Motivatia Alegerii Unei Profesii Profesia de Politist de Frontiera
CUPRINS
CUPRINS 1
INTRODUCERE 4
Capitolul I 5
DECIZIA DE CARIERĂ ȘI FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ ALEGEAREA CARIEREI 5
1.1 Definirea profesiei și a carierei. Decizia de carieră. 5
1.2 Influența factorilor psihosociali asupra deciziei de carieră 6
1.2.1 Familia 6
1.2.2 Sistemul de învățământ 7
1.2.3 Anturajul sau Grupul de prieteni 8
1.2.4 Cererea de pe piața forței de muncă 8
1.2.5 Profesiile „la modă‟ și prejudecățile legate de unele profesii 9
1.2.6 Mijloacele de informare în masă 10
1.3 Influența factorilor individuali asupra deciziei de carieră 10
1.3.1 Motivația 11
1.3.2 Nivelul intelectual 16
1.3.3 Aptitudinile 16
1.3.4 Trăsăturile dominante de personalitate 18
Capitolul II 23
PROFESIA DE „POLIȚIST DE FRONTIERĂ” 23
2.1 Definirea profesiei de „polițist de frontieră” 23
2.2 Scurt istoric privind nașterea și evoluția profesiei de „polițist de frontieră” 24
2.3 Dobândirea și exercitarea profesiei de „polițist de frontieră” 31
Capitolul III 34
DESCRIEREA CERCETĂRII EFECTUATE 34
3.1 Descrierea metodei de cercetare efectuate 34
3.2 Obiectivele cercetării și Ipotezele stabilite 36
3.2.1. Obiectivele cercetării 36
3.2.2. Ipotezele stabilite 37
3.3. Descrierea eșantionului folosit 37
3. 4 .Rezultatele obținute și interpretarea lor 42
CONCLUZII 53
ANEXE 57
ANEXA 1 57
MODELUL CHESTIONARULUI APLICAT 57
INTRODUCERE
Plecând de la ideea că orice alegere are la bază o serie de motive, care nu sunt altceva decât o expresie a unor nevoi ale individului, mi-am propus să demonstrez că și decizia alegerii profesiei stă sub influența unor motive și nevoi. Astfel, cunoscând dificultatea și complexitatea examenului de admitere într-o instituție de învățământ a Ministerului Afacerilor Interne, alături de rigurozitatea celorlalte condiții, pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a dobândi profesia de polițist, am decis să abordez o temă prin intermediul căreia să pot identifica principalele motive care determină o persoană să își aleagă o asemenea profesie. Având în vedere faptul că, în Oradea funcționează singura instituție de învățământ a Ministerului Afacerilor Interne din țară, care formează inițial agenți de poliție de frontieră, mi-am propus să identific care ar fi motivația alegerii profesiei de polițist de frontieră, utilizând ca eșantion elevii înmatriculați în anul I de studiu la această școală.
Așa cum rezultă chiar din tema lucrării „Motivația alegerii unei profesii – profesia de polițist de frontieră” laitmotivul lucrării îl reprezintă identificarea motivelor alegerii profesiei de polițist de frontieră. Cunoașterea acestor motive poate evidenția, dincolo de nevoile tânărului de la momentul alegerii profesiei, atât obiectivele de viitor ale acestuia cât și așteptările lui de la instituția pe care o va reprezenta după dobândirea statutului de polițist de frontieră. Totodată, cunoașterea modului în care respondenții au avut acces la informații despre profesia de polițist de frontieră și cunoașterea principalelor surse de informare poate determina o îmbunătățire a mijloacelor de promovarea a acestei profesii sau menținerea acelor mijloace care au dat randament.
Deasemenea consider că, motivele alegerii profesiei de polițist de frontieră pot oferi informații și despre trăsăturile și abilitățile dominate ale individului, reflectând astfel o parte din personalitatea individului care va alege această profesie.
Astfel, construirea unei cariere de succes ca polițist de frontieră necesită o motivație puternică și inepuizabilă.
Capitolul I
DECIZIA DE CARIERĂ ȘI FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ ALEGEAREA CARIEREI
Definirea profesiei și a carierei. Decizia de carieră.
Profesia reprezintă acea activitate cu caracter permanent, desfășurată de o persoană pe baza unei calificări obținute ca urmare a absolvirii unei instituții de învățământ de formare inițială sau continuă. Ea are la bază un complex de cunoștințe teoretice și de deprinderi practice de un anumit gen și de un anumit grad, care definesc de altfel pregătirea acelei persoane pentru exercitarea unei ocupații.
În ceea ce privește cariera, aceasta are la bază profesia sau ocupația și reprezintă totalitatea rolurilor profesionale performate de o persoană, într-un anumit domeniu de-a lungul vieții active, a căror succesiune poate urma traiectorii diferite în timp. Traiectoria în carieră este influențată atât de resursele acționale ale persoanei la începutul carierei și pe parcursul ei, cât și de oportunitățile pe care aceasta le are de-a lungul carierei dar, mai ales, de modul în care individul are obiective de carieră clare și este capabil să se folosească de aceste oportunități pentru a le atinge.
Astfel, am putea spune că pentru a dezvolta o carieră într-un anumit domeniu este necesar dobândirea unei profesii, care să corespundă acelui domeniu de activitate. În cazul polițiștilor de frontieră, pentru a putea dezvolta o carieră în acest domeniu al Ministerului Afacerilor Interne este necesar ca persoana în cauză să dobândească calitatea de polițist, deoarece potrivit prevederilor Legii nr. 360/2002 privind statutul polițistului, profesia de „polițist de frontieră” poate fi exercitată numai de persoana, care a dobândit această calitate în condițiile legii.
Dar, decizia de a alege o anumită profesie sau carieră este una individuală, fiind influențată de o serie de factori atât interni sau individuali (motivația persoanei, aptitudinile și abilitățile sale) cât și externi sau psihosociali (familia, grupul de prieteni și massmedia). În cazul unor profesii care implică abilități speciale, precum sunt abilitățile artistice ori cele sportive, decizia de orientare spre un anumit domeniu de activitate poate debuta încă din perioada copilăriei. În această situație, predispozițiile pentru anumite domenii, precum talentul muzical ori anumite abilități motrice specifice, sportului de performanță sau preocuparea excesivă a copilului spre tehnică pot fi identificate de părinți, care vor ști astfel să le exploateze prin orientarea copiilor spre cursuri și instituții de învățământ specifice.
Decizia de carieră constă în alegerea unei opțiuni din variantele existente, cunoscute de individ și disponibile la un moment dat. Decizia de carieră implică următoarele:
Conținutul deciziei de carieră – face referire la problema efectivă care necesită luarea unei decizii: alegerea profesiei, alegerea facultății sau a profilului de studiu, a liceului sau alegerea unui traseu educațional.
Procesul decizional – presupune definirea deciziei și identificarea alternativelor, pe de o parte, iar pe de altă parte explorarea și evaluarea alternativelor existente la acel moment.
Astfel, pentru luarea unei decizii cu privire la alegerea unei profesii, este necesar ca mai întâi să stabilim tipul instituției de învățământ care trebuie urmată pentru dobândirea acelei profesii. După ce am identificat tipul instituției de învățământ, următorul pas va consta în identificarea acelor instituții de învățământ care pregătesc elevi/studenți pentru domeniul repectiv și culegerea unui număr cât mai mare de date și informații despre aceste instituții de învățământ, precun: cerințe pentru înscriere, număr de locuri existente, probele concursului de admitere, grad de dificultate a examenului în anii anteriori, etc..
Decizia de carieră stă sub influența următoarelor două categorii de factori:
Factorii psihosociali,
Factorii individuali.
Influența factorilor psihosociali asupra deciziei de carieră
Factorii psihosociali se referă la acele elemente externe, care pot influența într-o mare măsură alegerea unei profesii sau urmarea unei cariere. Astfel, factorii psihosociali, care pot influența alegerea unei profesii sunt:
Familia,
Sistemul de învățământ,
Anturajul sau Grupul de prieteni,
Cererea de pe piața forței de muncă,
Profesiile „la modă‟ și prejudecățile legate de unele profesii,
Mijloacele de informare în masă
Familia
Familia are un rol esențial în orientarea tânărului spre o anumită carieră. Influența familiei asupra deciziei de carieră poate fi evidențiată de următoarele aspecte:
În cele mai multe situații, părinții sunt cei care aleg instituția de învățământ pecare o urmează copilul, de exemplu grădinița, liceul, iar uneori chiar și facultatea. Acest lucru poate influența atât pozitiv cariera copilului, cât și negativ – atunci când părinții doresc realizarea proprie prin intermediul copiilor sau doresc ca aceștia să urmeze aceeași profesie pe care o au și ei, deși copilul deține total alte abilități sau are alte aspirații.
Susținerea psiho-emoțională a tânărului, prin creșterea încrederii în propriile forțe și impulsionarea acestuia spre atingerea obiectivelor dorite, sunt aspecte care țin în primul rând de atitudinea și nivelul educativ al părinților.
Statutul socio-economic al tânărului influențează de cele mai multe ori șansa de reușită a acestuia într-un domeniu sau altul. De exemplu, un tânăr care dorește să urmeze o facultate într-un domeniu în care există o concurență mare, dacă provine dintr-o familie cu un statut socio-economic peste medie, este de la sine înțeles că șansele lui cresc datorită suportului financiar care îi poate permite o pregătire suplimentară în comparație cu un tânăr care nu-și poate permite o asemenea pregătire din cauza situației economice precare.
Astfel, influența părinților asupra deciziei de carieră a copiilor poate varia de la simple discuții prin care sunt oferite sugestii și susținere morală până la impunerea punctului de vedere prin alegerea instituției de învățământ pe care să o urmeze. De recomandat ar fi ca familia să se oprească doar la a oferi sugestii și variante de carieră pentru tânăr, în funcție de abilitățile, dorințele și nevoile acestuia și nu de impunere a punctului de vedere sau a propriilor dorințe, deoarece în această situație, șansele de eșec în carieră sunt destul de mari.
Sistemul de învățământ
Sistemul de învățământ sau școala reprezintă un factor important în orientarea tânărului spre o anumită carieră. Astfel, structurarea sistemului de învățământ pe diferite categorii de școli și profile specializate în pregătirea elevilor în anumite domenii de activitate, precum cel economic, social ori informatic poate reprezenta cadrul necesar conturării deciziei de carieră. Totodată, procesul instructiv-educativ are o contribuție importantă atât în ceea ce privește îmbunătățirea pregătirii individuale a tinerilor și dezvoltarea diferitelor aptitudini, cât și în ceea ce privește stimularea interesului pentru anumite domenii și furnizarea de informații despre diverse profesii.
Astfel, sistemul de învățământ participă atât în mod direct cât și indirect la procesul de orientare în carieră a tinerilor. Participarea directă se referă la orele de consiliere desfășurate de profesori, consilieri ori psihologi, iar cea indirectă se referă la activitatea instructiv-educativă, care prin intermediul programelor școlare participă în mod continuu și neîntrerupt la procesul de orientare în carieră, prin dezvoltarea și formarea tânărului pentru o anumită profesie ori carieră.
Anturajul sau Grupul de prieteni
Grupul de prieteni este considerat grupul de referintă, acesta putând influența inclusiv opțiunea profesională a membrilor săi. Apartenența tânărului la un anumit grup, presupune identificarea cu acel grup și deținerea acelorași scopuri, norme, valori și aspirații. Astfel, membrii unui grup sunt reuniți în primul rând de scopul comun al propriei activități, ceea ce indică faptul că aceștia au preocupări, trebuințe și motivații care coincid în cea mai mare parte. De exemplu alegerea unei profesii de unul dintre membrii grupului, poate determina și alți membri ai grupului spre orientarea către una asemănătoare, dacă nu chiar identică. Deasemenea, pot exista situații, în care unul dintre membrii grupului de prieteni să se decidă cu privire la alegerea unei instituții de învățământ pe care să o urmeze, iar ulterior și alții din grup să ia această decizie.
Cererea de pe piața forței de muncă
Piața muncii se întemeiază pe întâlnirea și confruntarea dintre cererea și oferta de muncă, care există la un moment dat într-o societate. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat, într-o economie de piață materializată prin numărul de locuri de muncă existente la acea dată. În ceea ce privește oferta de muncă, aceasta este formată din munca pe care o pot depune membrii societății în schimbul unui salariu. Dar, oferta de muncă se referă doar la acele persoane care sunt apte și disponibile de muncă. Din această categorie nu fac parte copiii și persoanele vârstnice.
Cererea de pe piața forței de muncă influențează opțiunile tinerilor în ceea ce privește alegerea unei profesii, în sensul că aceasta poate limita și direcționa opțiunile lor profesionale. Astfel, o cerere mai mare într-un anumit domeniu de activitate, îi va determina pe tineri să se orienteze spre o carieră din acest domeniu. Dar, tot spre acest domeniu cerut pe piața forței de muncă, s-ar putea orienta și tineri, fără abilități și aptitudini necesare practicării acelei profesii, doar din dorința de a avea o șansă mai mare de a accede pe piața forței de muncă. Pe de altă parte, lipsa sau limitarea unor posibilități de a accede pe piața forței de muncă, din cauza faptului că acele domenii sunt mai slab dezvoltate , mai ales pentru acele persoane care urmează o asemenea carieră și pentru care au reale abilități și aptitudini, poate deveni o sursă de frustrare și poate genera decepții. După părerea mea, un rol important în realizarea unui echilibru între cererea pieței forței de muncă și ofertă, îl poate avea Ministerul Educației și Cercetării Științifice prin intermediul instituțiilor de învățământ. Realizarea anuală, anterior aprobării numărului de locuri în învățământul liceal, profesional și în cel universitar, al unui studiu cu privire la cererea de pe piața forței de muncă actuale și tendințele viitoare, ar putea determina o reducere semnificativă a numărului mare de absolvenți de studii, în specializări care nu au o cerere mare pe piața forței de muncă și care, în cele mai multe situații fie ajung șomeri, fie ajung să se angajeze în domenii inferioare calificării lor ori în alte domenii total diferite specializării lor.
