Motivația alegerii temei [629484]

CUPRINS
Introducere
⚫ Motivația alegerii temei
⚫ Metodologie
⚫ Scurt istoric
⚫ Concepte: excepție, executare, pedeapsă
Cap. I . Drept Penal
⚫ Nivel general al Codului Penal
⚫ Aplicarea legii penale în timp și spațiu
⚫ Noțiune, conținutul și trăsăturile infracțiunii
Cap. II Executarea Pedepsei
⚫ Pedeapsa și executarea pedepsei
⚫ Prescriptia
⚫ Prescripția (utilizarea a două spețe)
Conclu zii

Capitolul 1
1.1. Dreptul Penal
1.1.1. Statul de drept
Statul de drept este caracterizat drept acel stat supus domniei legii, în măsura în care orice abatere
poate fi rapid sancționată de gardienii instituționalizați. Statul de drept cunoaște doar supremația
legii, însă la nivel academic dezbaterea se construi ește la nivel de realitate și ideal, ca iluze a unei
așezări ordonate creionate de perspectivă. Realitatea statului de drept, însă ar trebui să reprezinte
acea confirmare a instituțiilor specifice ce sunt clasificate la nivel legislativ, executiv și
judecă torești, mai precis în spiritul și litera legii la nivel de organizare a structurilor interne, în
relațiile organizaționale externe și cu respectarea regulilor de drept în raport cu indivizii ce ocupă
teritoriul asupra căruia își exercită suveranitatea. In extenso se poate face următoarea afirmație: nu
există stat fără drept dar nici drept fără stat. Mai mult decât atât, conduita fiind o dată stabilită, se
impune și reversul medaliei, sub forma sancțiunii astefel că aplicarea ei conduce la necesitatea
creării formelor instituționale de coerciție1.
Istoria civilizației umane cuprinde intrinsec o istorie a nașterii și evoluției dreptului statului.
Organizarea populației pe un teritoriu oarecare, legată printr -o comunitate de limbă, obiceiuri de
viață, economi e (agricultură, meșteșuguri, comerț), cultură, a depins de instituirea unei autorități
înzestrată cu un drept de comandă. Inițial, necesară propriei apărări, puterea autorității treptat se
transformă în autocrație. Sumerienii, babilonenii, asirienii au par curs zorii istoriei de la caverne la
sate și orașe, de la vânătoare la păstorit și agricultură de la incipiența socială, politică, culturală,
militară, religioasă la forme evoluate2. În Mesopotamia antică, orașele -stat se înfruntau pentru
supremație. Așa c unoaștem existența orașelor Ur, Babilon, Ugait, Ninive, Mari, s.a. în orașe se
organizează administrații centralizate, se aplică reguli necesare respectării ordinii publice, se
instituie norme de desfășurare a comerțului, de strângere a impozitelor, se asi gură recrutarea

1 Tudor Drăganu, Introducere în teoria și practica statului de drept , Editura “Dacia”, Cluj Napoca, 1992, pag. 7 -9.
2 Sabatino Moscati, „ Vechi imperii ale Orientului ”, Editura „Meridiane”, București, 1982, pag. 48.

militarilor pentru pază3. Ca să aibă o administrație subordonată, să poată să -și strângă impozitele
și să-și consolideze puterea militară, conducătorii acelor timpuri aveau nevoie de o justificare. Așa
s-a invebtat regula de drept, inițial motivată ca fiind de sorginte divină , pentru a impune respectul
și frica de o entitate.
Cel mai vechi cod de legi, descoperit până în prezent, pare a fi cel al regelui Ur -Nammu, care a
domnit în Ur, în jurul anului 2100 î. Hr. Mai târziu apare codul sumer ian edictat de regele Isun
Lipit -Ishtar în jurul anului 1950 î. Hr . Codul lui Hammurabi, de altfel, redactat în 282 de articole,
rămâne moștenire pe o stelă de bazalt negru, astăzi aflată în custodia Muzeului Luvru, care
menționează următoare: „Fie ca ori ce oropsit ce are o plângere, să vrea să vină în fața statuii mele
de rege al dreptății, ca să citească stela mea și a ei inscripție dând ascultare prețioaselor mele
cuvinte; Fie ca stela mea să -i deslușească plângerea, și arătându -i dreptul său, inima să -i ușureze”.
Statul lui Hammurabi era un stat care prin reguli juridice purtând girul forței divine impunea
atotputernicia ambițiilor regale, însă nu rezistă mai mult de 4 ani după moartea acestuia. Regulile
de drept devin astfel contagioase și se impun în organizarea statală la nivel regional. Mesopotamia
se împarte astfel în centre de putere, Babilon și Asiria. Dreptul în dimensiunea epocii Orientului
antic conferă putere și stabilitate Egiptului lui Tutankkamon și mai ales a lui Ramses al II -lea,
remarcab il în a organiza țara și armata. Și în Egipt, regula de drept era de inspirație supranaturală,
explicabil, o dată ce faraonii, în general, promovau imaginea lor în legătură directă, cu zeul4
1.1.2. Nivelul general al Codului Penal
Din cele mai vechi timpuri societatea a fost preocupată de a stabili modul cum se asigură apărarea
valorilor consacrate de către colectivitatea respectivă la un moment dat. În evoluția sa istorică,
societatea a găsit permanent modalități de autoapărare, care erau de f apt reacții la pericolele ce
amenințau existența acelei colectivități. Unele reprezentau pericolele ce amenințau societatea în
perioada sclavagistă, altele erau pericolele ce o amenințau în perioada feudală și cu totul diferite
sunt cele din prezent. Ținân d cont de evoluția istorică a societății, constatăm că aceste pericole nu
sunt identice, ele fiind determinate de o serie de factori interni și externi sau naturali și artiiciali,
ce prezintă particularități speciice unor anumite colectivități umane dintr -o anumită zonă, regiune,
continent etc. O trăsătură comună a acestor pericole ce amenințau și amenință liniștea și existența

3 Ibid.
4 Ibid.

statului este aceea că de cele mai multe ori societatea a reacționat după producerea unui anumit
eveniment, luând doar atunci o ser ie de măsuri de autoapărare și coerciție. Reglementarea relațiilor
sociale se realizează prin intermediul normelor juridice. Elaborarea unei categorii de norme
juridice, distincte prin conținutul, forma și inalitatea lor social politică – normele juridice penale –
se justiică și devine inteligibilă prin prisma tezelor teoretice despre stat și drept.
În istoria culturii s -au elaborat numeroase deiniții pentru noțiunea de drept, distingându -se între
conceptul filosoic și cel juridic. Încă din vechime, juristu l roman Celsus, citat de Ulpian în Cartea
I a Instituțiilor, afirma că dreptul este arta echității și a binelui – ius est ars boni et aequi. Îmbinarea
între drept și morală, aflate într -o stare sincretică în vremurile arhaice, îl va determina pe Ulpian
să considere că trebuie să dezvăluim ideea de bun și de just, făcând distincția între drept și nedrept,
între ceea ce e permis și ceea ce este interzis. Definirea dreptului a depins mai întotdeauna de
orientarea filosoică. Ulpian a apreciat că „dreptul este c unoașterea lucrurilor divine și umane,
știința a ceea ce este drept și nedrept”5. Dreptul se ală într -o strânsă legătură cu valorile morale,
majoritatea acestora primind consacrarea formelor normative juridice. Dreptul și morala se
conjugă, valoarea ce exp rimă cel mai complex ideea de drept iind justiția.6 Sensurile acestei valori
sunt multiple, dar din punctul de vedere al dreptului pozitiv, justiția are sensul de a face dreptate.
În tentativa sa de a da o deiniție cuprinzătoare dreptului, Celsus a formula t una dintre cele mai
celebre expresii juridice: Ius est ars boni et aequi7.
Sintetic, dreptul este ansamblul regulilor sociale instituite sau sancționate de către o autoritate
publică recunoscută de comunitate, de obicei aceasta iind statul, care exprimă voința și interesele
generale, asigurate, în aplicarea lor, de forța de constrângere a acestei autorități, prin organele sale
competente. Ca fenomen social, dreptul este intim legat de evoluția societății, relectând stadiile
acestei evoluții.8 Momentul în care homo sapiens a devenit zoon politikon, cu înclinații spre
apetitus societatis, nu poate i stabilit cu precizie, dar cert este că dreptul a apărut odată cu
exemplarul uman social, din nevoile sale, din fapte, pentru că, fără drept, viața în societate a r i fost
imposibilă. Conținutul moral al dreptului trebuie susținut în continuare, deoarece norma juridică
conține și norme morale care au făcut cu putință ca ființa umană să se afle în deplină siguranță.

