Motive Religioase In Poezia Romaneasca

CUPRINS

PREFAȚĂ ……………………………………………………………………………………….3

CAPITOLUL I

CREDINȚĂ ȘI FRUMOS ÎN SCRIERILE PATRISTICE ………….……7

1.IDEEA DE DUMNEZEU FRUMUSEȚE LA SCRIITORII PATRISTICI ………………………………………………………….……8

CAPITOLUL II

MOTIVE LIRICE SI FORME LITERARE…………………………………………17

Teme filosofice și expresie literară …………………………………………..17

Psalmii: specie lirică și evoluție …………………………………23

Psalmii în lirica argheziană: dialoguri imaginare ……………………….28

Nivelurile Psalmilor: stratul liric și substratul dramatic ………………32

CAPITOLULUL III

POEZIA PSALMILOR IN ORTODOXIE …………………………………………..44

Repere istorice: Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi,

Ștefan Augustin Doinaș ……………………………………………………………………44

„Teologia negativă" și expresionismul. Influențe asupra poeziei argheziene ………………………………………………………………………………………60

Ortodoxia și poezia psalmilor ……………………………………………….65

CAPITOLUL IV

TRADITIA CRESTINA SI TAGADA MODERNA ………………….…75

Structura dilematică și nevoia de cunoaștere în poezie …….……75

2. Tradiționalismul credinței și tăgada modernistă …………….……83

3. Valori estetice și valori de cunoaștere în poezia argheziană ……..88

CONCLUZII ………………………………………………………….…..96

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………….…..100

=== MOTIVE RELIGIOASE IN POEZIA ROMANEASCA ===

PREFATA

Literatura română în ansamblul ei este străbătută de un filon religios, dacă amintim primele texte cu pretenții literare, multe scise chiar după retorica religioasă, până la cele mai recente realizări ale literaturii actuale. Chiar dacă afirmația generală presupune prezența exemplelor numeroase din întreg spectrul literaturii, premisa de la care am pornit este aceea că Vechiul și Noul Testament formează codul de bază al artei. Cuvântul – valoarea lui dramaturgică – este temeiul de la care sunt construite atât viziunea religioasă asupra existentei, cât și viziunea artistică asupra acesteia.

Dacă avem în vedere că limbajul poetic românesc își gasește contur prin efortul mitropolitului Dosoftei în traducerea Psalmilor, creatia poetică de autor, indiferent cărui curent literar i-ar aparține cuprinde – explicit – motive religioase, adăugând și faptul că putem vorbi de o lirică religioasă sistematizată nu numai tematic cât mai ales ca și atitudinea și conștiința religioasă.

Literatura de ridicată valoare expresivă și modelatoare are o componentă religioasă, justificând afirmația că mare literatură a lumii este religioasă și în orizontul valorii estetice este prezentă și credința creștină.

Un alt argument pentru cercetarea structurilor religioase în poezie ( ca și în literatură, de altfel ) ar fi înțelegerea condiției umane redată în artă prin modul teandric, modul care asociază omul la lucrarea divină. Modelul desăvârșit al teandrei este Isus Hristos. Isus va dobândi în creația poetică – de la Nichifor Crainic, Radu Gyr la Vasile Voiculescu și Vasile Militaru – simbolul omului îndumnezeit și, în aceeași măsură, a Dumnezeului-om. Creația poetică apare ca rezultat al „profeților a lui Dumnezeu în lume” după expresia lui Nichifor Crainic, poezia fiind o revelație naturală, ființa care o așează în tiparele expresive fiind poetul, mesager și cel chemat să împlinească această revelație.

Necesitate „universal umană de absolut” ( Nae Ionescu ) imaginea poetică care consacră revelația naturală are pătrunsă în cuvănt și trăirea sufletească care își caută calea spre a configura însăși condiția umană, a-i da consistență și trasături caracteristice.

Lumea creată de Dumnezeu este armonioasă, este expresia frumosului. Omul, prin căderea în păcat, prin dobândirea credinței se află într-un camp de tensiuni care îi maschează existența. Din această combustie internă se nasc formele prin care revelația naturală instituie frumosul drept reflex al armoniei lumii lui Dumnezeu. În tensiunea amintită se nasc și dezechilibre care duc fie catre acceptarea lumii create, fie către tăgada ei sau, intermediar, între una și cealaltă după modelul arghezian și mai aproape de noi al lui Stefan Augustin Doinaș. În acest mod putem explica și diversitatea poeziei: imaginile artistice sunt pline de eforturile căutărilor, de nevoia împlinirii, de nevoia certitudinii căilor spre izbavire.

Pentru vechii greci credința era un mod de viață dar și unul de cunoaștere. Apostolul Ioan – de exemplu – adaugă sensurile de lumină, judecată, discenamânt. Poezia nu este decât expresia acestui mod al omului de a se raporta la lume și un mod de a urma calea spre “ îndumnezeire “ (Dumitru Stăniloaie) dezvăluind profunzimile sufletești, orizonturile spirituale, iubirea și sentimentele alese care pot da înfățișarea formelor frumuseții caracteristice.

Lucrarea va urmări motivele religioase prezente în poezia cu convingerea unuei coordinate de valoare. Definim motivul ca o idee artistică, ca temă de o anumită frecvență în literatură ( în cazul nostru, în literatura română ) care repetându-se în variante deosebite prin atitudine lirică și prin stil constituie elemental de bază, coerent al unei poezii sau a unei opera poetice. Am exemplifica prin motivul lumii divine, Lucian Blaga interpretându-l pe Dionisie Aeropagitul dă următoarea explicațieȘ “ Lumina divină, ce se revarsă asupra lumii, se adaugă lumii create, sau poate că lumea a fost creată dintru început în acest mediu, străbătut de liniile de forță ale lumii divine”. Poetul Ioan Alexandru reia acest motiv în versurile: “Lumina lină, lini lumini/ din codri mari din crini/ …De dincolo de lumi venind/ Și niciodată poposind/… Si-a mai rămas în veghea lor/ Luminile luminilor/ … Observăm că mijloacele caracteristice poeziei – atitudinea lirică, ritmul, rima, tonalitatea și muzicalitatea sunt structurate în perspectiva unei reflectări intuitive – afective a acestei prezente divine în ordinea lumii. În aceeași masură, urmărind motivele religioase parcurgem implicit etapele evoluției formelor de expresie ale acestora. În alți termeni motivele religioase puse în evidență fac posibilă cuprinderea etapelor de evoluție a spiritualității umane și panorama mijloacelor de expresie folosite. În plan metodologic diacronia dezvăluie calea pe care, între altele, poezia si-a urmat drumul cartografiind și sensibilitatea și universal de idei care definesc omul astăzi.

Experiența religioasă actuală cuprinsă în poezie e diferită de cea din vremea lui Efrem Sirul, de exemplu. Iată o Rugăciune a acestuia:

“ Gresit-am la cer și înaintea Ta Doamne, Dumnezeule Atotștiitorului,

Și nu mai sunt vrednic a mă chema fiul Tau, nici a căuta și

a vedea înălțimea cerului de mulțimea nedreptăților mele;

nici a numi numele Tău Cel preaslăvit prin buzele mele cele

păcătoase, că nevrednic de mine m-am făcut și cerului și

pământului, întărâtându-Te pe Tine, Bunul Stapân”

Precizăm că rugăciunea este mijlocul de comunicare și comuniune cu Dumnezeu, dar și solidarizarea întru credință și aspirații a comunității de credincioși. Ea exprimă un act filial către Dumnezeu-tatăl sau Isus Hristos, către Maica Domnului sau cître sfinți. La fel rugaciunea invocă (invocația = act rhetoric, figură de stil) faptul că prin cuvânt se exprimă sentimentul ocrotirii, că omul aparține ordinii divine. Motivele încrederii, ale speranței, de slăvire a lui Dumnezeu, de iertare sunt prezente în rugăciuni și în formele lirice ale acestora. În forma sonetului, Nichifor Crainic prin mijloace poetice, concretizează motivul prezenței christice:

“ Ca un miros suav de micșunea

Străbate-mi iar cu harul Tău, Isuse

Îngenuncherea inimii supuse,

Lumina mea și marturia mea”

Remarcăm diferențele între exemple: în Rugăciunea lui Efrem Sirul expresia este directă, conștiința nevolniciei se face evidentă, ordinea lumii create este covârșitoare. Poetul Crainic folosește figura de stil: comparația „Ca un miros suav de micșunea” face apel la simțul olfactiv, expresia este utilizată, lumina și mântuirea, însemnând chiar condiția credinciosului și semnul credinței.

Și mai aproape de noi, regretatul poet Daniel Turcea în poezia Simplitate, concentrează și mai mult expresia, sugerează doar rugăciunea, elimină figurile retorice și sporind efectele expresive:

„Mult iubind

Îngenunchiai

Iertând moartă

Sub maslin”

În versurile următoare reia cuvintele în altă ordine și, prin noua configurașie sensurile se îmbogățesc:

„Moartea mea

Iertându-mi

Mult iubind

Îngenunchiai”

Urmând această perspectivă putem stabili motivele religioase în creația celor mai de seamă poeți români. Astfel am conceput lucrarea în următoarea structură:

Capitolul I va urmări problema frumosului și ideea de „Dumnezeu frumusețe” la scriitorii patristici. Ideea de frumos urmărită în literatura patristică (folosind reperele propuse de Mitropolitul Nicolae Corneanu în Studii Patristice) are rolul de a pune în evidență tocmai aspectul definitoriu al literaturii, ceea ce face dintr-un text scris, opere literare.

Capitolul al II-lea va urmări temele și expresiile lor literare insistănd asupra Psalmilor – specie des raspândită în literatură – și, cu deosebire în lirica argheziană.

Capitolul al III-lea va urmări motivele religioase în creația poeților reprezentativi și va remarca raportul dintre ortodoxie și poezia psalmilor.

Capitolul al IV-lea se va concentra asupra structurii dilematice și a nevoii de cunoaștere exprimate prin poezie. Dramatismul noilor încercări va fi ilustrat prin polaritatea argheziană: Naționalismul credinței și tăgada modernistă. Sublinierea valorilor estetice va da expresie de conținut analizei noastre păstrându-ne în cadrul specificului literaturii înțeleasă ca act de creație artistică.

CAPITOLUL I

CREDINȚĂ ȘI FRUMOS ÎN SCRIERILE PATRISTICE

Lumea externă e oglinda frumuseții și măreției lui Dumnezeu. Scriitorii sacri „ne înfățișează pe Dumnezeu în cea mai strînsă legătură cu natura" și văd într-însa pe Dumnezeu. Norii și stelele manifestă forța care lucrează pretutindeni ; prin fiecare copac vorbește Dumnezeu ; varietatea florilor îi arată iscusința cea nemărginită . . . Prin mijlocirea întregii făpturi, știm noi cît de „minunat este El întru lucrurile Sale". Psalmul 104, spre pildă, este dominat în întregime de această idee, concentrată în exclamația atît de semnificativă : „Cit s-au mărit lucrurile Tale. Doamne ! Toate cu înțelepciune le-ai făcut. Umplutu-s-a pămîntul de zidirea Ta" (Psalmul 104, 24).

Relația aceasta atît de strînsă între frumusețe și Creator n-a mers însă pînă la amestecarea celor ce totuși nu se pot confunda, adică făptura „mîinilor" lui Dumnezeu cu însuși Dumnezeu. Scriitorii vechi-testamen-tari atrag chiar atenția asupra obligației de a nu confunda pe Creator cu niciuna din creaturile Sale. Înțelepciunea lui Solomon (13, 1—9) este din punctul acesta de vedere deosebit de categorică, iar textul din Epistola Sfîntului Apostol Pavel către romani (1, 23), nu face altceva decît să reia aceeași idee și să o exprime în forme încă mai plastice, vorbind despre cei vechi care au identificat, pornind de la frumusețea ei, făptura cu Făcătorul : „Căci spunînd că sînt înțelepți ei. s-au prostit și au schimbat slava nestricăciosului Dumnezeu în asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și al patrupedelor și al tîrîtoarelor". Abstracție făcînd de rătăcirea pe care o condamnă textul acum citat, el relevă cît se poate de clar concepția pe care o aveau autorii sacri cu privire la frumusețe și la strînsă ei legătură cu Divinitatea,. Frumusețea, care îi este atît de proprie Dumnezeirii, se reflectă deci în creație : „Și a privit Dumnezeu la toate cîte le făcuse și iată erau bune foarte" (Facerea 1, 31).

Deși au vorbit îndelung despre frumusețea creației, autorii cărților Vechiului Testament s-au ferit deci să identifice frumusețea cu Dumnezeu. Reticența lor în această privință provenea desigur din teama de a nu cădea în idololatrie, păcat vizat printre altele chiar de „înțelepciunea lui Solomon" la care ne-am referit.

1.IDEEA DE DUMNEZEU FRUMUSEȚE LA SCRIITORII PATRISTICI

a) Dumnezeu în sine. Plecînd de la datele revelației și utilizînd rațio. namenteie filosofiei eline, Sfinții Părinți ai Bisericii vor privi frumosul dintr-un unghi complet original. Marele lor merit, și o spunem aceasta anticipînd asupra concluziilor ce se vor desprinde din cele ce urmează, este acela de a fi , toțalizaț_ frumusețea în Dumnezeu". Procedînd așa ei au străbătut și restul drumului de unde s-au oprit inspirații autori ai Vechiului Testament, folosindu-se în același timp de acele teoretizări și credințe ale paginilor care se potriveau mai bine noii învățături pe care o propovăduiau în numele Domnului Hristos.

Teologia patristică îl definește deci pe Dumnezeu ca fiind frumusețe, frumusețea pură. Dionisie Areopagitul, care poate fi socotit „doctrinarul estetic prin excelență al creștinismului", stabilește că frumusețea e unul din „numele" lui Dumnezeu, înțelegînd prin nume atributele Divinității. „Acest bine este preaslăvit de scriitorii sacri drept frumosul și frumusețea, drept dragostea și cel iubit, afirmă el, precum este proslăvit și cu toate celelalte nume divine, ce indică frumusețea cea împodobită și grațioasă. Frumosul însă și frumusețea trebuie deosebite în cauza care le cuprinde pe toate într-una, continuă Dionisie. Căci noi în toate lucrurile deosebim aceste două denumiri, arătînd prin ele calitățile obiectelor și obiectele participante la ele (la aceste calități) ; spunînd că frumos este ceea ce participă la frumusețe, iar frumusețea este acea calitate comună prin care toate lucrările participă la cauza frumuseții lor. Dar frumosul cel supra esențial se numește frumusețe din cauza acelei frumuseți pe care o distribuie tuturor lucrurilor, potrivit cu firea lor și pentru că el este cauza armoniei și splendorii în toate, răsfrîngînd asupra tuturor, în formă de lumină, comunicările cele producătoare de frumusețe a razei sale primordiale și pentru că ea cheamă la sine pe toate … și pe toate le strînge la un loc într-o stare de interpenetrare mutuală. Dar farmecul (se mai numește astfel) pentru că este atotfrumos si suprafrumos. El este veșnic, invariabil și neschimbător, fără naștere, fară moarte, fără dezvoltare sau mișcare. El nu este frumos într-o parte și urît în alta, nici existînd uneori, iar alteori nu ; nici frumos cu privire la ceva, dar nu și la altceva ; nici frumos într-un loc, dar nu și în alt loc ; sau frumos pentru unele lucruri, iar pentru altele nu. Dimpotrivă, el este frumos în sine și prin sine, frumos în chip unic și veșnic. El conține în sine mai dinainte, în mod transcendent, frumusețea cea primordială a tot ceea ce este frumos. Căci toată frumusețea și tot ceea ce este frumos are cauză unică și preexistentă în natura cea simplă și mai presus de fire a tuturor lucrurilor frumoase. Din acest frumos își trag existența toate cele ce sînt, fiecare fiind frumos în felul său. Din cauza frumosului sînt armoniile și atracțiile și comuniunile tuturor lucrurilor. Prin frumos se nasc toate, Frumosul este începutul tuturor lucrurilor, fiind cauza creatoare ce pe toate le mișcă și le strînge la un loc prin dragostea de frumusețe proprie. El este țintă a toate și ceea ce ele iubesc ca fiind scopul lor final, (căci din pricina frumosului s-au făcut toate). El este modelul după care se conturează ele" .

Acest lung dar foarte semnificativ pasaj ne indică în termeni clari punctul de vedere al Sfinților Părinți potrivit căruia frumusețea este un atribut al Dumnezeirii, un nume al Ei. Orice frumusețe creaturală nu e nimic altceva decit reflexul Frumuseții supreme. Fericitul Augustin confirmă cele susținute de Areopagit Scriitorul latin, care de altfel este autorul „celui mai complet sistem estetic pe care 1-a transmis antichitatea", este de părere că frumusețea deopotrivă cu celelalte atribute divine, nu este pur și simplu calitate a lui Dumnezeu, ci însăși esența Sa. Dumnezeu este suprema frumusețe, „omnis pulchritudinis forma". El este Binele și Frumosul. Totul este bun și frumos în El, de la El și prin El. Atît binele cît și frumosul se confundă cu principiul suprem, ori mai degrabă, precum socotea episcopul Hiponei în pierduta sa scriere „De pulchro et apto", cu principiul binelui sau cu principiul frumosului. Tot ceea ce este frumos este astfel doar prin participarea la Frumusețea supremă. Dumnezeu singur este cel care a dat fiecărei creaturi frumusețea și putința de a fi frumoasă .

Idei asemănătoare găsim și la Sfîntul Ilarie episcopul Pictaviei care afirmă într-un loc : „Magnorum creator în maximis est, et pulcherrimo-rum conditor in pulcherrimis est" . Pe aceeași linie de gîndire se află Sfîntul Grigorie din Nazianz și Grigorie al Nișei , care definesc pe Dumnezeu ca fiind frumos și izvor a toată frumusețea. Ultimul atribuie frumuseții o mare putere de atracție , idee care de altfel nu apare ca ceva nou ținînd cont de cele menționate anterior. Cei ce s-au ridicat pe culmile desăvîrșirii, și Moise este un exemplu în acest sens, pot fi numiti de aceea „iubitori ai Frumuseții supreme" .

Ca o voce discordantă în concertul părerilor Sfinților Părinți opera latinului Marius Victorinus care, deși influențat de neoplatonici, nu vorbește totuși niciodată despre frumusețea divină , ba chiar o contestă . In general vorbind însă, Dumnezeu în concepția Sfinților Parinți este Frumosul suprem și „izvorul însuși al frumosului". Dacă Dumnezeu ar crea ceva urît, nu ar mai fi Dumnezeu, zice Origen. „Dumnezeu este frumusețe, dar El depășește orice frumusețe", proclamă teologul Nazianz .

b) Frumusețea Fiului lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Postularea frumuseții lui Dumnezeu duce cu necesitate la admiterea frumuseții Fiului Său, a Domnului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. „Nn există nimic inform sau urît în Tatăl, nimic care să nu proclame fru n setea Unului Născut", susține cu o perfectă logică Grigorie episcop Nișei . Iisus, este frumos ca un Dumnezeu (pulcher Deus, Verbum a Deum), repetă Augustin. Și tot el continuă : „El e frumos în sînul Fecioarei în care se îmbracă cu natura omenească, fără să se lipsească de natura divină. El este frumos prin nașterea Sa . .. căci acest copil, în brațele mamei Sale, dă cuvînt cerurilor să cînte mărirea Sa de către îngeri … El este frumos în cer și pe pămînt; frumos în trupul virginal al Fecioarei, frumos în brațele materne, frumos în flagelație, frumos cînd disprețuiește moartea, frumos cînd își dă sufletul, frumos cînd îl reia, frumos în moarte, frumos în cer" .

De fapt creștinii L-au văzut totdeauna pe Iisus frumos, neputînd admite că înfățișarea Sa ar fi putut fi altcum . Dacă unii dintre ei, și numim aici pe Iustin Martirul și Filozoful, Clement Alexandrinul, Tertulian , Vasile cel Mare și chiar Augustin au vorbit totuși despre „urîțenia" Lui, acest lucru se datorește unor rațiuni de ordin apologetic. Astfel marele capadocian nu vrea să știe decît de frumusețea sufletească a Mîntuitorului întrucît „El nu-și are strălucirea frumuseții Lui în comparație cu cea a oamenilor" . Pe de altă parte episcopul latin, în căutarea unei soluții menite a împăca profeția lui Isaia (53, 2) cu cele cuprinse în Psalmi (44, 3) , ajunge la soluția că frumusețea Domnului a putut fi văzută doar de cei curați, nu însă și de persecutori.

Pe o altă poziție s-au așezat însă păgînii. Adepți și ei ai principiului după care Dumnezeu ca perfecțiune absolută se manifestă prin frumusețe desăvîrșită, necreștinii refuzînd lui Iisus caracterul divin, îi negau în același timp și frumusețea. E clasică în acest sens disputa dintre Cels, autorul pierdutului ..Cuvin: adevărat" și inteligentul său preopinent Origen. „Deoarece Duhul lui Dumnezeu a voit să ia trup, raționa Cels în calitate de grec autentic, acesta trebuia cu necesitate să fie superior celorlalte în măreție, bunătate, forță, maiestate, elocință, voce. Este imposibil ca omul purtînd în sine ceva care lipsește altora, să nu fie mai presus de ceilalți. Or Iisus Hristos departe de a fi superior celorlalți era, ni se spune, mic de stat, urît și cu o înfățișare nenorocită" . Intr-adevăr, unele indicații scripturistice, și e vorba în special de o profeție a lui Isaia, lasă să se presupună că Domnul ar fi fost urit la înfățișare. Numai că, răspunde Origen, citatele biblice în chestiune anticipînd asupra urîțeniei lui Mesia cel așteptat, nu vorbesc totuși despre aspectul Său „nenorocit". Pe deasupra, în nici un loc nu ni se spune că El ar fi fost mic de stat. Iată, spre pildă, cum. se exprimă însuși Isaia. pe care desigur 1-a cunoscut și 1-a utilizat Cels : „Cine a dat crezare soliei noastre și brațul Domnului cui s-a descoperit ? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă și ca o rădăcină din pămînt uscat. Nu avea nici chip, nici frumusețe ca să ne uităm la El și nici o înfățișare ca să ne fie drag. Disprețuit era și cei din urmă dintre oameni : om al suferinței și deprins cu durerea ; unul de care să-ți acoperi fața cînd îl vezi ; disprețuit și socotit de nimic" (Isaia 53. 1—3). Cels știe de existența acestui citat, dar trece cu vederea peste cuvintele Psalmistului care zice referindu-se la același așteptat Mesia : „Incinge-Te cu sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice, cu frumusețea Ta și cu strălucirea Ta" (Psalmul 4—5). Să presupunem însă, concede teologul alexandrin, că n-a cunoscut acest verset din Psalmi, ori că nu 1-a raportat la Isus. Ce are de spus însă cu privire la următoarele cuvinte ale sfintelor Evanghelii, pe care le cunoștea destul de bine, precum rezultă din însăși criti „Urcîndu-se pe un munte înalt cu ucenicii Săi, lisus se schimbă 1a fata înaintea lor și li se arată cu slavă, în timp ce Moise și Ilie, care au aparut și ei întru mărire, vorbeau despre sfârșitul pe care El avea să-1 împline în Ierusalim" (Matei 17, 1 sq ; Luca 9, 31) ? Din confruntarea acestor texte trebuie să concludem, observă în continuare Origen, că cele scrise de profeți în legătură cu „urîțenia" Domnului, se referă la ceea ce am numi kenoza Sa și, de aceea, putem vorbi de „mizerabila"-I condiție umana care a acceptat-o, doar în comparație cu slava Dumnezeirii. Acest fapt trebuie să ne ducă însă la a-I contesta frumusețea care, de altfel, Ii este recunoscută de toți contemporanii.

După cum se poate observa, Cels pretinde lui Dumnezeu să fie mai frumos decît oricine și decît orice. Origen este în acest punct de acord cu preopinentul său, precizând însă, că Hristos Domnul, frumos sufletește ca și trupește, apărea după trebuința și gradul de desăvârșire al fiecăruia. Așa stînd lucrurile, celor josnici li se înfățișa urît, pe cand celor virtuoși frumos. In toată frumusețea Sa n-a apărut însă decît celor în stare a-L urma pe înălțimile Taborului.

