Mostenitorii Rezervatari
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA
Moștenirea în vechiul drept românesc
Noțiune
Deschiderea moștenirii
Felurile moștenirii
Actele juridice asupra moștenirii nedeschise
Condițiile generale ale dreptului de a moștenii
Capacitatea de a moștenii
Nedemnitatea succesorală
Vocația la moștenire
Principiile moștenirii legale
Principiile generale al devoluțiunii legale
Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali
Principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă
Principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire
CAPITOLUL II REZERVA SUCCESORALĂ ȘI COTITATEA DISPONIBILĂ
2.1. Scurt istoric. Noțiuni introductive. Caracterele juridice ale rezervei succesorale
2.2. Moștenitorii rezervatari. Întinderea rezervei. Calculul rezervei
CAPITOLUL III REZERVA SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR. COTITATEA DISPONIBILĂ A SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR ÎN CONCURS CU COPIII DINTR-O ALTĂ CĂSĂTORIE A DEFUNCTULUI
3.1. Cuantumul rezervei soțului supraviețuitor
3.2. Reglementarea și justificarea cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor
3.3. Dreptul special la moștenire al soțului supraviețuitor asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodariei casnice și asupra darurilor de nuntã
CAPITOLUL IV REZERVA DESCENDENȚILOR ȘI A ASCENDENȚILOR PRIVILEGIAȚI
4.1. Întinderea rezervei descendenților, noțiunea de descendent
4.2. Calculul rezervei în situația în care la moștenire vin descendenți de alt grad decât gradul I
4.3. Rezerva ascendenților privilegiați
4.3.1. Reglementare; ascendenții privilegiați
4.3.2. Stabilirea rezervei ascendenților privilegiați în concurs cu colateralii privilegiați și soțul supraviețuitor
CAPITOLUL V CALCULUL REZERVEI ȘI A COTITĂȚII DISPONIBILE
CAPITOLUL VI REDUCȚIUNEA LIBERALITĂȚILOR
Modalități procedurale de exercitare
Persoanele care pot cere reducțiunea
Termenul de prescripție
Ordinea reducțiunii liberalității excesivE
Efectele reducțiunii
Reducțiunea unor liberalități speciale
Imputarea liberalităților
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.C – Noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
vol. – volumul
INTRODUCERE
Prezenta lucrare s-a dorit a face o “radiografie” a unei dintre pricipalele instituții ale dreptului succesoral, respectiv rezerva succesorală și cotitatea disponibilă.
Este binecunoscut faptul că orice persoană fizică poate dispune liber de bunurile care alcătuiesc patrimoniul său, astfel încât patrimoniul lăsat la moarte poate fi valoric, cu totul neînsemnat.
Nimeni nu este obligat să lase o moștenire, chiar dacă are rude apropiate sau soț supraviețuitor. Însă, dreptul de dispoziție, drept exclusiv și absolut poate fi exercitat numai în limitele determinate de lege.
Astfel de limitări, cele mai importante ale dreptului de dispoziție în materia rezervei succesorale și a cotității disponibile, sunt statuate în favoarea unor rude apropiate ale lui
de cuius (descendenți și ascendenți) și în favoarea soțului supraviețuitor, care au calitatea de moștenitori rezervatari.
Însă, aceste limitări vizează numai liberalitățile făcute prin acte inter vivos și mortis causa precum și exherădările făcute prin testament.
Asemenea acte de dispoziție, fără a fi interzise se impun a fi făcute în anumite limite prevăzute de lege în favoarea moștenitorilor rezervatari.
În ipoteza în care nu există moștenitori rezervatari, dreptul de dispoziție al celui care lasă moștenirea este nelimitat.
Prezenta lucrarea, structurată în cinci capitole analizează, pe larg, instituția rezervei succesorale și a cotității disponibile, așa cum se regăsesc acestea reglementate în Noul cod civil.
Trebuie remarcat faptul că N.C.C aduce importante modificări, modificari ce sunt evidențiate în cuprinsul lucrării.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept succesoral, drept civil.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând prin antiteză vechea reglementare a rezervei succesorale și cotității disponibile cu reglementarea din art. 1086-1091 N.C.C.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului succesoral, stabilirea unor comparații și conexiuni.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin N.C.C. noi reglementări privind instituția rezervei succesoarale și a cotității disponibile.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor
cercetarea documentară întreprinsă la unele notariate pentru a înțelege pe deplin cum operează instituția rezervei succesorale și a cotității disponibile în noua sa formă, instituită de Noul cod civil.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA
Moștenirea în vechiul drept românesc
Moștenirile reprezintă în vechiul drept românesc punctul de interferență a două instituții fundamentale ale societății: proprietatea și familia.
Dreptul succesoral are ca rol devoluțiunea proprietății în familie, fiind reglementat de norme specifice cuprinse fie în dreptul consuetudinar „obiceiul pământului”, fie în pravile, însă numai începând cu secolul al XVII-lea, constatându-se influențe externe, în principal grecești, care urmau soluțiile date de dreptul bizantin.
Principiul solidarității familiei, bazat pe legături de familie foarte puternice, a constituit premisa păstrării averilor în familie în secolele XIII-XVII în Țările Române.
Rezultanta acestui fapt era că o persoană în dispozițiile sale de ultimă voință înlătura de la moștenire foarte rar pe copii sau, în lipsa acestora, pe rude, pentru a testa în favoarea altor persoane nechemate la moștenire ab intestat. Legiuirile scrise au menținut dispoziții din obiceiul pământului, aducând precizări pe care acesta din urmă nu le conținea.
Deși principiul consfințit era că oricine putea dispune cum voia de bunurile sale, totuși legea rezerva o parte din ele copiilor și părinților, bunuri pe care defunctul nu putea, sub nici o formă, să le lase oricărei alte persoane prin testament.
Această parte din averea cuiva constituia ceea ce dreptul civil o numește ca fiind rezervă; codul lui Andronache Donici (§ 7, capitolul 35), cât și codul Calimach (art. 965 și următoarele) întrebuințează termenii de legitima sau parte legitimă, expresie care nu se regăsește în Codul civil.
O primă reglementare existentă în vechiul drept românesc privind împărțirea și transmisiunea moștenirii o întâlnim în Pravila de la Govora de la 1630, care la pravila 8 „De părinți și de feciori” se spune că: „Părinții feciorilor lor într-un chip să le împartă dintre strânsoarea lor, nu unul să-l mai iubească, iar pe altul să-l mai urască […]”.
Nu cu mult mai târziu, la 1652, în Pravila lui Matei Basarab se reglementează instituția rezervei conform soluțiilor din dreptul bizantin.
Astfel, glava 282 dispune că până la 4 copii rezerva era de 1/3 din averea defunctului, iar când erau mai mult de 4 copii aceștia luau 1/2 din averea tatălui lor.
În glava 264 se menționa că în averea mamei, rezerva copiilor era întotdeauna de o treime.
Pravilniceasca Condica sau Condicele lui Ipsilanti de la 1780 consacra un întreg capitol materiei succesiunilor, intitulat „Pentru diata”, dispunând, în art. 2, că: „Părinții și copii au a lua din averea mortului a treia parte, când mortul nu le va lăsa prin diata această parte de moștenire ce firește li se cuvine […]”. În cadrul aceluiași articol 2 se fixează și o ordine de chemare la moștenire, descendenții trecând înaintea ascendenților, iar aceștia înaintea colateralilor. În articolul 3 se prevedea și sancțiunea nerespectării dispozițiilor pravilei: „când diata nu urmează pravila, ca să lase mortul într-însa ca dată moștenire părinților sau fiilor, aceștia pot atunci a strica acea diată”. Dreptul de a cere anularea testamentului (diatei) îl puteau avea și colateralii, dar numai dacă „cel ce a făcut diata a lăsat moștenitori obraze de necinste și de pravilă neprimite”.
Codul Caragea reglementează instituția rezervei în cadrul articolelor 29-37 de la materia succesiunii testamentare. Articolele 29-32 delimitează condițiile cerute pentru a avea drept la moștenire. Articolul 29 spune că: „cel ce are copii și rude de jos nu este slobod să lase moștenitori în diată, rudele din sus. Pentru că rudele din jos se protimisesc de pe pravilă din cele din sus”.
Calitatea de moștenitor joacă un rol important ca și în Codul Calimach, deci, dacă nu este exheredat, cel chemat după lege la moștenire ar trebui să fie instituit moștenitor.
Același Cod Caragea conferă un statut identic copiilor naturali și celor legitimi, acordându-le drepturi egale la succesiunea mamei lor.