5 Iuris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia
6 I. Vălimărescu, T ratat de enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 84
7 E. Durkheim, Les formes élémentaires de la vie religieuse, F. Alcan, Paris, 1912, p. 65.
8 I. Santai, Introducere în studiul dreptului, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2003, p. 32.

Spre deosebire de drept9, morala a existat de la în ceputurile vieții societății umane și va dăinui atât
timp cât va exista societatea civilă. Ea reprezintă un ansamblu de idei, de reguli privind ceea ce
este corect, just, bine și care se bazează pe convingerea intimă a necesității respectării acestor
norme .
Cunoașterea raporturilor dintre stat și drept cât mai temeinic este necesară pentru a înțelege în
desfășurarea istorică funcția social -politică pe care au îndeplinit -o împreună cele două instituții.
Pe de altă parte, cunoașterea aceasta ne va da posibili tatea de a înțelege o realitate a fenomenului
juridic, și anume, că nu în toate raporturile de drept forța aceasta pe care o reprezintă instrumentul
politic statal își găsește o expresie egală în ramurile de drept. Ramura de drept formată din norme
juridic e în care forța aceasta de constrângere, puterea de a se impune, este mai evidentă, este tocmai
ramura de drept penal. Lupta împotriva faptelor care prezintă pericol pentru societate și sunt
incriminate de legea penală trebuie dusă în principal prin preven ție, iar în secundar, prin combatere,
sancționare. Această luptă este reglementată în dispozițiile dreptului penal. Noțiunea de drept
penal este folosită atât pentru una din ramurile sistemului de drept, cât și ca știință a dreptului
penal, pentru una din ramurile științelor juridice care studiază dreptul penal. Cele două noțiuni nu
sunt identice și, deci, nu trebuie confundate. Prima se raportează la ansamblul normelor și
instituțiilor dreptului privite în evoluție istorică și ca drept pozitiv în vigoare î n societate. A doua
cuprinde în conținutul său concepțiile, ideile, teoriile privitoare la dreptul penal ca ramură de drept,
adică doctrina dreptului penal. Între cele două noțiuni există o strânsă dependență, o legătură
indisolubilă. Dreptul penal, ca ram ură de drept, este format din totalitatea normelor juridice prin
care se prevede în ce condiții o faptă este infracțiune, felul acesteia, sancțiunile ce se aplică în
cazul săvârșirii lor, precum și răspunderea penală în scopul apărării ordinii de drept în România,
împotriva unor asemenea fapte. Dreptul penal derivă de la cuvântul latin „poena” anume pedeapsă,
deci de la sancțiunea aplicabilă faptei interzise. În literatura străină, dreptul penal poartă denumirea
de drept criminal, de la cuvântul „crimen”10 anume crimă, adică faptă infracțională interzisă. În
România a fost propusă și denumirea de „drept al apărării sociale”, având în vedere obiectul și
scopul reglementării juridice de apărare a valorilor sociale. Apreciem și ne raliem opiniei
profesorilor C. Bulai, M. Basarab, C. Mitrache, că denumirea de „drept penal” este actuală și în

9 I. Văl Imărescu, Studii asupra raporturilor dreptului cu celelalte discipline, Al. T. Doicescu, București, 1929, p. 61.
10 R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Ed. Cujas, Paris, 1967, p. 68.

vigoare, ea însemnând atât în sens juridic penal, cât și în sens obișnuit același lucru, o ramură
distinctă a dreptului care reglementează o activitate socială speciică de apă rare socială.
Ca ramură de drept, dreptul penal nu reprezintă doar o sumă de norme juridice, ci aceste norme
juridice sunt structurate într -un sistem bine determinat, în jurul unor idei esențializate cu caracter
de principii, cu scop bine determinat, în co ndițiile de reglementare a instituțiilor fundamentale ale
sale, și anume infracțiunea, răspunderea penală și sancțiunile penale. Principiile dreptului penal
asigură unitate și coerență ansamblului de norme juridice.
1.1.3. Componentele dreptului penal
Dreptul pen al are un obiect propriu, exclusiv, de reglementare, și anume cel al relațiilor sociale ce
se nasc în jurul valorilor sociale de a căror necondiționată respectare depinde însăși existența
societății omenești la un moment dat. Dreptul penal incriminează acț iunile și inacțiunile umane
care constituie infracțiune (lat. „infractio” = distrugere)11, fapte care reprezintă atingeri aduse
valorilor sociale și care astfel prezintă un pericol social pentru societate, dar și sancțiunile penale
ce se aplică în cadrul răs punderii juridice penale. Ramura dreptului penal este acea ramură a
sistemului de drept din România cu dublă funcțiune, și anume: de prevenire a producerii
infracțiunilor, pe de o parte, și de sancționare a persoanelor vinovate de săvârșirea acestor
infrac țiuni, pe de altă parte. Ramura dreptului penal cuprinde patru părți: partea generală și partea
specială națională, dreptul penal al Uniunii Europene și partea internațională a dreptului penal.
Partea generală este formată din normele generale prin care se deinesc principiile, regulile, normele
care caliică și stabilesc acțiunile și inacțiunile care îmbracă haina infracțiunii. De asemenea, în
partea generală sunt deinite scopul legii penale, legalitatea incriminării, reglementarea generală a
sancțiunilor pe nale, limitele aplicării lor, cauzele de înlăturare a răspunderii penale. Partea specială
a dreptului penal cuprinde normele de incriminare a infracțiunilor și limitele speciale de
sancționare a iecărei infracțiuni în parte. Dreptul penal al Uniunii Europe ne constituie un ansamblu
de norme penale (substanțiale, procedurale și penitenciare) comune diferitelor state europene, în
preocuparea colectivă în vederea combaterii criminalității, în special a criminalității transnaționale
organizate12. Se impune ca în viitor statele să continue procesul de cooperare în activitatea de

11 M.I. Rusu, op. cit., 2014, p. 15 -16
12 G. ParaschIV, Drept penal al Uniunii Europene, Ed. C.H. Beck, B ucurești, 2008, p. 1, care citează pe J. PraDel și
G. Corstens, Droit pénal européen, 2éme éd., Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 3.

combatere a crimei organizate care este în continuă expansiune și care are un caracter transnațional.
În acest sens se impune o armonizare a legislațiilor penale europene naționale. Partea
internațională a dreptului penal13 cuprinde dispozițiile și procedura Curții Penale Internaționale,
existente în Statutul adoptat la Roma sub forma unui tratat (la Conferința diplomatică a Națiunilor
Unite din 17 iulie 1998), care intră în vigoare după rati icarea sau aderarea a 60 de state. Principiul
de funcționare al Curții Penale Internaționale este complementaritatea, în sensul că persoanele
învinuite (cetățeni sau străini implicați) vor fi judecate în conformitate cu jurisdicția internă, iar în
caz de o misiuni sau abuzuri se poate sesiza Curtea Penală Internațională, cu respectarea normelor
dreptului internațional. Competența Curții se referă la infracțiunile de genocid, crime împotriva
umanității, crima de război și crima de agresiune.
1.1.4. Principiile de ba ză ale dreptului penal
Cel dintâi principiu este cel al legalitatii incriminării și a pedepsei, fiind un un principiu de bază
ce caracterizează sistemele penale moderne. Potrivit acestuia, orice faptă care atrage răspunderea
penală trebuie sa fie expres p revăzută de lege în momentul în care a fost săvârșită. De asemenea,
autorului faptei nu -i poate fi aplicată o altă sancțiune decât cea prevăzută de lege la momentul
săvârșirii infracțiunii. Acest principiu interzice incriminarea prin analogie . Potrivit art. 1
(2) din codul penal anterior modificat în 1948, atunci când o faptă neprevăzută de legea penală
prezintă o vădită asemănare cu o faptă prevăzută de lege, cea dintâi se va socoti împlinit
sancționată, potrivit dispozițiilor ce o sancționează pe cea de -a doua. Analogia nu este permisă
niciodată în sistemul penal român actual. Marile sisteme de drept acceptă analogia care ar putea fi
uzitată în folosul inculpatului. Această analogie ar putea fi folosită când împrejurările de fapt o
admit.
Acest principiu a l legalității incriminării, prevazut de Art. 1 din Codul Penal este prevăzut și de
convențiile internaționale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis ca, pentru a fi pe deplin
respectat principiul analogiei nu este suficient ca din punct de vedere f ormal infracțiunea să fie
prevăzută de un text de lege, ci este în plus necesar ca textul de lege sa fie suficient redactat, astfel