Atitudinea filosofului păgîn care încerca să demonstreze că lisus a fost urît pentru ca de aci să tragă încheierea că n-a fost Dumnezeu, ca și atitudinea teologului alexandrin care susținea că lisus a fost frumos tocmai pentru că era Fiul lui Dumnezeu, sînt întru totul justificate, ținînd seama de cele spuse mai la început. Și unul și celălalt raționau ca niște greci. Or grecul, după cum însuși Origen observă, nu putea concepe ca un suflet cu însușiri superioare să îmbrace un trup urît. Zefir, Loxus și Polemon, dimpreună cu toți cei care au studiat arta fizionomiei, constată Origen, afirmă că fiecare corp este adaptat moravurilor sufletului său .

Așadar, din cele spuse, rezultă că problema frumuseții Mîntuitorului Hristos este pusă mai mult pe plan teoretic și doctrinal, decît pe plan fizionomie . Iar teoretic nu se putea accepta vreo urîțenie în persoana Fiului lui Dumnezeu, căci aceasta i-ar fi anulat însuși caracterul divin. Dar și fizionomie, susținătorii frumuseții lui lisus aveau adevărul de partea lor 288. Neautentica scrisoare a lui Publius Lentulus, guvernatorul Iudeii, către cezarul roman, corespondența apocrifă dintre Abgar, regele Edesei și Mîntuitorul, descrierea lui Nichifor Calist, sînt documente care vorbesc în termeni clari despre plăcuta înfățișare a Domnului. De aceea putem exclama și noi : „Oh ! cît ești de frumos iubitul meu !" (Cintarea cîntărilor 1, 5) ; „Tu ești frumos ca nimeni altul între oameni și harul se revarsă pe buzele Tale" ! (Psalmul 45, 3); „Gura Ta e negrăit de dulce și totul e în Tine fermecător !" (Cîntarea cîntărilor 5, 16).

c) Frumusețea creației vădește frumusețea lui Dumnezeu. Avînd frumusețea drept însușire a Sa, este firesc ca și făpturile pe care le creează Dumnezeu să poarte amprenta acestei desăvîrșite frumuseți. Deoarece totul are o singură origine, pe Dumnezeu, totul trebuie să fie întocmai ca El. Și cum lumea este un întreg armonios, fiecare parte, ori că este formă moartă sau spirit uman sau numai trup uman, trebuie să fie frumoasă. Procesul lumii este tot atît de bun și de frumos, cum este și originea ei. Universul este de aceea frumos întocmai ca Dumnezeu, iar frumusețea lui Dumnezeu se poate întrezări din frumusețea universului.

„Toate aceste frumuseți ce vă plac și care desfătează privirea noastră, spunea oarecînd Fericitul Augustin, sînt create de Dumnezeu. Dacă atît de mare este frumusețea operelor create de El, cu atît mai mult va fi El însuși". In fond, ce este altceva lumea, afirmă același Părinte, decît „un poem, cîntecul unui artist care ne duce la contemplarea veșnicei Frumuseți" (Carmen cujusdam modulatoris ducens in aeternam contempla-tionem speciei Dei) ?.

Că tot ce este frumos vine de la Dumnezeu și de la Fiul Său, este și credința lui Dionisie Areopagitul, ori după expresia Sfîntului Ipolit : „toate cele create de Dumnezeu și Mîntuitorul nostru sînt frumoase foarte". Sfîntul Vasile cel Mare în Comentariul la Geneză, pornind de la citatul „Și Dumnezeu a văzut că e bine", precizează la rîndul său : El (Dumnezeu) privește ca frumos ceea ce este făcut după toate regulile artei și ceea ce concură spre un scop util". Așadar toată „această lume care este o creație de artă", după zicerea aceluiași, nu putea fi alcătuită decît de cineva cu însușiri asemănătoare, de un artist, de un sculptor cum s-ar exprima Sfîntul Metodiu al Olimpului. Operele lui Dumnezeu sînt „plăsmuite artistic și înțelept și din frumusețea lucrurilor văzute cunoaștem Sublimul mai presus de orice frumusețe".

Ideea aceasta că frumusețea lui Dumnezeu se reflectă în creația Sa și că făpturile însuflețite și neînsuflețite vorbesc despre frumusețea Plăsmuitorului este, am putea zice, un ioc comun în gîndirea patristică. „Așadar Tu, Doamne, ești cel ce le-ai creat, scria fericitul Augustin ; Tu ești frumos, pentru că ele sînt frumoase" (Tu ergo Domine, fecisti ea, qui pulcher es : pulchra sunt enim). Spre a nu se confunda însă creatura cu Creatorul, Sfinții Părinți vor preciza că inefabila frumusețe a Dum-nezeirii întrece cu mult orice frumusețe întîlnită printre creaturi. „Nespuse sînt peste tot și nu se pot descrie fulgerele frumuseții dumnezeiești, ne învață Sfîntul Vasile ; n-o poate arăta cuvîntul și urechea n-o poate prinde. Și de-ai numi splendoarea luceafărului, strălucirea lunii, lumina soarelui, toate sînt fără preț în asemănare cu gloria Dumnezeirii și în comparație cu lumina cea adevărată, ele stau de aceasta mai departe decît o noapte întunecoasă, adîncă și tristă de cea mai senină amiază. Această frumusețe nu se poate vedea cu ochii de carne, ci numai de către suflet și de minte se poate pricepe …".

Frumusețea universului nu este cu nimic diminuată prin comparare cu Frumusețea transcendentă. Nici o urmă de diminuare nu există chiar și atunci cînd e prezentată ca „limitată". Limitarea aceasta este spațială și parțială, pentru ca mintea omului să se poată ridica pînă la ea. Altcum însă lumii i se acordă frumusețea, fără rezerve, pînă într-atîta încît, chiar devastările păcatului sînt numite, prin contrast, diformități,, adică linsă de formă frumoasă.

Reflectată în lume, frumusețea dumnezeiască exercită o mare putere ele atracție, Însuși cuvîntul grec .,to kalon — frumosul", notează Dionisie Areopagitul într-un loc pe care am avut deja prilejul să-1 cităm, derivă de la „kaleo — eu chem", ceea ce însemnează că sensul cuvîntului se referă la o putere care cheamă. Divina dragoste a frumuseții supreme e astfel nu numai un reflex de strălucire a luminii de sus peste lume, dar șî un apel, o chemare, o atracție permanentă a lucrurilor către obîrșia lor comună, dincolo de timp și de spațiu.

Prin urmare fiind Frumosul, Dumnezeu conferă plăsmuirilor Sale o frumusețe derivînd dintr-a Sa, ceea ce ne dă posibilitatea să ne apropiem de El, plecînd de la frumusețea lumii, precum și să ne explicăm mai bine frumoasa întocmire a universului, punînd-o în legătură cu frumusețea Celui ce 1-a creat. Există într-aceasta o corelație mult folositoare credinciosului ce se străduiește să se ridice spre cuprinderea Necuprinsului.

d) Omul ca simbol al frumuseții divine. In învățătura patristică se afirmă că omul rezumă sau reproduce într-însul universul întreg, de unde numirea de „microcosmos". Lăsînd de o parte orice controversă pe această temă și mărginindu-ne doar la obiectul cercetării prezente, putem spune că, dacă în mare, frumusețea lui Dumnezeu se reflectă în aceea a lumii, apoi în mic acest lucru e valabil și în ceea ce-1 privește pe om, el fiind frumos întocmai ca și Creatorul său, atît sufletește cit și trupește. De aceea, fără îndoială, Sfîntul Atanasie vorbește despre „opera de artă a lui Dumnezeu în oameni".

Plecînd de la relatarea Sfintei Scripturi potrivit căreia omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu", teologia patristică vede în omul întreg, în sufletul și în trupul său, chipul Părintelui. Omul nici nu este altceva, după zicerea Sfîntului Grigorie din Nazianz, decît „chipul lui Dumnezeu, cu totul împodobit de o măreție superioară".

Pentru ca lucrurile să fie absolut clare, trebuie să insistăm asupra ideii că nu numai sufletul ci și trupul reflectă frumusețea transcendentă. Chiar dacă s-a vorbit uneori preferențial despre suflet, totuși exceptînd unele denaturări eretice, compusul uman n-a fost spart niciodată. „Noi nu aplicăm numele de om separat doar sufletului sau doar trupului, afirma Sfîntul Grigore Palama, ci amîndurora împreună, căci omul în întregime a fost creat după chipul lui Dumnezeu". De aceea zicerea biblică se aplică frumuseții exterioare, în aceeași măsură ca și frumuseții sufletului neîntinat de păcat. In această privință Sfîntul Grigorie al Nișei ne oferă un solid punct de sprijin atunci cînd precizează într-unui din tratatele sale : „… Puterea care a primit-o printr-o dumnezeiască bine-cuvîntare, i-a conferit omului o situație mai înaltă, căci i s-a dat a stăpîni pământul și cele dintr-însul ; ea i-a conferit frumusețea exterioară, pentru că a fost făcut după însuși chipul arhetipului frumuseții".

Așa stînd lucrurile este neîndoielnic că atunci „cînd Dumnezeu a creat pe cel dinții om, 1-a făcut cu exterior plăcut, cu alcătuire armonică a membrelor sale și i-a dat cea mai frumoasă figură". De aceea creștinii de demult aveau un adevărat cult pentru frumusețea fizică, privind-o ca pe un ecou al frumuseții transcendente și tot de aceea atunci cînd voiau să reprezinte plastic virtutea, curățenia sufletească, recurgeau la chipul unei ființe frumoase.

De altfel s-a constatat că între frumusețea spirituală și trăsăturile fizice există o strînsă legătură. Puritatea sufletească și seninătatea care o aureolează se exteriorizează printr-un aspect ce încîntă și cucerește, după cum de asemenea păcatul și devastările lui lasă urme adînci asupra chipului omenesc întunecîndu-l.

Că sub acțiunea harului dumnezeiesc creștinul se înfrumusețează nu numai sufletește ci și trupește, este un lucru pe care 1-a experimentat printre alții și Sfîntul Simeon Noul Teolog. Vorbind despre efectele rugăciunii, el notează : ,,. . . M-am îndestulat de dragostea Ta și de frumusețea Ta, mă simt plin de desfătarea și de dulceața dumnezeiască. Mă fac părtaș la lumină, mă fac părtaș și la slavă și fața mea strălucește ca aceea a Lui, care e iubitul meu și toate mădularele mele devin luminoase. Atunci eu sînt mai frumos decît cei frumoși. ..".

CAPITOLUL II

MOTIVE LIRICE SI FORME LITERARE

1. Teme filosofice și expresie literară

Una din laturile dominante ale poeziei argheziene stă sub semnul căutărilor filosof ico-religioase. Ca toți marii poeți ai lumii, și Tudor Arghezi a fost răscolit de o serie de probleme fundamentale legate de rostul omului pe pământ, de începuturile existenței omului în univers, de perspectiveloe care i se deschid, de moartea care pune capăt zbaterilor omului pentru înfrumusețarea vieții. Poetul s-a luptat cu fantomele divinității și ale morții. Ispita cunoașterii o găsim în psalmii din volumul Cuvinte potrivite. Motivul căutării divinității, prezent în poezia argheziană încă de la primele poezii de debut, devine în psalmi o obsesie tiranică și ea se prelungește în Stihuri de seară și Hore. Poetul este la început chinuit de îndoieli, dacă există sau nu Dumnezeu, de aceea în Psalmul 4 spune: „Pari când a fi, pari când că nu mai ești." Arghezi nu poate înțelege tăcerea lui Dumnezeu și în același Psalm arată dorința de a fi în stare să intre în contact cu Dumnezeu:

„Singuri acum, în marea ta poveste,

Rămân cu tine să mă mai măsor,

Fără să vreau să ies biruitor,

Vreau să te pipăi și să urlu: Este!"

„Viața cea duhovnicească începe cu pocăința; din cuptorul pocăinței ieși aprins de râvna de a bineplăcea lui Dumnezeu spre mântuirea ta și spre mărirea Lui. Râvnitorul, lepădându-se de toate, se adâncește în sinea sa și, stând cu mintea sa înaintea lui Dumnezeu, se depărtează de rău și lucrează binele. Osteneala aceasta se sfârșește atunci când în inima râvnitorului se sălășluiesc sfaturile cele bune și virtuțile creștinești, care-1 fac vrednic viețuitor al raiului."

De ce atâta tensiune? Răspunsul îl găsim în Biblie, omul este o ființă dihotomică: trup și suflet, el suferă pentru a ajunge în rai sau în iad, fiecare după cum își folosește înțelepciunea avută de la Dumnezeu, înspre bine sau înspre rău.

Să fii om înseamnă să fii păcătos, iar să devii sfânt presupune să urci spre perfecțiune, să ai ajutor pe îngeri și pe sfinți, să nu te bizui pe tine, să te smerești, să primești sărăcia fizică, chiar și pe cea spirituală, pentru a putea să devii bogat în Dumnezeu.

Poetul Arghezi vorbește cu Dumnezeu în psalmul menționat mai înainte, el vrea să-L poată „pipăi", deoarece crede că poate imposibilul, ca El să se facă văzut. Arghezi vrea să-L arate omenirii întregi, pentru a ocoli orice îndoială, Arghezi riscă pentru toți, el nu vrea să iasă biruitor, ci El să fie cunoscut, lumea să creadă în El.

Tudor Arghezi poate fi numit un apostol al lui Hristos, căci se jertfește, se smerește pe sine pentru alții, pentru ca și alții să creadă în El, el nu vrea să fie singur cu Dumnezeu, vrea să i se alăture și alții „în această poveste".

Mulți care nu cred în icoane nu cred nici în Dumnezeu, deci, cei care cred în Dumnezeu cred și în icoane și cred și în oameni și poate și în vise. Mulți oameni înduhovniciți sunt numiți „icoane vii" și multe icoane sunt icoane făcătoare de minuni.

Viața omului rămâne nedescifrată, este o minune, un dar de Sus. „Biserica, adică împărăția lui Dumnezeu, începe în inima omului, în clipa omului când se botează. Atunci primește el de Stăpân în viața și în inima sa pe Iisus Hristos. 'Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat' (Galateni 3, 27). Din clipa aceea, Dumnezeu ajunge Domn în inima noastră. De-a lungul vieții sale, creștinul nu are lucru mai mare de făcut decât să dezvăluie pe Iisus Hristos în inima sa și să crească în Domnul."

Voia lui Dumnezeu a fost ca Tudor Arghezi să fie călugăr și să fie și poet.

„Ce demon am, ce sorți, ce țară? Și pentru ce pământu-ntreg

Mai strâmt

Decât boltita mea cămară?

Azi am un sceptru, mâne-1 neg:

S-a frânt?" {Pe ploaie – volumul Cuvinte potrivite, 1927)

Muntele Măslinilor

Munte-ndreptat cu piscul în Tărie

Și neclintit în visul de azur

Bătut de-a mării veche dușmănie

Cu bici de lanțuri împrejur,

Pândit să crească peste tine

Șesul turtit, flămând de înălțime,

Și să te-ajungă praful care vine

Stârnit de turme și desime;

Munte, cădelniți de izvoare,

Altar de șoimi, sălaș de sori,

Care nu suferi floarea trecătoare

Să te îmbete cu miros de flori –

Tu, în hotarul marilor mistere,

Ești ca un semn de-a pururea putere,

Al vieții noastre cea fără de leac,

Impresuratule de astre!

Sufletului nostru, șubred și sărac,

Nu știe de izvor și roadă.

Nădejdea-ne pribeagă între noi

Iși lasă urmă slabă, ca o roată

Cu spițele de aur, în noroi."

(volumul Cuvinte potrivite, 1927)

„Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!

Copac pribeag uitat în câmpie,

Cu fruct amar și cu frunziș

Țepos și aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare

Să se oprească-n drum,

Să cânte-n mine și să zboare

Prin umbra mea de fum.

Aștept crâmpeie-n zbor de gingășie,

Cântece mici de vrăbii și lăstun

Să mi se dea și mie,

Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceață,

Nici chiar aroma primei agurizi,

Și prins adânc între vecii și ceață,

Nu-mi stau pe coajă noile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,

Stelele vin și se aprind pe rând

In ramurile-ntinse pe altare –

Și te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte

Și de-a rodi metale doar, pătruns

De grelele porunci și-nvățăminte,

Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

In rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Și mă muncesc din rădăcini și sânger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării

Din când în când, câte un pui de înger.

Să bată alb din aripă la lună,

Să-mi dea din nou povața ta mai bună."

Poemul apare în volumul de debut al lui Arghezi, Cuvinte potrivite (1927). Deși critica se referea adesea la ciclul Psalmilor, aceștia nu au fost publicați de poet într-un grupaj separat. In afara celor nouă psalmi din volumul de debut, scriși între 1925-1926, încă nouă apar risipiți în cărțile ulterioare. Poemele ciclului apar, astfel, în creația argheziană „ca niște repere ce ar marca 'popasurile' unei via dolorosa".

Poemul este considerat psalmul singurătății, dezvoltând metafora „copacul pribeag". „în Dumnezeu poetul și-a proiectat propriul vis: ființa căreia să-i comunice. Dar, paradoxal, știe dintru început că partenerul nu există […]. Originea psalmilor arghezieni trebuie căutată în nevoia de comunicare a 'pribeagului' chinuit de solitudine."

„E o pribegie fără țintă precisă, pornită dintr-un imbold lăuntric, inexorabil, dar nelămurit, un drum fără termen, la capătul căruia, presimțit doar, dar neprevăzut, se află revelațiile ultime, ca un soi de răscumpărare a temerității, stăruinței și credinței oarbe în ceva nedeterminat."

„Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!" Cuvântul pieziș înseamnă ceva care stă aplecat într-o parte; strâmb; la figurat: bănuitor, iscoditor.

„Copac pribeag uitat în câmpie" – Copacul este imobil, versurile exprimând drama existențială, apare opoziția între unu și multiplu, substantivul „copacul" și substantivul la plural „pomii"; omul singuratic, inadaptat, nu-și găsește condiția, pe când oamenii obișnuiți sunt netulburați de dileme existențiale.

Strofa a șasea și primele două versuri din strofa a șaptea conțin motivația revoltei, exprimată metaforic. Versul „Poate că, Doamne, mi-este de ajuns" exprimă revolta generată de orgoliul că e puțin ceea ce i se oferă în schimbul credinței (adverbele restrictive „numai" și „doar" accentuează această frustrare).

„Psalm al însingurării, al părăsirii, purtând – ca în filigran – cuvintele evanghelice 'Eli, Eli, lama sabahtani!', adică 'Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?'

[…] In acest psalm al lui Arghezi, tonul de lamento îl înlocuiește pe acela al revoltei din alți psalmi. Nu încrâncenare disperată, exaltare a orgoliului, nu blasfemie, ci tânguire."

Poeziile lui Arghezi dezvăluie un univers variat. Tematic, lirica sa se grupează în poezia filosofică, poezia socială, poezia de dragoste, poezia jocului, poezia „boabei și a fărâmei".

Arghezi este un poet cu stări de spirit contradictorii. Poezia filosofică argheziană pornește tocmai de la această neliniște și zbatere permanentă a poetului. Ea se concretizează în artele sale poetice (Rugă de seară, Testament, Portret), în lirica existențială (Psalmi, Duhovnicească, De-a v-ați ascuns, De ce-aș fi trist?) și în lirica sociogonică (Cântare Omului).

Artele poetice argheziene mărturisesc descendența poetului din neamul plugarilor:

„Ca să schimbăm acum întâia oară

Sapa-n condei și brazda-n călimară,

Bătrânii-au adunat printre plăvani

Sudoarea muncii sutelor de ani.

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am ivit cuvinte potrivite"

(Testament)

Incă din Rugă de seară (1919), Arghezi dezvăluie dorința de a da forță materială cuvântului, pentru a scufunda „o lume vagă, lâncezândă" și a face să apară „o alta, limpede și blândă"… „Cuvântul meu să fie plug / Ce fața solului o schimbă / Lăsând în urma lui belșug."

Ca oricare mare scriitor, Arghezi cunoaște tainica putere a cuvintelor, se apropie de ele cu grijă, le ascultă și le cântărește, căci el știe că în lume există „cuvinte-fulgi, cuvinte-aer, cuvinte-metal"… „Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoarea" (Scrisoare cu tibișirul).

Conștient că procesul creației artistice constă în selectare și transfigurare, poetul face „din zdrențe muguri și coroane", „din bube, mucigaiuri și noroi", el face „frumuseți și prețuri noi". El le preface, „frământate, mii de săptămâni", în „versuri și-n icoane".

Pentru Arghezi, creația este rodul harului artistic („slova de foc") și al unei intense munci, al efortului creator („slova făurită") {Testament).

Poet al trăirilor senzoriale, Arghezi vede în opera sa o „treaptă", un „hrisov" „Al robilor cu saricile pline / De osemintele vărsate-n mine."

In poezia Testament se face simțită și aspirația spre „dumnezeire" a artistului. Prin creația sa, perisabilul, „cenușa morților din vatră", se eternizează, devenind „Dumnezeu de piatră".

Nevoia de Absolut a lui Arghezi se dezvăluie însă mai ales în lirica existențială, îndeosebi în ciclul Psalmilor.

2. Psalmii: specie lirică și evoluție

„Psalmii lui Arghezi sunt, așadar, mărturia unei stări agonice a luptei interioare în căutarea lui Dumnezeu, pe calea certitudinii materiale sau a revelației. Chiar când domină sentimentul îndoielii, nevoia credinței se afirmă impetuoasă, ca o recunoaștere indirectă a lui Dumnezeu."

Cuvântul psalm provine din limba greacă, din psalmos = imn, este o specie a liricii religioase.

Psalmii apar în Vechiul Testament ca imnuri sacre ale poporului evreu. Atribuiți, cei mai mulți, regelui David, psalmii au început să fie cântați și în biserica creștină, jucând un rol însemnat în ceremoniile religioase. Sunt, în genere, imnuri de slavă, de mulțumire adresate divinității, dar tonul lor este mult mai variat, de la tânguire la formularea răspicată a unor cereri. In literatura laică, psalmul denumește o specie de poezie filosofică în care sunt exprimate, de cele mai multe ori, dileme existențiale (raportul om/divinitate, de exemplu). în această categorie intră și psalmii arghezieni.

Psalmul este o „convorbire cu Dumnezeu", „vorbire adresată lui Dumnezeu" (Hrisostom, Omilia 5 la Geneză), adică este o rugăciune, „înălțarea minții către Dumnezeu sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu" (Damaschin, Dogmatica, HI, 24), „ridicarea minții voiei noastre către Dumnezeu" (Cartea de învățătură). Oricum ar fi definită, rugăciunea este actul esențial, fundamental, al vieții noastre religioase, este mijlocul de a ne pune în legătură directă cu Dumnezeu prin înălțarea gândului, a inimii, a voinței noastre

spre El, indiferent dacă această înălțare se exprimă sau nu prin oficierea în biserică, încadrată în cult. Rugăciunea este, după cuvântul Sfintei Scripturi, o formă de înțelepciune care ne ajută să înțelegem voia lui Dumnezeu.

In cult, cântarea după textul ei este tot o rugăciune, mai ales o rugăciune de laudă și de slăvire, dar exprimată în forma avântată a inspirației poetice, având de cele mai multe ori forma de poezie sau imn religios. Cele mai vechi cântări religioase întrebuințate în cultul creștin sunt psalmii biblici, al căror uz liturgic e moștenit din cultul iudaic.

In cultul ortodox ei formează o parte integrantă a serviciului divin, fiind prezenți aproape în toate slujbele sfinte. Cei dintâi și mai importanți psalmi folosiți în cultul bisericii primare trebuie să fi fost, fără îndoială, psalmii mesianici, adică aceia în care împăratul și proorocul David a întrezărit și a profețit, mai mult sau mai puțin clar, venirea, viața, activitatea, patimile și moartea Mântuitorului, ca de exemplu psalmii: 2, 16, 45, 72/73, 110/111. Primii creștini îi întrebuințau atât în cultul public, cât și în cel particular. Se cântau la serviciul euharistie (Sfânta Liturghie), la serviciul divin zilnic, de seara și de dimineața, și la toate celelalte slujbe. Existau psalmi determinați sau specifici anumitor slujbe, ca, de exemplu, Psalmul 62 pentru rugăciunea de dimineață („Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineață"), Psalmul 140 („Doamne, strigat-am către Tine…"), pentru rugăciunea de seară, Psalmul 90 („Cel ce locuiești sub acoperământul Celui înalt…"), pentru rugăciunea de la începutul nopții (Pavecernița).