Articolul 33 arăta cine are dreptul la rezervă. Dacă defunctul lasă descendenți sau ascendenți, aceștia erau puși din punct de vedere al succesiunii pe aceeași linie. În condițiile în care există un singur moștenitor, acesta trebuia să primească jumătate din succesiune, dacă erau doi, primeau două treimi, iar dacă erau trei moștenitori, trei pătrimi.
Codul Calimach merge mai departe în reglementarea acestei materii acordându-i un spațiu mai amplu decât în reglementările anterioare. Astfel, în capitolul XIV, partea a II-a, se afla secțiunea „Despre legitimă și despre moștenire”, articolele 965-1005. Articolul 965 delimitează categoriile de moștenitori rezervatari, adică „persoanele cărora testatorul este îndatorit de lege a le lăsa parte din averea sa, prin voința cea de pe urmă”. Același articol 965 denumește moștenitorul rezervatar prin termenul de „moștenitori neapărați”.
În ceea ce privește rezerva, Codul Calimach face o distincție între rezerva copiilor și cea a părinților, în sensul că cea dintâi are o mărime variabilă, în funcție de numărul copiilor ce vin la moștenire, pe când ultima era fixă. Articolul 968 dispune în această privință: „legitima cuvenită fiilor, de vor fi până la patru este a treia, iară de vor fi mai mulți este de jumătate din curata avere a părinților, adică o a treia parte sau jumătate din câte li s-ar fi cuvenit fără testament”.
Se observă că în această privință, articolul 968 este de fapt o reproducere fidelă a dispozițiilor Novelelor lui Justinian.
În ceea ce privește legitima cuvenită părinților, „este o a treia parte din curata avere a fiilor” (articolul 939).
Articolul 972 din același Cod Calimach reglementează condițiile pe care trebuie să le întrunească legitima: „trebuie să se lase cu numirea rânduirii de moștenitori și nu sub formă de legat sau fideicomis. Trebuie a se da tară întârziere curată și slobodă de condiții și de alte însărcinări”.
De asemenea, se specifică în mod expres că moștenitorul rezervatar care va renunța ia partea sa de moștenire sau se va dovedi a fi nevrednic nu va putea să ceară legitima, fiind dezmoștenit de testator.
Ca și dreptul bizantin, Codul Calimach, arăta cine are dreptul la rezervă. Dacă defunctul lasă descendenți sau ascendenți, aceștia erau puși din punct de vedere al succesiunii pe aceeași linie. În condițiile în care există un singur moștenitor, acesta trebuia să primească jumătate din succesiune, dacă erau doi, primeau două treimi, iar dacă erau trei moștenitori, trei pătrimi.
Codul Calimach merge mai departe în reglementarea acestei materii acordându-i un spațiu mai amplu decât în reglementările anterioare. Astfel, în capitolul XIV, partea a II-a, se afla secțiunea „Despre legitimă și despre moștenire”, articolele 965-1005. Articolul 965 delimitează categoriile de moștenitori rezervatari, adică „persoanele cărora testatorul este îndatorit de lege a le lăsa parte din averea sa, prin voința cea de pe urmă”. Același articol 965 denumește moștenitorul rezervatar prin termenul de „moștenitori neapărați”.
În ceea ce privește rezerva, Codul Calimach face o distincție între rezerva copiilor și cea a părinților, în sensul că cea dintâi are o mărime variabilă, în funcție de numărul copiilor ce vin la moștenire, pe când ultima era fixă. Articolul 968 dispune în această privință: „legitima cuvenită fiilor, de vor fi până la patru este a treia, iară de vor fi mai mulți este de jumătate din curata avere a părinților, adică o a treia parte sau jumătate din câte li s-ar fi cuvenit fără testament”.
Se observă că în această privință, articolul 968 este de fapt o reproducere fidelă a dispozițiilor Novelelor lui Justinian.
În ceea ce privește legitima cuvenită părinților, „este o a treia parte din curata avere a fiilor” (articolul 939).
Articolul 972 din același Cod Calimach reglementează condițiile pe care trebuie să le întrunească legitima: „trebuie să se lase cu numirea rânduirii de moștenitori și nu sub formă de legat sau fideicomis. Trebuie a se da tară întârziere curată și slobodă de condiții și de alte însărcinări”.
De asemenea, se specifică în mod expres că moștenitorul rezervatar care va renunța ia partea sa de moștenire sau se va dovedi a fi nevrednic nu va putea să ceară legitima, fiind dezmoștenit de testator.
Ca și dreptul bizantin, Codul Calimach, prin articolul 978, oferă o listă de „pricini”, cauze pentru care un copil putea fi dezmoștenit de către părinți, dar și un număr de motive (articolul 979) prin care copiii aveau voie să-i dezmoștenească pe părinți.
Normele privind instituirea rezervei erau imperative, astfel ca nerespectarea dispozițiilor lor putea duce la anularea testamentului, lipsindu-l de efecte.
Toate aceste reglementări evidențiază dreptul român în ultimul stadiu de codificare, trecând prin dreptul bizantin și fiind înserat în reglementările pravilelor românești de la sfârșitul secolului al XVIII și începutul secolului XIX.
Noțiune
Precum orice transmisiune, și moștenirea stabilește legături între două entități: cea ale cărei drepturi și obligații se transmit (defunctul de cuius, autorul), respectiv cea care primește (avândul-cauză). În timp ce autorul este întotdeauna o persoană fizică avându-cauză poate fi o persoană fizică, o persoană juridică, inclusiv statul sau unitățile administrative-teritoriale .
În materie succesorală, aceștia sunt desemnați însă prin termeni specifici: moștenitorii legali sau testamentari, desemnați de lege sau prin testament, sunt cei care primesc bunurile defunctului, numit în mod tradițional de cuius prin abrevierea formulei is de cuius successionis agitur-cel despre a cărui moștenire este vorba.
Astfel definită, moștenirea constituie una dintre modalitățile de dobândire a proprietății, alături de altele, cum ar fi convențiile sau prescripția achizitivă.
Trebuie menționat faptul că nu doar cauza declanșatoare a transmisiunii, și anume moartea unei persoane, face diferența între moștenire și celelalte moduri de dobândire a proprietății.
Distincția fundamentală constă în aceea că transmisiunea patrimoniului succesoral este o transmisiune universală-cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor aparținând lui de cuius, care au valoare economică, pe când transmisiunile inter vivos nu pot opera, în principiu, decât cu titlu particular. În mod evident, nu se transmit mortis causa drepturile și obligațiile nepatrimoniale, drepturile cu caracter viager-dreptul de uzufruct, uz sau abitație, o creanță de rentă viageră sau de întreținere-dreptul la pensie, obligații legate de calitatea personală a defunctului, cum ar fi obligația legală de întreținere etc.
Determinarea consecințelor morții asupra patrimoniului defunctului și, în special, identificarea persoanelor care sunt beneficiarele transmisiunii mortis causa fac obiectul devoluțiunii moștenirii.
Conturarea efectelor acestei instituții a dreptului civil a reprezentat, de-a lungul timpului, o sarcină deosebit de dificilă. Dreptul succesoral nu a fost, la originea sa, legat de dreptul de proprietate, așa cum este astăzi.
De fapt, acesta este anterior raporturilor de proprietate, întrucât apariția sa se circumscrie cultului strămoșilor. Prima sursă a dreptului succesoral a fost una religioasă. Transmiterea bunurilor lăsate de către cei decedați a dobândit conotații juridice doar după dezvoltarea proprietății, mai întâi familiale și mai apoi individuale. Mai precis, este vorba despre momentul în care fiecare familie ce aparținea aceluiași clan sau aceluiași trib începe să posede un patrimoniu distinct de cel al altor familii. Astfel, principiul care a animat în mod constant de-a lungul istoriei regimul juridic al succesiunilor este cel al unității patrimoniului familiei.
Alături de succesio in bonis, trebuie avut în vedere că există și o succesio in dignitatibus, o succesiune a drepturilor extrapatrimoniale, a reputației, a prestigiului, a avantajelor de altă natură decât a bunurilor și a creanțelor. Acest complex al consecințelor inerente dispariției fizice a unei persoane leagă fundamental ideea de succesiune de cea de ereditate biologică și, deci, de prevalență a rudelor în alegerea moștenitorilor. Totodată, rămâne deschisă și calea unei așezări a fundamentelor succesiunii exclusiv pe referințele sale economice, cu consecința firească a îndepărtării justificărilor și ordinii morale a familiei.
Articolul 46 din Constituția României dispune că „Dreptul la moștenire este garantat”; lipsa detaliilor referitoare la titularii dreptului, la obiectul său și la modul de funcționare a protecției creează însă incertitudine în legătură cu efectele juridice concrete ale dispoziției citate.
Deschiderea moștenirii
Patrimoniul, atribut al personalității și al forței juridice cu care o persoană este învestită, rămâne atașat acesteia până la decesul său.