13 I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Drept penal general, Ed. All Beck, București, 2002, p. 57 .

ca orice persoană să -și dea seama care sunt acțiunile sau inacțiunile care intră sub incidența legilor
în cauză.
Cel de -al doilea principiu este cel al caracterului personal al raspunderii personale . Potrivit acestui
principiu, numai persoana care a săvârsit infracțiunea poate fi trasă la răspundere penală și numai
această persoană poate executa sancțiunea aplicată.
În dreptul penal nu opereaza principiul solidarității răspunderii. Compatibilitatea răspunderii
penale a persoanei juridice cu acest principiu: doar persoana fizică poate fi subiect al răspunderii
penale. Aplicarea unei amenzi penale unei societăți ar afecta pe toți asociații, nu numai pe cel
vinovat, ceea ce contravine principiului răspunderii penale. La nivel de principiu, caracterul
personal al răspunderii penale nu se opune răspunderii persoanelor juridice.
1.1.5. Izvoarele dreptului penal
Conform 141 din Codul Penal legea penală este definită ca fiind orice dispoziție cu caracter penal
cuprinsă în legi sau decrete. În materia dreptului penal, Parlamentul nu poate interveni decât pe
cale de lege organic ă (care este, astfel, izvor de drept penal). Decretele nu mai pot fi emise decât
de președinte. Acestea sunt decrete individuale (pot fi folosite la numirea magistraților, a
miniștrilor). Se consideră că se pot emite și decrete cu caracter normativ (prin care se instaurează
starea de urgență). Toate acestea sunt straine de dreptul pen al. Decretele care țin de dreptul penal
sunt cele de grațiere individuală14.
Izvoarele de drept penal sunt interne și internaționale. Cele interne cuprind legile și decretele
adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constitutiței ce își păstrează acest car acter atâta timp cât
nu sunt abrogate, decretele -legi adoptate în perioada dec. 1989 – iunie 1990, l egile organice –
adoptate după intrarea în vigoare a Constituției, d ecretele de grațiere individual emise de
președinte, ordonanțele de guvern ce pot fi simple (în baza unei legi de abilitare) și de urgență ce
pot interveni în domeniul rezervat legilor organice cu condiția existenței unei stări excepționale la
care face referire Constituția. Izvoarele internaționale pot fi directe, anume acele acte cu caracte r
internațional care produc efecte în mod nemijlocit în dreptul intern, fără a mai fi necesară

14 Matei Basarab, Drept Penal – partea general ă, Ed. Lumina lex, București, 1999

intervenția legiuitorului național, ulterior ratificării lor. Aici intră tratatele și convențiile de
asistență juridică în materie penală încheiate de România cu alte state precum Conventia
Europeană privind extrădarea și cea privind transferul refugiaților, toate acordurile și tratatele
internaționale care privesc domeniul menționat. Inzvoarele internaționale indirecte sunt acele
tratate și convenții internaționale care creează pentru legiuitorul național obligația adoptării unor
dispoziții cu caracter penal pentru completarea prevederilor din dreptul intern.În dreptul penal
român, nu constituie izvor de drept jurisprudenta, doctrina si nici actele nor mative de forță juridică
inferioară legii (hotărârile de guvern, hotărârile consiliului local).
1.2. Aplicarea legii penale
1.2.1. Aplicarea legii penale în timp
Prin principiul activitatii legii penale ( art. 10 din Codul Penal .), legea penală se aplică infracțiunilor
săvârș ite în timpul cât ea se află în vigoare. Potrivit acestui principiu, o lege nu se aplică decât
pentru infracțiunile săvârșite în perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare și data
abrogării. Determinarea legii penale active se face prin stabi lirea datei intrării și ieșirii din vigoare
a legii. Momentul intrării în vigoare îl poate reprezenta fie momentul publicării legii în „Monitorul
Oficial”, fie o altă dată ulterioară menționată în textul legii. Momentul iețirii din vigoare poate fi
marcat prin: intrarea în vigoare a unei legi penale noi, care reglementează aceleași relații sociale,
abrogarea expresă sau tacită (totală sau parțială), ajungerea la termen a legii penale temporare,
încetarea condițiilor care au determinat adoptarea legii excepț ionale, autoabrogarea este întâlnită
în cazul legilor temporare sau excepționale, realizându -se în mod automat prin simpla ajungere la
termen a legilor menționate. Concursul de legi penale reprezintă situația în care la un moment dat
se află în vigoare mai multe legi penale care reglementează aceleași relații sociale, una din legi
fiind generală, alta specială, iar uneori chiar o lege excepțională. În acest caz, se aplică legea
specială (când există legea generală și specială) conform adagiului special gene ralibus derogant si
legii excepțională (când există concurs între o lege generală, specială și excepțională).
Aplicarea legii penale se realizează conform principiului activitatii, astfel că legea penala nu se
aplică faptelor care s -au petrecut înaintea intrării în vigoare a legii penale, deoarece legea penală
își produce efectele doar pentru viitor (art. 11 C. pen. – neretroactivitatea legii penale).

Prin principiul retroactivitatii legii penale (art. 12 C. pen.) se stabilește regula de drept conform
căreia legea penală se aplică și faptelor săvârșite anterior intrării sale în vigoare (este opusul
principiului neretroactivității). Cazurile in care legea penala retroactivează sunt următoarele: (1)
legea penală, în conținutul căreia se prevede expres că urm ează să se aplice și unor fapte săvârșite
anterior intrării ei in vigoare, (2) legea interpretativă, care face corp comun cu legea interpretată,
(3) legea dezincriminatoare, care scoate din sfera ilicitului penal anumite fapte (art. 12 C. pen.),
(4) legile care prevăd măsuri de siguranță sau educative (art. 12 alin. 1 C. pen.); caracterul
retroactiv al acestora se justifică datorită rolului preventiv pe care ele îl au, se menționează că
acestea nu au întotdeauna un caracter retroactiv, (5) legea penală mai favorabilă (art. 13 C. pen.):
„In cazul in care de la savarsirea infractiunii si pana la judecarea definitiva a cauzei au intervenit
una sau mai multe legi penale. se aplica legea cea mai favorabila”. Daca legea noua este mai
favorabila, ea va retroactiva in mod obligatoriu.
Principiul ultraactivitatii legii penale (art.16 C. pen.) este regula de drept conform căreia legea
penală continuă să se aplice și după ieșirea sa din vigoare, cand este vorba de soluționarea
conflictelor născute în timpul când ea era în vigoare. Cazurile in care legea penala ultraactivează
sunt următoarele: (1) legile penale temporare – care au durată foarte scurtă, fiind aproape imposibil
ca, până la ieșirea lor din vigoare, făptuitorul să fie prins și judecat, (2) în cazul legii pena le mai
favorabile infractorului.
Retroactivitatea si ultraactivitatea formeaza extraactivitatea legii penale, ca opus al principiului
activitatii legii penale. Criteriile de determinare a legii mai favorabile sunt următoarele: condițiile
de incriminare a faptei: este mai favorabilă legea care impune ca fapta să fie săvarsita într -un
anumit loc sau timp; condițiile de tragere la răspundere penală – este mai favorabilă legea care
prevede ca acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a p ersoanei vătămate;
natura și durata sancțiunii – este mai blândă legea care prevede pedeapsa închisorii în loc de
pedeapsa amenzii; termenul de prescripție a răspunderii penale – este mai blândă legea care are un
termen de prescripție mai redus; cauzele de agravare și de atenuare a pedepsei; existența pedepselor
complementare și accesorii; dispoziții privitoare la tentativă – este mai blândă legea care nu
sancționează tentativa.
Aplicarea legii penale în situații tranzitorii se datorează situațiilor tranzit orii care se creează prin
succesiunea unor legi penale în timp, legi care reglementează aceleași relații sociale, dar în condiții

