si numai la acceptarea succesiunii, dar se admite ca si violenta si eroarea, de fapt sau de drept, sunt de natura a duce la anularea actului de optiune, care include, evident, si renuntarea la mostenire. Eroarea numai in masura in care a constituit cauza determinanta a actului de optiune succesorala si in masura in care este scuzabila. Eroarea asupra emolumentului succesoral poate fi retinuta ca viciu de consimtamant numai in cazul prevazut de art. 694 C. civ. si numai pentru ipoteza acceptarii mostenirii.
Potrivit art. 694 C. civ. fraza a II-a, mostenitorul major acceptant poate cere anularea actului de acceptare a mostenirii pentru leziune daca ulterior descopera un legat de care nu a avut cunostinta la data acceptarii si care absoarbe mai mult de jumatate din aceasta. Se considera ca leziunea izvorata dintr-o atare imprejurare poate fi invocata si de mostenitorul incapabil sau cu capacitate de exercitiu restransa, care a acceptat mostenirea intrucat beneficiul de inventar, reglementat de lege pentru ocrotirea acestora, nu se opune unei astfel de solutii 7 . Renuntarea la succesiune nu poate fi anulata pentru motivul ca ulterior s-au descoperit b#%l!^+a?active ale patrimoniului succesoral, precum nici acceptarea succesiunii pentru ca s-ar fi descoperit pasive.
Obiectul actului de optiune succesorala. Actul de optiune succesorala, ca orice act juridic, trebuie sa aiba, sub sanctiunea nulitatii, un obiect licit si posibil. Nu se poate face nici renuntarea si nici acceptarea unei succesiuni nedeschise (art. 965 C. civ.) pentru ca obiectul unui atare act optional este considerat ilicit.
Cauza actului de optiune succesorala trebuie sa fie licita si morala. De pilda, s-a aratat ca renuntarea unui mostenitor rezervatar la o succesiune ce cuprinde un imobil, in favoarea unui alt mostenitor rezervatar, care devine in acest mod singurul succesor al defunctului, in considerarea gresita ca acesta din urma s-a obligat la un contraechivalent banesc in schimbul renuntarii, are o cauza falsa si deci se poate cere anularea ei.
Forma actului de optiune succesorala. Acceptarea pura si simpla a mostenirii nu necesita ad validitatemvreo formalitate, fiind, asadar, un act juridic consensual. In schimb acceptarea sub beneficiu de inventar, precum si renuntarea la mostenire sunt acte juridice solemne, care trebuie incheiate cu respectarea cerintelor de forma prevazute in mod expres de lege.
In cazul nerespectarii conditiilor de validitate a actului de optiune succesorala intervine sanctiunea nulitatii acestuia. Nerespectarea conditiilor privind capacitatea precum si viciile de consimtamant duc la nulitatea relativa a actului de optiune succesorala. In schimb, nerespectarea formei solemne precum si a cerintelor privind obiectul si cauza actului duc la nulitatea absoluta.
Fiind anulat actul de optiune succesorala este desfiintat cu efect retroactiv, iar succesibilul in cauza va putea opta din nou cu respectarea cerintelor legale.
In principiu, succesibilul are un drept absolut de a alege intre posibilitatile conferite prin dreptul de optiune. El nu poate fi obligat sa justifice motivele pentru care a acceptat pur si simplu ori sub beneficiul de inventar sau a renuntat la mostenire si nici sa raspunda pentru consecintele alegerii facute. Mostenitorul care nu a hotarat insa daca accepta mostenirea sau renunta la ea se numestesuccesibil. Succesibilul are , asadar , o alegere , un drept de optiune , in virtutea caruia:
a) EI poate sa accepte pur si simplu mostenirea, confirmand in acest caz titlul sau de b#%l!^+a?mostenitor si, implicit, consolidandu-si drepturile dobindite. EI va lua aceasta hotarare daca succesiunea este evident solvabila;
b) EI poate accepta mostenirea sub beneficiu de inventar. In acest caz, el isi limiteaza raspunderea pentru datoriile succesorale la emolumentul mostenirii, punandu-si astfel la adapost bunurile personale. Este solutia la care se va opri daca solvabilitatea mostenirii este indoielnica.
c) In sfarsit, el poate repudia succesiunea, adica poate renunta la ea. In acest sens, drepturile dobandite sunt desfiintate retroactiv. Succesibilul va lua aceasta hotarare daca succesiunea este evident insolvabila.
Dreptul la optiune succesorala se naste in persoana mostenitorilor la data deschiderii succesiunii.
Pentru ca soarta juridica a mostenirii sa nu ramana multa vreme incerta , dreptul de optiune trebuie sa fie exercitat intr-un anumit termen, calculat de la data deschiderii mostenirii. In acest sens, articolul 700 Codul Civil statomiceste: 'Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii' .
Fara indoiala ca aceasta regula se aplica tuturor transmisiunilor universale sau cu titlu universal, fara a deosebi dupa cum ele isi gasesc temeiul in lege ori in dispozitii testamentare.
B. Subiectul dreptului de optiune succesorala
Subiect al dreptului de optiune este orice persoana care are chemare la mostenirea lasata de defunct, indiferent de temeiul acestei chemari (legea sau testamentul) si fara deosebire dupa cum chemarea este la intregul patrimoniu, la o fractiune din patrimoniu sau la anumite bunuri.
Dreptul de optiune nefiind decat dreptul de a alege intre confirmarea si lepadarea calitatii de mostenitor, el este strans legat de dreptul de mostenire si se transmite o data cu acest din urma drept. Daca, prin urmare, succesibilul moare inainte de a fi optat, dreptul sau de b#%l!^+a?optiune , daca nu s-a stins prin prescriptie (art. 700 Codul Civil), trece asupra propriilor sai erezi (art. 692 Codul Civil). Rezulta ca dreptul de optiune prevazut de artrticolul 692 Codul Civil este un drept subiectiv succesiv, transmis, ope legis, in patrimoniul erezilor succesibilului mort in termenul de prescriptie prevazut de articolul 700 Codul Civil si care n-a optat succesoral.
In cazul mostenirii legale, calitatea de subiect al dreptului de optiune succesoral apartine tuturor mostenitorilor, indiferent de clasa din care fac parte. La data deschiderii mostenirii, patrimoniul succesoral se transmite catre toti mostenitorii legali ai defunctului.
Dar nu orice mostenitor care si-a exercitat dreptul de optiune, indiferent de clasa din care face parte, va primi mostenirea. In aprecierea dreptului de optiune exercitat, trebuie sa se tina seama de ordinea claselor; daca un mostenitor in rang preferat accepta mostenirea, el isi consolideaza drepturile dobandite si, in acelasi timp, anihileaza drepturile de optiune ale mostenitorilor subsecventi (desfiintand drepturile succesorale ale acestora, pe care le dobandisera la data deschiderii mostenirii).
Fara indoiala ca regula instituita de articolul 700 Codul Civil conform careia dreptul de a accepta succesiunea se prescrie in termen de 6 luni de la deschiderea ei, se aplica tuturor transmisiunilor universale sau cu titlu universal, fara a se deosebi dupa cum ele isi gasesc temeiul in lege ori in dispozitii testamentare.
In literatura juridica s-a apreciat, in mod corect, ca termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii nu se aplica si legatarilor cu titlu particular, deoarece art. 700 Codul Civil se refera la 'succesiune', deci la o universalitate, fie a intregului patrimoniu succesoral (legatul universal), fie a unei fractiuni a acestuia (legatul cu titlu universal), deci nu si la legatul cu titlu particular.
In adevar, legatul cu titlu particular confera vocatie la unul sau mai multe bunuri succesorale singulare (art. 887 Codul Civil), iar nu la intreaga mostenire (art. 894 CodulCivil). Pe cale de consecinta, in lipsa unei stipulatii din partea defunctului, legatarii cu titlu particular , in afara de anumite cazuri de exceptie, nu raspund de datoriile si sarcinile succesiunii, ei neavand vocatie la intreaga universalitate a bunurilor ce au apartinut testatorului, sau la o b#%l!^+a?fractiune din ea.
Dovada calitatii de mostenitor sau succesibil (In conditiile art. 12 al Legii nr. 18/1991) constituie o premisa obligatorie pentru recunoasterea calitatii de beneficiar al Legii fondului funciar. Mijloacele de dovada cad in sarcina solicitantului si trebuie sa convinga ca, la data deschiderii succesiunii, persoana in cauza avea intrunita tripla conditie succesorala: de capacitate (exista, chiar numai conceputa, la data mentionata), vocatia succesorala (avea chemare la mostenire, fie in temeiul legii, fie al testamentului) si nu era nedemna (art. 655 CodulCivil) si ca, existand lasamant succesoral, a acceptat succesiunea in termenul prevazut de art. 700 Codul Civil sau, neeexistand, accepta succesiunea , in conditiile art. 12 alin. 2 din lege 6.
In conditiile dreptului comun (articolul 751 si 758 Codul Civil), inzestrarile facute in vederea casatoriei, nule pentru lipsa formei autentice, sunt raportabile, operatiune ce pune in cauza calitatea de mostenitor a celor inzestrati.
Drept urmare, pretentiile emise de mostenitorii legali, in conditiile Legii nr. 18/1991, asupra inzestrarilor, trebuie interpretate ca acte de acceptare in sensul articolului 12 alin. 2 din lege, ce sunt operante asupra tuturor terenurilor din patrimoniul autorilor.
Dreptul subiectiv de optiune succesorala – trebuie subliniat – poate fi exercitat si de creditorii personali ai mostenitorilor, pe calea actiunii oblice (art. 974). Caci acceptarea nu face decat sa consolideze titlul de mostenitor pe care succesibilul l-a dobandit de la moartea defunctului.
C. Caracterele juridice ale actului de optiune succesorala
Dreptul subiectiv de optiune succesorala se exercita prin manifestarea vointei titularului in cadrul unui act juridic de optiune succesorala, care poate fi, dupa caz: actul acceptarii pure si simple a mostenirii, actul acceptarii mostenirii sub beneficiu de inventar si actul renuntarii la mostenire. b#%l!^+a?
Actul juridic de optiune succesorala are urmatoarele caractere juridice:
a) Este un act juridic unilateral; optiunea este rodul unei singure vointe, aceea a succesibilului; se poate exercita personal sau printr-o imputemicire speciala.
b) Este un act juridic indivizibil; optiunea este indivizibila. Teza indivizibilitatii optiunii succesorale a fost acceptata si in literatura noastra juridica, aratandu-se ca in privinta mostenitorilor legali aceasta se fondeaza pe ideea unitatii si indivizibilitatii mostenirii, iar fata de legatarii universali si cu titlu universal se justifica prin acea ca, in prirtcipiu, ei nu pot, “prin actul lor unilateral de optiune, sa modifice intinderea liberalitatii astfel cum aceasta a fost stabilita de catre cel care lasa mostenirea”.
Patrimoniul defunctului – care constituie obiectul transmisiunii ereditare – reprezinta un tot unitar, o masa indivizibila; el alcatuieste o singura mostenire, care in ansamblul ei, se refera in conformitate cu aceleasi norme”, fara a se face deosebire intre bunurile succesorale dupa natura si originea lor”. De aceea, exercitarea dreptului de optiune succesorala nu poate conduce la fractionarea acestui patrimoniu intr-o pluralitate de mosteniri. o succesiune sau se accepta integral, sau se repudiaza integral, acceptarea partiala si, respective, repudierea partiala a ei fiind incompatibile cu principiul unitatii si indivizibilitatii mostenirii
c) Este un act juridic care nu poate fi afectat de modalitati. Actul de optiune succesorala nu poate fi afectat de un termen sau de o conditie, caci altfel nesiguranta privitoare la soarta mostenirii s-ar putea permanentiza, ceea ce legiuitorul nu admite.
d) Este un act juridic, in principiu, irevocabil.
Optiunea este irevocabila; cel care a acceptat mostenirea nu mai poate reveni asupra acceptarii (semel heres , semper heres). Este aplicarea reguli de drept comun potrivit careia actul juridic este irevocabil de la formarea lui, afara de cazurile prevazute de lege.
Un asemenea caz este cel al renuntarii la mostenire, care poate fi retractata, in conditiile prevazute de lege.
e) Este un act juridic declarativ. Optiunea este declarativa de drepturi si produce efecte b#%l!^+a?retroactive , care urca pana la moartea defunctului, cel care accepta isi consolideaza astfel dreptul asupra mostenirii, drept dobandit de la moartea defunctului (art. 688 Codul Civil), iar renuntatorul este socotit ca nu a fost niciodata mostenitor (art. 696 C. civ).
f) In sfarsit, dreptul de optiune constituie un drept absolut care nu este susceptibil de abuz. Succesibilul nu are sa justifice motive in care I-au determinat sa accepte sau sa renunte.
Actul de optiune, fiind un act juridic, pentru a fi valid, trebuie sa emane de la o persoana capabila si sa fie rodul unei vointe lipsite de vicii.
Astfel, pentru a putea exercita dreptul de optiune succesorala , mostenitorul trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplin. Potrivit art. 687 Codul Civil , minorul sau interzisul nu pot accepta o mostenire sau renunta la ea decat conformandu-se dispozitiilor legale care carmuiesc minoritatea si interdictia, cuprinse in Codul familiei, in Decretul nr. 31/1954 privitor la.persoane si in Codul civil. Aceasta inseamna ca minorii sub 14 ani si interzisii isi exercita dreptul de optiune succesorala prin reprezentantul legal, iar minorii intre 14-18 ani exercita singuri dreptul de optiune succesorala, dar cu incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal. In toate cazurile de exercitare a dreptului de optiune succesorala privind minori sau interzisi este necesara autorizarea prealabila a autoritatii tutelare (art. 129 din Codul familiei).
In ceea ce priveste viciile vointei, textele privitoare la mostenire nu vorbesc decat de dol , dar este in afara de orice indoiala ca actul de optiune va fi anulabil si pentru violenta, caci, in masura in care nu exista dispozitii derogatorii, dreptul comun al viciilor vointei va primi aplicare.
Atat acceptarea, cat si renuntarea sunt anulabile pe motiv de dol (art. 694 C. civ). Spre deosebire de dreptul comun, viclenia va atrage anularea actului de optiune, desi emana de la un al treilea. Solutia este logica, deoarece acceptarea sau renuntarea sunt acte unilaterale si, prin urmare, in acest caz , dolul nu poate emana de la o parte contractanta.Se accepta, indeobste, ca optiunea ar putea fi anulata pentru eroare, dar numai atunci cand eroarea este cauza hotaratoare a actului de optiune.
D. Prescriptia dreptului de optiune succesorala b#%l!^+a?
Potrivit art. 700 Codul Civil, “dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni, socotit de la deschiderea succesiunii”. Prin urmare, dreptul de optiune succesorala trebuie exercitat in termen de 6 luni de la deschiderea mostenirii.
Termenul de 6 luni pentru exercitarea dreptului de optiune i-a fost acordat mostenitorului pentru ca el sa cunoasca exact numarul si calitatea comostenitorilor, cat si intinderea masei succesorale si, eventual, pasivul succesiunii, spre a se putea pronunta asupra acceptarii sau renuntarii in deplina cunostinta de cauza.
a) Minorul si alte persoane lipsite de capacitate.
Prescriptia prevazuta de art. 700 alin. 1 Codul Civil nu curge impotriva minorului pana cand, in lipsa parintilor, nu i s-a numit un tutore spre a-i reprezenta in exercitarea optiunii succesorale – in cazul minorului lipsit de capacitate – sau a-i da incuvintarea – in situatia minorului cu capacitate restransa (art.14 alin. 2 din Decretul nr. 1267/1958).
Daca parintii sau tutorele au interese contrare cu cei ocrotiti in succesiunea in chestiune, se numeste un curator ad-hoc (art. 132 din Codul familiei).
2. Aceasta solutie rezulta evident din continutul dispozitiilor acestui text, potrivit caruia: “preseriptia nu curge impotriva celui lipsit de capacitate de exercitiu, cat timp nu are reprezentant legal si nici impotriva celui cu capacitate restransa, cat timp nu are cine sa-i incuviinteze actele”. In aceasta situatie deci, termenul de acceptare a succesiunii de catre minor nu incepe sa curga, fiind suspendat pana la numirea unui tutore sau curator si comunicarea acesteia celui in drept (art. 119 alin. 2 din Codul famiIiei).
Pe de alta parte, acceptarea succesiunii fiind un act de dispozitie, este necesara si incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare (art. 132 din Codul familiei)l.
b) Copilul conceput. Daca succesiunea se deschide intre momentul conceperii succesibilului si acela al nasterii sale , termenul de prescriptie curge din momentul nasterii2. b#%l!^+a?
Intr-adevar copilul conceput poate dobandi drepturi (art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954), dar nu Ie poate exercita decat din momentul in care incepe capacitatea sa de folosinta , adica de la nastere (art. 7 alin. 1 din acelasi decret).
Drepturile dobandite anterior nasterii sunt supuse conditiei ca, in fapt, copilul sa se nasca viu. In acel moment dreptul sau succesoral, dobandit anterior, isi produce efectul retroactiv pana la data deschiderii succesiunii , dar optiunea succesorala o va putea exercita – prin ocrotitorii sai legali -in timp de 6 luni socotite de la data nasterii.
c) Persoana disparuta si declarata moarta prin hotarare judecatoreasca (art. 16 din Decretul nr. 31/1954). Hotararea declarativa de moarte stabileste data la care s-a produs decesul (art. 18 din Decretul nr. 31/1954). Potrivit art. 700 Codul Civil , acceptarea succesiunii ar urma sa se faca , in principiu , in timp de 6 luni de la aceasta data, care este, in acelasi timp, si momentul deschiderii succesiunii (art. 651 Codul Civil). Aceasta este insa imposibil, deoarece cel disparut este considerat in viata pana la darea hotararii declarative de moarte (art. 19 din Decretul nr. 31/1954). Or, pana atunci nu se poate sti daca si cand cel in cauza a decedat.
Prin urmare, dreptul de optiune se naste pe data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti de declarare a mortii. Or, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul. De aceea, s-a hotarat ca termenul de acceptarea succesiunii curge de la data hotararii declarative de moarte.
d) Legatarul cu titlu particular. Acesta nu este obligat sa accepte in termenul de 6 luni prevazut de art. 700 Codul Civil.
Intr-adevar, acest text se refera la “succesiun”', deci la o universalitate, fie a intregului patrimoniu succesoral (legatul universal), fie a unei fractiuni a acestuia (legatul cu titlu universal), deci nu si la legatul cu titlu particular1.
Daca mostenitorul a fost impiedicat de o imprejurare de fortaa majora sa-si exercite dreptul de optiune, cursul prescriptiei se suspenda pe toata durata fortei majore (art. 700 alin. 2 b#%l!^+a?Codul Civil si art. 13 din Decretul nr. 167/1958).
Orice alta impiedicare, in afara de forta majora, constituie un motiv de repunere in termen, daca impiedicarea este “temeinic justificata” (art. 19 din Decretul nr. 167/1958). In cazul cand se admite repunerea in termen, instanta judecatoreasca va putea acorda un nou termen, care nu va putea depasi 6 luni de la data cand a incetat impiedicarea. Neacceptarea mostenirii in termenul de 6 luni duce la stingerea titlului de mostenitor; in consecinta, mostenitorul este considerat strain de mostenire.
Art. 692 Codul Civil inscrie in mod expres principiul transmisibilitatii prin mostenire a dreptului de optiune succesorala iar practica judiciara nu a facut decat sa-l adapteze la termenul de prescriptie de 6 luni prevazut de art. 700 Codul Civil.
Doua consecinte importante se desprind din rezolvarea data de practica judiciara acestei probleme, si anume:
– Daca eredele moare dupa implinirea prescriptiei dreptului sau de optiune, fara sa fi acceptat inauntrul acestui termen succesiunea la care era chemat , dreptul lui de a alege intre acceptarea si renuntarea la mostenire stinganduse prin efectul prescriptiei inainte de deschiderea celei de-a doua mosteniri, cel cu vocatie la aceasta din urma mostenire nu dobandeste, prin transmisiunea ereditara , un drept de optiune fata de mostenirea la care este chemat autorul sau.
-Daca, dimpotriva, moartea eredelui intervine inauntrul termenului de prescriptie al dreptului sau de optiune, cel chemat la succesiunea acestuia dobandeste un drept de optiune in privinta primei mosteniri pe care insa il poate exercita numai in termen de sase luni de la deschiderea ei, chiar daca cea de-a doua mostenire s-a deschis abia in ultimele zile ale acestei prescriptii.
5.2 Acceptarea mostenirii
Mostenirea se transmite, in puterea legii sau testamentului, in chiar clipa decesului celui care lasa mostenirea, nefiind nevoie, pentru ca aceasta transmisiune sa se savarseasca, de nici o manifestare de vointa din partea succesibilului.
Intr-adevar, in sistemul legiuirii romane, mostenitorul dobandeste la aceasta data, fara b#%l!^+a?nici o formalitate si chiar fara sa stie, drepturile ce apartineau defunctului.
Succesibilul nu este insa obligat sa mosteneasca (art. 686 Codul Civil); el se bucura, in principiu, de un drept de optiune, putand sa accepte mostenirea sau sa renunte la ea. Prin acceptare insa, el nu dobandeste mostenirea, caci aceasta i-a revenit in puterea legii sau a testamentului la moartea defunctului, ci si el isi confirma numai si isi consolideaza titlul de mostenitor, dupa cum prin renuntare isi desfiinteaza retroactiv acest titlu.
Acceptarea este un act unilateral de vointa. Cu toate acestea ea este irecvocabila. Cel care a acceptat 0 mostenire nu poate dupa aceea sa revina asupra acceptarii.
B. Codul civil reglementeaza modul cum poate fi acceptata succesiunea ab intestate, fara a se preocupa in ce mod pot fi acceptate legatele. Literatura juridica 1 a complinit aceasta carenta aplicand prin analogie regulile de la succesiunile ab intestate, dar numai acelea care sunt conform principiilor dreptului comun cu privire la exprimarea consimtamantului, nu si dispozitiile de exceptie, care trebuie strict marginite la cazurile anume prevazute. Pentru ca un legat sa produca efecte trebuie o acceptare, adica o manifestare de vointa, prin care legatarul b#%l!^+a?consimte a se folosi de liberalitatea care i-a fost facuta. Si regula ca acceptarea poate fi expresa sau tacita, fiind aplicarea unui principiu general se aplica si in materie de legate.
Daca o ruda in grad succesibil a defunctului a facut acte de dispozitie cu privire la anumite bunuri succesorale, fara a avea cunostinta de de testamentul care l-a instituit legatar universal, nu se poate deduce din acest fapt ca a acceptat legatul. Actele din care sa rezulte acceptarea legatului trebuie sa fie neechivoce, adica de asa natura ca legatarul nar fi putut sa le faca decat in calitate de legatar.
ACCEPTAREA PURA SI SIMPLA A MOSTENIRII
A. Notiunea de acceptare pura si simpla a mostenirii
Acceptarea pura si simpla a mostenirii este o manifestare de vointa a mostenitorului , in sensul de a pastra titlul de mostenitor; ea poate rezulta si dintr-un fapt juridic savarsit de mostenitor. Acceptarea pura si simpla are un caracter unitar; nu se poate accepta pur si simplu, pentru o parte din bunurile mostenirii, si sub beneficiu de inventar , pentru celelalte bunuri.
B. Formele acceptarii pure si simple
a) Acceptarea pura si simpla voluntara
Acceptarea pura si simpla voluntara este actul juridic prin care mostenitorul, manifestandu-si vointa, isi insuseste titlul de mostenitor. Potrivit art. 689 Codul Civil, acceptarea succesiunii poate fi expresa sau tacita.
Acceptarea expresa. Acceptarea este expresa cand succesibilul isi insuseste titlul sau calitatea de mostenitor intr-un act autentic sau sub semnatura privata, judiciar sau extrajudiciar, ea trebuie sa fie manifestata printr-un inscris.
Legea nu cere ca inscrisul sa fi fost intocmit special pentru a constata acceptarea. El poate fi si o simpla scrisoare, adresata de pilda unui alt mostenitor sau unui creditor al succesiunii, din care sa rezulte insa in mod neidoielnic vointa succesibilului de a aceepta b#%l!^+a?mostenirea.
Acceptarea tacita
Acceptarea este tacita cand rezulta, din acte sau fapte pe care succesibilul n-ar fi putut sa le faca decat in calitatea sa de mostenitor si “care lasa a se presupune neaparat intentia sa de acceptare”. Actele echivoce nu pot fi considerate ca o manifestare a vointei de a accepta. De indata ce actul poate primi si o alta interpretare, el nu mai constituie un act de acceptare al mostenirii. Orice act pe care succesibilul ar fi putut sa-l faca in alta calitate decat aceea de mostenitor nu atrage neaparat dupa sine acceptarea succesiunii.
Articolul 690 Codul Civil prevede ca actele “curat conservatorii”, de ingrijire si de administrare provizorie, nu sunt acte de primire a mostenirii, daca cel care le-a facut nu si-a insusit titlul sau calitatea de mostenitor. Aceste acte au un caracter urgent, nu ataca fondul mostenirii si folosesc tuturor celor indreptatiti a o primi. Ele nu urmeaza a fi interpretate neaparat ca fiind facute de proprietarul bunurilor respective, ci este posibil ca succesibilul sa le fi facut ca un gestionar de afaceri, fara intentia de a accepta succesiunea.
Actele de dispozitie si actele de administrare care nu au un caracter urgent, precum si actele de folosinta a bunurilor mostenirii, implica intotdeauna o acceptare tacita a mostenirii.
Asemenea acte pot fi acte materiale (de exemplu, reparatii urgente facute unor bunuri succesorale, ingroparea defunctului), sau acte juridice ca: cererea de punere a pecetilor, de facere a invenatrului, intreruperea unei prescriptii, inscrierea unei ipoteci, cheltuieli de ingropare. Deoarece legea nu stabileste care acte constituie manifestarea intentiei de a accepta tacit mostenirea, instanta judecatoreasca va aprecia in concret daca un anumit act al mostenitorului reprezinta sau nu o acceptare tacita.
Daca actul de vanzare incheiat de mostenitor asupra unui bun al mostenirii este nul, el constituie un act de acceptare tacita, deoarece implica neindoielnic intentia de a accepta, caci numai in calitate de mostenitor putea dispune de bun.
Practica judecatoreasca a decis ca are valoarea unei acceptari tacite: folosinta bunurilor succesorale si plata impozitelor aferente; contributia, egala cu a celorlalti mostenitori, b#%l!^+a?la achitarea taxelor succesorale, etc. Nu constituie insa o acceptare tacita contributia unui mostenitor la cheltuielile de inmormantare.
Mostenitorul poate face acte privind si universalitatea mostenirii. Astfel, donatia, vanzarea sau cesiunea drepturilor succesorale reprezinta un act de acceptare tacita a mostenirii, deoarece mostenitorul poate instraina – cu titlu gratuit sau oneros – drepturile succesorale numai pentru ca, in prealabil, a acceptat mostenirea.
De asemenea, renuntarea la mostenire in favoarea unuia sau mai multor mostenitori determinati este un act de acceptare tacita a mostenirii; actul de renuntare presupune insusirea in prealabil, prin acceptare, a titlului de mostenitor.
Altfel spus, mostenitorul a putut renunta la drepturile sale pentru ca, in prealabil, in mod tacit a acceptat mostenirea. Aceleasi efecte produce si renuntarea – cu titlu oneros – la mostenire in folosul tuturor comostenitorilor. Daca, insa mostenitorul renunta impersonal si cu titlu gratuit, renuntarea este pur abdicativa si nu implica nici o acceptare.
5.3 Mostenirea testamentara
Mostenirea este legala cand transmiterea unui patrimoniu succesoral are loc in temeiul legii, in ordinea si cotele determinate de aceasta, sau cand defunctul care a lasat un testament, in acesta nu sunt cuprinse dispozitii referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral.
Mostenirea este testamentara atunci cand transmiterea patrimoniului succesoral are loc datorita vointei celui care lasa masa succesorala printr-un testament.