Profesiile „la modă‟ și prejudecățile legate de unele profesii
Atât profesiile “la modă” cât și prejudecățile legate de unele profesii sunt elemente luate în considerare de tineri în momentul alegerii unei cariere. Fenomenul profesiilor “la modă” se referă la acele profesii care sunt considerate de tineri ca fiind cel mai bine plătite la acel moment și care sunt destul de numeroase pe piața forței de muncă. Acest fenomen poate influența negativ opțiunea unui tânăr, deteminându-l pe acesta să se orienteze spre o carieră “la modă” și pentru care poate el nu deține abilitățile și trăsăturile de personalitate necesare. De exemplu, o astfel de profesie considerată bine plătită poate fi cea de avocat. Acest lucru îi poate determina pe mulți tineri să urmeze o facultate în domeniul științelor juridice, în speranța că la finalizarea acesteia vor putea profesa ca avocați. Dar, la absolvirea facultății doar o mică parte dintre absolvenți ajung să profeze în domeniul studiilor absolvite. Astfel, profesiile “la modă” pot determina o supraaglomerare a pieței forței de muncă cu deținători ai acestor profesii și în acelaș timp o lipsă acută de specialiști în domenii cu adevărat căutate pe piața forței de muncă sau îi poate determina pe tineri să-și aleagă profesii care nu corespund abilităților și nevoilor lor, dar care sunt „la modă‟.
Prejudecățile legate de o anumită profesie îl poate determina pe tânăr, să nu se decidă spre o asemenea profesie, deși el întrunește toate condițiile necesare dobândirii acelei profesii. De exemplu un tânăr are abilitățile necesare spre a deveni un tâmplar foarte bun. Dar, de teamă de a nu fi etichetat după profesia sa, nu urmează o instituție de învățământ profesional care să-l specializeze în acest domeniu ci se va înscrie la o instituție de învățământ superior dintr-un domeniu bine etichetat de societate.
Aceste prejudecăți apar datorită faptului că, de obicei, oamenii tind să asocieze profesia ori ocupația unui individ cu nivelul intelectual ale acestuia. Astfel, acel individ nici nu există ci doar profesia, ocupația sau job-ul său. De exemplu, dacă vedem o persoană făcând curățenie ori strângând gunoiul, automat vom avea tendința de a o eticheta – că nu o duce capul, că nu are studii sau că doar atât poate, fără a lua în considerare că poate acea persoană chiar a fost nevoită să accepte acea slujbă și poate în momentul de față urmează cursurile unei instituții de învățământ superior.
Astfel, am putea spune că oamenii simt nevoia deținerii unei anumite profesii pentru a-și confirma valorea ori nivelul de pregătire iar, pe aceste considerente o persoană poate să renunțe la a urma o anumită profesie sau carieră, de teama de a nu fi etichetată prin prisma acesteia.
Mijloacele de informare în masă
Mijloacele de informare în masă reprezintă principalele modalități de acces al tinerilor la informații cu privire la dinamica pieței muncii și domeniile profesionale cele mai căutate, mobilitatea profesională, noutăți legislative cu privire la exercitarea unei profesii și condiții de acces într-un anumit domeniu de activitate.Promovarea modelelor de success în carieră se face tot prin intermediul mass-media.
Astfel, pentru informarea populației și promovarea unor profesii, atât instituțiile de învățământ cât și organizațiile utilizează ca mijloace de promovare, în primul rând site-urile proprii, apoi publicarea unor anunțuri la sediul instituției, în ziare ori în alte locuri publice anume destinate, desfășurarea unor activități de promovare a profesiei ori a instituției de învățământ în școli ori la târguri și nu în ultimul rând mijloacele T.V.. Având în vedere facilitatea cu care tinerii au acces la mijloacele de informare în masă și varietatea acestora, am putea spune că ele au un rol important în decizia de carieră a tinerilor prin informațiile pe care le furnizează acestora despre anumite profesii și despre opțiunile de carieră.
Mijloacele de informare în masă pot avea atât un impact pozitiv asupra deciziei de carieră a tânărului cât și unul negativ, acest lucru depinzând în primul rând de veridicitatea informației transmise.
1.3 Influența factorilor individuali asupra deciziei de carieră
Factorii individuali sunt acele caracteristici individuale care definesc individul ca personalitate și caracter. Astfel, chiar dacă, în alegerea unei profesii, tinerii sunt influențați sau constrânși de factori externi, factorii interni precum motivația, aptitudinile și comportamentul, care sunt dictate de personalitatea și temperamentul individului, ar trebui să primeze, deoarece în caz contrar, viața profesională va fi una frustrantă și lipsită de împliniri.
Astfel, cunoașterea trăsăturilor dominante de personalitate și a aptitudinilor poate ghida un tânăr către o viață profesională care să i se potrivească. Munca pe care o persoană o desfășoară are un efect major asupra stării sale de spirit. Dacă activitatea desfășurată de o persoană se potrivește cu predispozițiile persoanei, aceasta va da randament maxim și se va simți bine. Cu cât munca de la serviciu va solicita persoanei acele calități și caracteristici mai puțin dezvoltate, aflate în umbra personalității, cu atât persoana respectivă va deveni mai stresată și mai nefericită.
Astfel, factorii individuali, care ar trebui să influențeze în cea mai mare măsură alegerea unei profesii, sunt:
Motivația
Nivelul intelectual
Aptitudinile
Trăsăturile dominante de personalitate
Motivația
Motivația este principalul „factor de personalitate implicat în reușita profesională‟ (Maria Moldovan-Scholz, p. 102, 2000) și presupune depunerea unui efort susținut pentru îndeplinirea unor obiective. B. Zörgö (1975) definește motivația ca fiind „totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte” (Maria Moldovan-Scholz, p. 102, 2000).
Așa cum reiese din definițiile prezentate, motivația este considerată un factor de personalitate, la baza căreia se găsește motivul, adică expresia acelor nevoi și așteptări ale indivizilor, care pot proveni atât din lipsurile acestora de la un moment dat cât și din credințele că, în urma unui efort pot obține anumite performanțe. Dar, în alegerea pe care o face, individul nu va acționa niciodată sub influența unui singur motiv, ci sub influența mai multor motive, care cumulate pot lua forma unor trebuințe sau nevoi. De exemplu, la baza alegerii unei profesii pot sta motive precum: atracția pentru acea profesie, siguranța locului de muncă ori considerentele financiare, care privite în profunzime reflectă anumite nevoi, precum cele financiare ori cele de siguranță.
Toate aceste nevoi îl vor motiva și îl vor determina pe individ să depună toate eforturile necesare, pentru sadisfacerea lor prin atingerea obiectivului propus – respectiv dobândirea acelei profesii.
Pornind de la elementele care motivează oamenii să depună un efort susținut pentru atingerea unui obiectiv, au fost dezvoltate o serie de teorii motivaționale bazate pe nevoi sau trebuințe umane. Dintre aceastea, pot fi amintite următoarele:
„Teoria piramidei nevoilor” (Sunhilde C., 2008, p.220)
„Teoria existenței, înrudirii și creșterii (ERG)” (Sunhilde C., 2008, p.224)
„Teoria bifactorială a motivării” (Sunhilde C., 2008, p.222)
„Teoria motivației împlinirii” (Sunhilde C., 2008, p.226)
Teoria piramidei nevoilor
Teoria piramidei nevoilor aparține psihologului Abraham Maslow, a fost elaborată în anul 1954 și este cea mai cunoscută teorie a motivației. Această teorie susține faptul că motivația oamenilor în muncă este determinată de dorința acestora de ași sadisface nevoile, care sunt împărțite în 5 trepte ale unei piramide. La baza piramidei sunt situate nevoile fiziologice, care sunt considerate ca fiind și cele mai importante pentru supraviețuirea individului, iar în vârful piramidei se regăsesc nevoile de autorealizare, considerate a fi inepuizabile.
Astfel, cele 5 categorii de nevoi la care face referire Abraham Maslow, în teoria sa sunt:
„Nevoi fiziologice – acestea sunt legate de supraviețuirea persoanei și se referă la nevoia de hrană, oxigen, apă și adăpost;
Nevoi de securitate – acestea reflectă necesitatea de a fi în afara oricărui pericol și de protecție într-un mediu ordonat și bine structurat, care implică siguranța locului de muncă, un mediu de lucru confortabil, existența unor asigurări de pensii și de sănătate;
Nevoi de apartenență – prin acest tip de nevoi se asigură afecțiune, interacțiune socială, dragoste, prietenie, toate acestea fiind asigurate prin munca în echipă și prin posibilitatea de a socializa ori de a dezvolta relații cu alte persoane;
Nevoi de stimă și apreciere – acest tip de nevoi se referă la redarea unui sentiment de competență, putere, independență, încredere în propria persoană și în puterile sale, apreciere și recunoaștere din partea celorlalți. Aceste nevoi pot sta la baza motivației alegerii unei profesii;
Nevoi de autorealizare – aceste nevoi sunt cel mai greu de îndeplinit, ele evidențiază tendința persoanei de a-și dezvolta abilitățile, talentul și de a-și folosi cunoștințele cu eficiență maximă, dar și de a se descoperi pe ea însăși” (Burduș E., 2005, p.462). Acest tip de nevoi pot fi identificate atât la persoanele care deja au o carieră și doresc perfecționare și evoluție în carieră cât și la tinerii aflați în faza deciziei de carieră, adică în momentul alegerii unei cariere prin alegerea unei instituții de învățământ pe care să o urmeze.
Această teorie explică motivația prin intermediul procesului de sadisfacere a nevoilor începând cu cele de bază – nevoile fiziologice și continuând cu cele situate pe o treaptă superioară acestora, până la cele din vârful piramidei, care sunt considerate inepuizabile. Astfel, au un caracter motivator, nevoile aflate pe o treaptă motivațională inferioară care nu sunt sadisfăcute, dar deîndată ce, aceste nevoi sunt sadisfăcute ele își pierd caracterul motivator, iar individul își îndreaptă atenția spre nevoile situate pe treapta motivațională următoare.
Având în vedere că fiecare individ are nevoi specifice, nevoi care pot suferi modificări în funcție de schimbarea condițiilor în care individul își desfășoară activitatea, consider că motivația unui individ nu este strict determinată de nevoile, nesadisfăcute, situate pe o treptă a piramidei imediat următoare, ea putând fi determintă în același timp atât de nevoile în curs de sadisfacere cât și de nevoile aflate pe o treaptă superioară sau inferioară a piramidei.
Teoria existenței, înrudirii și creșterii (ERG)
Potrivit Teoriei nevoilor, susținută de Clayton Alderfer în anul 1972, nevoile sunt grupate în trei categorii, de unde provine dealtfel și denumirea teoriei de ERG:
– E – existence – nevoi de existență; în această categorie sunt incluse nevoile fiziologice și cele materiale, precum salariul, anumite beneficii la locul de muncă și condițiile în care individul își desfășoară activitatea la locul de muncă.
– R – relatedness – nevoi de interacțiune, această categorie de nevoi face referire la relațiile interpersonale care se formează la locul de muncă. De exemplu persoanele împărtășesc aceleași concepții și principii cu privire la anumite aspecte ale muncii, ceea ce le poate aduce sadisfacția muncii prestate.
G- Growth – nevoi de creștere. Această categorie cuprinde nevoile individului de dezvoltare din punct de vedere profesional, de realizare prin creșterea capacității intelectuale, de dezvoltarea a cunoștințelor și abilităților în vederea îmbunătățirii performanței la locul de muncă.
„Teoria lui Aldelfer este construită pe trei idei fundamentale:
Cu cât este mai scăzut nivelul sadisfacerii fiecărei categorii de nevoi, cu atât va fi mai mare dorința de sadisfacere.
Cu cât nevoile din categoriile inferioare vor fi mai sadisfăcute, cu atât mai mare va fi dorința de sadisfacere a celor superioare.
Dacă nevoile din categoria celor superioare sunt mai puțin sadisfăcute, dorința de sadisfacere a celor din categoriile inferioare va fi mai mare” (Sunhilde C., 2008, p.225)
Dintre cele trei categorii, nevoile de existență și cele de interacțiune trebuie avute în vedere de individ la momentul alegerii unei profesii. Nevoile de existență sunt importante pentru a-i asigura acestuia condițiile de trai necesare, iar nevoile de interacțiune au o importanță deosebită pentru realizarea unui climat organizațional pozitiv la locul de muncă, ceea ce va influența pozitiv atât performanța cât și starea și confortul psihic al individului. Nevoile de creștere, adică de dezvoltare profesională pot fi îndeplinite mai ușor pe măsură ce nevoile de interacțiune au un grad mare de sadisfacere. Adică, o persoană poate atinge performanță profesională cu o ușurință mai mare într-un cadru organizațional relaxant și bazat pe comunicare.
Teoria bifactorială a motivării
Teoria bifactorială a motivării este teoria motivației elaborată de Frederick Herzberg în anul 1959, în urma unui studiu efectuat asupra a 200 de contabili și ingineri din diferite companii din Pittsburg –S.U.A, cu scopul de a identifica factorii care influențează motivația unui individ în procesul muncii.
Potrivit acestei teorii, au fost identificate două categorii de factori care influențează procesul muncii, provocând sadisfacții sau nesadisfacții la locul de muncă:
Factorii de igienă – determină o motivație negativă și insadisfacții, în situația în care nu sunt sadisfăcuți. Dacă sunt sadisfăcuți provoacă o reacție neutră. Această categorie de factori poate determina apariția unor conflicte. În această categorie pot fi incluse elemente precum siguranța locului de muncă, salariul, condițiile de muncă și relațiile interpersonale.
Factorii motivatori – provoacă o motivare pozitivă și determină sadisfacție în muncă. În această categorie pot fi incluse realizările personale ale individului, recunoașterea și aprecierea muncii materializate prin recompense ori prin promovare și posibilitățile de dezvoltare a carierei.Toate aceste elemente nu vor face altceva decât să-l motiveze pe individ și să-l determină să-și crească performața și calitatea muncii prestate.