diferite. În aceste situații tranzitorii s -a pus problema: ce lege penală se aplică, legea penală veche
(teoria ultraactivitat ii), legea penală noua (teoria retroactivitatii) sau legea penală mai favorabilă
(art. 13 C. pen.). Dintre aceste trei posibilități se aplică cea de a treia, în funcție de criteriile mai
sus menționate.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedep selor definitive (art. 14 si art. 15 C. pen.) are
ca efect in aceste situatii reducerea pedepsei aplicate. Aplicarea legii mai favorabile în cazul
pedepselor definitive se poate realiza in mod obligatoriu (art. 14 c. pen.), dar si facultativ (art. 15
C. pe n.). Condițiile de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile presupun să existe o
hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii sau la amendă, după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare, dar înainte de executarea pedepsei să in tervină o lege noua, legea penală
nouă să fie mai favorabilă, pedepsa definitiv aplicată să depășească maximul special al pedepsei
prevăzute de legea noua. Efectele sunt următoarele: reducerea pedepsei închisorii sau amenzii,
înlocuirea inchisorii cu amend a daca legea noua prevede amenda. Conditiile de aplicare facultativa
a legii penale mai favorabile (art. 15 C. pen.) presupun fie existența unei hotărâri definitive de
condamnare (dar numai la pedeapsa închisorii), fie dacă după rămânerea definitivă a hotă rârii de
condamnare și până la executarea deplină a pedepsei a intervenit o lege ce prevede o pedeapsă mai
ușoară, se poate dispune reducerea pedepsei, fie aplicarea este facultativă când sancțiunea aplicată
este mai mică decât maximul special prevăzut de legea noua. Printre efecte numărăm: nu duce in
mod obligatoriu întotdeauna la reducerea pedepsei, întrucât aceasta este doar facultativă, instanța
sesizată poate dispune, fie menținerea pedepsei aplicate, fie reducerea sa, reducerea facultativă
este dispus ă de instanța de judecată din raza teritorială în care se află penitenciarul unde cel
condamnat își execută pedeapsa, spre deosebire de aplicarea obligatorie, care operează de jure,
conform art. 14 C. pen.
1.2.2. Aplicarea legii penale în spațiu
Prin Art. 8. Cod Pen. se stabilește teritorialitatea legii penale astfel că legea penală română se
aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României, iar prin teritoriul României se înțelege
întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spați ul aerian, cuprinse între
frontierele de stat. În consecință prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice
infracțiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o
aeronavă înmatriculată în Ro mânia. Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și

atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată
în România s -a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s -a produs, chiar
în parte, rezultatul infracțiunii. Teritoriul reprezintă în acest sens întinderea de pământ, marea
teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat sau o navă
sub pavilion românesc ori aeronavă înmat riculată în România. Aplicare legii penale în spațiu
presupune că legea penală română se aplică dacă pe teritoriul român s -a efectuat un act de
executare, instigare sau complicitate – inclusiv în cazul infracțiunilor continue, continuate sau
complexe, că l egea penală română se aplică dacă pe teritoriul român s -a produs rezultatul
infracțiunii, chiar în parte – teoria ubicuității, că legea penală română se aplică și persoanelor
fizice/juridice străine pentru infracțiunile săvârșite pe teritoriul României. În cazul infracțiunii de
obicei, pentru a fi aplicabilă legea română este necesar ca din actele de executare săvârșite pe
teritoriul țării sau pe respectiva navă sau aeronavă să rezulte obișnuința. Excepțiile în aceste cazuri
decurg din tratatele internațion ale la care România este parte precum în cazul infracțiunilor
săvârșite de persoanele care beneficiază de imunitate de jurisdicție penală, a infracțiunilor săvârșite
în sediile misiunilor diplomatice străine, a infracțiunilor săvârșite la bordul navelor sa u aeronavelor
militare sau guvernamentale străine aflate pe teritoriul României, a infracțiunilor săvârșite la
bordul navelor sau aeronavelor comerciale străine aflate în trecere prin marea teritorială română,
dacă, a infracțiunilor care au fost săvârșită de un cetățean român sau de o persoană fără cetățenie
care are domiciliul pe teritoriul României, a infracțiunii care este îndreptată împotriva intereselor
României sau împotriva unui cetățean român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României,
a infracțiunii care este de natură să tulbure ordinea și liniștea publică în țară sau ordinea în marea
teritorială, a exercitării jurisdicției române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de
stupefiante sau de substanțe psihotrope, a asistenței au torităților române a fost cerută, în scris, de
căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau un funcționar consular al statului al cărui pavilion
îl arborează nava.În cazul infracțiunilor săvârșite la bordul navelor sau aeronavelor comerciale
aflate în po rturile sau aeroporturile românești se va aplica legea română15.
În ceea ce privește aplicarea legii penale române fapte lor săvârșite în afara teritoriul țării se aplică
principiul personalității, prin Art. 9 Cod. Pen cu privire la personalitatea legii pena le astfel că
șegea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean

15 Alexandru Boroi, Dre pt penal – partea generală , Ed. C.H. Beck , București 2008

român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este
detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 a ni. În celelalte cazuri, legea penală română
se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o
persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a
fost săvârș ită ori dacă a fost comisă într -un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat. Punerea
în mișcarea a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului
de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se af lă parchetul mai întâi sesizat sau, după caz,
a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Termenul în
care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării
și poate fi prelungit, în condițiile legii, fără ca durata totală să depășească 180 de zile. Astfel, legea
penală română se poate aplica infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean
român sau o persoană juridică română, cu respectarea a numitor condiții. Prima ipoteză/condiție
presupune ca infracțiunea să fie săvârșită în întregime în afara teritoriului țării și pedeapsa
aplicabilă să fie detențiune. Dacă până la pronunțarea unei hotărâri definitive victima pierde
cetățenia română sau cal itatea de persoană juridică română, nu se va mai putea aplica legea penală
română în temeiul principiului realității. Când condiția nu este îndeplinită de persoana juridică
străină, se impune ca tratatele internaționale la care România este parte să nu pre vadă altă
modalitate de soluționare.Persoanele străine care beneficiază de imunitate jurisdicțională nu vor
putea fi trase la răspundere nici potrivit principiului realității16.
Principiul universalității stabilit la art. 11 al Codului Penal cu privire la un iversalitatea legii penale
presupune ca legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în art. 10,
săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care se află
de bunăvoie pe teritoriul R omâniei, în următoarele cazuri: a) s -a săvârșit o infracțiune pe care statul
român și -a asumat obligația să o reprime în temeiul unui tratat internațional, indiferent dacă este
prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă ; b) s -a cerut extrădarea
sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată. Dispozițiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci
când, potrivit legii statului în care s -a săvârșit infracțiunea, există o cauză care împiedică punerea
în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când
pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau

