Motivatia Vocationala a Copiilor din Centrele de Plasament de Tip Familial
DIZERTATIE
Motivatia vocationala a copiilor din centrele de plasament de tip familial.
STUDIU COMPARATIV
CUPRINS
ARGUMENT
PARTEA TEORETICĂ
CAPITOLUL 1. Orientarea spre carieră
Consilierea
1.1.1. Forme ale consilierii
Conceptul de orientare spre carieră
Factori importanți în orientarea spre carieră
Nevoia de consiliere și orientare în carieră
CAPITOLUL 2. Procesul consilierii
2.1. Pașii unui proces de orientare în carieră
2.1.1. Autocunoașterea
2.1.2. Informarea
2.1.3. Luarea deciziei
2.1.4. Planul carierei
CAPITOLUL 3. Problematica tinerilor care părăsesc sistemul de protecție
3.1.Considerații generale privind tinerii de peste 18 ani care părăsesc sistemul de protecție
3.2.Efectele instituționalizării asupra dezvoltării tinerilor din centrele
rezidențiale
3.3.Particularități comportamentale ale tinerilor instituționalizați
3.4.Particularități ale afectivității în adolescența tinerilor instituționalizați
3.5. Construcția identității de sine la tinerii care au parcurs traseul instituțional
Relația cu grupul, cu adultul, cu autoritatea a tinerilor din instituții
Atitudinea față de școală și atitudinea față de muncă a tinerilor din instituții
CAPITOLUL 4. Autoeficacitatea și dificultățile întâmpinate de adolescenți în ce privește decizia pentru orientarea în carieră
4.1. Autoeficacitatea luării deciziei în orientarea în carieră
4.2. Dificultatea luării deciziei în orientarea în carieră
4.3. Studii relevante în domeniu
4.4. Premisele teoretice ale acestei lucrări
PARTEA PRACTICĂ
Capitolul 5. Program de intervenție
Capitolul 5. Studiu privind autoeficacitatea și dificultățile întâmpinate de adolescenți în ce privește decizia pentru orientarea în carieră
5. 1. Obiectivul cercetării
5. 2. Ipotezele cercetării
5. 3. Variabile. Design experimental
5. 4. Metoda
5. 4. 1. Lotul de subiecți
5. 4. 2. Instrumente folosite
5. 4. 3. Desfășurarea cercetării
5. 4. 1. Rezultatele obținute și interpretare
5. 5. 1. Limite și perspective noi de cercetare
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ARGUMENT
„Consilierea înseamnă multe lucruri. Ea este o tehnică de informare și evaluare. Ea este un mijloc de a modifica comportamentul. Ea este o experiență de comunicare. Dar mai mult decât atât, ea este o căutare în comun a sensului în viața omului, cu dezvoltarea dragostei ca element esențial, concomitent cu căutarea și consecințele ei. Pentru mine , restul este lipsit de importanță, dacă nu există acțiunea de căutare a sensului vieții! Într-adevăr, această căutare este însăși viața, iar consilierea este numai o intensificare specială a acestei căutări.”
(Strowig, R.W., apud Florea, Nicoleta, Surlea, Adriana, 2007, p. 5)
Fiecare persoană se confruntă la un moment dat cu o situație în care decizia sa este importantă, de ea depinzând foarte mult evoluția sa ulterioară pe diferite planuri. Adolescența este etapa de vârstă la care deciziile personale încep să capete importanță majoră. Tocmai de aceea este bine ca acestea să fie luate cât mai corect și în conformitate cu standardele stabilite. O astfel de decizie importantă la această vârstă este orientarea profesională, alegerea unei forme de studiu superioare care să reprezinte o oportunitate pentru elevul, respectiv absolventul de mai târziu.
Statisticile ne arată că anual în România circa 5000 de tineri urmează să părăsească sistemul de protecție și să se integreze socio-profesional. Acești tineri reprezintă unul din grupurile cele mai problematice și vulnerabile, fiind expuși riscului excluderii sociale și marginalizării. În esență, grupul rămâne o problemă dificilă, în primul rând datorită insuficienței măsurilor de sprijin real în momentul părăsirii instituției, acest lucru cumulându-se problemelor deja create de instituționalizare. În urma studiilor realizate și a observațiilor s-a ajuns la concluzia că activitățile de consiliere și orientare școlară și profesională reprezintă adevărate oportunități pentru viitorii angajați și profesioniști de mai târziu. Aceasta reprezintă de asemenea un prim pas care vine în ajutorul celui care-și caută sensul și rolul pe care îl are în societate, sensul vieții. Consilierea și orientarea școlară și profesională implică sarcini care vin în ajutorul persoanelor care doresc să ajungă la cea mai bună decizie în ce privește viitorul profesional. Un astfel de proiect a fost „Primul pas e important: Fii orientat!” , la care au participat elevi de clasa a XI-a, a XII-a și a XIII-a din grupuri școlare din judetul Botoșani. Fiecare elev care a decis să participe la proiect a fost întrebat inițial ce dorește să facă la finalizarea studiilor liceale, apoi a fost consiliat, mai exact i s-a realizat un profil psiho-profesional, urmând ca în finalul proiectului să aleagă cea mai bună decizie pentru viitorul său profesional.
Aprofundarea acestei cercetări ar putea fi utilă. În urma observațiilor realizate în primul an de proiect s-a ajuns la concluzia că la unii elevi decizia s-a păstrat și după procesul de consiliere și orientare școlară și profesională, iar la alții decizia s-a schimbat, unii erau mai deciși, alții mai puțin deciși în ce privește alegerea unei anumite profesii. Dificultățile întâmpinate de tineri în alegerea unei profesii se pot datora multiplelor schimbări în ce privește oferta de muncă, precum și schimbărilor apărute la nivelul cerințelor angajatorilor și la nivelul organizării activităților.
În studiile în domeniu s-au găsit date cu privire la importanța și influența pe care o poate avea un proces de consiliere, o intervenție în ce privește autoficacitatea unei decizii sau în ce privește dificultățile întâmpinate în procesul de luare a unei decizii de carieră. Ipoteza generală de la care s-a plecat este că procesul de consiliere (intervenția) are o influență pozitivă în ce privește autoeficacitatea luării deciziilor și a dificultăților întâmpinate în acest sens.
Integrarea socio-profesională a tinerilor proveniți din sistemul de protecție a copilului și folosirea optimă a potențialului lor constituie elemente esențiale pentru reducerea riscului excluziunii sociale și marginalizării.
În consecință, adolescenții și tinerii din sistemul de protecție specială, mai ales cei din serviciile rezidențiale, constituie o categorie care necesită în continuare o atenție sporită, cu precădere în ceea ce privește dezvoltarea și întărirea colaborării inter-instituționale pentru integrarea lor socio-profesională.
Orientarea spre carieră a adolescenților este un proces care presupune o atenție deosebită în organizarea și realizarea activităților utile în luarea celei mai bune decizii profesionale pentru fiecare în parte în funcție de personalitatea, nevoile și abilitățile fiecăruia, ținând cont bineînțeles și de concordanța acestora cu caracteristicile profesiilor vizate în acest sens.
PARTEA TEORETICĂ
CAPITOLUL 1
ORIENTAREA SPRE CARIERĂ
Consilierea
Fiecare persoană urmează o cale spre alegerea carierei. Aceasta cale, fie că alege să o parcurgă singur, fie că preferă sprijinul și îndrumarea celorlalți are un rol foarte important în ce privește descoperirea vocației. Consilierea, orientarea și ghidarea în carieră sunt activități care presupun colaborare și angajament de partea ambelor părți, atât a consilierului, cât și a consiliatului, scopul final fiind descoperirea carierei potrivite, pentru fiecare persoană în parte.
Pentru a înțelege mai bine rolul orientării în carieră este bine să se ia în considerare și definițiile date conceptului de carieră. Așadar în ce privește definirea carierei Tomșa, Ghe., (2007, pp. 5-16) prezintă mai multe abordări ale diferitor autori și anume:
– Johns, G (1998) prezintă cariera ca o „succesiune evolutivă de activități profesionale pe care le atinge o persoană, ca și atitudinile, cunoștințele și competențele dezvoltate de-a lungul timpului”.
– Super, D., E., o definește ca fiind „o succesiune de profesiuni, îndeletniciri și poziții pe care le are o persoană în decursul perioadei active a vieții”.
– Perlmutter, M., și Hall, E., (1992) definesc cariera ca fiind „ansamblul ocupațiilor caracterizate prin instruire și experiență, în care o persoană accede la poziții superioare care necesită mai multă responsabilitate și competență și care asigură un răspuns financiar crescut din partea organizației”.
Zlate, M., (2005, apud Tomșa, Ghe., 2007), luând în considerare și pozițiile autorilor menționați mai sus ajunge la concluzia următoare: „Consilierea este o succesiune de profesii, îndeletniciri, poziții, activități, experiențe și roluri practicate de individ de-a lungul vieții sale profesionale concomitent cu interpretarea lor subiectivă soldată cu traiectorii profesionale distincte”.
Consilierea mai poate fi privită ca fiind „relația interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul și o altă persoană care solicită asistență de specialitate, clientul” (Egan, 1990, apud Băban, Adriana, 2003, p. 15). Așadar consilierea presupune înainte de toate interacțiunea dintre două sau mai multe persoane, cu scopul de a soluționa o anumită problemă.
Băban, Adriana, (2003) prezintă următoarele caracteristici ale consilierii care o diferențiază de alte specializări care implică asistență psihologică:
tipul de persoane cărora li se adresează – consilierea adresându-se persoanelor normale, ajutându-i în acest caz sa facă față mai eficient sarcinilor, îmbunătățindu-și calitatea vieții;
asistența pe care o oferă folosește un model al dezvoltării și un model educațional, nu unul clinic;
preocuparea pentru prevenția problemelor ce pot împiedica dezvoltarea și funcționarea firească a persoanei.
Există mai multe tipuri de consiliere în funcție de nevoile pe care le urmăresc și de soluționarea acestora (Băban, Adriana, 2003, p. 16):
informațională – în care se oferă informații pe anumite teme;
de dezvoltare personală – în care se formează abilități și atitudini în scopul atingerii stării de bine;
educațională – repere psihoeducaționale;
de criză – în situații cu anumite grade de dificultate;
pastorală – perspectivă religioasă;
vocațională – dezvoltarea capacității de planificare a carierei.
În lucrarea de față se face referire la consilierea de orientare școlară și profesională.
Forme ale consilierii profesionale
Consilierea este o activitate care presupune interacțiune și poate fi împărțită în funcție de numărul de participanți în consiliere individuală și consiliere de grup. „Scopul consilierii privind cariera este de a evalua potențialul unei persoane și de a o asista în găsirea și trasarea unei căi profesionale potrivite pentru ea și dezirabile pentru societate” (Super și Bohn, 1971, apud Plosca, M., Mois, A., 2001, p. 18). Consilierea privind cariera, are rolul de a ajuta persoana cu anumite informații care îi sunt utile și de a o sprijini în finalizarea cât mai corectă a sarcinilor pentru a ajunge la decizia corectă, la scopul stabilit. „Un rol deosebit de important în activitatea de consiliere în orientarea carierei îl are conștientizarea faptului că luarea unei decizii constituie un proces ce trebuie învățat” (Zlate, M., 2001, p. 365).
Consilierea individuală este definită ca fiind „relația consilier-client, în cadrul căreia consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor mintale, emoționale sau socio-profesionale” (Moraru, Monica, 2007, p. 90).