Consider că această teorie nu poate avea o aplicabilitate generală, deoarece ea este elaborată în urma unui studiu efectuat pe un eșantion de 200 de persoane, de profesie ingineri și contabili, ceea ce nu acoperă toate domeniile ocupaționale sau măcar o majoritate. Astfel, în anumite domenii de activitate, precum cel social pot exista și situații ca un factor de igienă să devină motivator. De exemplu sunt persoane pentru care climatul organizațional și relațiile interpersonale provoacă o sadisfacție în muncă mai mare decât o promovare într-o funcție superioară.
Teoria motivației împlinirii sau a necesităților
Teoria necesităților sau „teoria motivației împlinirii” (Sunhilde C., 2008, p.226) susținută de D. McClelland abordează problematica motivării angajaților prin intermediul nevoilor. Potrivit acestei teorii, nevoile individului sunt strâns legate de caracteristicile personale ale acestuia și de mediul în care acesta s-a dezvoltat, motiv pentru care toate categoriile de nevoi pot reprezenta la un moment dat mijloace specifice de motivare a unei persoane. Cu toate acestea, autorul teoriei a identificat trei tipuri de nevoi, iar individul la care predomină un anumit tip de nevoi, poate fi îndrumat spre anumite activități și funcții care să-i sadisfacă aceste nevoi.
Cele trei categorii de nevoi pe care se fundamentează teoria sunt:
Nevoile de împlinire sau de realizare – sunt nevoi individuale, exprimate prin dorința individului de reușită. Indivizii din această categorie sunt motivați într-o măsură mai mare de succes decât de profit și manifestă teamă față de eșec. Au o putere mare de muncă, sunt foarte active, sunt atrași de tot ceea ce este nou, își asumă responsabilități și manifestă un control permanent al performanțelor.
Nevoile de afiliere – se referă la necesitatea individului de a interacționa în permanență cu oameni, stabilind relații bazate pe cooperare, solicitudine și prietenie. Motivația în muncă a acestor persoane este dată de interacțiunea frecventă cu colegii, de stabilirea de relații și de prietenii cu aceștia.
Nevoile de putere – vizează preocuparea individului pentru exercitarea unei influențe și control asupra celorlalți. Persoanele care au asemenea nevoi sunt motivate de dorința ocupării unor posturi de conducere sau a unor posturi superioare în organizație Aceste persoane sunt puternice, ferme, perseverente și manifestă preocupări constante și insistente de a urca în ierarhia organizației, de a ocupa o funcție superioară și a dobândi un anumit statut. Dar, pe lângă dorința de control asupra celorlalți, ele au și plăcerea de a fi mentori pentru ceilalți membri ai organizației.
Dacă ar fi să privim din puctul de vedere al tezei acestei teorii, consider că este foarte important ca managerul de resurse umane să cunoască tipul de nevoi specifice fiecărui membru al organizației, pentru ca individului să-i fie atribuite acele sarcini și să fie numit în acele funcții, care coincide atât pregătirii sale profesionale cât și nevoilor sale de la momemtul respectiv. Luarea în considerare a acelei categorii de nevoi care reprezintă individul, poate influența atât alegerea unei profesii și cariere, cât și activitatea de distribuire a sarcinilor de serviciu și numire în funcție a angajaților, deoarece un om potrivit numit într-o funcție potrivită va aduce o creștere a performanțelor acelei organizații.
În concluzie, am putea afirma că motivația alegerii unei profesii nu este altceva decât o forță motrice care determină individul să acționeze în vederea sadisfacerii nevoilor specifice, indiferent de natura acestor nevoi.
Nivelul intelectual
Nivelul intelectual reprezintă capacitatea individului de a gândi și de a înțelege atât sensul fenomenelor cât și legătura care există între acestea. Astfel, nivelul intelectual se referă la rațiunea și judecata unei persoane. Rolul acestuia în orientarea tânărului spre o anumită profesie este important, sub aspectul ghidării tânărului spre acea profesie care este compatibilă cu personalitatea, nevoile și așteptările sale. Astfel, un individ cu nivel intelectual ridicat va fi capabil să-și stabilească obiective profesionale reale, în concordanță cu necesitățile sale și să depună toate eforturile în vederea realizării acestora. Tinerii care au o capacitate intelectuală ridicată ajung mai repede la maturitate vocațională.
Aptitudinile
Aptitudinile reprezintă acele însușiri psihice și fizice, care determină performanță în activitate. Ele sunt însușiri care pot fi valorificate în contextual unor condiții favorabile.
Criteriile care indică existența unei aptitudini sunt reprezentate de efortul cu care o persoană realizează o anumită activitate și de viteza realizării acelei activități. Astfel, deși aceeași activitate poate fi realizată de mai mulți indivizi, cel care va realiza acea activitatea cu o ușurință mare și de o calitate superioară, este considerat a avea aptitudine pentru îndeplinirea acelei activități. În concluzie, „a fi inapt pentru… ” sau „ a nu fi apt pentru… ” înseamnă doar posibilitatea sau imposibilitatea obținerii unor performanțe deosebite în acel domeniu de activitate.
Dar, la baza aptitudinilor stau predispozițiile pentru anumite activități, predispoziții care sunt înnăscute. Dealtfel, aptitudinile iau naștere în urma influenței unor factori de natură psihologică, socială sau culturală asupra predispozițiilor deja existente. La rândul lor, aptitudinile pot deveni capacități în situația în care sunt dezvoltate și perfecționate.
Dar, o influență negativă a elementelor de natură psihologică, socială sau culturală pot stopa evoluția pozitivă a predispozițiilor sau chiar pot cauza destructurarea acestora. Astfel, aptitudinile sunt determinate atât de natură, deoarece la baza lor stau predispozițiile, care sunt înnăscute cât și de umanitate, deoarece dezvoltarea lor este determinată de o serie de factori umani externi, precum mediul social sau cel cultural în care se dezvoltă individul.
În funcție de gradul de dezvoltare și de complexitate, aptitudinile pot îmbrăca forme superioare. O formă superioară pe care o îmbracă aptitudinea este talentul. Talentul reprezintă acea combinație a unor aptitudini care îi dă individului posibilitatea de realiza o activitate într-un mod nou, original, creator. Persoana talentată va face ușor ceea ce alții vor îndeplini mai greu. Formă extremă pe care o poate îmbrăca aptitudinea este geniul. Geniul marchează saltul de la normalitate la anormalitate, în sensul că acesta va realiza într-un anumit domeniu ceea ce predecesorii nu au putut realiza, adică noul absolut. Astfel, geniul creează modele noi care nu au mai existat până la el în activitatea respectivă.
În funcție de gradul de complexitate, aptitudinile pot fi clasificate în aptitudini simple, cele care vizează un singur aspect al activității (proprietățile simțurilor, de exemplu: auzul mizical sau finețea simțului gustativ și proprietățile memoriei, de exemplu: fidelitatea memoriei și concentrarea atenției) și aptitudini complexe, acestea rezultând în urma îmbinării și organizării specifice a unor aptitudini simple. Aptitudinile complexe se împart la rândul lor în aptitudini generale și aptitudini speciale.
Aptitudinile generale pot fi utilizate în toate domeniile de activitate, de la domenii teoretice, care implică ca capacitate de învățare sau anumite calități ale memoriei, la domenii practice care necesită spirit de observație și atenție în derularea unei activități. Această categorie de aptitudini are un rol important în orientarea profesională, datorită mobilității profesionale, pe care o poate parcurge un individ, posesor al acestor aptitudini.
Aptitudinile speciale se referă la eficiența individului doar într-un anumit domeniu de activitate. De exemplu aptitudinile muzicale oferă eficiență în domeniul muzical, cele sportive într-un domeniu sportiv, iar cele pedagogice în domeniul învățământului.
În categoria aptitudinilor speciale pot fi incluse și cele profesionale, adică acele însușiri și caracteristici pe care ar trebuie să le posede o persoană pentru a urma o anumită profesie. Astfel, pentru dobândirea profesiei de polițist de frontieră, în conformitate cu prevederile Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 665/2008 privind unele activități de resurse umane din Ministerul Afacerilor Interne este necesar, ca acea persoană „să fie aptă din punct de vedere medical, fizic și psihic, aptitudini care se constată de structurile de specialitate ale Ministerului Afacerilor Interne” , în urma examinării medicale, a verificării aptitudinilor fizice și a evaluării psihologice în conformitate cu baremele și criteriile aplicabile. În unele situații, precum cea prezentată lipsa aptitudinilor speciale reprezintă o contraindicație.
În concluzie, cunoașterea de către individ a propriilor aptitudini îl poate ajuta în alegerea profesiei potrivite, în care să atingă performanță fără eforturi uriașe.
Trăsăturile dominante de personalitate
Trăsăturile de personalitate stau la baza conduitei individului și reprezintă factorul esențial în conturarea și definirea comportamentului de muncă al acestuia. Astfel, trăsăturile dominante ale personalității unui individ reprezintă influențează semnificativ decizia de carieră, în sensul identificării cu cariera aleasă, condiție a succesului profesional.
Dar, caracteristicile de personalitate reprezintă doar unul dintre aspectele importante pentru deciziile privind cariera. Ele trebuie coroborate cu informațiile despre celelalte aspecte relative pentru carieră precum interesul, abilitățile ori valorile.
Personalitatea reprezintă ansamblul de însușiri stabile, ce caracterizează din punct de vedere mental și comportamental o persoană. Personalitatea se referă la tot ceea ce este caracteristic fiecărui individ și ceea ce îi este propriu acestuia, ea reprezintă felul de a fi al individului.
„Nota distinctivă a fiecărei personalități este dată de caracteristicile ei dominante”. (Hedges P., p.16,1993). Au fost identificate 4 perechi de caracteristici de bază ale personalității, iar din fiecare pereche doar una se va potrivi unui individ, acestea forrmând astfel tipul de personalitate alacelui individ.
„Caracteristicile de bază ale personalității sunt:
Extravertirea (e) și introvertirea (i) – sunt legate de preferința individului pentru lumea exterioară sau pentru lumea interioară;
Funcția senzorială (S) și cea intuitivă (E) – se referă la modul în care sunt asimilate informațiile despre lumea înconjurătoare;
Funcția reflexivă (R) și cea afectivă (A) – legate de procesul prin care sunt luate deciziile;
Funcția judicativă (J) și cea perceptivă (P) – legate de preferința individului pentru un stil de viață mai organizat sau mai flexibil.” (Hedges P., p. 17, 1993)
Extravertirea și introvertirea
Extravertirea și introvertirea se referă la atitudinea pe care o are individul față de lume. Unii indivizi iubesc lumea exterioară, cea a oamenilor și a mediului înconjurător- aceștia sunt extravertiții, iar alții o prefer pe cea interioară, cea a gândurilor și a sentimentelor contemplative – aceștia sunt introvertiții. În ceea ce privește comportamentul la locul de muncă extravertiții vor da randament maxim lucrând în compania altor persoane și cooperând cu acestea, în timp ce introvertiții prefră munca individuală, pe cont propriu ei având nevoie de timp, liniște și contemplație pentru a da randament.
Funcția senzorială și cea intuitivă
Aceste trăsături de personalitate fac referire la modul de cunoaștere al mediului extern de către individ și la modalitatea în care acesta primește informații din afară. Dealtfel, ele evidențiază atât felul în care individul percepe oamenii, lucrurile și situațiile cât și modul în care acesta asimilează ceea ce citește sau ceea ce i se spune. Modul în care individul percepe sau observă lucrurile are o mare importanță, deoarece deciziile lui ulterioare și modul în care le duce la îndeplinire sunt influențate de acest lucru.
În timp ce senzorialii vor percepe lucrurile conform realității, în mod concret,
bazându-se pe date reale și nu pe speculații, intuitivii vor percepe informațiile la un nivel general, difuz, abordând orice activitate într-o manieră personală. Aceștia tind să trăiască în viitor și nu în prezent precum senzorialii.
Indivizii care au ca trăsătură de personalitate senzorialitatea, se vor orienta spre profesii care presupun activități de natură practică, în care să poată utiliza date concrete și propria experiență, iar intuitivii vor prefera acele profesii care le oferă posbilitatea de a creea, de a-și pune în practică ideile inovatoare și de a desfășura proiecte noi, deoarece aceștia manifestă preocupări constante pentru legăturile dintre lucruri și pentru structurile dinăuntrul acestora.
Funcția reflexivă și cea afectivă
Aceste două caracteristici ale personalității sunt considerate ca fiind judicative, deoarece ele fac referire atât la modul în care individul ia decizii cât și la procesul prin care acesta ajunge la concluzii și judecăți asupra lucrurilor. Dar, pentru a putea lua o hotărâre este necesar ca mai întâi să fi asimilat niște informații, astfel că oamenii decid în mod diferit (reflexiv sau afectiv), însă aceste decizii sunt luate plecând de la niște informații percepute diferit (senzorial sau intuitiv).
Reflexivii își bazează deciziile pe logică și obiectivitate, iar la locul de muncă argumentează logic luarea unei decizii și îi tratază pe ceilalți cu fermitate. Ei știu să prezinte în scris o idee sau un raport, sunt impersonali și se dedică intereselor instituției. În ceea ce îi privește pe afectivi, aceștia își bazează deciziile pe valori personale subiective. La serviciu îi tratează pe ceilalți cu simpatie și căldură, manifestând mult tact în relațiile cu colegii și comunicând cu ușurință. Fiind interesați de sentimentele oamenilor și de relațiile dintre ei, afectivii își aduc contribuția la bunăstarea psihică a personalului dintr-o instituție. Totodată, afectivii au capacitatea de a-i convinge pe cei din jur să accepte o idee sau un raport. Consider că aceștia pot fi buni psihologi sau negociatori.
Funcția judicativă și cea perceptivă
Aceste trăsături de personalitate evidențiază atitudinea pe care individul o are față de viață, atitudine care este influențată de predispoziția individului pentru una din trăsăturile de personalitate din fiecare pereche, dintre cele trei, enumerate anterior: perceptivă sau senzorială, intuitivă sau judicativă și reflexivă sau afectivă.