16 Ibid.

a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privit oare la
recunoașterea hotărârilor străine. Condițiile presupun ca infracțiunea să fie comisă în afara
teritoriului țării; pentru infracțiunea săvârșită să nu fie aplicabilă legea penală română în temeiul
principiului realității (să nu fie o infracțiune con tra statului, a unui cetățean român sau a unei
persoane juridice române); fapta comisă să fie incriminată de legea penală română; statul să își fi
asumat printr -un tratat internațional obligația de a reprima fapta săvârșită (prima ipoteză) sau să se
fi cer ut extrădarea sau predarea infractorului, iar aceasta să fi fost refuzată (a doua ipoteză);
infractorul să fie cetățean străin sau apatrid; Condiția nu este îndeplinită de persoana juridică
străină atunci când infractorul se află de bunăvoie pe teritoriul României, iar tratatele internaționale
la care România este parte să nu prevadă altă modalitate de soluționare.
Art. 14. reglementează extrădarea. Astfel că extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul
unui tratat internațional la care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condițiile legii.
Predarea sau extrădarea unei persoane în relația cu statele m embre ale Uniunii Europene se acordă
sau se solicită în condițiile legii. Predarea unei persoane către un tribunal penal internațional se
acordă în condițiile legii. Extrădarea este reglementată în detaliu în Titlul II – „Extrădarea” și Titlul
III – „Dispo ziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei –
cadru nr. 2002/584/JAI a ConsiliuluiUniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare și procedurile de predare între statele membre” din Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internațională în materie penală .
1.3. Infracțiunea
Definiția dreptului penal subliniază rolul activ al dreptului penal în apărarea, consolidarea și
dezvoltarea societății românești.
Necesitatea dreptului penal pornește ș i de la existența fenomenului infracțional sau a criminalității,
care reprezintă totalitatea infracțiunilor săvârșite la un moment dat într -o societate determinată.
1.3.1. Noțiunea de infracțiune în Codul Penal
Infracțiunea în esență este faptă prevăzută de lege a penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și
imputabilă persoanei care a săvârșit -o, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 15
C.P.). Ceea ce este esențial pentru faptă rezidă în prevederea în legea penală și săvârșirea cu
vinovăție; caracterul nejustificat (sau antijuridicitatea); caracterul imputabil (sau imputabilitatea).

Pornind de la definiția legală, o definiție formală, putem afirma că infracțiunea este o faptă tipică,
antijuridică și imputabilă persoanei care a săvârșit -o, doc trina majoritară apreciind ca trăsături
fundamentale, esențiale, ale infracțiunii: tipicitatea, antijuridicitatea și imputabilitatea.
Structura Titlului II din partea generală a Codului penal include următoarele capitole: I –
„Dispoziții generale”; II – „Cauzele justificative”; III – „Cauzele de neimputabilitate”; IV –
„Tentativa”; V – „Unitatea și pluralitatea de infracțiuni”; VI – „Autorul și participanții”. Este de
remarcat sistematizarea judicioasă a materiei, în ordinea: dispoziții generale (înscrierea definiției
legale a infracțiunii în Capitolul I); cauze care exclud infracțiunea (adevărate condiții negative de
existență a infracțiunii, cu referire la două dintre trăsăturile esențiale: caracterul nejustificat,
respectiv caracterul imputabil al faptei) , fiind firesc ca prevederea lor să aibă loc imediat după
indicarea condițiilor pozitive de existență a infracțiunii; reglementarea formei atipice imperfecte a
infracțiunii – tentativa (Capitolul IV); de asemenea, aspectele legate de unitatea sau pluralita tea
infracțională au o legătură organică cu materia formelor de desfășurare ale infracțiunii (Capitolul
V); în final este abordată problema pluralității de făptuitori (Capitolul VI).
Caracterul nejustificat (antijuridic) presupune că faptă prevăzută de le gea penală nu este permisă
de ordinea juridică, are un caracter ilicit, altfel spus „lipsa cauzelor justificative, indispensabile
pentru existența infracțiunii, este modul sub care se înfățișează antijuridicitatea, ca trăsătură
esențială a infracțiunii” 17. Nu constituie infracțiune faptă prevăzută de legea penală, dacă există
vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege (art. 18 alin. 1 C.P.) – respectiv: legitima
apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaț ii, consimțământul
persoanei vătămate – cauze generale de excludere a infracțiunii, a căror incidență înlătură
caracterul nejustificat al faptei. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca
fiind acele „situații în care o faptă, deși prevăzută de legea penală, poate să nu constituie infracțiune
dacă, în raport cu cerințele ordinii juridice în ansamblul ei, este permisă (licâtă )18”
Caracterul imputabil și imputabilitatea ca o caracteristică a faptei, trăsătură esențială a infracțiunii ,
presupune posibilitatea de reproșare a săvârșirii faptei persoanei implicate în comiterea acesteia,
nefiind suficientă, pentru a fi în prezența faptei apreciată drept infracțiune, doar întrunirea tipicității
și a antijuridicității. Altfel spus, pentru ca o faptă să reprezinte infracțiune si să atragă răspunderea

17 G. Antoniu, C. Bulai – Dicționar de drept penal și procedură penală , Ed. Hamangiu, 2011
18 Ibid.

penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de
incriminare și să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi și imputată făptuitorului, adică acestuia să
îi poată fi reproșată săvârșirea ei stând în intenția legiuitorului C.P. de a adopta teoria normativă
în materie – vinovăția privită ca „un reproș, ca o imputare făcută infractorului, pentru că a acționat
altfel decât îi cere legea, deși a avut reprezenta rea clară a faptei sale și deplină libertate în
manifestarea voinței ”19; vinovăția ca reproș, trăsătură esențială denumită imputabilitate, nu se
confundă cu elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de incriminare (tipicitatea
subiectivă). În p rivința conceptului de imputabilitate, doctrina penală înregistrează o diversitate de
opinii. Singura interpretare a noțiunii analizate, care să nu conducă la aprecierea drept redundantă
a noii definiții a infracțiunii, este acceptarea laturii subiective a conținutului constitutiv al unei
infracțiuni, adică de parte componentă a conceptului mai larg de tipicitate (alături de condiția
existenței unei fapte prevăzute de legea penală). Viziunea este susținută de împrejurarea că
stabilirea existenței imputabili tății se realizează printr -un examen negativ – constatarea lipsei
incidenței vreunei cauze de neimputabilitate 20. Caracterul imputabil al faptei prevăzute de legea
penală este realizat în lipsa incidenței unei cauze de neimputabilitate. Nu constituie inf racțiune
faptă prevăzută de legea penală dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de
neimputabilitate (art. 23 alin. 1 C.P.), respectiv: constrângerea fizică; constrângerea morală;
excesul neimputabil; minoritatea făptuitorului; iresponsabi litatea; intoxicația (involuntară și
completă); eroarea (în condițiile legii); cazul fortuit. Aspectele comune tuturor acestor cauze
conduc la definirea lor ca fiind acele stări, situații, împrejurări, cazuri, a căror existență în timpul
săvârșirii faptelo r prevăzute de legea penală determină imposibilitatea imputării acestora în sarcina
persoanei făptuitorului. Ele, reprezintă, de asemenea, cauze generale de excludere a infracțiunii, a
căror incidență înlătură caracterul imputabil al faptei. Existența infr acțiunii este condiționată de
întrunirea cumulativă a trăsăturilor esențiale, lipsa uneia dintre acestea ducând la inexistența
infracțiunii și – deci – pe cale de consecință, la excluderea răspunderii penale. Dacă faptă nu există,
fapta nu este prevăzută d e legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, există
o cauză justificativă sau de neimputabilitate, nu există infracțiune. Trăsăturile esențiale sunt
comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracțiuni, fapte penale, delimit ându -se astfel de
alte fapte antisociale, de natură extrapenală, spre ex.: contravenții, abateri disciplinare etc.