Plosca și Mois (2001) definește consilierea individuală ca fiind „interacțiunea personală între consilier și client, în cadrul căreia consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor mentale, emoționale sau sociale”.
Consilierea individuală este cea care permite consilierului să-l cunoască mai bine pe clientul său. De exemplu în școală, după ce s-a realizat o testare în clasă pe o anumită problemă, fiecare elev în parte este invitat în cabinet pentru prezentarea și discutarea rezultatelor primite. Așadar, consilierul respectând totodată normele de etică și deontologie, ajunge la răspunsuri profunde și amănu;
de criză – în situații cu anumite grade de dificultate;
pastorală – perspectivă religioasă;
vocațională – dezvoltarea capacității de planificare a carierei.
În lucrarea de față se face referire la consilierea de orientare școlară și profesională.
Forme ale consilierii profesionale
Consilierea este o activitate care presupune interacțiune și poate fi împărțită în funcție de numărul de participanți în consiliere individuală și consiliere de grup. „Scopul consilierii privind cariera este de a evalua potențialul unei persoane și de a o asista în găsirea și trasarea unei căi profesionale potrivite pentru ea și dezirabile pentru societate” (Super și Bohn, 1971, apud Plosca, M., Mois, A., 2001, p. 18). Consilierea privind cariera, are rolul de a ajuta persoana cu anumite informații care îi sunt utile și de a o sprijini în finalizarea cât mai corectă a sarcinilor pentru a ajunge la decizia corectă, la scopul stabilit. „Un rol deosebit de important în activitatea de consiliere în orientarea carierei îl are conștientizarea faptului că luarea unei decizii constituie un proces ce trebuie învățat” (Zlate, M., 2001, p. 365).
Consilierea individuală este definită ca fiind „relația consilier-client, în cadrul căreia consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor mintale, emoționale sau socio-profesionale” (Moraru, Monica, 2007, p. 90).
Plosca și Mois (2001) definește consilierea individuală ca fiind „interacțiunea personală între consilier și client, în cadrul căreia consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor mentale, emoționale sau sociale”.
Consilierea individuală este cea care permite consilierului să-l cunoască mai bine pe clientul său. De exemplu în școală, după ce s-a realizat o testare în clasă pe o anumită problemă, fiecare elev în parte este invitat în cabinet pentru prezentarea și discutarea rezultatelor primite. Așadar, consilierul respectând totodată normele de etică și deontologie, ajunge la răspunsuri profunde și amănunțite despre clientul său, bineînțeles confidențialitatea este regulă primordială în acest caz.
„Grupul are valoare sanatogenă” – este „un microcosmos al vieții de fiecare zi a copilului” (Berg și Landreth, 1990, apud Plosca, M., Mois, A., 2001, p. 12) .
Consilierea de grup, conform lui Plosca și Mois (2001), presupune o relaționare a consilierului cu un grup pe o anumită problemă. Astfel în cadrul grupului se formează o rețea socială în cadrul căreia sunt dezvoltate metode și planuri de clarificare a situației pentru fiecare persoană în parte, dezvoltându-se atât fiecare membru, cât și grupul ca întreg.
Moraru, Monica (2007, p. 99), definește consilierea de grup ca fiind „procesul de relaționare a consilierului cu un grup ai căror membri au o problemă comună”.
În cadrul consilierii de grup este vizată crearea unui mediu care să-i ajute pe membrii acestuia să-și dezvolte capacitatea de a lucra cu informațiile și de a le folosi cât mai adecvat în funcție de situație.
Consilierea de grup ia în considerare atât aspectele particulare ale fiecărui participant, cât și aspectele legate de coeziunea grupului.
Trotzer (apud Szilogyi, Ana-Maria, 2002) descrie activitatea de consiliere de grup ca fiind procesul de dezvoltare a unei legături interpersonale care este caracterizat de:
Încredere – sentiment de siguranță și securitate a clientului în relație cu ceilalți participanți și cu consilierul, aceasta garantând și confidențialitatea;
Respect – se face apel la demnitatea umană, la unicitate și la libertatea de exprimare;
Acceptare – sentimentul de siguranță în ce privește exprimarea libera în fața celorlalți, fără a fi respins;
Înțelegere – empatie (Rogers);
Căldură umană – dragoste necondiționată și grijă și atitudine pozitivă pentru cei din jur.
În cadrul consilierii de grup activitățile se bazează tot mai mult pe încredere și respect reciproc, ceea ce duce la buna funcționare a acestuia.
Scopurile consilierii de grup, prezentate în lucrarea lui Plosca și Mois (2001) sunt următoarele: sprijinirea fiecărui membru al grupului în dezvoltarea propriei individualități, dezvoltarea unei imagini de sine pozitive, formarea abilităților de rezolvare a problemelor și de luare a deciziilor, asistarea în procesul de autocunoaștere, dezvoltarea sensibilității pentru nevoile celorlalți și a abilitaților empatice, sprijinirea membrilor grupului în formularea de scopuri specifice care pot fi transpuse în comportamente.
1.2. Conceptul de orientare spre carieră
În alegerea unei profesii sunt diferiți factori care pot influența decizia finală care trebuie să se potrivească cel mai bine persoanei care a avut de ales. „Orientarea vocațională” este puțin diferită de consilierea în carieră, însă implică de asemenea activități care să-l ajute pe client să ia cea mai bună decizie în ce privește alegerea profesiei.
Plosca, M., și Mois, A., (2001) subliniază faptul că cei doi factori, consilierea și orientarea, pot fi utilizați și ca sinonimi, fiind imposibilă separarea rigidă a intervențiilor legate de carieră.
Clientul ocupă rolul principal în cadrul activității de orientare profesională, urmărindu-se informarea si dezvoltarea personală a acestuia pentru a ocupa postul profesional potrivit și dorit.
Salade, D. și Văcariu, D., (1971) susțin că orientarea școlară și profesională presupune cunoașterea trăsăturilor individuale ale clientului, dar și ale profesiei pe care acesta vrea să o urmeze, deoarece fără cunoașterea ambelor aspecte nu se poate realiza legătura dintre acestea. Profesia pe care urmează să o aleagă elevul este cea care îi va evidenția contribuția în societate, tocmai de aceea este bine ca acesta să se potrivească cât mi bine profilului psihologic al acestuia.
Conform notărilor făcute de Băban, Adriana, (2003) se consideră că activitățile de orientare trebuie să urmărească pe lângă dezvoltarea personală și asimilarea de către client, în cazul respectiv clientul fiind elevul, și achiziția unor cunoștințe și abilități necesare pentru realizarea unui plan de carieră cât mai eficient. Acestea sunt cu atât mai necesare cu cât apar mai multe schimbări în ce privește cerințele diferitor profesii.
În acord cu acestea Plosca M., și Mois A., (2001) enunță o serie de obiective care se structurează pe trei componente: autocunoaștere, dezvoltare vocațională, cunoaștere și planificare a carierei, care subliniază următoarele:
autocunoașterea și descoperirea de către elevi a propriilor interese, aspirații;
dezvoltarea aptitudinilor sociale și a abilitaților interpersonale;
formarea deprinderilor de a avea o atitudine pozitivă care poate fi observată în exprimarea comportamentului;
dezvoltarea unei imagini de sine pozitive;
formarea abilităților de analiză a competențelor dobândite prin învățare, care pot fi utile în orientarea spre o anumită carieră;
formarea abilităților de luare a unei decizii privind alegerea profesiei;
achiziția unor tehnici de planificare a carierei.
Pentru a se ajunge la cele mai bune rezultate, colaborarea dintre consilier și client este bine să fie sinceră și să implice ideea de sprijin, fără a influența prea mult decizia finală care aparține de fiecare dată acestuia din urmă.
Pe măsură ce timpul trece crește și nevoia orientării carierei, Klein, Maria, (1997) enumeră o serie de factori care stau a baza acestei nevoi: necesitatea instruirii specializate pentru a obține locul de munca dorit, creșterea complexității structurii ocupaționale și organizaționale care face dificilă asimilarea și organizarea datelor necesare în alegerea carierei, căutarea valorilor care să dea sens vieții, schimbarea tehnologică care necesită adaptabilitate și receptivitate, deziluzia exprimată de unii tineri care întâmpină dificultăți în ceea ce privește propria educație.
Acești factori pun în evidență necesitatea orientării carierei la care se recurge din ce în ce mai frecvent, având în vedere situația actuală în care se cere valorificarea potențialului în domenii de activitate care sa releve competențele reale ale angajaților.
3. Factori importanți în orientarea spre carieră
Orientarea spre carieră este cea care oferă calea cea mai bună de urmat pentru fiecare participant în parte la luarea deciziei în ce privește viitorul profesional, acesta constituind scopul final al acestei activități.
În ce privește factorii importanți în orientarea în carieră, Zăpârțan , M., (1990) menționează faptul că orientarea profesională presupune luarea în considerare pe lângă factorii intelectuali și a celor non-intelectuali și anume factorii de personalitate (motivația, interesele, trăsăturile de caracter și particularitățile dinamice ale personalității).
Orientarea spre carieră a persoanelor implică pe lângă cunoașterea aspectelor personale și cunoașterea profesiei pe care acestea intenționează să o urmeze. Zăpârțan, Mărioara, (1990) consideră acest lucru ca fiind „o verigă importantă spre domeniul profesional”. Tocmai de aceea este bine ca acest proces să se realizeze din timp, în plus în felul acesta elevii vor avea posibilitatea de a face alegerea potrivită în ce privește viitorul profesional.
Pentru ca activitatea de consiliere și orientare profesională să fie eficientă este necesară colaborarea dintre familie, școală, servicii de ocupare a forței de muncă și de informare. Moraru, Monica, (2007) menționează următorii factori ca fiind foarte importanți:
Familia ocupă un rol primordial în ce privește conturarea unui prim model de profesie. Modelele oferite de părinți în ce privește profesia îi va ajuta să-și formeze prima concepție despre ce înseamnă să ocupi un rol care să te reprezinte în societate. În plus părinții pot influența destul de mult alegerile pe care le fac copiii lor la un moment dat. Tocmai de aceea s-au propus o serie de idei care pot duce la creșterea eficienței intervenției părinților și anume:
atenuarea impactului unor prejudecați despre anumite profesii;
sprijinirea părinților în cunoașterea obiectivă a copiilor lor în ce privește interesele, aptitudinile sau aspirațiile acestora;
convingerea că decizia finală aparține de fapt copilului;
furnizarea informațiilor utile;
încurajarea intereselor școlar-profesionale ale copiilor.
Școala este un alt factor important, iar în acest sens pot fi identificate următoarele niveluri de consiliere care se pot desfășura în școală:
nivelul sfatului și a sprijinului continuu care presupune comunicare continuă vizând în special disciplina predată de un profesor anume;
consilierea școlară care vizează în principal problemele și dificultățile elevilor;
consilierea realizată de specialiști: psihologi, psihosociologi, pedagogi.
Un alt factor menționat în lucrarea respectivă ca fiind determinant în activitatea de orientare profesională este cel care prezintă serviciile specializate. Aceste servicii (Centrele de Asistență Psihopedagogică) pun în evidență următoarele activități:
consilierea elevilor, părinților, profesorilor în ce privește diverse probleme;
organizarea și realizarea programelor de orientare a carierei elevilor;
examinarea elevilor din punct de vedere psihologic;
inițierea psiho-pedagogică a părinților pentru o mai bună cunoaștere a copiilor;
strângerea informațiilor cu privire la dinamica profesiilor și utilizarea lor în activitatea de orientare profesională.