În timp ce judicativii sunt organizați, ordonați și își desfășoară activitatea pe baza unui plan bine stabilit, perceptivii sunt flexibili, adaptabili și spontani, ei preferând derularea unei activități la întâmplare fără un plan prestabilit.
Astfel, la locul de muncă judicativii preferă să rezolve totul cât mai repede, fără să piardă prea mult timp, iar perceptivii amână la nesfârșit începerea unui proiect, iar dacă termenul de realizare este unul îndepărtat, nu pot oferi rezultate concrete decât în ultimul moment.
Pe baza acestor caracteristici, au fost identificate 16 tipuri de personalitate.
Fiecare tip de personalitate se potrivește unui anumit domeniu de activitate. Astfel că individul, la momentul alegerii unei profesii ar trebui să ia în considerare, pe lângă aptitudini și concordanța dintre trăsăturile sale dominante de personalitate și profesia dorită. Acest lucru este esențial, deoarece sadisfacția profesională și reușita într-o carieră depind de capacitatea individului de a folosi predispozițiile naturale la locul de muncă. Dar, legătura dintre tipologia personalităților umane și particularitățile diferitelor domenii de activitate sau profesii au condus la elaborarea unor teorii. Una dintre aceste teorii, pe care o consider ca fiind în legătură directă cu tema lucrării și care poate da rezultate pozitive atât în ceea ce privește consilierea și orientarea în carieră, cât mai ales în ceea ce privește alegerea unei profesii, este Teoria lui Holland.
Teoria personalității vocaționale, elaborată de John Holland susține existența unei legături între personalitatea individului și mediul profesional sau domeniul de activitate ales de acesta. Prin această teorie, autorul susține existența a 6 tipuri de personalitate, fiecărui tip fiindu-i specifice anumite domenii ocupaționale.
Tipul realist
Indivizii din această categorie sunt orientați spre desfășurarea unor activități explicite, ordonate care implică îndemânare și deprinderi manuale, motiv pentru care aceștia se vor orienta spre o carieră în domeniul militar, polițienesc ori ingineresc.
Tipul artistic
Indivizii care au o personalitate de acest tip preferă să desfășoare activități creative, ambigue, nestructurate și lipsite de constrângeri. În această categorie pot fi incluse persoanele nonconformiste, originale, care se vor orienta spre profesii precum cea de artist ori spre diverse profesii în domeniul publicității sau al relațiilor publice.
Tipul social
Individul cu acest tip de personalitate este caracterizat prin existența unor deprinderi verbale, interpersonale și prin capacitate de control asupra conflictelor, manifestând preocupări constante pentru perfecționare, informare și întrajutorarea celorlalți. Indivizii din această categorie se vor orienta spre profesii precum cea de medic, profesor ori consilier.
Tipul anteprenorial sau întreprinzător
Persoana caracterizată de acesti tip de personalitate este orientată spre activități care necesită inițiativă personală, asumarea unor riscuri pe care alții nu sunt dispuși să și le asume și conducerea unei activități. Indivizii din acaestă categorie sunt orientați fie spre funcții de conducere, fie spre activități de comerț, precum vânzarea-cumpărarea sau spre dezvoltarea propriei afaceri.
Tipul convențional
Acesta preferă desfășurarea unor activități de execuție, dar precizate și structurate cu exactitate de alții. Spre deosebire de tipul realist, care este orientat spre manipularea obiectelor, tipul convențional este orientat spre lucrul cu informații verbale și numerice. Acest tip de personalitate îl vom regăsi la contabili sau matematicieni.
Tipul intelectual sau investigative
Indivizii cu acest tip de personalitate sunt orientați spre activități care implică atât analiză și observație cât și abilități științifice. Acești indivizi se vor orienta spre profesii precum este cea de psiholog, chemist, biolog ori cercetător.
Astfel, teoria susținută de Holland nu face altceva decât să scoată în evidență posibilitatea alegerii unei profesii și a dezvoltării unei cariere de succes pornind de la „abilitățile natural ale individului” (Pânișoară G., Pânișoară I., p. 318, 2007).
Consider că această corespondență dintre personalitatea individului și mediul profesional, evidențiat în teoria lui Holland de predispozițiile individului pentru anumite activități trebuie, să se realizeze încă din perioada școlarizării individului. Astfel, ar fi indicat ca un adolescent să urmeze în perioada studiilor liceale și universitare, profile care să corespundă abilităților sale, putând astfel să-și dezvolte aceste abilități, iar ulterior acestea să fie în concordanță cu domeniul profesional ales. În aceste condiții, individul va deveni foarte bine pregătit în domeniul său de activitate, reușind și accesul pe piața forței de muncă după absolvirea studiilor.
.
.
Capitolul II
PROFESIA DE „POLIȚIST DE FRONTIERĂ”
2.1 Definirea profesiei de „polițist de frontieră”
Pentru a putea defini profesia de „polițist de frontieră”, o profesie de natură vocațională, este necesar ca mai întâi să explicăm și să definim profesia de polițist. Această profesie este reglementată prin Legea numărul 360/2002 privind statutul polițistului, potrivit căreia polițistul este un „funcționar public civil, cu statut special, înarmat, care poartă de regulă uniformă și care exercită atribuțiile stabilite prin lege” structurii polițienești a Ministerului Afacerilor Interne, din care face parte. Astfel, polițistul de frontieră este acel funcționar public care va exercita atribuțiile stabilite prin lege în sarcina Poliției de Frontieră Române. El va îndeplini sarcini și atribuții specifice în domeniul supravegherii și controlului trecerii frontierei de stat, a prevenirii și combaterii migrației ilegale și a tuturor faptelor specifice criminalității transfrontaliere săvârșite în zona de responsabilitate, respectării regimului juridic al frontierei de stat, al documentelor de trecere a frontierei și străinilor, precum și în domeniul respectării ordinii și liniștii publice în zona de competență, conform prevederilor legale în vigoare.
Profesia de polițist de frontieră poate fi exercitată numai de persoana, care a dobândit această calitate în condițiile legii.
Statutul special al polițistului de frontier este conferit atât de îndatoririle și riscurile deosebite la care este supus acesta , de portul armei cât și de o serie de alte diferențieri stabilite prin statut, precum:
Drepturile, obligațiile și îndatoririle polițistului;
Caracterul permanent și obligatoriu al serviciului polițienesc;
Restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți;
Modul de reglementare a raporturilor juridice.
Polițistul de frontieră este investit cu exercițiul autorității publice, pe timpul și în legătură cu îndeplinirea sarcinilor și îndatoririlor de serviciu, dar în limitele competențelor stabilite prin lege. Autoritatea funcției nu poate fi exercitată în interes personal. El își desfășoară activitatea profesională în interesul și în sprijinul persoanei, a comunității și instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii, cu respectarea principiilor imparțialității și nediscriminării, proporționalității și gradualității.
2.2 Scurt istoric privind nașterea și evoluția profesiei de „polițist de frontieră”
Profesia de „polițist de frontieră” a existat încă din cele mai vechi timpuri, chiar dacă sub diverse denumiri precum cea de plăieș, mărginaș, coordonaș sau grănicer, având ca misiune principală străjuirea hotarelor – în vreme de pace și participarea împreună cu celelalte forțe combatante la lupta pentru apărarea pământului strămoșesc – în timp de război. Mărturiile istorice demonstrează incontestabil că instituția apărării frontierelor este una din cele mai vechi instituții ostășești din țara noastră, cunoscând o serie de transformări și perfecționări până s-a ajuns la actuala structură organizatorică. Astfel, dacă în vremea tracilor
paza hotarelor era asigurată prin așezarea unor posturi pe înălțimi dominante pentru semnalarea apariției dușmanului, în sec.al XIII-lea, paza hotarelor era asigurată de curțile boierești în schimbul veniturilor încasate din vămuirea mărfurilor. Ulterior, după consolidarea primelor state feudale, paza la frontiere era asigurată de oastea cea mică formată din ostași, recrutați din rândul localnicilor, care își făceau serviciul în punctele de frontieră, fiind remunerați pentru acest lucru și care se bucurau de anumite privilegii. Cu timpul serviciul de pază la hotare va fi încredințat într-o măsură tot mai mare locuitorilor satelor mărginașe – formându-se astfel așa numitele trupe de margine. Misiunea lor de străjuire a granițelor se îmbina strâns, cu aceea de a înfrunta primele pe atacatori și apoi de a participa alături de celelalte forțe la nimicirea celor ce încălcau pământul românesc. În concluzie, vreme îndelungată în sistemul de pază și apărare a hotarelor Principatelor Române, un rol important l-au avut cetățile de la margine.
Odată cu întărirea sistemului de fortificații, la sfârșitul sec. al XV-lea, rolul trupelor de margine capătă un nou conținut și anume acela de elemente de acoperire a frontierei. Misiunile de acoperire constau în informarea continuă despre inamic prin observare, trimiterea de agenți sau iscoade și în apărarea granițelor – prin hărțuirea invadatorilor pentru atragerea lor spre locuri anume alese, în vederea bătăliei decisive.
În timpul domniilor fanariote, când armata a fost înlocuită aproape în întregime cu mercenari, trupele de margine au suferit o perioadă de decădere, dar cu toate acestea nu s-a renunțat la paza granițelor. Astfel, ca urmare a condițiilor social-politice impuse de domniile fanariote, instituția grănicerească a fost supusă unei reorganizări, în urma căreia acesteia i-a fost restrânsă mult funcția de apărare împotriva dușmanilor externi, dar i-a fost întărită în schimb funcția de ordine la graniță.
Primele Regimente Grănicerești românești apar în Transilvania, după semnarea Decretului pentru înființarea „Miliției Naționale Grănicerești”, de Maria Tereza la 15 aprilie 1762. Astfel, la 15 august 1764 este înființat Regimentul 2 Grăniceri Năsăud, în 1765 se înființează și Regimentul 1 Grăniceri Orlat, iar trei ani mai târziu, în 1768 se înființează și al treilea regiment românesc de grăniceri la Caransebeș. Tot în această perioadă, apare primul document oficial care reglementează atât organizarea grănicerilor cât și statutul acestora. Astfel, grănicerii români erau organizați pe companii și posturi și executau serviciul pe o fâșie de teren denumită confiniu militar. Potrivit statutului grănicerului, adoptat de Maria Tereza prin Decretul din noiembrie 1766, grănicerii români aveau statutul de militari și se aflau sub jurisdicția autorităților militare. Aceștia erau recrutați din rândul locuitorilor satelor de graniță și se bucurau de anumite privilegii economice, precum:
Scutirea de impozite , cu excepția taxelor pe vite;
Neplata taxei de semănătură;
Scutirea de taxe pe vin și fân.
Dar, pe lângă aceste privilegii economice, grănicerii aveau și o serie de restricții precum faptul că ei nu aveau voie să facă comerț cu vite și nici să dețină cârciumi. Nerespectarea acestor interdicții atrăgeau sancțiuni severe pentru grăniceri precum arestul. În ceea ce privește comportamentul grănicerilor, statutul impunea ca aceștia să întrețină relații pașnice cu întreg personalul civil, deoarece în caz de abatere erau pedepsiți cu bătaia cu nuiele. Tot în statut era prevăzut și faptul că aceștia nu puteau fi scoși din țară și duși în ținuturi îndepărtate, decât în situații anume prevăzute și de o importanță majoră, dar cum necesitățile Imperiului Austro-Ungar au impus-o, au fost situații multiple, în care grănicerii au fost obligați să lupte pentru apărarea intereselor imperiului și pe alte tărâmuri.
Aceste regimente grănicerești românești au rezistat în Transilvania, până în 1851 când au fost desființate, iar locul lor a fost luat de așa-numitele comuniuni de casă, care erau alcătuite din toți membrii familiilor dintr-o localitate de graniță, care aveau dreptul să poarte arme. Comuniunile de case se aflau sub controlul și supravegherea autorităților publice de frontieră și aveau ca activitate principală păzirea averilor commune, de tâlharii care treceau granița cu scopul de a fura.
Instituția grănicerească a cunoscut schimbări mai importante, după Tratatul de la Adrianopole – 1829, când Țările Române și-au creeat armate proprii numite miliții naționale pământene. Potrivit prevederilor Regulamentului Organic îndatoririle noii oștiri se refereau în special la „paza granițelor, a carantinelor și a vămilor, cordonul de sănătate, slujba dinăuntru, poliția orașelor și județelor și privegherea pentru împlinirea dajdiilor” (General Cornicioiu Gr., p. 20, 1934). Principala misiune a armatelor celor două principate era paza granițelor. Având în vedere faptul că efectivele acestor armate nu faceau față bandelor turcești, care treceau adesea la nord de Dunăre pentru a prăda satele și orașele, la începutul anului 1834 în Țara Românească a fost adoptată Legea „Proectul asupra pazei Dunărei și a graniței dinspre Austria și Moldova”. Această lege stabilea ca paza graniței să se facă în punctele mai importante de oastea permanentă, iar în punctele secundare de cordonași- pe linia Dunării și de potecași sau pichetași în zona de munte.
Sistemul de executare a pazei granițelor instituit în anul 1834 a reprezentat un salt calitativ în ceea ce privește paza și supravegherea frontierei, dar cu toate acestea pregătirea militară a celor care executau serviciul era în continuare la un nivel scăzut.
În anul 1850, prin adoptarea legii „Legiurea pentru organizația grănicerilor” instituția grănicerilor este supusă unei noi reorganizări. Astfel, se instiuie o organizare mai sistematică a pazei granițelor prin crearea unui corp al grănicerilor, bine determint, în cadrul armatei naționale. Din punct de vedere structural, corpul grănicerilor este format din două inspectorate: unul care avea competență de asigurare a pazei pe linia munților și altul cu responsabilitate în ceea ce privește paza pe linia Dunării, ambele însă erau conduse de aceeași persoană și anume șeful oștirii. Grănicerii erau recrutați din rândul locuitorilor satelor de graniță, care aveau vârsta între 20 și 40 de ani și care erau capabili să poarte arme. Aceștia primeau uniforme și arme, erau instruiți periodic de ofițeri și gradați, iar serviciul de pază îl executau prin rotație – o săptămână cu o săptămână, adică o săptămână executau serviciu de pază, după care erau liberi o săptămână.