Astăzi, psalmii întrebuințați la serviciile divine mai mult se citesc. îi găsim în rânduiala slujbelor ori izolați (Psalmul 103 la începutul Vecerniei, Psalmul 42 la începutul Te Deum-ului), ori înșiruiți unul după altul în grupe mai mici (cei șase psalmi de la începutul Utreniei), ori grupați în cele douăzeci de secțiuni (părți mari) ale Psaltirii, numite catisrne, care se citesc la serviciul Ceasurilor, al Miezonopticii, al Vecerniei și al Utreniei, după anumite reguli, formulate în tipic și la începutul Psaltirii. Denumirea de catismă vine din limba greacă și înseamnă ședere (de la a sta jos), pentru că în timpul citirii catismelor se poate ședea jos în strane. Mai găsim în cărțile de cult (Octoih) și denumirea de stihologie, de la stihurile sau versetele din care sunt alcătuiți psalmii. Citirea Catismelor se suprimă în Săptămâna Luminată.

Psalmii cântați astăzi în întregime la serviciul divin sunt puțini: Psalmul 1 („Fericit bărbatul…") și Psalmii 140 și 141 („Doamne, strigat-am către Tine…" și Psalmul 136 („La râul Vavilonului…").

Tot stihiri sau versete izolate, din psalmii cântați odinioară în întregime, sunt și acele cântări scurte, numite Prochimene (= așezat înainte, din grecește).

In afară de psalmi, s-au întrebuințat, atât în cultul iudaic, cât și în cel creștin, unele cântări cu texte din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, la care în cultul creștin s-au adăugat și altele, luate din cărțile Noului Testament.

Astfel de cântări sau imne avem în Vechiul Testament: Cântarea de mulțumire a lui Moise și a sorei sale Miriam după trecerea israeliților prin Marea Roșie și izbăvirea din robia Egiptului: „Să cântăm Domnului, că cu slavă S-a preaslăvit…" (Ieșire 15, 1-19); Cântarea lui Moise, prin care el mustră pe poporul său că se dăduse la idolatrie, în pustia Sinai: „Ia aminte, cerule, și voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele!" (Deuteronom 32); Cântarea de mulțumire a Sfinei Ana, mama lui Samuil, când aceasta 1-a născut pe fiul său, după rugăciune îndelungată: „Bucuratu-s-a inima mea, întru Domnul, înălțată a fost fruntea mea de Domnul Dumnezeul meu…" (I Regi 2, 1-10); Cântarea proorocului Avaacum, cu conținut mesianic: „Doamne, auzit-am de faima Ta…" (Avaacum 3, 2-13); Cântarea proorocului Isaia: „Sufletul meu te-a dorit în vreme de noapte…"(Isaia 26, 9-17); Rugăciunea proorocului Iona când se afla în pântecele chitului din mare: „Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea…" (Iona 2, 3-10); Cântarea celor trei tineri evrei aruncați în cuptorul cu foc din Babilon: „Binecuvântat ești, Doamne Dumnezeul părinților noștri, și lăudat și preamărit este numele Tău în veci…" (Daniil 3, 24-90, fragment mesianice).

In Noul Testament, avem: Cântarea de mulțumire și proorocire a lui Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, când i s-a deschis limba și a pus numele fiului său: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Izrail, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său…" (Luca 1, 67-79); Cântarea de slăvire a Sfintei Fecioare Măria, după ce primise de la înger vestea că dintr-însa se va naște Mesia: „Mărește, suflete al meu, pe Domnul…" (Luca 1, 46-54); Rugăciunea dreptului Simion, când a primit la templu, în brațele sale, pe Pruncul dumnezeiesc: „Acum slobozește pe robul Tău, stăpâne…" (Luca 2, 29-32).

Tot imne trebuie să fi fost și unele fragmente cu structură poetică (ritmică) din epistolele Sfântului Apostol Pavel, ca imnul creștinătății, din I Timotei 4, 16: „Mare este taina creștinătății…"; sau „Deșteaptă-te, cel de dormi / Și te scoală din morți / Și te va lumina Hristos…", din Epistola către Efeseni 5, 14; sau „Și aceasta fiindcă știți / în ce timp ne găsim / Că este ceasul să vă treziți din somn; / Că de acum mântuirea este mai aproape de noi / Decât atunci când am primit credința. / Noaptea este pe sfârșite, / Ziua este aproape…" din Romani 13, 11-13.

Caracter de imne au și unele fragmente din Apocalipsa Sfântului Ioan, cum ar fi, de exemplu, Cântarea celor douăzeci și patru de bătrâni înaintea tronului dumnezeiesc (Apocalipsa 4, 11), ori Cântarea de slăvire a Mielului, din aceeași viziune (Apocalipsa 5, 12 și urm.) Acestea trebuie să fie „imnele duhovnicești" de care vorbește Sfântul Apostol Pavel îndemnându-i pe creștinii din timpul său să le cânte, alături de psalmi și de celelalte imne biblice (laude); ele erau produse ale inspirației poetice a primilor creștini sub revărsarea harismelor duhovnicești, pe care autorii lor anonimi le vor fi cântat în adunările de cult din Biserica primară.

Primele imne creștine deosebite de cele din Sfânta Scriptură au fost cele alcătuite pe baza celor biblice și după modelul acestora, cum ar fi, de exemplu, Doxologia mică („Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh") și cea mare, în forma ei mai dezvoltată („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…"), care are la bază cântarea îngerilor din noaptea Nașterii Domnului (Luca 2, 14). Variante diferite ale acestor formule doxologice se găsesc la sfârșitul rugăciunilor din cele mai vechi documente ale literaturii creștine de după scrierile Noului Testament, cum sunt, de exemplu: „Slavă Ție, prin Fiul Tău Iisus…"; „Slavă Tatălui, prin Fiul, în Sfântul Duh…" Chiar și unele imne de mai târziu căutau să nu se depărteze prea mult de modelele lor biblice, de exemplu: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucurate…" (cântat astăzi la Litie); introducerea lui în serviciul bisericesc este atribuită de tradiție Sfântului Chirii al Alexandriei, imnul fiind însă mai vechi. Circulaseră în Vechea Biserică și diferite imne de laudă adresate lui Hristos-Mântuitorul, de felul celui pe care ni 1-a transmis Clement Alexandrinul în scrierea sa Pedagogul, ca imn al copiilor.

Dar mai ales apariția ereziilor și nevoia combaterii acestora a grăbit alcătuirea imnelor bisericești de inspirație creștină, imne deocamdată cu caracter dogmatic, în care se formula, pe scurt și în chip simplu, învățătura ortodoxă (corectă) de credință. Unul dintre cele mai vechi imne de acest fel, păstrate până astăzi, în cultul creștin-ortodox, este Lumină lină, din rânduiala Vecerniei, imn cu conținut trinitar și hristologic în același timp, pe care Sfântul Vasile cel Mare îl atribuie Sfântului Antinoghen, episcolul Sevastiei din Asia Mică, martirizat în persecuția lui Dioclețian, la începutul secolului al IV-lea.

Imnul creștin a fost astfel utilizat ca o armă apologetică, de apărare și popularizare a învățăturii ortodoxe de credință, pentru combaterea învățăturilor greșite ale ereticilor. El a avut la început un caracter extraliturgic, dar a pătruns și în uzul cultului.

Producția cea mai bogată de imne începe însă o dată cu dezvoltarea artei și a poeziei imnografice creștine, mai ales începând din secolele V-VI. Imnele cele noi, compuse de diferiți poeți (imnografi) și melozi (compozitori) creștini, sub diverse forme și denumiri, au pătruns de atunci înainte mai ales în rânduiala principalelor slujbe ale serviciului divin zilnic, constituind astăzi conținutul prețios și sacru al celor mai mari cărți de slujbă ale cultului ortodox: Octoihul, Triodul, Penticostarul și Mineiele.

Formele fundamentale ale poeziei imnografice liturgice sunt trei: troparul sau stihira, condacul și canonul.

Disputelor antitrinitare ilustrate prin erezia lui Arie le pun capăt Sinoadele de la Niceea (325) și Constantinopol (381), dar și imnologia creștină, care înflorește prin cântările de aleasă poezie a marilor teologi creștini, Sfinții Ioan Gură de Aur și Grigore de Nazianz.

Imnele și cântările religioase se încarcă de conținut dogmatic, căpătâd un caracter didactic și moralizator. Muzica a devenit pentru Biserica creștină o cale de propagare a învățăturii, a doctrinei creștine.

Imnele și cântările duhovnicești s-au transformat în mijloace de luptă împotriva ereziilor. Acest adevăr îl demonstrează imnele sau doxologiile cu caracter trinitar, rugăciunile și troparele, condacele și canoanele cu cuprins dogmatic și alte cântări liturgice. Cântarea „Unule născut" de la liturghie a fost formulată și introdusă în cult pentru combaterea ereziei monofizite din timpul lui Justinian (527-565); „Sfinte Dumnezeule", cântare cu caracter trinitar, a fost introdusă în cult în timpul împăratului Proclu (450).

Spre deosebire de cântările cultului iudaic, cântările creștine se caracterizează, în general, prin expresia profundă de dragoste a omului față de Dumnezeu, dar și de dragoste față de oameni. Scopul imnelor creștine, ca și al rugăciunii, este stabilirea unei legături, a unei comuniuni între om și Dumnezeu.

Redarea în versuri conferea textelor o mai mare frumusețe din punctul de vedere al formei. Traducerea lor în limba română s-a făcut în proză, dar traducătorii, dacă n-au respectat versificația, au căutat să folosească un vocabular cât mai adecvat, care să nu știrbească și mai ales să nu sărăcească bogăția ideilor și profunzimea lor.

3. Psalmii în lirica argheziană: dialoguri imaginare

Psalmii constituie o poezie a căutărilor chinuitoare, expresie a setei de ideal, perfecțiune, frumusețe al lui Arghezi. Volumul Cuvinte potrivite tălmăcește, în cuprinsul a nouă psalmi, zbuciumul poetului în năzuința lui spre certitudini, generatoare de echilibru și armonie. Oscilând între „credință și tăgadă", Arghezi caută „dârz și fără de folos" divinitatea, urmărind-o pretutindeni, „în zgomot și-n tăcere", și voind, gospodărește, „să o drămuiască". Poetul ar dori să se măsoare în luptă dreaptă cu Dumnezeu, pentru a putea urla, eliberat de îndoieli: „Este!" Specifică este și imagistica prin care se exprimă aspirația spre cunoaștere: omul este ipostaziat în momente de efort fizic, de încleștare cu natura, târându-se, urcând piscuri, săpând pământul. Uneori gestul cunoașterii ia forma unei activități umane primordiale, vânătoarea. Idealul devine astfel un vânat dorit cu înverșunare: „Cercasem eu cu arcul meu / Să te răstorn pe Tine, Dumnezeu" sau „Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere / Și te pândesc în timp ca pe vânat."

Pendulând în permanență între pământ și cer, între materialitate și spiritualitate, poetul descoperă limitele cunoașterii omenești. La fel ca și în poezia lui Blaga, transcendența pune o cenzură asupra cunoașterii omenești. în poezia lui Arghezi apar simboluri ale spațiului închis: ocol, grădină, odaie, celulă, chilie. Poetul se simte prizonier în acest spațiu din care nu poate evada: „Nu știu să fug din marele ocol, / Sunt prins din patru laturi deodată, /Sunt, Doamne, împrejmuit ca o grădină." Și atunci când spațiul devine mai larg, sugerat prin „câmpie", „stepă", „munte mare", senzația de limitare e resimțită la fel de dureros. La capătul fiecărei etape a căutărilor îl așteaptă un hotar, o piedică, „lacăte", „drugi", „zăvoare". Chiar piscul, punctul cel mai înalt al drumurilor psalmistului, nu-i dă satisfacția împlinirii visului: „Dar ajungând în piscuri, / De râpi încrucișate / Să birui înălțimea / Văzui că nu se poate."

Și în alte volume de poezie Arghezi introduce psalmi, ceea ce dovedește o căutare permanentă a divinității. Analizând psalmii arghezieni, criticul literar Eugen Simion descoperă patru accepțiuni ale noțiunii de dumnezeire: religioasă, gnoseologică (divinitatea confundându-se cu Adevărul absolut, ca țintă supremă a ființei umane), etică (voia de bine, de frumos și adevăr fiind anexată divinității) și estetică (Dumnezeu este pentru Arghezi visul „din toate cel frumos").

Poezia de meditație filosofică nu se reduce numai la psalmi, o temă bine reprezentată în lirica existențială este aceea a confruntării omului cu moartea. Trei atitudini se disting în poezia de acest gen. In Duhovnicească, cutremurat de spaimă, poetul contemplă un univers straniu în care „toți au murit de tot", chiar și lucrurile, „numărul din poartă și clopotul și lacătul și cheia", iar poetul însuși se simte risipit prin „spini și bolovani". Spaima de eternitate se amplifică în final cu imaginea fugii de pe Cruce.

Poezia De-a v-ați ascuns e o adevărată Mioriță argheziană. Moartea este acceptată ca un dat firesc, ca o reintegrare în circuitul cosmic: „O să mă culc la pământ, / O să stau fără cuvânt / De pildă, lângă copac."

Fenomenul este văzut ca un joc viclean, pe care „fiecare îl joacă bine", „în doi, în trei, în câte câți vrei". în final apare însă o undă de regret, exprimată sub forma unei imprecații folclorice: „Puii mei, bobocii mei, copiii mei! / Așa este jocul (…) / Arde-1-ar focul!"

Pe linia lui Victor Hugo din Legenda secolelor, Arghezi realizează o lirică sociogonică în volumul Cântare Omului. Poetul urmărește evoluția ființei umane, începând de la stadiul de animalitate până când devine conștient de sine și de puterea gândirii sale. Ființă slabă în univers, fragilă față de timp și societate, „cel ce gândește singur" a reușit să devină un demiurg: „A dat o viață nouă / Și-un om de fier, mașina."

în Icoane de lemn, într-o Meditație, sunt concentrate întrebările la care n-a găsit și nu va găsi niciodată răspuns: Este Dumnezeu ori ce este? Nevoia de a-L cunoaște explică existența Lui? Omul este responsabil? Care este rezultatul unei responsabilități absolute? Trebuie omul să speculeze asupra necunoscutului? Care este binele și răul mistic? Dacă Dumnezeu este și nu-L poți percepe, înseamnă că nu trebuie să-L cunoști? De ce nu se arată El?

Din lexicul religios se întâlnesc următoarele cuvinte:

– a crede {crez, credință, credincios), mai ales în antinomie cu celelalte fețe ale poetului.

„Pentru credință sau pentru tăgadă,

Te caut dârz și fără de folos."

„Te vei lupta prin timpuri cu zeci de dumnezei

îngrămădiți pe tine și poruncindu-ți: 'Crede!'"

deșertăciune (simbol al precarității duratei pământești): „Pentru că n-a putut să te-nțeleagă

Deșertăciunea lor de vis și lut,

Sfinții-au lăsat cuvânt că te-au văzut."

a (se) pogorî (sinonim al verbului a coborî):

„Căci întregul duhul sfânt

S-a pogorât pe pământ."

„Au pogorât ca-ntr-alte mii de ani…"

– sfânt (perfect, nobil, pur, curat, ideal):

„Fiul curat, gingaș și sfânt

A-mbobocit și-a dat o floare."

„Căci neamul trebuie să-ți fie drag

Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă."

Poetul Arghezi utilizează un lexic popular regional, religios, argotic, folosind kisme, neologisme, sinonime, onomatopee, ploisemia, dublete accentuate, epitete, "mparații, metafore:

– pământ (argilă, humă, lut, țărână);

arătură (brazdă, glie, a șesurilor coaje);

colb (praf, pulbere, puzderii);

-noroi (mâl, mâzgă, mocirlă, nămol, tină):

„Fii ca o apă pură, în care se ascund

Nămolurile negre, cu pietrele la fund."

Părintele Valeriu Anania spunea despre Arghezi: „în ființa lui intimă, poetul era un e emotiv, dar în același timp era posedat de un demon care-i denunța emotivitatea drept iciune și-1 făcea să se împotrivească propriei lui naturi. Ironia, sarcasmul, deriziunea, grotescul erau tot atâtea arme cu care el se apăra de sine însuși. Lacrimii interioare îi opunea virulența unui orb corosiv, menit s-o strivească."

Psalmii lui Arghezi au fost interpretați diferit de criticii literari. Unii au văzut în ei o religiozitate de profunzime, alții, dimpotrivă, expresia virulentă a negării divinității. Mai jos voi cita câteva păreri diferite despre psalmii arghezieni.

„Om și Dumnezeu apar aici angajați într-o dispută fără soluție, amară, imprecativă și totodată plină de fervoarea implorării și identificării. Poet profund religios, Arghezi se află însă într-o paradoxală condiție: aceea de a nu accepta dogma și în același timp dându-și seama de imposibilitatea trăirii autentic religioase în afara dogmei", este de părere Mircea Zaciu.

Mihai Ralea credea că „Imaginea despre lume e a unui păgân înfricoșat. Psalmii săi sunt dezolanți, dar reci. Sufletul lui caută mântuirea, dar e uscat, nu mai iubește. Strigătul lor e tocmai neputința credinței. Magia însă oferă intuiția tuturor disponibilităților care se găsesc peste granițele pipăitului și ale măsurabilului. […] E din familia vracilor de elixiruri și filtre, nu din aceea a preoților, a sfinților și a apostolilor. In evul mediu, d. T. Arghezi ar fi fost ars de viu."

„Psalmii și poeziile înrudite nu sunt expresia unei îndoieli; ceea ce ne izbește, în tonul lor când îndârjit, când aspru, când plin de umilință, în clarele lor accente retorice sau în vibrarea melodioasă de rugăciune, nu este incertitudinea existenței, dar certitudinea inexistenței divine. Suferința poetului nu provine din faptul că Dumnezeu este, fără a se arăta, că se revelă și se ascunde, în același timp, ci din faptul absenței sale, care deșteaptă în sufletul fragil al psalmistului conștienta insuportabilă a singurătății în univers."

Laurențiu Ulici credea că „Psalmii, dacă nu sunt o aventură mistică, descoperă totuși un suflet potențial extraordinar, pedepsit să nu treacă niciodată în act, dimpotrivă, să fie, de fiecare dată, în expresie, propria lui trădare. între disponibilitățile psihice de extremă variantă care-i tentau atenția, Arghezi a șovăit să alegă una. A refuzat opțiunea definitivă, mai bine zis, și-a permis libertatea de a nu alege."

4. Nivelurile Psalmilor: stratul liric și substratul dramatic

Mihai Ralea se exprimă astfel față de volumul Cuvinte potrivite: „… o impresie se ridică deasupra tuturor celorlalte: amestecul de sublim și stângăcie, de măreț și mizerabil, de perfecție și ratare. Imaginația aci grandioasă, atingând simbolul sau mirajul, aci delicată și miniaturistă, nuanțată până la vecinătatea subtilității de epitete viguroase, adânc caracteristice, imagini pline de gândire prescurtată, sugestii insinuante, care se strecoară pe furiș în suflet și în tot corpul, transformă tot ritmul versurilor și-1 umple cu muzică de atmosferă, potrivită exact cu sensului, fără să-1 clarifice complet, căci i-ar împrăștia farmecul. Și pe urmă numaidecât un fel de silnicie a versului, căutări îndelungate și nimerite alături, accepție greșită a sensului unui cuvânt, ritmuri chinuite, forțate, cuvinte schimbate fără abilitate ca să iasă o rimă […]. Din toată producția literară a d-lui Arghezi reiese aceeași impresie: o mare energie sufletească lipsită de facilitatea de exprimare. Un formidabil elan oprit un moment în desfășurarea lui de o neputință de realizare."

Psalmii și o mare parte a altor Cuvinte potrivite sunt expresia directă a acestei strădanii desfășurate chiar și după dezbrăcarea rasei monahale. Arghezi a rămas multă vreme adânc preocupat de ideea dumnezeirii, și ea revine sub diferite forme în scrisul său, fie că e vorba de meditația Stihurilor de seară sau a Horelor, de prozele din placheta Ce-ai cu mine, vântule ? sau de romanul Ochii Maicii Domnului, de atacurile cumplite la adresa bisericii din Icoane de lemn sau din nenumăratele tablete și bilete de papagal.

„Poporul nostru nu e religios. Nu are preoți mari, nici acte religioase istorice, nici mucenici, nici sfinți, e adevărul cel mai curat." {Sentimentul religios), constată categoric poetul, proclamând „bancruta ortodoxiei, al cărei „substrat constituie – după el – un material sau fals sau falsificat cu precugetare în viața românească" {Bancruta ortodoxiei). „Boierul vrea un cler, vrea să-1 știe acolo lângă biserica lui", arată cu aceeași luciditate fostul ierodiacon.

Căzut în atitudini exotice, chinuit de îndoieli sau cutezând gesturi de apostazie violentă, Arghezi trăiește alternativa credinței sau necredinței cu o acuitate dramatică extraordinară, credea Ovid S. Crohmălniceanu.

Lupta interioară pe care o susține implică, de aceea, un zbucium omenesc, prin urmare, atât de autentic, încât nu se refuză marii poezii, chiar în stările de eroare indiscutabilă a spiritului.

Criza religioasă a lui Arghezi și călugăria, ruptura apoi cu biserica, dar nu cu preocupările ei, sunt manifestări ale unui spiritualism caracteristic epocii și unui anumit mediu social. Alunecarea spre teism amenință însăși poezia „piscurilor mari de piatră".

Teismul (din grecescul theos = Dumnezeu) este o concepție filosofică-religioasă bazată pe admiterea existenței lui Dumnezeu ca ființă absolută, exterioară naturii, creatoare, susținătoare și conducătoare a lumii.

Foamea de absolut, idealismul extrem, sentimentul însingurării, nu puteau duce până la urmă o răzvrătire intelectuală, îndepărtată de suportul ei material, decât către soluții transcendente.

Neputința împlinirii aspirațiilor solitare și neînțelese ajungea, exasperată, nădejde într-o intervenție suprafirească, așteptare a minunii, pe care n-o poate înfăptui decât „Acel ce-atinge neatins noroiul și poate duce drum și peste cer" {Miez de noapte), deținătorul „cheii", „păzitorul" „lacătului" de la „ușa marelui vis", singurul în stare „să sfarme zăvorul" și să ne facă „să vedem în fundul nopții noastre / Mișcându-se comorile albastre" (Descântec). Căutarea – răsucită zadarnic înăuntrul eului – cheamă, obosită, în ajutor virtuțile revelației. începând cu Verlaine și sfârșind cu Rimbaud, aproape toți „poeții blestemați" au naufragiat în brațele credinței.

Recrudescența aceasta a misticismului creștin în secolul XX este un ecou al crizei generale de care e cuprinsul lumea capitalistă, un reflex al incapacității sale de a mai face față ascuțirii contradicțiilor sociale din realitate. Simpla rațiune devine o primejdie pentru ordinea burgheză și aceasta simte nevoia să-i ruineze prestigiul cu orice preț. De aici apelul la iraționalism, la intuiție, la forțele obscure ale inconștientului.

Ovid S. Crohmălniceanu subliniază faptul că „fostul călugăr de la Cernica nu manifestă aproape nici o afinitate cu direcția 'ortodoxistă' din cultura noastră, ba i se opune chiar în mod radical peste tot ce conține mai viu acest capitol al operei sale".

Arghezi este în primul rând nu numai poetul credinței, ci și al tăgadei. Literatura este preocupată de ideea divinității, o luptă interioară, o dialectică a sentimentului religios,

experiența vieții, existența Lui rămânând încă o problemă. Zbaterea între tăgadă și credință se petrece atât în cuprinsul unor piese poetice, cât și de-a lungul întregii lirici argheziene.

„Și te slujesc; dar, Doamne, până când?" – întreabă cu pietate psalmistul, și încrederea lui care se clatină cere probe materiale:

„In rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Și mă muncesc din rădăcini și sânger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în când, câte un pui de înger."

„Pari când a fi, când pari că nu mai ești", mărturisește chinuit de îndoieli Arghezi, ca să-și dezvăluie îndată gândul dureros: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!" Printre cuvintele de slăvire se amestecă reproșurile:

„Gura ta sfântă, toți Părinții știu,

Nu s-a deschis decât ca să ne-njure."

„Vreau să vorbești cu robul tău mai des."

„De când s-a întocmit Sfânta Scriptură,

Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură

Și anii mor și veacurile pier

Aici sub tine, dedesubt sub cer."