Nevoia de consiliere și orientare în carieră
Nevoia de consiliere și orientarea școlară și profesională este tot mai mare, având în vedere și situația confuză a pieții muncii ca un motiv în plus la dificultățile implicate în ce privește luarea celei mai bune decizii, tocmai de aceea există nevoia tot mai mare de realizare a activităților și proiectelor în domeniu.
Toate schimbările care s-au produs de-a lungul timpului în ce privește planul socio-economic au provocat schimbări și în ce privește planul individual al persoanelor de a-și alege o anumită profesie.
Tomșa, Ghe., (2007) prezintă următoarele schimbări:
condiții dificile de existență și funcționare a organizațiilor care i-a determinat pe manageri să reducă numărul departamentelor și a angajaților ducând la creșterea flexibilității și a capacității de muncă a angajaților rămași;
încredințarea activităților din organizații unor altor persoane dinafară, fapt care a generat atitudini și reacții diferite între persoanele dinafara și din cadrul organizațiilor respective (ex: reacții de regret față de cei concediați);
frecvente dezechilibre dintre cerea și oferta de personal a determinat angajări în condiții diferite fața de cele propuse în mod tradițional (după competențe, valori, loialitate).
Acestea și alte cauze au declanșat într-o măsură tot mai mare dificultăți în ce privește alegerea unei anumite profesii.
CAPITOLUL 2
PROCESUL CONSILIERII (INTERVENȚIE)
2.1. Pașii unui proces de orientare în carieră
Pașii unui proces de consiliere sunt: autocunoașterea, informarea, luarea deciziei și planul de carieră. În timpul acestor etape se desfășoară diferite activități care îi pot ajuta pe tineri în vederea realizării scopurilor finale în ce privește alegerea unei profesii care să coincidă nevoilor personale și sociale.
Băban, Adriana, (2003) prezintă elementele comune care stau la baza intervențiilor educaționale de orientare și anume: expunerea la informații ocupaționale; clasificarea aspirațiilor vocaționale; suport social în explorarea propriei persoane și a direcțiilor educaționale și profesionale; achiziționarea de structuri cognitive integrative în ce privește informațiile despre sine, profesii și relațiile dintre acestea (Fig. 2).
Fig. 2. Structura generală a informațiilor relevante
pentru managementul carierei
Procesul de consiliere și orientare școlară și profesională este unul care poate varia în ce privește durata de desfășurare în funcție de nevoile fiecăruia și de modul de a fi și de a se organiza. Ginsberg (apud Bănărescu, Monica, 2001) evidențiază teoria opțiunii profesionale, menționând faptul că această opțiune profesională este un proces de dezvoltare care durează de obicei peste zece ani. De asemenea este menționat și faptul că este un proces ireversibil ce apare ca rezultat a unui acord între interese, valori, capacități, oportunități și situații considerate șanse la un moment dat.
2.1.1. Autocunoașterea
Autocunoașterea este primul pas într-un proces de consiliere. Ea îndeplinește funcțiile factorilor subiectivi implicați în procesul de luare a deciziei profesionale. Faptul că persoana persistă într-o anumită direcție, preferință sau faptul că de obicei obține rezultate favorabile în același sens este interpretat ca fiind definitoriu pentru personalitatea sa. Autocunoașterea vine în sprijinul acestor direcții de evaluare a ceea ce este întâmplător și a ceea ce este definitoriu pentru o persoană care dorește să-și descopere și dezvolte cariera.
Cunoașterea de sine sau autocunoașterea este acea „înțelegere a nevoilor personale atât de mult cât vrea fiecare și de asemenea cunoașterea măsurii în care se poate contribui la cerințele unei organizații, întreprinderi, ținându-se cont, bineînțeles și de abilitățile, calificările, valorile, experiența și cunoștințele personale” (Green, G., 2008, p. 14). Așadar fiecare persoană pentru a obține performanțele dorite în domeniul de activitate desfășurat este necesar să se cunoască foarte bine pe sine, apoi să realizeze acea legătură dintre propriile abilități, cunoștințe și sarcinile care apar în serviciul respectiv.
Autoanaliza este un proces prin care conștiința analizează foarte atent conținutul vieții interioare, dându-i anumite semnificații. Această sursă de informare despre propria persoană mai poate fi considerat și un proces de „punctare” a propriei personalități, cu avantaje și dezavantaje, cu puncte forte și puncte slabe. Bineînțeles că acest lucru presupune și un nivel de maturizare ridicat pentru a se putea face diferența între ceea ce este bine și ceea ce este rău, între ceea ce trebuie sa fie respins și ceea ce trebuie să fie valorizat. Sunt propuse mai multe exerciții în acest sens, de exemplu: analiza S.W.O.T. a propriei persoane, „O zi din viața mea peste – 10 ani”.
O altă sursă de informare despre propria persoană poate fi constituită de către persoanele care fac parte din mediul de viață al subiectului și în acest sens se poate utiliza exercițiul prin care acele persoane apropiate pot menționa trei puncte forte și trei puncte slabe ale acestuia. În felul acesta se poate confirma sau infirma încă o dată ceea ce subiectul nu era sigur din propriile evaluări. De asemenea un rol foarte important în aceasta etapă îl constituie și consilierul de carieră care poate sugera și susține acest demers, ajutând subiectul să „clarifice” anumite aspecte despre propria persoană. Pe lângă metodele prezentate mai sus mai pot fi utilizate și o serie de instrumente psihologice cum ar fi testele, scalele sau chestionarele, care ajută la investigarea diferitor aspecte legate de abilități, competente, valori sau interese profesionale.
Pentru evaluarea personalității este frecvent utilizat testul Holland, baza teoretică a acestuia susținând faptul că la baza alegerii profesionale este cunoașterea personalității, efectuarea alegerilor în plan profesional fiind conform autorului Jigău, M., (2007, p. 33), „o extensie a personalității”. Acesta oferă informații în legătură cu următoarele tipuri de personalitate: realist, investigativ, artistic, social, întreprinzător, convențional. În ce privește evaluarea gândirii cu privire la propriile domenii de competență, motive, valori este folosit de obicei instrumentul Ancorele carierei, cu următorii factori: competență tehnică și funcțională, competență managerială, autonomie și independență, securitate și stabilitate, creativitate antreprenorială, dedicare unei cauze, provocare pură, stil de viață. Pentru evaluarea aptitudinilor poate fi folosit Chestionarul de autoevaluare a aptitudinilor care cuprinde următorii factori: aptitudinea generală de învățare, aptitudinea verbală, numerică, reprezentarea spațială, aptitudinea de a lucra cu documente, coordonare ochi-mână, dexteritate manuală, dexteritate digitală. În unele procese de consiliere mai pot fi utile și informațiile legate de stilul de învățare al elevilor, în acest caz se poate folosi Chestionarul VAK, care cuprinde factorii următori: vizual, auditiv, kinestezic.
Acestea sunt o parte dintre instrumentele care pot oferi informații utile în ce privește anumite aspecte care sunt utile în activitatea de consiliere și orientare în carieră. Metodele sunt variate și pot fi alese în funcție de nevoie, de situație sau de scopurile propuse în ce privește activitatea de consiliere.
Elevul va ajunge prin consiliere și orientare școlară și profesională să-și cunoască mai bine idealurile, valorile și mai ales va putea face legătura dintre acestea și profesiile prezentate pe piața muncii.
Ca în orice activitate și în cadrul autocunoașterii se poate vorbi de stabilirea unor obiective, Tomșa, Ghe., (2007) propune ca obiectiv principal dezvoltarea abilităților de autoevaluare realistă a propriilor caracteristici și de autoreglare comportamentală și emoțională în diferite situații. În ce privește competențele dezvoltate în acesta etapă autorul vorbește despre: stima de sine, imaginea de sine (eul actual, eul ideal, eul viitor), aptitudinile, aspirațiile, motivația, emoțiile, autoeficacitatea percepută și mecanismele de apărare și adaptare.
Fiind vorba de etapa adolescenței, elevii nu numai că se cunosc mai bine, dar vor ajunge să se definească și să se diferențieze mai bine față de ceilalți, iar în felul acesta să descopere ocupația care le valorizează mai bine ceea ce posedă genetic și ce și-au dezvoltat prin activitățile desfășurate și prin autocunoaștere.
2.1.2. Informarea
De cele mai multe ori o informație corectă poate ajuta mai mult decât s-ar putea crede la un anumit moment dat, iar dacă aceasta apare într-unul dintre acele momente potrivite poate fi considerată o adevărată oportunitate și șansă în plus în căutarea unei finalități dorite.
În consilierea și orientarea profesională informarea este consideră a fi un următor pas foarte important, una dinte cauze în acest sens fiind faptul că persoana consiliată care se cunoaște foarte bine va intra în contact cu oferta profesională, ajungând ca în final să aleagă ceea ce o caracterizează și o pune în valoare cel mai bine.
Informarea în vederea adoptării unei decizii urmărește asigurarea datelor necesare unor opțiuni potrivite cu realitatea propriei persoane și cu cea socio-economică” (Rotaru, Monica, 2002, p. 48). Aceste informații pe care le vor primi elevii trebuie să exprime realitatea și de asemenea dacă este posibil să fie cât mai actualizate, pentru ca în acest fel să se poată lua cea mai bună decizie, într-un timp util.
Informarea în ce privește alegerea unei profesii se poate realiza folosindu-se mijloacele de informare în masă, cărți și reviste de specialitate, de asemenea se pot utiliza și informații de la persoanele care studiază sau profesează în domeniul vizat. De cele mai multe ori informarea se realizează în școală de către profesori, consilieri sau de către persoane specializate. De asemenea se mai pot organiza diferite campanii sau activități de informare a elevilor la care pot participa și de unde pot asimila acele date care le pot fi utile în alegerea celei mai potrivite profesii. De cele mai multe ori informarea apare ca fiind completă și nu diferențiată, mai ales la clasa de elevi, însă aceștia se pot centra mai mult pe ceea ce-i interesează mai mult.
Familia ocupă și ea un rol deosebit de important în ce privește informarea elevilor, deoarece membrii acesteia pot constitui modele pentru aceștia și de asemenea ei pot aduce diferite detalii despre activitățile profesionale pe care le desfășoară.
2.1.3. Luarea deciziei
Alegerea unei profesii este un pas foarte important pe care îl face fiecare la un moment dat și de cele mai multe ori acesta se face în jurul adolescenței, când se conturează personalitatea și se impune statutul în societate.
Adolescența este etapa de vârstă a alegerilor, deciziile care urmează a fi luate în ce privește profesia sunt considerate ca fiind primul pas spre maturitate, spre definirea și regăsirea ca persoană distinctă cu un rol important în societate.
În aceste decizii fiecare trebuie să se gândească la ce poate face cel mai bine, mai bine decât oricine altcineva, ceea ce urmează să faci este „ceea ce tu poți face așa cum nimeni nu poate face la egalitate cu tine” (Butterworth, E., apud Bench, Marcia, 2008, p. 206).
În activitatea de consiliere și orientare școlară și profesională cel de al treilea pas este ocupat de luarea deciziei. După ce persoana a trecut prin faza de autocunoaștere și s-a informat cât mai exact asupra ofertelor profesionale, punându-le în acord cu abilitățile și competențele personale, este timpul în care se va decide în ce privește profesia pe care o va urma.