Totodată, legea stabilea ca 120 de familii să aibă de păzit 4 pichete. Pichetele de la Dunăre aveau câte 22 de oameni, cele de la granița cu Austria câte 14 iar cele dinspre Moldova câte 7 oameni. Paza frontierei era asigurată în acea vreme de 7.761 de grăniceri.
După înfăptuirea Unirii Moldovei cu Țara Românească, în anul 1859, activitatea de modernizare a armatei a cunoscut un progres substanțial. Astfel, după ce în anul 1862 prin Decretul 485 din 10 iulie este desființată granița de pe Milcov dintre cele două state românești, la 24 iulie 1864 prin Decretul Domnesc 893, Alexandru Ioan Cuza stabilește organizarea grănicerilor din Moldova după modelul celor din Țara Românească și unirea celor două corpuri grănicerești cu mențiunea ca acestea să facă parte integrată din armată,
aflându-se sub autoritatea nemijlocită a ministrului de război. Corpul grănicerilor era împărțit în patru inspectorii cu reședințele la Giurgiu, Iași, Piatra și Pitești. Instituția grănicerilor a funcționat sub această formă, ca o instituție de sine stătătoare până în anul 1872, când sunt desființate inspectoriile, iar paza frontierei este încredințată regimentelor de dorobanți din zona de frontieră.
În anul 1904, prin Decretul 760 din 3 martie, se reînființează Corpul grănicerilor care va funcționa la început, sub forma unui batalion, cu reședința la București, având în subordine 10 companii. O dată cu reînființarea Corpului grănicerilor, legea mai stabilește și faptul că, pe lângă misiunea de pază și supraveghere a frontierelor, grănicerii au și îndatoriri de ordin vamal și polițienesc. Tot în anul 1904, prin Decretul Regal nr. 1187 din 31 martie privind Regulamentul asupra serviciului de poliție la punctele de frontieră, în porturi și gări
s-au pus bazele organizatorice, funcționale și relaționale ale Poliției de Frontieră.
În anul 1915 a fost promulgată Legea grănicerilor, o lege complexă care va rămâne în vigoare până în anul 1947. Această lege prevedea următoarele elemente de noutate:
Instituirea „Corpului Grănicerilor” pentru paza și supravegherea frontierei Regatului;
Corpul grănicerilor face parte integrată din armată, motiv pentru care dispozițiile generale ale legilor și regulamentelor militare erau aplicabile și grănicerilor;
Grănicerii erau subordonați și răspundeau în fața Ministrului Finanțelor pentru modul de aplicare a legilor vamale, iar din punct de vedere al disciplinei, al pregătirii de război și pazei militare a frontierelor erau în subordinea directă a Ministrului de Război.
A fost creeat un batalion de instrucție al grănicerilor, punându-se astfel un accent deosebit pe pregătirea militară generală a trupelor de grăniceri. De altfel, instrucția grănicerilor era similară cu a infanteriștilor.
După realizarea Marii Uniri a României în anul 1918, instituția grănicerească este pusă într-o nouă postură și anume aceea de a realize paza frontierei României Mari, ceea ce a determinat o serie de reorganizări la nivelul acestei instituții.
În perioada 1919-1940, Corpul grănicerilor format din brigăzi, regimente și companii a fost supus unor reorganizări în mai multe rânduri. Astfel, dacă la început exista o brigadă și trei regimente, în anul 1935 s-a ajuns la patru brigăzi și opt regimente.
Dar, concomitent cu perfecționarea structurilor organizatorice, trupele de grăniceri au făcut și ele progrese importante în ceea ce privește pregătirea de luptă și de mobilizare. În anul 1922 apare prima revistă de armă „Revista grănicerilor” în paginile căreia au fost publicate numeroase articole despre rolul și menirea ostașilor de la frontieră atât pe timp de pace cât și în caz de un eventual război. Astfel, în perioada interbelică s-a acordat o atenție deosebită pregătirii inițiale și continue a grănicerilor. Spre sfârșitul acestei perioade a fost publicat „Manualul grănicerului”, conținând metodologiile și procedurile aplicabile ofițerilor, subofițerilor, gradaților și soldaților grăniceri. De altfel, pregătirea grănicerilor în unitățile de instrucție viza cunoașterea și aplicarea metodologiilor prevăzute în acest manual. Grănicerilor le revenea, în primul rând sarcina de a executa instrucție de infanterie, iar pentru aceasta aveau nevoie de o bună pregătire pentru război, care să le permit să folosească bine armamentul infanteriei în toate ocaziile ivite în război (marș, staționare, atac, apărare terestră, apărare antiaeriană și retragere). În ceea ce privește instrucția de specialitate manualul stabilea ca aceasta să se realizeze în mod practic. Pregătirea grănicerilor viza următoarele două direcții – una privea instrucția de specialitate grănicerească, cunoașterea legilor, a tratatelor de frontieră, iar cealaltă se referea la însușirea tacticilor de luptă, a procedeelor și metodelor de ducere a războiului în zona de frontieră.
De-a lungul istoriei se poate observa faptul că grănicerii nu au avut doar atribuții de pază și supraveghere a frontierei de stat, ci au îndeplinit și atribuții de ordin polițienesc și militar, mai ales începând cu anul 1904, când aceștia au început să facă parte din armata permanentă, mai exact din infanterie. Astfel, grănicerii au participat, fie independent, fie alături de armata română atât în primul război mondial, când în urma campaniilor din 1916-1917, unitățile de grăniceri au primit aprecieri elogioase din partea Comandamentului Suprem al Armatei Române, cât și în cel de-al doilea război mondial, mai précis în războiul antihitlerist din 1944.
La data de 1 ianuarie 1946 a fost înființat, în subordinea Ministerului Apărării Naționale, Comandamentul Trupelor de Grăniceri, care era organizat în trei Brigrăzi de Grăniceri, un Centru de Instrucție al Grănicerilor și un Grup de Nave. Brigada avea în compunere două regimente, iar regimentul două batalioane și un batalion de instrucție. Un an mai târziu, la 21 iulie 1947, prin legea nr. 208, Comandamentul Trupelor de Grăniceri este scos din subordinea Ministerului Apărării Naționale pentru a fi trecut în cea a Ministerului Afacerilor Interne, păstrându-și însă misiunea și anume aceea de pază și apărare a frontierelor.
După proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947, trupele de grăniceri au cunoscut importante modificări organizatorice și au beneficiat de numeroase îmbunătățiri în ceea ce privește baza materială, tehnica din dotare și condițiile de muncă. Tot acum este reglemetat și controlul în punctele de frontieră, a cărui responsabilitate a trecut de la organele poliției de graniță la unitățile de grăniceri, ocazie cu care au fost înființate 29 de Puncte de Trecere a frontierei atât rutiere, feroviare cât și portuare. Deși în punctele de frontieră își desfășurau activitatea și organele vamale și cele fitosanitare, activitatea generală de control era condusă de grăniceri.
Începând cu anii 1951-1952 au început să se construiască linii telefonice permanente, care erau folosite numai de grăniceri. De la un an la altul unitățile de grăniceri au fost dotate cu armament modern, semiautomat și automat, conceput și produs în România, iar începând cu 1955 au fost dotate și cu autostații radio.
În anul 1956 structura Ministerului Afacerilor Interne este modificată, fiind împărțită în două departamente: Departamentul Securității, din care făceau parte atât Trupele de Securitate, Trupele de Pază cât și Trupele de Grăniceri și Departamentul Internelor.
Comandamentul Trupelor de Grăniceri a funcționat în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, până în anul 1960, când prin Decretul nr. 68 din 20.02 1960, acesta este trecut în subordinea Ministerului Forțelor Armate, iar odată cu acesta și Punctele de Frontieră, care au rămas în structura Comandamentului Trupelor de Grăniceri. În anul 1964 însă, Punctele de Trecere a Frontierei trec de la Ministerul Forțelor Armate la Ministerul Afacerilor Interne.
Grănicerii rămân în subordinea Ministerului Apărării Naționale până în anul 1992, când prin Legea nr. 56 privind Frontiera de Stat a României, Comandamentul Trupelor de Grăniceri se transformă în Comandamentul Național al Grănicerilor și este trecut în structura Ministerului de Interne.
La data de 16 decembrie 1998, prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării numărul 113/16.12.1998, privind Programul Ministerului de Interne de restructurare a forțelor cu competențe la frontiera de stat, s-a dispus constituirea Poliției de Frontieră Române, care să fie condusă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române.
Astfel, prin O.U.G. nr. 80 din 4 iunie 1999 este înființată Poliția de Frontieră Română prin unificarea Comandamentului Național al Grănicerilor cu Direcția Poliției de Frontieră din cadrul Direcției Generale de Poliție de Frontieră, Străini, Probleme de Migrări și Pașapoarte.
După înființarea Poliției de Frontieră Române a fost nevoie și de stabilirea cadrului legislative, în baza căruia să se organizeze și să funcționeze această instituție nou înființată. Astfel, este adoptată O.U.G. nr. 104 din 27.06.2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, care a fost aprobată prin Legea nr. 81 din 26.02.2002 și O.U.G. nr. 105 din 27.06.2001 privind frontiera de stat a României, aprobată prin Legea nr. 243/29.04.2002 și H.G. nr. 445 din 06.05.2002 privind Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 105/2001. Aceste acte normative, cu modificările și completările ulterioare, reglementează și la această dată atât organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră, cât și atribuțiile și metodologiile de lucru aplicabile polițiștilor de frontieră.
Poliția de Frontieră Română face parte din Ministerul Afacerilor Interne și este acea instituție specializată a statului care are atribuții atât în domeniul supravegherii și controlului trecerii frontierei de stat, a prevenirii și combaterii migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere săvârșite în zona de competență, al respectării regimului juridic al frontierei de stat, pașapoartelor și străinilor, cât și în ceea ce privește respectarea ordinii și liniștii publice în zona de competență. Astfel, Poliția de Frontieră Română are în responsabilitate o graniță de aproximativ 3.150 kilometri.
Din punct de vedere organizatoric instituția Poliției de Frontieră este formată din:
Inspectortul General al Poliției de Frontieră – unitatea centrală a P.F.R, cu o competență teritorială pentru intreaga zona de responsabilitate a Polțtiei de Frontieră;
6 Inspectorate Teritoriale și Garda de Coastă – structuri teritoriale ale P.F.R. cu o competență teritorială determinată;
Instituții de învățământ pentru formarea inițială și continuă a personalului P.F.R.
2.3 Dobândirea și exercitarea profesiei de „polițist de frontieră”
Profesia de „polițist de frontieră” poate fi exercitată numai de acea persoană care a dobândit această calitate, în condițiile legii. Polițiștii de frontieră provin, de regulă din rândul absolvenților instituțiilor de învățământ ale Ministerului Afacerilor Interne. La această dată, în România există două astfel instituții, care au sarcina de formare inițială a polițiștilor de frontieră: Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, care formează ofițeri de poliție de frontieră și Școala de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră „Avram Iancu” Oradea, care formează agenți de poliție de frontieră.
În situații de excepție, care impun ocuparea unor funcții cu specialiști, precum cea de psiholog, informatician ori contabil, pentru care instituțiile de învățământ ale Ministerului Afacerilor Interne nu pregătesc absolvenți, acestea pot fi ocupate, prin concurs, cu personal recrutat din sursă externă.
Pentru a putea dobândi calitatea de polițist de frontieră, în conformitate cu prevederile Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 665/2008 privind unele activități de resurse umane din Ministerul Afacerilor Interne, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiții:
„Să aibă cetățenia română și domiciliul în România;
Să cunoască limba Română scris și vorbit;
Să aibă capacitate deplină de exercițiu;
Să fie aptă din punct de vedere medical, fizic și psihic; aptitudinea se constată de structurile de specialitate ale Ministerului Afacerilor Interne, în urma examinării medicale, a verificării îndeplinirii criteriilor antropometrice, existenței semnelor sau tatuajelor neacoperite de vestimentație, în ținută de vară, a verificării aptitudinilor fizice și a evaluării psihologice în conformitate cu baremenle și criteriile aplicabile;
Să aibă vârsta de minimum 18 ani, împliniți sau să îi împlinească în anul participării la concurs;
Să aibă studii corespunzătoare cerințelor postului pentru care candidează – în cazul persoanelor recrutate din sursă externă, iar candidații la concursurile de admitere în instituțiile de învățământ ale M.A.i. să fie absolvenți de liceu cu diplomă de bacalaureat;
Să aibă un comportament corespunzător cerințelor de conduită admise și practicate în societate;
Să nu aibă antecedente penale sau să nu fie în curs de urmărire penală ori de judecată pentru săvârșirea de infracțiuni, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;
Să nu fi fost destituită dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;
Să nu fi desfășurat activități de poliție politică, astfel cum sunt definite prin lege;
Să nu aibă calitatea de membru al vreunui partid politic sau organizații cu caracter politic;
Îndeplinesc condițiile specifice pentru ocuparea prin concurs a funcției publice cu statut special”
Dar, pe lângă aceste condiții, tot în conformitate cu prevederilor Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 665/2008 privind unele activități de resurse umane în Ministerul Afacerilor Interne candidații la concursul de admitere în instituțiile de învățământ ale M.A.I. trebuie să îndeplinească și următoarele criterii specifice:
„Să fi obținut la purtare, în perioada studiilor liceale, media de cel puțin 8,00, cu excepția candidaților care au absolvit instituții de învățământ de nivel liceal, în state membre ale Uniunii Europene în care nu se evaluează prin notă/punctaj ori calificativ purtarea elevului;
Să nu fi fost exmatriculați pentru abateri disciplinare dintr-o instituție de învățământ;
Să aibă înălțimea de minimum 1,65 bărbații și 1,60 femeile.”