Mostenirea legala poate coexista cu mostenirea testamentara. In cazul mostenitorilor rezervatari, se impune coexistenta mostenirii legale cu cea testamentara. Putem aprecia deci ca mostenirea testamentara inlatura pe cea legala numai daca nu exista mostenitori rezervatari si testatorul a instituit unul sau mai multi legatori universali sau doi ori mai multi legatori cu titlu universal care, cumulativ au vocatie la mostenirea intreaga.
Transmiterea mostenirii este o transmitere pentru cauza de moarte (mortis causa).
Transmiterea mostenirii este o transmisiune universala deoarece are ca obiect b#%l!^+a?patrimoniul persoanei fizice decedate, ca universalitate juridica, adica toate drepturile si obligatiile care au valoare economica si au apartinut defunctului.
Transmitrea mostenirii este o transmisiune unitara in sensul ca toate drepturile si obligatiile defunctului se transmit mostenitorilor legali sau legatori dupa aceleasi norme juridice, indiferent de originea bunurilor care o compun.
Transmiterea bunurilor este indivizibila, adica acceptarea sau renuntarea mostenirii nu poate avea ca obiect numai o parte din acea mostenire.
Efectul juridic al transmiterii mostenirii are loc in momentul deschiderii mostenirii, iar mostenitorii legali nu pot dobandi nici un drept asupra patrimoniului succesoral decat in momentul deschiderii mostenirii. O are orice persoana care exista in momentrul deschiderii mostenirii, are capacitatea de a culege o succesiune, de a mosteni.
Dovada existentei revine aceluia care pretinde dreptul de a mosteni.
Persoanele care au capacitate succesorala
Persoanele fizice in viata la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorala fara deosebire de sex, opinie, rasa, nationalitate, limba, apartenenta publica, s.a. Dovada o face cu actele de stare civila sau prin orice mijloace de dovada admise de lege.
Persoanele disparute au de asemenea capacitate succesorala (fiind prezumate de lege a fi in viata).
Capacitatea succesorala a disparutului se desfiinteaza cu efect retroactiv daca se constata fizic sau prin hotarare judecatoreasca definitiva declarativa de moarte ca nu mai exista la data deschiderii mostenirii.
Persoanele concepute dar nenascute la data deschiderii succesiunii
Drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu (nu si viabil).
Acceptarea mostenirii cuvenite unui minor va fi socotita intotdeauna ca fiind facuta sub beneficiu de inventar, astfel ca el va raspunde de datoriile mostenirii numai in limita activului, putand si abandona bunurile succesorale daca administrarea si lichidarea mostenirii b#%l!^+a?ar fi prea impovaratoare.
Persoanele juridice au capacitatea de a dobandi – in virtutea testamentului lasat de defunct – bunurile mostenirii de la data dobandirii personalitatii juridice in conditiile legii, adica de la data inregistrarii.
Persoanele care nu au capacitate succesorala
Persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa aiba fiinta.
Comorientii: „cazul in care mai multe persoane au murit in aceeasi imprejurare, fara se se poata stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata.”
Prin comorienti intelegem: doua sau mai multe persoane / decedate in aceeasi imprejurare / si in astfel de conditii incat nu se poate stabili daca una a supravietuit alteia /.
Este necesar a se preciza ca intre persoanele in cauza sa existe vocatie succesorala reciproca.
Persoanele fizice decedate in acelasi timp (codecedatii)
Deosebire de comorienti -> nu a murit in aceeasi imprejurare. Deci in cazul mortii mai multor persoane unde nu se poate stabili daca una a supravietuit alteia ele sunt socotite ca au murit deodata.
TESTAMENTUL
Este un act juridic revocabil prin care testatorul dispune in cazul incetarii sale din viata, de tot sau o parte din avutul sau.
Caractere juridice
Este un act juridic unilateral (manifestare de vointa a testatorului cu intentia de a produce efecte juridice);
Este un act juridic personal (nu poate fi incheiat prin reprezentare – are si caracter individual);
Este un act juridic solemn (sub sanctiunea nulitatii absolute testamentul trebuie sa fie incheiat intr-una din formele prevazute de lege);
Este un caz juridic pentru cauza de moarte (efectele dispozitiilor din testament b#%l!^+a?produc efecte numai la moartea testatorului);
Este un act esentialmente revocabil (poate fi revocat pana in ultima clipa de viata a testatorului).
Cuprinsul testamentului
Obiectul principal al testamentului il constituie legatele (dispozitiile referitoare la patrimoniul succesoral -> legatele universale sau cu titlu universal – sau bunurile care fac parte din acel patrimoniu -> legate cu titlu particular.
In afara de legate, testamentul mai cuprinde:
Numirea unui executor testamentar;
Exheredari (adica inlaturarea de la mostenire a unor mostenitori legali, in limitele prevazute de lege);
Sarcini impuse legatorilor sau mostenitorilor legali;
Revocarea totala sau partiala a unui testament anterior;
Partaju de ascendent (imparteala facuta de testator intre descendentii sai a bunurilor succesorale);
Recunoasterea de catre mama a copilului trecut in registrul de stare civila;
Dispozitii de ultima vointa (ex.: privitoare la recunoasterea unei datorii, referitoare la funeralii, etc.)
Pentru a fi valabil, testamentul trebuie sa indeplineasca, conditiile de validitate ale actului juridic (capacitatea de a incheia actul, consimtamantul valabil, obiect determinat (determinabil) si licit, cauza sa fie reala, licita si morala).
Capacitatea: testatorul sa aiba capacitate de a dispune.
Incapacitatie de a dispune prin testament
Sunt incapabile de a dispune prin testament: b#%l!^+a?
Minorul care nu a implinit varsta de 16 ani (incapacitatea lui fiind totala); (la 14 ani are capacitate de exercitiu restransa);
Persoana pusa sub interdictie judecatoreasca (incapacitatea interzisului este totala si permanenta);
Minorul care a implinit varsta de 16 ani poate dispune prin testament dar pentru o jumatate din ceeea ce ar putea dispune daca ar fi major;
Ex.: Daca are un parinte care este rezervatar pe ¼ din mostenire, poate dispune de jumatate din 1/3, adica 3/8 din mostenire.
Minorul desi are 16 ani si are capacitate partiala de a dispune prin testament, nu poate dispune in favoarea tutorelui sau;
Lipsa discernamantului – neprevazut de lege ca atare atrage incapacitatea celui in cauza de a face acte de dispozitie testamentara; (lipsa discernamantului din cauza alienatiei sau debilitatii mintale, stare de boala, hipnoza, somnambulism, betie alcoolica, folosire de narcotice, etc, fie dovedite prin forme concludente);
Comerciantul – persoana fizica – nu este imcapabil de testament, daca se afla in stare de faliment (reorganizare si lichidare judiciara).
Capacitatea de a incheia un act juridic trebuie sa fie apreciata la momentul cand se savarseste.
Sanctiunea incapacitatii legale sau naturale de a dispune prin testament este nulitatea relativa a testamentului potrivit dreptului comun, intrucat incapacitatile de a dispune prin testament au ca scop protectia vointei incapabilului si a familiei sale.
Incapacitati de a primi prin testament
Medicii si farmacistii -> de la bolnavii lor;
Preotii -> care au asistat pe testator in cursul ultimei sale zile;
Ofiterii de marina pe mare -> daca nu sunt rude cu testatorul.
Pentru viciile de consimtamant – ca si in cazul incapacitatii legale sau naturale de a dispune prin testament – sanctiunea aplicabila este nulitatea relativa.
Conditii generale de forma pentru validitatea testamentului b#%l!^+a?
Forme testamentare prevazute de lege:
forme ordinare
testament olograf;
testament autentic;
testament secret (mistic).
forme extraordinare: testamente privilegiate
Conditii de forma: a). forma scrisa;
b). forma actului separat
a). (pentru validitate) ad solemnitatem
Fara forma scrisa nu exista testament.
b). Legea nu permite ca doua sau mai multe persoane sa testeze prin acelasi act, una in favoarea celeilalte sau in favoarea unei a treia persoane – numite testamente conjunctive; astfel de testamente sunt interzise, deoarece ar conferi testamentului caracter contractual si deci irevocabil prin vointa unilaterala.
Sanciunea nerespectarii conditiilor de forma (forma scrisa si forma actului separat) este nuliatea absoluta.
Constatarea nulitatii potrivit dreptului comun poate fi invocata de orice persoana interesata si oricand, fie pe cale de exceptie, fie pe cale de actiune, dreptul de a invoca fiind inprescriptibil.
Conform legii, testamentele se impart in trei categorii:
testamente ordinare (obisnuite): testamentul olograf, testamentul autentic si testaentul mistic (secret);
testamente privilegiate (extraordinare) care pot fi incheiate numai in situatii exceptionale; astfel sunt: testamentul militarilor, testament facut in caz de boala b#%l!^+a?contagioasa, testamentul maritim.
alte forme de testament – permise de lege in mod special, pentru legatele avand ca obiect anumite sume de bani, sau pentru dispozitiile testamentare ale catatenilor romani aflati in strainatate.
Testamentul olograf
Este un act juridic scris in tot, datat si semnat de mana testatorului.
Este un act solemn, scrierea integrala, datarea si semnarea de mana testatorului sunt prevazute de lege sub sanctiunea nulitatii absolute, deci ad solemnitatem.
Scrierea (de mana testatorului) – cerinat ad solemnitatem;
Data (datarea exacta de mana testatorului) – zi, luna, an;
Semnatura (testatorului) – reprezinta vointa sa definitiva.
Lipsa acestora conduce la nulitatea testamentului.
Veridicitatea se probeaza prin recunoasterea sau verificarea de scripte.
Testamentul autentic
A fost facut in interiorul tarii, iar prin incheiere a fost investit, in conditiile prevazute de lege pentru autentificarea inscrisurilor, cu forma autentica de catre notarul public (1 exemplar se pastreaza la biroul notarial). Autentificarea testamentelor este de competenta notarilor publici (Legea nr. 36/1995).
Autentificarea consta intr-o incheiere care trebuie sa cuprinda: data si locul autentificarii + alte elemente (ex.: ca s-a luat consimtamantul testatorului, ca testatorul a semnat testamentul in fata notarului, etc.).
Testamentul mistic (secret)
Este un testament strans, sigilat, prezentat judecatoriei in vederea efectuarii formalitatilor de suprascriere, semnat de testator.
Testatorul va declara in fata judecatorului ca dispozitiile din inscrisul prezentat este testamentul sau, scris de el sau de altul, dar semnat de el. Pe plicul sau hartia sigilata, judecatorul este obligat sa intocmeasca „actul de suprascriere” (actul de subscriptie potrivit Art. 864 Cod Civil), constand in intocmirea unui proces – verbal in care se consemneaza prezentarea b#%l!^+a?testatorului(identificat de judecator), declaratia acestuia ca testamentul este al sau si semnat de el.
Actul de suprascriere este un act autentic, iar inscrisul testamentar este un act sub semnatura privata.
Testamentele privilegiate
Sunt testamente autentice simplificate, facute de persoane care se gasesc in imprejurari exceptionale care justifica posibilitatea testarii intr-o forma autentica simplificata.
Testamentul militarilor
Militarii si persoanele asimilate lor pot testa valabil in fata comandantilor de unitate sau in fata altor ofiteri superiori asistati de 2 martori, sau in fata medicului militar, sef asistat de comandantul spitalului militar, daca militarul este ranit sau bolnav.
Testamentul facut in timp de boala contagioasa
Persoana bolnava sau sanatoasa care se afla intr-o localitate izolata din cauza unor epidemii de boli contagioase pot testa valabil in fata unui membru al consiliului local asistat de 2 martori.
Testamentul maritim
Calatorii sau membrii echipajelor care se afla pe un vas sau un pavilion romanesc pot testa pe timpul calatoriei in fata comandantului de vas, a inlociutorului acestuia, asistat de ofiterul intendent sau inlocuitorul sau si 2 martori, testament care se va redacta in 2 exemplare originale, care se vor expedia in tara prin intermediul consulatelor sau organelor portuale romane.
Forma scrisa si forma inscrisului separat sunt obligatorii si in cazul acestor testamente (privilegiate).
Alte forme de testament
Pe langa testamentele ordinare si privilegiate, legea prevede reguli speciale de forma pentru: b#%l!^+a?
Dispozitiile testamentare – numite clauze testamentare avand ca obiect sume de bani depuse la C.E.C.;
Testamentele cetatenilor romani aflati in strainatate.
Statutul C.E.C. (H.G. 888/1996, Legea nr. 66/1996 – privind reorganizarea C.E.C. in societate bancara pe actiuni) in Art. 22 este prevazut: „Titularul depunerii are dreptul sa indice C.E.C. persoanele carora urmeaza sa li se elibereze sumele depuse in caz de deces.” Depunerile asupra carora nu s-au dat dispozitiitestamentare se elibereaza de C.E.C. mostenitorilor legali si testamentari.
Natura juridica a acestui testament: este o liberalitate pentru cauza de moarte, adica un legat cu titlu particular facut prin testament.
Testamentul facut de un cetatean roman in strainatate
Orice roman aflat intr-o tara straina va putea face testamentul sau in forma olografa sau in forma autentica intrebuintata in locul unde se face testamentul – Art. 885 Cod Civil – articol caduc.
Testamentele depuse si facute in fata autoritatilor statului roman.
Legatul
Este o dispozitie testamentara prin care testatorul dispune ca una sau mai multe persoane urmeaza a dobandi cu titlu gratuit, la decesul sau, o parte sau in tot, patrimoniul sau, ori anumite bunuri determinate.
Este o liberalitate pentru cauza de moarte (ca act unilateral de vointa), testatorul urmand sa procure un avantaj patrimonial (drept real sau / si de creanta)legatarul fara contraechivalent.
Desemnarea legatarului
Aceasta trebuie facuta prin testamentul incheiat in forme legale personal de catre b#%l!^+a?testator, in sensul ca elementele necesare pentru identificarea legatarului sa se regaseasca in cuprinsul testamentului.
Legatarul trebuie sa fie o persoana determinata sau determinabila in momentul deschiderii mostenirii; el poate fi insa si o persoana viitoare, cu conditia ca aceasta sa fie conceputa in momentul deschiderii mostenirii si sa fie determinabila.
Legatul secret este considerat nul, avand in vedere necesitatea desemnarii legatarului prin testament.
Legatul cu facultate de alegere este nul, pentru ca nu testatorul dispune, ci un tert, dupa moartea testatorului.
Desemnarea directa: in afara de indicarea numelui, prenumelui, se va indica si calitatea care ii individualizeaza pe legatari (de ex. frate, nepoti, etc.).
Este desemnare indirecta, daca rezulta din exheredarea unor mostenitori legali, avand rezultat si marirea cotei succesorale, alaturi de chemarea la mostenire a mostenitorului subsecvent.
Clasificarea legatelor
Dupa obiectul dispozitiei testamentare (principalul criteriu de clasificare): legate universale sau cu titlu universal (pentru patrimoniu) si legate cu titlu particular (pentru anumite bunuri).
Modalitatile care afecteaza liberalitatea (alt criteriu de clasificare): legate pure si simple, respectiv legate cu termen sau sub conditie si legate cu sarcina.
Clasificarea legatelor dupa obiectul lor
Legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitatea de bunuri sau bunuri determinate, privite ut singuli.
Legatul universal = are ca obiect intraga avere a testatorului.
Legatul este cu titlu universal daca se vizeaza o cota-parte din acea universalitate.
Legatul este cu titlu particular (singular), avand ca obiect bunuri determinate. b#%l!^+a?
1. Legatul este universal daca se confera vocatie (chemare) la intreaga mostenire si chiar daca legatarul care va culege intreaga mostenire vine in concurs cu mostenitori legali rezervatari.
Acest tip de legat nu se refera la bunuri, ci confera vocatie la intreaga mostenire.
Legatul (legatarul) universal se mai poate intalni si sub denumirea :
Legatul nudei proprietati a intregii mosteniri;
Legatul prisosului (remesitei), adica a ceea ce ramane dupa executarea legatelor cuprinse in testament;
Legatul tuturor bunurilor mobile si imobile;
Legatul cotitatii disponibile a mostenirii.
2. Legatul cu titlu universal este daca legatarul are vocatie (chemare) la o cota-parte (fractiune) din mostenire (universalitate), indicata intr-o masa de bunuri succesorale si exprimata printr-o fractie matematica.
Sunt legate cu titlu universal:
Legatul tuturor bunurilor mobile;
Legatul tuturor bunurilor imobile;
Legatul unei fractiuni din totalitatea bunurilor mobile;
Legatul unei fractiuni din totalitatea bunurilor imobile;
Legatul unei fractiuni din mostenire (1/2, ¾, 1/3)
Legatul cu titlu particular (singular) este daca legatarul are vocatie succesorala la unul sau mai multe bunuri determinate privite singular (ut singuli).
Legatarul cu titlu particular nu are vocatie la:
Universalitatea succesiuniii;
La o fractiune din acesta universalitate.
ci numai asupra bunurilor determinate (determinabile), specificate in testament, indiferent de b#%l!^+a?valoarea si numarul acestor bunuri.
Legate cu titlu particular:
Legatul unor bunuri corporale certe (individual determinate) sau bunuri de gen determinate sau determinabile dupa numar, masura, etc.;
Legatul unor bunuri incorporale (ex.: dreptul de proprietate intelectuala);
Legatul unui fapt (posibil si licit) – mostenitorul universal sau cu titlu universal este obligat sa faca sau sa nu faca ceva in favoarea legatarului.
Legatul uzufructului: este posibil ca prin testament nuda proprietate sa fie lasata unuei persoane, iar uzufructul unei alte persoane. Este un legat cu titlu particular, deoarece are ca obiect un bun (drept) determinat si anume uzufructul.
Legatul altor dezmembraminte ale proprietatii – uzul sau abitatia – constituie legate cu titlu particular.
Legatul bunului individualizat este un legat cu titlu particular ce are drept obiect un bun individual determinat care se afla in indiviziune la data deschiderii mostenirii.
Clasificarea legatelor in functie de modalitati
Legatul pur si simplu = daca nu este afectat de nici o modalitate. Drepturile legatarului, la fel cu ale mostenitorilor legali, se nasc in momentul deschiderii mostenirii.
Legatul cu termen
Legatul supus unui termen de catre testator; efectele acestuia se vor produce dupa cum termenul este suspensiv sau extinctiv.
In cazul termenului suspensiv, drepturile legatarului se vor naste si se vor putea transmite intervivos si mortis causa ca si in cazul legatului pur si simplu;
In cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea mostenirii, dar implinirea termenului dreptului legat se stinge pentru viitor (ex.: dreptul la o renta). b#%l!^+a?
Legatul sub conditie – conditia care afecteaza existenta (nasterea sau desfiintarea) legatului poate fi suspensiva sau rezolutorie.
Conditia suspensiva legatarul devine proprietar la realizarea conditiei;
Conditia rezolutorie drepturile legatarului se nasc la deschiderea mostenirii. Legatul se desfiinteaza cu efect retroactiv de la data deschiderii mostenirii, la realizarea conditiei rezolutorii. Daca aceasta conditie nu se realizeaza, legatul se consolideaza definitiv ca si cum ar fi un legat pur si simplu.
Legatul cu sarcina (sub modo) , este o obligatie impusa de testator legatarului (dupa acceptarea legatului) sarcina ca modalitate a legatului, care trebuie executata.
Ineficacitatea legatelor
Nulitatea (relativa sau absoluta) = intervine in caz de nerespectare a regulilor de forma sau fond prevazute de legea pentru validitatea lor.
Reductiunea = intervine in cazul cand s-a depasit conditia indispensibila, prin liberalitatile facute de defunct.
Revocarea (testamentului sau a unor dispozitii) = poate fi voluntara (facuta de testator) sau judecatoreasca, pronuntata de instanta in cazurile prevazute de lege.
Caducitatea = intervine cand executarea legatelor devine imposibila din cauze posterioare momentului intocmirii testamentului.
Nulitatea legatelor
Nulitatea (relativa sau absoluta) intervine in cazul cand dispozitia testamentara sau testamentul nu intruneste conditiile de validitate (fond sau forma) prevazute de lege.
Revocarea legatelor
Voluntara;
Judecatoreasca. b#%l!^+a?
Revocarea voluntara
Revocarea voluntara expresa (directa) = este un act solemn redactat in forma autentica testamentara sub sanctiunea nulitatii absolute.
Testamentul revocator = trebuie sa indeplineasca cerintele de forma ale unui testament, inclusiv forma testamentului olograf simplificat.
Revocarea voluntara tacita (indirecta) = redactarea unui testament nou (posterior), fara a revoca pe cel anterior si instrainarea obiectului legatului cu care se asimileaza si distrugerea lui.
Distrugerea voluntara a testamentului = consta in ruperea, arderea, stergerea textului sau a unui element esential cum ar fi semnatura, are semnificatia revocarii tacite daca:
Testamentul este mistic (secret) sau olograf, existand intr-un singur exemplar;
Distrugerea testamentului de catre testator sa fie voluntara;
Distrugerea sa fie materializata, sa fie efectiva.
Revocarea tacita prin distrugerea testamentului poate fi partiala sau totala.
Revocarea judecatoreasca
Aceasta revocare intervine in cazurile in care legatarul, in mod culpabil, savarseste o fapta limitativ prevazute de lege drept cauza de revocare judecatoreasca, inainte sau dupa deschiderea mostenirii (ex.: refuzul la alimentatie, survenienta unui copil, injuria grava).
Revocarea pentru neindeplinirea sarcinii = actiune in justitie
Revocarea pentru ingratitudine
Revocarea judecatoreasca poate fi pronuntata daca legatorul a comis urmatoarele fapte:
In timpul vietii testatorului:
Atentat la viata testatorului;
Delicte, cruzimi, injurii grave la adresa lui.
dupa moartea testatorului
injurii grave facute urmasilor lui. b#%l!^+a?
Caducitatea legatelor
Este imposibilitatea de a fi executat legatul ce a fost instituit valabil si nerevocat, din cauze posterioare obiective, intocmirii testamentului sau din cauza renuntarii legatarului la legat dupa ce a fost deschisa mostenirea
Cazuri de caducitate
Decesul legatarului – legatul devine caduc daca legatarul a murit inaintea testatorului;
Incapacitatea legatarului de a primi legatul – „orice dispozitie testamentara cade cand … legatarul … va fi necapabil de a o primi”;
Neacceptarea legatului de catre legatar – „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei mosteniri ce i se cuvine”;
Pieirea totala a bunului care formeaza obiectul legatului – „legatul va fi caduc daca lucrul legat a pierit de tot din viata testatorului”.
Consecintele ineficatitatii legatelor
Dreptul de acrescamant
In cazul ineficacitatii legatului din cauza nulitatii, revocarii sau caducitatii, mostenirea, respectiv cota-parte corespunzatoare din mostenire, va fi culeasa de comostenitori – ale caror cote succesorale vor creste in mod corespunzator sau va trece la mostenitori subsecventi. In materia devolutiunii testamentare a mostenirii, regula este ca de ineficacitatea legatului profita acei mostenitori (legali sau testamentari), ale caror drepturi succesorale ar fi fost micsorate sau inlaturate prin existenta legatului sau care aveau obligatia sa execute legatul.
Deci, profita mostenitorii in dauna carora legatul ar fi fost executat.
Exheredarea (dezmostenirea)
Prin exheredare, mostenitorul legal, fie si nerezervatar, pierde numai emolumentul mostenirii (vocatia concreta de mostenire), dar nu si titlul de mostenitor. Poate cere in acest caz, anularea sau constatarea nulitatii dispozitiilor testamentare.
Exheredarea poate fi: b#%l!^+a?
Directa (expresa) – testatorul dispune prin testament inlaturarea de la mostenire a mostenitorilor legali. Aceasta poate fi partiala sau totala (nominala sau generala).
Indirecta prin instituirea de legatari, mostenitorii legali nerezervatari pot fi inlaturati de la mostenire total, iar cei rezervatari in limita cotitatii disponibile.
Executiunea testamentara
Este o dispozitie cuprinsa in testament in care testatorul imputerniceste si desemneaza una sau mai multe persoane pentru a pune in executare dispozitiile testamentare. Executor testamentar, poate fi orice persoana (mostenitor legal sau testamentar, avocat, etc.) care sa aiba capacitate de exercitiu deplina. Minorul, cu capacitate restransa de exrcitiu nu poate fi executor testamentar.
Incetarea executiunii testamentare
Cazuri:
Daca dispozitiile testamentare au fost executate integral;
Prin moartea executorului testamentar;
Prin renuntarea executorului testamentar;
Prin revocarea executiunii de catre instanta;
Prin punerea sub interdictie a executorului testamentar.
Libertatea de a dispune de patrimoniu pentru cauza de moarte se poate exercita numai pe calea dispozitiilor (legatelor) testamentare, precum si libertatea de a mosteni trebuie sa fie exercitate in anumite limite stabilite de lege.
Cea mai importanta limitare a libertatii testamentare este stabilita de lege prin institutia rezervei succesorale.
Oprirea pactelor asupra unei mosteniri nedeschise, viitoare
Prin pact (act juridic) asupra unei mosteniri viitoare, interzis de lege, se intelege orice b#%l!^+a?contract sau act unilateral prin care se renunta la o mostenire viitoare, nedeschisa la data incheierii lui sau se instraineaza drepturile eventuale ale uneia dintre parti din acea mostenire.
Pentru ca actul sa intre sub incidenta prohibitiei legale ca pact (act juridic) asupra unei mosteniri viitoare – el trebuie sa aiba ca obiect drepturi asupra unei mosteniri:
Mostenirea in cauza sa nu fie deschisa;
Pactul sa nu fie permis in mod exceptional de lege.
Bunul determinat care formeaza obiectul pactului (daca este cazul) sa nu intre in alcatuirea patrimoniului succesoral.
Pactul care intruneste conditiile aratate este lovit de nulitate absoluta, putand fi invocata de orice persoana interesata.
Oprirea liberalitatilor care incalca rezerva succesorala
Rezerva succesorala si cotitatea disponibila
Nimeni nu este obligat sa lase o mostenire, chiar daca are rude apropiate sau sot supravietuitor.
Rezerva succesorala: este parte a patrimoniului celui ce lasa mostenirea, la care mostenitorii au dreptul in virtutea legii, impotriva vointei defunctului manifestata prin dispozitii testamentare sau liberalitati facute in timpul vietii.
Cotitatea disponibila: este partea patrimoniului care excede rezervei succesorale si de care defunctul putea dispune liber, inclusiv prin donatii si dispozitii testamentare.
Caractere juridice ale rezervei succesorale
Rezerva are caracter succesoral, fiind o parte a mostenirii care este atribuita mostenitorilor rezervatari impotriva vointei defunctului.
Rezerva fiind o parte a mostenirii, atribuirea ei implica obligatia de plata a datoriilor, daca acceptarea mostenirii a fost pur si simpla, iar daca a fost sub beneficiu de inventar, numai cu bunurile mostenirii.
Caracterul imperativ al rezervei b#%l!^+a?
Mostenitorii rezervatari si cuantumul rezervei sunt stabiliti imperativ de lege.
Actele incheiate cu nerespectarea dispozitiilor legale privind rezerva sunt sanctionate cu nulitate absoluta, intru-cat dezmostenirea rezervatarilor contravine celor mai elementare norme de morala.
Caracterul propriu al dreptului de rezerva
In privinta dreptului de rezerva, descendentii, parintii si sotul supravietuitor nu sunt succesori de drepturi fata de actele incheiate de defunct si prin care se aduce atingere acestui drept, ci au calitatea de terti si ca atare aceste acte nu le sunt opozabile.
Dreptul la rezerva in natura
Mostenitorii rezervatari au dreptul la rezerva, in principal in natura, iar nu sub forma echivalentului in bani, valorifacandu-si dreptul la rezerva nu in calitate de creditori ai unei creante, ci in calitate de proprietari de bunuri.
Este eronat a se spune ca rezerva este inalienabila insesizabila. Cat timp traieste omul este liber sa-si instraineze, fie si cu titlu gratuit, bunurile sale.