Căutarea „dârză" și „fără folos" din Psalmi este învinsă de descurajarea agnostică din Intre două nopți și în locul ei apare teroarea neantului din Duhovnicească. Dar zbuciumul interior nu se sfârșește, pentru că, așa cum spune poetul:

„Săgeata nopții zilnic vârfu-și rupe

Și zilnic se-ntregește cu metal."

Meditația religioasă argheziană iese din spațiul strâmt de recluziune al chiliei monahale ca să îmbrățișeze lumea cu un sentiment franciscan, aproape panteistic, al prezenței divine în tot ce ne înconjoară, mai ales în moleculele vieții, în gângănii și ierburi, în ființele nevinovate și umile, în universul infinit „al boabei și al fărâmei". E iarăși însă doar un moment de împăcare sufletească, pentru că o teribilă descurajare reînvie neliniștea. Beatitudinea din Cărticica de seară, din Ce-ai cu mine, vântule? și din Hore dispare, și o senzație tot mai ponuntată a neantului îi ia locul. Poetul începe în Una sută una poeme să se îndoiască de însuși rostul căutărilor sale: „înțelepciunea" la care a ajuns este a lăsa mai bine lucrurile necercetate, deoarece „îndărătul lor se ascunde nimicul."

„La piept mătasea se descoase,

Un fir întreg, răzleț în țesătură,

Leagă ruptură de ruptură (…)

O funie de clopot vrea să tragă

Și bronzul sună-n patru zări a doagă (…)

Compasul scrie cercul strâmb,

Cântarul e scălâmb (…)

Chemai un înger și veni un drac,

Diavol și el, de vată și bumbac,

In ciutura cu lanțurile noi

De-o viață scoți țărână sau noroi."

(înțelepciune)

Credința îmbracă forma unei resemnări amare: poetul se simte „hotărât de sus" să fie „caricatura lui Iisus" și, „ostenit în drumul lui îngust", să ia în spinare de când se știe mereu „povara cea mai grea". Poruncile divine îi apar însă lipsite de orice sens. („Hai, ticăloșii, blânzii, toți de-a valma: Sunteți ai mei, și răi și buni. Veniți.") „Aș căuta zadarnic a-nțelege…", drept care în minte îi încolțește gândul înfricoșător, articulat cu sfială:

„Eu, Doamne, le-am primit și mă supun,

Stăpâne drag, gingaș, ca un lăstun,

Vreau să te-ntreb: când m-ai ales, ai fost nebun?"

(De când mă știi)

Din acest marasm sufletesc, spiritul lui Arghezi, înarmat cu concepția materialist-dialectică asupra lumii, se smulge într-o ultimă și splendidă zvâcnire a tăgadei definitive, pe care se înalță Cântare Omului: La stele:

„Dacă ce spune Cartea, din vechi, e-adevărat,

Că ieși din fământarea țărânei cu scuipat,

Batjocura-i plătită cu vârf și răzbunată.

Nu trebuia să cugeti, tu, vierme, niciodată.

Atoatefăcătorul de râpi și de izvoare

în temnița ființei te-a-nchis între zăvoare.

Tu trebuia să suferi, să rabzi cumplita lege,

Că omul, ca și piatra, stă sterp și nu-nțelege;

Că între-o trebuință și alta, de jivină,

Să nu-ți răzbească firea, din pântec la lumină,

Să fii o burtă numai, un zgârci care se-aruncă,

Și să asculți orbește de streche, la poruncă.

Să-ți amăgești mâhnirea și rodul de-a pricepe

Cu ce-are armăsarul mai crâncen între iepe.

Adevăratul lumii avânt de început

Porni din ziua-n care, trezit, ai priceput,

Cel ce făcuse lumea, Iehova sau Satan,

Nu prevăzuse mintea și-n minte un dușman.

A scăpărat un fulger din caznă și-ntâmplare

Și fu decât și stânca și legile mai tare.

De vreme ce modelul putuse-ntreg să scape,

Nesfâșiat de fiare, nemistuit e ape,

De-acu pășește ager, că ți-a ajuns totuna

De te-or găsi mânia și prigoni furtuna

Și trăznetul și marea, și crivățul, să piei;

Te vei lupta prin timpuri cu zeci de dumnezei,

îngrămădiți pe tine și poruncindu-ți: 'Crede!',

Să-ți fure giuvaerul ascuns, ce nu se vede.

Intr-un avânt sălbatec te-ai dus până la stele

Și te-ai întors, aprinsă, cu una dintre ele.

Că mâna îți arsese cu care-ai scormonit

In jarul alb din câmpul de sus, ești răsplătit.

Ai pus-o să răsară, să-ți ardă-n vatra goală.

A fost, biruitoare, întâia ta răscoală."

Poezia religioasă a lui Arghezi transcrie căutarea lui Dumnezeu. Trăirea experienței religioase are la Arghezi un radicalism care o împiedică să se scufunde total în eroare. Angajat în direcția ei, poetul s-a călugărit la 19 ani, ca să atace apoi cu o violență nemaiîntâlnită parodierea credinței în interiorul formelor organizate ale ortodoxiei.

Recunoașterea unor limite absolute ale rațiunii umane e o acceptare implicită a ideii existenței lui Dumnezeu.

Umilirile credinței minții aparțin credinciosului, atunci când mărturisește:

„Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină

în care paște-un mânz."

(Psalm)

Povară mi-e mintea ca tuciul."

(Graiul nopții)

Chiar și în stări extreme de misticitate, îndoiala pâlpâie încă undeva, pentru că renunțarea la existența pământească nu se produce (Duhovnicească, Priveghere).

„Nu-nchide ochii, nu adormi.

Ceasul e pe-aproape, pe aci.

Trebuie să treacă.

Poate cam pe la toacă,

Poate cam între vecernii și utrenii,

Cam după amurgul cu mirodenii,

Pe la greieriș,

Când își ivește din papuri, furiș,

Luna creasta.

Cam pe vremea asta.

Ia seama bine.

Ceasul o singură dată vine.

Bagă de seamă.

Nu tăcea dacă auzi că te cheamă.

Spune-i ceasului: – Ti-am auzit aripa de scrum.

Cată-ți de drum.'

Vezi ușile să-ți fie încuiate,

Ferestrele ferecate

Și poarta de la ogradă,

Că or să vie grămadă

Și sfintele femei,

Care se vor înălța din călcâie câteși trei,

Cu făcliile de ceară

Până la geamuri, ca să ceară

Trupul tău adormit.

Strigă: – 'Nu-i adevărat! Nu sunt răstignit!

Dovadă pălmile și tălpile mele.'

Și pune câinii pe ele."

(Priveghere)

Căutarea e „drămuire" „în zgomot și-n tăcere", „pândă" în timp, ca a unui „vânat", posibilitate de confirmare sau de dezamăgire:

„Să văd: ești șoimul meu cel căutat?

Să te ucid, sau să-ngenunchi a cere."

(Psalm)

Zbuciumul conștiinței rămâne deschis concluziilor celor mai opuse: „Pentru credință sau pentru tăgadă / Te caut dârz și fără de folos" – nu se ascunde să-i declare lui Dumnezeu.

Psalmii conțin „veninul îndoielii" în această permanentă tânguire după revelația divinității, în manifestarea ei pipăibilă: „Sfinții-au lăsat cuvânt că l-au văzut pe Dumnezeu" și că purta „toiag și barbă-ntreagă" (Psalm).

„Tânjesc ca pasărea ciripitoare

Să se oprească-n drum,

Să cânte-n mine și să zboare

Prin umbra mea de fum.

Aștept crâmpeie mici de gingășie,

Cântece mici de vrăbii și lăstun,

Să mi se dea și mie,

Ca pomilor subțiri cu gustul bun."

(Psalm)

Poetul este mâhnit că „gătita masă pentru unii / Rămâne pusă de la prânz" (Psalm), M ca oaspetele așteptat să fi venit, că „o mie de neamuri, plecate, domoale" îl caută „în ceruri", în vis, „în pământ", fără să-1 fi găsit, că l-au crezut ascuns în „cuvânt", dar dacă sfărâmi cuvântul, „cuvintele-s goale" (Inscripție pe Biblie).

Chiar momentele de cucernicie sunt umbrite de tristețe. „Transfigurarea" echivalează cu un soi de beție.

„Cu toate că i-am spus că nu vreau,

Mi-a dat noaptea-n somn să beau întuneric,

și am băut urna întreagă."

Contopirea cu întreaga creație devine suferință pentru imperfecțiunea ei. Divinitatea este pentru Arghezi proiecția unor năzuințe supreme omenești:

„Ești visul meu, din toate, cel frumos."

„Doamne, izvorul meu și cântecele mele,

Nădejdea mea și truda mea."

Dintr-o convorbire a lui Arghezi care a avut loc în vara anului 1966, reținem următoarele:

„Am fost obligat de mine însumi, ca să-mi liniștesc oarecum sufletul, scriind acești Psalmi… Versurile intitulate Psalmi nu sunt decât întrebări intime mărturisite prin vorbe devenite vers în diferite momente ale vieții… Fiecare dintre noi ne punem întrebări în secret (…) și dacă suntem capabili să de dăm un răspuns valabil, suntem mulțumiți, dar există întrebări fără acest răspuns, atunci fie că abandonăm, fie că ne mărturisim deziluzia… (…)

Trecând prin viața mănăstirească, după o serie de alte experiențe de viață, am trăit o serie de conflicte, cu mine însumi, nu ca tăgadă, ci ca imposibilitate de a găsi unele răspunsuri clare, directe și definitive… Credința e o chestiune de cuget, de acceptare, de identificare cu misterele existenței, ale gândirii și ale modului de a o exprima prin cuget, grai sau scris, cum e cazul de care vorbim… Fără a fi un habotnic, am acceptat scrierile sfinte ca o emanație a unor adevăruri, a unor experiențe de viață ale celor care au scris Psalmii Vechiului Testament, ca și învățăturile creștine cuprinse în Evanghelii și cultul religios oficial care le completează… In ce privește titlul repetat de Psalmi, este dat unor versuri care simțeam că au nevoie de o altfel de identitate, deosebită de celelalte versuri, că și conținutul lor era deosebit, oscilând între întrebări firești pentru condei și unele forme de scriere… Unii au zis, când i-am publicat, că Psalmii sunt o tăgadă a credinței, alții că e o filosofie a negării, dar prea puțini dintre criticii literari au înțeles că era o căutare spre necunoscutul care ne înconjoară în fiecare minut. 'Tăgada' aș înțelege-o numai ca întunericul care definește lumina… Eminescu, de pildă, a văzut în luceafăr lumina care-i oglindea sufletul; vraciul legendelor țărănești a comparat stelele cu viața omului ('a căzut o stea, a murit un om'); iar preotul a dat întotdeauna lumina chiar păcătosului spre iertarea păcatelor… Omul de rând, ca și slujitorul de lângă iconostas, aveau nevoie de încrederea a ceea ce se cheamă credință într-un Dumnezeu nevăzut, măcar că unul se spovedea și celălalt, binecuvântând, ierta păcatele… Toată credința e ca un pârâu care începe cu izvorul și se varsă, domol, dar singur, în marea cea mare… Nu există credință fără întrebări sau tăgadă, de aceea omul merge la altar să se închine la o icoană și să ceară iertare de păcatele făcute cu gândul sau cu fapta… In ce am cuprins eu în Psalmi sunt întrebările sufletului, îndoielile gândului și nevoia de a exprima tulburarea mea intimă, ca un fel de spovedanie, mai ales că răspunsurile vieții nu-mi satisfăceau cugetul, și am luat, într-un fel personal, o atitudine deschisă față de frământările ivite încă din vremea tinereții și continuate până acum… Unii Psalmi au începutul dialogului intim, aș zice filosofic, deși cuvântul e fabricat cu intenții pedagogice… Eu cred că e mai mult uman decât didactic, după cum și evoluția spiritului e de natură umană. Acest dialog intim a continuat toată viața mea, începând cu o tinerețe nu prea fericită și continuată până azi."

„Versurile astea fac parte dintr-un moment de adâncă singurătate și de întrebări, aș zice mult interioare, de îndoială, de căutare și de nesiguranță… într-un fel, sunt rămășițe dintr-un trecut mănăstiresc pitit prin suflet și memorie… Pe atunci mă întrebam fără să am răspunsurile așteptate pe care nu le am nici acum, deși încă le caut ca fiecare ins în felul lui… Toți căutăm câte ceva, în noapte, în flori, în noi înșine, așa-i făcută viața, să tot căutăm câte ceva. Depinde ce căutăm… Eu m-am căutat pe mine încă din tinerețe și încă nu știu dacă m-am găsit cu totul, fapt pentru care mă caut mereu. Psalmii sunt dovada unei căutări ale mele și, poate, a fiecăruia dintre noi… Psalmii sunt și au o neîntreruptă căutare căreia unii au încercat să îi dea răspunsuri lumești, dar căutărilor lăuntrice nu știu dacă cineva le-a găsit cu adevărat un răspuns până azi. Clericii afirmă că da, ca și unii filosofi sau politicieni… Este explicația că avem diverse feluri de biserici și credințe de tot felul… Când te întrebi cine ești sau ce cauți pe lumea asta, nu-ți poți da răspunsuri clare, te mulțumești cu răspunsuri gata făcute de unii și de alții. Eu nu m-am mulțumit cu răspunsurile astea."

Volumul de versuri intitulat Cuvinte potrivite a apărut în Săptămâna patimilor 1927. „Scriitorul suferă în scrisul lui. își pune în joc toate îndoielile lui și trebuie să scoată, din jăratec, diamantul."

Tudor Arghezi explică titlul cărții Ochii Maicii Domnului astfel: „l-am dat titlul ăsta pentru că sunt ochii nevăzuți, ca stelele de pe cer, care se uită și văd ceea ce nu văd alți ochi: dragoste, suferință, frumusețe, naștere și moarte, suflet, bunătate… Sunt lucruri care se simt pe dinăuntru, zugrăvite ca un pastel, din condei."

Volumul Ochii Maicii Domnului a apărut în anul 1934, an de grație pentru Arghezi șiBacovia, fiind laureați ai „Premiului Național pentru Poezie".

Trebuie reținut ceea ce scrisese Arghezi despre Eminescu: „A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-i supere tăcerea. (…) într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Iisus."

„Poezia e suferință, e întrebare, e căutare și răzvrătire în sine."

CAPITOLULUL III

POEZIA PSALMILOR IN ORTODOXIE

1. Repere istorice: Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, Ștefan Augustin Doinaș

Istoricul literar și poetul Iulian Negrilă a realizat un studiu: Tudor Arghezi – poezia senectuții, constatând că „printre poezile lui Tudor Arghezi se găsesc și elegii care exprimă o melancolie ce se poartă în fluviul timpului, apoi altele, prin care protestează, se răzvrătește sau răzvrătește, spiritul răzvrătitor fiind specific arghezian." Acestea fac parte din volumul Una sută una poeme (1947), care fusese interzis la apariție.

O poezie din această categorie remarcă valurile de apăsări îndurate de poet, de la bătrâni și tineri, apoi mărturisește că „M-au apăsat nerozii, deștepții, cărturarii / Și micii, mijlociii și marii și mai-marii." „Surâsul acid" a lovit și i-a ars pe „Toți câți împăduchează icoanele și spurcă, / Fățarnici, treapta albă a cerului ce-1 urcă."

Când ridicarea „dinaintea frăției" tulbură „vălmășagul" nu s-ar dori ca „… haita gânditoare … să se răzbune"; atunci vor sângera „fariseii și blânzii-ntorși pe bici?"

Poetul se atopersiflează, el nefiind bun de nimic. De aceea, se întreabă: „Ce-i fi tu și ce fel de jivină, / Că scormonești și tu-n lumină?" Dorința de a zbura spre înalt este zadarnică, fiindcă „…s-ajungi să stai / Ca gărgărița de mălai". Cântecul său e un adevărat zbierat, pentru că „n-are glas, nici aripi, nici puteri", fiind ca un senectut, fără voia sa. Munca de creație, pentru care s-a „cuibărit pe undeva într-o buche", devine o caznă prea mare, întrucât el stă, „în slovă strâns ca un păduche", până și „hârtia s-a spuzit", rezultatul fiind tocmai contrar: „Și vrând să te înalți te-ai cocoșat!"

Neputința poetului se datorește bătrâneții sau cel puțin așa lasă să se înțeleagă. Poetul „bâzâie", nu mai poate cânta, pentru ca, apoi, s-o ia de la început, bătrânește, „ca un sughiț, o tuse, un strănut", semne edificatoare ale senectuții. La acestea se adaugă și altele, pentru a face ideea mai clară: „Răsuflul ți-este scurt și, întrerupte, / Fărâmele cu-ntregul de-a surda dau lupte."

Veninul poetului s-a terminat și nu mai poate să-și răzbune mânia, deoarece n-are „nici ac" și, în timp ce-ar fi apăsat cu talpa, îi mai „ies nițele bale" (Ce-ifi și tu?)

In altă poezie, cărturarul, de ziua lui, devine „mândru, destoinic și dibaci". Așa „înalt, stufos și chipeș", el vrea „un pisc în suflet și case de armură". Faima sa îl făcea și framos, iar el urca târâș, în zale, și „scările dindos". Atitudinea sa de protest se lămurește în partea a doua a poeziei, când, dornic de a strânge bani, a fost „zgârcit la judecată", iar „Cu gloria ești darnic", numai că „lauda-i plătită". Poetul e revoltat pe cărturar pentru că a putut „…sluji de cârpă stăpânului căzut", iar apoi încearcă s-o schimbe „…cu steagul, vărgat, cu dungi și stele", urmând a „…dovedi cu martori că l-ai purtat la piele" (De ziua cărturarului).

Către asfințitul vieții, Tudor Arghezi a publicat aproape tot ce a scris. Cel care s-a luat la trântă cu Creatorul va fi rămas necăjit la constatarea că mândria sa este zadarnică, atâta vreme cât moartea devine iminentă. Are loc o vizibilă schimbare sufletească, treptată, dar sigură, dând naștere unei poezii a senectuții de o originalitate idiscutabilă.

Poetul e mulțumit de împlinirile sale și coboară tonul discursului, pentru că gustase slava:

„Sunt plin ca de icoane un părete,

îngreuiat de nimburi și smaralde,

Mă simt ca un stihar de voievod."

(Cântec)

Toamna sa bogată nu-1 poate întrista, întrucât „coșuri cu flori, ca de mireasă", și lumina soarelui îl mângâie ocrotitor, pacea îl înconjoară, liniștindu-1 „ca o luntre printre liniști de lumină" (De ce-așfi trist?).

Poezia argheziană a senectuții are o undă de „euforie blândă, de belșug multicolor" (Ovid S. Crohmălniceanu). Totul în jur devine liniștit, mătăsos, care până aici avea destule „convulsii":

„De ce-aș simți că suie vremea și n-aș opri-o pas cu pas,

Să văd că singură din urmă îmi dă năvală și mă curmă,

Când mi-ar ajunge, la suișuri, un bob de trup, un fir de glas

Și-un crin în fund cu-o piatră scumpă să-mi fac din el un cuib curat?"

(Cântec la fereastră)

Tudor Arghezi și-a văzut visul cu ochii, împlinirile sale poetice maschează însă sfârșitul, pentru că, ajuns în vârf, poetul coboară; pacea sufletească anunță anotimpul bătrâneții pline de seninătate. După împlinire nu mai urmează nimic, în afară de neant:

„La mine nu mai urcă de-a dreptul nici un drum;

De-abia o cărăruie, o dâră de fum.

Nu intră nici o ușă, n-am prag, n-am pălimar.

Doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arțar.

Ce să aștept să vie și ce să înțeleg,

Când peste mine timpul se prăbușește-ntreg?"

(S-aștept)

Poeziile argheziene ce se constituie în elegiile senectuții prezintă moartea aproape instalată:

„Mișcarea-n jurul meu încetinează,

Se micșorează uliți și cetate.

Și oamenii, trecând pe la amiază,

Au gânduri și cuvinte depărtate."

(Pasul dulce)

Sufletul poetului e gol ca o câmpie pustie și neagră, în care licăresc, ici-colo, mici amintiri:

„O tablă neagră. Parcă era-ntr-un colț și-un vers

De tibișir, aproape șters.

Parcă și numere și parcă o formulă

Cu semnul infinitului și-o nulă…

Un grai de semne mut, Care-ar fi

fost și s-a pierdut. Fusese un sfârșit?

Un început? Nimic, și-atât,

o pulbere domoală Se lasă lin

într-o-ncăpere goală."

(Sufletească)

Dorințele, nădejdile, dar și existența au fost consumate; se așterne o tristețe înfrigurată, specifică sfârșitului, când umbra va predomina și somnul va pune stăpânire peste toate:

„Așteaptă ca prin mâna umbrii să treacă lucrurile toate…

Velința câmpului începe să se-nfășoare-n vale sul.

Târât de bivoli, plugul nopții va răsturna cetăți și sate

Și somnul le va strânge fânul și paiele dintr-un patul…"

(Așteaptă)

Peste tot se face noapte, ordinea dispare și totul se încurcă:

„Inchide cartea, rândul ți se-ncurcă,

Nu mai deosebești ce urcă

Și scade-n seva ei,

Ori dacă gândul cărții are trei

Corzi și arcuș, sau șapte,

Că s-a făcut și-n cartea asta noapte,

Ca și-n grădină și în casă…"

(Parcă)

Intunecarea semnifică instalarea morții, așa cum se observă și din utima plachetă de versuri a lui Tudor Arghezi, intitulată Noaptea (1967).

Sentimentul senectuții este specific elegiei argheziene și este concretizat și în poezia Șoim și fată. A fost o vreme când poetul, ca un vultur, se „rotea în singurătate", fiind „viteaz în zbor, înverșunat în luptă". Acum, însă, și-a frânt avântul, căzând într-o fereastră, unde se afla o fată ce înșira mărgele „pe ață-albastră". Ea îl invită să intre, că s-a lovit de „turnul meu în piept". Fata de împărat îi promite că-1 va îmbrăca frumos, ca să se înalțe iar în văzduh. Domnița 1-a „crezut mai falnic, mai flăcău", dar el, din vultur, acum „a rămas o curcă". Degeaba vrea vuturul să zboare, că nu poate, și „cade pe covoare". Asemenea vulturului, poetul simte senescența; e amăgit, făgăduindu-i-se altă viață, dar

„Dacă o uiți în drum, la închisoare?

Ea nu mai e, domniță, fie-ți milă,

Nici pasăre de curte, nici acvilă!"

Psalmii sunt în număr de optsprezece, dintre care trei au titluri mai dezvoltate -Psalmul mut, Psalm de tinerețe, Psalmul de taină – și au fost publicați de-a lungul a patruzeci de ani de activitate literară. Psalmii nu se configurează ca o unitate în cadrul poezii argheziene, ca un ciclu al poeziei filosofico-religioase, cum se spune în mod curent, pentru că nu se diferențiază vizibil de alte poezii argheziene prin temă și ideatică: Psalmul de taină este o poezie erotică, în timp ce poezii purtând alt titlu, numeroase, s-ar fi putut numi „psalmi"; un poem amplu din 1963 se intitulează Psalmistul. Se poate observa, deci, că titulatura de „psalmi" e oarecum convențională și nu semnifică nimic în privința conținutului și a unității. (Șerban Cioculescu arată că unii din psalmi au avut inițial, în periodice, alte titluri: Reproche divin, 24 stihuri – ceea ce demonstrează că poetul însuși nu a găsit Psalmii ca pe un veritabil ciclu.) Numai din punct de vedere stilistic se poate spune că Psalmii constituie o fațetă artistică diferită de alte stiluri argheziene, e ceea ce remarcă și Pompiliu Constantinescu: „… expresia e nesigură în asprimea ei; imaginea joacă pe trupul ideii, fiind ori prea lungă, ori zvârlită sumar […], discursivitatea aforistică a versului alternează cu retorica plastică".

Alexandru Macedonski (1854-1920) a fost „un om care a căutat imagini și rime cincizeci de ani în șir, un om care și-a pierdut vremea inițiind în misterele artei câteva practici, pe când el rămânea să predice altora, un asemenea om merită nu numai stima, dar, într-o privință, și toată admirația noastră".