Transmisiunea patrimoniului persoanei fizice în ansamblul său nu poate avea loc, în principiu, decât odată cu decesul. Moartea, indiferent de cauza sa, atrage procedura constatării și declarării sale, iar, în final, a redactării unui act de stare civilă.
Orice persoană interesată poate face dovada decesului prin certificatul de deces, în cazul morții constatate fizic prin examinarea cadavrului, sau prin hotărâre judecătorească de declarare a morții, în ipoteza dispariției persoanei fizice, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 49 sau art. 50 NCC. Atât certificatul de deces, cât și hotărârea judecătorească conțin, în plus, constatări privind momentul decesului, locul și ultimul domiciliu al defunctului.
Având în vedere că emitentul acestor acte, respectiv ofițerul de stare civilă sau respectiv judecătorul, nu ia la cunoștință personal nici de deces și nici de circumstanțele acestuia, atât declararea decesului, cât și mențiunile corespunzătoare referitoare la data exactă a decesului, locul și ultimul domiciliu fac dovada până la proba contrarie, probă ce poate fi administrată prin orice mijloc.
Succesiunea se deschide în momentul morții lui de cuius, așa cum acesta este precizat în actul de deces. În cazul morții constatate prin certificat de deces, acesta atestă ziua, luna și anul producerii decesului; în cazul lipsei mențiunii orei exacte a decesului, aceasta poate fi stabilită pe baza actelor medicale constatatoare ale morții.
În cazul dispariției, instanța judecătorească fixează data decesului prin aplicarea prezumțiilor instituite prin art. 52 NCC, iar dacă hotărârea nu arată și ora morții, aceasta va fi stabilită în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții. Stabilirea orei exacte-chiar a minutului și a secundei-a decesului se poate învedera ca dificilă, dar foarte utilă în cazul morții mai multor persoane cu vocație succesorală reciprocă sau unilaterală care au murit în același eveniment și/sau în același timp.
În funcție de data deschiderii succesiunii se determină:
sfera moștenitorilor legali și testamentari, capacitatea lor succesorală,precum și drepturile lor asupra moștenirii;
compunerea și valoarea masei succesorale;
data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală;
momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la succesiune;
validitatea actelor juridice asupra moștenirii;
începutul indiviziunii succesorale și data până la care va retroactiva actul de partaj succesoral (în caz de pluralitate de moștenitori);
legea aplicabilă devoluțiunii succesorale în cazul conflictului în timp de legi succesorale succesive.
Raportat de locul dechiderii moștenirii aceasta se deschide la ultimul domiciliu al lui de cuius și nu la locul decesului. Alegerea este justificată prin aceea că moartea lui de cuius poate surveni într-un loc unde acesta se afla accidental și se impune și din considerentul că, de obicei, la ultimul domiciliu al defunctului pot fi soluționate mai ușor problemele ce privesc moștenirea, de aici culegându-se mai lesne informații în legătură cu prezumtivii moștenitori și conținutul masei succesorale.
Prin alin. 3 și 4, art. 954 NCC stabilește o serie de reguli necesare fixării locului deschiderii succesiunii pentru ipoteza în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau se află în străinătate. În acest sens, este introdusă, cu titlu de noutate, în legislația noastră relația dintre un element fix-bunuri patrimoniale imobile sau mobile-și un elemenbt mobil, primul organ sesizat-notar public sau instanță de judecată-de succesibili.
Deși norma legală nu identifică obiectul sesizării, este evident că acesta trebuie să vizeze dezbaterea succesiunii și emiterea certificatului de moștenitor sau eventuale aspecte premergătoare, cum ar fi inventarul bunurilor succesorale și măsurile speciale de conservare a acestora.
Astfel, locul deschiderii moștenirii este ales de către succesibili prin sesizarea notarului public sau a instanței de judecată, fiind identic cu circumscripția organului sesizat, dar cu respectarea următoarelor condiții:
dacă în masa succesorală se găsesc și bunuri imobile, în această circumscripție trebuie să se afle unul dintre bunurile imobile (dacă suntem în prezența unui singur bun imobil, moștenitorii nu vor mai avea drept de opțiune);
dacă în masa succesorală se găsesc numai bunuri mobile, în această circumscripție trebuie să se găsească unele dintre acestea.
Conform noilor dispoziții legale, valoarea bunurilor imobile sau mobile succesorale nu are nicio relevanță în determinarea locului deschiderii moștenirii. Alegerea succesibililor este în totalitate liberă în ipoteza în care în patrimoniul succesoral nu se găsesc bunuri sau acestea sunt situate în totalitate în afara teritoriului României.
Se impune a mențion că pentru sesizarea notarului public sau a instanței de judecată nu este necesar consensul succesibililor, oricare dintre aceștia putând exercita acest drept.
Analiza excepțiilor de la regula deschiderii moștenirii la ultimul domiciliu al defunctului indică excluderea aplicării în materie succesorală a prezumțiilor domiciliului, instituite prin art. 90 NCC, întrucât acestea conduc întotdeauna la determinarea unui domiciliu închipuit atunci când cel real nu este cunoscut, ceea ce ar provoca aplicarea dispozițiilor alin. 3 și 4 ale art. 954 NCC doar atunci când ultimul domiciliu al defunctului s-ar afla în străinătate.
Prin urmare, în privința locului deschiderii moștenirii nu prezintă relevanță locul unde a intervenit decesul și nici reședința defunctului sau domiciliul curatorului, în ipoteza în care de cuius ar fi fost pus sub curatelă.
Locul deschiderii moștenirii prezintă interes practic pentru stabilirea organelor competente teritorial să soluționeze diferitele probleme legate de atribuirea patrimoniului succesoral.
Clauza testamentară sau convențională prin care de cuius ar dispune instituirea unor alte cauze, a unei alte date sau a unui alt loc de deschidere a moștenirii care s-ar plasa în afara dispozițiilor art. 954 NCC sunt nule de drept.
Felurile moștenirii
Dispozițiile art. 955 alin. 1 NCC consacră existența în dreptul nostru a moștenirii legale și a celei testamentare.
Din exprimarea noului Cod civil rezultă preeminența moștenirii legale: aceasta constituie regula, pe când moștenirea testamentară reprezintă excepția. Această viziune este una de tradiție în dreptul nostru, preferința pentru moștenirea legală fiind fundamentată pe concepția existenței unei obligații a defunctului față de familia sa și pe imperativul respectării rezervei succesorale chiar împotriva voinței lui de cuius.
Moștenirea este legală dacă și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite persoanelor prevăzute de lege, în ordinea și în cotele determinate de lege. Denumită și moștenire ab intestat, regulile ei se aplică în următoarele cazuri:
De cuius nu a lăsat testament sau, deși a lăsat testament, acesta nu conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, însă acestea nu produc efecte, în tot sau în parte;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea numai a unei părți din patrimoniul succesoral;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea întregului patrimoniului succesoral, însă există moștenitori rezervatari care vor și pot să vină la moștenire.
Moștenirea este testamentară atunci când și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite potrivit dispozițiilor testamentare ale celui despre a cărui moștenire este vorba.
Devoluțiunea succesorală rămâne una testamentară și atunci când succesiunea este culeasă de către persoanele care ar fi venit la moștenirea lui de cuius și dacă s-ar fi aplicat regulile devoluțiunii legale, însă cotele ce le culeg acestea sunt altele decât cele prevăzute de lege. De exemplu, testatorul dispune ca patrimoniul succesoral să se transmită către cei trei descendenți de gradul întâi, dar nu în mod egal, însă cu respectarea rezervei succesorale a fiecăruia dintre ei.
Preferința legiuitorului pentru una dintre cele două moșteniri nu se manifestă însă prin excluderea, de plano, a celeilalte.
Alineatul 2 al art. 955 NCC confirmă în mod expres ipoteza coexistenței moștenirii legale cu cea testamentară.
Iată câteva cazuri în care moștenirea legală coexistă cu cea testamentară:
dacă de cuius a instituit unul sau mai multe legate universale, dar acestea afectează drepturile moștenitorilor rezervatari care vor și pot să vină la moștenire;
dacă de cuius a instituit doar legate cu titlu universal ce nu epuizează întreg patrimoniul succesoral (transmisiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatelor și legală pentru rest);
dacă de cuius a instituit legate cu titlu particular care au ca obiect un drept real asupra unui bun individual determinat.
Moștenirea testamentară va înlătura succesiunea legală dacă nu există moștenitori rezervatari, iar testatorul a instituit unul sau mai multe legate care epuizează întregul patrimoniu succesoral.
Actele juridice asupra moștenirii nedeschise
Prohibiția istorică, având ca subiect în denumire tradițională pactul asupra unei moșteniri nedeschise, își găsește numeroase justificări: apărarea circuitului civil de astfel de drepturi eventuale; îndepărtarea dorinței morții eventualului de cuius-votum mortis captandea; protejarea moștenitorilor de influențele terților speculanți sau a propriilor autori.