MOSTENITORII REZERVATARI
Calitatea de mostenitori rezervatari o au descendentii defunctului de orice grad (mostenitorii din cls. I de mostenitori legali), precum si parintii defunctului, deci ascendentii privilegiati, mostenitorii din cls. a II-a de mostenitori legali.
Ascendentii ordinari si rudele colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte precum si de gradul de rudenie nu beneficiaza de rezerva succesorala.
De ex.: colateralii privilegiati (fratii, susorile si descendentii acestora), desi fac parte din aceeasi clasa de mostenitori legali ca si parintii, nu sunt mostenitori rezervatari.
Legea determina cuantumul rezervei, in toate cazurile, numai in mod indirect, prin aratarea cuantumului cotitatii disponibile, restul patrimoniului defunctului alcatuind rezerva.
b#%l!^+a?
Rezerva descendentilor
Prin descendenti trebuie sa intelegem copiii defunctului si urmasii lor in linie dreapta la infinit, indiferent ca sunt din casatorie sau din afara ei.
Sub forma unei fractiuni din mostenire, indirect, pentru stabilirea cotitatii disponibile, legea determina cuantumul rezervei astfel:
Cotitatea disponibila, ce poate forma obiectul liberalitatilor (donatii si legate) fara a fi supusa reductiunii este de ½ din bunurile dispunatorului daca lasa un singur copil, de 1/3 daca lasa 2 copii si de ¼ daca lasa trei sau mai multi copii.
Astfel rezerva descendentilor este:
½ din mostenire pentru 1 copil;
2/3 din mostenire pentru 2 copii;
¾ din mostenire pentru 3 sau mai multi copii.
Prin copii se inteleg nu numai descendentii de gradul I, dar si ceilalti descendenti, indiferent de grad (nepoti, stranepoti).
Descendentii decedati, la stabilirea rezervei nu sunt luati in considerare, deoarece (neavand capacitate succesorala) nu au calitatea de mostenitori legali, respectiv de mostenitori rezervatari.
Rezerva parintilor
Prin parinti, ca mostenitori rezervatari legea are in vedere pe tatal si mama defunctului, din casatorie, din afara ei sau din adoptie.
Aceasta rezerva este ½ din bunurile defunctului daca „lasa tata si mama” si de ¼ daca „lasa numai pe unul dintre parinti”.
b#%l!^+a?
Rezerva sotului supravietuitor
Aceasta este de ½ din cota succesorala ce i se cuvine in calitate de mostenitor legal. Aceasta cota-parte de mostenire legala a sotului supravietuitor variaza in functie de clasa de mostenitori cu care vine in concurs, iar in lipsa rudelor din cele 4 clase el are dreptul la intreaga avere a defunctului. Astfel rezerva sotului supravietuitor va fi:
1/8 din mostenire daca vine in concurs cu descendentii defunctului (cls. I de mostenitori) indiferent de numarul sau gradul de rudenie cu defunctul (copii, nepoti, etc.), deci ½ din cota legala de ¼ ;
1/6 din mostenire daca vine in concurs cu ascendentii privilegiati si colateralii privilegiati, indiferent de numarul lor, deci ½ din cota legala de 1/3;
¼ din mostenire numai ascendentii privilegiati, colateralii privilegiati, deci ½ din cota legala de ½, indiferent de numarul lor;
3/8 din mostenire (ascendenti ordinari – colaterali ordinari indiferent de numarul lor, deci ½ din cota de ¾;
din mostenire in lipsa rudelor din cele 4 clase de mostenitori, deci ½ din intreaga mostenire;
In rezerva sotului supravietuitor se va calcula asupra intregii mosteniri, incluzand si bunurile caznice, darurile de nuntasau casa de locuit in masura in care a apartinut defunctului.
Rezerva sotului supravietuitor este o cota fixa (de ½) dintr-o cota variabila, nefiind o fractiune raportata direct asupra mostenirii, neavand caracter colectiv ci individual.
La calcularea masei succesorale, numita si masa de calcul se are in vedere:
Stabilirea valorii bunurilor existente in patrimoniul succesoral la data deschiderii mostenirii;
Scaderea patrimoniului succesoral din activul brut al mostenirii pentru a obtine activul net;
Reunirea fictiva (pentru calcul) la activul net a valorii donatiilor facute in timpul vietii de catre cel ce lasa mostenirea. b#%l!^+a?
Reductiunea liberalitatilor excesive
Este o sanctiune civila aplicabila liberalitatilor excesive, lipsindu-le de eticitate in masura necesara intregirii rezervei, dar fara a atrage nulitatea lor.
Dreptul de a invoca reductiunea apartine limitativ persoanelor prevazute de lege:
Mostenitorii rezervatari;
Mostenitorii acestora;
Creditorii rezervatarilor;
Succesorii universali sau cu titlu universal ai mostenitorului universal.
Raportul donatiilor
Reprezinta obligatia pe care o au anumiti mostenitori (descendenti si sotul supravietuitor) de a readuce la masa succesorala bunurile pe care le-au primit cu titlu de donatie de la cel care lasa mostenirea.
Sunt obligati la raport descendentii defunctului precum si sotul supravietuitor (cand el vine in concurs cu descendentii). Raportul donatiilor se justifica prin aceea ca atunci cand defunctul face o donatie unui viitor mostenitor, care este descendent sau sotul supravietuitor, are intentia de a-l favoriza pe acesta in detrimentul celorlalti mostenitori (din aceleasi categorii aratate); doreste numai anticipare a transmisiunii de drepturi, urmarind ca aceasta sa fie imputata asupra partii din mostenire ce-i va reveni celui gratificat odata cu deschiderea mostenirii.
Raportul imobilelor
Raportul imobilelor se efectueaza in natura.
El se poate pretinde in natura pentru imobile, cand cel ce a primit imobilul l-a instrainat sau ipotecat inaintea deschiderii succesiunii, raportul in natura nu este obligatoriu. Raportul in acest caz se pretuieste dupa valoarea ce imobilul a avut-o in momentul deschiderii succesiunii.
Ca urmare a raportului, donatia este desfiintata cu efect retroactiv, astfel incat imobilul b#%l!^+a?face parte din masa succesorala si este supus partajului intre mostenitori.
Raportul mobilelor
Raportul mobilelor se face prin luarea mai putin (prin echivalent) si donatia nu este desfiintata cu efect retroactiv, ceea ce presupune ca donatorul ramane proprietarul bunului dobandit
Persoana care indeplineste condijiile pentru a putea mosteni-succesibilul-are dreptul de a alege, numit optiune succesorala intre consolidarea (confirmarea) titlului de mo§tenitor prin acceptarea mostenirii (acceptare pura si simpla sau sub beneflciu de inventar) si desfiintarea acelui titlu prin renunjarea la mo§tenire, ( ea devenind persoana straina de mostenire).
l. Subiectele dreptului de optiune'.
1. mostenitorii legali: calitatea de subiect al dreptului de optiune aparfine tuturor persoanelor cu vocafie generala (eventuala) la mostenire si trebuie sa fie exercitat nu numai de catre succesibilii chemati in primul rand sa mo§teneasca (rudele din clasa 1 de mostenire), dar si de catre succesibilii subsecventi ( rude din clasa a 11 a).
2. legatarii: toti legatarii au drept de op|iune; vointa unilaterala a testatorului nu poate constrange nici un legatar sa conserve dreptul dobandit prin mostenire si, cu cat mai putin, sa suporte anumite obligatii sau sarcini.
– 3. creditorii succesibilului: in principiu creditorii succesiunii nu pot ac|iona pe cale oblica sau pauliana.
2. Conditiile de validitate ale actului de optiune succesorala:
1. capacitatea: fiind un act de dispozifie, pentru validitatea optiunii, succesibilul trebuie s& aiba capacitatea de exercijiu deplina, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu b#%l!^+a?capacitate de exercitiu restransa trebuie sa exercite optiunea prin ocrotitorul legal, respective cu încuviințarea acestuia și, în ambele cazuri, cu autorizarea autorității tutelare ( art. 105, 124, 127 și 147 C. fam.)
2. consimțământul neviciat: pentru ca opțiunea succesorală să fie valabilă, consimțământul succesibilului trebuie să fie neviciat. Viciile de consimțământ sunt: dolul, violența și eroarea atât de fapt cât și de drept. Datorită procedurii succesorale notariale, problema viciilor de cosimțământ se pune extreme de rar în practică.
3. Condiții de formă și alte condiții de validitate: spre deosebire de acceptarea pură și simplă a moștenirii, care este un act consensual, acceptarea sub beneficiu de inventar și renunțarea la moștenire sunt acte juridice solemne, fiind valabile numai dacă au fost încheiate în condițiile de formă special prevăzute de lege ( ad validitatem).
4. Sancțiunea condițiilor de validitate: nerespectarea condițiilor de validitate ale actului de opțiune succesorală se sancționează cu nulitatea potrivit dreptului comun.
3. Caracterele juridice ale actului de opțiune succesorală:
-1. act juridic unilateral: spre deosebire de testament- act juridic tot unilateral- b#%l!^+a?actul de opțiune poate fi săvârșit nu numai personal de către succesibil, dar și prin reprezentare – legală sau convențională- sau cu încuviințarea autorității tutelare. Deci actul de opțiune nu este un act esențialmente personal.
– 2. act juridic voluntar: – nimeni nu este obligat să accepte moștenirea ce i se cuvine;
– succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilitățile conferite prin dreptul de opțiune;
– dacă sunt o pluralitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit.
Excepții: acceptarea moștenirii cuvenite unui minor, unei personae puse sub interdicție, succesibilul decedat, moștenitorul care cu intenție frauduloasă a dat la o parte sau a ascuns bunuri ale moștenirii.
3. act juridic irevocabil: moștenitorul care a exercitat dreptul de opțiune nu mai poate reveni asupra alegerii făcute.
4. act juridic indivizibil: succesibilul trebuie să se pronunțe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a moștenirii și renunțarea la rest ori acceptarea pură și simplă pentru o parte și acceptarea sub beneficiu de inventar pentru cealaltă parte. Subliniem că indivizibilitatea opțiunii vizează numai moștenirea;
în persoana moștenitorilor (dacă sunt mai mulți), întrucât opțiunea este indivizibilă, divizarea este posibilă; unii să accepte, iar alți să renunțe.
Excepții: moștenitorul legal gratificat prin testament care va putea opta diferit cu privire la moștenirea legală și la legat, Legea fondului funciar nr. 19/1991- dreptul de propietate se face la cerere, relativitatea puterii (autorității) lucrului judecat, devoluțiunea succesorală.
5. act juridic declarative de drepturi: opțiunea succesibilului produce efecte retroactive, de la data deschiderii moștenirii.
6. act juridic nesusceptibil de modalități .opțiunea succesorală nu poate fi afectată de termen sau condiție.
4. Prescripția dreptului de opțiune succesorală
1. Termenul de opțiune: dreptul de opțiune trebuie să fie exercitat într-un b#%l!^+a?termen de 6 luni calculate de la data deschiderii moștenirii. Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni, scotite de la deschiderea succesiunii.
2. Domeniu de aplicare al termenului de opțiune: în practica judecătorească se aplică în mod consecvent soluția potrivit căreia termenul de 6 luni nu se aplică în cazul legatarilor cu titlu particular, în privința lor fiind aplicabile dispozițiile referitoare la prescripția din drepul comun.
– 3. începutul prescripției dreptului de opțiune succesorală: termenul de prescripție de 6 luni începe să curgă de la deschiderea
Neexercitarea dreptului de opțiune în termenul prevăzut de lege nu se confundă cu renunțarea la moștenire.
5. Termenele de inventar și de de deliberare
Durata: patrimonial succesoral se transmite către cel chemat în puterea legii sau a voinței celui care lasă moștenirea din ziua deschiderii moștenirii. El poate fi urmărit de îndată de către creditorii succesiunii, inclusive de către legatarii cu drept de a cere predarea legatelor.Legea acordă succesibilului un termen de 6 luni pentru consolidarea titlului de moștenitor prin acceptarea moștenirii, respective pentru desființarea cu efect retroactive a voinței succesorale prin renunțarea la moștenire.
1 Acceptarea pură si simplă a moștenirii
Prin acceptarea pură și simplă a moștenirii succesibilul nu dobândește nici un drept, ci consolidează numai dobândirea care s-a produs ope legis de la data deschiderii moștenirii și pierde posibilitatea de a renunța la ea sau de a accepta sub beneficiu de inventar.
Acceptarea pură și simplă poate fi de mai multe feluri. Atfel, ea poate fi voluntară, rezultând din manifestarea expresă sau tacită a voinței succesibilului și, forțată, prevăzută de lege ca sancțiune pentru săvârșirea unor fapte de către succesibil.
A. Acceptarea pură și simplă voluntară b#%l!^+a?
1. Acceptarea voluntară expresă: acceptarea este expresă
când succesibilul își însușește calitatea de erede printr-un înscris
autentic sau sub semnătură privată. Voința succesibilului de a accepta expres moștenirea trebuie să fie manifestată informă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Evident, înscrisul trebuie să fie redactat cu respectarea regulilor de capacitate și în termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală. Acceptarea expresă a moștenirii poate fi făcută și prin reprezentant.
Pentru ca înscrisul să valoreze acceptarea expresă, din conținutul lui trebuie să rezulte că succesibilul și-a însușit în mod neechivoc calitatea de moștenitor. Din înscris trebuie să rezulte că succesibilul înțelege să exercite drepturile și să-și asume obligațiile rezultând din calitatea de moștenitor.
2. Acceptarea voluntară tacită: acceptarea este tacită când
succesibilul face un act (fapt) pe care nu-1 putea săvârși decât în calitatea sa de erede și din care rezultă (indirect) dar neîndoielnic intenția sa de acceptare a moștenirii.
Sunt două condiții pentru a fi în prezența unei acceptări tacite: – voința succesibilului de a accepta moștenirea și
– conduita lui (actele sau faptele săvârșite) din care să rezulte indirect intenția de a accepta pur și simplu moștenirea.
Acceptarea tacită poate fi făcută și prin reprezentant, inclusive printr-un mandatar convențional împuternicit special să facă acte de acceptare tacită a moștenirii (de exemplu vânzarea unor bunuri din moștenire).
Actele cu semnificația acceptării tacite: actele de dispoziție având ca obiect drepturile succesorale constituie acte de acceptare, chiar dacă – apparent- îmbracă forma renunțării la moștenire..
Actele de dispoziție: încheierea actelor de dispoziție, indiferent de valoarea obiectului actului juridic și de natura lui, presupune intenția neechivocă a succesibilului de a accepta moștenirea pur și simplu. b#%l!^+a?
Acțiuni injustiție și alte acte procedurale sunt: cererea de împărțeală a bunurilor succesorale, de raport a donațiilor sau de reducțiune a libertății excesive,etc.
Intentarea unei acțiuni succesorale valorează acceptarea chiar dacă va fi respinsă, anulată ca timbrată, va fi urmată de desistare etc.
B. Acceptarea pură și forțată
Acceptarea moștenirii poate fi nu numai voluntară dar și forțată. Cea forțată este impusă de lege în cazul în care succesibilul ( unul sau mai mulți) a dat la o parte (a sustras) sau a ascuns (tăinuit, dosit) bunuri ale moștenirii, inclusive prin nedeclararea lor la inventar, cu intenția frauduloasă de a le însuși în exclusivitate și de a păgubi pe comoștenitori și/ sau creditorii moștenirii.
Condițiile acceptării forțate sunt:
– Elementul obiectiv, indispensabil pentru a deveni aplicabile dispozițiile art. 703 și 712 C. civ, constă în darea la o parte (sustragerea) sau ascunderea, tăinuirea (în special cu ocazia inventarierii) a unor bunuri din moștenire, sustragere sau ascundere săvârșită de succesibil. Poate fi vorba de fapte comisive, de exemplu, ascunderea materială a unor bunuri, bunuri care au existat în patrimoniu succesoral.
Prin fapte omisive sunt de reținut: omisiunea de a trece anumite bunuri în inventar.
Elementul subiectiv, îl reprezintă intenția frauduloasă a moștenitorului.
Autorul faptei ilicite trebuie să aibă calitatea de moștenitor cu vocație concretă la moștenire, fie de moștenitor legal, fie de legatar universal sau cu titlu universal.
C.Efectele acceptării pure și simple
Prin efectul acceptării pure și simple se stinge definitive dreptul de opțiune al succesibilului; el decade din dreptul de a renunța la moștenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar.
Cel mai important efect al acceptării pure și simple este contopirea, confudarea patrimoniului succesoral cu patrimonial personal al moștenitorului, succesor universal sau cu b#%l!^+a?titlu universal.
Efectele generale ale acceptării pure și simple se produc, atât în cazul acceptării voluntare cât și în ipoteza acceptării forțate, care se produce de drept ca urmare a sustragerii sau ascunderii de bunuri succesorale. Pentru săvârșirea acestei fapte ilicite, legea prevede însă-drept pedeapsă civilă- o dublă decădere:
– decăderea din dreptul de opțiune succesorală și
– decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse.
2. Renunțarea la moștenire
Renunțarea la moștenire este actul juridic unilateral, expres și solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, că nu își însușește (renunță) la titlul de moștenitor, desființând cu efect retroactiv vocația sa succesorală, devenind străin de moștenire.
Renunțarea ca și acceptarea este un act juridic indivizibil; succesibilul nu poate renunța în parte la dreptul său succesoral pentru a accepta restul.
Renunțarea la moștenire este un act juridic solemn.
Renunțarea trebuie să îndeplinească două condiții de formă: una de validitate și alta de opozabilitate. Declarația trebuie să fie dată în fața notarului public.
Declarația de renunțare trebuie să fie înscrisă în registrul special de renunțări la succesiune ținut de biroul notarial.
Efectele renunțării: ca urmare a renunțării în condițiile prevăzute de lege se desființează cu efect retroactiv și – dacă declarația de renunțare a fost înscrisă în registrul de renunțări- cu opozabilitate erga omnes vocația succesibilului, el devenind străin de moștenire.
Retractarea renunțării este posibilă dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative: – retractarea este posibilă numai cât timp, în privința renunțătorului, nu s-a împlinit termenul de b#%l!^+a?prescripție a dreptului de opțiune succesorală;
– retractarea este posibilă numai dacă moștenirea nu a fost acceptată până în momentul retractării de un alt succesibil.
3 Acceptarea sub beneficiu de inventar
Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act de opțiune expres și solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, că își însușește titlul de
moștenitor (comoștenitor) al patrimoniului succesoral, dar înțelege să răspundă de pasivul succesoral numai în limita activului moștenit {intra vires hereditatis) și numai cu bunurile moștenite {cum viribus), inventarul întocmit împiedicând confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimonial propiu.
Derogări: opțiunea succesorală este un act juridic voluntar, succesibilul având doar facultatea, nu și obligația, de a accepta sub beneficiu de inventar.
în cazul persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă acceptarea moștenirii va fi socotită
totdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar;
în cazul succesibilului decedat înainte de exercitarea
dreptului de opțiune, acest drept se retransmite prin moștenire. în
această ipoteză, dacă succesibilul decedat are mai mulți moștenitori care nu se înțeleg cu privire la exercitarea dreptului de opțiune unic și indivizibil dobândit prin retransmitere, atunci succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar.
Condiții de formă:
– acceptarea sub beneficiu de inventar poate fi numai expresă;
-să fie înscrisă în registrul special de renunțări la succesiune ținut de biroul notarial desemnat;
-declarația de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie precedată sau urmată de b#%l!^+a?întocmirea unui inventar fidel și exact al bunurilor succesorale.
Efectele acceptării sub beneficiu de inventar: succesibilul își consolidează titlul său de moștenitor.
Separația de patrimonii: spre deosebire de acceptarea pură și simplu care are drept consecință contopirea patrimoniului succesoral cu cel personal, acceptarea beneficiară împiedică amestecarea bunurilor; moștenitorul beneficiar devine titular a două patrimonii distincte, separate între ele.
Administrarea și lichidarea patrimoniului succesoral acceptat sub beneficiu de inventar: moștenitorul beneficiar dacă nu preferă abandonarea, adică predarea bunurilor succesorale creditorilor și legatarilor devine administratorul și lichidatorul patrimoniului succesoral.
Încetarea beneficiului de inventar: acceptarea sub beneficiu de inventar, ca act de acceptare a moștenirii, are caracter definitive și irevocabil. în schimb, beneficiarul de inventar, cu toate consecințele corespunzătoare, poate să înceteze cu efect retroactiv, acceptarea devenind pură și simplă de la data deschiderii moștenirii, prin renunțarea moștenitorului la beneficiu de inventar și prin decăderea lui din acest beneficiu cu titlu de pedeapsă.
TRANSMISIUNEA ACTIVULUI ȘI PASIVULUI MOȘTENIRII
Obiectul transmisiunii
La decesul unei persoane fizice patrimoniul ei se transmite asupra moștenitorilor, legali sau testamentari. Se transmit numai drepturile și obligațiile defunctului cu conținut patrimonial, cele personale nepatrimoniale se transmit pe cale de moștenire.
1. Cuprins al activului succesoral
Intră în alcătuirea patrimoniului succesoral numai drepturile patrimoniale existente la data deschiderii moștenirii.
Drepturile patrimoniale ale defunctului intră în alcătuirea activului succesoral, indiferent de natura lor, drepturile reale principale sau accesorii, drepturile reale de creanță sau drepturile b#%l!^+a?patrimoniale rezultând din creații intelectuale, fac parte din activul succesoral și acțiunile patrimoniale la care defunctul avea dreptul: acțiunile în revendicare, anulare, rezoluțiune sau reziliere, revocare, etc.
Vor mai intra în activul succesoral fructele naturale și civile produse de bunurile succesorale ulterior deschiderii moștenirii.
2. Cuprinsul pasivului succesoral
In alcătuirea lui intră datoriile și sarcinile moștenirii.
Datoriile succesorale sunt acele obligații patrimoniale ale defunctului care există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moștenirii, inclusiv datoriile defunctului față de moștenitorii.
Sarcinile succesorale sunt acele obligații care se nasc în persoana moștenitorului la deschiderea moștenirii sau ulterior, independent de voința defunctului sau din voința lui. Astfel sunt: cheltuielele de înmormântare, cheltuielile pentru administrarea și lichidarea moștenirii, plata legatelor cu titlu particular.
3. Transmisiunea activului succesoral
Transmisiunea activului succesoral poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. Ea operează de drept, de la data deschiderii moștenirii.
Transmisiunea universală sau cu titlu universal: are ca obiect patrimoniul succesoral, iar titularii dreptului sunt moștenitorii legali și legatarii universali.
Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o cotă-parte din moștenire.
Transmisiunea cu titlu particular are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile, privite izolat. Operează tot din momentul deschiderii moștenirii.
Diviziunea de drept a activului succesoral între moștenitorii universali sau cu titlu universal: se divide, prin efectul legii, între comoștenitori și terți, în proporție cu partea sa de creanță. Comoștenitorii dobîndesc numai cote-părți ideale din dreptul real asupra bunurilor.
b#%l!^+a?
Transmisiunea pasivului succesoral
a. Transmisiunea universală și cu titlu universal:
pasivul succesoral se suportă de către succesorii universali sau cu titlu universal.
b. Transmisiunea cu titlu particular: spre deosebire de succesorii universali sau cu titlu universal, legatarii cu titlu particular nu contribuie la plata pasivului succesoral.
Excepții: dacă testatorul a prevăzut expres plata de către legatarul particular a unei datorii sau sarcini; dacă legatul particular are ca obiect un grup particular de bunuri cuprinzând nu numai drepturi, dar și obligații; dacă legatul are ca obiect un imobil ipotecat; dacă activul moștenirii nu acoperă pasivul; legatarul cu titlu particular al uzufructului având ca obiect universalitatea succesorală sau cotă-parte din universalitate.
c. Diviziunea de drept a pasivului succesoral între moștenitorii universali și cu titlu universal proporțional cu părțile ereditare: moștenitorii universali și cu titlu universal au obligația de a plăti pasivul succesoral proporțional cu partea ereditară a fiecăruia. Regula diviziunii de drept a pasivului succesoral proporțional cu partea ce revine fiecărui moștenitor se aplică atât în cazul acceptării pure și simple a moștenirii, cât și în cazul acceptării sub beneficiu de inventar.
Excepții: dacă obligația are ca obiect un bun individual determinat; dacă unul dintre moștenitori este însărcinat singur, prin titlu, cu executarea obligației; dacă obligația este indivizibilă; dacă datoria este garantată cu ipotecă.
d. Contribuția moștenitorilor la datoriile plătite.
Acțiuni în regres: o asemenea plată peste partea contributivă din
datorie, poate fi făcută de moștenitor voluntar sau ca urmare a obligației juridice de a plăti peste partea sa din datorie. în aceste cazuri moștenitorul solvens care a plătit peste partea sa, are o acțiune personală în regres împotriva comoștenitorilor, fie o acțiune din gestiunea de afaceri, fie o acțiune rezultând din subrogație legală, fie o acțiune în garanție a împărțelii. în toate cazurile acțiunea este divizibilă, chiar dacă creanța creditorului plătit era indivizibilă, b#%l!^+a?moștenitorul solvens putând cere de la comoștenitori partea ce fiecare din ei era obligat a plăti.
Acțiunea în regres este prescriptibilă în termen general de prescripție.
e. Limitele tăspuderii succesorilor universali și cu titlu universal pentru pasivul succesoral. Sunt moștenitori regulați: sunt rudele defunctului cu vocație legală și soțul supravețuitor, și moștenitorii neregulați: sunt legatarii universali sau cu titlu univrsal și statul. Moștenitorii regulați răspund pentru plata pasivului succesoral cu bunurile moștenirii și cu patrimoniul lor propiu. Moștenitorii neregulați răspund pentru pasivul succesoral numai în limita bunurilor moștenite.
5. Separația de patrimoni
Legea acordă posibitatea separației de patrimonii fiecărui creditor al succesiunii, în cazul în care succesiunea solvabilă este culeasă de unul sau mai mulți moștenitori insolvabili. Separația de patrimonii este un privilegiu, care poate fi invocat de oricare creditor al moștenirii.
1.Condiții: calitatea de creditor al moștenirii, fie că este vorba de o datorie propiu-zisă a defenctului, fie de o sarcină succesorală născută la deschiderea moștenirii.
Pentru exercitarea privilegiului nu se cere respectarea unor forme speciale, el poate b#%l!^+a?fi invocat, chiar și împotriva imobilelor.
2Caracterul individual al privilegiului: este în privința persoanelor dar și în privința bunurilor. Profită de el numai creditorul solicitant și se întinde numai asupra bunurilor succesorale la care a fost invocat.
3Efecte: ca efect al privilegiului, creditorul separatist are dreptul de a fi plătit cu preferință față de creditorii personali ai moștenitorului din bunurile succesorale cu privire la care a fost invocat.
Creditorii personali vor putea urmări aceste bunuri numai după satisfacerea creanțelor creditorului separatist.
Stingerea privilegiului se face prin renunțarea creditorului separatist. în privința bunurilor mobile, privilegiu nu poate fi invocat iar în privința imobilelor, privilegiu este imprescriptibil și opozabil terților dobânditori.
TRANSMISIUNEA POSESIUNII MOȘTENIRII
Spre deosebire de drepturile succesorale care se dobândesc de către toți moștenitorii de la data deschiderii moștenirii, în privința dobândirii exercițiului acestor drepturi, numită
posesiunea moștenirii- legea distinge între două categorii de moștenitori:
moștenitori care au posesiunea de drept a moștenirii, numiți moștenitori sezinari;
ceilalți moștenitori care nu au sezină și, în consecință, trebuie să ceară trimiterea în posesiune- moștenitorii legali nesezinari, legatarii universali, legatarii cu titlu universal, respectiv executarea legatului:legatarii cu titlu particular.
1. Dobândirea de drept a posesiunii moștenirii de către moștenitorii legaali sezinari
Sezina este un beneficiu al legii în virtutea căreia anumiți moștenitori au drept posesiunea succesiunii din momentul morții defunctului. Posesiunea are însă în această materie un înțeles special; nu presupune neapărat stăpânirea materială a bunurilor din moștenire și nici intenția de a stăpâni acele bunuri pentru sine, putând avea ca obiect și bunuri dobândite prin moștenire de altul.