„Ștefan Augustin Doinaș apare de la început ca un poet format și evoluția nu poate să însemne, în cazul lui, stăpânire progresivă a unei metode." Absolvent al Facultății de Teologie din Cluj, profesor de limba română, redactor la revista „Secolul XX", debutează în „Jurnalul literar" al lui Gerge Călinescu în 1939, iar editorial în anul 1964, cu volumul Cartea mareelor. Din 1945 a fost membru al „Cercului literar de la Sibiu", condus de Radu Stanca, cel care în articolul Resurecția baladei recomandă întoarcerea la baladă. Volumele sale de versuri sunt mite: Omul cu compasul, Seminția lui Laokoon, Ipostaze, Alter ego, Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte, Versuri, Cai în ploaie, și altele. A publicat culegeri de eseuri: Lampa lui Diogene, Tragic și comic, Poezie și modă poetică, Orfeu și tentația realului.

Victor Felea spunea că „Doinaș se lasă bântuit cu voluptate de către … Idee". Balada Mistrețul cu colți de argint (1945, 1950) a fost publicată în ciclul celor noăsprezece balade din volumul Omul cu compasul, în 1966.

In cartea sa de eseuri Orfeu și tentația realului, publicată în 1974, Ștefan Augustin Doinaș explică multiplele sensuri ale lecturii baladei. Poetul face următoarea mărturisire referitoare la poezia lui Alexandru Macedonski: „Unii exegeți ai mei vor fi surprinși aflând că textul meu nu avea nici o legătură cu Noapte de decembrie a lui Al. Macedonski, poet pe care nu l-am citit cu interes și plăcere decât mai târziu."

„Aproape în toate culturile vechi, vânătoarea este privită ca un act ritual cu finalitate spirituală: a urmări vânatul înseamnă a căuta o treaptă superioară de existență, a urmări un ideal spiritual. Sunt foarte multe exemple din tradițiile indienilor din America de Nord, la care goana după pradă simbolizează drumul care duce spre Marele Spirit; în China cea veche, consemnarea animalelor emblematice sporește virtuțile împăratului. într-o I viziune pur laică, Mistrețul cu colți de argint poate fi socotită ca un ritual civilizator: în acest caz, prințul devine exponent al regalității potențiale, un viitor monarh care încearcă | să-și exercite prerogativele firești de instaurare a ordinii, aflându-și moartea în lupta cu forțele ostile ale haosului natural. Treptele ascensionale ale vânătorii, ca și instrumentele cu care este realizată, participă astfel la o simbolică proprie: ele vizualizează istoria însăși a vânătorii, de la treapta ei primitivă (săgeata de lemn) la cea modernă (săgeata de foc)."

Balada poate fi citită ca un „ritual al inițierii". Este elocventă „proba" diverselor arme (de lemn, de fier, de foc) – trepte necesar de parcurs pentru orice novice în „procesul de spiritualizare".

Replicile servitorului devin ispite.

Mistrețul urmărit simbolizează „absolutul libertății spirituale, niciodată atins, intrarea în domeniul marilor mistere"; celălalt, mistrețul care îl ucide, „uriaș, argintat", „e un animal real, simbol al accidentului concret, limita tragic necesară a condiției umane." Durata vânătorii acoperă tot spațiul vieții.

Lectura poate fi interpretată și ca un act uzurpator. Prințul este „un simbol al regalității necoapte, al tinereții dornice de putere, pornind la o luptă ambițioasă de instaurare prematură pe tron".

Mistrețul cu colți de argint a fost citită și ca o artă poetică. In lumina unei asemenea interpretări, îmbrățișată și de Eugen Simion, „prințul ar fi un simbol al creatorului (poetul), iar tribulațiile sale cinegetice ar reprezenta ceea ce se numește, într-un anume jargon critic, l'errance de l'ecriture. în acest context, „Opera este egală cu himera (…), urmărită o viață întreagă, a poetului: acesta moare, până la urmă, ucis de o operă oarecare („un mistreț uriaș, argintat"), care nu se știe niciodată dacă este într-adevăr Opera ideală însăși." Poetul identifică și o altă interpretare care ar viza tragicul creației lirice – uciderea artistică ar fi de fapt uciderea autorului -, motivând și o existență a epicului.

Balada este o „ars poetica" ce poate fi comparată cu Mănăstirea Argeșului – prin dorința de creație și de perfecțiune, de absolut. Sunetul cornului apare și la Mihai Eminescu în Peste vârfuri…, având același sens – al nemuririi.

Atât balada Mistrețul cu colți de argint, cât și întreaga creație a lui Ștefan Augustin Doinaș, sunt relevante pentru literatura română contemporană, pentru contribuția sa la patrimoniul universal.

Stilistic, Psalmii lui Arghezi se aseamănă într-un fel cu Scrisorile lui Eminescu și cu Nopțile lui Macedonski, integrându-se în retorica romantică.

Alexandru Macedonski acționează pe scena vieții literare în perioada de la sfârșitul secolului al XDC-lea și începutul secolului XX, făcând trecerea de la romantismul eminescian spre curentele novatoare și în special spre simbolism.

In domeniul poeziei, Macedonski se impune mai ales cu ciclul Nopților. (în literatura universală, un ciclu de poezii cu același titlu mai scrisese Alfred de Musset.) în Noapte de decembrie, Macedonski nu face altceva decât să fixeze condiția poetului de geniu în cadrul unei lumi prea înguste pentru măreția acestuia.

In anul 1890 ia nașteree poemul în proză Meka și Meka, bazat pe valorificarea unei legende orientale.

Din perspectiva condiției geniului, între Noapte de decembrie și Luceafărul eminescian și chiar Mistrețul cu colți de argint al lui Doinaș se pot găsi similitudini.

Atât Macedonski, cât și Arghezi și Ștefan Augustin Doinaș, au scris psalmi.

Poezie religioasă au mai scris și alți poeți, pe lângă cei foarte cunoscuți îl menționez pe preotul loan Hornea cu poezia îndoiala, din care citez două strofe:

„Când m-am văzut în suferință,

M-am întrebat c-un chin amar:

O, Doamne, nu am eu credință

Nici cât grăunțul de muștar?

C-aud pe mulți zicând de mine:

“Vezi, ăsta-a fost un credincios,

Tot de Hristos îi era vorba,

Să-1 izbăvească, dar, Hristos.”

Poezia îndoiala are douăzeci de strofe, având ca temă credința în Mântuitorul, ca de altfel întregul volum de poezii. Preotul loan Hornea scrie și poezia Psalm (după Psalmul 89), din care citez, din nou parțial:

„Pier ca un sunet anii noștri

Și ni se sting ca un suspin.

Sunt șaptezeci sau optzeci poate,

Ce e mai mult e numai chin.

Așa ne trece viața noastră,

Cum trece-n zbor o rândunea,

Dar Ție-o datorăm întreagă

Ca s-o trăim în voia Ta."

Alte titluri de poezii religioase: Golgota, Ziua învierii, Pastele, înălțarea Domnului, Rusalii, volumul conținând poezii referitoare la sărbătorile importante.

Vasile Voiculescu apare o dată cu mai toți tradiționaliștii afirmați în epoca „Gândirii" din deceniul al treilea, de la Ion Pillat, Adrian Maniu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga și Radu Gyr, fiind un poet religios. Culegerea Poeme cu îngeri (1927) este definitorie în acest sens. Insă această trăsătură a temperamentului său poetic se află și în poezia In Grădina Ghetsemani, inclusă în volumul Pârgă (1921). Postumele apărute în volumul Gânduri albe la Editura Cartea Românească, în 1986, la împlinirea a douăzeci și doi de ani de la moartea scriitorului, sunt edificatoare, în sensul că „ne aflăm în fața celui mai mare poet religios din întreaga literatură românească, de la Dosoftei și I. Heliade Rădulescu, până la contemporanul nostru Ioan Alexandru".

Vasile Voiculescu nota că „sufletul nostru, măcar în copilărie, prinde, fără să știe, în placa lui sensibilă, pe Dumnezeu" (Confesiune), dar și ca om matur el caută o justificare riguros logică a comportării lui ca artist. Vecinătatea lui Blaga, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, chiar a lui Petre Țuțea, se simte numaidecât în ceea ce s-a numit „organicismul ortodoxist". Voiculescu se confesa: „M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, și îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aș fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-1 prinde dintr-o dată (…).

Fericiți cei ce nu au nevoie de logaritmi mistici sau religioși ca să-1 afle pe Dumnezeu. Ce simplă e credința! Domnilor, iertați-mi îndrăzneala, dar aș pune între fericirile de pe munte și pe aceasta: fericiți câți se nasc credincioși. Despre unul ca acesta a spus Domnul prin gura psalmistului: 'încă din pântecele maicii tale te-am ales'."

In Grădina Ghetsemani este un poem-icoană închinat Fiului Omului, Patimilor lui Iisus. Poezia poate foarte bine intra într-un grup tematic anume conturat o dată cu alte poezii similare: Iisus pe ape, Pregătire pentru cină, Cina cea de taină, apărute în volumul Poeme cu îngeri.

„In chip foarte sigur, Vasile Voiculescu a fost un poet, un gânditor și unul dintre puținii oameni care nu numai credea în Dumnezeu, dar II și descoperise cu cea mai mare certitudine: în el însuși, în noi toți, semenii lui, cei în stare de a fi deopotrivă cu el, cei în stare a-1 înțelege."

„Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul.

Căzut în brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.

Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul

Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna."

(In Grădina Ghetsemani)

Contemporan cu Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Ion Pillat, Alexandru Philippide și alții, Vasile Voiculescu este neîndoios unul din poeții noștri moderni. Adevărul este că Vasile Voiculescu inovează, în sens modernist, nu prin formă, ci prin conținut, asemenea lui Arghezi, în anumite privințe întrecându-1 chiar.

Ștefan Augustin Doinaș a scris, ca și Alexandru Macedonski, psalmi.

Alexandru Macedonski a scris unsprezece psalmi moderni, el fiind un precursor al lui Arghezi. Macedonski este primul poet romantic autor de psalmi, lăsând la o parte literatura veche religioasă, unde influența psalmilor biblici este vizibilă (la Dosoftei).

Psalmii macedonskieni: Oh! Doamne, Țărână, Iertare, Dușmanii, Zburam, Și-au zis…, Cât am trudit…, Eram, N-am în ceruri, Doamne, toate sunt prin tine…, M-am uitat -în ordinea așezării lor în carte. Aceștia purtau în manuscris dedicația „Lui Nikitas, prea iubitul meu fiu", publicați într-o altă ordine în „Literatorul", 1893, 1894, 1895, în volumul Excelsior (1895) și în Flori sacre (1912). Cităm:

„Iertare! Sunt ca orice om:

M-am îndoit de-a ta putere,

Am râs de sfintele mistere

Ce sunt în fiecare-atom.

Iertare! Sunt ca orice om.

Sunt ticălosul peste care Dacă se lasă o-ntristare

De toți se crede prigonit,

Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…"

(Iertare)

Psalmii macedonskieni preiau unele idei din Psalmii lui David, de exemplu, psalmul Și-au zis…:

„Și-au zis: – e singur, e pierdut,

Asupra mea se năpustiră…

Onoarea mea o nimiciră,

Am sângerat, dar am tăcut.

Mă înjosiră, mă loviră,

Cu mici, cu mari, mă răstigniră;

Dar, Doamne, nu te biruiră."

Acest psalm macedonskian, împreună cu psalmul intitulat Dușmanii, are idei preluate din Psalmul 3 al lui David: „Doamne, cât s-au înmulțit cei ce mă necăjesc! Mulți se scoală asupra mea; mulți zic sufletului meu: 'Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui!' Iar tu, Doamne, sprijinitorul meu ești, slava mea și Cel ce înalți capul meu… Nu mă voi teme de mii de popoare, care împrejur mă înpresoară. Scoală, Doamne, mântuiește-mă, Dumnezeul meu, că tu ai bătut pe toți cei ce mă vrăjmășesc în deșert; dinții păcătoșilor ai zdrobit. A Domnului este mântuirea, și peste poporul Tău, binecuvântarea Ta. Slavă Tatăl și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin."

Psalmii lui David sunt diferiți de ceilalți prin faptul că în Psaltire ei sunt formați din versete numerotate.

Alexandru Macedonski se dovedește a fi pesimist, prin psalmul N-am în ceruri: „N-am în ceruri nici o stea… / Soarta mea e soartă rea."

Cităm și din alți psalmi macedonskieni:

„Cât am trudit, cât am muncit,

Și cum nimic n-am folosit,

In lume nu este răsplată… Dreptatea este blestemată,

Și omul bun nesocotit."

(Cât am truduit…)

„M-am uitat la fericiți…

I-am văzut nemulțumiți:

E orice zădărnicie.

Cei pe care-i vezi în slăvi

Adăpați sunt cu otrăvi;

Cei trăiți în sărăcie

Plâng pe-a lor nemernicie…"

(M-am uitat)

Psalmii Cât am trudit…, M-am uitat, dezvoltă motivul zădărniciei, motivul biblic din Ecleziast (Vechiul Testament) ca și ceilalți psalmi:

„Am fost un cântec care trece

Și sunt un cântec încetat."

(Oh! Doamne)

„Țărână suntem toți, țărână,

E de prisos orice trufie…

Ce-a fost, în veci are să fie…"

(Țărână)

– ceea ce ne spune și Ecleziastul („Nimic nou sub soare…"). Trecerea timpului își pune amprenta pe trup și pe suflet:

„Eram puternic împărat;

Prin sufletească poezie,

Prin tinerețe, prin mândrie,

Prin chip de înger întrupat."

(Eram)

Poetul ajunge la următoarea concluzie:

„Doamne, toate sunt prin tine: Și averea, și puterea,

Fericirea, mângâierea,

Ce ne trebuie, știi bine.

Dai cu dreaptă socotință Mulțumiri și suferință.

Lui Iisus i-ai dat o cruce,

Căci știai c-o poate duce,

Când dureri ne dai și nouă,

Ne dai plânsul ca o rouă;

…………………………………….

Fă oricând ce vrei din mine.

Doamne, toate sunt prin tine…"

(Doamne, toate sunt prin tine…)

Ultimul vers al multora dintre psalmi este identic cu primul vers sau asemănător, având titlul în ultimul vers; nu fac parte dintre aceștia psalmii Oh, Doamne, Dușmanii (care se sfârșește cu versul: „Ah! Viața nu este ușoară!"), Și-au zis…

Tudor Vianu afirmă: „Opera lui Macedonski a stat într-un neîncetat proces de evoluție, încât cercetarea observă deosebiri izbitoare între începuturile și etapele ei mai noi și, în general, o înălțare a valorii ei artistice în cursul acestui proces (…). Prin deasa republicare a operelor, totdeauna în variante noi, prin întocmirea ultimului manuscris, atât de interesant prin revenirile lui asupra vocabularului poetic folosit mai înainte, scriitorul a dat exemplul unei hărnicii literare, al unei conștiente artistice pilduitoare."

Ștefan Augustin Doinaș a scris o sută cincizeci de psalmi, numiți simplu: Psalmul l, Psalmul II, numerotați. Psalmii lui Ștefan Augustin Doinaș sunt cei mai complecși, exprimând starea sufletească a poetului în relație cu divinitatea. El se întreabă în Psaltmul l „Cum să Te-ntâmpin, Doamne, cu ce rugă?" – poetul și omul preocupându-se de mântuirea sufletului său.

Părintele Sofronie ne sfătuiește: „Scopul cel mai înalt al omului – a deveni purtător al Duhului Sfânt, fără început și fără sfârșit – presupune o libertate totală." „Când ne notărâm să-L urmăm pe Hristos, fiecare zi din viața noastră devine o zi de suferință, de lacrimi, de dureri. Uneori, apare această întrebare: 'Doamne, de ce ne-ai creat astfel încât p suferim atâtea dureri?' Nu reușim să înțelegem că această suferință este calea mântuirii. Pentru om, viața pe pământ este o suferință continuă. De ce o suportăm? Pentru că Hristos S-aîntrupat și a trăit cu noi. Și acum II cunoaștem Personal."

Ștefan Augustin Doinaș nu preia ideile Psalmilor lui David, este cu totul original, pe exemplu, Psalmul II: Te știu gelos, teribil de gelos:

„Deposedează-mă, Gelosule, de lume!

Dorința ta sălbatică de-a mă avea

în felu-acesta – șchiop, sărac și orb –

să mă-nsoțească peste tot, asemeni

unei iubiri ce pârjolește totul…"

Ștefan Augustin Doinaș se aseamănă cu Arghezi când spune în Psalmul V Doamne, aș vrea să-Ți spun Tu, cum i-aș spune…):

„Doamne, dezbracă-Te-n ceruri de soare;

leapădă-Ti luna și stelele; vino să

batem pe jos amândoi în sudoare

țara aceasta de cântec și jale.

(…)

Sunt orbul Tău, Doamne!

Fii Tu ologul pe care-1 port pe cocoașă,

împrumutându-i picioarele mele în drum spre

Emaus…"

Psalmul VII

„Ei jură că te-au desprins din cuie,

că te-au spălat și uns cu mirodenii,

Și Te-au depus în criptă.

Insă eu,

Longin, cel ce Ți-a-nfipt în coastă sulița,

eu – primul om stropit cu sfântul sânge

al Domnului – eu știu prea bine-acuma

că Tu ești încă pironit pe cruce,

și simt că până la sfârșitu-acestor vremuri

ai să rămâi acolo-n agonie."

Psalmul VII exprimă o vie credință în Hristos, în învierea Sa. Poetul se umilește, în Psalmul IX:

„Vai! Chipul Tău și-asemănarea Ta -,

cum mi s-au scurs de pe obraz…

Cu cine

mai semăn eu acum? Sunt o maimuță

a Domnului: fac gesturi creatoare,

invoc lumina, și lumina vie…"

își recunoaște starea duhovnicească, în Psalmul XV:

„Nici înger, nici bestie?

Doamne, scuipat sunt

de gura Ta zilnic: ființă călâie,

nici caldă, nici rece; sau poate că totuși

și una și alta, și fără iertare

zvârlit dintr-un prag înspre altul al firii:

în zi de duminecă umblu-ntre îngeri,

în zile de lucru-ntre fiare. Și-atât de

grăbite suișul și-ntoarcerea-n gol că

aprinderea mea este stingere…

Doamne,

cumplit de grotescă-i logodna-ntre spirit

și lut! Monstruoasa gâlceava din mine

nu-mi lasă scăpare niciunde, Neantul

și Totul refuză să-mi fie prieteni."

In sfârșit, poetul se regăsește, găsindu-L pe Dumnezeu:

„Dar eu, cel care am primit în gură

divinul trup și sânge, Iți fac templu

din însuși corpul meu, într-o logodnă

a harului, ce n-are asemănare;

mă simt iluminat – pe dinlăuntru.

De ce să Te mai caut? Ești în mine.

Și toată spaima mea-i să nu cobor

nicicând din suflet muntele Tabor."

2. „Teologia negativă" și expresionismul. Influențe asupra poeziei argheziene

„Teologia este starea duhului apărută datorită acțiunii harului dumnezeiesc. In aceasta constă diferența dintre teologie și filosofie, dintre adevărata teologie și teologia intelectuală. Dacă un asemenea har vă atinge inima, nu vă va mai părăsi pe pământ. Este inepuizabil, căci în el se află începutul vieții veșnice. Chiar dacă trupul vostru se descompune, acest har va trăi în voi cu putere. Dumnezeu poate să atingă sufletul omului și să-i dăruiască cu ușurință cunoașterea de sine. Este o mare diferență între această cunoaștere și aceea care se dobândește în școlile teologice. Poate deveni foarte dăunătoare sufletului studierea teologiei fără a avea o experiență de viață trăită în duhul lui Hristos. Se riscă într-adevăr să se studieze teologia ca o filosofie sau poezie, mai ales în formele ei apofatice. Se riscă să se adopte o atitudine falsă, să se creadă superior și aceasta este suficient pentru a fi pierdut. O cu totul altă cale trebuie să căutăm pentru a trăi în Hristos. Cunoașterea teologică învățată în școli și care a devenit o specialitate intelectuală accesibilă tuturor nu duce la cunoașterea lui Dumnezeu. Cunoașterea lui Dumnezeu vine din viața în Hristos, care se naște în adâncurile inimii. Putem fi înșelați dacă apreciem că ceea ce aduce cunoașterea teologică este mai mult decât sfințenia vieții. Poți să fii un mare savant, să ai diplome academice și să rămâi cu totul indiferent față de mântuire. Când trăiești o viață sfântă și fără de păcat, cunoașterea intelectuală poate să dea roade duhovnicești minunate. în schimb, o cunoaștere fără iubire nu poate să mântuiască pe nimeni.

Cu opt zile înainte de a se sui pe Muntele Tabor, când Petru 1-a mărturisit pe Mântuitorul, zicând: „Tu ești cu adevărat Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Matei 16, 16), Mântuitorul 1-a lăudat pe Petru pentru această mărturisire, așa de adevărată, și i-a zis: „Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta… Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru, [adică piatra credinței (Chifa), că Simon îl chema], și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui" (Matei 16, 17-18). Porțile iadului, cum arată Sfântul Atanasie, sunt gurile sectarilor și ale ereticilor care hulesc adevărul Bisericii.

Iată câteva proorociri făcute în Psalmii lui David:

„Dat-au spre mâncarea Mea fiere și în setea Mea m-au adăpat cu oțet" (Psalmii 62, 25);

„împărțit-au hainele Mele loruși și pentru cămașa Mea au aruncat sorți "(Psalmii 21,20);

„ Numărat-au toate oasele Mele, iar ei stăteau și se uitau la Mine" (Psalmii 21, 19);

„Străpuns-au mâinile Mele și picioarele Mele și M-au răstignit" (Psalmii 21, 18);

„Ridicați, boieri, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice, ca să intre împăratul slavei" (Psalmii 23, 7, 9).

Mântuitorul predică despre patima Lui, despre suferințele Lui pe care va avea să le sufere în Ierusalim: „Iată, ne suim în Ierusalimul și Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor păcătoși; și-L vor batjocori pe El, și-L vor bate, și-L vor scuipa, și-L vor răni, și-L vor răstigni, și-L vor omorî pe El, iar a treia zi va învia" (Matei 16, 21; 20, 18).

Despre Maica Domnului aflăm în Psalmul 44, versetul 11: „De față a stătut împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată." Ea este „Mireasa Tatălui, Maica Cuvântului și Biserica Duhului Sfânt."

Dumnezeu, când 1-a zidit pe om, a pus în sufletul și trupul lui simțirea de Dumnezeu. Cât de păgân ar fi cineva, simte că este o putere nevăzută în sufletul lui și aceasta este conștiința. Conștiința îl mustră când face rău și-1 bucură când face bine. Și glasul conștiinței nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, că e de natură nevăzută.

Conștiința este glasul lui Dumnezeu în om, și îndată ce a greșit, îl mustră: „De ce ai făcut așa?" … Oricând greșește, această lege pusă de Dumnezeu lui Adam întâi, numită și legea firii sau a conștiinței, îl mustră imediat.

Uneori așa de tare îl mustră, dacă este păcatul mare, încât îl duce aproape la deznădejde. Se împlinește atunci cuvântul care spune în psalm: „Intru mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om și ai subțiat ca pânza de păianjen sufletul său" (Psalmul 38, 14-15).

„Credința noastră creștin-ortodoxă, spre deosebire de cea occidentală, e adeseori numită 'mistică'; se află în legătură cu o realitate spirituală care produce rezultate adeseori 'supranaturale' – în afara oricărui fel de logică sau experiență lumească. Nu e nevoie să căutăm exemple din literatura veche, căci viața unui făcător de minuni din zilele noastre e plină de elemente mistice…"

In capitolul 24 al Evangheliei Sfântului Luca ni se relatează călătoria lui Hristos spre Emaus împreună cu doi dintre ucenici, însă abia „când s-a așezat cu ei și 'a frânt pâinea', așa cum făcuse la Cina cea de Taină, ochii li s-au deschis și L-au văzut pe însuși Hristos, care îndată după aceea a dispărut din fața lor. Au început să se întrebe și să-și aducă aminte că tot timpul cât le fusese alături, simțiseră în suflet o văpaie, chiar dacă nu-L recunoscuseră. Ce i-a făcut să-L recunoască în cele din urmă pe Hristos a fost această 'inimă arzătoare', și nu numai faptul că El se făcuse nevăzut ochilor lor, căci acest lucru e în egală măsură la îndemâna vrăjitorilor. Prin urmare, nu minunile sunt primele care îl revelează pe Dumnezeu oamenilor, ci altceva despre Dumnezeu este dezvăluit inimii care e pregătită să-L primească. Asta înseamnă o 'inimă arzătoare', prin care cei doi discipoli intraseră în legătură cu Dumnezeu cel întrupat.