Băban, Adriana, (2003) definește decizia de carieră ca fiind procesul de selecție a unei alternative de carieră din mulțimea de variante posibile la un moment dat. Într-un moment al formării și al dezvoltării sale, o anumită persoană va avea de ales o anumită direcție profesională cu care să se identifice cel mai bine și care să-i evidențieze mai bine adevărata valoare. Această decizie este luată după ce persoana respectivă și-a pus cât mai multe întrebări legate de carieră în ce privește potențialul său, stilul de viață, prestigiu, competențe, etc.
Legat de aspectul cognitiv de luare a unei decizii, Miclea, M., (1994) propune două modele de explicare a comportamentul decizional: modelul normativ care se axează pe raționalitatea subiectului în alegerea alternativei optime și modelul descriptiv sau modelul raționalității limitate, acest lucru deoarece subiectul din lipsa resurselor de timp, este nevoit să recurgă la reprezentări simplificate ale alternativelor în privința cărora trebuie să decidă.
În ce privește adoptarea unei abordări sistematice a acestui proces de decizie, Băban, Adriana, (2003) consideră că se respectă o serie de etape, printre care și investigarea propriei persoane și explorarea posibilităților de angajare, acestea constituind baza de informare în ce privește luarea deciziilor. În acest sens au fost propuse următoarele etape de luare a unei decizii:
Definirea deciziei, care de obicei se face în termeni cât mai concreți și cunoscuți de subiect și totodată determinarea unor alternative de rezolvare a problemelor. Explorarea mai multor alternative profesionale este indicată mai ales că în felul acesta persoana reușește să-și identifice și alte calități sau de asemenea își poate întări mai mult alegerea inițială, iar în cazul în care este dezamăgit poate apela la eventualul plan de rezervă.
Obținerea informațiilor necesare, acestea se referă la acele date cu referire la fiecare alternativă în ce privește alegerea unei profesii, de asemenea trebuie să fie suficiente și comparabile în eventualitatea unei evaluări reale a lor.
Evaluarea alternativelor ținându-se cont bineînțeles de informațiile deținute, cu avantaje, dezavantaje, consecințe asupra propriei persoane și asupra societății și alegerea celei mai potrivite dintre ele. Pentru fiecare alternativă în parte este bine să se determine: costurile și beneficiile pentru propria persoană și pentru alții, gradul de satisfacție al persoanei în legătură cu alegerea făcută, feedbach-ul de la celelalte persoane semnificative în ce privește alegerea făcută.
Realizarea unui plan de stabilire a deciziei și de punere în aplicare a acesteia. Acestea fac referire la întreg demersul pe care îl are de făcut persoana, incluzând dobândirea cunoștințelor în domeniul dorit, informații despre instituțiile de învățământ care pot ajuta în acest sens, realizarea unui dosar personal în care să fie cuprinse date personale, în acest caz fiind vorba despre CV, scrisoare de motivație, recomandări, diplome, etc.
Rotaru, Adriana, (2002) prezintă luarea unei decizii ca un model concret de rezolvare a unei probleme, în acest caz condițiile impuse fiind următoarele: situația trebuie să aibă un scop clar definit, sa existe informații necesare, alternative, să existe un moment potrivit de luare a deciziei respective, să se parcurgă niște pași bine stabiliți, să se aleagă niște mijloace și resurse potrivite și sa se evalueze periodic după niște reguli clar stabilite raportul dintre activitate și rezultat.
Planul respectiv de acțiune se stabilește și se respectă de fiecare în parte, revizuindu-se și îmbunătățindu-se periodic în funcție de realizările și schimbările atinse, până la ajungerea la scopul final propus.
Este foarte important ca fiecare să poată lua decizia cea mai potrivită pentru el, atingerea scopurilor personale, de aceea se încearcă tot mai mult încurajarea participării la programe de consiliere unde se folosesc diferite tipuri de exerciții în ce privește luarea unei decizii profesionale, două dintre aceste exerciții sunt „Lista cu avantaje și dezavantaje” și „Luarea deciziei în șapte pași”.
Întotdeauna în luarea celei mai bune decizii este bine să se țină cont, așa cum a fost precizat și mai sus, atât de avantajele, cât și dezavantajele posturilor vizate, Nathan, R., și Hill, L., (2006) susțin faptul că majoritatea clienților iau deciziile, după ce au experimentat și au cunoscut și „rezistențele” postului respectiv.
De asemenea diferențele care apar între oameni în ce privește decizia de carieră se poate datora și modului diferit de a percepe lucrurile, de a le înțelege și evalua sau în funcție de stilul decizional al fiecăruia după cum menționează Tomșa, Ghe., (2007). Stilurile decizionale adoptate de fiecare persoană în parte pot fi:
stilul rațional, caracteristica acestui stil fiind abordarea logică și organizată și căutarea cu atenție a tuturor alternativelor posibile, acesta poate fi eficient în luarea unei decizii pe termen lung, cum poate fi alegerea profesiei;
stilul dependent, care cuprinde acele persoane care se bazează pe sfaturile și îndrumarea celorlalți;
stilul evitativ, caracterizând acele persoane care amână sau evită luarea unei decizii;
stilul intuitiv, bazându-se bineînțeles mai mult pe intuiții, poate fi eficient în alegerea activităților pentru timpul liber, de exemplu citirea unei cărți;
stilul spontan, caracterizând acele persoane care acționează mai mult sub impulsul momentului, fără a gândi prea mult la problema ce urmează a fi rezolvată.
2.1.4. Planul carierei
Fiecare persoana la un moment dat, indiferent de calea pe care o alege, fie că o gândește doar, fie că preferă reprezentările grafice și logice își propune un plan pe care dorește să-l implementeze în ce privește decizia de carieră tocmai stabilită.
Planul de carieră este așadar ultimul pas pe care îl face o persoană în alegerea unei profesii, acesta putând fi bineînțeles revizuit și completat și pe parcursul desfășurării activităților profesionale.
Într-unul din Ghidurile de consiliere în carieră (2009) planul de carieră este prezentat ca plecând de la răspunsul la o serii de întrebări esențiale și anume:
1. Cine vreau să fiu? Ce vreau să am? Ce vreau să fac? De ce vreau asta?
Răspunsul la aceste întrebări îl vor ajuta pe tânăr să mediteze de la început la rolul său în lume, să aibă o anumită viziune asupra propriei cariere, un scop final și un punct de plecare spre îndeplinirea acestuia.
2. Care este situația mea actuală? Cum pot ajunge de „aici” – „acolo”?
Aceste întrebări duc cu gândul la reflectarea cât mai exactă a situației concrete în care se află persoana respectivă și în funcție de acesta își poate planifica obiectivele pe termen scurt, mediu și lung. Iar după ce acestea au fost stabilite este bine să se înceapă dezvoltarea continuă în direcția dorită, elevul poate merge la cursuri, poate participa la concursuri și training-uri de formare, poate face în general ceea ce-i face plăcere și îi este util din punct de vedere profesional.
3. Cât am evoluat? Ce mai am de făcut? Trebuie schimbat ceva? În ce direcție mă îndrept?
Acest lucru presupune revizuirea planului inițial și monitorizarea progresului. În cazul în care acțiunile nu au mers în direcția dorită, atunci se reia fiecare etapă și se încearcă refacerea acestuia „cel mai bun mod de a prezice viitorul este să-l creezi tu însuți” (Covey, R., S., apud Ghid de consiliere în carieră, 2009).
Pașii de parcurs în realizarea planului de carieră, conform Centrului de Informare Profesională, Orientare în Carieră și Plasament – CIPO sunt următorii:
Formularea obiectivelor de carieră (3-5 ani)
Obiectivele se stabilesc de obicei pentru 3 sau 5 ani, aici integrându-se și eventualele schimbări în carieră dorite, în cazul în care așteptările nu au fost îndeplinite.
Identificarea nevoilor de dezvoltare
Aici este bine ca persoana care realizează planul de carieră să se axeze mai mult pe dezvoltarea abilităților, cunoștințelor și competențelor necesare pentru a ajunge acolo unde și-a propus.
3. Transformarea nevoilor de dezvoltare în obiective de învățare
Astfel acele nevoi identificate mai sus trebuie transformate în obiective de învățare care este bine să îndeplinească condițiile SMART, adică să fie specifice, măsurabile, posibil de atins, realiste și încadrabile în timp.
4. Identificarea opțiunilor de învățare
Aici se face referire la modalitățile de achiziție a abilităților, cunoștințelor și competențelor: vorbitul cu alții, cititul, rețeaua de cunoștințe, cercetarea, etc.
Monitorizarea progresului
Acest lucru se face treptat, pe parcursul desfășurării activităților, la un termen dinainte stabilit, pentru a constata progresele realizate și pentru a le evalua, de exemplu la interval de jumătate de an.
6. Revizuirea și actualizarea planului
Acest pas se realizează pe parcurs, deoarece dezvoltarea este continuă și atunci pot interveni unele schimbări în structura acestuia, schimbări care sunt benefice în direcția dorită.
Respectând pașii respectivi se poate ajunge la rezultatele dorite și la obținerea satisfacției personale în primul rând din punct de vedere profesional și apoi în legătură cu alte planuri care vin în contact cu acesta. În plus planul de carieră trebuie să fie în permanență monitorizat, Tomșa Ghe., (2007) susține faptul că planul de carieră trebuie să fie dinamic, adaptat la circumstanțele personale și de asemenea să fie stimulativ din punct de vedere profesional, fiecare persoană trebuind să dețină disponibilitatea de adaptare a acestora în funcțiile de noile influențe apărute sau în funcție de trecerea la o altă etapă de dezvoltare a carierei profesionale.
Dezvoltarea profesională eficientă, conform lui Sanchez, J., C., (1994, apud Tomșa, Ghe., 2007) necesită parcurgerea următoarelor faze:
– faza de orientare – care implică identificarea tipului de carieră dorit de o anumită persoană și pașii care urmează a fi parcurși pentru atingerea obiectivelor;
– faza de dezvoltare – se referă la acțiunile desfășurate în ce privește oportunitățile de angajare: programe de formare și de mentoring, rotare de posturi, etc.
– faza de evaluare – obiectivul principal al acestei faze este identificarea punctelor tari și ale celor slabe ale persoanei care se realizează de obicei prin autoevaluare și evaluarea realizată de către celelalte persoane.
CAPITOLUL 3. Problematica tinerilor care părăsesc sistemul de protecție
Considerații generale privind tinerii de peste 18 ani care părăsesc sistemul de protecție
Separarea copilului de familie la vârste mai mari rămâne în continuare la valori ridicate. Studiile pe această temă arată că principalul motiv invocat de familie este situația materială. În acest sens, sărăcia, condițiile de locuire precare, lipsa unui venit și a sprijinului din afara familiei constituie factori favorizanți. Tipul de familie în care se naște/trăiește copilul este de asemenea semnificativ: familiile cu mulți copii, ca și cele instabile, incomplete, dezorganizate (părinte decedat, părinți divorțați, uniuni consensuale, mamă singură, tatăl nu recunoaște copilul), cu relații intra-familiale deficitare (alcoolism, violență, abuzuri), eventual cu părinți sau copii bolnavi furnizează un număr important de copii pentru serviciile de ocrotire ale statului.