Sezina conferă moștenitorului în cauză posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea bunurilor succesorale și de a exercita drepturile și acțiunile dobândite de la defunct sau intrate în moștenire ulterior, fără a fi necesară atestarea prealabilă a calității de moștenitor pe cale b#%l!^+a?judecătorească sau notarială.
Moștenitorii sezinari: sunt numai descendenții și ascendenții defunctului, deci numai rudele în linie dreaptă. Calitatea de sezinar al rudelor în linie dreaptă este condiționată de vocația lor concretă la moștenire; cine nu moștenește nu poate avea calitatea de moștenitor sezinar.
2.Efectele sezinei sunt:- moștenitorul sezinar poate intra în stăpânirea de fapt și administrarea tuturor bunurilor succesorale, mobile și imobile, fără îndeplinirea tuturor formalităților prealabile. Moștenitorul sezinar are dreptul să stăpânească și să administreze patrimoniul succesoral înainte de a obține certificatul de moștenitor.
– moștenitorul sezinar poate exercita drepturile și acțiunile patrimoniale dobândite prin moștenire și poate fi urmărit de creditorii moștenirii ca pârât (cu rezerva termenului de 3 luni și 40 de zile pentru inventar și deliberare, în care nu pote fi condamnat la plată).
2. Dobândirea posesiunii moștenirii de către moștenitorii nesezinari
1. Intrarea în posesiune a moștenitorilor legali nesezinari: se
realizează pe calea procedurii succesorale notariale, prin eliberarea certificatului de moștenitor de către notarul public sezinar din circumscripția teritorială a judecătoriei de la locul deschiderii moștenirii. Moștenitorul nesezinar poate să înstrăineze bunurile moștenite înainte de a fi pus în posesiune, deoarece exercită un drept al său propiu și poate cere notarului public luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale.
Dobândirea posesiunii moștenirii de către legatarul universal: se realizează și produce efecte ca și în cazul moștenitorilor legali nesezinari, prin eliberarea certificatului de moștenitor de către notarul public.
Dobândirea posesiunii moștenitorilor de către legatarul cu titlu universal: dacă intrarea în posesiunea fracțiunii din moștenire nu se realizează prin bună învoială, legatarul cu titlu universal va intra în posesiune pe baza certificatului de moștenitor eliberat de către notarul public, în condițiile prevăzute de lege pentru legatarul b#%l!^+a?universal.
Executa rea legatului cu titlu particular: legatarul singular intră în posesiunea lucrului legat din ziua în care a cerut prin justiție sau i s-a încuviințat de bună voie predarea legatului. Legatarul cu titlu particular
poate valorifica drepturile succesorale notariale, obținând certificatul de moștenitor (legatar).
PETIȚIA DE EREDITATE
Petiția de ereditate este o acțiune prin care o persoană cere instanței judecătorești recunoașterea titlului său de moștenitor legal sau legatar și obligarea la restituirea bunurilor succesorale persoanei care deține aceste bunuri, drepturile pretinse de cele două părți fiind inconciliabile.
1. Părțile : – reclamantul în petiția de ereditate este persoana care se pretinde a fi succesor universal sau cu titlu universal
– pârâtul este o persoană care se pretinde a fi succesor universal sau cu titlu universal și care posedă bunurile succesorale .
2. Caractere juridice'. Petiția de ereditate este : – o acțiune reală, având drept scop deposedarea moștenitorului aparent de bunurile succesorale.
-o acțiune divizibilă, în sensul că fiecare pretins moștenitor trebuie să acționeze , respectiv să se apere în nume propiu.
-o acțiune prescriptibilă în termenul general de prescripție. Termenul curge nu de la deschiderea moștenirii, ci de la data când pârâtul a făcut acte de succesor.
3. Dovada calității de moștenitor. Mijloacele de probă admise în acest cadru sunt certificatul de moștenitor, testamentul, actele de stare civilă și orice alte mijloace de probă admise de lege. b#%l!^+a?
Certificatul de moștenitor se eliberează de către notarul public în cadrul procedurii succesorale notariale necontencioase și cuprinde constatările referitoare la masa succesorală, calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din patrimoniul defunctului.
Certificatul de calitate de moștenitor face dovada numai în privința calității de moștenitor.
Testamentul poate servi, de asemenea, ca instrument probator al calității de moștenitor.
Actele de stare civilă vor putea fi, de asemenea, prezentate ca dovadă a calității de moștenitor, a rudeniei cu defunctul sau a calității de soț supraviețuitor.
Și alte mijloace de dovadă vor putea fi prezentate pentru a justifica vocația succesorală.
4. Efectele petiției de ereditate :
– efecte între adevăratul moștenitor și moștenitorul aparent. Ca urmare a admiterii petiției de ereditate, moștenitorul aparent este obligat să restituie adevăratului moștenitor toate bunurile succesorale pe care le-a deținut, creanțele pe care le-a încasat și să plătească datoriile pe care le are față de succesiune, dacă este cazul.
– efectele față de terți: dacă moștenitorul aparent, în perioada cât a deținut bunurile succesorale a încheiat acte juridice cu terțe persoane se admite că actele de conservare și de administrare se mențin, afară numai dacă terțul a fost de rea-credință și actul se dovedește a fi dăunător
lndiviziunea succesorală
C. civ reglementează „împărțirea succesiuni" ca modalitate de ieșire din „ indiviziune".
1. Pluralitatea de titulari: indiviziunea presupune o pluralitate de titulari ai dreptului de propietate, dar nu neapărat mai mulți moștenitori cu o vocație universală. b#%l!^+a?
2.Regimul juridic al indiviziunii succesorale: literatura de specialitate și practica judiciară au desprins două principii:
– fiecare coindivizar are un drept individual asupra cotei-părți ce i se cuvine având ca obiect bunuri din indiviziune;
– nici unul dintre coindivizari nu este titular exclusiv asupra vreunui bun sau bunurilor indivize.
3.Libera dispoziție asupra cotei-părți ideale: coindivizarul poate dispune liber asupra cotei sale indivize din universalitate ( având ca obiect toate bunurile), cât și (numai) de cota sa asupra unui bun determinat din universalitate.
4.Regula unanimității: toate actele juridice referitoare la bunurile aflate în indiviziune trebuie să fie făcute cu acordul unanim al coindivizarilor.
5.Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieșirea din
indiviziune: spre deosebire de dreptul de a accepta moștenirea care este prescriptibil în 6 luni de la deschiderea moștenirii, ieșirea din indiviziune poate fi cerută oricând, de către oricare dintre moștenitorii.
2. Impărțirea moștenirii
Impărțirea este operațiunea juridică care pune capăt stării de indiviziune (coproprietate) prin împărțirea, în natură și/sau prin echivalent, a bunurilor aflate în indiviziune, avînd ca efect înlocuirea cu efect retroactiv a cotei-părți ideale, indivize, asupra acestora, cu drepturi exclusive ale fiecăruia din coindivizari asupra unor bunuri (valori) determinate în materialitatea lor.
1.Condiții generale de fond ale împărțelii moștenirii vizează calitatea persoanelor care o pot cere, capacitatea lor de exercițiu și, în mod excepțional,necesitatea unei autorizații.
-In primul rând, împărțeala poate fi cerută de către
coindivizari (moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal). b#%l!^+a?
– Succesorii în drepturi ai coindivizarilor pot cere împărțeala sau continuă acțiunea începută de autorul lor.
Creditorii personali ai coindivizarilor pot cere împărțeala sau continua acțiunea de împărțeală promovată de coindivizarul debitor,pe cale acțiunii oblice.
Capacitatea de exercițiu necesară pentru a cere și a
participa la împărțeală .toți coindivizarii participanți la împărțeală (inclusiv în cadrul procedurii succesorale notariale) trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exercițiu restrânsă trebuie să fie reprezentate, respectiv asistate de ocrotitorul legal.
Autorizație: potrivit legislației în vigoare ieșirea din indiviziune nu este condiționată de obținerea unei autorizații administrative prealabile.
Obiectul împărțirii succesorale
Obiectul împărțelii îl constituie, în principiu numai bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ale defunctului transmise asupra moștenitorilor.
1. Bunurile existente în patrimoniul succesoral nesupuse partajului sunt:
– bunurile individual determinate care formează obiectul unor legate cu titlu particular se dobândesc de către legatar de la data deschiderii moștenirii și deci nu formează obiectul partajului.
– bunurile care, prin destinația sau prin natura lor, nu sunt susceptibile de a fi împărțite: amintirile de familie, servitutile și părțile comune din imobile destinate folosinței în comun, dreptul real de folosință asupra locurilor de îmormântare.
2. Bunurile care fac obiectul partajului, deși nu au existat în masa succesorală la data deschiderii moștenirii sunt: – bunurile care sunt aduse la masa succesorală ca efect al reducțiunii liberalităților excesive sau ca efect al raportului donațiilor; b#%l!^+a?
– bunurile care intră în masa succesorală în temeiul subrogației reale cu titlu universal;
-terenurile asupra cărora se reconstituie dreptul de propietate al defunctului;
-fructele naturale, civile sau industriale produse de bunurile succesorale după data deschiderii moștenirii.
FORMELE ÎMPĂRȚELII
Ieșirea din indiviziunea succesorală se poate realiza în două forme: prin bună învoială și pe cale judecătorească
1. împărțeala prin bună învoială: trebuie să îndeplinească următoarele condiții: – toți coindivizarii să fie prezenți;
– să aibă capacitate de exercițiu deplină, să fiemajori;
– coindivizarii să fie de acord cu realizarea împărțelii pe această cale și cu clauzele convenției.
Coindivizarii pot împărți bunurile indivize „ oricum ar voi".
2. împărțeala pe cale judecătorească: potrivit legii, partajul judiciar este obligatoriu: – dacă nu sunt prezenți (personal sau prin reprezentanță) toți coindivizarii;
– dacă între coindivizari există persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
EFECTELE ÎMPĂRȚELII
Efectul declarativi retroactiv): împărțeala nu are caracter translativ, ci declarativ de drepturi și, ca atare retroactivează până în momentul deschiderii moștenirii.
Desființarea împărțelii:
– Nulitatea relativă – împărțelile pot fi desființate pentru violență sau doi. Ca anulare, potrivit b#%l!^+a?dreptului comun, se sancționează și împărțeala făcută cu nerespectarea condițiilor de ocrotire a persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate restrânsă.
– Nulitatea absolută , potrivit dreptului comun, actul de partaj va fi nul absolut dacă s-a încheiat cu violarea unor norme imperative (cauză sau obiect ilicit, imoral).
3. Efectele desfiinșării împărțelii: anularea sau declararea nulității actului de împărțeală produce efecte retroactive (de la data partajului) cu consecința renașterii stării de indiviziune.
ÎMPĂRȚEALA DE ASCENDENT
Legea permite ca ascedentul să-și împartă prin donație sau prin testament bunurile sale, între descendenți, preîntâmpinând nașterea stării de indiviziune între ei la decesul ascendentului.
Partajul poate fi definit drept un act juridic între vii (donație) sau pentru cauza de moarte (testament) prin care ascendentul împarte între toți descendenții săi cu vocație succesorală la deschiderea moștenirii bunurile sale, în tot sau în parte, aceste bunuri fiind dobândite de către aceștia divizat, în mod individual, iar nu în cote-parte ideale,ce caracterizează starea de indiviziune.
împărțeala de ascendent este un act juridic mixt: pe de o parte, ea reprezintă o donație sau o dispoziție testamentară, iar pe de altă parte, un act de împărțeală» dar de natură specială întrucât nu este menit să pună capăt unei stări de indiviziune.
Condiții de validitate ale împărțelii de ascendent
Condiții deforma: împărțeala de ascendent se pote face, sub sancțiunea nulității absolute, numai cu respectarea regulilor prevăzute de lege pentru donații și testament.
Condiții de fond: îndeplinește condițiile de fond de drept comun, prevăzute pentru donații b#%l!^+a?și testament.
Persoanele îndreptățite a face împărțeala de ascendent: numai părinții și ceilalți ascendenți pot să-și împartă bunurile pe această cale între descendenții lor.
Impărțeala de ascendent se poate face numai între descendenții dispunătorului ( din căsătorie, din afara căsătoriei sau adopție).
Obiectul împărțelii: partajul testamentar poate avea ca obiect toate bunurile ce ascendentul a lăsat la moartea sa sau numai o parte a acestora. împărțeala-donație nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente, nu și cele viitoare, ale dispunătorului.
Efectele împărțelii de ascendent: produce efecte diferite după cum s-a realizat prin donație sau prin testament.
Efectele împărțelii- donație: înaintea deschiderii moștenirii dacă partajul s-a realizat pe cale de donație, între ascendentul-donator și descendenții săi donatari se nasc reporturi specifice contractului de donație, potrivit dreptului comun. După deschiderea moștenirii:- descendenții-donatari devin succeptibili, dar păstrează și calitatea de donatari.
Efectele împărțirii testamentare: aceasta nu produce nici un efect cât timp ascendentul trăiește și el o poate revoca sau modifica până în ultima clipă a vieții, potrivit dreptului comun.
Efectele după deschiderea moștenirii: în temeiul împărțirii testamentare de ascendent, descendenții dobândesc bunurile atribuite în stare divizată, din momentul deschiderii moștenirii, potrivit voinței testatorului.
5.4 Rezerva succesorala
Orice persoană fizică poate, potrivit legii, dispune liber de bunurile care alcătuiesc patrimoniul său. Astfel, patrimoniul pe care persoana il lasa la moarte poate fi total neînsemnat dpdv. valoric.
De asemenea, nimeni nu este obligat să lase moștenire, chiar dacă are rude apropiate sau soț supraviețuitor. Insa, dreptul de dispoziție, drept exclusiv și absolut se exercita numai în b#%l!^+a?limitele și cu modificările reglementate de lege.
Principalele limitari ale dreptului de dispoziție în materie favorizeaza rudele apropiate ale defunctului (descendenți și părinți) și soțul supraviețuitor. Aceasta pentru ca ei au calitatea de moștenitori rezervatari. Insa, limitarile vizează doar liberalitățile făcute prin acte intre vii (donații) și pentru cauza de moarte (legate), precum și exheredările făcute prin testament. Astfel de acte de dispoziție, desi sunt permise de lege, trebuie să se conformeze limitelor legale care favorizeaza moștenitorili rezervatari.
Totusi, chiar si cand exista mostenitori rezervatari, actele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit care nu sunt liberalități, ci doar acte dezinteresate (comodatul, împrumutul fără dobândă etc.) nu sunt limitate în materie succesorală. Aceasta pentru că actele respective nu au drept urmare micșorarea patrimoniului succesoral. Bineinteles, este interzis ca sub aparența acestor acte pentru care legea nu prevede limitări, să fie încheiate de fapt alte acte (donație deghizată etc.) pentru care legea reglementeaza limitări în favoarea moștenitorilor rezervatari.
Dreptul de dispoziție al celui care lasă moștenirea este nelimitat in lipsa moștenitorilor legali rezervatari. De pilda, dacă la data decesului va avea numai rude colaterale (frați, unchi etc.), aceste rude nu vor putea ataca actele liberale ale defunctului (donații sau legate făcute în favoarea altor persoane ori pentru exheredare) pe motiv că ar fi excesive. Actele de dispozitie ale defunctului (liberalitati sau exheredari) produc efecte fara limitari dacă el are numai moștenitori nerezervatari sau dacă nu are rude în grad succesibil.
Rezerva succesorală – definitie/notiune.
Din articolele codului civil se pot desprinde elementele necesare pentru stabilirea acelei părți din patrimoniul defunctului care este rezervata, conform legii, anumitor moștenitori legali și, respectiv, a acelei părți de care defunctul putea dispune liber, sub formă de liberalități sau exheredări.
Definitie: Rezerva succesorală este acea parte din patrimoniul celui care lasă moștenirea la care persoanele apropiate defunctului (mostenitorii rezervatari) au dreptul în virtutea legii, împotriva voinței sale manifestate prin liberalități făcute în timpul vieții (donații) și/sau prin dispoziții testamentare pentru cauză de moarte (legate sau exheredări). Asadar, daca are mostenitori rezervatari, testatorul poate dispune prin liberalitati doar de o parte din mostenire numita cotitate disponibila. b#%l!^+a?
Prin urmare, dacă defunctul are moștenitori rezervatari și dacă a dispus de patrimoniul său prin donații și/sau testament, masa succesorală, la care se adaugă donațiile făcute în timpul vieții, se divide în două părți:
rezerva succesorală, pe care o vor mosteni succesorii rezervatari, chiar și împotriva voinței liberale a defunctului;
cotitatea disponibilă, în privința căreia voința defunctului este suverană, discreționară.
Această împărțire a patrimoniului succesoral se impune atat în cazul moștenirii testamentare propriu-zise, cat și în cazul în care defunctul nu a lăsat testament, dar a făcut donații. In cadrul devoluțiunii legale a moștenirii trebuie să se verifice dacă prin donațiile făcute au fost sau nu respectate drepturile moștenitorilor rezervatari.
Pe de altă parte, rezerva îi apără pe moștenitorii rezervatari atat împotriva liberalităților excesive făcute în favoarea unor persoane străine, cat și împotriva liberalităților făcute în favoarea unor moștenitori legali, chiar comoștenitori rezervatari.
De exemplu, dacă defunctul are mai mulți copii, poate sa gratifice pe unul dintre ei doar cu respectarea rezervei celorlalți. Înseamnă că defunctul îl putea favoriza atribuindu-i, pe lângă rezerva la care are dreptul în mod egal cu ceilalți, și cotitatea disponibilă. In felul acesta defunctul poate restabili o eventuală inegalitate obiectivă patrimonială existentă între ei, indiferent de cauză (boală, accident, mai multe persoane în întreținere etc.). Dar această posibilitate de avantajare este limitată – indiferent de motivație – la cuantumul cotității disponibile; rezerva nu poate fi atinsă nici prin liberalități făcute unuia (unora) dintre moștenitorii rezervatari.
Caracterele juridice ale rezervei succesorale
Caracterul succesoral al rezervei
In prisma caracterului sau succesoral, rezerva este o parte a moștenirii (pars hereditatis), dar nu a celei pe care defunctul o lasa efectiv, ci o portiune din succesiunea pe care acesta ar fi lasat-o daca nu facea liberalitati. Rezerva se atribuie moștenitorilor rezervatari indiferent de voința defunctului. Astfel, se vor avea în vedere atat patrimoniul defunctului la data morții, cat și donațiile pe care le-a facut in timpul vieții și care se adaugă la activul net al b#%l!^+a?patrimoniului succesoral pentru calcularea rezervei.
Fiind o parte a moștenirii care se atribuie rezervatarilor în calitate de moștenitori legali, rezerva poate fi pretinsă numai de cei care vin efectiv la moștenire, respectiv îndeplinesc condițiile necesare pentru aceasta (au capacitate succesorală, vocație concretă la moștenire, nu sunt nedemni) și acceptă pur și simplu sau sub beneficiu de inventar moștenirea. Conferind calitatea de moștenitor rezervatar descendenților, părinților și soțului supraviețuitor al defunctului, legea condiționează dreptul la rezervă de chemarea efectivă la moștenire și de acceptarea ei. De exemplu, părinții nu au dreptul la rezervă în prezența descendenților pentru că fac parte din clasa a doua de moștenitori legali, iar nepoții în prezența copiilor defunctului, dat fiind că sunt rude de gradul doi (nu au vocație concretă). Tot astfel, nedemnitatea sau renunțarea la moștenire desfiinteaza si dreptul la rezerva, desființand cu efect retroactiv vocația succesorală.
Cel care culege rezeva are obligatia sa plateasca datoriile partii respective de mostenire, ultra vires hereditatis, dacă a acceptat succesiunea pur și simplu, iar dacă a acceptat sub beneficiu de inventar, intra vires hereditatis și numai cu bunurile moștenirii (cum viribus). Rezerva îi apără pe moștenitorii rezervatari împotriva actelor liberale excesive ale defunctului, dar mentine obligația succesorilor acceptanți, inclusiv rezervatari, de a plati datoriile moștenirii. Rezerva se calculează numai în raport de activul net care exista în patrimoniul b#%l!^+a?defunctului în momentul deschiderii moștenirii, deci scăzand pasivul succesoral.
Caracterul imperativ al rezervei
Legea stabileste imperativ care sunt moștenitorii rezervatari și cuantumul rezervei. Aceste aspecte nu pot fi modificate prin voința celui care lasă moștenirea, nici chiar cu acordul viitorilor (prezumtivilor) moștenitori rezervatari. De exemplu, chiar daca acestia ar consimți la micșorarea cuantumului rezervei. De altfel, un asemenea act este un pact asupra unei moșteniri viitoare interzis de lege si ari fi nul absolut si dacă ar îmbrăca forma unei dispoziții testamentare facute de testator. De exemplu, dispoziția prin care testatorul dispune micșorarea rezervei moștenitorilor săi sau impune o sarcină asupra rezervei. Dispunătorului ii sunt interzise orice modalitati sau clauze care ar leza drepturile moștenitorilor rezervatari.
Legea stabilește imperativ numai dreptul la rezervă, dar nu și obligația exercitării dreptului. Asadar, după deschiderea moștenirii, succesibilul rezervatar poate renunța total sau parțial la dreptul conferit de lege. De exemplu, poate renunța la moștenire sau poate imparti bunurile succesorale prin bună învoială în cadrul procedurii succesorale notariale etc.
Actele încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la rezervă sunt sancționate cu nulitatea absolută întrucât dezmoștenirea rezervatarilor contravine celor mai elementare norme de morală si echitate. In acelasi timp, rezerva succesorală are și caracter social pentru ca familia este nucleul de bază al societății.
Caracterul propriu al dreptului la rezervă
Dreptul la rezervă este unul propriu, născut în persoana moștenitorilor rezervatari la data deschiderii moștenirii. Asadar, mostenitorii rezervatari nu dobandesc dreptul la rezerva de la defunct, pe cale succesorala. Altfel, toate actele defunctului ar fi opozabile mostenitorului rezervatar, inclusiv cele prin care se aduce atingere rezervei, si rezervatarii nu ar mai putea fi protejati eficient dpdv. legal.
In privința dreptului la rezervă, descendenții, părinții și soțul supraviețuitor nu sunt succesori în drepturi (habentes causam) față de actele încheiate le defunct și prin care se aduce atingere acestui drept, ci au calitatea de erți și, ca atare, aceste acte nu le sunt opozabile. Toate celelalte acte incheiate de cel care lasă moștenirea (acte cu titlu oneros și acte lezinteresate) produc efecte față de moștenitorii rezervatari – ca și față de orice alt moștenitor – în calitatea lor de succesori în drepturi, cu deosebire că moștenitorii nerezervatari sunt succesori în drepturi cu privire la toate actele defunctului, inclusiv liberalitățile.
Dreptul la rezervă în natură b#%l!^+a?
Moștenitorii rezervatari au dreptul la rezervă în natură, iar nu sub forma echivalentului în bani. Aceasta deoarece cotitatea disponibilă și, indirect, rezerva succesorală sunt determinate ca părți din moștenire, ca fracțiuni din bunurile defunctului. Ei își valorifică dreptul la rezervă în calitate de proprietari (coproprietari în indiviziune) de bunuri si nu în calitate de creditori ai unei creanțe. Dacă prin liberalitatile facute de defunct s-a adus atingere rezervei, ea trebuie reîntregită în natură, nu prin echivalent.
De exemplu, donatarul sau legatarul nu-l pot obliga pe rezervatar să accepte contravaloarea rezervei. Donația urmează să fie rezolvită in limita rezervei. Respectiv, legatul devine ineficace, iar moștenitorul rezervatar dobândeste astfel proprietatea bunului în limita rezervei. Nici defunctul nu poate nesocoti dreptul la rezervă în natură. De exemplu, nu poate sa dispună vânzarea imobilului prin licitație și atribuirea sau reîntregirea rezervei din prețul obținut.
Totusi, în mod excepțional, în anumite cazuri prevăzute expres de lege, rezerva poate fi atribuită sau întregită sub forma unui echivalent în bani. De exemplu, dacă donatarul a înstrăinat bunul donat înainte de deschiderea moștenirii.
Moștenitorul rezervatar poate accepta atribuirea sau întregirea rezervei sub forma unui echivalent bănesc. El are dreptul sa pretinda rezerva in natura, dar nu este obligat in acest sens.
In sfârșit, dreptul la rezerva în natură nu vizează totalitatea bunurilor din patrimoniul defunctului (cotă-parte din toate bunurile). Dacă valoarea obiectului liberalității (de exemplu, a bunului donat sau lăsat legat) se încadrează în limitele cotității disponibile, beneficiarul liberalității îl poate păstra, rezerva fiind satisfăcută în natura din alte bunuri, inclusiv sume de bani, existente în patrimoniului succesoral. Prin urmare, dispunătorul are o facultate de alegere; poate hotărî bunurile (de exemplu, anumite lucruri mobile sau imobile) care vor alcătui obiectul liberalității în limita cotității disponibile și, implicit, rezerva în natură (restul bunurilor mobile sau imobile).
Mai mult decât atât, se admite și "delegarea" facultății de alegere legatarului, care va desemna bunurile ce vor alcătui disponibilul legat, restul bunurilor în natură revenind moștenitorilor rezervatari. Legatarul care este și el moștenitor rezervatar va putea adăuga la cotitatea disponibilă, în acest scop, și cota sa de rezervă. b#%l!^+a?
Caracterul colectiv al rezervei
Cand există mai mult moștenitori rezervatari, de exemplu, trei sau mai mulți descendenti, rezerva lor se determină și se atribuie în mod colectiv sau global. Codul civil stabilește partea sau cotitatea disponibilă, iar restul bunurilor se atribuie cu titlu de rezervă, în indiviziune, moștenitorilor rezervatari care pot și accepta să moștenească.
Faptul ca rezerva are un caracter colectiv, determinandu-se și atribuindu-se global, nu inseamna că de renunțarea sau nedemnitatea unui moștenitor rezervatar vor profita comoștenitorii săi rezervatari. Rezerva se calculează în funcție de cei care moștenesc și care au calitatea de rezervatari; cine nu moștenește nu poate fi rezervatar. De exemplu, în cazul a trei copii (rezerva ar fi de 3/4), dintre care unul este nedemn sau renunță la moștenire, rezerva se calculează în funcție de moștenitorii rezervatari care vin efectiv la moștenire (deci 2/3). Prin copil sau părinte "lăsat" de defunct se înțelege "lăsat ca moștenitor". Or, titlul de moștenitor al renunțătorului sau nedemnului se desființează cu efect retroactiv el devenind străin de moștenire.
Indisponibilitatea rezervei
Doctrina juridica trateaza si subiectul caracterului indisponibil al rezervei. Aceasta indisponibilitate este relativă (1) și parțială (2).
(1) Indisponibilitatea este relativa deoarece dreptul de a dispune a celui ce lasa mostenirea este limitat numai daca are mostenitori rezervatari si doar in folosul lor. Numai mostenitorii sai rezervatari pot invoca atingerea adusa rezervei si doar ei pot pretinde reintregirea acesteia.
(2) Indisponibilitatea este partiala sub dublu aspect:
– ea vizeaza numai o fractiune a mostenirii (rezerva succesorala), nu si cotitatea disponibila;
– actele cu titlu oneros pe care le savarseste titularul sunt valabile si opozabile mostenitorilor rezervatari (deoarece nu intra in masa succesorala). Prin urmare, numai donatiile si legatele vor fi raportate la cotitatea disponibila, si nu toate actele pe care le-a realizat defunctul. b#%l!^+a?
5.5 Regimul internațional al succesiunilor
Federalismul judiciar european
Una dintre realitățile incontestabile ale acestui nou început de secol și de mileniu constă în faptul că viata privată a indivizilor nu mai poate fi mărginită înlăuntrul frontierelor naționale ale statelor.
Vreme îndelungată ne nășteam și muream în “perimetrul” aceluiași sistem de drept. Viața însăși se mărginea la teritoriul unui anumit stat. în aceste împrejurări, cetățenia evoca nu numai apartenența noastră la o anumită entitate statală, facându-ne „resortisanții” acesteia, ci și, în egală măsură, apartenența la un anume sistem de drept, mai precis la sistemul de drept al statului respectiv.