Aici vedem cum se petrece ceea ce numim 'revelație', inima e mișcată și schimbată de prezența lui Dumnezeu sau de cineva plin de Duhul Sfânt sau numai auzind adevărul despre El propovăduit."

Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Toți credincioșii îl cunosc pe Dumnezeu în împrejurări concrete ale vieții."

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu (Pronia divină sau Providența), uneori hărăzindu-i bunuri, alteori privându-1 în chip pedagogic de ele – în necazurile și încercările care vin asupra noastră cu voia sau fără voia noastră, în insuccesele trecătoare sau mai îndelungate, în bolile proprii sau ale celor apropiați, în mustrările conștiinței pentru păcatele și greșelile săvârșite și în ajutorul ce-1 primim de la Dumnezeu în biruirea lor, îl recunoaștem ca existență absolută.

Cunoașterea lui Dumnezeu are în conținutul ei adevăruri tainice și necuprinse, este obiectivă și sigură (redă realitatea în chip nefalsificat), pentru că este de la Dumnezeu, ajungându-se la înțelegerea ei prin: credință și trăire, asceză (eliberarea de patimi) și prin iubire.

Cunoașterea intelectuală poate fi catafatică (afirmativă) și apofatică (negativă). Cunoașterea apofatică se caracterizează prin negarea oricărei imperfecțiuni în Dumnezeu, ceea ce înseamnă afirmarea tuturor perfecțiunilor în El.

Apofatismul depășește mijloacele obișnuite de cunoaștere. Teologia apofatică se întemeiază pe premisa că existența lui Dumnezeu este în toată deplinătatea sa mai evidentă spiritului omenesc decât toate celelalte existențe. Existența lui Dumnezeu este demonstrată supralogic prin evidența trăită a existenței lui Dumnezeu și prin orientarea firească a omului spre Părintele lui ceresc. Evidența trăită, adică experiența spirituală este pătrunderea mistică. Simbolul cunoașterii mistice a lui Dumnezeu este lumina taborică. Cea mai deplină cunoaștere a lui Dumnezeu este prin credință adevărată încălzită de iubire. „Dumnezeu este iubire și, aceasta fiind, El coboară în lume, pe care o iubește" (Ioan).

Paul Evdokimov spunea că „Dumnezeu poate face orice, în afară de un singur lucru: să ne silească să-L iubim… Unde nu este libertate, nu poate exista iubire."

Părintele Constantin Galeriu afirma: „Omul trebuie să rămână persoană, adică deschidere către Dumnezeu și către lume. Persoana înseamnă ieșirea din sine, fără a uita de sine, înseamnă să trăiești trăind și viața celuilalt, înseamnă să iubești; dacă a iubi înseamnă tocmai a trăi viața celuilalt o dată cu cea proprie."

„E cu neputință să petrecem ziua de astăzi în mod evlavios dacă nu ne gândim că aceasta este ultima zi din viața noastră! Și într-adevăr este de mirare că până și păgânii au spus ceva asemănător în acest sens, că și ei presupuneau că Filosofia se cuprinde în gândul de moarte" (Sfântul Ioan Scărarul)."

Expresionismul se face prezent în poezia argheziană prin faptul că poezia sa este o artă, una din trăsăturile expresionismului, fiindcă arta este expresia eului, accentul fiind pus pe tensiunea emoțională lăuntrică, pe dimensiunea interiori tații, a conștiinței, subiectivității; a doua regulă a expresionismului este că valoarea pozitivă țintită este absolutul (Lucian Blaga – „trăirea necondiționată").

Prima poezie este intitulată Tatălui meu și apare în numărul 9 din 30 iulie 1896 al revistei „Liga ortodoxă", semnată Ion N. Theodorescu. Poemul este reprodus de Macedonski și în „Suplimentul literar" al cotidianului „Liga ortodoxă". începând cu poezia Iubitei mele, apărută în numărul 18 din august 1896 al ziarului respectiv, Arghezi semnează cu pseudonimul Ion Theo, pseudonim cu care îi va prezenta și tipări versurile și Macedonski. îi apar astfel cincisprezece poezii semnate Ion N. Theodorescu și Ion Theo.

Poeziile de început au vădite influențe macedonskiene. Debutul în „Liga ortodoxă" semnifică în poezia argheziană primele accente de originală „invectivă", manieră care va caracteriza în bună măsură versurile de mai târziu, în care revolta sau blestemul constituie note definitorii de originalitate. Chiar dacă nerevendicate de poet mai târziu, atât Tatălui meu, cât și poemul funebru Plâns, anticipează valoarea artistică inimitabilă a poeziei argheziene.

Apărut în 1931, volumul Flori de mucigai reflectă nota cea mai autentică a tehnicii argheziene. în acest sens sunt edificatoare aprecierile lui George Călinescu: „Cu Flori de mucigai arta lui Arghezi se preface în așa fel încât, formal, putem afirma că poezia argheziană autentică, lipsită de ecouri străine, aici începe… Flori de mucigai este o operă de rafinament, de subtilitate artistică, ele presupun un cer al gurii dedat cu mirodenii. Cititorul necultivat în sens artistic se sperie de ele și le crede vulgare, deși raritatea și savoarea sunt însușirile lor ca și ale operei lui Rabelais".

Fapt este că în Flori de mucigai apare un nou Arghezi, „un Baudelaire al Răsăritului, un Dante modern, părăsit de iubirea divină ca esență a universului, un poet antonpanesc tragic, care scrie într-un limbaj frust și rafinat, cu „unghiile de la mâna stângă" ale unui înger căzut, ale unui heruvim îmbolnăvit de terestritate".

3. Ortodoxia și poezia psalmilor

Făcând o statistică a poeziei de inspirație religioasă din opera lui Tudor Arghezi, după ediția din 1943, Șerban Cioculescu constată că aproximativ 60% din creația poetică argheziană „poartă pecetea mai puternică sau mai slabă a problemei religioase". Edificatoare sau nu, o asemenea întreprindere exprimă totuși o realitate incontestabilă despre preocupările poetului. Dacă se adaugă și episodul trecerii prin călugărie, ne aflăm în fața unui caz unic în literatura noastră, în care experienței poetice a căutării lui Dumnezeu i se adaugă experiența trăirii monahale, atât cât va fi fost. Psalmii sunt expresia sublimă a căutării dialogului cu Dumnezeu, în libertatea omului de a alege calea apropierii de divinitate. într-o lume tot mai desacralizată, cum se anunța aceea în care poetul scrie psalmii, tânguirile psalmistului, stările de criză, momentele de exasperare ori de fericită regăsire de sine exprimă situația dramatică a condiției umane, supusă unor solicitări contradictorii. Majoritatea psalmilor au fost creați în intervalul 1923-1927 și au fost integrați sumarului Cuvintelor potrivite, după ce apăruseră în „Gândirea", „Lumea", „Adevărul literar" și alte publicații. O generație poetică se afirmă în forță după primul război mondial și își face din tema religioasă o preocupare principală. Vasile Voiculescu publică în 1927 Poeme cu îngeri, Lucian Blaga, în 1929, Laudă somnului. In secolul al XDC-lea, poeții noștri scriu rugăciuni (Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu și alții), în secolul XX se manifestă o preferință pentru psalm. începutul îl făcuse Alexandru Macedonski, cu Psalmi moderni (1895), în care se mai păstrează atmosfera vechilor psalmi, de convulsii interioare în confruntarea cu o lume dușmănoasă și de încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Psalmul poetic interbelic filosofează, e creat de o conștiință problematizantă, hotărâtă să ia totul de la început și să-și pună și să pună întrebările fundamentale într-o lumină nouă. S-a vorbit, în legătură cu Arghezi (Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, volumul III), de influența așa-numitei „teologii dialectice" (Karl Barth, Friedrich Gogarten), cu ecouri în protestantism, teologie apofatică, în centrul căreia se situează „deus absconditus", imaginea divinității imposibil de cunoscut prin categoriile afirmative, ireductibilă la dimensiunile și calitățile umane, îndepărtată, care se face cunoscută credincioșilor doar prin intermedii (nori, fum, ploaie, vise, vedenii). Dar perspectiva argheziană rămâne în interiorul Răsăritului ortodox. întrucât o serie de interpretări au deformat înțelegerea psalmilor, trebuie să ținem seama de câteva nume și texte pe care ierodiaconul Iosif le va fi cunoscut, fiindcă circulă în mediile monahale. Sfântul loan Gură de Aur neagă și îngerilor posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, iar Grigore de Nyssa consideră că numai mirarea pricepe ceva din dumnezeire. Teologia catafatică („pozitivă") se aplică atributelor revelate ale lui Dumnezeu (atribute naturale sau fizice: aseitatea – existența de sine, spiritualitatea, atotprezența, veșnicia, neschimbabilitatea, atotputernicia, unitatea; atribute intelectuale: atotștiința, atotînțelepciunea; atribute morale: libertatea, sfințenia, iubirea, dreptatea, veracitatea – Adevărul absolut, fidelitatea – credincioșia).

In jurul lui Dumnezeu, în jurul abisului intradivin, se află un cerc de tăcere, iar a-L găsi pe Dumnezeu înseamnă, după Sfântul Isaac Șirul, a-L căuta fără încetare, a-L vedea cu adevărat înseamnă a nu te sătura vreodată să-L dorești. Pornind de la aceste idei ale Sfinților Părinți, psalmii lui Arghezi ne apar ca o asumare a căutării dramatice, fără încetare, cu suișuri și coborâșuri, cu fluxuri și refluxuri în dialogul cu Dumnezeu. Principala problemă e păstrarea dialogului cu Dumnezeu și a nădejdii că, astfel, omul nu va fi părăsit, că Dumnezeu nu-și va întoarce fața niciodată de la cel păcătos. Unele versuri argheziene amintesc de Plângerile lui Ieremia (Vechiul Testament).

Cunoașterea poetică trebuie să devină cunoaștere purificatoare. Neputincios să atingă absolutul, sufletul se bucură că trăiește, „neliniștita patimă cerească".

„Oricum lăuta știe să grăiască,

De o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde.

O neliniștită patimă cerească

Brațul mi-1 zvâcnește, suflet mi-1 arde."

(Psalmul Aș putea vecia cu tovărășie…)

S-a observat în psalmul Sunt vinovat că am râvnit o revoltă luciferică, faustianism:

„Sunt vinovat că am râvnit

Mereu numai la bun oprit.

Eu am dorit de bunurile toate.

M-am strecurat cu noaptea în cetate

Și am prădat-o-n somn și-n vis,

Cu brațu-ntins, cu pumnu-nchis.

Pasul pe marmur, tăcut,

Călca lin, ca-n lut,

Steagul nopții, desfășurat cu stele,

Adăpostea faptele mele

Și adormea străjerii-n uliți

Răzimați pe suliți.

Iar când plecam călare, cu trofeie,

Furasem și câte-o femeie

Cu părul de tutun..

Când mă găsesc în pisc

Primejdia o caut și o isc,

Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec,

Ducând în cârcă muntele întreg.

Păcatul meu adevărat

E mult mai greu și neiertat.

Cercasem eu cu arcul meu,

Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!

Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia

Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria.

Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,

Ți-am auzit cuvântul zicând că nu se poate."

„Auzirea" cuvântului face parte din realitatea dialogului cu divinitatea și, într-o altă ordine de idei, din îngăduința pentru ispitele neputincioasei ființe umane. Creatorul nu găsește alt izvor al poeziei decât în „miezurile vii de stele", mărgăritare ale frumuseții:

„Doamne, izvorul meu și cântecele mele!

Nădejdea mea și truda mea! Din ale cărui

miezuri vii de stele Cerc să-mi îngheț o

boabă de mărgea."

(Psalmul Pentru că n-a putut să te-nțeleagă)

„Spovedania" prin mărturisirea poetică salvează sufletul de la apostazie. E mărturisirea efortului ființei de a accede la înțelegerea lui Dumnezeu prin relație directă, dintre persoane, fără intermedieri. Persoana este existența dialogică. Poetul exprimă și în alte versuri căutarea unui dialog: „caută lumina și taina în Dumnezeu, în care sporește prin comunicare și reflexie iubitoare la Dumnezeu" (Dumitru Stăniloae). Poetul exprimă și în alte versuri tocmai această căutare. Sentimentul general este că marea sărbătoare a credinței a trecut și că a venit un moment în care piedicile în comuniunea cu Dumnezeu par insurmontabile. Eul poetic trăiește drama înstrăinării.

„Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!

Copac pribeag uitat în câmpie,

Cu fruct amar și cu frunziș

Țepos și aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare

Să se oprească-n drum,

Să cânte-n mine și să zboare

Prin umbra mea de fum.

In rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Și mă muncesc din rădăcini și sânger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării

Din când în când , câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la lună,

Să-mi dea din nou povața ta mai bună."

Versurile amintesc de Psalmul 21 al proorocului David: „Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greșelilor mele. Dumnezeul meu, striga-voi ziua și nu vei auzi și noaptea și nu te vei gândi la mine" (versetele 1 și 2). Domnul nostru Iisus Hristos a strigat de pe Cruce în ceasul al nouălea cu glas mare, zicând: „Eli, Eli, lama sabahtani!", adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, |e ce M-ai părăsit?"; era a patra grăire a lui Iisus Hristos (Matei 27, 45-47) din cele șapte grăiri ale Sale.

Ruga poetului „fără cuvinte" umple golul existențial, se transformă într-o stare perpetuă de atenție îndreptată către Dumnezeu: „Ruga mea e fără cuvinte Și cântul, Doamne, mi-e fără glas. Nu-ți cer nimic. Nimic ți-aduc aminte. Din veșnica ta nu sunt măcar un ceas.

Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,

Nici omul meu nu-i poate omenesc.

Ard către tine-ncet, ca un tăciune,

Te caut mut, te-nchipui, te gândesc."

Lucian Blaga spune despre sine că este „mut ca o lebădă":

„Lucian Blaga e mut ca o lebădă.

în patria sa

zăpada făpturii ține loc de cuvânt.

Sufletul lui e în căutare,

în mută, seculară căutare, de totdeauna,

și până la cele din urmă hotare.

El caută apa din care bea curcubeul. El

caută apa din care curcubeul își bea

frumusețea și neființa." (Autoportret)

– iar în poezia Sufletul satului spune:

„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, și inima-ți zvâcnește mai rar, ca și cum nu ți-ar bate în piept,ci adânc in pământ undeva. Aici se vindecă setea de mântuire, și dacă ți-ai sângerat picioarele te așezi pe un podmol de lut."

Intrarea în literatură a poetului Lucian Blaga se face sub semnul expresionismului. Dacă Nietzsche se întreba „cum salvăm noi misterul?", căutările lui Blaga au o vădită tentă expresionistă mitică și spiritualistă. Gestul poetic este invstit cu funcții magice și liturgice. Simpla definire a curentului de către poet, într-unui din primele sale eseuri filosofice, are semnificația unei trăiri culminante în sfera însăși a spiritului: „De câte ori un lucru e astfel redat, încât puterea, tensiunea sa interioară, îl întrece, îl transcendează, trădând relatiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist" {Filosofici stilului, 1924).

Ulterior, poezia lui Lucian Blaga, ca toată poezia modernă, va tinde către interioritate pură, fără imagine. Negreșit, poetul are puterea de a contempla direct principiile lucrurilor, mai ales după „ruptura ontologică" produsă în universul său poetic începând cu volumul In marea trecere (1924) și accentuată în Laudă somnului (1929). Blaga devine poetul „tristeții metafizice", provocată de dispariția timpului paradisiac, dar și al „tăgăduirilor" existențiale și al spaimei de neant: „Mamă, – nimicul – mare! Spaima de marele îmi cutremură noapte de noapte grădina." Feeria sacrală extatică nu se mai revarsă peste lucruri ca altădată. Ii ia locul intuiția naturii aporetice a realului, adică sentimentul pierderii divinului (aspect semnalat pentru prima dată de Constantin Fântâneanu, în Poezia lui Lucian Blaga și gândirea mitică, 1940). El pornește de la cunoscutul Psalm, care aruncă de la primele versuri o lumină dramatică asupra raportului cu divinitatea, înlocuită treptat prin atributele sale, pe măsură ce se topesc în elementele transfigurate ale cosmosului. Poetul introduce, în ecuația cu divinul, interogația și sentimentul frustrării ontologice:

„O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta

ascunsă, Dumnezeule, dar ce era să fac?

Când eram copil mă jucam cu tine

și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.

Apoi sălbăticia mi-a crescut,

cântările mi-au pierit,

și fără să-mi fi fost vreodată aproape

te-am pierdut pentru totdeauna

în țărână, în foc, în văzduh și pe ape."

După Ion Pop, acesta e „momentul dominat de ipostaza interogativă a eului, al excesului de problematizare și al suferinței provocate de pierderea contactului imediat cu universul". Dialogul acesta patetic cu transcendența nu e deloc lipsit de tensiunea contrariilor, iar misterul e însuflețit de regresiunea în arhaic și fascinația adâncului.

Tudor Arghezi, în psalmul Rugăciune, imploră divinitatea să stea cu robul său mai des de vorbă:

„Nu-ți cer un lucru prea cu neputință

In recea mea-ncruntată suferință.

Dacă-ncepui de-aproape să-ți dau ghies,

Vreau să vorbești cu robul tău mai des."

In comantariile la psalmii arghezieni s-a citat des versul „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!" din psalmul Te drămuiesc în zgomot și tăcere… De asemenea, s-a reținut: „Pentru credință sau pentru tăgadă / te caut dârz și fără de folos", trecându-se peste două versuri fundamentale: „Ești visul meu, din toate, cel frumos / Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă." Arghezi face aluzie la episodul neotestamentar când, după înviere, lisus se arată apostolilor, dar Toma „nu era cu ei când a venit lisus" (Ioan 20, 24). Aducându-i-se la cunoștință minunata întâmplare, Toma a zis: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi puni mâna mea în coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 24). lisus nu-1 condamnă pentru aceasta, c îi spune, după ce îi îngăduie să „pună mâna" în coasta Lui: „Fericiți cei ce n-am văzut și ai crezut!"

In chip paradoxal, Toma a devenit cel care „certifică" realitatea învierii.

Ca și apostolul, poetul și-ar întări credința („să urlu") și s-ar salva astfel de obsesia simțualității, limitatoare întotdeauna. Dumnezeu nu poate fi al reprezentărilor venite din simțuri, ci al infinitului căutării, pe care nimic nu-1 exprimă mai bine decât credința. A rămâne în starea de vis a căutării, iată un sens fundamental pe care, în același psalm, îl exprimă versurile: „Ești visul meu, din toate, cel frumos"; „Rămân cu tine să mă mai măsor, / Fără să vreau să ies biruitor…" Revărsarea harului a fost simțită ca o forță poetică:

„Făr-a te ști decât din presimțire,

Din mărturii și nemărturisire,

M-am pomenit gândindu-mă la tine

Și m-am simțit cu sufletul mai bine.

(…)

Și-nsetoșat de tine și flămând,

M-am ridicat din groapa mea cântând."

(Psalm, volumul Poeme)

„Cine ești tu, acel de care gândul

Se-apropie necunoscându-1?

Cui cere milă, sprijin și putere

Neștiutor nici cum, nici cui le cere?

De-ajuns a fost ca, nezărit,

Să te gândesc și-am tresărit.

Tu nici nu-ntrebi ce voi și mi-1 și dai.

Ce mi-a lipsit, întotdeauna ai,

Și-ai și uitat

De câte ori și ce și cât mi-ai dat.

Dai voie bună, voia bună crește.

Dai dragoste și dragostea sporește. Izvor îmbelșugat a toate,

Tu nu dai nici un bun pe jumătate

Sau nu-1 dai nicidecum

Aceluia ce toarce și împânzește fum.

Când l-am pierdut, n-apuc să ți-1 arăt,

Că mi l-ai pus adaos îndărăt.

Stau ca-ntre sălcie, noaptea, călătorul

Și nu știu cine-i binefăcătorul."

Din același registru fac parte și alte poezii: Duhovnicească, De-a v-ați ascuns, De ce-așfi trist?, Heruvim bolnav, Denie cu clopote, Rugă de vecernie.

Modul de existență uman nu se limitează la planul imediat, concret, al vieții, ci se plasează pe un plan metafizic, ceea ce înseamnă că însăși substanța lui profundă, esența care îl definește, a apărut la un moment dat ca o existență total diferită de ceea ce fusese până atunci. Omul este în permanență chemat să reveleze misterul existenței prin cunoaștere și creație artistică. Cu alte cuvinte, omul are un destin creator, el este o ființă eminamente culturală, ale cărei acte specifice aparțin planului metafizic. Prin cultură, Blaga nu înțelege doar cultura „înaltă", construită din literatura cultă, filosofie. Aparțin deopotrivă culturii folclorul, mitul și orice act specific omului prin care acesta se apropie de misterul existenței. în opinia lui Blaga, cultura majoră, semnificativă, în cazul poporului român, este cultura satului, nu cea a orașului.

CAPITOLUL IV

TRADITIA CRESTINA SI TAGADA MODERNA

1. Structura dilematică și nevoia de cunoaștere în poezie

,,'Acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. Și era neam de mazâli, pre învățat, multe limbi știe: elinește, slovenește și adâncă carte și învățătură, deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. în țara noastră pe-această vreme nu este om ca acela', scrie Neculce în letopiseț. (…) Boarea cuvintelor povestitorului o aduce cu sine, parcă, pe aceea a versurilor poetului din veacul XVII, cel dintâi poet al nostru, și ea va mângâia nările atâtor iubitori ai limbii vechi precum Eminescu, Arghezi, Voiculescu sau Nichita Stănescu. Lui Ion Pillat, evocându-1 în imagini emiensciene, îi va apărea ca păstorul de inimi de odinioară care revine stingher, sub razele lunii, ca să ne mustre pentru necredința noastră, dar și ca să ne aducă împăcarea:

'Patriarhal, în cârjă se-nalță Dosoftei.

Păienjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;

S-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,

Și barba pieptănată pe piept i se desface,

Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace.'

(…)

Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta și este: de a fi oferit în Psaltire, pe neașteptate, întâiul monument de limbă poetică românească. în acest scop, el a uzat de toată cultura lui lingvistică, împrumutând și calchiind termeni din cinci sau șase limbi; a creat, totodată, alții, nemaiauziți, apelând la vorbirea și, poate, și la poezia poporului, a silit cuvintele să primească accentul trebuitor prozodiei lui pe cât de naive, pe atât de sofisticate; a supus topica la distorsiuni care ne duc cu gândul la unii poeți din secolul XX, ca Ion Barbu, de exemplu; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime și a încercat mai multe cadențe și mai mulți metri decât găsim în toată poezia noastră de până la romantism."

Chiar și împrejurarea că prima tradcere a Psalmilor a realizat-o în proză, consacrând apoi transpunerii în stihuri un deceniu de viață, poate arăta că mitropolitul moldovean era un „obsedat" al versificării. Un studiu atent al versificației Psaltirii a dat abia Minai Dinu (1896). Forma strofică cea mai răspândită în Psaltire este distihul, corespunzând versetului Bibliei. Cu totul accidental apare catrenul (în psalmii 53 și 135) și catrenul urmat de distih (Psalmul 56). în psalmii 46 și 47, distihurile – dacă ne luăm după rimă – sunt grupate câte trei, patru sau mai multe. In fine, Psalmul 108 are douăzeci și două de strofe inegale, care urmează ordinea literelor din alfabetul ebraic, de la alef la toh. Rima este (cu două excepții, în psalmii 82, 136) paroxitonă și (cu excepția Psalmului 53) împerecheată.

O lamentație a celui ce se simte părăsit de Domnul este foarte în spirit biblic, dar cu aceeași concretețe naivă a metaforelor, care nu mai e percepută acum foarte corect:

„Giuncii și cu tauri mă-mpresoară,

Cu căscate guri, să mă omoară,

Ca leii ce apucă și zbiară,

Cu gurile rânjite, pre hiară.

Și ca apa fui vărsat afară,

Și oasele mi să rășchirară.

Inema-n zgău mi să vestezește,

Ca o ceară când să răstopește.

Mi-i vârtutea ca hârbul de saca,

Limba-n gingini lipită să neacă."

(Psalmul 21)

S-a spus, pe bună dreptate, că ultimul vers sună arghezian. După cum pare a suna eminescian suava elegie din Psalmul 20:

„Dumnezău mă paște și n-am lipsă,

La loc de otavă ce-m întinsă.

Sălașul pe ape de răpaos,

Și cu hrană suflet mi-au adaos."

Remarcabilă este simplitatea versului moral, interior, al spovedaniei lirice:

„Ca om jelnic care-și plânge mortul

Sunt trist, Doamne, și mâhnit cu totul."