19 Expunerea de motive a proiectu lui noului C.P
20 M.I. Michinici, M. Dunea, în: T. Toader ș.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole , ed. Hamangiu, 2014

1.3.2. Fenomenul infracțional în societate
Fenomenul infracțional, prin însăși apariția lui în planul relațiilor sociale, inspiră un sentiment de
teamă și nesiguranță pentru întreaga societate. Este suicient ca o persoană să se ale într -o zi pe
stradă și să primească informația că într -o casă se află un agresor, ca apoi să audă strigătul de ajutor
al victimei pentru ca, dintr -o dată, să se înregistrez e la toți trecătorii, sau persoanele care se ală în
apropierea locului infracțiunii, o stare de emoție generală, un interes comun pentru prinderea
infractorului. Sentimentul de teamă determină o solidarizare a tuturor membrilor societății în mod
spontan. A cest sentiment, unit cu presupunerea că actul respectiv s -ar putea repeta și cu privire la
propria noastră persoană, trezește înțelegerea afectivă pentru victime și ne solidarizează cu toate
persoanele încercate prin faptele antisociale, de natură penală. Scopul legii penale poate fi atins
numai dacă organele de specialitate, judiciare, în munca de zi cu zi de aplicare și respectare a legii
penale îmbină tehnica cu știința dreptului penal. Esențială în munca de prevenire și reprimare a
fenomenului infracțio nal este organizarea pe baze științiice a represiunii penale21.
Pentru a demonstra necesitatea dreptului penal, se invocă trei argumente22:
a) necesitatea apărării valorilor sociale;
b) existența fenomenului infracțional și necesitatea luptei împotriva acestuia;
c) necesitatea reglementării juridice a acțiunii de apărare a valorilor sociale
În ptimul rând, scopul legii penale, totuși, prin valori sociale care trebuie apărate trebuie înțeles
omul, cetățeanul român cu drepturile și libertățile sale, și statul român, cu suveranitatea,
independența, unitatea și indivizibilitatea lui, precum și proprietatea și ordinea de drept. Desigur,
dacă aceste atribute de mai sus nu sunt apărate prin instrumente ferme puse la îndemâna
reprezentanților statului, există pericolul apariției arbitrariului, a anarhiei, care conduce de fapt la
disoluția statului. Viața socială, cu diversele sale fenomene și acțiuni cauzale, nu poate exista dacă
nu se instituie un sistem de apărare împotriva manifestărilor determinate de inte rese, motive,
scopuri personale, individuale, care o pun în pericol. Societatea, așadar, nu poate exista fără a
exista o securitate deplină a sistemului de valori pe care societatea respectivă se întemeiază.

21 G. AntonIu, Reforma justiției penale, în G. AntonIu, ș.a., Reforma legislației penale, Ed. Academiei, București,
2003, p. 79.
22 4 C. Bulai , Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1997 , p. 6.

În al doilea rând, practica judiciară și statist ica judiciară oferă suiciente dovezi privind existența
fenomenului infracțional în societate. Pericolul săvârșirii unor fapte prin care se aduc atingeri
valorilor sociale ocrotite de societate este unul concret, obiectiv, și nicidecum abstract sau ipotetic .
Desigur, raportat la colectivitate, lezarea valorilor sociale se realizează de un grup restrâns de
membri ai societății, care sunt indivizi izolați, dar lipsa unei reacții ferme din partea societății poate
conduce la rezultate nebănuite.
Fenomenul infrac țional este un fenomen social, pentru că infracțiunile se săvârșesc în cadrul
relațiilor sociale dintre indivizi. Fenomenul infracțional sau criminalitatea reprezintă totalitatea
infracțiunilor săvârșite la un moment dat într -o societate determinată.
Fenom enul social al criminalității este studiat de criminologie prin metode speciice științelor
socio -juridice. Știința criminologiei discriminează între: (1) criminalitatea legală – formată din
totalitatea infracțiunilor pentru care s -au aplicat sancțiuni pena le de către instanțele de judecată;
(2) criminalitatea aparentă sau relevată – formată din totalitatea infracțiunilor care sunt cunoscute
de către organele judiciare; (3) criminalitatea reală – formată din totalitatea infracțiunilor care s –
au săvârșit în r ealitatea socială, incluzând și infracțiunile necunoscute de către organele de stat
specializate. Pornind de la aceste distincții, pentru cunoașterea în detaliu a fenomenului
infracțional este nevoie a se cunoaște criminalitatea reală. De regulă, se folose sc în studiul
criminalității datele statistice privitoare la criminalitatea legală.
În al treilea rând, ori de câte ori individul intră într -un conlict cu societatea ca urmare a săvârșirii
unei infracțiuni, replica societății trebuie realizată într -un cadr u instituționalizat în care trebuie
respectate atât interesele societății, cât și drepturile iecărui individ în parte. Acțiunea de apărare
socială trebuie să ie reglementată riguros, în așa fel încât să se înfăptuiască în conformitate cu
interesele atât al e societății, cât și ale individului.
Dreptul penal oferă posibilitatea ca societatea să intervină pentru îndreptarea conduitei
infractorului, prin apărarea valorilor sociale, dar oferă, în aceeași măsură, posibilitatea apărării
drepturilor infractorului î mpotriva acțiunii arbitrare a organelor statului competente în realizarea
funcției de apărare socială. În baza celor menționate, se poate discuta despre scopul dreptului penal.
Putem desprinde concluzia că, raportat la scopul său, dreptul penal are trei f uncții:

a) funcția de prevenire a săvârșirii infracțiunilor, prin simpla incriminare sub sancțiune a faptelor
periculoase pentru societate – dreptul penal trebuie ca, prin normele juridice penale, prin instituțiile
sale, să descurajeze pe membrii societăți i în tendințele lor de a nesocoti preceptele penale23;
b) funcția de asigurare a cadrului legal de realizare a funcției de apărare socială, desfășurată de stat
prin organele competente – statul, prin organele sale specializate, trebuie să intervină doar î n limita
prerogativelor asigurate de legea penală și de procedura penală pentru a sancționa faptele penale
și pe făptuitori; în aceste condiții se asigură, de fapt, atât ocrotirea valorilor sociale, cât și
asigurarea condițiilor pentru ocrotirea infractori lor împotriva oricăror abuzuri la care ar putea fi
supuși de puterea publică, astfel că prin această funcție se asigură exercitarea drepturilor
infractorului, prin conturarea unor limite ale represiunii, speciice sistemelor politice democratice,
purtând și denumirea de funcția protectoare24;
c) funcția de asigurare a dezvoltării noilor valori și relații sociale – în evoluția societății, a
dezvoltării acesteia, trebuie apărate noi valori sociale și noi relații sociale care apar în timp, și nu
doar cele exis tente la un moment dat.
Bibliografie
ANTONIU G., BULAI C. Dicționar de drept penal și procedură penală , Ed. Hamangiu, 2011
ANTONIU G., Reforma justiției penale , în ANTONIU. G., ș.a., Ed. Academiei, București, 2003,
p. 79.
BASARB Matei , Drept Penal – partea generală , Ed. Luminalex, București, 1999
BOROI Alexandru , Drept penal – partea generală , Ed. C.H. Beck, București 2008
BULAI, C., Manual de drept penal. Partea g enerală , Ed. All, București, 1997 , p. 6.
DRĂGANU Tudor , Introducere în teoria și practica statului de drept , Editura Dacia , Cluj Napoca,
1992, pag. 7 -9.
DURK HEIM E., Les formes élémentaires de la vie religieuse, F. Alcan, Paris, 1912, p. 65.
MERLE R., VITU A., Traité de droit criminel , Ed. Cujas, Paris, 1967, p. 68.

23 F. streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 20.
24 Ibid

MIICHINICI M.I., DUNEA M. în TOADER T. ș.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole , Ed.
Hamangiu, 2014
MOSCATI Sabatino , Vechi imperii ale Orientului , Editura Meridiane , București, 1982, pag. 48.
PARASCHIV G., Drept penal al Uniunii Europene , Ed. C.H. Beck, B ucurești, 2008, p. 1, care
citează pe J. PraDel și G. Corstens, Droit pénal européen, 2éme éd., Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 3.
RUSU, M.I. , Drept penal – partea generală, Ed. Hamangiu, 2014, p. 15 -16
SANTAI I., Introducere în studiul dreptului , Ed. Alma Mater, Sibiu, 2003, p. 32.
STRETEANU, F. Drept penal. Partea generală , vol. I, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 20.
TĂNĂSESCU I., TĂNĂSESCU C. , TĂNĂSESC U G., Drept penal general , Ed. All Beck,
București, 2002, p. 57
VĂLIM ĂRESCU I.,, Tratat de enciclopedia dreptului , Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 84
VĂLIMĂRESCU I., Studii asupra raporturilor dreptului cu celelalte disc ipline , Al. T. Doicescu,
București, 19 99, p. 61.