Copiii instituționalizați reprezintă o categorie de persoane care necesită o atenție și o grijă specială din partea statului fiind privați de afecțiunea și sprijinul unui mediu familial natural. La împlinirea vârstei de 18 ani, dacă nu-și continuă studiile, obligațiile sistemului legal de ocrotire a copilului încetează, tânărul trebuind să-și asume responsabilitațile specifice vieții adulte. Anual, aproximativ 5 000 de tineri urmează să părăsească sistemul de ocrotire fiind nevoiți să se integreze în viața socială și profesională. Este o etapă a vieții dificilă pentru orice tânăr, dar cu atât mai grea pentru tinerii care au beneficiat până la această vârstă de o protecție în sistemul de ocrotire public sau privat și rămân fără nici un sprijin, în lipsa suportului familial.
Numărul mare al copiilor instituționalizați este o grea moștenire a regimului comunist. Perpetuarea înca multă vreme după anul 1990 a sistemului de ocrotire instituționalizat s-a datorat în mare parte dezvoltării anevoioase a sistemului de servicii sociale în anii tranziției, ca urmare a lipsei cadrului legal care să reglementeze organizarea și finanțarea acestora, precum și modalitățile de furnizare și de acreditare a furnizorilor de servicii sociale. Cu toate că s-au făcut eforturi pentru îmbunătățirea condițiilor de viață a copiilor aflați în instituțiile de ocrotire și s-au dezvoltat unele măsuri alternative de instituționalizare, numărul copiilor aflați în aceste așezăminte este încă foarte mare potrivit datelor furnizate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.
La începutul anului 2005, se aflau în sistemul de ocrotire 32.821 de copii, între care o pondere importantă o reprezintă cei cu vârste cuprinse între 14 și 17 ani, respectiv 12.247 copii și 5.983 copii de 18 ani și peste. Procentul mai scăzut al copiilor de vârstă mică este o dovadă a faptului că măsurile alternative la instituționalizare au început să funcționeze prin dezvoltarea serviciilor de îngrijire a copiilor aflați în dificultate în familii substitutive (asistenți maternali, rude până la gradul IV inclusiv).
Ca nivel de instrucție, 4,57% dintre copiii și tinerii din sistemul de ocrotire socială au absolvit sau sunt cuprinși în învățământul primar, 50,5% – învățământul gimnazial, 26,08 – cel profesional, 13,17 – învățământul liceal, 5,38% sunt neșcolarizați, 0,27% au abandonat școala și 0,02% sunt cuprinși sau au absolvit învățământul universitar. Ca și calificare, cei mai mulți dintre tinerii din sistemul de protecție, cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani, sunt orientați cu precădere spre confecții, tâmplărie, mecanică, construcții și alimentație publică. (Hotărârea nr. 669 din 24 mai 2006).
Tinerii de peste 18 ani care părăsesc sistemul de protecție sunt o categorie vulnerabilă de persoane expuse riscului excluderii sociale și marginalizării deoarece:
întâmpină greutăți la angajare fiind expuși șomajului;
sunt expuși vagabondajului și delincvenței;
nu au locuință și nici posibilități de închiriere sau de cumpărare;
cad adesea victime ale criminalității, consumului de droguri, exploatării sexuale;
nu au familie și nici mijloace proprii de subzistență.
Tinerii care părăsesc sistemul de protecție a copilului prezintă o insuficientă maturizare socială, dificultăți de integrare socială, deseori intrând în conflict cu cerințele unui anumit sistem valoric – normativ.
Efectele instituționalizării asupra dezvoltării tinerilor din centrele
rezidențiale
Cultura sistemului instituțional nu favorizează compensarea carențelor spirituale și afective sau absența familiei, ci le accentuează. În consecință, tinerii instituționalizați se raportează la mediul instituțional prin acceptarea condiției de instituționalizat sau respingerea ei, ceea ce le afectează adaptarea la mediul instituției și al mediilor conexe, cum ar fi școala, iar mai târziu însăși adaptarea socio-profesională. De asemenea, cultura sistemului nu încurajează procesul motivațional, dorința de a se identifica cu adultul fiind scăzută în mediul puțin stimulativ al instituției.
Prin lipsa acccentului asupra dezvoltării individuale (lacună specifică mediului instituțional) tânărul nu reușește să folosească acele caracteristisi înnăscute, nu își dezvoltă corespunzător abilitățile și talentele, găsește greu modele de identificare sau alege modele bazate pe valori îndoielnice, nu – și dezvoltă adecvat metodele de interacțiune, nu are modalități potrivite pentru reglarea și adaptarea comportamentului.
Experiența instituționalizării copiilor în România, ca și în multe alte țări, a demonstrat foarte clar că instituțiile reprezintă o modalitate inadecvată de îngrijire a copiilor care sunt separați de familiile lor. Îngrijirea instituțională are efecte negative severe asupra copiilor, reducându-le șansele în viață și, în unele cazuri, chiar și speranța de viață. Ca adulți, acești copii vor avea mari dificultăți de integrare în societate.
Principalele efecte negative ale instituționalizării (Verza, Emil, Ursula, Schiopu, 1981, p.212):
Dezvoltarea distorsionată a personalității copilului
Cu toate schimbările structurale și funcționale produse în ultimii ani în instituțiile rezidențiale de ocrotire, având un număr relativ mare de copii ocrotiți, acestea nu permit organizarea și urmărirea de programe individualizate pentru copil/tânăr, adaptate nevoilor lui, aptitudinilor și capacităților lui. Acestea determină o dezvoltare dizarmonică a personalității copilului.
Lipsa modelului vieții de familie, lipsa modelului părinților
Copilul/ tânărul instituționalizat este format, educat, instruit, îngrijit de personalul salariat al instituției, educatori specializați, asistenți sociali, psihologi, asistenți medicali.
Fără modelul unei vieți de familie din care copilul poate învăța, asimila și reproduce rolul părinților, bunicilor, fraților, legăturile de rudenie cu viața de familie, acesta nu poate să-și creeze modele sociale spre care să se îndrepte.
Ca și consecință a acestui “efect negativ” mulți adulți care au trăit în instituții de ocrotire ajung să nu conceapă formare unei familii sau să-și abandoneze copii.
Întârzieri în dezvoltarea fizică și mentală
Studiile realizate de institute de cercetări specializate au demonstrat întârzieri în dezvoltarea fizică a copilului protejat fața de copilul din familie, indici negativi ai stării de sănătate și indici negativi în ceea ce privește rezultatele școlare și profesionale ale copilului/tânărului din centrele de plasament comparativ cu cel din familie. Deși se acordă o atenție deosebită stării de sănătate și de nutriție a copilului/tânărului ocrotit, investigațiile au scos la iveală procente ridicate de copii/tineri care prezentau anemie, înălțime și greutate mică raportată la vârsta lor.
Subdezvoltarea capacității de viață independentă
Deși se presupune că un tânăr la vârsta adolescenței trebuie să aibă cele mai elementare cunoștințe și abilități pentru un mod de viață independent, de adult, tinerii care au crescut în mediu instituțional prezintă grave carențe la acest nivel.
Copiii din sistemul de protecție sunt predispuși eșecurilor din punct de vedere educațional, perspectivele identificării unui loc de muncă fiind foarte reduse. Aceste aspecte afectează abilitatea lor de a deveni independenți și de a aduce, ca adulți, contribuții societății.
Profilul psiho-comportamental al tinerilor care părăsesc sistemul de protecție
Particularități comportamentale ale tinerilor instituționalizați
În încercarea de a surprinde particularitățile comportamentale ale tinerilor care părăsesc sistemul de protecție trebuie avute în vedere două aspecte: consecințele instituționalizării asupra maturizării sociale ale tinerilor și faptul că aceștia traversează o perioadă de criză de dezvoltare, adolescența. Maturizarea socială are ca element definitoriu capacitatea individului de a menține un echilibru dinamic între interesele sale și interesele sociale, între necesitățile și aspirațiile sale și cele ale societății. Din această perspectivă, tinerii care părăsesc sistemul de protecție a copilului prezintă o insuficientă maturizare socială, dificultăți de integrare socială, deseori intrând în conflict cu cerințele unui anumit sistem valoric-normativ.
Manifestările comportamentale în condițiile deprivării afective ale tinerilor care au parcurs traseul instituției au ca substrat criza din perioada adolescenței. Pe acest fond, se accentuează iritabilitatea, închiderea în sine, opoziția și conduita revendicativă, contestarea restricțiilor disciplinare. Trăsătura esențială a comportamentului acestor tineri este „imaturitatea psihică, fapt care determină o adaptare mai dificilă la condițiile mediului socio- cultural și o asimilare deficitară a experienței trăite sau necunoscute. Comportamentul lor este dominat de instabilitate, labilitate afectivă, impulsivitate, irascibilitate, rigiditate, tendința de negare a tot ce apreciază alții, atitudini nonconformiste manifestate etc.” ( U. Șchiopu, 1997, p.52)
Manifestările comportamentale trebuie privite în contextul perioadei de criză în care se află. Conflictele cu adulții, specifice aceste perioade, sunt de fapt conflicte ecran, motivația lor adevărată afându-se în privațiunile pe care le-au suferit de-a lungul traseului de instituționalizare.
Privați de sentimentul apartenenței, în special în contextul perioadei adolescenței, acești tineri au tendința de a forma grupuri care le oferă un cadru de afirmare, securitate, aparteneță (în respectivul grup tânărul își găsește niveluri de aspirație și valori comune). Acest lucru este valabil și pentru grupurile orientate negativ. În acest cadru, tânărul poate căuta puterea grupului pentru a se identifica cu acesta, caută un prilej de afirmare, un rol recunoscut sau așteaptă protecție.
Principalele probleme de comportament ale tinerilor care au parcurs traseul instituțional se pot sintetiza astfel:
Hetero și autoagresivitate – manifestări care apar în situațiile frustrante, în care tinerii reacționează prin mecanisme de apărare lipsite de adaptabilitate, după etica agocentrică de a distruge „ semenul adversar”;
Absenteism școlar – care poate merge până la abandon școlar, apărând ca reacție comportamentală de opoziție față de adult, autoritate, neasumarea responsabilităților;
Atitudine de indiferență față de învațătură – apare din lipsa intereselor și motivațiilor de factură cognitivă, din imaturitatea în proiectarea unor scopuri superioare;
Atitudine de opoziție față de autoritate – apare ca o reacție agresivă în fața frustării;
Reacții disproporționate și agresive față de anumite situații – ca rezultat al unei toleranțe scăzute la frustare și lipsei unui model de reacție adaptat la frustare;
Minciună – care poate avea adesea scopul de a evita consecințele actelor (minciuna poate fi un mijloc prin care tânărul caută să-și crească stima de sine, încercând să obțină admirația celorlalți);
Furturi – sunt de mai multe tipuri: de reacție la lipsuri, pentru a se afirma, din joacă, din nevoie. Tinerii care fură au carențe afective și atunci furtul apare ca o compensație prin care încearcă să înlocuiască o lipsă, însușindu-și ceva ce nu le aparține;
Utilizarea precoce a unui limbaj vulgar, ostentativ;
Preocupări sexuale precoce, comportament de promiscuitate sexuală, sarcini precoce și avorturi – din cauza lipsei relațiilor familiale normale pe termen lung în cursul copilăriei. Nevoia de afecțiune, de iubire este percepută confuz, iar iubirea fizică este, deseori interpretată ca semn de afecțiune, neavând repere clare relativ la semnificația modurilor de a iubi.