Fenomenul globalizării, circulația tot mai intensă a persoanelor, facilitată de dezvoltarea mijloacelor modeme și rapide de transport, expansiunea comerțului internațional, libertatea de stabilire în alte țări, intemetul ca nou mod de comunicare și de angajare juridică – și chiar ca „mod alternativ de viață”-, au condus la internaționalizarea circuitului privat.
Raporturile dintre dreptul privat și dreptul comunitar au o natură și implicații diferite în funcție de materia în cauză. în domeniul raporturilor economice, diversitatea legislațiilor private naționale reprezintă fără dubiu un obstacol în calea realizării pieței unice. Sub influența comunitară, statutul profesional al operatorilor economici tinde să se apropie de la un stat la altul, și în această logică s-a dezvoltat principiul țării de origine, iar armonizarea comunitară a dreptului societăților comerciale este destul de avansată.
Apropierea legislațiilor private naționale nu privește însă numai operatorii economici, ci și raporturile dintre ei, iar dreptul comunitar a intervenit schimbând aspecte semnificative din dreptul obligațiilor, al contractelor sau din dreptul judiciar privat. în domeniul dreptului persoanelor și al familiei, legislația comunitară a avut inițial doar un rol indirect și subsidiar, influența sa simțindu-se ca efect al jocului libertăților fundamentale afirmate de Tratate; pentru ca unificarea legislațiilor statelor membre în domenii ce reflectă particularități naționale nu este nici oportună și nici neapărat necesară, dreptul comunitar intervine în prezent asigurând b#%l!^+a?coordonarea acestora, prin intermediul unor reguli uniforme de conflict de legi sau jurisdicții.
Prin extinderea domeniilor de intervenție a dreptului comunitar și cu un efort de reflecție asupra sensului procesului legislativ, din 1985 instituțiile comunitare au modificat profund politica lor legislativă, cu o intervenție mult mai amplă în domeniul dreptului privat. Scopul urmărit prin această schimbare este triplu: restrângerea în sine a obstacolelor în calea comerțului intracomunitar (ca o implicație a teoriei economiei de piață), atenuarea atingerilor aduse liberei concurențe între operatorii economici, atingeri cauzate de disparitatea dintre legislațiile naționale, circumscrierea amplorii sarcinii de apropiere a legislațiilor naționale necesare pentru buna funcționare a pieței interne.
Rezultatul acestor demersuri s-a materializat în crearea unui corpus de norme de drept privat european comune tuturor statelor membre UE, în reînnoirea dreptului privat din statele membre; problematica utilității și legitimității acestui demers, a modalităților sale de realizare, a consecințelor sale, a perspectivelor evoluției sale viitoare trebuie să preocupe astăzi și orice jurist român.
Problema esențială: cum să abordăm întâlnirea dintre dreptul comunitar și dreptul privat din statele membre; câteva aspecte de metodă vor trebui clarificate în prealabil.
In primul rând, problematica raporturilor dintre dreptul comunitar și dreptul privat va trebui abordată făcând distincție între domeniul economic și domeniul persoanelor și al familiei. în primul caz, vocația dreptului comunitar de a interveni pentru a uniformiza sau a armoniza legislațiile naționale este incontestabilă, datorită faptului că aceste legislații economice reprezintă un factor de diversitate și ca atare un obstacol în calea realizării obiectivelor tratatului (realizarea pieței interne, asigurarea liberei concurențe), în schimb, în cel de-al doilea caz, dreptul național rămâne în mare măsură autonom, mai protejat de intervenția comunitară, motivul fiind acela că de fapt construcția comunitară nu este influențată decât marginal, excepțional de regulile naționale din domeniul dreptului persoanelor sau al familiei, cu atât mai mult cu cât în acest domeniu se manifestă cu intensitate identitățile naționale, al căror respect este garantat de art. 6 §3 din Tratatul UE.
In al doilea rând, o altă distincție va trebui făcută în funcție de modalitatea de intervenție dreptului comunitar asupra dreptului privat național, în funcție de tipul de armonizare practicat. Armonizarea directă, realizată de legislatorul comunitar, este de esență b#%l!^+a?fragmentară: textele sunt dispersate, circumstanțiale, generând o teamă de balcanizare. Acest lucru este explicabil, competențele UE sunt limitate, iar orice intervenție legislativă trebuie justificată prin afectarea sensibilă a comerțului intracomunitar.
Caracterul incomplet este inerent dreptului privat comunitar, în timp ce dreptul privat național tinde spre completudine. Putem vorbi însă și de o incidență indirectă a dreptului comunitar asupra dreptului privat al statelor membre. Fără să vizeze neapărat dreptul privat, dreptul comunitar, primar sau derivat, trimite la concepte juridice comune fie tuturor statelor membre, fie unora dintre acestea. Pentru cel din urmă caz, fenomenul poate fi privit ca un factor de progres – deoarece dreptul, nefiind static, se adaptează dintotdeauna schimbărilor pe care le înregistrează evoluția colectivităților umane; în schimb, pentru primul, intervenția comunitară poate conduce la incoerențe, nu numai pentru dreptul privat național, ei și pentru dreptul comunitar însuși, deoarece este posibil ca judecătorul comunitar să formuleze definiții uneori fără a avea timpul de a realiza o reflecție globală care să permită degajarea unei concepții cu privire la instituția juridică vizată, este posibil ca legiuitorul comunitar să utilizeze uneori concepte generale, a căror incidență depășește sectorul armonizat.
Dreptul comunitar și dreptul contractelor.
Armonizarea dreptului contractelor la nivel european nu este o inițiativă nouă sau izolată, așa cum o arată lucrările grupului Lando (finalizate în Principiile de Dreptul european al contractelor), cele ale Universității din Trento (finalizate printr-un studiu având ca temă Fondul comun al dreptului privat european), seria de casebooks patronată de profesorul Van Gerven sau proiectul extrem de ambițios al The Study Group on an European Civil Code animat de profesorul Von Bar.
Aceste reflecții se înscriu în prezent într-un context susținut de autoritățile comunitare, care contribuie la crearea condițiilor politice de realizare a unei armonizări efective. De exemplu, începând cu 1989 Parlamentul european a adoptat mai multe rezoluții invitând la această codificare a dreptului privat european. La 11 iulie 2001, Comisia europeană a publicat o comunicare privitoare la dreptul european al contractelor solicitând juriștilor, universitarilor, societății civile, de fapt tuturor celor interesați, prezentarea opiniilor lor cu privire la aceste inițiative.
Dacă discuțiile generate au consolidat constatarea că elaborarea unui cod b#%l!^+a?civil European este pentru moment o idee utopică, nerealistă (pe termen scurt), în schimb alte alternative sunt deschise în fața autorităților comunitare (favorizarea dezvoltării unor principii de dreptul contractelor iără valoare juridică obligatorie sau ameliorarea reglementărilor comunitare existente).
La-15 noiembrie 2001 Parlamentul european a adoptat o nouă rezoluție prin care se subliniază necesitatea continuării armonizării punctuale a dreptului contractelor în acele cazuri în care recunoașterea reciprocă a dispozițiilor naționale nu se poate aplica și în care divergențele dintre acestea creează obstacole în calea bunei funcționări a pieței interne, în sensul definit de Curtea de justiție, iar Comisia europeană este invitată să prezinte un plan de acțiune precis care să conducă din 2010 la elaborarea și adoptarea unui corpus de reguli privitoare la dreptul contractelor în Uniunea Europeană. Astfel, proiectul armonizării dreptului contractelor în Europa nu are nimic utopic : în acest context, inițiativele comunitare au fost focalizate spre garantarea echilibrului contractual, cum vor fi protejarea consumatorilor/salariaților/asiguraților/agenților comerciali sau a altor părți în situație economică defavorabilă.
Dreptul comunitar și dreptul internațional privat. Dacă acum 20 de ani puțini autori ar fi estimat, ținând cont de integrarea europeană, că dreptul internațional privat ar ocupa un loc central pe scena procesului legislativ comunitar, astăzi numeroase lucrări/teze de doctorat sunt deja dedicate în doctrina occidentală actelor normative semnificative elaborate în domeniu (A. Layton, H. Mercer (ed.), European Civil Practice, Thomson, 2006; Katharina Boele-Woelki, Brussels II bis: Its Impact and Application în the Member States, Intersentia 2007; J. F. van Drooghenbroeck, S. Brijs, Un titre executoire europeen, Larcier, 2006) sau influențelor reciproce dintre cele 2 materii (P. Picone, Diritto internazionale privato e diritto comunitario, Cedam, 2004; F. Viangalli, La theorie des conflits de lois et le droit communautaire, PUAM, 2004; A. Fuchs, H. Muir-Watt, E. Pataut, Les conflits de lois et le systeme juridique communautaire, Dalloz, 2004; M.P. Puljack, Le droit international prive a l’epreuve du principe communautaire de non-discrimination en raison de la nationalite, PUAM, 2004).
Intâlnirea dintre cele două materii poate părea dificilă: obiectul DIP este acela de a organiza coexistența pacifică a unor sisteme juridice diferite; dreptul comunitar este în schimb orientat către integrarea piețelor și construcția unui spațiu fără frontiere interioare. Și totuși, atat la nivel european cât și specialiștii din cele două discipline au înțeles că existența lor b#%l!^+a?concomitentă nu este numai posibilă, dar și necesară. Un plus de drept internațional privat comunitar poate semnifica un efort în minim în sensul uniformizării/armonizării regulilor materiale din statele membre (mult mai dificilă), respectiv conservarea particularităților naționale.
Comunitarizarea directă a dreptului internațional privat, realizată prin folosirea regulilor clasice de conflict de legi sau de competența jurisdicțională va ocupa un loc semnificativ în demersul nostru. în plus de numeroasele reguli de conflict conținute în directive de armonizare sectorială (de exemplu în materie de asigurări), intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1 mai 1999) a bulversat situația dreptului internațional privat clasic: art. 61 lit. c) și 65 din Tratatul CE au atribuit competența Uniunii europene pentru a interveni în domeniul cooperării judiciare în materie civilă. Conform Planului de acțiune al Consiliului și al Comisiei privitor la modalitățile optimale de punere în practică a dispozițiilor acestui Tratat în materia realizării progresive a spațiului de libertate, securitate și justiție, această competență implică luarea de măsuri pentru identificarea facilă a tribunalului competent în litigiile cu elemente de extraneitate, indicarea clară a dreptului aplicabil, obținerea rapidă a unor hotărâri judecătorești, proceduri eficace de executare; este vorba de tot atâtea chestiuni care intră în domeniul competenței internaționale directe și indirecte, respectiv al conflictelor de legi. Fundamentele competenței comunitare în materie fiind asigurate (dar nu de necontestat), primele texte de DIP european nu au întârziat să apară: printre pionieri putem menționa regulamentele 44/2001, 1346/2000, 1347/2000, 2201/2003, 805/2004; alte asemenea acte normative sunt în curs de adoptare (Roma 1), iar proiectele nu lipsesc nici ele (Roma 3). Demersurile astfel făcute sunt extrem de ambițioase.
Pe de o parte, noutatea intervenției comunitare impune luarea în considerare a fundamentelor diferitelor reguli de DIP adoptate, dar și discutarea pertinentei instrumentelor utilizate din perspectiva unei comunitarizări reușite a DIP-ului la acest nivel; în acest ultim sens, dacă regulamentele pot reprezenta un instrument adecvat (prin unificarea pe care o realizează), directiva europeană ridică multe semne de întrebare. Pe de altă parte, chiar dacă procesul de uniformizare a DIP-ului statelor membre pare a fi mijlocul preferat de UE pentru realizarea integrării juridice europene, pot fi subliniate unele stângăcii/ neînțelegeri, datorate fie cunoașterii insuficiente a DIP-ului, fie datorită dorinței de a lăsa judecătorilor naționali posibilitatea de a desăvârși opera de creație comunitară. b#%l!^+a?
Astfel, natura unor norme europene de DIP, întâlnite mai ales în directive, nu se lasă ușor dedusă (reguli de conflict sau reguli materiale având un domeniu autodeterminat de aplicare în spațiu), deși o anumită calificare atrage consecințe semnificative; iar daca statele membre înțeleg diferit chestiuni totuși esențiale, suntem departe de uniformizarea căutată. Alte dificultăți pot fi subliniate în raport cu regimul legilor de aplicare imediată (legile de poliție) comunitare. în relația dintre statele membre, intervenția acestora va fi neutralizată, ca efect al principiului recunoașterii reciproce; în schimb, în raporturile cu statele terțe, jocul lor nu va fi afectat, iar mai mult, numeroase acte normative (de drept material) având sursă comunitară vor fi ridicate la statutul de legi de poliție și vor perturba soluționarea normală a conflictului de legi. O asemenea situație bulversează teoria clasică a legilor de aplicație imediată.
DIP-ul comunitar va trebui de asemenea să opteze între reguli de conflict neutre (tradiționale în DIP) sau pentru reguli de conflict inspirate de obiective materiale (- non-discriminare, libera circulație, libera concurență – acestea din urmă inspirând dreptul comunitar în ansamblul său).
O altă opțiune destul de delicată este oferită legiuitorului comunitar: aceea între reguli de conflict limitate la domeniile economice (această perspectivă fiind în concordanță cu specializarea originară a dreptului comunitar) sau reguli de conflict incluzând și domeniile dreptului persoanelor și al familiei. Așa cum demonstrează proiectul de Regulament Roma III (legea aplicabilă divorțului și separației de corp), liniile de acțiune sunt deja conturate.
Nu în ultimul rând, o analiză prospectivă a dreptului comunitar al conflictelor de legi presupune rezolvarea problemei delimitării geografice a viitoarelor reguli de conflict. Două dificultăți vor reține atenția noastră: alternativa între regulile de conflict universale sau regulile de conflict autolimitate, respectiv problema raporturilor dintre dreptul comunitar și instrumentele internaționale de drept internațional privat.
Federalismul juridic european este răspunsul cel mai elocvent la dezideratul de “unitate în și prin diversitate”, la nevoia de a concilia cerința de mai multă predictibiliate și siguranță în circuitul juridic transfrontalier cu “dorința” statelor membre de a-și păstra regulile și tradițiile juridice proprii, tradiții care sunt strâns legate de particularitățile evoluției istorice din fiecare țară, care marchează și definesc identitatea culturală specifică. b#%l!^+a?
Intre multiplele fațete și efecte ale federalismului juridic european ne vom opri, succint, la trei, pe care le considerăm extrem de importante:
(1) autonomia de voință exprimată prin clauzele de alegere a legii aplicabile – factorul generator al deschiderii competiției sistemelor de drept (privite ca “produse normative” aflate în concurență cu cele similare din alte state membre);
(2) conceptul de “străin” și condiția juridică a străinului;
(3) ordinea publică internațională – autocrație sau reminiscență?
Vom încerca în continuare să ne focalizăm atenția asupra unuia dintre instrumentele cele mai importante ale dreptului internațional contemporan, menit să confere mai multă flexibilitate în circuitul privat internațional – acordurile (clauzele) de alegere a legii aplicabile (choice of law agreements). Acestea reprezintă una dintre cele mai importante și mai impunătoare forme de manifestare a autonomiei de voință în dreptul internațional privat.
Ele sunt o expresie a autonomiei de voință în dreptul internațional privat (party autonomy în Private International Law).
Libertatea de alegere a legii aplicabile a devenit o constantă a dreptului internațional privat contemporan, mai ales în contextul globalizării.
In plan european, așa cum arăta Prof. Horatia Muir Watt, „choice of law emerges as a flexible and creative tool of multi-level govemance. As has been seen, its clearest advantage is maintaining regulatory extemalities” (F. Cafaggi, H. M.-Watt, Making European Private Law. Governance Design, Edward Elgar, 2008, p. 14-15).
Putem distinge următoarele trăsături (funcții) ale autonomiei de voință în dreptul internațional privat (ale convențiilor de alegere a legii aplicabile – choice of law agreements):
1. Autonomia de voință („choice of law agreements”) reprezintă, fară îndoială, un instrument al globalizării. Ele sunt expresia federalismului juridic european (legal federalism);
2. Choice of law agreements reprezintă un factor menit să răspundă nevoii crescânde de predictibilitate, menit să vină în întâmpinarea expectativelor rezonabile ale participanților la b#%l!^+a?circuitul privat internațional;
3. Autonomia de voință reprezintă un instrument de respect și de protecție a alterității, permițând nu numai recunoașterea
tradițiilor și a obiceiurilor juridice și culturale aparținând altor state sau comunități, dar și asigurarea „eficienței” acestora pe teritoriul altor state decât cel căruia aparține „prin naționalite” legiuitorul, dacă ne este permisă această formulare;
4. Choice of law agreements reprezintă un factor menit să responsabilizeze părțile, făcându-le să conștientizeze, încă de la început, diversitatea culturală și juridică a lumii, impunândule-le precauție și atenție;
5. Choice of law agreements reprezintă un factor de flexibilizare a circuitului juridic transfrontalier, deschizând mereu o nouă alternativă participanților la raporturile juridice internaționale. Ei vor fi tentați să arunce privirea („să tragă cu ochiul”) și asupra conținutului normativ al altor sisteme de drept (sau asupra unor codificări cu caracter nestatal), să compare aceste sisteme sau codificări cu cel căruia îi revenea competența e aplicare în lipsa alegerii. Pornind de aici, autonomia de voință în dreptul internațional privat deschide posibilitatea „de evadare” din sistemul normativ național atunci când interesul participanților la raporturile juridice transfrontaliere o cere. în felul acesta se produce desedentarizarea dreptului privat, care nu mai este nici unic și nici obligatoriu. Părțile pot alege în mod liber – chiar dacă nu în mod discreționar — sistemul normativ căruia să i se subordoneze. Professio juris deschide astfel o breșă în sistemele naționale de drept, permițând părților să evadeze.
Așa cum am arătat și cu alt prilej, dreptul internațional privat revine în forță în planul scenei juridice europene, constituind principalul instrument al unificării europene. Al unificării în și prin diversitate; el focalizează toate sistemele naționale de drept în jurul persoanei (individului), pe care-1 dezbracă de haina de cetățean. Cetățenia devine astfel un factor le legătură (de localizare) – connecting factor – cu caracter alternativ și rezidual. Apartenența prin cetățenie la un anume stat membru nu pare să mai joace vreun rol major. Individul nu mai poate fi nici favorizat, dar nici discriminat datorită cetățeniei.
El (dreptul internațional privat) localizează individul în funcție de centrul său de interes, adică în funcție de locul în care acesta își are reședința obișnuită (habitual residence). b#%l!^+a?Reședința obișnuită devine astfel principalul factor de localizare a persoanei, elementul care identifică și impune apartenență juridică a persoanei la un anume sistem de drept, în vreme ce cetățenia relevă doar apartenența ei „politică” la un anume stat.
El (dreptul internațional privat) este blând, îngăduitor, dar și pervers în același timp. Blând și îngăduitor pentru că permite luxul menținerii diversităților culturale și juridice aparținând sistemelor naționale de drept privat, asigurând totuși predictibilitatea și fluența circuitului juridic transfrontalier prin reguli de conflict (choice of law rules) uniforme. Dar totul are însă și un preț…
Este totuși „pervers” pentru că, în ciuda acestei generozități, el deschide subtil și voalat poarta concurenței sistemelor de drept privat. Ceea ce este însă specific acestei concurențe este faptul că ea nu este prilejuită de unificarea dreptului privat. Nu se pune deci problema de a alege între sistemele de drept privat – sau între normele materiale (substanțiale) alocate diferitelor instituții ale dreptului privat aparținând statelor membre – în funcție de criterii de preferință sau „de performanță” stabilite de executivul european sau de Parlamentul european. Normele juridice naționale, ca și sistemele de drept cărora ele aparțin, vor continua să supraviețuiască. Dar vitalitatea și eficiența lor este lăsată la mâna destinatarilor acestora. Se conturează astfel, chiar dacă în mod incipient și voalat, o „piață a dreptului privat”, dirijată de pe tărâmul conflictelor de legi.
Perversitatea dreptului internațional privat este totuși una nobilă, demnă de respect. In spatele acestei perversități juridice se ascunde nevoia de umanizare a circuitului privat. Individul nu mai este lăsat la discreția legiuitorului național, fiindu-i permis să „evadeze” din sistemul normativ național ori de câte ori există suficiente legături cu alte sisteme de drept, ori de câte ori există suficiente argumente pentru aplicarea altui sistem de drept, perceput ca fiind mai atractiv, mai prietenos, mai apropiat de expectativele rezonabile ale părților.
Fără a intra în detalii, ținem doar să punctăm faptul că intensitatea acestei concurențe diferă după cum ea pune în balanță sisteme de drept aparținând statelor membre sau sistemul de drept aparținând unui stat membru cu sistemul de drept aparținând unei terțe țări.
In felul acesta dreptul internațional privat conduce la ierarhizarea sistemelor de drept. Numai că nu este vorba despre o ierarhizare pe verticală, ci despre una orizontală; sistemele de drept sunt puse să se concureze. Specificul acestui gen de ierarhie constă în faptul că ea nu este b#%l!^+a?una prestabilită, criteriile fiind puse în permanență în joc și decizia aparținând de fiecare dată părților implicate, adică beneficiarilor produsului normativ.
Concurenta sistemelor de drept se articulează perfect cu principiul recunoașterii mutuale a hotărârilor judiciare și a actelor publice. Dreptul european este un drept al concurenței libere. Iar această concurență nu se rezumă la cea a mărfurilor sau a serviciilor. Altfel spus, concurența nu se limitează la resortul economic, ci ea trebuie să existe, cu suficientă intensitate, și în domeniul juridic. Concurența sistemelor de drept vine astfel să complinească peisajul juridic european.
Dreptul străinilor, prin legătura sa cu elementele constitutive ale statului – populația, teritoriul -constituie o materie în care tema suveranității statale are puternice influențe. în lipsa unei societăți internaționale organizate integral, complet, care să edicteze un regim al străinilor aplicabil oricare ar fi statul în care aceștia se găsesc, problema condiției străinului este reglementată de fiecare suveranitate în parte, prin dispoziții unilaterale, luându-se în considerare doar interesele proprii. Libertatea de care se bucura statele în acest domeniu este îngrădită doar de obligativitatea de a recunoaște străinilor personalitatea juridică, și deci un minim de drepturi necesare pentru viața în societate, așa cum impune articolul 6 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: fiecare persoană are dreptul la recunoașterea personalității sale juridice, oriunde s-ar afla”.
Chiar dacă noțiunea de „străin” este totuși dificil de conturat, deoarece ea face referire la situații numeroase și variate (imigranți, rezidenți, rezidenți permanenți, apatrizi, azilanți, refugiați), importanța ei nu trebuie neglijată. Statutul străinilor este modalitatea prin care statul controlează fluxurile migratoare, orientând astfel viitorul națiunii. Prin definiția străinului, statul poate accentua distincția cu statutul cetățeanului sau poate permite străinului să acceadă la statutul de cetățean în condiții mai mult sau mai puțin stricte. Criterii istorice, demografice, economice, dar și o anumită viziune a statului cu privire la viitorul națiunii sunt tot atâtea elemente ce trebuie luate în considerare în fixarea statutului străinilor.
Așa cum arată și originea latină a termenului (iextraneus, de la extra, adică în afară), străinul este un individ care nu este membru al cetății (civitas). Dacă cetățeanul este naționalul titular de drepturi și obligații, străinul nu are aceleași drepturi și îndatoriri față de stat, și de aceea el este considerat diferit, distinct de grupul de cetățeni. b#%l!^+a?
In România, textul de bază în materie de străini este Ordonanța de urgență nr. 194/2002, modificată în ultimul rând prin Legea nr. 56/2007. în art. 2 al. 1 lit. a) ea definește „străinul” ca fiind ,persoana care nu are cetățenia română”. Criteriul care se conturează astfel pentru delimitarea „străinului” de cetățean este naționalitatea, adică legătura juridică ce există între o persoană fizică și un stat, prin care se consacră apartenența acelei persoane la populația constitutivă a statului respectiv. O observație suplimentară se impune totuși: dacă „străinul” dobândește naționalitatea română, el nu va mai fi considerat străin de către autoritățile române, ci național (chiar dacă el are dublă cetățenie), în conformitate cu prevederile art. 12 al. 2 din L. nr. 105/1992.
Calitatea de „străin” autorizează un tratament distinct de acela aplicabil naționalilor, putând genera discriminări: străinii nu se bucură de același regim de intrare și de ședere pe teritoriul național (ei având nevoie în marea majoritate a cazurilor de vize, respectiv de permise de ședere), ei nu se află la adăpostul măsurilor de expulzare de pe teritoriu, chiar dacă locuiesc de mai multă vreme și în mod reglementar în țara de primire.
De asemenea, străinilor le revin obligații particulare, iar drepturile de care se bucură sunt limitate sau condiționate: străinii nu pot ocupa funcții sau demnități publice, nu pot constitui sau finanța partide politice (art. 4 alin. 2 și 3 din OUG 194/1992); ei beneficiază de măsuri de protecție socială, în aceleași condiții ca și cetățenii români, dacă își au reședința sau domiciliul în România și au acces, fară restricții, la activitățile școlare și de instruire în societate, dacă sunt cuprinși în sistemul de învățământ (art. 3 alin. 4 și 6 din OUG 194/1992).
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, această situație a înregistrat însă o evoluție semnificativă. Statele membre ale UE fac parte dintr-o ordine juridică specifică, caracterizată prin integrarea atât economică, dar și politică, din ce în ce mai accentuată. Câteva elemente vin să modifice datele existente până acum în cadrul regimului străinilor: cetățenia europeană (impusă prin Tratatul de la Maastricht), comunitarizarea parțială, dar progresivă, a politicilor migratoare (Tratatul de la Amsterdam), libertatea profesională recunoscută tuturor resortisanților statelor membre, principiul de ne-discriminare pc motiv de naționalitate.
Incepând cu Consiliul european de la Fontainebleau din 1984, la nivel european a început să fie promovată o idee cheie: aceea că cetățeanul comunitar ar trebui să fie plasat în b#%l!^+a?centrul construcției europene, pentru a dezvolta sentimentul acestuia de apartenență de la o comunitate supra-națională. Tratatul de la Maastricht a făcut un pas important pe calea întăririi acestei relații dintre Uniunea europeană și cetățenii statelor membre: el introduce (în Tratatul CE!) conceptul de cetățenie a UE, fară a-i da o definiție precisă, dar precizând totuși că „este cetățean al UE orice persoană având cetățenia unui stat membru'’ și că „cetățenii UE beneficiază de drepturile și trebuie să respecte obligațiile prex’ăzute de Tratat” (art. 17 ex art. 9 TCE). Conceptul de cetățenie europeană (reluat și de Tratatul de la Amsterdam) trimite la un ansamblu de drepturi și obligații care se apropie mult de acelea incluse în cadrul noțiunii de „cetățenie”, înțeleasă în sens tradițional, particularizându-se însă prin voința legiuitorului comunitar de a adăuga noi drepturi celor deja recunoscute resortisanților statelor membre.
Cu privire la obligațiile impuse cetățenilor UE, recunoașterea cetățeniei europene nu oferă un contur precis, detaliat al acestora (art. 17§2 TCE doar trimite la „obligațiile fixate de prezentul tratat”), iar acest lucru se explică probabil prin aceea că solidaritatea între cetățeni nu a atins încă un nivel suficient pentru a putea constitui fundamentul unor asemenea obligații. în schimb, fiind vorba despre drepturi, Tratatul reafirmă drepturile deja recunoscute anterior (libertatea de circulație și de ședere), dar și inovează, pe de o parte aducând drepturi noi, specifice, cum ar fi acela de a vota și de a fi votat în alegerile europene și în cele municipale, pe de altă parte sporind protecția cetățenilor, prin dreptul de a adresa petiții Parlamentului b#%l!^+a?european (art. 21 și art. 194 TCE), dreptul de a se adresa Mediatorului european (art. 21 și 195 TCE), dreptul de a comunica cu instituțiile și cu anumite organe ale Comunității (art. 21 al. 3 TCE), dreptul la protecție diplomatică în statele terțe (art. 20 TCE).