Speța 1 – 2009
Prescriptia executarii pedepsei Domeniu asociat:
Termene de prescriptie Prescriptia
Decizia penala nr.197/RP/20.03.2009
Prin sentinta penala nr. 678/11.12.2008 a Judecatoriei Roman, s -a respins contestatia la
executare, formulata de contestatorul condamnat, privind constatarea prescriptiei executarii
pedepsei de 1 an închisoare, aplicata prin sentinta penala nr.157, pronuntata de Judecatoria
Roman la data de 04.03.2002, definitiva prin decizia penala nr. 28 2/A/23.05.2002 a Tribunalului
Neamt si decizia penala nr. 645/03.10.2002 a Curtii de Apel Bacau.
În temeiul art. 191 alin 1 Cod procedura penala, a fost obligat contestatorul la plata sumei de 100
lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut ca prin sentinta penala nr .157
pronuntata de Judecatoria Roman, la data de 04.03.2002 definitiva prin decizia penala
nr.282/A/23.05.2002 a Tribunalului Neamt si decizia penala nr.645/03.10.2002 a Cu rtii de Apel
Bacau, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsa de 1 an închisoare, pentru savârsirea
infractiunii prev. de art.182 alin 1 Cod penal.
La data de 11.10.2002, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.317, iar prin
încheiere a din 04.12.2007, s -a dispus emiterea mandatului de urmarire internationala si arestare
provizorie în vederea extradarii si a mandatului european de arestare
La data de 18.08.2008, contestatorul a fost arestat provizoriu în Verona – Italia de catre
autorit atile judiciare din acest stat, iar prin încheierea din 19.08.2008, a Judecatoriei Roman, s –
a constatat ca sunt îndeplinite conditiile legale privind extradarea acestuia catre România.
Potrivit art.126 lit.b Cod penal, termenul de prescriptie este de 5 ani , plus durata pedepsei ce
urmeaza a fi executata,în speta termenul de prescriptie fiind de 6 ani.
Având în vedere faptul ca sentinta penala nr. 157 pronuntata de Judecatoria Roman la data de
04.03.2002, a ramas definitiva la data de 03.10.2002, iar la data de 18.08.2008 inculpatul a fost

arestat provizoriu în Verona – Italia, începând astfel executarea pedepsei, prima instanta a
constatat ca termenul prescriptiei a fost întrerupt si în consecinta a respins prezenta contestatie.
Împotriva sentintei a declara t recurs, prin avocat, contestatorul condamnat, care nu a invocat
motivele de recurs.
Tribunalul, verificând din oficiu, hotarârea atacata, conform dispozitiilor art.371 alin.2 Cod
procedura penala , a constatat ca aceasta este temeinica si legala.
În cauz a, nu s -a împlinit termenul de prescriptie a executarii pedepsei, care este de 6 ani, conform
art.126 lit.b Cod penal .
Contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, prin sentinta penala nr.157 din
04.02.2002, pronuntata de Judecatoria Roman, pedeapsa care a fost redusa la 1 an închisoare,
prin decizia penala nr.282 din 23.05.2002, pronuntata de Tribunalul Neamt, hotarâre care a
ramas definitiva, prin decizia penala nr.645 din 03.10.2002, pronuntata de Curtea de Apel Bacau.
La data de 11 .10.2002, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.317.
Termenul de prescriptie a executare a pedepsei, se socoteste de la data de 03.10.2002 si s -ar fi
împlinit la data de 03.10.2008, daca nu s -ar fi întrerupt cursul prescriptiei executa rii pedepsei,
prin arestarea provizorie a condamnatului în Verona – Italia, în vederea extradarii în România.
Fata de cele ce preced, în temeiul art.385 ind.15 pct.1 lit.b Cod procedura penala, s -a respins ca
nefondat, recursul declarat de contestatorul co ndamnat.
Detalii: https://legeaz.net/spete -penal/prescriptia -executarii -pedepsei -prescriptii -197-2009
Speță 2 – 2011
Constatare a intervenirii prescripției executării pedepsei amenzii penale
Sentință penală 12 din 11.01.2011
SENTINȚA PENALĂ NR. 12 din 11.01.2011 -constatare a intervenirii prescripției executării
pedepsei amenzii penale –
Asupra cauzei penale de față,

Prin cererea depusă la această instanță și î nregistrată sub nr. xx din data de xx, Biroul executări
penale al Judecătoriei Piatra -Neamț a formulat contestație împotriva executării sentinței penale
nr. xx a Judecătoriei Piatra Neamț în sensul că solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța în
cauza d e față să se constate că a intervenit prescripția executării pedepsei de 800 lei amendă
penală ce i -a fost aplicată numitului xx prin această sentință.
Pentru soluționarea cererii formulate, instanța a dispus atașarea dosarului penal nr. xx al
Judecătoriei xx.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarea situație de fapt:
Astfel cum rezultă din dosarul nr. xx al Judecătoriei Piatra Neamț, prin sentința penală nr. xx a
Judecătoriei Piatra Neamț (definitivă prin nerecurare la data de 10.12.2007), xx a fost condamnat
la o pedeapsă de 800 lei amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de port fără drept de armă
albă în loc public, prevăzută de art.11 alin.1 pct.1 din Legea nr.61/1991 republicată și modificată.
Conform prevederilor ar t.126 alin.1 lit. c) Cod penal termenul de prescripție a executării
pedepsei pentru persoana fizică este 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda, iar conform
dispozițiilor art.126 alin.3 Cod penal termenul se calculează de la data când hotărârea de
cond amnare a rămas definitivă.
În cauza de față instanța reține că nu a intervenit nicio situație de întrerupere a termenului de
prescripție a executării pedepsei de 800 lei amendă penală, respectiv nu a început executarea
pedepsei iar condamnatul nu a comis o altă infracțiune până în prezent. În consecință instanța
reține că termenul de prescripție a executării pedepsei de 800 lei amendă penală a început să
curgă la data de 10.12.2007 și s -a împlinit la data de 10.12.2010.
Conform dispozițiilor art.461 alin. 1 lit. d Cod procedură penală – contestația contra executării
hotărârii penale se poate face și când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă
cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul execu tării.
În consecință, în baza art. 419 alin.2 Cod procedură penală raportat la art.126 alin.1 lit. c) Cod
penal instanța va admite cererea formulată de Biroul executări penale al Judecătoriei Piatra –
Neamț.

Instanța va constata intervenită prescripția execu tării pedepsei de 800 lei amendă penală ce i -a
fost aplicată numitului xx prin sentința penală nr. xx pronunțată de Judecătoria xx în dosarul
penal nr. xx, rămasă definitivă la data de xx prin neapelare.
În baza art. 192 alin.3 Cod procedură penală cheltui elile judiciare efectuate în cauză vor rămâne
în sarcina statului.
Speță 3 – 2012
Contestatie la executare.Prescriptia executarii pedepsei.Respingere. Contestație la executare
Categorie: Jurisprudență și spețe de drept penal
Prin sentinta penala nr. 840 d in 22.03.2012 a Judecatoriei Iasi,instanta a respins ca neintemeiata
contestatia la executare formulata de condamnatul S.G. impotriva sentintei penale nr. X din 2002
a Judecatoriei Iasi, modificata prin decizia penala nr. Y din 2004 a Tribunalului Iasi si ramasa
definitiva prin decizia penala nr. Z din 2005 a Curtii de Apel Iasi.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a avut în vedere faptul ca prin sentinta penala nr. X
din 2002 a Judecatoriei Iasi, modificata prin decizia penala nr. Y din 2004 a Trib unalului Iasi si
ramasa definitiva prin decizia penala nr. Z din 2005 a Curtii de Apel Iasi, petentul S.G. a fost
condamnat la pedeapsa de 1 an si 6 luni inchisoare pentru savarsirea infractiunii de conducere
pe drumuri publice a unui autovehicul de catre o persoana care are permisul de conducere
suspendat, fapta prev. de art. 36 alin. 2 din Decretul 328/1966 cu aplic. art. 37 lit. a Cod penal.
In baza acestei sentinte a fost emis mandatul de executare a pedepsei inchisorii nr. X din 2005,
care nu a fost pu s in executare, intrucat in urma verificarilor efectuate de organele de politie cu
privire la condamnat, s -a constatat ca acesta a parasit teritoriul Romaniei in anul 2002 si ca a
fost localizat pe teritoriul Italiei, motiv pentru care a fost pus in urmari re nationala prin dispozitia
IGPR nr. X din 2005, astfel cum rezulta din adresa nr. Z din 2010 .
Totodata instanta retine ca din referatul intocmit de Biroul Executari Penale reiese ca pe numele
condamnatului S. G. , Judecatoria Iasi a emis mandat european de arestare nr. Z la data de
11.02.2008, iar la data de 18.03.2010 s -a pronuntat incheiere de extradare a condamnatului.