Însă, art. 956 NCC propune o viziune pur tehnică și rigidă a acestei interdicții, prin preferarea unei metode de control a validității actului juridic, specifică obiectului său și nu cauzei.
Sancțiunea este determinată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor elemente:
existența unui act juridic
Este cazul oricărui act juridic, fiind indiferentă natura sa unilaterală sau bilaterală, oneroasă sau gratuită. Textul noului Cod civil vizează, în egală măsură, contractele, cum sunt: vânzarea, donația, renunțarea cu titlu oneros etc, promisiunile de înstrăinare-vânzare, donație și actele juridice unilateral cum sunt renunțarea sau acceptarea.
Act juridic având ca opbiect drepturi eventuale
Obiectul actului juridic îl constituie drepturile susceptibile de a face parte din dreptul de moștenire al unuia dintre contractanți, fiind indiferent dacă poartă asupra unei universalități-vocația asupra întregii moșteniri.asupra unei cotități- vocația asupra unei fracțiuni din moștenire. sau asupra unor drepturi privite ut singuli-dreptul de moștenire a unor bunuri privite individual, dreptul de rezervă sau la raport, dreptul de a invoca prescripția sau de a intenta acțiunea în răspundere civilă delictuală. Nu are importanță dacă prin actul juridic aceste drepturi sunt alienate sau se renunță la ele;
Act asupra unei moșteniri nedeschise încă
Noțiunea de moștenire nedeschisă încă, adică viitoare, se definește prin raportare la instituția juridică a deschiderii succesiunii, ca fiind succesiunea unei persoane care încă nu a decedat. Acesta este criteriul esențial al interdicției, întrucât o succesiune viitoare nu poate fi formată, în tot sau în parte, decât din drepturi eventuale, drepturi care există sub forma unei simple expectative, sunt în suspans. Pentru îndeplinirea acestei condiții, este indiferent dacă actul juridic se încheie în considerarea morții unei persoane determinate sau nedeterminate. De asemenea, participarea prezumtivului de cuius la încheierea actului juridic sau acordul său expres exprimat nu înlătură sancțiunea nulității absolute;
Actul să nu fie permis expres de lege
Având în vedere interese superioare, textul admite posibilitatea legiuitorului de a legifera acte juridice care se constituie în excepții de la interdicția pactelor asupra unei moșteniri nedeschise.
Cu titlu de exemplu, putem aminti posibilitatea descendenților, a ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor de a renunța la dreptul de invoca prezumția de donație, ceea ce echivalează cu renunțarea la dreptul de a cere reducțiunea și/sau raportul.
Plasarea textului art. 956 în Capitolul I, Titlul I, al Cărții a IV-a referitor la dispozițiile generale ale moștenirii, ne indică statuarea, cu titlu de principiu, a regulii conform căreia în dreptul român nu este permisă organizarea transmisiunii succesorale pe cale convențională.
Norma legală nu identifică însă persoanele asupra cărora se răsfrânge interdicția. Deși actele unilaterale de acceptare sau renunțare la succesiune nu ar putea fi îndeplinite decât de prezumtivi moștenitori legali sau testamentari, actele ce promit sau transferă drepturi pot aparține și unor terțe persoane sau pot avea ca parte contractantă inclusiv pe viitorul de cuius.
În această ultimă ipoteză suntem în prezența unui pact asupra propriei succesiuni care ridică dificultăți de calificare, putând exista riscul confuziunii cu pactul post mortem, atunci când obiectul dreptului eventual este privit ut singuli.
Astfel, vom fi în prezența nulității absolute dacă dispunătorul transmite asupra succesiunii sale o obligație la care el nu este ținut în timpul vieții sale și, dimpotrivă, actul va fi valabil dacă obligația ia naștere în timpul vieții dispunătorului, chiar dacă, pentru fixarea exigibilității, decesul joacă rolul unui termen suspensiv sau predecesul, pe cel al unei condiții suspensive.
Condițiile generale ale dreptului de a moștenii
Capacitatea de a moștenii
Capacitatea de a moșteni reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al drepturilor și al obligațiilor pe care le presupune calitatea de succesor legal sau testamentar, fiind distinctă atât de capacitatea de folosință, cât și de capacitatea de exercițiu.
Potrivit art. 957 alin. 1 NCC, are capacitate succesorală orice persoană care se află în viață în momentul deschiderii moștenirii și nu are capacitate succesorală persoana care nu mai există sau care nu există încă la acea dată.
Regulile generale în materie de probațiune stabilesc sarcina probei capacității succesorale aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii (moștenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi, după caz). Dovada se face cu actele de stare civilă.
Beneficiază de capacitate succesorală:
Persoanele fizice aflate în viață la data deschiderii moștenirii (indiferent de durata vieții);
Persoanele dispărute ;
Persoanele fizice concepute, dar nenăscute la data deschiderii moștenirii moștenirii;
Persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii și, respectiv, de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal
Este necesar a menționăm că persoanele juridice au doar capacitatea succesorală testamentară, nu și legală.
Nu au capacitate succesorală:
Personele fizice care nu sunt în viață (includem în această categorie copilul născut mort, predecedații, copilul nenăscut la data deschiderii succesiunii, care nu beneficiază de prezumția instituită de art. 412 NCC) și perosnale juridice care nu au un act de înființare și nici nu se dispune asupra înființării lor prin testament;
Comorienții-astfel, conform alin. 2 al art. 957 NCC, două sau mai multe persoane care au decedat în același timp, fără a se putea stabili ordinea deceselor, sunt lipsite de capacitate succesorală.
Noul text integrează propunerea doctrinei referitoare la codecedați și, spre deosebire de dispozițiile art. 21 ale Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, circumstanțele morții nu mai prezintă nicio relevanță, putând fi vorba despre aceeași împrejurare (accident auto, incendiu, catastrofă aeriană, naufragiu etc.) sau despre situații diferite, iar consecința juridică a lipsei capacității succesorale atrasă de imposibilitatea stabilirii momentului exact al morții (oră, minut) este direct dedusă prin textul de lege, nemaiinstituindu-se prezumția morții concomitente.
Din punct de vedere practic, situația comorienților interesează atât moștenirea legală, cât și cea testamentară, nu numai în situația în care defuncții au vocație succesorală reciprocă, ci și în cazul vocației succesorale unilaterale .
Nedemnitatea succesorală
Nedemnitatea de drept
Prin dispozițiile alin. 1 al art. 958 NCC sunt reglementate două situații în care nedemnitatea este atrasă de plin drept.
Astfel, faptele trebuie să fie prevăzute de legea penală, adică să fim în prezența unei acțiuni sau inacțiuni prevăzute de lege ca element material al unei anumite infracțiuni și, în plus, conținutul constitutiv al infracțiunii să cuprindă, ca element subiectiv, intenția de a unice.
Întrucât ceea ce se sancționează este atitudinea morală a făptuitorului, tentativa va fi în această materie asimilată infracțiunii consumate, însă trebuie menționat că textul legal vizează infracțiuni ca: omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei,, uciderea noului născut de către mamă, dar exclude infracțiunile săvârșite din culpă sau praeterintenționate.
Pentru a exista nedemnitatea, obiectul material al infracțiunii trebuie să îl constituie corpul lui de cuius sau al unui alt succesibil.
În această ultimă ipoteză, care trebuie să se producă în timpul vieții lui de cuius, prin noțiunea de „alt succesibil” vom înțelege o persoană care se bucură de vocație generală la aceeași succesiune ca și subiectul infracțiunii și care, din punct de vedere strict ipotetic, ar fi putut să-1 înlăture de la moștenire sau să-i micșoreze acestuia emolumentul moștenirii, dacă data deschiderii acesteia ar fi fost anterioară momentului uciderii sale.
Mobilul urmărit prin infracțiunea comisă împotriva unui alt succesibil este indiferent pentru incidența nedemnității, netrebuind să se demonstreze că acesta ar avea legătură cu mărirea drepturilor sale succesorale. Sub aspectul participației penale complexela care contribuțiile participanților sunt diferite (autori, instigatori sau complici), textul art. 958 NCC ridică problema suportării sancțiunii nedemnității și de către complici sau instigatori, cu atât mai mult cu cât toate normele ce conțin pedepse sau sancțiuni sunt de strictă interpretare, iar asimilarea tratamentului participanților cu cel al autorilor infracțiunilor nu este prevăzută decât în materie penală.