Libera circulație a persoanelor, principiu fundamental al Tratatului de instituire a Comunităților Europene, este în mod tradițional prezentată ca incluzând, pe de parte, dreptul de deplasare și de ședere pe teritoriul unui stat membru, iar pe de altă parte libera exercitare a unei activități profesionale. Tratatul de instituire a Uniunii Europene impune în prezent o disociere a acestor două drepturi.
La nivel european, politicile migratoare se inspiră prioritar din două principii: deschidere către interior, închidere către exterior. Logica securitară impregnează puternic această politică, dar ea nu poate să ascundă neîncrederea statelor față de ideea de a abandona suveranitatea lor în schimbul unui control european al frontierelor. Chiar dacă statele membre au considerat din totdeauna probleme precum azilul și imigrația ca ținând de suveranitatea națională (și trebuind deci sa fie tratate prin metoda interguvemamentală) comunitarizarea titlului IV prin Tratatul de la Amsterdam a adus semnele unei evoluții semnificative: problemele referitoare la libera circulație a „persoanelor” („Vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație”) au fost integrate în tratat, alăturându-se liberei circulații a „lucrătorilor”.
In schimb, această comunitarizare pare a fi fructul unui compromis: pe de o parte, ea prezintă o geometrie variabilă (prin aceea că se permite Danemarcei, Marii Britanii și Irlandei să rămână în afara ei – opting oui), iar pe de altă parte ideologia securitară este evidentă, acțiunea comunitară în materie trebuind să asigure cel puțin același nivel de securitate și de protecție ca și Convenția Schengen (pe care o integrează). Progresul atât de dorit în aceste domenii este limitat în spațiu și timp, marcând persistența faptului național în sânul construcției europene. Statele nu au renunțat să reglementeze fluxurile migratoare și nu li se impune suprimarea legislației referitoare la intrarea și șederea pe teritoriul lor; fiecare stat poate continua să edicteze constrângeri specifice aplicabile străinilor, și chiar resortisanților comunitari, dar cu respectarea exigențelor europene. Deși Directiva Europeană 38/2004 enunță cu claritate că dreptul de a circula și de a ședea liber este „un drept fundamental și individual” conferit cetățenilor UE, statele au dreptul de a4 limita pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică.
Cu privire la chestiunea sporirii unei eventuale discriminări între „străini”, prin privilegierea libertății de circulație a resortisanților UE și deplasarea controalelor la frontierele exterioare ale UE, textele și doctrina nu oferă însă o claritate desăvârșită și nici unanimitate în plan terminologic. Textele juridice ale comunităților și ale UE nu conțin precizări cu privire la b#%l!^+a?termenul străin, exceptând Convenția pentru aplicarea Acordurilor Schengen, din 1990. Pentru statele membre Schengen, străinul este „orice persoană alta decât resortisanții statelor membre ale CE” (titlul 1 al Convenției).
De asemenea, se pare că acest termen lipsește din doctrina instituțională, care preferă conceptul de „resortisant al unui stat terț”. Or, acesta este considerat a fi „orice persoană care nu este cetățean al UE, în sensul articolului 8§1 TCE’’’ (Cf. Directivei consiliului referitoare la drepturile resortisanților statelor terțe de a călători în interiorul UE). Din aceste două texte rezultă că naționalii statelor membre UE nu trebuie să fie priviți, în domeniul de aplicare a dreptului comunitar, ca „străini”, contrar calificării adesea întâlnită (în special în statele membre) de „străin comunitar”. DE 2004/38 utilizează sintagma „cetățean al UE și membrii familiei sale”, indicând cu claritate destinatarii textului, și deci ai libertății de circulație.
Concluzia sub acest punct poate fi dedusă cu ușurință: pentru viitor, distincțiile practicate în legislațiile naționale între naționali și străini nu se vor mai conduce după criteriul naționalității, ca până în prezent, ci mai degrabă vor lua în considerare drepturile și deci de garanțiile de care resortisanții celorlalte state (comunitare sau nu) pot beneficia din perspectiva dreptului comunitar. De aceea, chiar dacă resortisanții statelor membre nu se găsesc într-o situație absolut identică celei a naționalului, doar resortisanții statelor terțe vor fi considerați din punct de vedere juridic „veritabilii străini ai Europei”.
Dreptul de a exercita liber o activitate profesională reprezintă, în dreptul comunitar, la fel ca și în legislațiile naționale, un drept fundamental al persoanei.
Beneficiarii acestei libertăți sunt, în principiu, numai resortisanții comunitari. Pe de o parte, naționalii nu pot să invoce în favoarea lor dreptul comunitar în ipoteza unei situații pur interne (dar regula este apreciată restrictiv), pe de altă parte resortisanții statelor terțe beneficiază de recunoașterea libertăților profesionale în Comunitate numai pe baza unor acorduri internaționale, acestea putând prevedea însă fie un „tratament non discriminatoriu”, fie un „tratament la fel de favorabil” ca cel acordat resortisanților comunitari. în mod excepțional, resortisanții statelor terțe care sunt membrii de familie ai unui cetățean al Uniunii beneficiază de egalitate de tratament în materie de libertăți profesionale; de asemenea, libera prestare a serviciilor pe care o exercită o întreprindere comunitară beneficiază, prin ricoșeu, și resortisanților statelor terțe stabiliți în mod reglementar într-un stat membru și angajați ai întreprinderii în cauză. b#%l!^+a?
Totuși, acceptând ideea adânc înrădăcinată în legislațiile naționale că străinii trebuie să fie excluși de la exercitarea autorității publice pe teritoriul statului de primire, art. 39§4 și art. 45 TCE evită să includă în domeniul de aplicare a libertăților profesionale și activitățile din administrația publică sau care privesc exercițiul autorității publice. Suveranitățile naționale sunt menajate și în materia libertății profesionale, astfel că aceste din urmă activități vor fi rezervate numai naționalilor. Vom aminti totuși interpretarea restrictivă pe care CJCE o aduce acestor articole și dreptul de control pe care și-l rezervă, demonstrând chiar și în acest domeniu că un resortisant comunitar nu poate fi tratat ca orice alt „străin”.
Alături de principiul general al libertății profesionale, consacrat de Tratatul de instituire a Comunității europene, dreptul comunitar oferă cetățenilor europeni o protecție specifică, în diverse domenii, și aici vom prezenta doar două asemenea situații. Pe de o parte, în domeniul accesului la muncă, principiul egalității de tratament între naționali și resortisanții comunitari se prezintă ca unul dintre fundamentele Comunității. Pe de altă parte, în ceea ce privește protecția cetățenilor comunitari în fața unor riscuri sociale precum boala, maternitatea, îmbătrânirea, șomajul, accidentele de muncă, dreptul comunitar a intervenit pentru a asigura coordonarea regimurilor aplicabile lucrătorilor migranți, astfel încât aceștia să-și conserve drepturile dobândite sau în curs de dobândire în statul membru în care circulă (evoluție semnificativă față de situația rezervată resortisanților statelor terțe). Și în aceste domenii, principiul este egalitatea de tratament între naționali și resortisanții statelor membre (includem în plus și refugiații și apatrizii rezidând reglementar pe teritoriul unui stat membru). Evident, pentru aceste chestiuni, statele membre rămân libere să reglementeze cum vor accesul la muncă sau protecția socială a resortisanților din state necomunitare.
Inscris în textul Tratatului de instituire a Comunității economice europene încă din momentul semnării acestuia (Roma, 25 martie 1957), principiul ne-discriminării pe motiv de naționalitate constituie unul dintre bazele esențiale ale integrării comunitare. Potrivit articolului 12 al. 1 TCE, „în domeniul de aplicare a prezentului tratat, și fără a se aduce atingere dispozițiilor particulare pe care acesta le prevede, se interzice orice discriminare pe motiv de naționalitate'". Regulă cardinală a dreptului comunitar, principiul ne-discriminării pe motiv de naționalitate este instrumentul privilegiat al integrării economiei statelor membre într-o piață comună prezentând, în măsura posibilului, caracteristicile unei piețe interne. în același timp, el b#%l!^+a?este strâns legat de libertățile de circulație în interiorul teritoriului comunitar, din moment ce aceste libertăți, intervenind în domeniul economic, constituie elementul esențial al pieței comune, în sensul dreptului comunitar.
Conotația economică a principiului rezultă și din declinarea lui în numeroase principii sectoriale, care interzic discriminările pe motiv de naționalitate în domenii precum monopolurile naționale (art. 31 § 1 TCE), relațiile cu producătorii sau cu consumatorii, în ceea ce privește organizarea comună de piețe agricole (art. 34§2 TCE), ajutoarele acordate de state (art. 87§1 TCE), libera circulație a lucrătorilor (art. 39§2 TCE), dreptul de stabilire (art.43 TCE), libera prestare a serviciilor (art. 49 TCE) sau libera circulație a capitalurilor (art. 56 și 58 TCE).
Dreptul comunitar nu este însă numai un drept de realizare a unei integrări economice; depășind conceptul de piață, dreptul Uniunii se afirmă și ca un drept al persoanelor. Modificările instituționale realizate deceniul trecut vin să probeze nu numai angajamentele de respectare a libertăților fundamentale ale persoanei umane (art. 6§1 TUE), dar și dezvoltarea unor drepturi economice sau sociale sau construirea unui statut al cetățeanului comunitar. Prin voința lor de transforma comunitatea economică într-o întreprindere comună la care participă toți cetățenii europeni ca indivizi, Tratatele de la Maastricht sau Amsterdam au oferit CJCE posibilitatea de a preciza semnificația principiului ne-discriminării pe motiv de naționalitate și de a spori consecințele care îi sunt atașate.
Articolul 12 TCE interzice discriminările pe motiv de naționalitate „în domeniul de aplicare a Tratatului” și fără a aduce atingere dispozițiilor particulare pe care acesta le prevede. în ciuda formulării destul de generale a textului, doctrina consideră că această dispoziție își limitează efectele la resortisanții – persoane fizice ai statelor membre, precum și la persoanele juridice care sunt asimilate acestora (pentru că sunt constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și își au sediul statutar, administrația centrală sau stabilimentul principal pe teritoriul Comunității – art. 48 TCE), fără să privească și resortisanții statelor necomunitare.
Evoluția principiului de ne-discriminare pe motiv de naționalitate.
La origine, principiul ne-discriminării pe motiv de naționalitate nu a fost utilizat decât pentru a favoriza persoanele care își exercitau libertatea profesională; fundamentul intervenției b#%l!^+a?sale a fost libertatea de circulație, care determină drepturile conferite de egalitatea de tratament. Progresiv jurisprudență CJCE a lărgit domeniul său de aplicare original, determinând și o transformare a conținutului său.
Ratione personae, domeniul de aplicare a principiului a fost extins, fără a mai fi luat în considerare exclusiv criteriul exercitării libertății profesionale. Orice resortisant al unui stat membru, găsindu-se într-o situație guvernată de dreptul comunitar, beneficiază de tratamentul național, pe teritoriul statului de destinație, din moment ce dreptul comunitar garantează libertatea de deplasare în statul membru în cauză.
Ulterior, libertățile de circulație și de sejur fiind extinse prin 3 directive din 1990 la aproape toți resortisanții statelor membre (lucrători care au încetat activitatea profesională, studenți, subsidiar alți resortisanți), aplicarea jurisprudenței amintite a condus la o extindere fără precedent a principiului ne-discriminării. O a treia etapă de extindere a fost reprezentată de modificările instituționale ale tratatelor, prin care s-a introdus cetățenia Uniunii în favoarea resortisanților statelor membre (art. 17 CE). Cetățeanului UE, art. 18 TCE îi recunoaște dreptul de circulație și de sejur, sub rezerva totuși a limitărilor și condițiilor prevăzute de dreptul comunitar (a se vedea DE 2004/38, amintită supra). Fiind vorba de dreptul de a rămâne pe teritoriul statelor membre, CJCE a precizat că acesta este „recunoscut direct” oricărui cetățean al Uniunii. Dând un conținut concret noțiunii de cetățenie a uniunii, CJCE consacră astfel evoluția principiului ne-discriminării pe motiv de naționalitate, care se detașează de funcția sa originală în serviciul libertăților economice pentru a deveni un drept constitutiv al cetățeniei.
Ratione materiae. Art. 12 TCE dispune că domeniul de aplicare material al principiului ne-discriminării pe motiv de naționalitate coincide cu acela al tratatului CE, orice extindere a acelui din urmă conducând automat la o extindere a primului. Astfel, CJCE garantează justițiabililor un control de compatibilitate cu exigențele principiului de ne-discriminare nu numai a acelor măsuri naționale care pot crea obstacole în calea exercitării efective a unei libertăți de circulație, dar a tuturor măsurilor naționale susceptibile să intre în domeniul de aplicare a Tratatului. Două elemente vin să își aducă puternic amprenta: pe de o parte, construcția comunitară se bucură de o dimensiune evolutivă, ea incluzând nu numai modificările tratatelor, dar și actele adoptate ca rezultat al cooperării inter-guvemamentale, iar pe de altă parte, așa cum rezultă din poziția Curții de Justiție, exigențele de mobilitate intra-comunitară au un caracter extensiv. b#%l!^+a?
Din cele de mai sus, se poate astfel observa că drepturile recunoscute cetățenilor comunitari beneficiari ai egalității de tratament nu au întotdeauna ca fundament necesitatea realizării libertăților de circulație; intervenția principiului de ne-discriminare se poate explica, pe de o parte, și prin voința de a asigura integrarea beneficiarilor libertăților profesionale și a membrilor familiilor lor în statul de primire sau, pe de altă parte, prin preocuparea de a asigura nașterea unui sentiment de apartenență la o comunitate, sentiment ce stă la baza conceptului de cetățenie a Uniunii.
Aceste extinderi ale domeniului principiului de ne-discriminare au condus la considerarea acestuia din urma ca fiind un drept fundamental al cetățenilor europeni, traducând existența unei comunități de drept și de valori sociale proprii construcției comunitare. Destinatarii principiului ne-discriminării pe motiv de naționalitate nu trebuie să fie tolerați pur și simplu ca străini, ci priviți ca resortisanți comunitari care beneficiază, în domeniul de aplicare a Tratatului CE și în aceleași condiții, de toate drepturile de care se bucură resortisanții statului de primire. Un tratament identic fără distincție în funcție de naționalitate contribuie la dezvoltarea unui sentiment de identitate și de destin comun al cetățenilor statelor membre
Scurte observații cu privire la reglementarea excepției de ordine publică internațională și legilor de aplicație imediată în proiectul noului Cod vivil român
1. Excepția de ordine publică internațională.
Mecanism indispensabil intr-un sistem de DIP ce prevede ca metoda principala de soluționare conflictelor de legi în spațiu metoda regulilor de conflict, excepția de ordine publică internațională este reglementată în cadrul art. 2564 NCC. Dacă precizările cu privire la efectul negativ – efectul pozitiv al acesteia erau de așteptat, în schimb, regăsim câteva elemente de noutate în ceea ce privește cazurile sale de intervenție.
a. Efectul negativ-efectul pozitiv.
Structura regulii reținute de art. 2564 NCC este clasică, textul abordând atât aspectul negativ al acestui mecanism – refuzul de aplicare a legii străine a cărei competență a fost stabilită conform regulilor de conflict instituite dacă ea șochează ordinea publică de DIP român -, cât și efectul pozitiv sau de substituție – aplicarea legii române în locul legii străine înlăturate. b#%l!^+a?
In ceea ce privește efectul negativ al acestei excepții, acesta implică înlăturarea legii străine dacă rezultatele aplicării sale contravin unor principii și valori fundamentale. Textul impune o apreciere în concreto și va fi astfel posibilă atât aplicarea unei legi străine în esența șocantă daca rezultatele sale sunt echivalente celor la care ar conduce aplicarea legii române (o lege musulmana ce admite căsătoria poligamă va fi aplicată fară probleme de autoritățile de stare civila române dacă fiecare dintre cei doi soți este celibatar în momentul celebrării căsătoriei), dar și înlăturarea unei legi care în abstract nu este contrară ordinii publice, dar care, datorită circumstanțelor, conduce la rezultate inacceptabile…
Noul Cod civil nu consacra, în cadrul regulii analizate, o diferență în intervenția excepției de ordine publică în funcție de legăturile pe care situația juridică le are cu forul (Inlandsbeziehung în dreptul german, ordre public de proximite în dreptul francez); totuși, dată fiind aprecierea în concreto evocată mai sus, nu este mai puțin adevărat că în practică tribunalele vor putea ține cont de factorul spațial în declanșarea acestui mecanism. Ca o particularizare, regăsim la art. 2586 al. 2 și la art. 2600 al. 2 NCC clauze speciale de ordine publică destinate să faciliteze înlăturarea unor legi străine care prevăd impedimente la căsătorie incompatibile cu libertatea de a încheia o căsătorie, așa cum este înțeleasă în dreptul român, respectiv care nu permit divorțul sau îl permit în condiții extrem de dificile; intervenția acestora este condiționată, în primul caz, de naționalitatea romana a unuia dintre viitorii soți și celebrarea căsătoriei în România, iar în al doilea, de naționalitatea romana sau reședința în România a unuia dintre cei doi soți.
In ceea ce privește efectul pozitiv al excepției de ordine publică, soluția substituirii lui lex fori în locul legii străine este una previzibilă; deși textul art. 2564 al. 1 nu prevede nimic sub acest punct, regulile tradiționale degajate de doctrină în materie -impunând substituirea legii române doar în limita a ceea ce este necesar pentru a fi înlăturate efectele șocante, respectiv, aplicarea legii române pentru tot ceea ce este necesar astfel încât să se păstreze coerența deciziei – vor continua să primească aplicare.
b. Contururile categoriei.
Deși în mod tradițional este acceptat că ordinea publică internațională nu are un conținut predeterminat, reflectând principii și valori esențiale la un anumit moment pentru o societate dată, art. 2564 al. 2 NCC aduce detalieri în această privință : textul menționează b#%l!^+a?expres că în România ordinea publică de DIP este încălcată dacă aplicarea legii străine conduce la rezultate incompatibile cu principii fundamentale ale dreptului românesc sau ale dreptului comunitar sau cu drepturile fundamentale ale omului.
Referitor la primul aspect, dacă jurisprudență româneasca este săracă în exemple, cu valoare indicativă pot fi menționate, printre principiile fundamentale vizate, recunoașterea personalității juridice a fiecărtd individ, indisponibilitatea corpului uman, egalitatea civilă, libertatea matrimonială, recunoașterea dreptului de proprietate și dreptului de a transmite bunuri prin succesiune, forța obligatorie a angajamentului liber consimțit, interesul superior al copilului.
Formularea textului permite comentatorului delimitarea cu ordinea publică de drept intern, ale cărei contururi sunt mult mai largi decât cele ale ordinii publice internaționale. în același timp, textul vorbește de ordinea publică de drept internațional privat român: se trimite la concepția națională cu privire la ceea ce trebuie considerat „fundamental” și se permite distincția cu ordinea publică transnațională sau veritabil internațională, acceptată în domeniul arbitrajului (și ale cărei contururi sunt mai limitate decât cela ale categoriei analizate).
Surprinzătoare ar putea să apară menționarea specială a drepturilor fundamentale ale omului printre valorile ce îmbogățesc valorile protejate prin intermediul excepției de ordine publică internațională, în măsura în care protecția acestor drepturi este deja un principiu înscris în Constituția României și deci un principiu fundamental al dreptului românesc; precizarea nu ni se pare totuși neapărat superfluă, în contextul discuțiilor legate de cea mai adecvata metoda pentru realizarea protecției drepturilor omului în dreptul internațional privat -excepția de ordine publică internațională sau legile de poliție, legiuitorul român facându-si în acest fel cunoscută poziția. Eventuale probleme ar putea să apară în legătură cu contururile categoriei „drepturile fundamentale ale omului”.
In condițiile în care România este membră a Consiliului Europei, iar Convenția Europeana a Drepturilor Omului este în vigoare la noi, luarea în considerare a drepturilor consacrate de aceasta apare ca o necesitate. Totuși, în opinia noastră, aceasta nu implică prevalența fiecăreia din soluțiile degajate de Curtea de la Strasbourg în interpretarea textului convenției (multe neluate în considerare la origine de redactorii acesteia), fără a putea fi acuzați de imperialism; mai mult, drepturi precum acela al transsexualilor de a obține b#%l!^+a?modificarea actelor de stare civilă, acela al homosexualilor de a se căsători între ei sau de a adopta, dreptul la cunoașterea filiației, dreptul de a recurge la tehnici de procreare medical asistată suscită încă discuții la nivel european, poziția ECHR este prudentă și de aceea reacțiile excepției de ordine publică internațională ar trebui incă să fie dictată de considerente naționale.
In ceea ce privește includerea în cadrul valorilor protejate prin intermediul excepției de ordine publică a principiilor fundamentale ale dreptului comunitar, discutăm în același timp de un element de modernism și de noutate în raport cu legislația românească anterioară. Reglementarea sub acest punct ar putea să ridice totuși dificultăți; dacă în materie de recunoaștere a hotărârilor judecătorești (si arbitrale) străine jurisprudența CJCE aduce câteva indicații în ceea ce privește utilizarea acestei tehnici de DIP în favoarea dreptului comunitar la nivel de conflicte de legi este mai dificil să atribuim un conținut pozitiv pentru această „ordine publică de sursă comunitara”, ce ar completa ordinea publica a statelor membre; aceasta pentru ca pe de o parte, ordinea juridica comunitara nu este completă, domenii importante rămânând în sfera competentei legislative a statelor membre, iar pe de alta parte, în domeniile unde s-a intervenit la nivel comunitar, nu întotdeauna s-a ajuns și la delimitarea unor principii fundamentale care ar merita să fie protejate prin acest mecanism (în orice caz, nu fără ca dreptul comunitar sa fie acuzat de imperialism nejustificat).
De asemenea, câteva observații ar fi necesare în legătura cu domeniul de intervenție al acestei ordini publice de sursa comunitara : bineînțeles, ea va fi destinata sa protejeze în primul rând ordinea juridică comunitara (și principii precum acela de nediscriminare, de libera concurenta, de libera circulație) în raporturile cu țările terțe, contra unor legi străine care ar periclita valorile acesteia. în același timp, între statele membre, utilizarea acestui mecanism va fi mai dificila în condițiile în care, pe de o parte, principiile comunitare de libera circulație și recunoaștere reciprocă pot interveni pentru a cenzura aplicarea legii desemnate prin acest mecanism daca ea este de natura sa constituie o restricție, iar, pe de alta parte, dată fiind evoluția armonizării legislațiilor naționale și a creării unui set de reguli echivalente (care au la baza valori comune ), nu mai putem vorbi de „un salt în necunoscut” în fața căruia excepția de ordine publică trebuie să protejeze, iar regulile de conflict tradiționale pot funcționa în mod adecvat; chiar în aceste condiții, nu este exclusă totuși o eventuală utilizare a acestui mecanism împotriva legii unui stat membru care nu a transpus deloc sau a transpus în mod incorect o directiva comunitară. b#%l!^+a?
2. Legile de aplicație imediată. în ceea ce privește legile de aplicație imediată, opinia noastră trebuie precizată încă de la început : articolul 2566 NCC are o formulare criticabilă, ce denunță confuzia legiuitorului român cu privire la această metodă de DIP; textul este de natură să ridice serioase dificultăți în practică cu ocazia aplicării sale, pentru că în afară de titlul articolului – legi de aplicație imediată – nimic nu pare să indice „aderarea” legilor desemnate de acest text la categoria analizata.
a. Legile de aplicație imediată ale forului.
De la K. Neumayer, a devenit clară distincția între normele imperative simple și normele internațional imperative; în timp ce primele sunt norme de la care nu se poate deroga prin contract și care nu primesc aplicare decât dacă sistemul de drept căruia îi aparțin este desemnat global pentru a guverna raportul de drept analizat, normele internațional imperative sunt norme ce pretind aplicare oricare ar fi legea ce guvernează raportul de drept, indiferent că aceasta este aleasă de părți sau determinată prin punerea în aplicare a unor criterii obiective. în timp ce orice definiție dată legilor de poliție reflectă acest element esențial de metodă, articolul 2566 NCC vorbește simplu de „dispoziții imperative”; în niciun caz nu s-ar putea invoca în acest sens formularea similară regăsită în cadrul articolului 7 din Convenția de la Roma – dacă acest din urmă text autorizează aplicarea unor dispoziții imperative din legea forului, regăsim bineînțeles completarea indispensabilă „…aplicabile oricare ar fi legea ce guvernează contractul'. Aplicarea „în mod prioritar”, pentru soluționarea conflictelor de legi în spațiu, a „dispozițiilor imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui raport juridic cu elemente de extraneitate”, fară alte precizări sau completări cu privire la gradul de imperativitate al normelor vizate, ni se pare exorbitanta și implică reîntoarcerea DIP-ului romanesc la faza pre-savigniană.
Trecând peste acest element de metodă și sperând, în ciuda formulării defectuoase, într-o interpretare a textului în conformitate cu teoria tradițională a legilor de aplicație imediată, rămâne de rezolvat problema identificării normelor care pretind această „aplicație imediată”. în mod normal, doctrina și jurisprudența prevăd că pentru o astfel de caracterizare esențială ar fi importanța jucată de norma pentru ordinea juridică a statului care o edictează, datorită obiectivelor statale urmărite prin intermediul său. Formularea articolului 2566 NCC, în care precizările cu privire la acest aspect lipsesc cu desăvârșire, ne este deja familiară; dificultățile b#%l!^+a?cu care s-au confruntat judecătorii din statele occidentale în demersurile de identificare a legilor de poliție nu vor fi decât amplificate la noi.
b. Legile de aplicație imediată străine
Dispozițiile art. 2566 al. 2 privitor la legile de aplicație imediată străine surprind în egală măsură.
In mod clasic, textul prevede, posibilitatea (iar nu obligația) aplicării legilor imperative aparținând unui stat cu care raportul juridic prezintă legături strânse : instanțele autohtone dispun de puterea ultimă în ceea ce privește aplicarea sau nu a acestor legi, iar pentru aceasta interesele țărilor terțe trebuie întotdeauna să fie conforme standardelor forului în ceea ce privește legitimitatea lor. Pentru a facilita sarcina judecătorilor în demersul (funcționalist) de apreciere a aplicării sau nu a legilor străine de aplicație imediată, legiuitorul român oferă acestora câteva indicații : inspirându-se din formularea art. 7§1 din Convenția de la Roma, textul prevede că trebuie luate în considerare natura și a obiectul acestor norme, precum și consecințele care ar rezulta din aplicarea sau neaplicarea lor – este astfel necesară atât punerea în balanță a intereselor statelor ale căror legi sunt potențial implicate, cât și aprecierea previzibilității rezultatelor și a gradului de facilitare, prin hotărârea pronunțată, a funcționării sistemului jurisdicțional.
Nu găsim însă nicăieri o referire la metoda care, în statul de origine al acestor norme, instrumentează aplicarea lor în situații internaționale, aceasta în condițiile în care, în mod normal, judecătorii forului nu pot aplica cu titlul de „legi de aplicație imediată” străine decât norme care primesc deja această calificare în sistemul juridic căruia acestea aparțin. Problematică ni se pare, de asemenea, și condiționarea aplicării acestor legi străine de aplicație imediată de luarea în considerare a intereselor legitime ale părților.
Aceasta, pe de o parte, pentru că în mod tradițional mecanismul analizat are ca fundament preocuparea de a salvgarda politici care privesc însăși organizarea statului în cauză, iar nu interesele individuale; de asemenea, aplicarea directă a legilor de poliție străine a fost concepută ca un instrument de cooperare între state pentru realizarea unor interese comune, urmărind și obiective precum armonia internațională de soluții, eliminarea riscului de forum shopping, facilitarea circulației internaționale a deciziilor și ni se pare curios ca în cadrul unei reglementări care se presupune a fi inspirată de asemenea obiective să apară această mențiune a „intereselor legitime ale părților”. b#%l!^+a?