{Psalmul 36)

Originală, plină de detalii concrete, este exprimată setea de Dumnezeu a trupului și a sufletului. Uscarea, schimonosirea trupului, ca-n deserturi fără apă, e îndeosebi memorabilă:

„Cât de ori multe ce te dorește,

Trupul, mișelul, se schimonosește,

Ca-n pustii dese și-nsecetate,

Fără de apă și necălcate."

(Psalmul 62)

In alt psalm vedem, din contră, oboseala, sila, care umplu rugăciunea până la bază de o apă sălcie și în care un motiv foarte asemănător cu acela pascalian al abisului se traduce într-un lexic arghezian:

„O, Dumnezău svinte, tu mă scoate,

De pohoi de apă, toi de gloate,

Ce-m vine la suflet, și de gloduri

Ca pâcle adânce, fără poduri.

Că sunt încungiurat de adâncuri

De mă trage vivorul la smârcuri,

Strigând mi-au venit-mi amețeală

Mi-au amuțit limba-n osteneală…"

{Psalmul 68)

Imaginea smârcului e recurentă, ca și aceea a apei care trage la fund, apărând încă o dată în același psalm (dar și în alții):

„Vivorul apei să nu mă tragă,

Să nu mă-nghiță genunea cea largă,

Nice smârcul buza să-și descheie

Să nu mă soarbă și să să încheie."

Dosoftei are reprezentări extrem de precise ale lucrurilor înfățișate, fie ele din ordinea naturală, fizică, fie din aceea morală. Pedepsele posedă la el de obicei o plastică din care nu lipsesc amănuntele anatomice, duse până în pragul fiziologiei decrepitudinii. în Psalmul 57, avem câteva pilde în acest sens. Dumnezeu e solicitat să-i certe pe păcătoși, însă cum? Să-i lovească „peste fălci", frângându-le dinții, să le ia puterea așa încât „să se slăbească din foaie" și „arcul să-și tragă moale", să le scurgă toată vlaga, ca apa vărsată în pământ. Acestea sunt, de fapt, curate chinuri. Pentru discuția referitoare la baroc, este util să atragem atenția că fizicul ori corporalul se limitează totuși aici la ceea ce medievalii înșiși rețineau din trup. Nu avem putreziciunea cadavrului, ci numai scheletele și tigvele. Dosoftei e foarte departe de imagini ca acelea din Stanțele în care d'Aubigne îl vestește pe Baudelaire.

Al doilea aspect este că geografia care furnizează poetului român elemente de comparație nu este întotdeauna aceea a țării sfinte (Psalmul 49).

Un talent ieșit din comun dovedește poetul în evocarea unor viziuni oribile și terifiante. Pedepsirea fiilor lui Efraim din Psalmul 77 nu mai constă nici măcar în niște chinuri ale trupului ori ale sufletului: Cosmosul întreg suferă o anomalie, o regresiune pe scara materiei:

„Apele stă cu sânge-nchegate,

Și fântânele toate-ncruntate.

Le-au prăvălit izvoarăle-n sânge,

Să n-aib-a bea-n sete ce-i va strânge.

Muște câinești le-au trimis să-i pișce,

Și-ntr-așternut broaște să le mișce.

Cu gândaci i-au sterpit de poame,

Cu lăcuste i-au băgat în foame

Și cu smida le-au făcut scumpete

Și viile le-au întors în sete.

Murii le-au bătutu-le cu brumă,

Și de dobitoc n-au rămas urmă."

In același stil este ocara din Psalmul 82, probabil cel mai uimitor din toate, unde cascadele de nume proprii și de catastrofe n-au egal în poezia noastră înainte de Țiganiada:

„Când vor da fuga, să dea-n osândă,

Să li s-auză ocara-n lume,

Să țâie minte svântul tău nume,

Pată rușinea și grea ocară,

Și să le pieie vestea din țară,

Ca să cunoască că tu ești Domnul,

Și ești deasupra preste tot omul."

Unii din psalmii lui Dosoftei sunt astăzi știuți pe dinafară, de pildă, acesta:

„La apa Vavilonului,

Jelind de țara Domnului,

Acolo șezum și plânsăm

La voroavă ce ne strânsăm…"

Lucian Blaga, în Geneza metaforei și sensul culturii, afirmă: „Existența întru mister și pentru revelare este un mod eminamente uman. Specific uman va fi prin urmare și tot alaiul imens de consecințe ce se desprind din acest mod, adică destinul creator al omului, impulsurile, aparatura și îngrădirile acestuia."

Creația este o necesitate vitală a omului, dovada faptului că omul este dispus să sacrifice, pe altarul creației, avantajele echilibrului și securității sale.

Psalmii arghezieni transmit frământarea tipic omenească între credință și tăgadă și dureroasa zbatere a poetului, care, prin destinul său creator, repetă gestul Creatorului divin.

Suferința poetului vine dintr-un cumplit sentiment de singurătate. Dacă la George Bacovia solitudinea este generată de o existență fără rădăcini și fără viziunea devenirii individuale, la Arghezi, singurătatea vine din natura lui mistică: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș, / Copac pribeag uitat în câmpie…", poetul caută cu îndârjire drumul spre Dumnezeu și se îndoiește cu violență că va găsi această cale, or, îndoiala este un atribut al ființei mistice. Descartes spunea că omul este „un lucru care cugetă", deci, își pune întrebări. Omul este torturat de îndoieli, e conștient de destinul lui tragic (Mitul lui Sisif). De altfel, Arghezi chiar spune într-un psalm (Pribeag în șes):

„Nu lua în seamă cântecele grele

Cu care tulbur liniștea de-apoi.

Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi

Și cântă moartea-n trâmbițele mele."

Așadar, pendularea între credință și tăgadă ilustrează atitudinea pascaliană, de a gândi și a se îndoi, dar este, totodată, și o traducere lirică a invocației: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele", pe care Steinhardt o consideră esența divină a creștinismului. Arghezi simte, cu sensibilitatea sa de poet, că incertitudinea și căutarea sunt manifestări ale conștiinței tragice; de aici neputința lui de a alege. Psalmul Te drămuiesc în zgomot exprimă punctul maxim al deznădejdii celui care își trăiește ca pe un vis experiența mistică și nu ca pe o stare de abandon:

„Pentru credință sau pentru tăgadă,

Te caut, dârz și fără de folos.

Ești visul meu din toate cel frumos

Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă."

In spiritul secolului său, Arghezi înțelege că rostul omului este de a crede cu deznădejde în divinitate, dar știe, de asemenea, că acest lucru presupune atât speranța ca Dumnezeu să existe, cât și teama că nu există. El abordează în termeni profani această idee: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!"

In căutările sale, Arghezi imaginează toate ipostazele dumnezeirii; Dumnezeu este creatorul lumii, risipit în toate amănuntele ei, este zeu îndepărtat și obosit, visul cel frumos, dar apare transfigurat și în termenii teologiei negative, ca la Dionisie Areopagitul:

„Tu ești și-ai fost mai mult decât în fire

Era să fie, să stai, să viețuiești. Ești ca un

gând și ești și nici nu ești între putință și-

ntre amintire."

(Psalmul Pentru că n-a putut…)

Această varietate, care generează și atitudini multiple din partea poetului, justifică faptul că Arghezi nu încearcă să clarifice relația sa cu Dumnezeu, ci descoperă că poezia sa nu se dezvoltă în spațiul revelației mistice; natură pascaliană, Arghezi nu poate să ajungă la Dumnezeu decât pe ambele căi: prin GÂND și prin REVELAȚIE, de aceea universul său are „două lumi pe poale", cum spune în Testament {Cuvinte potrivite).

„Am luat cenușa morților din vatră

Și am făcut-o Dumnezeu de piatră,

Hotar înalt, cu două lumi pe poale,

Păzind în piscul datoriei tale."

Cât privește mult discutata Duhovnicească, înscrisă ca tematică tot între psalmi, trebuie spus că aici poetul își definește atitudinea lirică; această confesiune se referă la sfâșierea creatorului, condamnat la singurătate, pustiit, amenințat și chinuit de Cine-știe-Cine, adică ia atitudinea de martir, de crucificat, specifică poeziei romantice, din care descinde creația argheziană. Poetul refuză martirajul, atitudinea solemnă și îndumnezeită, și „de aceea își închide poezia cu o viziune stranie:

„Am fugit de pe Cruce.

Ia-mă-n brațe și ascunde-mă bine."

Tudor Arghezi respinge ipostaza de creator dominat de „voluptatea morții / Nendurătoare"; el găsește, în spiritul epocii sale, calea izbăvirii prin celălalt („vecinul), iar această regăsire prin comunicarea simplă reprezintă esența poeziei argheziene.

Arghezi are el însuși un cult al cuvântului, după cum singur mărturisește: „E miraculos cuvântul, pentru că la fiecare obiect din natură și din închipuire corespunde un cuvânt. Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii, și omul poate crea din cuvinte, din simboale, toată natura din nou, creată din materiale în spațiu și o poate schimba. Cuvântul permite evocarea și punerea în funcțiune a tuturor puterilor închipuite și sacre. O idee se face act scoborâtor în cuvinte."

Psalmii propun un spirit zbuciumat, mereu dramatizând, dar tot mereu putând-o lua de la capăt, într-un reflex care poate fi pus sub semnul shakespearianului „a fi sau a nu fi". In ei nu mai este simpla meditație romantică asupra problemelor lumii, dar nu se poate vorbi nici de existențialismul modern. Folosind motivul biblic al „cântării cântărilor" (cu flux infinit – de la suferință, la credință și speranță și iarăși la suferință), Tudor Arghezi coboară filosofia poetică la nivelul ei practic și moral. El este un nou Prometeu revoltat, dar nu împotriva unei lumi mediocre și a unui Zeus dogmatic, ci împotriva condiției umane predestinate. Reiterând „psihologia poetului blestemat", Arghezi „orbecăie pe întuneric, căutând a convinge prin dovada pipăită a mâinilor" și trăiește lupta interioară „între dorința aprigă de a crede și necredința pustiitoare" (Șerban Cioculescu). Pentru creatorul Testamentului, creația sublimă este „Dumnezeu de piatră", prin urmare, Dumnezeu înseamnă deodată ideal, creație, adevăr absolut, și atunci căutarea lui nu trebuie să fie altceva decât căutarea de sine a omului superior.

în psalmi, fluxul lirico-dramatic nu este unul obișnuit, ci un nesfârșit „spectacol al minții", iar aparentul dialog cu Dumnezeu este – de fapt – monolog, poetul zbătându-se între concret și absolut și căutându-și partea incompletă, latura ideal-divină (pentru el și pentru natura sa). Dacă la Eminescu Luceafărul găsește un Dumnezeu Conștiință universală în cer, unde și rămâne Geniul său, Arghezi își dorește un Dumnezeu pe Pământ, întru înălțarea Omului concret.

Cităm din Inscripție pe Biblie (Cuvinte potrivite):

„O mie de neamuri, plecate, domoale,

Te caută-n ceruri, în vis, în pământ,

Ascuns te-au găsit în cuvânt.

Sfărâmă cuvântul: cuvintele-s goale."

Apare viziunea oamenilor căutându-1 dintotdeauna pe Dumnezeu.

Fluxul Psalmilor opune în mod magistral zbuciumul între material și spiritual, către cucerirea marii idei. Este un flux mereu reluat, căci Poetul, ca și Omul, rămâne mereu tinzând către ideal.

„E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau o înțelegi că vine dinlăuntru, dar totuși de dincolo de tine, de la Dumnezeu. însuși cuvântul con-știință însemnează a ști împreună, la fel. Iar cei ce știu împreună, la fel, sunt Dumnezeu și omul. Prin urmare, cugetul sau conștiința e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om și același ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum II văd așa mă vede – așa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părți" , ne spune părintele Arsenie Boca despre conștiință. Iar despre om spune: „Omul are dimensiunile intenției divine, centrul și sinteza creațiunii sale, lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută."

2. Tradiționalismul credinței și tăgada modernistă

„Adevărul este soarele minților luminate" (Vauvernagues).

„Va veni vremea ca oamenii să înnebunească, și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește, se vor scula asupra lui zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor" (Sfântul Antonie cel Mare).

„Sunt unii poeți pentru care religia e un simplu act de cultură și devine doar sursă de inspirație, și sunt alții care trăiesc religia ca act de spiritualitate, ea devenind poezia însăși. Mai există și poeți pentru care noțiunile religioase sunt simple piese de laborator, instrument ale procesului artistic" (Valeriu Anania, Din spuma mării).

Cuvintele Sfintei Scripturi au fost utilizate de poeți și de scriitori, prin acestea cunoscându-1 pe Dumnezeu: „Prin Sfânta Scriptură suntem îndreptați spre virtute și contemplație. In ea găsim îndemnuri spre virtute, și îndepărtare de toată răutatea. Să batem, deci, la paradisul preafrumos al Scripturii, la paradisul cel cu bun miros, cel prea dulce, cel care se atinge de inima noastră, care o mângâie când este întristată, o potolește când este mâniată și o umple de bucurie veșnică. Să nu batem superficial, ci mai degrabă cu osârdie și cu stăruință. Să nu trândăvim a bate, căci în chipul acesta ni se va deschide" (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica).

Mântuitorul Iisus Hristos a explicat oamenilor învățăturile Sale. De exemplu, pentru ca aceștia să conștientizeze valoarea sufletului pentru mântuire, Mântuitorul le-a dat explicația: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri" (Marcu 8, 36-38).

„Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înțelepciunii și al descoperirii, spre deplina Lui cunoaștere" (Efeseni 1, 17).

Preotul Ilarion Felea, în cartea sa Duhul adevărului, ne sfătuiește: „Dorește cineva istorie, citește pe Moise, Cărțile Regilor, Cronicile și Faptele Apostolilor. Dorește cineva cea mai înaltă filosofie, citește Evanghelia sau Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Dorește cineva principii pedagogice clasice, citește cărțile de înțelepciune și Proverbele din Vechiul Testament. Dorește poezie, citește Psaltirea și parabolele Mântuitorului… Tot ce este mai bun în cărțile lumii, aflăm în Sfânta Scriptură."

Sfântul Ioan Damaschin ne avertiza: „Nimic nu este mai de preț decât cunoștința; căci cunoștința este lumina sufletului, iar necunoștința, dimpotrivă, întuneric."

Gnoseologia teologică a filosofiei și a teologiei bizantine e sprijinită în principal pe modele ale filosofiei antice, remarcând diferența dintre adevăr și cunoaștere, dintre A FI și A CUNOAȘTE. Adevărul este un lucru sensibil sau inteligibil, un obiect, iar cunoașterea este participarea la acest lucru; ea a fost considerată act înalt și prețios, stăpânire asupra oricărui obiect de cunoaștere (de exemplu: filosofia greacă antică: TEORIE și FAPTĂ). Cunoașterea este participare la adevăr, ea constituie în primul rând o achiziție care îl luminează, îl îmbogățește și îl transformă pe om. Cunoașterea este act și practică, energie și explicație. Cunoașterea are ca izvor obiectul (lucrul, adevărul) care poate fi cunoscut.

In fața vastelor oceane ale desăvârșirilor dumnezeiești, toate făpturile nu sunt decât o picătură. în contemplarea lui Dumnezeu, mintea e luată pe sus de dragoste. E luată prin surprindere. Inima tresaltă și duhul se veselește. Omul se înalță în văzduh, sufletul se eliberează de povara trupului. De aici încolo, mintea devine ceea ce vede. De la înțelepciunea dumnezeiască devine înțeleaptă. De la sfințenie devine sfântă. Creștinismul fără smerenie este o antinomie.

Părinții teologici spun că mintea și Dumnezeu sunt o paradigmă a celuilalt. Omul este, în general, o făptură nefericită.

„Cine crede în Mine râuri de apă vie vor curge din pântecele lui" (Ioan 7, 38) („clocoturile" Duhul Sfânt din adâncul inimii).

Sfântul Grigorie de Nyssa spunea că „a vedea pe Dumnezeu înseamnă a nu găsi niciodată o saturare a dorinței…"

Dumnezeu este în întregime uimire și minunare.

„Pe lângă teologie, mai există și 'glasul deșertului', adică știința experimentală a asceților, cu totul sensibilă la pervertirea adâncă a omului; aceasta constituie o antropologie practică, aplicată și care ne învață direct 'războiul nevăzut', ca să cunoaștem integral adevărul despre om. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog și alții, înzestrați cu harurile pătrunderii 'poetice', ne oferă marile sinteze ale contemplării lor mistice".

„Antropologia ortodoxă nu este morală (ca cea apuseană), ci ontologică; ea este ontologia îndumnezeirii. Ea nu vizează cucerirea acestei lumi, ci 'răpirea împărăției lui Dumnezeu', transformarea lăuntrică a lumii în împărăție și luminarea ei progresivă, prin energiile divine. Astfel, Biserica este locul unde se efectuează această metamorfoză prin TAINE și CULT, ni se revelează în mod esențial ca Euharistie, adică viața dumnezeiască în cea omenească, epifanie și icoană a realității cerești." (capitolul Antropologia îndumnezeirii).

Cele mai vechi texte traduse în românește din slavonește au fost: Codicele Voronețean, Psaltirea Șcheiană, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Hurmuzachi, Catehismul Marțian – traduse la începutul secolului al XV-lea și sfârșitul secolului al XVI-lea, aflându-se înaintea tipăriturilor lui Coresi: Octoihul (1556), Triodul penticostar (1558), Tetraevanghelul (1566). în Transilvania, în secolul al Vl-lea se tipăresc: Catehismul (1559), Tetraevangheliare (1561), Apostolul (1563), Liturghier (1570), Psaltirea (1570), Evanghelie cu învățătură (1581), Palia de la Orăștie (1582). In secolul al XVII-lea se tipăresc cărți în română și slavonă: Pravila de la Govora (1640), Evanghelia învățătoare, Cartea despre taine, Evanghelia cu învățături a lui Coresi (1641), Noul Testament al lui Simion Ștefan (1648).

Reprezentanții literaturii religioase din secolul al Vll-lea sunt: Mitropolitul Varlaam: Carte românească de învățătură (1643), Cazania, Udriște Năsturel: Molitvelnicul (1635), Carte despre imitarea lui Hristos (1647), Viața Sfântului Varlaam și Ioasaf (1649); Simion Ștefan (Noul Testament (1648), Psaltirea (1651).

Un reprezentant de seamă al literaturii religioase din a doua jumătate a secolului al Vl-lea a fost Mitropolitul Dosoftei. Acesta avea numele Dimitrie Barila. A fost primul nostru poet. A fost clăugăr, episcop de Huși, ajunge mitropolit al Moldovei în 1671. A fugit în Polonia, se reîntoarce în 1675, când este închis la Mănăstirea Sfântul Sava din Iași. A tipărit: Parimiile peste an (1683), Psaltirea de înțeles a Sfântului împărat Prooroc David (1680), Molitvelnic de înțeles (1681), Viața și petrecerea sfinților (patru volume, 1682, 1683, 1686). Prima tipărire a Psaltirii se face în Polonia în anul 1673. Unii psalmi au devenit colinde, care au fost apoi culese de Anton Pann. Viața și petrecerea sfinților se deschide cu un epiaf intitulat La Stema Moldovei. Traducerea s-a făcut în grecește și sârbește. Cartea conținea și legende, dar și unele scurte portrete. Din această carte se inspiră Mihail Sadoveanu.

Urmează Biblia de la București (1688), Nicolae Milescu, Istoria despre Sfânta Icoană a Prea Sfintei Noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu Măria (1655); Carte cu multe întrebări, foarte de folos pentru multe trebuințe ale credinței noastre a preotului Ion Zoba din Vinț.

Antim Ivireanu a tipărit Evangheliarul greco-român (1693) și Psaltirea (1694) și I încă paisprezece cărți (Didahiile – Predici, care constituie un izvor de informație din I primele decenii ale secolului al XVUI-lea).

Damaschin al Râmnicului a fost contemporan cu Antim Ivireanu, a tipărit Apostolul I (1683), a tradus Mineiele (1698).

Teodor Corbea dăruiește în 1725 bisericii din Șcheii Brașovului Psaltirea sa în versuri; Gherontie Cotore.

Poezia filosofică este reprezentată mai ales de poemul filosofic pe tema fortuna labilis intitulat Viața lumii, de Miron Cristea, urmat de Țiganiada de Ion Budai Deleanu; de poemul sociogonic Anatolida (sau Omul și forțele) de Ion Heliade Rădulescu; de poema cosmogonică Dumnezeu de Bogdan Petriceicu Hașdeu.

Susținătoarea tradiționalismului în peisajul cultural al epocii interbelice este „Gândirea", revistă apărută la Cluj în 1921, sub conducerea lui Cezar Petrescu, transferată în 1922 la București, aici avându-1 ca director pe Nichifor Crainic. Pornind de la tradiție și principile semănătoriste, pe care le depășește (criticând chiar primitivismul acestora), gândirismul proclamă spiritualizarea tradiției pe o bază religioasă. E vorba de ortodoxism. Gândirismul a încurajat mai ales două direcții în lirică. Una dintre acestea susținea poezia străbătută de fiorul religios sau versurile ce prezentau raporturile omului cu forțele cosmice. Era o poezie a „sensibilității metafizice", ilustrată de Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic. A doua direcție a liricii gandiriste a fost cea a vitalismului, a teluricului, elementarului, ilustrată de versurile lui Aron Cotruș, Radu Gyr.

Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu au sintetizat, fiecare în maniera sa proprie, tendințele generate de „spiritul veacului". Tudor Arghezi și Ion Barbu au fost revendicați de către moderniști, fiind considerați drept modele.

In privința „Gândirii", cercul de la „Sburătorul" condamnă tradiționalismul, misticismul ortodoxist și ostilitatea față de civilizație. Preferințele celor ce formau gruparea de la „Sburătorul" mergeau, în lirică, spre „poezia senzorialistă", „de notație", sau „de atmosferă", obținută prin explorarea universului lăuntric. De o mare audiență se bucura și poezia hermetică, dat fiind faptul că era negată existența vreunui raport între valoarea estetică și ușurința de a înțelege o operă. Cuvântul, încetând să mai aibă o funcție de comunicare, devenea instrumentul unei „operații magice", de „incantație", de „vrăjire" a cititorului.

Vasile Voiculescu apare ca un poet al credinței fără tăgadă, întruchipările biblice devin: îngerul Nădejdii, îngerul cel Mare, Arhanghelul durerii, Heruvimul nevăzut. Voiculescu manifestă predilecție pentru alegorie, simbol, parabolă, comparație amplă; apar treptat și semnele expresionismului, tumultul vieții pulsând în vegetația din jur, sufletul devine spațiul unor frământări ca în pragul apocalipsei; volumele Poeme cu îngeri, Destin, Urcuș, întrezăriri, sunt volume în care se pune în evidență vocația mistică a lui Voiculescu.

„Ilustrând perfect modernismul moderat, Arghezi s-a dovedit și un reformator important al liricii noastre… In Flori de mucigai, se modifică sfera realității acceptate drept poetice'."

3. Valori estetice și valori de cunoaștere în poezia argheziană

Tudor Arghezi este un scriitor care a abordat toate genurile literare (liric, epic, dramatic), iar în cadrul acestor genuri o mulțime de specii literare și de direcții tematice. A fost publicist, activitate în care s-a remarcat prin pamflete și printr-o specie de publicistică pe carea creat-o, tableta – scurtă notă de ziar realizată prin folosirea de mijloace poetice.

Arghezi face parte din șirul marilor poeți interbelici, alături de George Bacovia, Lucian Blaga și Ion Barbu, dar se deosebește de aceștia prin diversitate tematică și stilistică. Fiecare dintre ceilalți trei poeți s-a remarcat în câte o singură direcție creativă: Bacovia ca poet simbolist al orașului provincial și al periferiilor, Blaga în calitate de poet filosof, iar Barbu prin lirică ermetică. Putem spune că nici un alt poet român important de până la Arghezi, cu excepția lui Mihai Eminescu, nu a realizat o la fel de largă diversitate a expresiei lirice.

Printre direcțiile lirice pe care le-a abordat figurează și poezia erotică. La începutul creației, aceasta cuprindea versuri inspirate de lirica eminesciană a iubirii (Creion), apoi cultivă lirica de evocare a iubirii pierdute și regretate, încărcată de o mare tensiune a sentimentului și ideii, categorie în care intră Psalmul de taină:

„Tu te-ai pierdut din drumul lumii

ca o săgeată fără țintă

Și frumusețea ta făcută

pare-a fi fost ca să mă mintă.