Fugă și vagabondaj – se datorează unei labilități psihice, uneori de origine impulsivă, alteori ca o reacție după un exces de pedeapsă;
Consum timpuriu de alcool și droguri;
Fenomene infracționale: furturi, tâlhărie, viol, prostituție.
Tânărul care trăiește experiența instituționalizării își structurează personalitatea în funcție de condițiile specifice acestui mediu. Sentimentul propriei identități și perceperea celorlalți sunt condiționate mediu. Tânarul resimte dependența față de instituție și se identifică cu ea, cu colegii și cu personalul din unitate.
Satisfacerea nevoilor de afectivitate ale tânărului are loc mai ales în familie. În cazul copiilor din instituții, legătura tânăr – părinte nu poate fi suplinită prin relația cu educatorii. Consecința acestui fapt o reprezintă probabilitatea crescută de apariție a dificultăților de adaptare și dezvoltare psihică, ceea ce poate duce la instalarea unor tulburări afectiv- comportamentale.
Particularități ale afectivității în adolescența tinerilor instituționalizați
Ca urmare a deprivării afective accentuate la vârsta preadolescenței și adolescenței, comportamentul frustrat capătă o nouă dimensiune.
În mod specific, manifestările comportamentului frustrat la această vârstă au ca substrat și criza pubertară, numită de Maurice Debesse ”criza de originalitate juvenilă”.
Pe acest fond, se accentuează iritabilitatea, opoziția și conduita de revendicare violentă, închiderea în sine, apatia, se contestă, din ce în ce mai mult, restricțiile privind disciplina, se acutizează sentimentul că tinerii nu sunt înțeleși.
Adolescenții își afirmă sensibilitatea de-a lungul etapelor de dezvoltare prin ințiative proprii, care deseori vin în conflict cu normele prezente la adult. Ei își impun dorința de afirmare, de autonomie, considerând obediența o prejudecată care trebuie depășită. Astfel, apar uneori conduite inovative care se abat de la normele sociale sau de la modelul educațional, fără a avea neapărat caracter distructiv.
Raportarea la familia de proveniență devine dominantă la această vârstă și se conturează drept complex, cu generarea unor atitudini afectiv – comportamentale tensionate, confuze care afectează și performanța școlară.
Acest comportament de căutare și acceptare a mediului social și al familiei din care provin poate fi întâlnit la mulți adolescenți care urmează să părăsescă sistemul, chiar și la adolescenții care nu au menținut legătura cu familia pe toată durata instituționalizării. Mulți dintre aceștia, deși până acum și-au respins familia, fără a-i cunoaște pe membrii acesteia, solicită acum căutarea părinților, în intenția de a fi acceptați ca membri ai familiei naturale. În teama de a nu retrăi sentimentul abandonului și al respingerii familiale, solicită reprezentantului legal inițierea contactului cu familia și abia în momentul în care sunt siguri că există interes din partea părinților față de ei, doresc să inițieze și contactul cu aceșteia.
Din nevoia raportării la modele pe care să le admire și la care să se raporteze, a căutării propriei identități, adolescenții instituționalizați se manifestă prin comportamente extreme: indisciplină, bravură, integrarea în grupuri nepotrivite.
3.5. Construcția identității de sine la tinerii care au parcurs traseul instituțional
Adolescența poate fi definită ca perioada în care orice individ tinde să depășească condiția de dependență, dorind independența, accentuându-se astfel caracterul individual, diferit și distinct de al celorlalți. Tot în această etapă a vieții, indivizii doresc să-și impună propriile decizii; constucția propriei personalități crește în amploare, auto-descoperirea urmează același ritm ascendent și alert. Tendința generală este de a slăbi „corsetul”, care nu prea le permite să tatoneze terenul în a-și identifica și construi identitatea, sistemele valorice, morale și spirituale, stima de sine și experimentarea de noi situații. La tinerii din instituții se observă o nevoie acută de:
Securitate afectivă;
Înțelegere și toleranță;
Valorizare.
Foarte mulți dintre tinerii aflați în sistemul național de protecție au dificultăți în formarea imaginii de sine, în condițiile în care personalitatea lor se uniformizează, cu timpul, în centrele rezidențiale, datorită rutinei vieții pe care o duc acolo, lipsei de implicare a persoanelor angajate din aceste instituții, faptului că aceste persoane experimentează situații dificile, ceea ce le face indisponibile emoțional și cognitiv, trăind realitatea unor recompense materiale, care nu le favorizează.
Construcția identității de sine se realizează în etape (după E. Erikson), fiecare etapă fiind marcată de un anume „sentiment de identitate”: încredere/neîncredere (în primul an de viață), autonomie/dependență (între 1-3 ani), inițiativă/lipsă de inițiativă (între 3-5 ani), sentimentul de „ființă competentă” (între 6 ani – pubertate), integrarea elementelor de identitate din stadiile copilăriei, în adolsecență.
În condițiile carențelor afective specifice instituționalizării, abuzurilor, socializării deficitare și a lipsei valorilor morale, tinerii au interiorizat o imagine de sine negativă. Interiorizarea imaginii de sine este rezultanta aprecierilor cu care s-a confruntat tânărul de-a lungul vieții, aprecieri care vin din partea adulților, a școlii, sau a confruntării permanente cu atitudinea grupului, care manifestă reticiență față de copiii care provin din instituții și de asemenea, a dinamicii succeselor și eșecurilor cu care se confruntă. Toate acestea duc la imaginea de „tânăr bun” sau „tânăr rău”. Mulți adolescenți tind să-și dezvolte imaginea de sine prin comparație cu ceilalți sau cu o imagine idealizată despre ceea ce ei ar trebui să fie. Eșecurile în anumite domenii ale vieții adolescentului conduc deseori la sentimentul lipsei de valoare.
Principalii factori frustanți sunt:
complexul de proveniență, neacceptarea condiției de copil instituționalizat;
confruntarea permanentă cu atitudinea grupului, care manifestă reticiență față de copiii ce provin din instituții;
abuzurile pe care le-au suferit în instituție.
Faptul de a fi fost abandonați determină la tineri sentimente de ambivalență afectivă, culpabilitate, frustare afectivă, adesea atribuindu-și cauza abandonului, având tendința să idealizeze părintele sau să caute o explicație a abandonului prin prisma condițiilor materiale precare.
Unii dintre acești tineri nu-și pot reconstitui un istoric de viață personal, astfel la vârsta adolescenței își caută trecutul, element de maximă importanță pentru a răspunde la întrebarea „cine sunt eu?”. Adolescentul care intră în viața de adult fără să fi ajuns să-și cunoască adevărata identitate va întâmpina probleme de adptare și integrare în societate.
În conștiința acestor tineri se structurează complexul de instituționalizare. Refuzul de a-și accepta condiția se manifestă prin sugestibilitate, lipsă de inițiativă, conduite revendicative, ce se impun cu ostentația de a pretinde mai mult decât ceea ce li se cuvine, indisciplină, sentimentul de a fi altfel decât ceilalți, conduite de tip „fugă.”
Identitatea vocațională și dezvoltarea imaginii de sine
Identitatea vocațională și dezvoltarea imaginii de sine se manifestă ca o descoperire de aptitudini, capacități și abilități. În condițiile unei imagini de sine negative și stimei de sine scăzute, tinerii care au parcurs traseul instituțional manifestă un decalaj mare între aspirații și capacități, preferințe idealizate, iar motivarea opțiunilor este imprecisă. Acești tineri nu au interese și aspirații bine conturate. Voința și activitatea lor se derulează prin acțiuni puțin precizate și inconsecvent realizate și printr-o slabă capacitate de ierarhizare în sistemul motivațional. Această identitate vocațională alimentează proiecția de viitor a acestor tineri. Majoritatea își proiectează o independență materială fără perspective pe termen lung, căutând mai degrabă beneficiul de moment și afirmarea independenței.
Unul dintre cele mai importante elemente ale orientării vocaționale îl constituie dezvoltarea imaginii de sine, prin activități de explorare, autocunoaștere și o orientare pozitivă asupra caracteristicilor personale.
Un element esențial în definirea identității de sine este sistemul de valori care oferă reguli pentru evaluarea propriului comportament și al celorlalți. El determină deci, parțial, atitudinile față de alții, comportamentele adoptate sau evitate. Însușirea valorilor începe încă din copilărie, prin interacțiunile sociale și transmiterea unor abilități sociale. Eul se construiește și se rafinează prin intermediul valorilor. Valorile joacă un rol foarte important în procesul construcției identității de sine în adolescență.
Foarte puțini cuprind în proiecția lor întemeierea unei familii, nu au încredere în stabilitatea cuplului și mulți resping ideea de a deveni părinte. La polul opus, unii dintre tineri își doresc o familie stabilă, copii, proiecții de perspectivă, care să compenseze trecutul lor traumatic.
Integrarea socială este împiedicată și de faptul că ei se așteaptă să se confrunte cu prejudecățiile sociale în ceea ce privește proveniența din casa de copii.
Tânărul care trăiește experiența instituționalizării suferă o serie de transformări progresive ale personalității, modificându-și simultan sentimentul propriei identități și modul de a-i percepe pe ceilalți. El resimte dependența față de instituție și se identifică cu ea, cu colegii și cu personalul din unitate. Satisfacerea nevoilor de comunicare, de afectivitate, are loc mai ales în familie.
Problema se agravează când ne referim la tinerii din instituții, în cazul cărora legătura tânăr-părinte nu poate fi suplinită prin relația cu educatorii. Consecința acestui fapt o reprezintă probabilitatea crescută de apariție a dificultăților de adaptare și dezvoltare pihică, ceea ce poate duce la manifestarea unor tendințe agresive și a unor tulburări afectiv-comportamentale.
La dificultățile de ordin psihologic se adaugă etichetarea de către membrii societății ca fiind „din casa de copii”. Tânărul își însușește etichetarea și se comportă ca atare.
Relația cu grupul, cu adultul, cu autoritatea a tinerilor din instituții
Este cunoscut faptul ca tinerii prezintă dificultăți de comportament social, atât în relația cu grupul de egali, cât și în relația cu adulții și cu autoritatea. Socializarea dificilă a tinerilor într-un mediu nou, pe care îl descoperă abia după ce părăsesc centrele de rezidențiale, precum și problemele ridicate de bariera psihică a societății față de copiii instituționalizați – sunt aspecte importante în integrarea socială a celor care părăsesc sistemul de protecție a copilului.
Dificultățile provin din faptul ca acești tineri nu știu să:
Se adreseze celorlalți;
Salute și mai ales, să se prezinte;
Acorde respect, neconsiderând acest lucru ca fiind valoros.
Totodată, aceștia trăiesc într-un mediu închis (centrul rezidențial – școală), nu au relații de prietenie decât, aproape exclusiv, cu copii/tineri din centrul rezidențial. Sunt de multe ori neacceptați ca prieteni ai unor copii cu familie.
Relațiile cu adulții se limitează, de cele mai multe ori, la cele cu personalul din cadrul instituției (educatori și personal administrativ). Nu au o persoană adultă la care să se raporteze în mod stabil; prezența persoanelor adulte cele mai apropiate cu care ei intră în contact (personalul educator și profesorii) este oscilantă, acestea vin și pleacă de la centru, în funcție de programul stabilit al fiecăruia.