Pe de altă parte, ne putem întreba despre ce interese legitime ar putea fi vorba în acest context. Interese substanțiale – nu, pentru că în caz de litigiu, acestea sunt, bineînțeles opuse și prevalența acordată unora trebuie să depindă nu de subiectivismul judecătorului, ci de dispozițiile legale aplicabile, problema fiind aici tocmai determinarea acestora. Eventual, am putea avea în vedere nevoia părților de certitudine, de securitate juridică; și totuși, aceasta inspira mai degrabă regulile de conflict, nicidecum metoda legilor de poliție – așa cum am afirmat deja, aceasta din urmă are ca fundament nevoia de a salvgarda politici statale, chiar cu riscul dejucării unora dintre previziunile (legitime) ale părților cu privire la legea aplicabilă.
Nimic, dar absolut nimic pe acestă lume nu este mai sigur decât moartea. Ea marchează una din coordonatele existenței noastre pe Pământ. Ne naștem și trăim fiecare clipă a vieții noastre efemere cu certitudinea morții, cu teama ei. Ea este rodul curgerii firești a timpului “sublunar”, a timpului care „macină”, care “arde”, care „face, preface și desface”
Prin moarte omul străbate către cealaltă latură a existenței sale, nematerială, nevizibilă și, mai ales, necunoscută și nereglementată juridic prin “legile omenești”.
Moartea este omniprezentă, demonstrând caracterul efemer și perisabil al “rătăcirii” noastre pe pământ. Ceea ce ne deosebește de celelalte viețuitoare ale Terrei este doar faptul că avem “privilegiul” să ne contemplăm propria moarte. Ea este mereu în preajma noastră și chiar în ființa noastră, încă de la începutul vieții moartea există și face parte inseparabilă din ea: milioane de celule mor și renasc continuu în organismul nostru, proces fară de care nu am putea supraviețui sau nu ne-am putea menține Kahlil Gibran, “Profetul” (despre moarte)
Moartea face parte, așadar, din ciclul natural al vieții. Ea nu este opusul vieții, ci este parte inseparabilă a vieții și prelungirea ei firească. Ea este o umbră care apare încă din clipa nașterii, rătăcind alături de noi, însoțindu-ne mereu, tăcută și răbdătoare, până în clipa trecerii. Viata însăși este o simbioză de lumini și umbre. Nu trebuie să ne propunem să alungăm umbrele! Ele ființează „delicat”, independent de voința noastră, fiind creația luminii însăși, de care nu pot fi despărțite. De aceea, trebuie să acceptăm deopotrivă și lumina și umbrele pe care le creează, așa cum trebuie să ne acceptăm destinul, bucuria și amărăciunea, viața și moartea, binele și răul.
Din punct de vedere juridic, moartea pune capăt capacității noastre, existenței noastre b#%l!^+a?juridice, ca subiecte de drept. Este efectul ei cel mai vizibil, cel mai direct și, cu siguranță, cel mai profund.
Moartea reprezintă, așadar, „un imperativ terestru”, un fenomen universal, absolut și obligatoriu. Ea nu cunoaște grade de comparație și nici intensitate. Ea nu face diferențieri. Pur și simplu ea survine (se propagă). Perceperea ei, „frica” ei, ne amintește că nu suntem decât „în trecere” pe (acest) pământ, că nu suntem decât „comodatarii” lucrurilor care credem că ne aparțin veșnic. Murim cu toții cei ce populăm „valea umbrei morții” (Psalmii 23, 4), iar efectul morții este identic, indiferent de apartenența noastră națională, de originea noastră etnică, de civilizația în care am trăit și de care ne-am simțit atașați, de sistemul juridic pe care l-am cunoscut, pe care l-am îmbrățișat și la care am învățat să ne raportăm în timpul vieții.
Insă, în pofida ubicuității și universalismului ei, în pofida efectului ei general extinctiv, sistemele de drept ale statelor pot diferi (și diferă adesea – uneori substanțial) în privința organizării efectelor patrimoniale ale morții. Altfel spus, dacă toate sistemele de drept admit că prin moarte se pune capăt capacității juridice a persoanei, că odată cu „marea trecere” calitatea de subiect de drept a celui „trecut” încetează instantaneu și iremediabil, – în schimb, devoluțiunea averii celui plecat este reglementată deseori în mod diferit, ținând seama de tradițiile și particularitățile evoluției istorice din fiecare țară, de evoluția gândirii juridice, de concepțiile morale împărtășite la acea vreme și, nu în cele din urmă, în funcție de interesele b#%l!^+a?urmărite și de larghețea gândirii legiuitorului, de liberalismul său.
“Succesiunile se deschid prin moarte” — așa grăiește art. 651 al Codului nostru civil.
Acest articol consacră o dispoziție de ordine publică internațională. Aceasta înseamnă că moartea constituie în dreptul nostru unicul izvor și singurul temei al deschiderii succesiunii unei persoane. Apoi, indiferent de ce ar spune în această privință o lege succesorală străină, potențial incidență într-o anume cauză, nu poate fi admisă deschiderea succesiunii unei persoane care este (încă) în viață. în consecință, atât moartea civilă, cât și deschiderea succesiunii celui declarat judecătorește dispărut contravin ordinii noastre publice de drept internațional privat.
Deschiderea succesiunii este legată, așadar, de moartea biologică a persoanei (is de cujus successione agitur), transmisiunea succesorală fiind o transmisiune mortis causa. Momentul morții este și momentul deschiderii succesiunii (Erbfall).
Știința dreptului, încă din cele mai vechi timpuri, nu a putut face abstracție de efectele materiale, patrimoniale ale morții. Tot ce ne-a aparținut lăsăm în urma noastră. Dar cui? Și în ce condiții? Sarcina de a răspunde la aceste întrebări revine dreptului succesoral. Dar lucrurile pot deveni extrem de complicate atunci când succesiunea pune în balanță mai multe sisteme de drept, aparținând unor țări diferite, care-și dispută între ele competența.
Atunci când succesiunea prezintă legături cu mai multe sisteme de drept vorbim despre o succesiune internațională (internationaler Erbfall).
Nu orice element de extraneitate prezință relevanță juridică. în sistemul nostru de drept internațional privat, pentru soluționarea conflictelor de legi în materie succesorală, prezintă relevanță juridică apartenența națională a lui de cujus (adică cetățenia sau, după caz, domiciliul ori reședința acestuia), locul situării imobilelor (sau a fondului de comerț), voința testatorului materializată într-o clauză de electio juris, locul încheierii, modificării sau revocării testamentului, domiciliul testatorului, în schimb, sunt lipsite de orice relevanță pentru tranșarea conflictului de legi împrejurări ca: cetățenia sau domiciliul moștenitorilor defunctului, locul situării bunurilor mobile din masa succesorală sau chiar ultimul domiciliu al defunctului. Ne grăbim însă să precizăm că acesta din urmă prezintă relevanță in privința soluționării conflictului de jurisdicții, adică pentru determinarea competenței internaționale a instanței sau, în caz de procedură grațioasă, pentru stabilirea notarului public competent. Mai mult, ultimul domiciliu al defunctului în România constituie un factor menit să conducă la competența internațională exclusivă a jurisdicțiilor române (art. 151, pct.6 din Legea nr. 105/1992).
Materia succesiunilor cunoaște reglementări dintre cele mai diferite în legislațiile statelor lumii. Principalele diferențe de reglementare pot fi remarcate în privința modului de b#%l!^+a?alcătuire a claselor de moștenitori, inclusiv în stabilirea întinderii cotelor succesorale cuvenite moștenitorilor legali, a poziției soțului supraviețuitor, a existenței, a naturii și a întinderii rezervei succesorale, a persoanelor incluse în categoria moștenitorilor rezervatari, a întinderii obligației moștenitorilor de a suporta pasivul succesoral. Deosebiri pot apărea și în ceea ce privește modalitatea și momentul transmisiunii activului succesoral, condițiile, formele și efectele dispozițiunilor pentru cauză de moarte, stabilirea naturii dreptului statului asupra succesiunii vacante etc.
Spre deosebire de alte instituții ale dreptului privat – care cunosc numeroase codificări uniforme (mai ales în plan european) materia succesiunilor a rămas, se pare, uitată, fiind lăsată la discreția legiuitorului național. Absența unor reglementări materiale uniforme pentru succesiunile internaționale ar putea avea ca cxplicație, în primul rând, lipsa unei legături directe între dreptul succesoral și obiectivele economice ale Comunității Europene.
De altfel, în vederea atingerii scopurilor Comunității, printre obiectivele acesteia figurează “apropierea legislațiilor naționale în măsura impusă de funcționarea unei piețe comune” (art. 3, lit.h din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, – s.n.). Or, reglementarea unitară a succesiunilor internaționale nu are un impact direct asupra funcționării pieței comune, ea fiind considerată – cel puțin până în prezent – un obiectiv colateral, mai puțin presant. In al doilea rând, idea codificărilor uniforme este întâmpinată uneori cu reticență și răceală din partea statelor, mai ales atunci când normele unificate diferă semnificativ de conținutul normelor similare naționale. Renunțarea la aplicarea acestora din urmă este percepută ca o abdicare de la tradiția juridică națională care fundamentează conținutul normei, ca o renunțare la acel "Kultursgefiihl” național, știut fiind faptul că “nu există în drept formulare textuală care să nu fie produsul unei culturi: extra culturam nihil datur. ” Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că atât statutul real imobiliar, cât și dreptul succesoral reprezintă domenii cu grad ridicat de “încărcătura emoțională”, în care orgoliile își fac din plin jocul, sacrificând nu de puține ori logica și raționalul, domenii în care statele sunt dispuse, în general, la puține concesii.
Iată deci de ce ideea unui jus europaeum în materie succesorală este destul de dificil de realizat.
Circulația tot mai intensă a persoanelor, facilitată de dezvoltarea și modernizarea mijloacelor de transport, precum și creșterea numărului de uniuni între cetățeni ai unor țări b#%l!^+a?diferite, cărora li se adaugă deseori achiziționarea unor bunuri pe teritoriul mai multor state au condus la fenomenul internaționalizării succesiunilor.
Dreptul internațional privat urmărește să aducă o reglementare adecvată relațiilor juridice private care prezintă un caracter internațional. Caracterul internațional rezultă din faptul că aceste raporturi, prin unele elemente pe care le comportă, intră în contact cu mai multe ordini juridice. Asemenea raporturi juridice implică o confruntare a mai multor sisteme juridice, fiecare dintre acestea pretinzându-se competent să guverneze raportul în cauză în mod exclusiv. Rolul dreptului internațional privat este acela de a elabora principiile potrivit cărora se soluționează conflictele de legi în spațiu, norma de conflict urmărind să desemneze legea competentă dintre legile aflate în conflict.
In ceea ce privește succesiunile internaționale, elementul de extraneitate poate să țină fie de subiectele raportului juridic (naționalitate, domiciliu, reședință), fie de obiectul acestuia (locul situării unor bunuri), fie de sursa raportului juridic (locul încheierii unui act juridic etc.).
REGLEMENTAREA SUCCESIUNILOR ÎN LEGISLAȚIILE NAȚIONALE
Dificultățile întâlnite de protagoniștii unei succesiuni transnaționale sunt în majoritatea cazurilor legate de divergența dintre normele de drept material, cele procedurale, precum și de neconcordanța dintre regulile de conflict de legi care guvernează această materie în statele membre. Aceasta întrucât, poate chiar mai mult decât dreptul familiei, dreptul succesoral constituie un domeniu rezervat regulilor și obiceiurilor locale, un domeniu în care dorința sau nevoia de unificare pare să fie cel mult moderată.
De vreme ce normele legale privitoare la aceste aspecte sociale sunt, într-o măsură mai mare decât în alte materii, determinate și dictate de valori morale și culturale, se pare că există puține principii generale aplicabile în materie, în consecință nici vorbă de ius commune. Așadar, atât fezabilitatea, cât și dorința de unificare sunt deseori puse la îndoială. Datorită rădăcinilor adânci în valorile sociale și culturale ale unei societăți, se consideră că dreptul familiei și cel succesoral ar trebui să rămână domenii rezervate dreptului național.
Cu toate acestea, în doctrina recentă se apreciază că această abordare tradițională ar trebui reexaminată. Dreptul familiei ca ansamblu este într-o continuă emancipare, depășind granițele și integrând idei și concepte noi și modeme. b#%l!^+a?
Este esențial ca dreptul succesoral să fie calificat ca o ramură distinctă față de dreptul familiei, datorită aspectelor preponderent patrimoniale pe care le prezintă. între aceste două materii există diferențe importante, scopul principal al dreptului succesoral fiind reprezentat de definirea normelor devoluțiunii succesorale, precum și de reglementarea transmiterii succesorale în sine, pe când obiectivul dreptului familiei îl constituie determinarea raporturilor juridice privind căsătoria și viața de familie, filiația și starea civilă a persoanelor. Funcția sa socială esențială este de a proteja legăturile familiale. în plus, spre deosebire de dreptul familiei, în care voința persoanelor nu ocupă decât un loc secundar, marea majoritate a raporturilor fiind reglementate prin norme de ordine publică, în cadrul dreptului succesoral voința titularului drepturilor ocupă un loc important. Prin urmare, aceste două ramuri ale dreptului civil sunt suficient de autonome pentru a putea fi tratate individual.
Importanța succesiunilor transfrontaliere în cadrul Uniunii Europene și diversitatea sistemelor de conflict de jurisdicții și de conflict de legi în acest domeniu au justificat căutarea unei armonizări a acestei materii în statele membre, întrucât fragmentarea succesiunilor care poate rezulta din aceste norme divergente constituie un obstacol în calea liberei circulații a persoanelor în Uniune; cetățenii europeni se confruntă în prezent cu importante dificultăți în exercitarea propriilor drepturi în contextul unei succesiuni internaționale, aceste norme diferite împiedicând chiar exercitarea deplină a dreptului de proprietate privată.
Pentru aceste motive, la nivel european s-au luat măsuri în vederea armonizării regulilor succesorale prin adoptarea unui regulament european în această materie. în acest scop, la cererea Comisiei Europene, a avut loc o amplă consultare a statelor membre, a celorlalte instituții și a publicului. Comisia a primit un „Studiu privind succesiunile internaționale în Uniunea Europeană”, realizat de Institutul Notarial German în noiembrie 2002. în urma acestui studiu, în 2005 a fost publicată Cartea verde a Comisiei privind succesiunile și testamentele, document în care figurează concluziile studiului.
Răspunsurile primite confirmă necesitatea unui instrument comunitar în acest domeniu și sprijină adoptarea unei propuneri care să acopere, între altele, aspectele legate de legea aplicabilă, competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, precum și crearea unui certificat european de moștenitor. Adoptarea unui astfel de instrument a primit sprijinul b#%l!^+a?Parlamentului European și al Comitetului Economic și Social European.
In consecință, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au adoptat la data de 14.10.2009 propunerea de Regulament privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și a actelor autentice în materie de succesiuni, precum și crearea unui certificat european de moștenitor (Roma IV). Propunerea are drept obiectiv eliminarea tuturor piedicilor împotriva liberei circulații a persoanelor, rezultate din diferențele dintre normele care reglementează succesiunile internaționale în statele membre, urmărind să permită persoanelor care își au reședința în Uniunea Europeană să își organizeze din timp succesiunea și să garanteze într-un mod eficient drepturile moștenitorilor și/sau ale legatarilor, ale altor persoane având relații cu defunctul, precum și ale creditorilor succesorali.
Principalele diferențe de reglementare în materie succesorală în legislația statelor lumii pot fi remarcate în privința modalității de transmitere a patrimoniului succesoral, a modului de alcătuire a claselor de moștenitori, a poziției soțului supraviețuitor, a existenței, naturii și întinderii rezervei succesorale, a răspunderii moștenitorilor.
Privitor la transferul activului succesoral, sunt utilizate două criterii pentru a distinge între trei sisteme succesorale diferite: primul criteriu privește modalitatea în care se transmite patrimoniul (spre exemplu, direct moștenitorilor, fară nicio persoană intermediară, respectiv indirect, patrimoniul transferându-se printr-un intermediar); al doilea aspect privește momentul transmisiunii patrimoniului succesoral, adică al dobândirii proprietății de către moștenitori, și anume: imediat, la momentul decesului lui de cujus (la data deschiderii succesiunii) sau la un moment ulterior.
Astfel, cele trei sisteme succesorale sunt: 1. Sistemul francez, caracterizat prin transferul direct și imediat al patrimoniului către moștenitori; 2. Sistemul austriac- transferul direct, dar amânat al patrimoniului succesoral; 3. Sistemul englez-transmisiune indirectă și amânată.
Din punct de vedere al răspunderii moștenitorilor, din nou se pot distinge trei sisteme: 1. Sistemul francez, care tinde spre o răspundere nelimitată, ultra vires hereditatis; 2. Sistemul german, care reglementează în principiu răspunderea limitată (la activul succesoral) a moștenitorilor; 3. Sistemul englez, căruia îi este specifică o răspundere strict limitată (în realitate, nu se poate angaja răspunderea moștenitorilor, întrucât acestora li se transmite doar activul succesoral, pasivul fiind lichidat într-o etapă anterioară). b#%l!^+a?
Patrimoniul succesoral se transmite fiecăruia dintre moștenitori direct și imediat, în virtutea legii (ex lege), sistemul este de asemenea consacrat în România, Belgia, Olanda, Grecia, Germania, Elveția. Pentru ca transferul patrimoniului succesoral să opereze, nu se cere nicio inițiativă din partea moștenitorilor legali sau testamentari; aceștia păstrează facultatea de a accepta sau repudia moștenirea, însă acceptarea nu are decât rolul de a confirma transmisiunea succesorală care a avut loc și prin aceasta faptul de a-și însuși calitatea de moștenitor.
Acceptarea implică răspunderea moștenitorilor, în această privință, sistemul francez tinde spre o răspundere nelimitată, ceea ce înseamnă că moștenitorii sunt ținuți să răspundă inclusiv cu patrimoniul propriu. Răspunderea este însă una limitată în cazul succesorilor incapabili și/sau minori, din rațiuni de protecție ori în ipoteza acceptării sub beneficiu de inventar, prin voința succesorului. Prin excepție, sistemul succesoral german consacră ca regulă răspunderea intra vires hereditatis, urmărind să protejeze patrimoniul propriu al moștenitorilor.
Caracteristică pentru sistemul francez este de asemenea disocierea dintre proprietatea și posesia bunurilor succesorale. Mecanismul sezinei autorizează anumiți moștenitori legali să intre în posesia bunurilor succesorale, în vreme ce alți moștenitori, de asemenea proprietari ai bunurilor succesorale, nu au acest drept, fiind nevoiți să ceară în fața justiției trimiterea în posesie. Sezina mai poate fi regăsită în sistemele belgian și olandez. în schimb, această instituție nu este cunoscută în Germania, Elveția, Grecia; în aceste din urmă sisteme de drept, fiecare succesor legal sau legatar dobândește ipso iure și dreptul de a intra în posesia succesiunii, deși efectele posesiei sunt limitate prin teoria certificatului de moștenitor (Erbschein), care impune fiecărui moștenitor să facă dovada calității sale.
Deși patrimoniul se transmite direct moștenitorilor (deci nu printr-o persoană intermediară), momentul transmisiunii nu coincide cu cel al deschiderii succesiunii, ci este ulterior, la inițiativa moștenitorului, având semnificația acceptării moștenirii (aditio hereditatis).
In Italia și Spania, de asemenea adepte ale acestui sistem, acceptarea poate fi și implicită (tacită). în Austria însă, acceptarea este subsecventă îndeplinirii unei alte formalități (imperative), și anume adresarea unei instanțe de judecată în vederea pronunțării unei hotărâri b#%l!^+a?care să transfere succesiunea moștenitorului (par. 799 C.civ.austriac). Trimiterea în posesie judiciară (Einantwortung) este, așadar, condiția de dobândire definitivă a succesiunii, iar data transmisiunii patrimoniului va fi cea a pronunțării instanței.
Marele dezavantaj al acestui sistem este că nu poate explica vidul creat între momentul deschiderii succesiunii și cel al transmiterii acesteia ca efect al deciziei instanței (hereditas jacens) . Pe parcursul acestei perioade, patrimoniul succesoral urmează să fie administrat de către un curator sau de către unul dintre moștenitori. Pe de altă parte, avantajul pe care îl prezintă intervenția justiției specifică sistemului austriac este că transferul succesiunii are loc într-o manieră controlată și organizată. Acest sistem nu cunoaște și nici nu necesită instituția sezinei.
In privința răspunderii moștenitorilor pentru datoriile sucoesiunii, aceste țări urmează exemplul Franței, tinzând spre răspunderea nelimitată, în principiu. Moștenitorii au de asemenea posibilitatea de a opta pentru acceptarea sub beneficiu de inventar.
Succesorii legali și testamentari sunt nevoiți să urmeze o procedură judiciară și să aștepte plata datoriilor succesorale înainte ca activul succesoral să fie transferat către ei.
Patrimoniul succesoral se transmite mai întâi provizoriu unui reprezentant personal (personal representative), la data deschiderii succesiunii, prin intermediul unei proceduri judiciare (probate procedure). Această primă transmisiune, specifică procesului administrării succesiunii, este guvernată de lex forfâ. Funcția de reprezentant personal poate fi îndeplinită de executorul testamentar (executor) instituit de către de cujus sau, în lipsă, de către unul dintre moștenitori numiți de instanță (administrator). Reprezentantul personal devine proprietarul succesiunii, însă prerogativele sale nu sunt nelimitate, acesta acționând sub control judiciar și având sarcina de a face inventarul succesiunii, de a plăti datoriile succesorale (în acest scop putând să procedeze la vânzarea bunurilor succesorale) și de a repartiza bunurile rămase între beneficiari.
In toată această perioadă, erezii și legatarii au doar calitatea de creditori ai activului sucesoral net, calitate în care pot introduce acțiuni împotriva executorului testamentar pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor care îi revin.
După lichidarea datoriilor și stabilirea activului net al moștenirii, operează cel de-al doilea transfer al patrimoniului succesoral, către moștenitorii legali și testamentari. Acest b#%l!^+a?transfer patrimonial este guvernat de lex successionis (succession process). Obiectul transmisiunii succesorale este limitat la activul net, datoriile fiind lichidate în prima etapă, motiv pentru care răspunderea moștenitorilor este una strict limitată.
Majoritatea țărilor admit posibilitatea ca o persoană să organizeze devoluțiunea bunurilor pe care aceasta le va lăsa la decesul său prin testament. Pentru validitatea acestui act, toate legislațiile naționale impun respectarea anumitor forme : astfel, dispoziția va trebui să îmbrace forme solemne (intervenția unei autorități publice, de pildă) ori foarte simple, cum este cazul testamentului olograf.
Pe planul dreptului comparat, divergențele cele mai pronunțate poartă asupra naturii actului: dacă toate legislațiile acceptă ca voința dispunătorului să fie exprimată printr-un act unilateral, esențialmente revocabil (caracterul unilateral având drept scop protejarea libertății dispunătorului), fiind vorba despre testament stricto sensu, numai unele dintre acestea autorizează organizarea succesiunii prin contract, act care, de cele mai multe ori, nu poate fi modificat ori revocat decât cu acordul ambelor părți.
1.1. Testamente stricto sensu
Astfel, în ceea ce privește accepțiunea stricto sensu, se pot distinge mai multe tipuri de testamente: testamentul olograf, cel asistat de martori, cel secret sau mistic și cel autentic (notarial sau public). Unele state au ratificat Convenția de la Washington din 1973, care creează testamentul internațional, introducând acest tip de testament în dreptul lor intern.
Testamentul olograf trebuie scris în întregime de mâna testatorului și semnat personal de acesta. Este recunoscut în majoritatea țărilor europene, însă cerințele formale caracteristice acestuia nu sunt aplicate cu aceeași strictețe pretutindeni.
Nu este admis în Olanda și Portugalia, unde este impusă forma autentică în toate cazurile, fiindcă este necesară intervenția unei autorități (notarul public), și nici în jurisdicțiile common-law (Anglia, Irlanda); specific acestora din urmă este testamentul asistat de martori (witnessed xvill). Acesta poate fi scris personal de către testator, dactilografiat sau chiar scris de mâna unei terțe persoane. în acest caz sunt esențiale doar prezența simultană a doi martori la momentul semnării testamentului, confirmarea semnăturii testatorului și semnarea testamentului de către aceștia. Un model asemănător de testament se regăsește în Austria și Danemarca. b#%l!^+a?
Testamentul secret sau mistic, scris de mâna testatorului sau a unui terț ori dactilografiat și semnat de dispunător, trebuie introdus într-un plic care mai apoi se va sigila, urmând să fie prezentat unui notar public, în prezența unor martori. Acest tip de testament este cunoscut în țări precum Danemarca Franța, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia, România, Spania. Unele dintre aceste țări recunosc de asemenea testamentul internațional creat prin Tratatul de la Washington din 26 octombrie 1973. Alte țări, spre exemplu Belgia, au înlocuit testamentul mistic cu cel internațional.
In cele din urmă, mai există testamentul autentic (public), în majoritatea țărilor redactat de un notar și semnat personal de către testator. în Austria, acesta poate fi făcut și (oral), în fața unei instanțe judecătorești. în general, este necesară prezența unor martori și în cazul acestui tip de testament.
Ca o particularitate, dreptul austriac autorizează de asemenea testamentul verbal. Acesta presupune declararea voinței lui de cujus în prezența a trei martori. Acest tip de testament ridică însă unele probleme în practică: în cazul în care testamentul este contestat ulterior, după deschiderea succesiunii, cei trei martori trebuie să confirme testamentul sub jurământ. Dacă declarațiile acestora nu se potrivesc întru totul sau sunt contradictorii, testamentul va fi invalidat. Acest tip de testament este admis și în dreptul elvețian, însă numai în cazul unor circumstanțe excepționale care îl împiedică pe testator să recurgă la altă formă de testament, în particular în caz de pericol de moarte iminentă, de epidemie sau de război. Și în acest caz, testatorul trebuie să își declare ultima voință simultan în fața a doi martori, pe care îi însărcinează cu redactarea ulterioară a actului juridic.
1.2. Testamente conjunctive (reciproce)
In dreptul austriac, soții se pot institui reciproc moștenitori printr-un singur testament sau pot institui împreună un terț ca moștenitor. Testamentul reciproc este valabil și dacă este redactat de persoane logodite, cu condiția căsătoriei subsecvente. Poate fi încheiat în oricare dintre formele de testamente stricto sensu, cu excepția celui oral și este de asemenea revocabil. Legea succesorală germană permite și ea soților sau partenerilor de viață – chiar de același sex – să încheie asemenea testamente. Poate fi redactat în formă notarială sau olografa; în acest din urmă caz, este suficient ca testamentul să fie scris de mâna unuia dintre soți sau, după caz, b#%l!^+a?parteneri și doar semnat de către celălalt. Dacă a fost demarată procedura de divorț, testamentul comun este revocat în întregime ex lege.
Cel mai remarcabil aspect al acestui tip de testament este faptul că dispozițiile cuprinse în asemenea testamente produc efecte juridice doar dacă și celălalt soț (pentru partea sa) stipulează, la rândul său, aceleași dispoziții în favoarea primului. Aceste dispoziții sunt denumite reciproce. Invalidarea sau revocarea unilaterală unei asemenea dispoziții reciproce revocă automat clauza corespondentă, prevederea unuia dintre testatori avându-și cauza în clauza celuilalt. De asemenea, dispozițiile reciproce pot fi revocate împreună de către soți. Dreptul de revocare subzistă pe tot parcursul vieții soților.
O formă standardizată de testament comun este așa-numitul testament berlinez (Berliner Testament). Prin acesta, soții se declară reciproc moștenitori (fiecare moștenitorul celuilalt), adăugând că, după moartea soțului supraviețuitor dintre ei, averea reunită (patrimoniile ambilor soți) va reveni unei terțe persoane, de regulă copilul comun. Un asemenea testament garantează descendenților moștenirea, dar nu îi protejează față de actele de dispoziție făcute de soțul supraviețuitor pe parcursul vieții sale asupra averii comune. Este considerat dezavantajos de asemenea din punct de vedere fiscal, taxa de moștenire datorată fiind mărită, datorită faptului că are loc un transfer succesiv al bunurilor, în Luxemburg, testamentele comune sunt interzise expres.