În acest sens, în cadrul literaturii de specialitate s-a apreciat că textul art. 726 pct. 1 și 2 C. civ. francez care, spre deosebire de textul român, face referire în mod expres la extinderea efectelor nedemnității și în persoana complicilor dar, cu toate acestea, suntem se consideră că este de dorit ca și textul art. 958 NCC să fie interpretat în conformitate cu ratio legis, astfel încât toți participanții să fie nedemni.
Pe lângă condițiile referitoare la domeniu și cazuistică, existența nedemnității presupune și o hotărâre care să constate comiterea cu vinovăție a uneia dintre faptele descrise anterior.
În primul rând, este vorba despre o hotărâre penală de condamnare. În cazul în care sunt îndeplinite toate condițiile existenței infracțiunii și totuși hotărârea penală de condamnare nu mai poate fi pronunțată din cauza împiedicării exercitării acțiunii penale-intervenția morții făptuitorului-sau datorită prezenței unei cauze care înlăturară răspunderea penală – intervenția amnistiei antecondamnatorii sau a prescripției răspunderii penale – atunci existența faptei și atitudinea conștiinței și voinței autorului în raport cu fapta comisă va putea fi stabilită și prin intermediul unei hotărâri pronunțate de instanța civilă, prin această reglementare realizându-se și acordarea instituției nedemnității la exigențele CEDO.
Regimul juridic al acțiunii civile aste același cu cel al acțiunii în constatarea existenței nedemnității. Indubitabil, ambele hotărâri trebuie să fie definitive pentru a cunoaște efecte în materia dreptului de moștenire.
Deoarece acest tip de nedemnitate operează de drept, nu este necesară și o altă hotărâre judecătorească care să constate intervenirea nedemnității. În cadrul unei proceduri de dezbatere succesorală, atât instanța de judecată, cât și notarul public
iau la cunoștință despre incidența nedemnității din oficiu sau la cererea unei persoane interesate, în baza hotărârii judiciare ce atestă existența elementelor constitutive ale nedemnității, urmând a dispune aplicarea efectelor acestei sancțiuni.
Totuși, există posibilitatea ivirii unui litigiu în legătură cu îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru intervenirea unei asemenea sancțiuni civile. Într-o atare situație, instanța, ca singur organ competent, este chemată să se pronunțe cu privire la îndeplinirea acestor cerințe și, dacă este cazul, să constate nedemnitatea ce a operat ope legis din momentul deschiderii succesiunii.
În ceea ce privește momentul în care ar putea fi promovată o astfel de acțiune, acesta este situat în mod obligatoriu după deschiderea succesiunii. Întrucât o astfel de acțiune are ca finalitate îndepărtarea nedemnului de la moștenirea celui față de care s-a făcut vinovat de faptul de nedemnitate, acțiunea în constatarea nedemnității poate fi primită numai dacă nedemnul are vocație succesorală legală concretă la moștenirea în cauză, în caz contrar acțiunea urmând a fi respinsă ca lipsită de interes.
În ceea ce privește sfera persoanelor care ar avea capacitate procesuală activă într-o acțiune în constatarea nedemnității, includem în această categorie: comoștenitorii legali sau testamentari (ale căror drepturi succesorale ar fi fost restrânse de venirea nedemnului la moștenire); moștenitorii legali subsecvenți (pe care prezența nedemnului i-ar fi înlăturat de la moștenire); donatarii sau legatarii (ale căror liberalități ar fi putut fi reduse în cazul în care ar fi adus atingere cotei de rezervă succesorală a nedemnului); creditorii comoștenitorilor legali, ai moștenitorilor legali subsecvenți, ai donatarilor sau legatarilor, moștenitorul nedemn.
Vor avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în constatarea nedemnității: moștenitorul nedemn; succesorii nedemnului ce stăpânesc prin retransmitere bunurile succesorale dobândite de nedemn (este ipoteza în care nedemnul care a intrat în posesia bunurilor moștenirii decedează înainte de constatarea nedemnității, iar acestea se transmit, în cadrul propriului său patrimoniu succesoral, la proprii săi moștenitori).
Nedemnitatea judiciară
În cuprinsul art. 959 alin 1 NCC sunt reglementate următoarele 3 situații care atrag nedemnitatea judiciară:
Comiterea împotriva lui de cuius a unor fapte de violență sau a unor fapte care au ca urmare moartea sa.
Ambele categorii de fapte trebuie comise cu intenție și trebuie să îndeplinească totalitatea elementelor constitutive ale unei infracțiuni, întrucât pentru existența acestui caz de nedemnitate se cere existența unei hotărâri de condamnare pronunțate de instanța penală sau a unei hotărâri de constatare a comiterii faptelor și a poziției psihice a autorului de către instanța civilă.
Prima categorie de fapte sunt cele de violență, care poate fi fizică sau morală, dar trebuie să îndeplinească condiția gravității. S-a apreciat că este cazul unei analize în fapt a intensității cu care a fost lezată integritatea corporală, sănătatea, viața sexuală, libertatea sau demnitatea lui de cuius, analiză care va fi efectuată de către instanța civilă sesizată cu pronunțarea nedemnității, în baza aspectelor reținute de hotărârea penală de condamnare, care are autoritate de lucru judecat în privința acestor aspecte.
Calificarea gravității nu poate consta nici în identificarea unor criterii obiective de drept penal care să permită caracterizarea infracțiunii în funcție de modalitățile sale și nici în aprecierea in abstracto a amplorii pedepsei, întrucât ambele indicații se îndepărtează de imperativul aprecierii pericolului concret al faptelor și a urmărilor lor asupra lui de cuius.
Cea de-a doua categorie de fapte comise de succesibili trebuie să înregistreze un raport de cauzalitate între acțiune și moartea lui de cuius, însă autorul nu acționează cu intenția de a ucide, ca în cazul nedemnității de drept.
Prin urmare, putem distinge între două categorii de infracțiuni: unele comise cu intenție directă sau indirectă și altele în care moartea este rezultatul praeterintenționat al altei acțiuni-lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, încăierarea care a avut ca urmare moartea unei persoan etc.
Modificarea sau înlăturarea ultimei voințe a lui de cuius prin intervenții asupra formei testamentare
În cazul existenței unui testament, modificarea acestuia se poate produce prin alterare-denaturarea conținutului prin adăugare, ștergere, transformare) și distrugere parțială, iar înlăturarea sa se poate produce prin ascundere și distrugere totală; în acest ultim caz, se poate alcătui prin falsificare un nou testament al lui de cuius.
Sancțiunea nedemnității va fi incidentă însă și în cazul confecționării prin falsificare a unui testament al lui de cuius, în condițiile în care acesta nu a intenționat niciodată să modifice regulile devoluțiunii legale a moștenirii. Faptele menționate se pot produce fie înainte de data deschiderii succesiunii, fie după aceasta, fiind de asemenea indiferentă atât forma cât și validitatea testamentului supus unei astfel de operațiuni, întrucât nedemnitatea sancționează în acest caz încercarea de aduce atingere libertății de a testa și caracterului personal al testamentului.
Textul noului Cod civil condiționează existența nedemnității de reaua- credință în executarea acestor acte, ceea ce echivalează cu intenția făptuitorului de a crea efecte juridice prin manoperele sale și atrage obligația probării sale de cel care o invocă.
Zădărnicirea/anihilarea voinței lui de cuius de a dispune pentru momentul când nu va mai fi în viață.
Această împiedicare se referă la alcătuirea unui testament, modificarew acestuia sau revocarea.
Sub aspect obiectiv, existența nedemnității presupune raportul de cauzalitate dintre rezultatul împiedicării și utilizarea de mijloace dolosive dolosive sau inducerea fără drept a unei temeri.
Nedemnitatea judiciară este condiționată de intervenirea unei hotărâri a instanței de judectă civile care să pronunțe îndeplinirea elementelor constitutive a unuia dintre cele trei cazuri analizate.
În situația în care declararea judiciară a nedemnității reprezintă singura piedică în constatarea vacanței succesora, alin. 6 al art. 959 NCC prevede, în mod expres, calitatea procesuală activă a comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile lui de cuius la data deschiderii moștenirii, în condiții asemănătoare cu a celorlalți moștenitori; condiția inexistenței altor succesibili la care se face referire trebuie înțeleasă în sens strict juridic, ca făcând referire la absența unor moștenitori cu vocație utilă epuizării întregii succesiuni.
Interesul promovării acțiunii care rezidă în concretizarea sau lărgirea emolumentului vocației succesorale îndreptățește calificarea actului procesual ca act de acceptare tacită a moștenirii, indiferent de soluția pronunțată.
Succesibilii care doresc înlăturarea de la moștenire a eredelui care se face vinovat de una dintre faptele nedemnității judiciare dispun de un termen de decădere decădere de 1 an de la data deschiderii moștenirii.