De asemenea, instanta retine ca prin adresa nr. Y/SS din 27.09.2011, Ministerul Administratiei si
Internelor -IGPR -Directia de Investigatii Criminale a comunicat instantei ca la data de 29.06.2010,
Biroul National Interpol a comunicat ca in urma analizarii dosarului, autoritatile italiene au
constatat ca fapta pentru care este condamnat nu are dubla incriminare, motiv pentru care au
refuzat extradarea si au luat masura eliberarii numitului S.G..
Potrivit dspoz. art. 461 lit. d Cod procedura penala se poate formula contestatie la executare in
cazul in care se invoca prescriptia sau orice alta cauza de stingere sau de micsorare a ped epsei,
precum si orice alt incident intervenit in cursul executarii, iar conf. art. 460 alin. 1 Cod procedura
penala instanta competenta sa se pronunte asupra contestatiei la executare invocate este instanta
de executare in sensul stabilit de art. 418 alin . 1 Cod procedura penala.
In prezenta cauza, contestatia la executare formulata vizeaza sentinta penala nr. X din 2002 a
Judecatoriei Iasi, modificata prin decizia penala nr. Y din 2004 a Tribunalului Iasi si ramasa
definitiva prin decizia penala nr. Z din 2005 a Curtii de Apel Iasi, iar contestatorul a invocat
intervenirea prescriptiei executarii pedepsei de 1 an si 6 luni inchisoare, stabilita prin hotararea
judecatoreasca amintita.
Potrivit dispoz. art. 125 alin. 1 Cod penal, prescriptia inlatura executa rea pedepsei principale, in
eventualitatea in care executarea pedepsei nu a avut loc in intervalul de timp stabilit de lege, iar
conf. art. 126 alin. 1 lit. b Cod penal , in cazul in care pedeapsa ce urmeaza a fi executata este
mai mica de 15 ani, termenul de prescriptie al executarii pedepsei este de 5 ani plus durata
pedepsei ce urmeaza a fi executata, in cazul de fata 6 ani si 6 luni, termen ce incepe sa curga de
la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare, in speta de fata de la data de 05.05 .2005.
Totodata instanta retine ca potrivit art. 33 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea
judiciara internationala in materie penala „depunerea cererii de extradare intrerupe prescriptia
neimplinita anterior, ceea ce reprezinta un caz special de intrerupere a cursului termenului de
prescriptie al executarii pedepsei .
Or, instanta constata ca la data de 11.02.2008, Judecatoria Iasi a emis pe numele condamnatului
un mandat european de arestare, iar prin incheierea Camerei de Consiliu din data de 18.03.2010,
instanta a constatat in temeiul art. 67 din Legea nr. 302/20004 ca sunt indeplinite conditiile
extradarii si si propus Ministerului Justitiei extradarea condamnatului, acte care au intrerupt

cursul prescriptiei executarii pedepsei, facand sa c urga un nou termen al prescriptiei de la aceasta
data, respectiv de la data de 11.02.2008, moment al emiterii mandatului european de arestare,
termen care nu s -a implinit la momentul la care instanta s -a pronuntat asupra cererii de fata.
Fata de aceste imp rejurari, instanta urmeza sa respinga contestatia la executare formulata de
condamnatul S.G. impotriva sentintei penale nr. X din 2002 a Judecatoriei Iasi, modificata prin
decizia penala nr. Y din 2004 a Tribunalului Iasi si ramasa definitiva prin decizia penala nr. Z din
2005 a Curtii de Apel Iasi , ca neintemeiata.
Detalii: https://legeaz.net/spete -penal/contestatie -la-executare -prescriptia -executarii -840-2012
Speță 4 – 2015
i Prescripția executării pedepsei
Sentință penală 766 din 10.04.2015
Prescripți a executării pedepsei. Momentul începerii executării pedepsei.
Dosar nr. 3865/55/2015
Prima instanță :
Prin sentința penală 1025 din 02 mai 2007 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul
4138/55/2007, definitivă prin neapelare, condamnatul C.A. a fost condamnat la o pedeapsă de 1
an închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de fals privind identitatea, 10 luni închisoare
pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei de stat și s -a revocat restul de 842 de zile închisoare
rămas neexecutat din ped eapsa de 6 ani închisoare aplicată prin Sentința Penală nr.612/2002 a
Tribunalului Cluj. În urma contopirii s -a aplicat condamnatului pedeapsa rezultantă de 6 luni și
842 zile închisoare. În baza acestei hotărâri la data de 22.05.2007 Judecătoria Arad a emis
mandatul de executare a pedepsei nr. 1272 din 22.05.2007. În data de 18.09. 2007 Judecătoria
Arad a emis pe numele condamnatului un mandat european de arestare si un mandat de urmărire
internațională.
Condamnatul C.A. a fost arestat în Spania , în localitatea Toledo, la data de 31.01.2012, așa cum
rezultă din adresa Centrului de Cooperare Polițienească Biroul SIRENE din data de
31.01.2012(f.91 D. nr.4138/55/2007 ), dar prin Decizia nr.38/12/06.martie 2012 emisă de Înalta

Curte de Casație și Justiți e, Judecătoria centrală de instrucție nr.3 din Spania, predarea
condamnatului către autoritățile române a fost refuzată întrucât fapta care face obiectul
mandatului european de arestare nu este considerată infracțiune. Condamnatul a fost pus în
libertate î n data de 01.02.2012 prin decizia Judecătoriei centrale de instrucție. (f.97 -101 D.
nr.4138/55/2007).
Instanța constată că măsura arestării, luată față de condamnat în Spania, reprezintă parte din
pedeapsa ce urmează a fi executată de acesta în baza Sentin ței penale 1025 din 02 mai 2007
pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul 4138/55/2007 și urmează a fi dedusă din această
pedeapsă în conformitate cu art.73 al.1 Cod penal. Totodată, făcând parte din pedeapsă ,
reprezintă începutul executării pedepsei de către condamnat, astfel că produce efect întreruptiv al
cursului prescripției în conformitate cu prevederile art.163 al.1 Cod penal, urmând ca , începând
cu data punerii în libertate din 01.02.2012, față de pedeapsa de 6 luni și 842 zile închisoare să
înceapă un nou curs al termenului de prescripție de 5 ani 6 luni și 842 zile închisoare, în
conformitate cu prevederile art. art.162 al.1 lit.b Cod penal.
În baza art. 162 din Cod Penal respinge sesizarea compartimentului executări penale din cadrul
Judecători ei Arad, constată că nu s -a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei de 6
luni și 842 zile închisoare aplicată condamnatului.
Instanța de control :
Admite contestația. Pentru a decide astfel, se va aprecia că, în speță, contestatorul nu a în ceput
executarea pedepsei, arestarea sa în baza mandatului european neconstituind un început de
executare, în condițiile în care extrădarea a fost refuzată datorită lipsei condiției dublei
incriminări.
Așa fiind, tribunalul va admite sesizarea judecătorulu i delegat cu executarea hotărârilor penale
din cadrul Judecătoriei Arad și va constata că s -a împlinit termenul de prescripție a executării
pedepsei de 6 luni și 842 zile închisoare, aplicată condamnatului