Candidații admiși în instituțiile de formare inițială ale Ministerului Afacerilor Interne, pentru care ministerul suportă cheltuielile aferente școlarizării sunt obligați să încheie angajamente până cel mai târziu la data începerii cursurilor. Perioada pentru care se încheie acest angajament este de 10 ani, calculați de la absolvirea instituției de învățământ.
Prin acest angajament elevul se obligă, ca după absolvirea instituției de învățământ să-și desfășoare activitatea în unitățile Ministerului Afacerilor Interne, unde va fi repartiza sau mutat ulterior, iar în situația în care acestuia îi va înceta calitatea de polițist de frontieră la cerere sau din motive imputabile lui, este obligat la suportarea cheltuielilor de școlarizare aferente perioadei rămase din angajament. Totodată, angajamentul prevede și faptul că, elevii care sunt îndepărtați ori întrerup din motive imputabile lor frecventarea cursurilor instituției de învățământ sunt obligați să restituie cheltuielile de întreținere efectuate de Ministerul Afacerilor Interne pe timpul școlarizării.
Exercitarea profesiei de polițist de frontieră constă în îndeplinirea tuturor sarcinilor și atribuțiilor stabilite în fișa postului, în conformitate cu prevederile legale și cu respectarea principiilor Codului de Etică și Deontologie al polițistului. Ansamblul activităților și sarcinilor Poliției de Frontieră Române sunt reglementare de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 104 din 27.06.2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Română.
Printre principalele atribuții exercitate de un polițist de frontieră aș putea aminti următoarele:
Efectuează controlul documentelor de trecere a frontierei, al persoanelor și al bagajelor;
Participă la misiuni specifice de supraveghere și control al frontierei de stat în zona de responsabilitate a unității teritoriale a Poliției de Frontieră din care face parte;
Cooperează cu celelalte structure ale Ministerului Afacerilor Interne: Poliție, Jandarmerie, Pompieri
Constată încălcări ale regimului juridic al frontierei de stat și aplică sancțiuni contravenționale;
Desfășoară activități de menținere a ordinii și liniștii publice în zona de competență;
Efectuează controlul semnelor de frontieră.
Capitolul III
DESCRIEREA CERCETĂRII EFECTUATE
3.1 Descrierea metodei de cercetare efectuate
Pentru atingerea obiectivelor propuse, respectiv pentru identificarea principalelor motive care stau la baza alegerii profesiei de polițist de frontieră, am apelat la următoarele metode de cercetare:
Focus-grupul
Ancheta
Focus-grupul
Am utilizat focus-grupul în stadiul inițial al cercetării pentru a putea construi punctat și succint întrebările din chestionarul, pe care l-am utilizat ca instrument de cercetare în cadrul anchetei. Prin aplicarea focus-grupului am urmărit identificarea din rândul factorilor psihosociali și individuali care influențează decizia de carieră, pe aceia care contribuie la decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră, restrângând astfel numărul întrebările din chestionar, tocmai din dorința de a nu plictisi subiecții, încurajându-i astfel ca prin răspunsurile date să transmită realitatea cu privire la motivația alegerii acestei profesii.
Pentru obținerea unor rezultate concrete am desfășurat 2 focus-grupuri, eterogene fiecare, fiind format din câte 4 elevi de vârste diferite, înmatriculați în anul I de studiu, la Școala de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră „Avram Iancu” Oradea selecționați, după următorul criteriu:
La primul focus-grup a participat, din fiecare din cele patru clase de elevi de anul I, primul elev înscris în ordine alfabetică în catalog;
La al doilea focus grup a participat, din fiecare din cele patru clase, ultimul elev înscris în ordine alfabetică în catalog.
Astfel, am aplicat această metodă de cercetare sub forma unei ședințe practice desfășurată în primele 2 săptămâni de la începerea anului școlar 2014-2015. Am solicitat ca la ședința practică cu tema „Etica și conduita unui polițist de frontieră”, să participe câte 4 dintre elevii înmatriculați în anul I de studiu, o parte dintre profesori și personalul Compartimentului Resurse Umane al școlii. La desfășurarea cercetării a participat și psihologul unității, care a notat răspunsurile la întrebări. În calitate de moderator al grupului, am început ședința cu întrebări generale precum „Cum am putea defini termenul de etică?”, iar apoi am îndreptat discuția spre subiectul vizat utilizând întrebări precum: „Considerați că profesia de polițist de frontieră mai este atractivă pentru tinerii de azi, iar dacă răspunsul dumneavoastră este Da, îmi puteți enumera câteva aspecte pe care le considerați atractive la această profesie?”, „Care credeți că ar trebui să fie aptitudinile dominante ale unui polițist de frontieră?”, „Care sunt în opinia dumneavoastră cele mai populare mijloace utilizate în rândul tinerilor pentru obținerea unor informații legate de anumite instituții de învățământ, profesii ori locuri de muncă, iar dumneavoastră pe care le-ați utiliza cu cea mai mare încredere?”, „Care dintre următorii factori, înfluențează după părerea dumneavoastră, într-o mare măsură alegerea unei profesii: motivația, nivelul intelectual, aptitudinile pentru această profesie, anumite trăsături de personalitate ?”.
În urma analizării răspunsurilor date de participanții la cele două focus-grupuri, am considerat necesar, ca formularea întrebărilor din chestionar să se focalizeze:
Pe următoarele tipuri de factori psihosociali:
Mass-media
Internet
Grupul de prieteni
Familia
Sistemul de învățământ
Pe următoarele tipuri de factori individuali:
Motivația
Aptitudinile
Ancheta
Pentu realizarea studiului cu privire la Motivația alegerii unei profesii-profesia de polițist de frontieră, am utilizat ca metodă de cercetare cantitativă – ancheta, deoarece am considerat ca fiind cea mai potrivită metodă pentru culegerea datelor și a informațiilor, cu privire la motivele care au stat la baza alegerii profesiei de polițist de frontieră, din rândul elevilor de anul I ai Școlii de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră „Avram Iancu” Oradea.
Ca strategie de cercetare am utilizat studiul analitic, deoarece principalul obiectiv al cercetării constă în identificarea motivelor care stau la baza alegerii profesiei de polițist de frontieră, prin analizarea factorilor care influențează această decizie. Astfel, pentru a identifica motivația alegerii profesiei de polițist de frontieră, în efectuarea studiului am pornit de la identificarea factorilor individuali și psihosociali care i-au influențat pe elevii de anul I ai Școlii de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră „Avram Iancu” Oradea, să aleagă această profesie, factori pe care, odată identificați i-am analizat sub aspectul legăturii acestora cu nevoile individului și cu decizia alegerii acestei cariere.
Cercetarea pe bază de anchetă s-a realizat pornind de ipoteze precise, care pe parcusul cercetării au fost confirmate sau infirmate, conform rezultatelor chestionarului aplicat.
Pentru colectarea datelor necesare anchetei am folosit ca instrument chestionarul, pe care l-am administrat în grup, tuturor subiecților care formează eșantionul.
Chestionarul cuprinde 15 întrebări, toate fiind întrebări închise și cu un singur răspuns.
Pe parcursul chestionarului întrebările directe se împletesc cu cele indirecte, urmând un traseu logic în furnizarea unor informații de la modul general spre cel particular cu privire la motivele alegerii profesiei de polițist de frontieră de subiecții care fac obiectul cercetării. Astfel, întrebarea care deschide chestionarul este una generală și indirectă, iar cea care închide chestionarul este una mai degrabă personală decât specifică și tot indirectă. Am ales ca, cea mai mare parte a întrebărilor să fie indirecte, tocmai pentru a putea identifica cât mai concret adevăratele motive pentru care subiecții au ales această profesie. Numărul întrebărilor directe, cele care abordează oarecum direct o ipoteză sau o parte a ipotezei este redus la 2-3 întrebări.
Între cele 15 întrebări ale chestionarului se regăsec și întrebări referitoare la datele de identificare ale subiecților, precum vârsta, sexul, naționalitate, nivelul studiilor, care m-au ajutat la identificarea și descrierea lotului de subiecți.
Timpul alocat completării chestionarului a fost de 35 de minute, iar anterior aplicării acestuia, subiecții au fost informați cu privire la modalitatea de completare și timpul alocat, scopul anchetei și confidențialitatea datelor înscrise în chestionar.
3.2 Obiectivele cercetării și Ipotezele stabilite
3.2.1. Obiectivele cercetării
Principalul obiectiv al cercetării vizează identificarea principalelor motive care stau la baza alegerii profesiei de polițist de frontieră, prin analizarea influenței factorilor psihosociali și individuali asupra acestei decizii de carieră.
Pentru atingerea acestui obiectiv principal, mi-am propus mai întâi atingerea următoarelor obiective secundare:
Identificarea din multitudinea factorilor psihosociali care influențează decizia de carieră, pe aceia care au influențat semnificativ decizia individului de a urma o carieră de polițist de frontieră.
Identificarea din rândul factorilor individuali care influențează decizia de carieră, pe aceia care au contribuit semnificativ la alegerea profesiei de polițist de frontieră.
Identificarea corelațiilor dintre mijloacele de informare cu privire la această profesie și decizia de carieră luată.
Identificarea existenței unei legături între decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră și situația venitului net pe membru de familie a individului care a ales această profesie.
Identificarea corelațiilor dintre decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră și nevoile indivizilor care au ales această profesie.
Ipotezele stabilite
Realizarea cercetării prin metoda anchetei pe bază de chestionar a fost desfășurată plecând de la următoarele ipoteze:
Profesia de polițist de frontieră este aleasă cu precădere de tineri care mai au în familie cel puțin o persoană cu această profesie.
Decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră este determinată de atracția pentru această profesie.
Nevoile de stimă și de apreciere influențează semnificativ decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră.
3.3. Descrierea eșantionului folosit
Pentru realizarea eșantionului am utilizat metoda de eșantionaj pe grupe, adică alegerea dintr-o anumită categorie de persoane, mai exact din rândul celor care au optat pentru profesia de polițist de frontieră, a unui anume grup, constituit după variabila apartenenței la o instituție de învățământ a Ministerului Afacerilor Interne care formează inițial polițiști de frontieră. Astfel, pentru un grad mare de precizie a cercetării, am ales ca eșantionionul să fie reprezentat de elevii înmatriculați în anul I de studiu la Școala de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră „Avram Iancu” Oradea, care sunt în număr de 60.
Voi analiza structura eșantionului folosit, în funcție de următoarele variabile socio-demografice:
Sex
Vârstă
Naționalitate
Mediul de proveniență
Nivelul studiilor
Structura eșantionului în funcție de sex:
Din totalul de 60 de elevi, 46 sunt băieți, ceea ce reprezintă 77% și 14 sunt fete, ceea ce reprezintă 23%.
Figura nr. 3.1.
Structura eșantionului în funcție de vârstă, este următoarea:
Elevi cu vârsta de 18 ani – 4, ceea ce reprezintă 7%
Elevi cu vârsta de 19 ani – 16, ceea ce reprezintă 27%
Elevi cu vârsta de 20 ani – 10, ceea ce reprezintă 16%
Elevi cu vârsta de 21 ani – 6, ceea ce reprezintă 10%
Elevi cu vârsta de 22 ani – 6, ceea ce reprezintă 10%
Elevi cu vârsta de 23 ani – 7, ceea ce reprezintă 12%
Elevi cu vârsta de 24 ani – 3, ceea ce reprezintă 5%
Elevi cu vârsta de 25 ani – 4, ceea ce reprezintă 7%
Elevi cu vârsta de 26 ani – 2, ceea ce reprezintă 3%
Elevi cu vârsta de 27 ani – 2, ceea ce reprezintă 3%
Figura nr. 3.2.
Structura eșantionului în funcție de naționalitate, este următoarea:
Din cei 60 de elevi:
57 sunt de naționalitate română, ceea ce reprezintă 95%,
2 sunt de etnie rromă, ceea ce reprezintă un procent de 3% din totalul existent
1 de naționalitate bulgară, ceea ce reprezintă un procent de 2% din totalul existent
Figura nr. 3.3.
Structura eșantionului în funcție de mediul de proveniență, este următoarea:
Din mediul urban provin 33 de elevi, adică 55% din totalul celor înmatriculați în anul I de studiu
Din mediul rural provin 27 de elevi reprezentând 45% din totalul elevilor care formează eșantionul.
Figura nr. 3.4.
Structura eșantionului în funcție de nivelul studiilor.
Situația studiilor la data aplicării chestionarului – octombrie 2014, se prezenta astfel:
Absolvenți de liceu cu diplomă de bacalaureat – 33 de elevi, ceea ce reprezintă 55% din totalul respondenților
Absolvenți de școală postliceală – 2 elevi, ceea ce reprezintă 3% din totalul acestora
Studii superioare absolvite – 12 persoane, ceea ce reprezintă 20 % din totalul acestora
Studii superioare începute – 13 elevi, ceea ce reprezintă 22% din totalul acestora
Din punct de vedere al studiilor, peste 50% dintre cei care își aleg această profesie sunt absolvenți de studii liceale, condiție, care este dealtfel sbsolut necesară pentru a se putea înscrie la examenul de admitere într-o instituție de învățământ a Ministerului Afacerilor Interne.
Figura nr. 3.4.
3. 4 .Rezultatele obținute și interpretarea lor
La prima întrebare din chestionar, care face referire la modul în care subiecții au obținut informații sau la cum au luat cunoștință despre profesia de polițist de frontieră, au fost înregistrate următoarele răspunsuri:
3% dintre subiecți au obținut informații din mass-media
10% au fost informați cu ocazia desfășurării unor activități de promovare a carierei de polițist de frontieră în cadrul instituțiilor de învățământ la care aceștia se pregăteau
25% au obținut informații prin intermediul internetului
30% au obținut informații despre această profesie prin intermediul părinților și a rudelor
32 % au obținut aceste informații de la prieteni.
Figura nr. 3.5
.
Astfel, după cum se poate observa, cel mai mare procent în furnizarea informațiilor despre această profesie îl au prietenii alături de familie și rude apropiate, care însumează un procent de peste 60% din toate celelalte variante oferite pentru obținerea de informații despre profesia de polițist de frontieră. Dar, procentul cel mai mare ca sursă de obținere a informațiilor îl regăsim în cazul prietenilor, ceea ce confirmă astfel influența majoră a grupului de prieteni, ca factor psihosocial în decizia alegerii acestei profesii.