Însă, cu titlu de excepție, termenul își poate începe curgerea și de la un alt moment în timp. Astfel, pentru cazul nedemnității constând în fapte de violență împotriva lui de cuius, termenul de un an poate curge fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare penală, dacă acest moment se situează după data deschiderii moștenirii, fie de la momentul apariției unui caz care înlătură răspunderea penală (amnistie antecondamnatorie, prescripția răspunderii penale, decesul făptuitorului), împrejurare care împiedică pronunțarea hotărârii penale și necesită pronunțarea unei hotărâri civile de constatare a existenței faptei de nedemnitate; pentru această ipoteză, deși alin. (4) face referire la succesiunea a două hotărâri civile, prima, definitivă, pentru constatarea existenței faptei de nedemnitate, iar cea de a doua pentru declararea nedemnității, se susține că incidența a două cicluri procesuale nu servește interesele moștenirii, succesorii putând introduce o singură acțiune conținând cele două capete de cerere.
Pentru cele două cazuri de nedemnitate ce implică ingerința succesibilului în ceea ce privește ultima voință a lui de cuius, curgerea termenului acțiunii în declararea nedemnității va fi amânată, în cazul în care succesibilii nu au cunoscut în timpul vieții lui de cuius faptele nedemnității, până la aflarea lor, situație de fapt ce poate fi probată cu orice mijloc de probă.
Efectele nedemnității
Așa cum am precizat anterior nedemnitatea este o decădere din dreptul de a moșteni, o penalizare a succesibilului care a avut un comportament abuziv față de de cuius.
Nedemnul pierde calitatea de moștenitor, fiind considerat că nu a avut-o niciodată, eventualul caracter retroacvtiv fiind atras ori de câte ori condițiile nedemnității nu sunt reunite decât posterior momentului deschiderii succesiunii.
Nedemnitatea de drept, operând în temeiul legii, are caracterul unei sancțiuni civile, iar nedemnitatea judiciară a unei pedepse civile întrucât necesită o hotărâre constitutivă a instanței civile .
Nedemnitatea, indiferent de factura sa, de drept sau judiciară, este incidență atât în ceea ce îi privește pe moștenitorii legali, cât și testamentari având un regim juridic identic pentru ambele categorii.
Decăderea nu privește decât relația succesorală dintre nedemn și de cuius față de care au fost comise faptele nedemnității, astfel încât nu sunt afectate și drepturile de moștenire din alte succesiuni la care acesta ar putea fi chemat.
În cazul în care nedemnul nu intră, după data deschiderii succesiunii, în posesia bunurilor succesorale, intervenirea efectelor nedemnității nu ridică probleme juridice sau practice.
Însă, dacă nedemnul are posesia totală sau parțială a bunurilor succesorale, se naște în sarcina sa o obligația de restuiure a acestora împreună cu fructele percepute, precum și contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă, întrucât el este un posesor de
rea- credință.
Nedemnitatea are caracterul unei sancțiuni strict personale a eredelui pentru faptele sale de nedemnitate și, de aceea, în principiu, nu trebuie să producă efecte în persoana descendenților, indiferent de gradul lor.
Spre deosebire de dispozițiile art. 658 vechiul C.civ., noul Cod civil face într-adevăr aplicarea acestui caracter, permițând reprezentarea indiferent de gradul în care se găsesc descendenții nedemnului, chiar și în ipoteza în care acesta este în viață, însă impune o obligație specială de raport pentru copiii nedemnului, concepuți înainte de data deschiderii succesiunii la care aceștia vin prin reprezentare.
Obligația de restituire poate să incumbe nu numai nedemnului, ci și avânzilor săi cauză care au contractat cu un non domino și trebuie să suporte consecințele principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet.
Alineatul 3 al art. 960 NCC limitează însă drastic incidența acestor reguli prin statuarea regulii valabilității actelor de conservare, administrare și a actelor de dispoziție cu titlu oneros.
Aceste acte vor putea fi desființate de către moștenitorii interesați doar dacă vor face dovada că prima categorie de acte aduc pierderi succesiunii, iar, în cazul actelor de dispoziție, că terții sunt de rea-credință sau că nu au fost respectate regulile publicității imobiliare când obiectul juridic derivat îl constituie un drept real imobiliar.
Noua reglementare renunță la două dintre condițiile teoriei moștenitorului aparent, și anume actul cu titlu particular și eroarea comună și invincibilă invincibilă, interpretarea per a contrario a textului indicând desființarea doar a actelor de dispoziție cu titlu gratuit, indiferent de obiectul lor, de respectarea regulilor publicității imobiliare și de posibilitatea terților de a-și dovedi credința comună și invincibilă, în această situație singura posibilitate de apărare a terților fiind uzucapiunea.
În cazul menținerii actului juridic, restituirea nu va fi efectuată în natură de către terți, ci în echivalent, de către nedemn, conform regulilor posesiei de rea-credință.
Înlăturarea efectelor nedemnității
Nedemnitatea are caracterul unei sancțiunii, respectiv unei pedepse private prin aceea că efectele sale slujesc evitării conflictului moral dintre conduita reprobabilă a autorul faptei de nedemnitate și persoana lui de cuius și nu beneficiază comunității.
Acesta este moptivul pentru care noul Cod civil acordă semnificații juridice iertării nedemnului de către de cuius, în sensul înlăturării efectelor nedemnității.
În privința domeniului de aplicare al iertării, sunt cuprinse atât cazurile nedemnității de drept, cât și ale nedemnității judiciare, deși este evident, pe de o parte, că anumite fapte ale nedemnității nu vor putea fi subiectul acestei instituții, întrucât de cuius poate să nu le supraviețuiască (este cazul faptelor nedemnității care au drept rezultat moartea sa), iar, pe de altă parte, acțiunea în declararea nedemnității judiciare este lipsită de interes în prezența unei iertări.
Pentru a produce efecte juridice, iertarea trebuie să se exteriorizeze în mod expres după momentul producerii faptei de nedemnitate și să conțină suficiente elemente de identificare a autorului și a faptei de nedemnitate.
Este exclusă deducerea voinței lui de cuius de a înlătura efectele nedemnității din fapte sau acte juridice, chiar dacă acestea atestă o atitudine psihică favorabilă nedemnului, cum ar fi actele dezinteresate sau liberalitățile (donație, legat).
Totodată, iertarea reprezintă un act strict personal al lui de cuius, neputând fi asimilat niciunui alt act emis de o altă persoană sau autoritate și nici cauzelor care înlătură răspunderea penală și urmările acesteia (amnistia postcondamnatorie), executarea pedepsei (grațierea sau prescripția executării pedepsei penale) sau consecințele condamnării penale (reabilitarea) incidente în anumite fapte de nedemnitate ca element constitutiv al acesteia.
Ad validitatem, iertarea trebuie să îmbrace forma solemnă a unuia dintre testamentele ordinare sau privilegiate sau a unei declarații notariale autentificate, în ambele cazuri aceasta putând fi doar unul dintre conținuturile lor.
Publicitatea iertării va fi asigurată în cazul utilizării testamentului autentic sau a declarației notariale în condițiile art. 1046 NCC.
Vocația la moștenire
Ultima condiție generală a dreptului de a moșteni constă în îndreptățirea unei persoane de a veni la o succesiune legală, în temeiul calității de rudă, soț sau stat-în cazul vacanței succesorale, sau testamentară, în temeiul calității de legatar.
Ca și în cazul capacității succesorale, este vorba despre o aptitudine, doar că în cazul vocației la moștenire determinarea conținutului acesteia se obține prin aplicarea regulilor devoluțiunii legale sau testamentare.
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că vocația succesorală poate fi generală- atunci când se desemnează chemarea potențială a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană și concretă- atunci când, dintre persoanele cu vocație generală, se selectează, cu ajutorul instituției devoluțiunii, persoaneșle care vor culege efectiv moștenirea.
Principiile moștenirii legale
Determinarea regulilor devoluțiunii legale a moștenirii impune, mai întâi, analiza sferei persoanelor din rândul cărora vor fi desemnați moștenitorii, precum și a criteriilor stabilite de legiuitor pentru identificarea acestora. Plecând de la faptul că moștenirea legală este concepută ca o moștenire de familie, bazată pe legăturile de sânge între membrii aceleiași familii, prin dispozițiile alin. 1 al art. 963 NCC se conferă vocație legală generală soțului supraviețuitor și rudelor defunctului, adică descendenților, ascendenților și colateralilor acestuia, elementul de noutate fiind dat de menționarea expresă a soțului supraviețuitor în noul Cod civil.
Vocația succesorală a rudelor defunctului care sunt chemate la moștenire alături de soțul supraviețuitor nu înseamnă că ele toate, împreună și deodată, vor culege moștenirea, deoarece vocația lor la moștenire este numai generală, potențială, vizând posibilitatea de principiu de a moșteni, prin efectul legii, patrimoniul persoanei decedate.