Dar fiindcă n-ai putut răpune

destinul ce-ți pândi făptura

Și n-ai știut a-i scoate-n cale

și-a-1 prăvăli de moarte, ura…"

Sau poezia iubirii casnice, maritale, în Mirele, Mireasa, unde Arghezi încearcă să refacă atmosfera paradisiacă:

„Pășunea mea tu să fii

Cu păpădii."

{Mirele, volumul Logodnă)

„După ce te voi fi trecut și apărat

De fiarele mici, de gâzele de un carat,

De șarpe, de lanțuri și de metale Vegetale,

O să mă lași să-ți pui inele de mâini, brățări de picioare.

Și alte veșminte, dogorâtoare."

{Mireasa)

Tudor Arghezi a experimentat, în volumul Flori de mucigai, tema vieții oamenilor împinși în afara societății, a marginalizatilor, indiferent de cauza poziției lor de excluși. Sunt tâlhari, în Pui de găi, întemnițați pentru vini care nu se precizează, în Galere, se creează imaginea unui bisexuat, în Fătălăul, sau a unui țăran revoltat împotriva boierului, cel din Ion Ion.

A scris și poezii axate de o perspectivă a copilului asupra existenței, pe reprezentarea micii lumi a acestuia, dar văzută prin ochii săi, deci, în proporții mărite și într-o manieră diferită de a adultului, fiind astfel speciale versurile din volumul Hore:

Intre flori de chiparoasă

Doarme. Cine doarme dus,

Răsturnat cu ceafa-n sus,

Vânătă și unsuroasă?

De subt foi, unde-i culcat,

Capul singur i se vede.

Somnorosul din livede

A vorbit. Poate-a visat.

N-are fir în cap, de chel,

Și, găsi-1-ar strechile,

l-au căzut urechile.

Du-te, zgâlțâie-1 nițel.

Domnule, nu'ș cine ești,

Dar te bate vântu-n pat

Și parcă te-ai și umflat.

Pune fesul că răcești.

Dă-i mai bine-un bobârnac.

N-ai văzut că e dovleac?

(Horă în grădină)

„într-o țară care-a fost

Era mare cel mai prost.

Bi-ba, ba-ba Li-ba, la-ba.

Țara unde-i bun tutunul

Avea proști unul și unul.

Bi-bo, bo-bi Ri-bo, ro-bi."

(Horă de băieți)

Un alt sector important este cel al poeziei sociale, ce poate fi divizată în două ramuri. E vorba mai întâi de versurile inspirate din revolta țărănească, apărute în volumul 7907 – Peizaje, unde se fac portrete de țărani (Răzvrătitul), de boieri (Coconu' Alecu), se realizează scene de masă (Cauza cauzelor, Flămânzii). Și apoi de cele din volumul Cântare Omului, unde accentul cade pe calități ale omului văzut în generalitatea sa, ca specie, și nu ca individ: capacitatea de creație (Născocitorul), cea de a munci (Să ți-o sărut), de a fi solidar (Temeiul ni-i frăția).

Proza argheziană cuprinde romane de inspirație mistică, ca Ochii Maicii Domnului, povestea unei posibile reîncarnări a Fecioarei într-unui din personaje, și pamflete, tablete. Toată creația în proză poate fi considerată drept aparținătoare genului epic, dar și celui liric, prin bogăția de simboluri sau figuri de stil.

Sub aspect stilistic și lexical, opera scriitorului se remarcă prin faptul că realizează o sinteză vizibilă între tehnica literară a curentului simbolist, cea specifică literaturii religioase, și cea specifică literaturii populare.

Publicarea volumului Cântare Omului în anul 1956 a creat valuri de opinii diferite în anii care au urmat. Unii critici oficiali îl considerau o „laudă" a „omului nou", formulă mult trâmbițată în epocă, în timp ce „alții" îl ponegreau pe tăcute. Redau consemnarea făcută după o convorbire intimă din anul 1965 de Tudor Arghezi: „Cântare Omului este, după cum se știe, titlul dat volumului de versuri și dedicat omului, descoperitorului vieții, al rosturilor ei, al necunoscutului devenit cunoscut. Titlul, ca și versurile, i-au nemulțumit pe unii, care ar fi dorit să se cheme, poate, altfel… Mi s-a reproșat de unele spirite politico-literare de atunci, pe ocolite, că aș fi utilizat o reminiscență biblică spre a combate așa-zisa ideologie marxistă… Alții s-au mândrit că ar fi un elogiu adus 'omului nou' trâmbițat de sloganele la modă. în fond, titlul volumului fusese găsit în vremea când mi se imputa că sunt autorul 'putrefacției poeziei'… Noduri în papură vor fi căutate, probabil, și cu alte ocazii, mai ales că în spiritul unora de-acum sau dintr-alte vremuri trecute sau care vor veni, există plăcerea contradicției și a denigrării, exemple am avut destule în viață… Este mai ușor să denigrezi decât să accepți o evidență!… Aveam pe masa de lucru, în același timp, și o completare, pe care aș fi voit s-o numesc Neomul, venită din crâncenele realități ale epocii sau, mai bine zis, ale epocilor care ar fi dorit cu orice preț să dispar… Cred că titlul volumului apărut ilustrează mai bine valorile acestui Om care este și al nostru, țăran sau orășean… Pot mărturisi azi că-mi purtam gândurile, atunci, la marile genii românești care erau prostește contestate: Brâncuș, Coandă și marii noștri inovatori care au revoluționat o lume întreagă…"

Tudor Arghezi credea că „un poet suferă întâi și-ntâi pentru că e poet… Poezia e suferință, e întrebare, e căutare și răzvrătire în sine, altfel nu e poezie… Adevărații poeți sunt puțini în lume și cu atât mai valoroși… Mă gândesc la Villon și la Gyr, amândoi poeți, amândoi în pușcărie… Trebuie să mori ca să devii mare și important în ochii lumii și, dacă se poate, să fi trăit și în mizerie… Ochii lumii sunt orbi când trăiești și iarăși mă gândesc la marii noștri uitați: Tonitza, Brâncuș, Eminescu, Topârceanu sau Caragiale… Când trăia Eminescu, i se spunea 'nebunu de Eminescu', iar azi niscaiva grămătici se fălesc zicând că oi au descoperit locul unde erau plopii fără soț. Ei uită că și plopii mor!"

Tudor Arghezi a fost numit „poetul plugului" încă din primul volum, în care apar poeziei cu conținut social: Plugule, Belșug. Sunt creații lirice închinate țăranului român, pe care Arghezi îl privește monumental, statuar. Despre Belșug, Tudor Vianu spunea că este „cea mai măreață odă închinată vreodată țăranului român".

„El, singuratic, duce către cer

Brazda pornită-n țară, de la vatră.

Când îi privești, împiedicați în fier,

Par, el de bronz și vitele de piatră."

{Belșug)

Versurile din volumul Flori de mucigai îl arată pe Arghezi drept un „artist al cuvântului". După cum mărturisește în poezia ce dă titlul volumului, ele au fost scrise „cu unghiile de la mâna stângă", într-un limbaj viu colorat,

„Sunt stihuri fără an,

Stihuri de groapă,

De sete de apă

Și de foame de scrum."

de o expresivitate nebănuită. Poetul îmbină cuvântul argotic cu arhaismul, cu neologismul sau cu expresia familiară, realizând acele „cuvintele potrivite". Semnificative pentru invenția lingvistică argheziană sunt poeziile: Fătălăul, Cântec mut, Galere, Tinca, Rada.

Utilizând cuvinte din toate compartimentele lingvistice, a creat asociații inedite, este un inovator în stilistica poetică, utilizând dislocarea (o inversiune de tip aparte, în care un cuvânt este așezat la distanță față de determinantul său). Pe linia lui Baudelaire, introduce în lirica românească estetica urâtului, realizând din „bube, mucigaiuri și noroi", frumuseți și prețuri noi".

Poezia Testament se înscrie între artele poetice argheziene (Rugă de seară, Portret), fiind cea mai realizată poezie programatică a acestuia; face parte din rândul marilor arte poetice românești: Epigonii de Mihai Eminescu, Poetul de George Coșbuc, Rugăciune de Octavian Goga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga, Joc secund de Ion Barbu.

Crezul poetic arghezian este acela că artistul poate lăsa moștenire urmașilor săi o valoare spirituală (cartea de poezie); opera de artă trebuie să exprime un document fundamental care atestă mutația muncii creatoare a unui popor dintr-un plan material într-unui spiritual; ea va reprezenta „hrisovul cel dintâi al neamului". Poezia este o prelucarare artistică a cuvintelor, o „potrivire" a acestora. Pentru Arghezi, cartea (opera sa întreagă) e o „răzbunare", un „bici răbdat", care se întoarce în cuvinte împotriva asupritorilor. Este o răzbunare subtilă, deoarece stăpânul nu poate înțelege mesajul inclus în operă și va „juca ca un țap înjunghiat" pe melodia interioară dezvăluită prin versurile poeziei.

Testament mărturisește concluzia că poezia este o expresie a spiritualității unui popor, o sinteză etnică, etică și estetică, pe care o realizase cu efort și suferință poetul.

Limbajul poeziei Testament se remarcă prin noutate și originalitate. Sintagmele poetice se constituie frecvent în serii opuse: „graiuri cu-ndemnuri pentru vite" – „cuvinte potrivite"; „să-mbie" – „să-njure"; „cenușă" – „Dumnezeu"; „rob" – „Domn". Dintre procedeele artistice, preferința lui Arghezi se îndreaptă spre metaforă: cartea, hrisovul, sudoarea muncii, ocara, slova de foc, slova făurită.

Arghezi reușește împerecheri inedite de cuvinte: „nume adunat pe-o carte", „seara răzvrătită", „osemintele vărsate-n mine", „torcând ușure", „ciorchin de negi". Epitetele se disting prin noutate: „dulcea lui putere", „durerea surdă și amară". Se găsesc inovații și în sintaxa poetică; se impun spectaculoase dislocări topice: „Și dând în vârf, ca un chiorchin de negi, / Rodul durerii de vecii întregi."

Lexicul e colțuros, abrupt, în consonanță cu asprimea existenței transfigurată artistic; majoritatea cuvintelor și expresiilor sunt populare: gropi, răpi, pe brânci, căpătâi, sarică, sapă, plăvani, vite, zdrențe.

Strofele sunt inegale ca întindere, versurile au măsură și ritmuri variabile, în funcție de tonalitatea sentimentelor exprimate, iar rima este împerecheată.

In creația argheziană există un număr redus de neologisme, deși Arghezi nu le respinge însă; ele sunt utilizate doar atunci când vorba românească nu e suficient de cuprinzătoare, de nuanțată, pentru oglindirea plenară a gândurilor și sentimentelor: „Tu știi că destinul e grav" (Graiul nopții); „Petecul unui crepuscul" (închinăciune); „Din sufletul imponderabilei naturi" (Vraciul); „Vino, mâna mi-e caldă și pură" (Portret).

Arghezi recurge în creația sa și la elementele de la periferia limbii, la expresiile argotice. O parte din poeziile volumului Flori de mucigai (Tinca, Rada, La popice, Fătălăul) conțin expresii care arată orientarea spre un limbaj mai pitoresc, spre expresia nudă, pentru a reflecta cât mai veridic realitatea vizată.

In numeroase capodopere argheziene se întâlnește expresia dură, cu destule crudități verbale. George Călinescu aprecia încă din 1927 semnificația complexului fenomen artistic arghezian: „Nimeni nu poate fi atât de trivial cu atâta suavitate și mai elevat cu așa mijloace materiale. De aceea socotim pe Tudor Arghezi drept cel mai mare poet contemporan al nostru."

Caracterul simbolist constituie una din trăsăturile fundamentale ale limbajului poetic arghezian. Simbolistica este reprezentată prin cuvinte, imagini, conținutul integral al unei poeziei: șoimul, vulturul, albina, lumina, azurul, bezna, muntele, ceața, fulgii de zăpadă, lacătul, cheia, piscul, cântecul, veacul – sunt doar o mică parte din cuvintele care dobândesc un nou relief, un nou conținut, în lirica argheziană.

Poetul încearcă să pătrundă în lucruri, să vadă dincolo de orizont, sprijinindu-se pe o neistovită forță de plasticizare. Se consideră magician al cuvântului, în posesia unor „chei" cu care descuie „toate ușile-ncuiate".

Principala trăsătură a stilului său este dezvoltarea metaforică:

„Nalt candelabru, strajă de hotare,

Stele vin și se aprind pe rând

In ramurile-ninse pe altare."

(Psalm)

„Câte stihii senine adânc se zbuciumară

Ca să-ți răsară limpezi icoanele de-afară?"

(Dar ochii tăi).

Expresia se caracterizează prin plasticitate: „ograda a putrezit" (Duhovnicească); „genunchii sunt copți ca grâul" (Creion); „oamenii trec prin borș de noroi" (Cântec de fluier).

Epitetul arghezian se caracterizează prin materialitate; poetul este un neîntrecut creator de epitete rare: „femeie scumpă și ispită moale" (Jignire); „Hoit păgân, / Tu nu ești frumusețea" (Heruvim bolnav); „lapte amar și agurid", „nămoluri fierte, grele de asfalt", „aromele de vin și untdelemn" (Heruvim bolnav).

Dislocările sunt, de asemenea, prezente în poezia argheziană:

„Neprețuind granitul, o, fecioară!

Din care-aș fi putut să ți-1 cioplesc,

Am căutat în lutul românesc

Trupul tău zvelt și cu miros de ceară."

(Jignire)

CONCLUZII

Tudor Arghezi (1880-1967) primește în anul 1946, pentru activitatea literară remarcabilă, Premiul Național de Poezie; în anul 1955 este ales membru al Academiei Române; e distins cu numeroase titluri și premii; în 1965 primește Premiul Internațional Herder; este sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere, la 80 și, respectiv, la 85 de ani, ca poet național; este ales membru al Academiei Sârbe de Științe și Litere.

Tudor Arghezi mărturisea următoarele: „M-a posedat intenția de a împrumuta vorbelor însușiri materiale, așa încât unele să miroasă, unele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau mușculate și cu păr de animal. Toată viața am avut idealul să fac o fabrică de jucării și, lipsindu-mi instalațiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin și mai gratuit în lumea civilizată, cu materialul vagabond al cuvintelor date."

Paul Celan, poet născut la Cernăuți, traduce poeme de Arghezi în limba germană.

Iată și un Psalm de Paul Celan, în traducerea lui Mihail Sabin:

„Nimeni nu se plămădește iarăși din lut,

Nimeni nu ne descântă nisipul.

Nimeni.

Slăvit fii, Nimeni,

De dragul tău

visăm înflorirea

spre tine.

Nimic

eram, suntem, vom fi,

înflorind vom rămâne:

trandafiri ai nimănui.

Cu sufletul în lumină,

cu urma pustie a nisipului în cer,

cu coroana înroșită

de aprinsul cuvânt ce-1 cântăm

deasupra, o! deasupra

spinului."

Chiar dacă Ovid S. Crohmălniceanu arăta că „poezia cea mai interiorizată pe care a avut-o vreodată literatura română, precum și cea mai religioasă, se află în lirica lui Vasile Voiculescu" {Istoria literaturii române în perioada interbelică), Arghezi face parte din epoca dogmatică, alături de Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, poezia ieșind din matca sa estetică și slujind interesele politice ale momentului.

Vorbind despre latura filosofică a createi lui Tudor Arghezi, Pompiliu Constantinescu afirma că, în general, poezia este un țipăt între noaptea care ne precede și ne urmează, „soluție provizorie între două necunoscute". Orice lirică majoră este metafizică. „Integrând un absolut, poezia este însăși o ipostază a absolutului; și sunt 'atâtea absoluturi' câți poeți cu mesagiu sunt în literatura lumii. M. Eminescu a contemplat absolutul din eternitatea durerii și a morții, din lupta dramatică între conștiința și destinul lui efemer, echilibrul conștiinței găsindu-1 în contemplația din Scrisori, din Luceafărul și din Sărmanul Dionis, din care se distinge filosofia lui."

Lirica filosofică argheziană este și ea o experiență spirituală, o integrare a eului în ordinea cosmică, o acordare subiectivă cu ea. „Inconformist, sarcastic până la paroxism, climatul poeziei argheziene nu este mai puțin incompatibil decât al celui eminescian. Iubirea, natura, moartea, Dumnezeu, sunt date ale existenței; poetul e destinat să trăiască în ele; luptând să le dea și o ordine interioară, căutând un acord al eului cu lumea" și este firesc să penduleze dramatic între păcat și înălțare, între materie și spirit; „conștiința lui se sfâșie între principiul coruptibil și cel incoruptibil, se caută, se pierde, se regăsește în însuși principiul suprem al vieții". Când își pierde paradisul prim, poetul este silit să afle iadul și raiul în condiția umană și aspră. Viața însăși este o luptă între „divin și infernal, între bine și rău".

Indoielile, revoltele, imaginile infernale din Psalmi, Duhovnicească, mai ales, reprezintă setea de certitudine, „de fixare într-un centru purificator". Vitalismul poeziei argheziene este deplin, ca ritmul cosmic, iar forța sa lirică este o mergere directă la izvoare.

De aici și materializarea, și accepția panteistă a divinității, revelată în: Belșug, Har, Duhovnicească și Psalm.

Pentru Arghezi, Dumnezeu este în noi, e alături de noi, „e viața multiplă, liberă și sacră, prin însuși misterioasa ei forță eternă de viață". Lupta se împacă prin principiul unic al vieții, care este „însuși principiul și voința divină".

Nicolae Balotă, în studiul Opera lui Tudor Arghezi, vorbind despre specificul poeziei filosofice, al Psalmilor, îndeosebi, aduce câteva idei, absolut necesare pentru înțelegerea mecanismului acestei poezii. Mai întâi vorbește despre specificul „verbului" poetului în fața lui Dumnezeu, „cuvânt mai rar implorator, mai des violent agresiv". Poetul se ia la harță cu Dumnezeu, îl înfruntă, violentează cerul, se luptă cu îngerul. „Cuvântul său este stârnit chiar de Tăcerea absolută căreia i se adresează și în care se aude pierind."

Subliniază faptul că aceasta este posibil datorită faptului că poetul nu l-ar căuta pe Dumnezeu „dacă în prealabil n-ar fi fost găsit de el. Monahul de la Cernica nu L-ar fi dorit dacă nu L-ar fi gustat, dar, de asemenea, nu L-ar fi părăsit dacă nu s-ar fi simțit părăsit, uitat de El, și nu L-ar fi blestemat dacă nu s-ar fi socotit blestemat de El. Poetul știe că în confruntarea sa cu divinitatea are de ales între fervoare și răceală glacială, proferând invectiva sau binecuvântând, fără să cadă însă în indiferență.

„Chiar în perioadele în care tulburarea apelor sufletului său pare că încetează, în care nu se mai simte asemenea unui erou dostoievskian – un 'chinuit al divinității' -, el nu va alege, în cearta omului cu Dumnezeu, neutralitatea. Nu-1 vom surprinde niciodată plictisit de a relua vechea luptă".

Psalmii lui Arghezi nu reprezintă un imn; omul Arghezi era un credincios, iar eul arghezian (poetic) mereu oscilează, excelează prin viziunea concretă, nu se mulțumește cu abstractul, este Toma necredinciosul, vrea să pună mâna pe rana Sa.

Cântare Omului este o replică la Psalmi, fiind o cântare neadresată lui Dumnezeu, ci omului. Arghezi face o concesie filosofiei marxiste, având la bază filosofia materialistă.

„Eli, Eli, lama sabahtani'? (Matei 27, 46; Marcu 15; 34), „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?" – Este, observă Paul Claudel, „conflictul a două naturi și a două voințe reunite în arena ferecată a vocației răscumpărătoare", clamat cu vorbele omenești ale Psalmistului (21, 1). Omul Iisus, Care se rugase cu sudori de sânge în Grădina Ghetsemanilor și cerșise să se treacă de la El paharul pătimirii, dar sfârșise prin a Se încredința voii Tatălui ceresc, strigă acum nu ca un Dumnezeu atotputernic, ci ca un om, covârșit de durere în carnea și-n oasele lui. Omenitatea a fost asumată până la capăt și strigătul ei bate la porțile cerului, care nu vor întârzia să se deschidă. Stă în această mare cumpănă a jertfei răscumpărătoare toată frământarea lui Iov, spre dumnezeiască dezlegare. Nae lonescu avea toată dreptatea: Creștinismul este, până la urmă, „soluția dumnezeiască a problemei lui Iov."

BIBLIOGRAFIE

DICȚIONARE

Dicționarul general al literaturii romîne ( Sub coordonarea lui Eugen Simion), Ed. Univers Enciclopedic, (Academia Română) Literele A/B; C/D; E/K, 2004-2005

Jean Chevalier, Alain Gherbrant, Discționar de simboluri, Vol.1 (A-D), Vol.2 (E-O), Vol.3 (P-Z), Ed. Artemis, Buc, 1994

ISTORII ALE LITERATURII

G. Călinescu, Istoria literaturi române de la origini până în prezent, Ed. Nagard, Milano, 1974

D. Micu, Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism, Ed. Saeculuni, I.O., Buc., 2000

OPERE. Se vor folosi edițiile critice sau volumele de autor în cazul operelor literare.

EXEGENEZĂ

Anania Vasile , Din spumele mării, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995

Avram Vasile, Crestinismul cosmic. O paradigma pierduta, Ed. Saeculum, Sibiu, 1999

Blaga Lucian, Trilogia cunoasterii, Ed. Minerva, Buc., Vol.8

Berdinaev Nicolai, Spirit si libertate, Ed. Paideia, Buc., 1996

Bohme Iacob, Aurora sau rasaritul care se intrezareste, Ed. Stiintifica, Buc., 1993

Boatca Silvestre, George Savu, De romaneasca invatatura. Antologie de literatura populara si culta religioasa, Ed. Recif, Buc., 1992

Crainic Nechifor, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iasi, 1994

Diaconescu Mihail, Istoria literaturii daco-romane, Ed. Alcor edimpex, Buc., 1999

Doinas-Stefan Augustin, Orfeu si tentatia realului, Ed. Eminescu, Buc.

Durand, Gilbert, Figuri mistice si chipuri ale operei de la mitocritici la mitanaliza, Ed. Nemira, Buc., 1998

Endokimov Paul, Cunosterea lui Dumnezeu, Asociatia Crestina Cristiana, Buc., 1995

Dan Laurentiu, Privirea lui Orfeu – jurnal metafizic, Ed. Enciclopedica, Buc., 1995

Manolescu Nicolae, Poezia romaneasca moderna de la Bacovia la Emil Bota, Ed. Alfa Paidia, Buc., 1996

Popescu Florentin, Antologie a poeziei religioase romanesti, Vol. I-II, Buc., 1952-1996

Otto Rudolf, Sacrul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992

Sestov Lev, Noaptea din Gradina Getsimani, Ed. Polirom, Iasi, 1995

Staniloaie Dumitru, Isus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993

CUPRINS

PREFAȚĂ ……………………………………………………………………………………….3

CAPITOLUL I

CREDINȚĂ ȘI FRUMOS ÎN SCRIERILE PATRISTICE ………….……7

1.IDEEA DE DUMNEZEU FRUMUSEȚE LA SCRIITORII PATRISTICI ………………………………………………………….……8

CAPITOLUL II

MOTIVE LIRICE SI FORME LITERARE…………………………………………17

Teme filosofice și expresie literară …………………………………………..17

Psalmii: specie lirică și evoluție …………………………………23

Psalmii în lirica argheziană: dialoguri imaginare ……………………….28

Nivelurile Psalmilor: stratul liric și substratul dramatic ………………32

CAPITOLULUL III

POEZIA PSALMILOR IN ORTODOXIE …………………………………………..44

Repere istorice: Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi,

Ștefan Augustin Doinaș ……………………………………………………………………44

„Teologia negativă" și expresionismul. Influențe asupra poeziei argheziene ………………………………………………………………………………………60

Ortodoxia și poezia psalmilor ……………………………………………….65

CAPITOLUL IV

TRADITIA CRESTINA SI TAGADA MODERNA ………………….…75

Structura dilematică și nevoia de cunoaștere în poezie …….……75

2. Tradiționalismul credinței și tăgada modernistă …………….……83

3. Valori estetice și valori de cunoaștere în poezia argheziană ……..88

CONCLUZII ………………………………………………………….…..96

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………….…..100