La a doua întrebare a chestionarului referitoare la contribuția sistemului de învățământ la orientarea tânărului spre această carieră, subiecții susțin în cel mai mare procent, de aproximativ 49% că sistemul de învățământ a contribuit într-o mică măsură la orientarea lor în alegerea profesiei. 33% dintre subiecți susțin că sistemul de învățământ a contribuit într-o mare măsură la orientarea lor în carieră, în timp ce doar 18% sunt de părere că acesta nu a avut nicio contribuție la orientarea lor în carieră.
Figura nr. 3.6
Analizând răspunsurile subiecților la această întrebare, exprimate în procente, putem concluziona că, din moment ce 82% dintre respondenți recunosc contribuția sistemului de învățământ la orientarea lor spre cariera de polițist de frontieră, sistemul de învățământ, mai mult sau mai puțin are totuși, o contribuție în orientarea în carieră a tânărului, acest lucru depinzând de modul în care tânărul percepe această contribuție.
Răspunsurile subiecților la întrebarea referitoare la alegerea, unuia dintre cele 3 motive, enumerate în variante, pe care l-au luat în considerare, dar nu ca motiv principal, în alegerea acestei profesii, sunt următoarele:
Considerentele financiare reprezintă unul dintre motive pentru doar 16% dintre subiecți
Siguranța locului de muncă a fost luată în considerare de 36% dintre aceștia
Identificarea cu profesia de polițist de frontieră, prin deținerea abilităților și a aptitudinilor necesare a fost criteriul luat în considerare de 48% dintre respondenți.
Figura nr. 3.7.
La întrebarea cu privire la motivul, care a influențat major decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră, subiecții au ales ca răspuns, în procent de 51% varianta referitoare la atracția pentru profesie. Pentru 25% dintre subiecți siguranța locului de muncă, alături de considerentele financiare au primat în alegerea acestei profesii. Statutul și prestigiul profesiei alături de dorința de a fi respectat a fost motivul esențial al alegerii acestei profesii pentru doar 18% dintre respondenți. Dorința și îndemnul părinților i-a impulsionat să aleagă profesia de polițist de frontieră doar pe 6% dintre respondenți.
Figura nr. 3.8.
Analizând răspunsurile subiecților la întrebările nr.3 și nr. 4 din chestionar, întrebări care vizează în mod direct identificarea motivelor care au stat la baza deciziei alegerii profesiei de polițist de frontieră, putem concluziona că influența factorilor individuali este decisivă în alegerea acestei cariere.
Faptul că pentru 51% dintre subiecți atracția pentru profesia de polițist de frontieră a reprezentat principalul motiv al alegerii acestei profesii, iar pentru 48% dintre aceștia deținerea abilităților și a aptitudinilor necesare desfășurării acestei profesii a reprezentat unul dintre motivele alegerii acestei profesii, evidențiază identificarea acestor persoane cu profesia aleasă, o autocunoaștere foarte bună a acestora, o motivație puternică în atingerea obiectivelor dorite și confirmă ipoteza stabilită la începutul anchetei, conform căreia decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră este determinată de atracția pentru această profesie .
În ceea ce privește siguranța locului de muncă, am putea afirma că în ordinea importanței motivelor, acesta s-ar clasa pe locul II, deoarece în timp ce pentru 25% dintre respondenți siguranța locului de muncă alături de considerentele financiare reprezintă principalul motiv în alegerea profesiei de polițist de frontieră, pentru 36% din numărul total al respondenților doar siguranța locului de muncă reprezintă unul dintre motivele alegerii acestei profesii.
Astfel, am putea spune că decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră este motivată în cel mai mare procent de necesitatea sadisfacerii nevoilor de realizare și într-un procent mai mic, dar deloc de neglijat de necesitatea sadisfacerii nevoilor de securitate.
La întrebarea referitoare la aptitudinile dominante care-i caracterizează, subiecții, au răspuns în felul următor:
Pentru 40% dintre subiecți, disciplina reprezintă aptitudinea dominantă
25% sunt convinși că au capacitate de lucru în echipă
35% se consideră ca fiind adaptabili oricărei situații
Aptitudinea privind creativitatea nu se regăsește la niciuna dintre persoanele eșantionate.
Figura nr. 3.9.
Având în vedere faptul că 40% dintre subiecți dețin aptitudinea absolut necesară exercitării profesiei de polițist de frontieră – respectiv disciplina, iar cealaltă parte a acestora de 60% sunt adaptabili și au capacitate de lucru în echipă, acest aspect nu face altceva decât să confirme și să susțină faptul că alegerea profesiei de polițist de frontieră aparține persoanelor care întradevăr au atracție și se identifică din punct de vedere al aptitudinilor cu această profesie, confirmând ipoteza susținută la începutul anchetei, conform căreia decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră este determinată de atracția pentru această profesie .
La întrebarea cu privire la nevoile care au influențat semnificativ decizia de carieră,
57% dintre subiecți au optat pentru varianta referitoare la nevoile de realizare profesională
31% susțin varianta privind nevoile de securitate
12% și-au ales această profesie, determinați fiind de nevoile de stimă și apreciere.
Figura nr. 3.10.
Astfel, cea mai mare parte a persoanelor care aleg profesia de polițist de frontieră, au la bază necesitatea sadisfacerii nevoilor de realizare profesională, așa cum reiese din situația prezentată, la care 57% dintre subiecți au motivat alegerea acestei profesii ca o necesitate a sadisfacerii nevoilor de realizare profesională și nu ca o necesitate a sadisfacerii unor nevoi de stimă și apreciere, cum s-ar tinde să se creadă la prima impresie.
Nevoile de securitate ocupă și ele un loc important, în rândul nevoilor care stau la baza motivației alegerii profesiei de polițist de frontieră.
La întrebarea privind orientarea către alegerea profesiei de polițist de frontieră, subiecții au răspuns în felul următor:
14% dintre ei s-au orientat spre această profesie la îndemnul părinților
47% au ales această profesie din proprie inițiativă
10% au fost îndemnați spre această profesie de profesori sau de consilierul școlar
29% au fost ghidați spre această profesie de prieteni și cunoștințe
Figura nr. 3.11.
Din răspunsurile subiecților la această întrebare reiese faptul că cea mai mare parte a persoanelor, care aleg profesia de polițist de frontieră, o fac din proprie inițiativă, pentru că își doresc acest lucru, iar decizia le aparține în întregime.
Există și persoane, dar reduse ca procent, care în alegerea acestei profesii au avut nevoie de orientarea prietenilor și a cunoștințelor.
De remarcat este însă faptul că, potrivit cercetării, influența părinților asupra deciziei alegerii acestei profesii este una redusă, de 14%, situată ca procent mult sub influența prietenilor, asta deși cam acelaș procent de subiecți au obținut informații despre această profesie de la părinți și prieteni.
La întrebarea cu privire la existența în familie a unei alte persoane, care deține profesia de polițist de frontieră, au fost obținute următoarele răspunsuri:
În 25% dintre cazuri subiecții provin din familii, în care mai există cel puțin o persoană de profesie polițist de frontieră
În 75% dintre cazuri, respondenții provin din familii, în care nu există nicio persoană cu această profesie.
Figura nr. 3.12.
Comparând cele două procente ale răspunsurilor subiecților, se poate concluziona în mod cert că profesia de polițist de frontieră nu este aleasă cu precădere de persoane care mai au în familie o persoană cu această profesie, infirmind astfel ipoteza stabilită la începutul anchetei referitoare la faptul că profesia de polițist de frontieră este aleasă cu precădere de tineri, care mai au în familie cel puțin o persoană cu această profesie.
Totodată, rezultatele acestei întrebări, coroborate cu faptul că doar în 6% din cazuri îndemnul părinților a reprezentat motivul principal al alegerii acestei profesii, reflectă influența redusă a familiei asupra deciziei alegerii profesiei de polițist de frontieră
În concluzie, aproximativ un sfert din tinerii care provin din familii de polițiști de frontieră se orientează spre aceeași profesie.
La întrebarea referitoare la repetitivitatea susținerii examenului de admitere la Școala de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră „Avram Iancu”, aproape jumătate dintre respondenți, adică 48% au răspuns că au susținut examen de admitere doar în anul curent, iar 52% au mai susținut examen de admitere și în anii anteriori, dintre care 27% – o singură dată,
14% de 2 ori și 11% de mai mult de trei ori.
Luând în considerare procentul destul de mare de 52% al celor care au reușit să dobândească această profesie, după mai mult de o încercare, putem concluziona existența unui grad destul de ridicat de dificultate al examenului de admitere într-o instituție de învățământ a Ministerului Afacerilor Interne, susținând astfel ideea că la baza alegerii acestei profesii trebuie să se regăsească în primul rând atracția pentru profesie, ambiția și motivarea persoanei în cauză, calități care alături de celelalte aptitudini vor asigura succesul garantat.
Figura nr. 3.13.
În ceea ce privește dificultatea probelor eliminatorii din cadrul examenului de admitere la Școala de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră „Avram Iancu”, un procent de 57% dintre subiecți sunt de părere că dificultatea a fost de nivel mediu, 33% le-au perceput ca fiind dificile, iar 10% le-au considerat ușoare.
Figura nr. 3.14.
Răspunsul subiecților la această întrebare denotă existența unei oarecare ușurințe cu care ei au desfășurat aceste probe, evidențiind astfel, în mod indirect aptitudinile și abilitățile pentru această profesie, deoarece este cunoscut faptul că ușurința și viteza realizării unei activități sunt criterii care evidențiază existența unei aptitudini pentru un anumit domeniu.
Având în vedere faptul că 57% dintre subiecți au perceput probele eliminatorii ca fiind de un grad mediu de dificultate și comparând acest procent cu cel referitor la deținerea aptitudinilor și abilităților necesare exercitării profesiei de polițist de frontieră, de către 48% dintre subiecți, putem susține ipoteza potrivit căreia la baza deciziei alegerii profesiei de polițist de frontieră se regăsesc și aptitudinile pentru această profesie.
La solicitarea referitoare la exprimarea opiniei în ceea ce privește planul de evoluție în cariera de polițist de frontieră, subiecții au răspuns în felul următor:
85% dintre aceștia își propun o evoluție în carieră în primii 10 ai de la absolvirea instituției de învățământ, dar în două moduri diferite: 37% își propun obținerea unor performanțe în domeniu, iar 48% promovare în funcții superioare.
Restul de 15% nu își propun o evoluție ci doar o menținere a statutului dobândit.
Figura nr. 3.15.
Având în vedere faptul că 85% dintre persoanele eșantionate, care și-au ales profesia de polițist de frontieră își propun o evoluție în carieră în următorii 10 ani de la absolvirea școlii, confirmă necesitatea sadisfacerii nevoilor de realizare ale acestor persoane, infirmând astfel ipoteza potrivit căreia nevoile de stimă și apreciere influențează semnificativ decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră.
Având în vedere faptul că cea mai mare parte, aproximativ 60% dintre respondenții care și-au ales profesia de polițist de frontieră au vârste cuprinse între 18 ani-21 ani, este justificat procentul potrivit căruia 68% dintre subiecți nu au mai lucrat anterior dobândirii statutului de elev al Școlii de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră „Avram Iancu” Oradea, iar 32% dintre aceștia au lucrat ocupând diverse funcții, precum de profesor, operator P.C., secretar, inspector de calitate, agent de pază, gestionar, șofer, barman, brutar și muncitor, majoritatea fiind funcții cu studii medii.
Orientare tinerilor către profesia de polițist de frontieră, imediat după absolvirea studiilor liceale întărește susținerea ipotezei potrivit căreia la baza deciziei alegerii profesiei de polițist de frontieră se află atracția pentru această profesie.
Figura nr. 3.16.
La întrebarea referitoare la venitul net realizat pe membru de familie, au fost obținute următoarele date :
8% dintre subiecți provin din familii cu venitul net pe membru de familie de până la 350 de lei
12% dintre subiecți provin din familii cu venitul net pe membru de familie cuprins între 351 lei-450 lei
17% dintre subiecți provin din familii cu venitul net pe membru de familie cuprins între 451 lei-600 lei
63% dintre subiecți provin din familii cu venitul net pe membru de familie de peste 600 de lei
Figura nr. 3.16.
Astfel, 63% dintre respondenții, care au ales profesia de polițist de frontieră provin din familii în care venitul net pe membru de familie este peste 600 lei și doar 37% dintre ei provin din familii cu un venit net pe membru de familie sub 600 lei. Cu toate acestea, decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră este influențată într-o măsură destul de mare de considerentul financiar, lucru evidențiat atât de faptul că pentru 25% dintre respondenți considerentele financiare alături de siguranța locului de muncă reprezintă principalul motiv al alegerii acestei profesii cât și de faptul că pentru 36% dintre respondenți considerentul financiar resprezintă unul dintre altele motive ale alegerii acestei profesii. Importanța acordată considerentului financiar de persoanele care aleg profesia de polițist de frontieră subliniază necesitatea sadisfacerii nevoilor de securitate ale acestor persoane.
CONCLUZII
Efectuarea cercetării cu privire la motivația alegerii profesiei de polițist de frontieră a scos în evidență faptul că nu beneficiile financiare și siguranța locului de muncă primează în alegerea acestei profesii, deși ocupă un loc important printre motivele determinante, ci atracția pentru profesie și identificarea cu aceasta, subliniind astfel, primordialitatea sadisfacerii nevoilor de realizare în dezavantajul celor de securitate.
Rezultatele cercetării au scos în evidență că principalii factori psihosociali care influențează decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră sunt:
Grupul de prieteni – reprezintă factorul psihosocial cu cea mai mare influență asupra deciziei alegerii profesiei de polițist de frontieră, deoarece 29% dintre respondenți au recunoscut că orientarea spre această profesie a fost făcută la sfatul prietenilor și a cunoștințelor, în timp ce doar 14% dintre aceștia au recunoscut influența părinților. Acest lucru este susținut și de faptul că, procentul cel mai mare în furnizarea informațiilor despre această profesie îl are tot grupul de prieteni (32%).