Regula este mai degrabă una formală, interzicând includerea în același document a unor dispoziții testamentare aparținând a două persoane diferite. Testamentele identice, „în oglindă”, sunt în principiu permise, atâta timp cât sunt cuprinse în acte diferite și nu este prevăzută o clauză care să stipuleze că testamentele sunt într-atât de conexe, încât sunt privite ca interdependente, astfel că niciunul dintre acestea nu poate fi revocat unilateral. Acestea din urmă vor fi privite ca testamente comune din punct de vedere material și vor fi invalidate, însă nu atât pentru că nu respectă regula formală prevăzută de art. 968 LCC, cât pentru faptul că încalcă principiul fundamental al revocabilității testamentelor.
Testamentele conjunctive mai sunt prohibite în țări precum România, Franța, Spania, Olanda, Portugalia, considerându-se în general că acestea nu respectă principiul fundamental al exprimării libere a voinței testatorului. în genere, s-a optat pentru prohibiția acestor testamente întrucât este dificil de stabilit dacă, după decesul unuia dintre testatori, testamentul ar putea fi b#%l!^+a?sau nu revocat de supraviețuitor.
A permite să fie revocat, ar însemna a viola încrederea reciprocă, pe când a-1 declara irevocabil, ar însemna a schimba natura testamentului de act de ultimă voință. Caracterul revocabil al testamentului fiind în afara oricărei discuții, rezultă că ceea ce se urmărește prin interzicerea testamentului conjunctiv este de a impiedica faptul ca buna-credință a unuia dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la celălalt, fără ca el să știe. Din această perspectivă, dispozițiile legale interzicând testamentul conjunctiv sunt interpretate restrictiv, testamentul fiind considerat conjunctiv doar atunci când nu numai material, ci și intelectual contopește două asemenea acte în unul singur.
Aceste prohibiții sunt privite ca ținând de forma testamentelor, astfel că testamentul încheiat într-o țară care nu interzice acest lucru (Germania, Norvegia) este valabil și poate produce efecte în România conform principiului locus regit actum, chiar dacă a fost încheiat de doi cetățeni români.
In ceea ce privește succesiunile contractuale, anumite țări interzic, cu titlu de principiu, orice formă de pacte asupra succesiunilor viitoare, în scopul protejării libertății dispunătorului.
Pactele succesorale sunt contracte încheiate între două sau mai multe persoane, succesibili sau terți, destinate să guverneze, în mod definitiv și cu anticipație una sau mai multe b#%l!^+a?succesiuni încă nedeschise. Dispunătorul se angajează să lase la moartea sa unul sau mai multe bunuri cocontractantului său ori unui terț desemnat de acesta din urmă. în contrapartidă, partenerul său contractual acceptă să renunțe în avans și valabil la successiune. în statele care prohibesc asemenea pacte, această interdicție acoperă pactele referitoare la succesiunea nedeschisă a unui terț și la aceea a unuia dintre contractanți. Sunt așadar prohibite în mod obișnuit orice dispoziții pentru cauză de moarte care privesc o parte sau întregul patrimoniu succesoral, prin care se instituie moștenitori (legatari) sau care au ca obiect legate, donații mortis causa, instituiri contractuale ori renunțarea la o anumită succesiune înainte de decesul persoanei despre a cărei moștenire este vorba. Majoritatea acestor state permit însă derogări în cazul dispozițiilor cuprinse în contracte de căsătorie sau în interesul familiei (partajul de ascendent).
Numeroase state, din contră, admit organizarea contractuală a devoluțiunii succesorale. Unele dintre acestea nu autorizează decât dispozițiile asupra unor bunuri particulare (individual determinate), caz în care este vorba despre o donație mortis causa, altele admit devoluțiunea universalității patrimoniului, fie prin contract, fie prin testament conjunctiv.
Intre aceste sisteme care admit -parțial sau total-pactele asupra succesiunilor viitoare, trebuie făcută o distincție fundamentală: unele sisteme văd în aceste acte un veritabil contract, care îl leagă pe dispunător și îi interzice revocarea dispozițiilor în cauză fară acordul cocontractantului său, pe când altele, în vederea protejării libertății lui de cujus de a dispune asupra bunurilor sale, decid că aceste acte mortis causa rămân revocabile, după voința dispunătorului. în situația în care acest tip de dispoziții pentru cauză dc moarte sunt admise și considerate irevocabile, formalismul prevăzut este în general foarte strict, datorită consecințelor pe care le prezintă. Astfel, dreptul austriac (§ 1249 ABGB) admite contractul succesoral doar dacă este încheiat între soți, în formă autentică.
Acesta nu poate fi revocat unilateral, ci doar muttus dissensus. Totuși, părțile nu sunt împiedicate să dispună de bunurile lor pe toată perioada vieții lor, prin acte inter vivos. în plus, legea prevede o limitare în privința obiectului contractului: un sfert din averea fiecărui soț trebuie să rămână intactă; așadar soții pot dispune prin contract de maximum trei pătrimi din averea lor. Contractul este în principiu invalidat în ipoteza în care soții divorțează, însă soțul care nu este în culpă își păstrează titlul de moștenitor izvorând din contract în relație cu celălalt soț.
In Germania, contractul succesoral poate fi încheiat doar de testator personal și numai în formă autentică. Printr-un asemenea contract, una dintre părți sau ambele pot dispune de bunurile lor pentru cauză de moarte. Dispozițiile contractuale au un regim juridic similar celor b#%l!^+a?al dispozițiilor reciproce cuprinse în testamentele comune. Contractul succesoral nu îngrădește nici în legislația acestui stat dreptul testatorului de a dispune de bunurile sale pe perioada vieții. Așadar, beneficiarul nu deține nicio garanție asupra valorii moștenirii de la data decesului dispunătorului, fiind indicat sa își ia măsuri suplimentare de protecție. Actul poate fi revocat de comun acord de către părți și de asemenea unilateral de către testator, însă în acest din urmă caz numai dacă potențialul beneficiar întreprinde un act de nedemnitate care i-ar permite testatorului să îl excludă de la moștenirea legală.
In dreptul elvețian, pactul succesoral trebuie de asemenea încheiat în formă autentică (art. 494 C.civ); se prezintă sub două forme: pactul succesoral atributiv, contract prin care una dintre părți instituie cealaltă parte moștenitor sau legatar și pactul succesoral abdicativ, contract prin care un moștenitor renunță, cu titlu oneros sau gratuit, la totalitatea sau o parte din drepturile sale asupra succesiunii cocontractantului său. Se consideră că acest contract leagă pe dispunător din momentul încheierii sale, guvernând statutul succesoral al bunurilor acestuia ca și cum succesiunea s-ar deschide în acel moment.
PROTECȚIA MOȘTENITORILOR
Majoritatea sistemelor juridice reglementează protecția rudelor apropiate ale defunctului pe care acesta a dorit să le înlăture de la moștenirea sa. Această protecție îmbracă deseori forma unei rezerve succesorale, însă acest mecanism nu este unanim recunoscut. Libertatea unei persoane de a dispune de bunurile sale prin testament este limitată în majoritatea sistemelor legale continentale prin mecanismul tradițional al rezervei succesorale. Aceste state apără noțiunea de rezervă, considerând că moștenirea nu aparține în exclusivitate dispunătorului, ci înr-o anumită proporție și membrilor de familie ai acestuia, care nu pot fi privați de totalitatea
moștenirii.
De cele mai multe ori, rezervatari sunt copiii și descendenții, ascendenții, în absența celor dintâi și uneori soțul supraviețuitor. Cum simpla desemnare ca moștenitori nu este suficientă pentru a proteja rezervatarii în situația în care de cujus nu lasă bunuri la moartea sa, în calculul rezervei se va ține cont de toate actele cu titlu gratuit consimțite de acesta pe timpul vieții (raportul liberalităților). b#%l!^+a?
In jurisdicțiile common-law, după ce timp de patru secole dreptul de a dispune mortis causa a fost nelimitat, libertatea testamentară a luat sfârșit în Anglia și Scoția odată cu adoptarea Inheritance (Family Provision) Act 1938. Potrivit dispozițiilor acestui act normativ, acele persoane cu care autorul succesiunii s-a aflat în relații strânse (legale sau morale) în timpul vieții, pot pretinde anumite drepturi asupra moștenirii. Instanțele judecătorești au puterea discreționară de a acorda așa-numitele family provision.
In ciuda unor trăsături comune ale rezervei în sistemele continentale, există numeroase diferențe de reglementare a acestei materii în legislațiile naționale. Cu toate acestea, se poate constata o evoluție în direcția unor principii generale comune care par să câștige tot mai mult teren.
Astfel, se poate observa o tendință comună în a reduce numărul moștenitorilor rezervatari; descendenții sunt rezervatari în toate legislațiile; deseori, și soțul supraviețuitor este protejat de rezervă; dreptul ascendenților la rezervă a fost limitat sau chiar abandonat; colateralii privilegiați (frații) beneficiază de rezervă foarte rar și par să fie excluși de la aceasta în tot mai multe sisteme legale.
De asemenea, principiul conform căruia rezerva este datorată în natură, conferind un drept de proprietate asupra bunurilor succesorale a fost abandonat de unele legislații. Așadar, Pflichtteil-ul german nu reprezintă decât o creanță pecuniară la care este îndreptățit rezervatarul, acesta nefiind moștenitor al defunctului, ci un simplu creditor succesoral. în consecință, acesta nu are un drept de proprietate asupra bunurilor succesorale. în mod similar, potrivit reglementărilor olandeze recente, moștenitorul protejat prin intermediul rezervei este privit ca un simplu creditor al succesiunii.
In Franța, natura juridică a rezervei rămâne incertă. Art. 912 C. civ. prevede că aceasta este partea in bunurile și drepturile succesorale care se cuvine liberă de orice sarcini unor moștenitori legali (descendenți și soțul supraviețuitor); rămâne așadar o parte a succesiunii și nu o creanță împotriva acesteia. Cu toate acestea, afirmarea principiilor egalității în valoare în cadrul partajului și al reducțiunii în valoare a liberalităților excesive poate fi înțeleasă ca o atenuare a regulii potrivit căreia rezerva este o fracțiune din moștenire. b#%l!^+a?
Legea belgiană încă aplică tradiționala rezervă napoleonică în natură, care conferă un drept de proprietate asupra bunurilor succesorale. Experiența sistemului dovedește că acesta constituie un principiu învechit, confruntându-se cu unele probleme practice și conducând foarte des la rezultate inechitabile pentru unii dintre comoștenitori. Adepte ale aceleiași concepții mai sunt România, Italia și Luxemburg.
In dreptul austriac, descendenții și soțul supraviețuitor sunt priviți ca participanți la valoarea averii succesorale, beneficiind în consecință de rezervă. Moștenitorii rezervatari pot fi însă dezmoșteniți pentru motive întemeiate, printre care se numără neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor de îngrijire și întreținere față de de cujus sau comiterea unei infracțiuni asupra sa, cu intenție și care este sancționabilă cu închisoarea pe o perioadă mai mare de un an.
Ca o diferență notabilă față de alte legislații, legea austriacă, odată cu introducerea egalității drepturilor succesorale pentru copiii proveniți din afara căsătoriei, permite posibilitatea reducerii cotei rezervei datorate la jumătate din întinderea prevăzută de lege, pentru situațiile în care între de cujus și descendentul său nu a existat o relație de părinte-fiu firească ori suficient de apropiată.
In dreptul german, în cazul în care de cujus a făcut donații unor terțe persoane în ultimele 10 zile din viață, micșorându-și astfel averea, rezervatarul poate solicita moștenitorilor mărirea cotei de rezervă, ca și cum bunurile donate ar face parte din succesiune (s. 2325 BGB). In această situație, moștenitorii nu pot cere despăgubiri de la terții donatari.
In dreptul italian, rezerva se datorează în natură, considerându-se că dă naștere unui drept real (in rem). Moștenitorii rezervatari sunt: soțul supraviețuitor, copiii și descendenții lor și părinții.
In dreptul luxemburghez, sunt moștenitori rezervatari numai descendenții, și copiii acestora, dacă vin la moștenire prin reprezentare (art. 914 C.civ.). Astfel, în cazul în care de cujus nu lasă descendenți, libertatea de a dispune de bunurile sale prin testament ori liberalități în general este nemărginită.
In Olanda, rezerva constituie o creanță contra succesiunii, dând dreptul la o sumă de b#%l!^+a?bani egală cu valoarea a jumătate din drepturile succesorale prevăzute de lege. în mod obișnuit, dreptul moștenitorului este direct exigibil în bani. Această exigibilitate poate fi însă amânată până la decesul partenerului de viață al lui de cujus. Dreptul de a solicita rezerva se prescrie în cinci ani de la deschiderea succesiunii. Potrivit legislației anterioare, rezervatarul devenea moștenitor și avea dreptul de a primi partea sa legitimă în natură.
In Spania, moștenitorii rezervatari sunt copiii și descendenții acestora, părinții și ascendenții și soțul supraviețuitor, acesta din urmă având doar un drept de uzufruct (art. 806 și urm. C.civ.).
In Suedia, dreptul unei persoane de a dispune prin testament este limitat de regula base amount, care se aplică în relație cu soțul supraviețuitor și de regulile referitoare la rezervă, în relație cu descendenții.
Legislația în vigoare permite instanței ca, la cererea unor persoane interesate, să dispună, în mod discreționar, ca o parte din bunurile succesorale să revină anumitor clase de persoane, nu neapărat rude cu de cujus, cărora acesta nu le-a lăsat (suficiente) bunuri prin testament. Nu interesează motivele pentru care de cujus le-a exclus de la moștenirea sa, întrucât nu de cujus trebuie judecat, ci dispoziția asupra patrimoniului său.
Acest drept recunoscut instanței de judecată este echivalentul în Anglia al rezervei din sistemele de drept continental, însă în același timp este foarte diferit de aceasta.
Family Provision se aplică de asemenea în situația în care legea (în cazul unei moșteniri ab intestat) nu conferă (suficiente) bunuri succesorale anumitor persoane care se aflau în întreținerea lui de cujus în timpul vieții acestuia sau cărora acesta din urmă le acorda sprijin financiar.
Potrivit secțiunii 1 din Legea din 1975, clasele persoanelor care ar putea beneficia de un asemenea avantaj sunt: a)soțul supraviețuitor; b)fostul soț al lui de cujus, dintr-o căsnicie anterioară, finalizată printr-un divorț, cu condiția de a nu se fi recăsătorit, c) un descendent al lui de cujus, inclusiv un copil biologic și un copil doar conceput la data decesului testatorului, d) orice persoană care deși nu a fost copilul lui de cujus, pe parcursul căsniciei acestuia a fost considerat sau recunoscut de către de cujus drept un copil din căsătoria respectivă, e) orice persoană care chiar înaintea morții lui de cujus a fost susținută financiar în tot sau în parte de b#%l!^+a?către de cujus.
Este de remarcat că sfera persoanelor care pot beneficia de acest drept este mult mai largă decât sfera moștenitorilor rezervatari tipici din sistemul continental.
Instanța poate dispune în favoarea acestora fie plăți periodice ori o sumă în bani globală, fie transferul proprietății asupra unor bunuri succesorale. O cerere în vederea atribuirii unor astfel de drepturi trebuie făcută personal, în termen de 6 luni de la deschiderea procedurii Grant of Probate.
PROTECȚIA PARTENERULUI SUPRAVIEȚUITOR
Drepturile succesorale recunoscute soțului supraviețuitor diferă de la țară la țară, iar în unele sisteme poate fi relativ modest, existând state în care aceste drepturi sunt limitate la uzufructul fructelor și veniturilor succesiunii (în Belgia, spre exemplu, dacă defunctul lasă și descendenți, soțului supraviețuitor îi revine uzufructul întregii moșteniri).
In unele țări, spre exemplu în România, Olanda, Germania, Danemarca, Italia, Portugalia, Grecia, soțul supraviețuitor primește, în orice circumstanțe și indiferent care ar fi succesorii cu care vine în concurs la moștenire, o cotă din succesiune în deplină proprietate, fiind moștenitor rezervatar. întinderea acestei cote însă variază în funcție de numărul celorlalți moștenitori. în anumite legislații, dacă de cujus nu lasă descendenți, soțul supraviețuitor primește întreaga moștenire.
In Anglia, deși soțul supraviețuitor nu este moștenitor rezervatar (sistemul de drept englez necunoscând rezerva), legea prevede alte măsuri de protecție în favoarea acestuia. Astfel, dacă de cujus lasă un soț supraviețuitor și unul sau mai mulți copii, cel dintâi va culege 125,000 lire sterline, fără ca această sumă să fie impozitată, ceea ce constituie un avantaj incontestabil, Inheritance Tax fiind în cuantum foarte ridicat ori valoarea echivalentă a averii după impozitare, precum și bunurile personale ale lui de cujus. Soțul este așadar, potrivit regulilor aplicabile moștenirii ab infestat, moștenitorul favorizat. Soțului supraviețuitor i se cuvine o parte mai mare din averea succesorală dacă nu vine la moștenire în concurs cu descendenții lui de cujus. Pentru a putea moșteni însă, soțul supraviețuitor trebuie să îi supraviețuiască lui de cujus cel puțin 28 de zile. Dreptul succesoral englez acordă chiar și fostului soț al lui de cujus anumite drepturi succesorale, cu condiția de a nu se fi recăsătorit. b#%l!^+a?
In Elveția, succesiunea este împărțită în mod automat, ex lege astfel că soțul supraviețuitor dobândește toate bunurile succesorale, având totodată însă sarcina de a suporta toate datoriile succesorale, iar copiii dobândesc o creanță împotriva soțului supraviețuitor, exigibilă abia la decesul acestuia, în cuantum echivalent cu drepturile lor succesorale. Legea permite soțului supraviețuitor să solicite în trei luni de la data decesului lui de cujus anularea partajului legal. O anulare parțială a acestuia nu este posibilă. Această anulare este necesar să fie stabilită prin act notarial, urmată de o înscriere în registrul succesiunilor. Sub imperiul vechilor dispoziții în materie, soțul supraviețuitor nu era moștenitor rezervatar.
In ipoteza în care soțul supraviețuitor se recăsătorește, legea acordă copiilor lui de cujus dreptul de a solicita ca transferul bunurilor succesorale să aibă loc mai devreme, pentru a evita ca la decesul acestuia, bunurile succesorale să treacă în proprietatea părintelui vitreg (bineînțeles, acest pericol poate fi prevenit și de soțul supraviețuitor însuși, prin testament).
In Suedia, dreptul la moștenire al copiilor lui de cujus este amânat până la momentul morții soțului supraviețuitor, cei dintâi fiind numiți moștenitori secundari ai lui de cujus (ai primului decedat dintre soți). Soțul supraviețuitor are în principiu dreptul de a dispune liber de bunurile succesorale dobândite, însă nu și prin acte mortis causa. Dacă însă de cujus lasă copii care nu sunt comuni, aceștia au dreptul de a primi de îndată partea din succesiune ce le revine. Soțul nu este moștenitor rezervatar.
In ceea ce privește condiția ca la data deschiderii succesiunii, căsătoria să fi fost în ființă pentru ca soțul supraviețuitor să poată moșteni, aceasta se regăsește în dreptul român, francez, spaniol, luxemburghez.
In Germania, în situația în care a fost demarată procedura pentru divorț, cota care i se cuvine soțului supraviețuitor va fi înlocuită cu o cotă redusă și cu o acțiune pentru plata unei pensii alimentare.
Similar, în dreptul francez soțul supraviețuitor beneficiază în continuare de rezervă și în situația în care a fost demarată procedura pentru separație de corp ori pentru divorț.
In Italia, drepturile soțului supraviețuitor subzistă în cazul în care aceștia au fost separați prin hotărâre judecătorească, cu condiția ca separarea să nu fi fost cauzată din vina b#%l!^+a?soțului supraviețuitor. în acest din urmă caz, dacă totuși soțul supraviețuitor nu a beneficiat de pensie din partea lui de cujus, drepturile acestuia se mențin, deși există posibilitatea de a fi reduse în raport de valoarea moștenirii, numărul și calitatea moștenitorilor.
In Luxemburg, legea prevede că numai persoana care la data decesului lui de cujus a fost căsătorită cu acesta este soț supraviețuitor; așadar, dacă a intervenit divorțul sau separarea de corp (judecătorească), fosul soț nu îl va moșteni pe de cujus. Soțul supraviețuitor nu este moștenitor rezervatar.
Primul act normativ referitor la parteneriate și la concubinajul homosexual, recunoscând acestor uniuni aceleași efecte juridice ca și în cazul căsătoriei, a fost adoptat în Danemarca, în 1989 (Legea nr. 372 din 7 iunie 1989).
Similar, în Olanda, în data de 1 ianuarie 1998 au fost introduse „parteneriatele înregistrate”; partenerii care au încheiat un astfel de parteneriat au aceleași drepturi – inclusiv succesorale – ca și soții.
De asemenea, în Germania, începând din anul 2001, cuplurile homosexuale sunt asimilate din punct de vedere al drepturilor succesorale cuplurilor căsătorite, putându-se așadar moșteni reciproc. Partenerul poate moșteni chiar întreaga avere în cazul în care defunctul nu b#%l!^+a?lasă rude.
Franța se aliniază acestor reforme, introducând concubinajul organizat prin Legea nr. 99-944 din 15 noiembrie 1999 (PACS). în urma reformei franceze din anul 2001, concubinului i se recunosc anumite drepturi succesorale.
Alte state care recunosc drepturi succesorale concubinilor sunt Suedia (Legea nr. 1117/1994), Norvegia (Legea din 30 aprilie 1993), Belgia (Legea din 23 noiembrie 1998).
b#%l!^+a?
!^+a? b#%l!^+a?
BIBLIOGRAFIE
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. II, București, 1926.
M.-V. Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România. Străinul-persoană fizică, Editura All Beck, București, 2001.
Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiunile, Editura All Beck, București, 2003.
H.Batiffol, P.Lagarde, Droit international privè, 8e édition, Librairie Gènérale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993.
O.Căpățână, Loi règissant des succesions mobiliaires à éléments d’extraneité, în “Revista Română de Științe Sociale”, Seria Științe Juridice, nr. 2/1978.
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, București, 1996.
M.N.Costin, M.C.Costin, Dicționar de drept civil, Editura Lumina Lex, București, 2000, vol. I.
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura ACTAMI, București, 1999.
Fr. Deak, Moștenirea legală, Editura ACTAMI, București, 1994.
M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Editura Academiei, București, 1966.
I. P. Filipescu, Drept internațional privat, Editura ACTAMI, București, 1997.
I.P.Filipescu, A.Filipescu, Drept internațional privat, Editura ACTAMI, București, 2002.
S.Ghimpu, I.Tr. Ștefănescu, Ș.Beligrădeanu, Gh.Mohanu, Dreptul muncii Tratat, vol.III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1992.
R.H. Grafeson, Conflict of laws, vol. I. London, 1980.
C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. I, București, 1925.
M. Jacotă, Drept internațional privat, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.
I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Editura All. Beck, București, 2001.
D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, Editura Chemarea, Iași, 1993.
M. Mureșan, A.Boar, Ș.Diaconescu, Drept civil.Persoanele, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2000.
D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internațional privat, Tratat elementar, Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1999.
T.R. Popescu, Drept internațional privat, Editura Romfel, București,1994.
E. Safta-Romano, Dreptul la moștenire, Editura Graphis, Iași, 1995.
D. Al. Sitaru, Drept internațional privat , Editura Lumina Lex, București, 2000.
O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internațional privat, Editura Rosetti, București, 2002.
M. Eliescu, Moștenirea si devolțiunea ei in dreptul R.S.R., Editura Academiei RSR, 1966
D. Macovei Drept civil. Succesiuni, Editura Funației Chemarea, Iași, 1993
Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiuni, Ed. ALL BECK, București, 2003
C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile., Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967
S. Ghimpu, I. Tr. Stefănescu, S. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii, Tratat, vol. III, Ed. Știin Mircea Eliescu, Transmisiunea si imparteala mostenirii in dreptul RSR, Editura Academiei, Bucuresti. 1966
C . Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. III, Editura All, 1998
Trib. Mun. București, Secția civilă, decizia nr. 1105/1991.
P. Filipescu, A. Filipescu, Drept internațional privat, Ed. ACTAMI, București, 2002
M. Mureșan, A. Boar, S. Diaconescu, Drept civil. Persoanele., Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2000
Mădălina-Virginia Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România. Străinul –persoană fizică, Ed. All Beck, București, 2001
Nestor, O. Capățână, Chronique de jurisprudence roumaine, Clunet, nr. 2/1968, p. 432
Fr. Deak, Moștenirea legală, Ed. ACTAMI, 1994
http://www.codcivil.ro/legislatie/document/lege-din-1865-codul-civil-titlu-1-despre-succesiuni-1105-44931-pagina-15.html
BIBLIOGRAFIE
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. II, București, 1926.
M.-V. Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România. Străinul-persoană fizică, Editura All Beck, București, 2001.
Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiunile, Editura All Beck, București, 2003.
H.Batiffol, P.Lagarde, Droit international privè, 8e édition, Librairie Gènérale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993.
O.Căpățână, Loi règissant des succesions mobiliaires à éléments d’extraneité, în “Revista Română de Științe Sociale”, Seria Științe Juridice, nr. 2/1978.
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, București, 1996.
M.N.Costin, M.C.Costin, Dicționar de drept civil, Editura Lumina Lex, București, 2000, vol. I.
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura ACTAMI, București, 1999.
Fr. Deak, Moștenirea legală, Editura ACTAMI, București, 1994.
M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Editura Academiei, București, 1966.
I. P. Filipescu, Drept internațional privat, Editura ACTAMI, București, 1997.
I.P.Filipescu, A.Filipescu, Drept internațional privat, Editura ACTAMI, București, 2002.
S.Ghimpu, I.Tr. Ștefănescu, Ș.Beligrădeanu, Gh.Mohanu, Dreptul muncii Tratat, vol.III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1992.
R.H. Grafeson, Conflict of laws, vol. I. London, 1980.
C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. I, București, 1925.
M. Jacotă, Drept internațional privat, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.
I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Editura All. Beck, București, 2001.
D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, Editura Chemarea, Iași, 1993.
M. Mureșan, A.Boar, Ș.Diaconescu, Drept civil.Persoanele, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2000.
D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internațional privat, Tratat elementar, Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1999.
T.R. Popescu, Drept internațional privat, Editura Romfel, București,1994.
E. Safta-Romano, Dreptul la moștenire, Editura Graphis, Iași, 1995.
D. Al. Sitaru, Drept internațional privat , Editura Lumina Lex, București, 2000.
O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internațional privat, Editura Rosetti, București, 2002.
M. Eliescu, Moștenirea si devolțiunea ei in dreptul R.S.R., Editura Academiei RSR, 1966
D. Macovei Drept civil. Succesiuni, Editura Funației Chemarea, Iași, 1993
Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiuni, Ed. ALL BECK, București, 2003
C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile., Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967
S. Ghimpu, I. Tr. Stefănescu, S. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii, Tratat, vol. III, Ed. Știin Mircea Eliescu, Transmisiunea si imparteala mostenirii in dreptul RSR, Editura Academiei, Bucuresti. 1966
C . Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. III, Editura All, 1998
Trib. Mun. București, Secția civilă, decizia nr. 1105/1991.
P. Filipescu, A. Filipescu, Drept internațional privat, Ed. ACTAMI, București, 2002
M. Mureșan, A. Boar, S. Diaconescu, Drept civil. Persoanele., Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2000
Mădălina-Virginia Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România. Străinul –persoană fizică, Ed. All Beck, București, 2001
Nestor, O. Capățână, Chronique de jurisprudence roumaine, Clunet, nr. 2/1968, p. 432
Fr. Deak, Moștenirea legală, Ed. ACTAMI, 1994
http://www.codcivil.ro/legislatie/document/lege-din-1865-codul-civil-titlu-1-despre-succesiuni-1105-44931-pagina-15.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mοstενirεα Iν Drεpt Εurοpεαν (ID: 128629)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.