Vocația concretă va fi determinată pentru a evita fărâmițarea excesivă a patrimoniului succesoral în ipoteza în care toate rudele defunctului ar fi chemate la moștenire prin devoluțiunea succesorală legală și presupune determinarea, prin stabilirea ordinii de preferință după anumite criterii tehnico-juridice, a moștenitorilor efectivi ai lui de cuius.
Temeiul vocației succesorale legale îl constituie căsătoria și rudenia, atât rudenia firească, concepută ca legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, cât și rudenia civilă, concepută ca legătură rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.
Noul Cod civil a preluat dispozițiile din vechiul art. 45 C.fam. și definește rudenia în linie dreaptă ca fiind legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană, iar rudenia în linie colaterală ca rezultând din faptul că mai multe persoane au un ascendant comun. Afinitatea prevăzută de art. 407 NCC sau concubinajul nu creează drepturi succesorale.
Un criteriu important în stabilirea sferei rudelor chemate de lege la moștenire îl reprezintă gradul de rudenie, această noțiune fiind folosită pentru a stabili distanța între rude, legăturile de rudenie putând fi mai apropiate sau mai depărtate
Gradul de rudenie se stabilește în linie dreaptă, după numărul nașterilor (copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea), iar în linie colaterală după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă (frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătușa și nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea).
Potrivit dispozițiilor alin. 2 al art. 963 NCC, în cazul rudeniei în linie dreaptă (descendenți și ascendenți), vocația succesorală legală este nelimitată, în timp ce, în cazul rudeniei în linie colaterală, legiuitorul a limitat vocația la moștenire până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv, acesta fiind, practic, primul instrument tehnico-juridic de restrângere a cercului rudelor chemate la moștenire.
Principul reciprocității vocației succesorale legale generale se aplică în materia moștenirii legale și vizează numai vocația succesorală generală, deci numai posibilitatea abstractă ca o persoană să o moștenească pe alta.
În sens pozitiv, principiul exprimă regula de drept conform căreia dacă o persoană are vocație succesorală legală generală la moștenirea lăsată de o altă persoană, atunci și aceasta din urmă are vocație succesorală la moștenirea celei dintâi, pe când sensul negativ ne indică că dacă o persoană nu are vocație succesorală la moștenirea alteia, nici aceasta nu are vocație succesorală în raport cu prima persoană.
Ca excepție de la acest principiu, precizăm cazul în care nulitatea căsătoriei putative intervine după decesul unuia dintre soți adică, în ipoteza în care soțul care a fost de
bună-credință supraviețuiește celuilalt soț, atunci el va putea veni la moștenirea soțului decedat.
În absența fizică sau juridică a moștenitorilor legali, dar și a legatarilor care să aibă vocație la întreaga moștenire, adică în ipoteza unei moșteniri vacante alin. 3 al art. 963 NCC stabilește vocația dobândirii bunurilor de către stat, patrimoniul fiind transmis comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii.
Principiile generale al devoluțiunii legale
Sfera destul de largă a persoanelor cărora legiuitorul le recunoaște o vocație succesorală generală la moștenire determină instituirea unei ordini de chemare la moștenire, pentru stabilirea vocației succesorale efective.
Această ordine este guvernată de trei principii:
principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori,
principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă;
principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad.
Elementul de noutate este dat de opțiunea legiuitorului de a introduce aceste principii, create de literatura de specialitate, în mod expres în NCC, pe această cale fiind recunoscută valoarea de principii de bază ale devoluțiunii legale.
1.6.2 Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali
Cunoscut și sub denumirea de principiul priorității claselor, acest principiu exprimă regula de drept conform căreia clasele de moștenitori sunt chemate să culeagă patrimoniul succesoral într-o anumită ordine instituită de Codul civil.
Prin conceptul de clasă de moștenitori înțelege o categorie de rude cu vocație succesorală legală generală care, în mod colectiv, exclude sau este exclusă de o altă categorie, chiar dacă rudele din categoria exclusă ar fi în grad de rudenie mai apropiat față de defunct decât rudele din categoria chemată (de ex., nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul II, exclude de la moștenire pe părinții defunctului, rude de gradul I).
Astfel, alin 1 al art. 964 NCC introduce implicit un nou mijloc tehnico-juridic de stabilire a ordinii de preferință între diferitele categorii de rude (după cel al gradului de rudenie); de altfel, se mențin cele patru clase de moștenitori reglementate în codul civil anterior, stabilindu-se și ordinea în care acestea vin la succesiune: clasa I, numită și clasa descendenților, formată din toți descendenții defunctului, fără limită în grad (copii, nepoți, strănepoți etc); clasa a II-a, numită și clasa ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați, formată din părinții defunctului, frații și surorile acestuia, împreună cu descendenții lor până la gradul al IV-lea inclusiv (nepoți de frate, strănepoți de frate); clasa a III-a, numită și clasa ascendenților ordinari, formată din bunicii, străbunicii ș.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad; clasa a IV-a numită și clasa colateralilor ordinari, formată din unchii și mătușile defunctului, verii primari ai acestuia, frații și surorile bunicilor defunctului.
De exemplu, rudele din clasa I, care vor și pot să vină la moștenire, înlătură pe cei din celelalte clase; rudele din clasa a Il-a vin la moștenire numai dacă nu există rude din clasa I sau acestea nu vor (sunt renunțători) sau nu pot (sunt nedemni) veni la moștenire.
În principiu, o rudă face parte dintr-o singură clasă, însă, ca excepție, este posibil ca legătura de rudenie să fie dublă și persoana să facă parte din două clase, cum ar fi de exemplu, situația copilului născut din căsătoria încheiată între nepotul defunctului și nepotul de frate al defunctului, care va face parte din clasa I ca strănepot al defunctului și din clasa a Il-a în calitate de strănepot de frate , și care, în acest caz, va putea opta pentru una dintre cele două calități
În cazul soțului supraviețuitor al defunctului acesta nu face parte din nicio clasă de moștenitori legali, el neavând calitatea de rudă cu defunctul. Legiuitorul i-a recunoscut soțului supraviețuitor un drept de moștenire legală, indiferent de clasa de moștenitori legali cu care vine în concurs; prin urmare, acesta nu exclude și nu este exclus de nicio clasă de moștenitori
În cazul chemării la moștenire a două clase de moștenitori în același timp ipoteza presupune dezmoștenirea unei întregi clase de moștenitori legali, care însă, având calitatea de moștenitori rezervatari, vor culege totuși, cu titlu de rezervă, o parte din patrimoniul succesoral, chiar împotriva voinței lui de cuius. Spre exemplu, dacă toți descendenții defunctului sunt dezmoșteniți prin testamentul lăsat de către de cuius, atunci ei vor culege doar rezerva legală, cotitatea disponibilă revenind rudelor din clasa a II-a de moștenitori legali.
Până la consacrarea expresă în art. 964 alin. 2 NCC, această soluție a rezultat din interpretarea logică a legislației.
Totuși, formularea din alin. 2 al art. 964 NCC este neclară, întrucât, având în vedere că a avut loc o dezmoștenire, nu se poate ajunge la situația în care moștenitorul exheredat să culeagă întreaga moștenire: fie va avea dreptul la rezervă, dacă este moștenitor rezervatar, fie va fi exheredat total dacă nu este moștenitor rezervatar. Iar singura situație în care putem vorbi de venirea concomitentă la moștenire a două clase de moștenitori este atunci când au fost dezmoșteniți moștenitori rezervatari, care vor culege rezerva legală și vor veni la moștenire alături de clasa subsecventă.
1.6.3 Principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă
Alineatul 3 al art. 964 NCC exprimă regula de drept conform căreia în cadrul aceleiași clase de moștenitori legali, rudele de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire pe rudele de grad mai depărtat. Spre exemplu, copiii defunctului, ca rude de gradul I, înlătură de la moștenire pe nepoții defunctului, care sunt rude de gradul al II-lea. Astfel, vocația concretă la moștenire depinde de apropierea gradului de rudenie față de cel care lasă moștenirea.
Prin axcepție clasa ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați, respectiv clasa a II-a de moștenitori, părinții defunctului, deși sunt rude de gradul I, nu înlătură de la moștenire pe frații sau surorile defunctului, care sunt rude de gradul al II-lea, și nici pe descendenții din frați și surori (nepoți de frate, strănepoți de frate), care sunt rude de gradul al III-lea sau al IV-lea; legiuitorul a dispus ca aceste rude să vină împreună la moștenire, primind anumite cote prestabilite, după cum rezultă din art. 978 NCC care reglementează împărțirea moștenirii în ipoteza venirii concomitente la moștenire a ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați.