Sistemul de învățământ – reprezintă și el un factor care, fie prin intermediul programelor școlare, fie prin intermediul consilierului școlar, a manifestat o anumită influență asupra deciziei alegerii acestei profesii. Un procent de 82% dintre respondenți recunosc contribuția sistemului de învățământ la orientarea lor spre cariera de polițist de frontieră, dintre care 49% susțin o contribuție redusă, iar 33% recunos o contribuție majoră a sistemului de învățământ.
Părinții și familia – reprezintă factorul psihosocial care influențează în cea mai mică măsură decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră. Influența acestora asupra deciziei de carieră în situația supusă cercetării este una redusă, de 14%, situată ca procent mult sub influența prietenilor, asta deși cam acelaș procent de subiecți au obținut informații despre această profesie de la părinți și prieteni. Ba chiar mai mult, la întrebarea referitoare la identificarea principalului motiv pentru care subiectul a ales această profesie, doar 6% dintre aceștia, susțin dorința și îndemnul părinților.
În ceea ce privește factorii psihosociali care au contribuit la decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră, rezultatele cercetării au confirmat existența următorilor:
Atracția pentru profesie- reprezintă principalul motiv al alegerii profesiei de polițist de frontieră pentru 51% dintre respondenți, iar decizia alegerii unei asemenea cariere a fost luată din proprie inițiativă de 47% din respondenți.
Aptitudinile și abilitățile – sunt factori individuali care susțin și completează atracția pentru profesie. Un procent de 48% dintre respondenți se identifică cu această profesie prin aptitudinile și abilitățile pe care le dețin, 40% dintre subiecți dețin aptitudinea absolut necesară exercitării profesiei de polițist de frontieră – respectiv disciplina, iar cealaltă parte a acestora de 60% sunt adaptabili și au capacitate de lucru în echipă, aspecte care nu face altceva decât să confirme și să susțină faptul că alegerea profesiei de polițist de frontieră aparține persoanelor care întradevăr au atracție și se identifică din punct de vedere al aptitudinilor cu această profesie, confirmând ipoteza susținută la începutul anchetei, conform căreia decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră este determinată de atracția pentru această profesie .
Necesitatea sadisfacerilor nevoilor de realizare – motivează decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră, lucru susținut de procentul mare de subiecți (57%) care au motivat alegerea acestei profesii ca o necesitate a sadisfacerii nevoilor de realizare profesională și nu ca o necesitate a sadisfacerii unor nevoi de stimă și apreciere, cum s-ar tinde să se creadă la prima impresie. Astfel nevoile de realizare primează în fața nevoilor de securitate, atunci când vorbim de alegerea profesiei de polițist de frontieră. Dar cu toate acestea trebuie menționat faptul că, și nevoile de securitate ocupă un loc important, în rândul nevoilor care stau la baza motivației alegerii profesiei de polițist de frontieră.
În ceea ce privește identificarea corelațiilor dintre mijloacele de informare cu privire la această profesie și decizia de carieră, rezultatele anchetei susțin faptul că cel mai mare procent în furnizarea informațiilor despre această profesie îl au prietenii alături de familie și rude apropiate, care însumează un procent de peste 60% din toate celelalte variante oferite pentru obținerea de informații despre profesia de polițist de frontieră. Dar, procentul cel mai mare ca sursă de obținere a informațiilor îl regăsim în cazul prietenilor, ceea ce confirmă astfel influența majoră a grupului de prieteni, ca factor psihosocial în decizia alegerii acestei profesii.
Obiectivul secundar cu privire la identificarea corelațiilor dintre decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră și nevoile indivizilor care au ales această profesie a fost atins, în sensul că pe parcursul anchetei s-a demonstrat existența unei legături între decizia subiecților privind alegerea profesiei de polițist de frontieră și necesitatea sadisfacerii anumitor categorii de nevoi, mai exact a nevoilor de realizare și a celor de securitate. Dintre cele două categorii de nevoi care au fost identificate, ca aflându-se la baza motivației alegerii profesiei de polițist de frontieră, nevoile de realizare se regăsesc într-un procent mai mare, căci 57% dintre respondenți susțin faptul că această categorie de nevoi a primat pentru ei în momentul alegerii profesiei, în timp ce doar 31% au susținut importanța nevoilor de securitate. Din categoria nevoilor de securitate care au stat la baza alegerii profesiei de polițist de frontieră au fost identificate siguranța locului de muncă și considerentele financiare. Astfel, decizia alegerii acestei profesii a fost influențată, deși într-un procent destul de mic (16% ) și de considerentele financiare, lucru care poate fi explicat și de faptul că 37% dintre subiecți provin din familii în care venitul net pe membru de familie este sub 600 lei.
Din cele trei ipoteze stabilite anterior anchetei, pe parcursul acesteia a fost confirmată doar ipoteza : „Decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră este determinată de atracția pentru această profesie”. Astfel, confirmarea acesteia este susținută de următoarele rezultate:
– pentru 51% dintre subiecți atracția pentru profesia de polițist de frontieră a reprezentat principalul motiv al alegerii acestei profesii, iar pentru 48% dintre aceștia deținerea abilităților și a aptitudinilor necesare desfășurării acestei profesii a reprezentat unul dintre motivele alegerii acestei profesii, ceea ce evidențiază astfel identificarea acestor persoane cu profesia aleasă, o autocunoaștere foarte bună a acestora, o motivație puternică în atingerea obiectivelor dorite .
– 40% dintre subiecți dețin aptitudinea absolut necesară exercitării profesiei de polițist de frontieră – respectiv disciplina, iar cealaltă parte a acestora de 60% sunt adaptabili și au capacitate de lucru în echipă, acest aspect nu face altceva decât să confirme și să susțină faptul că alegerea profesiei de polițist de frontieră aparține persoanelor care întradevăr au atracție și se identifică din punct de vedere al aptitudinilor cu această profesie.
– 47% dintre subiecți susțin că au ales această profesie din proprie inițiativă, pentru că și-au dorit acest lucru, iar decizia le aparține în întregime.
Celelalte două ipoteze stabilite anterior desfășurării anchetei nu au fost confirmate pe parcursul cercetării.
Infirmarea ipotezei potrivit căreia „Profesia de polițist de frontieră este aleasă cu precădere de tineri care mai au în familie cel puțin o persoană cu această profesie” este demonstrată de faptul că din cei 60 de respondenți, 75 % provin din familii, în care nu există nicio persoană cu această profesie. Astfel, aproximativ un sfert din tinerii care provin din familii de polițiști de frontieră se orientează spre aceeași profesie. Pe de altă parte, ancheta scoate în evidență, un procent foarte redus de tineri, de doar 6%, care și-au ales profesia de polițist de frontieră, având la bază ca motiv principal îndemnul părinților.
Infirmarea ipotezei potrivit căreia „Nevoile de stimă și de apreciere influențează semnificativ decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră.” este demonstrată de următoarelor rezultate:
cea mai mare parte a persoanelor care aleg profesia de polițist de frontieră, au la bază necesitatea sadisfacerii nevoilor de realizare profesională, așa cum reiese din rezultatele anchetei, la care 57% dintre subiecți au motivat alegerea acestei profesii ca o necesitate a sadisfacerii nevoilor de realizare profesională și nu ca o necesitate a sadisfacerii unor nevoi de stimă și apreciere,
85% dintre persoanele eșantionate, care și-au ales profesia de polițist de frontieră își propun o evoluție în carieră în următorii 10 ani de la absolvirea școlii ceea ce confirmă, astfel necesitatea sadisfacerii nevoilor de realizare ale acestor persoane.
Astfel, în urma rezultatelor cercetării efectuate cu privire la motivația alegerii profesiei de polițist de frontieră, consider că influența factorilor individuali asupra deciziei, de a urma o carieră care implică mai multe sacrificii decât beneficii este esențială. Identificarea individului cu profesia aleasă, îl va ajuta să obțină cu facilitate performanțe și să aceeadă cu ușurință în ierarhia superioară a organizației.
ANEXE
ANEXA 1
MODELUL CHESTIONARULUI APLICAT
CHESTIONAR DE OPINIE PENTRU IDENTIFICAREA MOTIVAȚIEI ALEGERII PROFESIEI DE POLIȚIST DE FRONTIERĂ
Informațiile despre profesia de polițist de frontieră le-ați obținut din:
Mass-media
Activitățile de promovare a profesiei de polițist de frontieră desfășurate în instituții de învățământ sau la sediile inspectoratelor de poliție de frontieră
Părinți, rude apropiate
Prieteni, cunoștințe
Internet
În ce măsură a contribuit sistemul de învățământ la orientarea dumneavoastră în alegerea profesiei?
Într-o mare măsură
Într-o mică măsură
Nu a contribuit în nicio măsură
Unul dintre motivele pentru care am ales profesia de polițist de frontieră este reprezentat de:
Considerentele financiare
Siguranța locului de muncă
De faptul că mă identific cu această profesie, deținând abilitățile și aptitudinile necesare exercitării acestei profesii
Principalul motiv pentru care am ales profesia de polițist de frontieră, este:
Atracția pentru profesie
Dorința și îndemnul părinților
Statutul și prestigiul profesiei, dorința de a fi respectat
Siguranța locului de muncă alături de considerentele financiare
Care din următoarele aptitudini vă reprezintă în cea mai mare măsură și vă recomandă pentru profesia de polițist de frontieră?
Disciplina
Capacitatea de lucru în echipă
Adaptabilitatea
Creativitatea
Care dintre următoarele categorii de nevoi au primat în decizia alegerii acestei profesii?
Nevoile de securitate
Nevoile de stimă și apreciere
Nevoile de realizare profesională
Decizia alegerii profesiei de polițist de frontieră a fost luată la:
Îndemnul părinților
Din proprie inițiativă
Îndemnul profesorilor și al consilierului școlar
Sfatul prietenilor și a cunoștințelor
În familia dumneavoastră există persoane care mai dețin această profesie ?
Da.
Nu.
De câte ori ați mai susținut examen de admitere la Școala de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră „Avram Iancu” Oradea, anterior sesiunii în urma căreia ați fost declarat „admis” ?
O singură dată
De două ori
De mai mult de trei ori
Niciodată, am fost declarat „admis” după prima încercare
Care a fost în opinia dumneavoastră gradul de dificultate al probelor eliminatorii (testarea psihologică și probele sportive) din cadrul examenului de admitere?
Dificil
Mediu
Ușor
În ce sens apreciați că va evolua cariera dumneavoastră ca polițist de frontieră, în următorii 10 ani de la absolvirea acestei instituții de învățământ?
În sensul perfecționării pregătirii în scopul atingeriii unor performanțe în domeniu
În sensul perfecționării pregătirii, dar în scopul promovării în funcții superioare
Nu apreciez nicio evoluție, ci doar o menținere a statutului dobândit
Care este nivelul actual al studiilor dumneavostră?
Liceu
Școală postliceală
Studii superioare absolvite
Studii superioare începute
Ați mai lucrat înainte de a da admitere la Școala de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră „Avram Iancu” Oradea ?
Nu
Da. Ce funcție ați ocupat?__________________________________________
Care este venitul net realizat pe membru în familia dumneavoastră?
Până la 350 lei
351-450 lei
451-600 lei
Peste 600 lei.
Date de identificare:
Vârsta:
Sexul: Masculin
Feminin
Mediul de proveniență: – urban
– rural
Naționalitatea:
Bibliografie
Tratate, Cursuri, Monografii
General Gr. Cornicioiu – Contribuțiuni la istoricul grănicerilor, vol.II, București, 1935;
Maior Vasile Gheorghe, Locotenent Petruț Vasile – File din Istoria Grănicerilor, ,Editura Ministerului Forțelor Armate, București, 1970;
Predescu Mihai – Personalitate și Aspirație, Editura Facla, Timișoara, 1986;
Col. Dumitru Enache, Col. dr. Leonida Loghin,Col. Gheorghe Petrișor – Istoria Trupelor Române de Grăniceri, Editura Militară, București, 1987;
Rodica Cristea, Mircea Cristea – Personalitatea și Idealul Moral, Editura Albatros, București, 1989;
Patricia Hedges –Personalitate și Temperament, Editura Humanitas, București 1993,
Vasile Anton, Vasile Morar – Învățământul Militar Orădean 1919-1998,Editura „PAPYRUS”, Oradea, 1998;
Maria Moldovan-Scholz – Managementul Resurselor Umane, Editura Economică, București, 2000;
Burduș E. – Tratat de Management, Editura Economică, București, 2005;
Krâsiko V.G. – Psihologia Socială, Editura Europress Group, București, 2005;
Georgeta Pânișoară, Ion-Ovidiu Pânișoară – Managementul Resurselor Umane – Ghid practic,ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2007.
Serge Moscovici, Fabrice Buschini, traducere Vasile Savin – Metodologia Științelor Socioumane, Editura Polirom, Iași, 2007
Sunhilde Cuc – Managementul Resurselor Umane, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2008;
Currie Donald, traducere Smaranda Nistor – Introducere în Managementul Resurselor Umane, Editura CODECS, București, 2009;
Articole și Studii
Pelmuș P. -Resursele Umane-Buletin de informare și documentare al Direcției Management Resurse Umane, Editura Ministerului de Interne, București,2002;
Acte Normative
Legea nr. 360/06.06.2002 privind Statutul Polițistului;
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 104/27.06.2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române
O.M.A.I. nr. 665/28.11.2008 privind unele activități de management resurse umane în unitățile Ministerului Internelor și reformei Administrative
O.M.A.I. nr. 69/28.04.2009 pentru aprobarea Ghidului carierei polițiștilor și cadrelor militare din Ministerul Afacerilor Interne;
Surse electronice
www.avramiancu.ro
www.poliția de frontieră.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Motivatia Alegerii Unei Profesii Profesia de Politist de Frontiera (ID: 122469)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.