Tinerii se simt în siguranță în cadrul grupului de egali din centrul rezidențial. Cadrul restrâns de viață i-a determinat să adopte unele comportamente defensive față de orice elemente care le-ar putea provoca insecuritate. Ei manifestă teamă de necunoscut; de aceea trebuie puși în situații noi de viață, cu care nu s-au confruntat, trebuie integrați/implicați în grupuri de membri, alții decât cei din centrul rezidențial, pentru ca, încet, încet, să învețe să se deschidă și către alte categorii de persoane.
Dependența de grupul de apartenență se bazează pe relații centrate pe beneficii directe și mai puțin pe sentimente de atașament, urmărindu-se obținerea de beneficii.
Tinerii sunt ,,inițiați" când intră în cadrul comunității. Inițierea constă în realizarea anumitor sarcini trasate de membrii grupului. Aceste sarcini sunt de cele mai multe ori umilitoare și constituie un abuz la adresa celui inițiat. Cu cât este mai umilitoare sarcina, cu atât mai mult va fi apreciat de către membrii grupului și în final, de către sine însuși.
Atitudinea față de școală și atitudinea față de muncă a tinerilor din instituții
Putem vorbi de atitudinea față de muncă la tinerii care ies din instituții numai urmărind această atitudine în contextul dezvoltării abilităților de trai independent și a asumării responsabilităților. Relevant este felul în care au fost dezvoltate de-a lungul vieții toate aceste abilități.
Se cunoaște faptul că, în marile instituții, copiii au fost prea puțin implicați în muncă și prea puțin le-au fost dezvoltate aceste abilități. Chiar daca ei erau implicați, li se impunea să facă un anumit lucru, fără a fi motivați, incurajați și răsplătiți pentru aceasta. De aceea, simțeau că făceau ceva doar pentru că erau obligați să o facă și astfel, nu simțeau că ceea ce fac este pentru ei. În situațiile în care tinerii au fost mutați din marile instituții în case de tip familial, în care numărul lor este mult mai mic iar lucrătorii sociali se pot ocupa de ei mult mai atent, oferindu-le o educație cât mai corectă, atitudinea tinerilor față de muncă se schimbă, putând ca, după ce vor părăsi sistemul de protecție, să își găsească un serviciu, să aibă o atitudine pozitivă față de muncă și față de colegii de la locul de muncă.
Datorită faptului că, atâta timp cât tinerii au locuit în marile instituții și nu le-a fost formată o atitudine pozitivă față de muncă și școală sau aceasta a fost influențată negativ de diferiți factori interni și externi, aceasta nu s-a dezvoltat corespunzător. Astfel, pentru tinerii care urmează să iasă din sistemul de protecție este necesară intervenția mai multor specialiști, asistenți sociali, psihologi, educatori, care să-i susțină și să-i îndrume.
Pe fondul deprecierii continue a situației economice, creșterea șomajului afectează cu prioritate tinerii. Pentru tinerii din instituții, lipsa unei calificări sau slaba calificare fac extrem de dificilă găsirea unui loc de muncă.
Atitudinea față de școală se dobândește printr-un proces dinamic, evolutiv, având ca finalitate însușirea conduitei școlare. Acest proces este diferit de la tânăr la tânăr și are o componentă de adaptare.
Într-o familie stabilă, tânărul experimentează confortul siguranței, devine încrezător în părinți și concomitent, îndeplinește sarcinile pe care aceștia i le cer. În lipsa unei stabilități familiale (familii destrămate, instituționalizare), tânărul rareori reușește să dobândească o acceptare firească a actului educațional, de ce mai multe ori acesta devenind încă o activitate impusă din partea adulților și de care va încerca să scape ori de câte ori va avea ocazia.
Atitudinea față de muncă devine o continuare a atitudinii față de școală. Găsirea unui loc de muncă și angajarea reprezintă apanajul adulților. Părinții merg zilnic la serviciu, au un program stabilit și discuții legate de locul de muncă. Se discută despre caracteristicile locului de muncă, despre colegi, despre șefi și subalterni, despre locul în care se află, despre modul de amenajare a spațiului, iar după programul de la serviciu se întorc în familie, reluându-și rolul de părinte. Foarte frecvent se întâmplă ca părinții să-și ducă copiii la locul de muncă, ceea ce ajută tânărul să-și reprezinte mai ușor imaginea serviciului părinților. La rândul său, necesitatea de a avea un loc de muncă, devine un fenomen conștientizat de către tânar.
Nu același proces decurge în cazul unui tânăr crescut în instabilitate familială și incoerență educativă. Tânărul instituționalizat sau cel crescut într-un mediu familial abuziv, neglijent, întâmpină dificultăți în a înțelege rostul unui loc de muncă: de ce trebuie să stea atâtea ore la rând, zile în șir, de obicei pentru un salariu mic. În lipsa unei discipline exersate la școală și în societate, în lipsa unui model familial în acest sens, tânărul va căuta alte surse de subzistență, mai facile și adaptate realității lui. Astfel se explică și numărul mare de tineri vulnerabili traficului și actelor antisociale, care provin din familii dezorganizate sau din instituții.
Atitudinea față de muncă se formează în timp – prin susținere, îndemnare, suport, încurajare din partea adultului. Integrarea tânărului în aceste activități se face treptat și trebuie permanent susținută, încurajată și recompensată.
În situația tinerilor instituționalizați, asimilarea beneficiilor oferite de pregătirea școlară și profesională, respectarea regulilor, normelor și organizarea viitorului nu se realizează în aceeași măsură ca în cazul copiilor din familii normale.
În acest fel putem explica slaba responsabilizare a tinerilor instituționalizați pentru găsirea unui loc de muncă, pentru firecventarea unui curs de pregătire pentru o meserie și în final, ceea ce este mult mai important, în păstrarea unui loc de muncă.
CAPITOLUL 4. Autoeficacitatea și dificultățile întâmpinate de adolescenți în ce privește decizia pentru orientarea în carieră
4.1. Autoeficacitatea luării deciziei în orientarea în carieră
„Autoeficacitatea percepută se referă la credința în propria capacitate de a organiza și executa cursul acțiunii cerute pentru a produce anumite rezultate” (Bora, C., 2003, pp. 21).
Bîrle, Delia, (2010) notează în lucrarea sa ideea lui Bandura (1977) conform căreia conceptul de autoeficacitate a fost extras din teoria social-cognitivă, referindu-se la încrederea pe care o persoană o are în propria capacitate de a desfășura cu succes un comportament specific. De asemenea este menționat faptul că în ultimii 25 de ani, autoeficacitatea în ce privește luarea unei decizii profesionale, este un concept folositor în evaluarea și dezvoltarea carierei de-a lungul întregii vieți. În ce privește domeniul dezvoltării carierei, autoarea menționează că termenul de autoeficacitate a aplicat cu succes în ce privește luarea deciziei pentru carieră, precum și indecizia și în alegerea vocatională.
Există anumite diferențe și la nivelul genului, deciziile pe care le iau femeile în carieră pot fi în acest sens diferite de cele pe care le iau bărbații, autoeficacitatea în carieră, fiind cea care „mediază diferențele de gen în ceea ce privește alegerea și persistența unei ocupații (Lent, Hackett, 1987, Lent, Lopez, Bieschke, 1991, Zeldin, Pajares, 2000, apud Gainor, 2006, apud Bîrle, Delia, 2010).
Autoeficacitatea are un rol deosebit în luarea deciziilor de carieră, deoarece poate influența starea unei persoane, modul acesteia de percepție și gândire, Tomșa, Ghe., (2007) prezintă nivelurile la care se poate observa influența acesteia:
Alegerilor pe care le fac oamenii – aceștia preferă sarcinile la care știu că se descurcă și le evită pe cele mai dificile.
Cantității efortului depus – perseverența și rezistența cresc pe măsura nivelului autoeficacității unei persoane.
Stresului și anxietății resimțite – autoeficacitatea scăzută poate declanșa stări de anxietate și stres.
Ținând cont de datele notate mai sus se poate ajunge la ideea că performanța poate fi influențată de autoeficacitate. Persoanele care dețin un sentiment de autoeficacitate crescută se caracterizează prin: implicarea mai crescută în activități, indiferent de gradul lor de dificultate, atribuirea eșecului unui efort insuficient, stabilirea unor obiective mai complexe și mai provocatoare. În schimb persoanele care nu prezintă această caracteristică se evidențiază prin: nivelul scăzut de aspirații, implicare deficitară în sarcini, reducerea efortului necesar depășirii dificultăților, credința în faptul că nivelul scăzut de performanță este rezultatul unor deficite aptitudinale.
Autoeficacitatea ocupă un rol important în procesul de orientare spre carieră, încrederea și siguranța pe care o manifestă o persoană în forțele proprii îl va ajuta în implementarea și dezvoltarea pe plan personal și social.
Fiecare persoană dispune de autoeficacitate, însă o parte dintre persoane nu acordă importanța cuvenită acestui factor, care ar putea fi util în organizarea și în obținerea celor mai bune rezultate în ce privește alegerea profesiei.
4.2. Dificultatea luării deciziei în orientarea în carieră
Luarea unei decizii în ce privește alegerea unei profesii este un pas care implică multă responsabilitate și implicare în primul rând din partea persoanei direct implicate și apoi din partea celor care asistă și ajută în procesul decizional.
Ca în orice decizie care urmează a fi luată și în acest caz sunt întâmpinate o serie de dificultăți care pot diferi în funcție de context, de situație, de stilul decizional al fiecăruia sau în funcție factorii implicați.
Adolescența este vârsta primelor decizii importante, iar în ce privește decizia de carieră Băban, Adriana, (2003) menționează faptul că aceasta este determinată, de cele mai multe ori, de factori extrinseci, care pot declanșa acea presiune de a alege un anumit traseu educațional și apoi profesional. În aceste condiții, indecizia poate fi de două feluri:
Indecizie ca moment absolut normal al procesului de decizie aflat în desfășurare. În acest caz adolescentul poate avea un comportament explorator, căutând informații despre propria persoană și despre posibilele ocupații pe care le-ar putea avea, abandonând primele idei și căutând apoi altele.
Indecizie ca manifestare a indecisivității. Neputința luării unei decizii se poate datora anxietății, lipsei încrederii în sine sau absenței unei strategii de evaluare a informațiilor și a opțiunilor posibile. Aceste persoane pot manifesta o dependență crescută față de ceilalți, precum și amânarea sau evitarea luării deciziei. Aici au un rol important și stilurile decizionale prezentate în capitolul anterior ale fiecărei persoane în parte.
Alături de acestea, Rotaru, Adriana, (2002) mai prezintă o serie de probleme care pot împiedica adoptarea unei anumite decizii:
– Identificarea inadecvată a problemei, datorată descrierii incorecte sau superficiale a acesteia;
– Lipsa creativității sau a originalității;
– Fixitatea funcțională;
– Îngustarea perspectivelor în ce privește identificarea problemei, a alternativelor și a posibilelor soluții – vederea în tunel;
– Nehotărârea;
– Dimensionarea greșită a soluțiilor;
– Incapacitatea de a gândi logic și metodic – indisciplină intelectuală.
Diferențele de gen pot de asemenea să aibă influență asupra modului de luare a unei decizii profesionale, Băban, Adriana, (2003) menționează în acest sens. teoria expectanței (Furnham, 1992) care susține că femeile vor obține mai multe performanțe în domeniile profesionale considerate feminine, criteriile importante în alegerea profesiei fiind în acest caz: tipul de muncă, mediul muncii, colegii, iar bărbații vor obține performanțe în domeniile profesionale considerate masculine, criteriile fiind: securitatea, posibilitățile de promovare și beneficiile materiale. De asemenea statutul socio-economic poate fi considerată o altă variabilă care poate influența deciziile de carieră, astfel copiii care provin din medii defavorizate alegând de obicei trasee educaționale mai scurte, preferând angajarea în profesii care nu necesită pregătire îndelungată. În schimb cealaltă categorie pot alege una sau mai multe specializări, preferând continuarea studiilor perioade de tip mai îndelungate, cu implicare teoretică si practică, acest lucru permițându-le perfecționarea și oscilarea în domniile profesionale vizate.
4.3. Studii relevante în domeniu
Autoeficacitatea în ce privește luarea unei decizii de carieră este un factor foarte important care poate fi benefic prin faptul că oamenii care o posedă sau o însușesc se simt mult mai siguri pe ei, iar de cele mai multe ori trec cu mai multă ușurință peste obstacole ajungând la scopul final.
S-au realizat mai multe studii în care s-a urmărit influența pe care o are această caracteristică asupra modului de a fi și de a se comporta al oamenilor, precum și în ce privește dificultățile întâmpinate în procesul de luare a unei decizii în carieră. În studiul „Emoții și personalitate – aspecte relatate ale dificultăților de luare a unei decizii în carieră” a lui Saka, N., Gati,I., și Kelly, K., (2008) se încearcă testarea dificultăților de luare a unei decizii de carieră în cazul unor persoane care prezintă anumite tulburări: anxietate, stimă de sine scăzută, punct de vedere pesimist. Relația dintre cogniție și emoție în acest caz în ce privește dificultățile de luare a unei decizii de carieră este discutată, iar cercetările și consilierea sunt exploatate. Cercetătorii au ajuns la concluzia că există dificultăți în ce privește luarea unei decizii și în cazul unor probleme de personalitate, iar în această situație consilierul trebuie să țină cont de diferențele care pot exista între oameni din acest punct de vedere.
Santos, P., J., (2001) în studiul realizat „Predictorii indeciziei generalizate în Școala Portugheză” vorbește despre faptul că persoanele indecise nu constituie un grup omogen, făcând astfel diferență între persoanele indecise în ce privește problemele imediate și persoanele care au dificultăți în ce privește procesul de luare a unei decizii în privința diferitor aspecte ale vieții. De asemenea persoanele care sunt indecise în general sunt asociate un înalt nivel al anxietății, locul controlului extern, stima de sine scăzută, atașamentul scăzut și formarea identității de sine inadecvate. S-a ajuns la concluzia că anxietatea este un factor foarte important în ce privește dificultățile de luarea a unei decizii, tocmai de aceea este bine să se ia în considerare în activitatea de consiliere și aspectele legate de personalitatea fiecăruia.
Pe lângă aceste aspecte un rol important îl au și credințele oamenilor legate de sine și de evoluția ulterioară, studiul „Efectul stilului de a lua o decizie și pattern-urile de gândire negativă asupra gândurilor negative în ce privește cariera” (Paivandy, S., Bullock, E., Reardon, Kelly, D., 2008) a examinat efectul stilului de luare a deciziilor și a pattern-ului gândurilor meditative asupra dezvoltării și menținerii gândurilor negative legate de carieră, contribuția acestora fiind identificată în procent de 14%. De asemenea tot în acest studiu este prezentat și efectul pozitiv al teoriei cognitive în ce privește schimbarea acestor probleme.
Robinson, C., și Betz, N., (2008) în studiile realizate s-au axat și pe diferențele de gen în ce privește alegerea unei profesii. „Inventarul revizuit al evaluării psihometrice a valorilor de muncă” este un studiu în care cu ajutorul acestui instrument s-au evaluat următoarele valori: succes, colectivitate, creativitate, salariu, independență, stil de viață, schimbări mentale, prestigiu, securitate, supervizare, loc de muncă și varietate în funcție de diferențele de adoptare a acestora de către persoanele de gen masculin și cele de gen feminin. Un alt aspect subliniat în acest studiu a fost diferența între etnii, variabilele luate în considerare în acest caz fiind: mediul, stima, emoțiile și siguranța, luându-se în considerare și individualismul și colectivismul. Concluziile la care au ajuns autorii au fost că independența este factorul decisiv în acest sens, varianța corelând cu schimbările mentale și cu creativitatea, iar prestigiul cu succesul. Femeile plasează valorile legate de stimă mai sus decât o fac bărbații. În ce privește diferențele inter-etnice, concluzia a fost faptul că asiaticii consideră salariul ca fiind o valoare mai ridicată în comparație cu europenii, de asemenea atribuie o valoare mare lucrului în echipă, coechipierilor, comparativ cu africanii. În ce privește importanța valorilor, factorul de mediu a fost considerat cel mai important, ultimul loc fiind ocupat de siguranță.
Aceleași idei stau și la baza tezei de doctorat a lui Bîrle, Delia, (2010), „Implicații psihologice ale alegerii carierei”, în cadrul căreia s-au realizat mai multe studii de validare a instrumentelor „Scala autoeficacității privind decizia pentru carieră” (Betz și Taylor, 2001) și „Chestionarul dificultăților privind decizia pentru carieră” (Gati, Krausz și Osipow, 1996) pe populație românească, studii referitoare la interese în funcție de apartenența la gen sau în funcție de specializare, prezentând de asemenea un program de intervenție pentru îmbunătățirea capacității de decizie privind cariera la adolescenții din clasele terminale. O parte dintre concluziile cercetării surprind următoarele aspecte: necesitatea unui program de informare și de consiliere în școală, iar în ce privește manifestarea intereselor pentru un anumit domeniu de activitate fetele prezintă interese ridicate pentru domeniile social și artistic, iar băieții pentru domeniile realist, întreprinzător și convențional.
S-au realizat foarte multe studii în domeniul consilierii și orientării școlare și profesionale care au vizat diverse aspecte importante în acest sens, de exemplu Dancsuly, A., Ciurea, Rodica, și Laszloffy, Ileana, (1971) au realizat un studiu „Subiectiv și obiectiv în autoevaluare” pentru a vedea modul în care se realizează autocunoașterea, precum și dificultățile întâmpinate. Ideea la care au ajuns autorii poate surprinde faptul că este necesar ca în activitățile educaționale, concomitent cu formarea conștiinței de sine a elevilor, să se accentueze și preocupările lor pentru propria persoană, aceasta necesitând achiziționarea unor modalități practice și adecvate de autoobservare, autoanaliză, autocontrol, prin care să se poată ajunge la date concrete în ce privește calitățile și comportamentul propriu.
Acestea sunt o serie de cercetări realizate în domeniu a căror concluzii pot fi utile în aprofundarea cunoștințele în domeniu care ar putea fi utile consilierilor și persoanelor care se implică în procesul de luare a unei decizii în carieră.
4.4. Premisele teoretice ale acestei lucrări
La baza acestei lucrări stau o serie de teorii care susțin ideile referitoare la rolul activității de consiliere și orientare școlară și profesională în creșterea eficienței și scăderea dificultăților de luare a unei decizii favorabile din punct de vedere personal și social.
Szilogyi, Ana-Maria, (2002, p. 10) definește consilierea ca fiind „procesul prin care o persoană specializată numită consilier oferă suport, într-un cadru metodologic bine definit, unei alte persoane (client) care adoptă o serie de decizii privind propria viață personală și profesională”.
La baza acestei activități stau o serie de scopuri, cel mai important dintre ele fiind luarea unei decizii profesionale corecte și potrivite pentru fiecare persoană în parte.
Autoeficacitatea este unul dintre constructele surprinse în teoria cognitivă a lui Bandura, (1977, apud Scholz, U., Dona, B., Sud, S., și Schwarzer, R.) care vorbește despre schimbările comportamentale care au la bază autoeficacitatea care se referă la efortul depus pentru realizarea acestora și pentru depășirea dificultăților apărute. Astfel persoanele care au o autoeficacitate crescută vor depăși cu mai multă ușurință obstacolele. Autoeficacitatea scăzută a fost de cele mai multe ori asociată cu depresia, anxietatea și neajutorarea.
Bîrle, Delia, (2010) notează în lucrarea sa ideea lui Bandura (1977) conform căreia conceptul de autoeficacitate a fost extras din teoria social-cognitivă, referindu-se la încrederea pe care o persoană o are în propria capacitate de a desfășura cu succes un comportament specific.
În Modelului auto-reglării în luarea deciziei a lui Omodei și Wearing (1995, apud Jigău, M., 2005), se subliniază faptul că eficiența într-o situație decizională constă în abilitatea persoanei respective de a-și controla atât resursele cognitive și de atenție, cât și cele emoționale și motivaționale.
„Indecizia a fost asociată cu anxietatea crescută, locul controlului extern, stima de sine scăzută, nivelul scăzut al separării psihologice dintre părinți și formarea inadecvată a identității” (Santos, P., J., 2001, p. 383).
Autoeficacitatea în ce privește luarea unei decizii de carieră a fost definită ca așteptarea succesului în ce privește scopurile, de asemenea ca o acumulare de informații relevante, preferințe bine definite, planuri și punerea în aplicare a deciziei (Betz & Luzzo, 1996; Taylor & Betz, 1983).
Tot legat de această teorie (autoeficacitate) se pune accent și pe diferențele de gen în ce privește alegerea și persistența unei alegeri.
Există anumite diferențe și la nivelul genului, deciziile pe care le iau femeile în carieră pot fi în acest sens diferite de cele pe care le iau bărbații, autoeficacitatea în carieră, fiind cea care „mediază diferențele de gen în ceea ce privește alegerea și persistența unei ocupații (Lent, Hackett, 1987, Lent, Lopez, Bieschke, 1991, Zeldin, Pajares, 2000, apud Gainor, 2006, apud Bîrle, Delia, 2010). Tot în această direcție este propusă teoria expectanței (Furnahm, 1992, apud Băban, Adriana, 2003) care susține că femeile vor obține mai multe performanțe în domeniile profesionale considerate feminine, criteriile importante în alegerea profesiei fiind în acest caz: tipul de muncă, mediul muncii, colegii, iar bărbații vor obține performanțe în domeniile profesionale considerate masculine, criteriile fiind: securitatea, posibilitățile de promovare și beneficiile materiale.
În ce privește intervenția de consiliere și orientare școlară și profesională, au fost propuși o serie de pași: autocunoașterea, informarea, luarea deciziei și planul de carieră, aceștia presupunând planificarea și stabilirea activităților într-un mod organizat, ceea ce-ar putea favoriza autoeficacitatea și scăderea dificultăților întâmpinate în decizia de carieră finală.
Aici ar putea fi utilă și influența Teoriei comportamentului planificat (Armitage, C., Conner, (2001) mai ales că intențiile, dorințele și predicțiile personale sunt considerate ca fiind importante în contextul acestei teorii. Comportamentul planificat poate avea influență pozitivă asupra creșterii autoeficacității de luare a unei decizii profesionale.
Teoriile cestea pot fi completate de teoriile enunțate în capitolele anterioare, în care sunt prezentate aspecte diferite și importante în ce privește procesul de consiliere și orientare școlară și profesională, intervenția, în acest caz, decizia de carieră, dificultățile întâmpinate și autoeficacitatea acesteia.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Motivatia Vocationala a Copiilor din Centrele de Plasament de Tip Familial (ID: 165732)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.