Atunci când devin incidente regulile privitoare la reprezentarea succesorală, există posibilitatea ca în cadrul aceleiași clase rudele de grad mai apropiat cu defunctul să vină la moștenire împreună cu rudele de grad mai depărtat; acestea din urmă, având calitatea de reprezentanți, vor urca în gradul celor pe care îi reprezintă.
1.6.4. Principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire
Alineatul 4 al art. 964 NCC exprimă regula de drept potrivit căreia rudele din aceeași clasă de moștenitori legali și cu același grad de rudenie în raport cu defunctul împart moștenirea în mod egal, pe capete. Spre exemplu, dacă la moștenire vin trei descendenți de gradul I, moștenirea se împarte în trei părți egale sau, în cazul în care la moștenire vin doi frați buni, fiecare va culege jumătate. Această egalitate nu suportă excepții individuale sub aspectul sexului, vârstei, ordinii nașterilor, adopției etc.
Prin excepție împărțirea pe tulpin operează în cazul în care rude de același grad vin la moștenire prin intermediul reprezentării succesorale, împărțirea nu se face pe capete, în mod egal, ci în funcție de numărul tulpinilor..
În cazul în care la moștenire vin mai mulți colaterali privilegiați care provin din părinți diferiți (frați buni, frați uterini sau frați consangvini), împărțirea nu se face pe capete, în mod egal, ci se face mai întâi pe linii: linia paternă va lua jumătate din cota parte care se cuvine colateralilor privilegiați, iar linia maternă va culege cealaltă jumătate. Jumătatea corespunzătoare liniei paterne va fi împărțită în mod egal între frații consangvini, iar jumătatea care corespunde liniei materne va fi împărțită în mod egal între frații uterini. Frații buni (cei care sunt frate cu defunctul atât după tată, cât și după mamă) beneficiază de cotă-parte pe ambele linii (beneficiul dublei legături).
Dacă sunt îndeplinite condițiile reprezentării succesorale, liniile vor fi împărțite pe tulpini, iar apoi cota corespunzătoare fiecărei tulpini va fi împărțită pe capete.
CAPITOLUL II
REZERVA SUCCESORALĂ ȘI COTITATEA DISPONIBILĂ
2.1. Scurt istoric. Noțiuni introductive. Caracterele juridice ale rezervei succesorale
Rezerva succesorală se definește ca acea parte a patrimoniului unei persoane care nu poate face obiectul actelor de dispoziție cu titlu gratuit sau dezmoștenirii și care este rezervată anumitor moștenitori ai săi, numiți, în consecință, rezervatari.
Diferența până la totalul bunurilor succesiunii se constituie în cotitate disponibilă, de care de cuius poate dispune în mod liber.
Dacă de cuius depășește cotitatea disponibilă prin liberalități sau încalcă rezerva prin dezmoșteniri, moștenitorii rezervatari pot cere, la data deschiderii succesiunii, respectarea cotelor rezervate lor din succesiune.
Prin urmare, rezerva succesorală se prezintă ca o instituție de ordine publică care limitează caracterul absolut al proprietății unei persoane și libertatea sa contractuală în favoarea menținerii solidarității familiei, a egalității moștenitorilor (în special a descendenților) și, nu mai puțin important, a protejării moștenitorilor împotriva eventualelor abuzuri ale lui de cuius.
Încă din start trebuie menționat faptul că rezerva este o parte a moștenirii, deci are caracter succesoral, ce se atribuie moștenitorilor rezervatari împotriva voinței defunctului.
C moștenire, a cărei parte este, se are în vedere nu numai patrimoniul defunctului la data morții, dar și donațiile pe care le-a făcut în timpul vieții și care se adaugă la activul net al patrimoniului succesoral pentru calcularea rezervei.
Rezerva succesorală este individualizată în mod direct prin aplicarea art. 1088 N.C.C. De asemenea rezerva are menirea de a conserva, pentru moștenitorii îndreptățiți, o parte din valoarea moștenirii și nu anumite bunuri sau o parte din fiecare categorie de bunuri. Pentru a putea beneficia de rezervă, rezervatarii trebuie să vină efectiv la moștenire, întrunind toate condițiile cerute de lege.
Ținând cont de faptul că rezerva este o parte a moștenirii care se atribuie rezervatarilor în calitate de moștenitori legali, ea poate fi pretinsă numai de cei care vin efectiv la moștenire, deci îndeplinesc condițiile necesare pentru aceasta, adică au capacitate succesorală, vocație concretă la moștenire și nu sunt nedemni și acceptă moștenirea.
Conferind calitatea de moștenitor rezervatar descendenților, ascendenților privilegiați și soțului supraviețuitor al defunctului, legea condiționează dreptul la rezervă de chemarea efectivă la moștenire și de acceptarea ei.
Cu titlul de exemplu, părinții nu au dreptul la rezervă în prezența descendenților deoarece fac parte din clasa a II-a de moștenitori legali, iar nepoții în prezența copiilor defunctului, dat fiind că sunt rude de gradul II-nu au vocație concretă.
De asemenea, nedemnitatea sau renunțarea la moștenire-desființând cu efect retroactiv vocația succesorală-desființează și dreptul la rezervă..
Fiind o parte a moștenirii, atribuirea rezervei implică și obligația de plată a datoriilor (ar trebui la un moment dat comunitatea sanctionata pentru cel care ascunde bunuri/donații în cazul în care este rezervatar)
Cercul moștenitorilor rezervatari și cuantumul rezervei sunt stabilite imperativ de lege, neputând fi modificate prin voința celui care lasă moștenirea, nici chiar cu acordul viitorilor moștenitori rezervatari care ar consimți la micșorarea cuantumului rezervei.
De altfel, un asemenea act ar fi un pact asupra unei moșteniri viitoare interzis.
Însă el ar fi nul absolut chiar dacă ar îmbrăca forma unei dispoziții testamentare, făcută de testator.
Așa cum am afirmat deja rezerva succesorală este stabilită imperativ de lege, dar legea stabilește numai dreptul la rezervă, nu și obligativitatea acceptării ei. Mai mult, menționăm că dreptul la rezervă e un drept propriu, născut în persoana moștenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii, iar nu dobândit de la defunct. (deși are ca obiect patrimoniul defunctului).
Actele încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la rezervă sunt sancționate cu nulitatea absolută întrucât dezmoștenirea rezervatarilor contravine celor mai elementare norme de morală, echitate, rezerva succesorală având, în ultimă instanță, și caracter social, familia-cea mai importantă formă de comunitate umană.
Cum spuneam anterior dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana moștenitorilor rezervatari la data deschiderii moștenirii, iar nu dobândit de la defunct.
În privința dreptului la rezervă descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor-nu sunt succesori în drepturi față de actele încheiate de defunct și prin care se aduce atingere acestui drept, ci au calitatea ce terți și, astfel, aceste acte nu le sunt opozabile. Celelalte acte încheiate de cel care lasă moștenirea, produc efecte față de moștenitorii rezervatari, ca și față de orice alt moștenitor.
Având în vedere că atât cotitatea disponibilă și, indirect, rezerva succesorală sunt determinate ca părți din moștenire, ca fracțiuni din “bunurile defunctului”, în principiu, moștenitorii rezervatari au dreptul la rezervă, în natură, iar nu sub forma echivalentului în bani.
Moștenitorii rezervatari își valorifică dreptul la rezervă nu în calitate de creditori ai unei creanțe, ci în calitate de proprietari (coproprietari în indiviziune) de bunuri.
Dacă prin actele liberale ale defunctului s-a adus atingere rezervei, ea trebuie să fie reîntregită în natură, iar nu prin echivalent. De exemplu, donatarul sau legatarul nu ar putea obliga pe rezervatar să accepte contravaloarea rezervei; în limita rezervei donația urmează să fie rezolvită, respectiv legatul devine ineficace, moștenitorul rezervatar dobândind proprietatea bunului în limita rezervei. Nici defunctul nu poate nesocoti dreptul la rezervă în natură, de exemplu, să dispună vânzarea prin licitație a imobilului și atribuirea sau reîntregirea rezervei din prețul obținut.
Doar în mod excepțional, rezerva poate fi atribuită/întregită sub forma unui echivalent în bani.
Moștenitorul rezervatar poate accepta atribuirea/întregirea rezervei sub forma unui echivalent bănesc. Însă el are dreptul, iar nu și obligația de a pretinde rezerva în natură.
În final se impune a menționa că dreptul la rezervă în natură nu vizează totalitatea bunurilor din patrimoniul defunctului (cotă-parte din toate bonurile).
Dacă valoarea obiectului liberalității (de exemplu, a bunului donat sau lăsat legat) se încadrează în limitele cotității disponibile, beneficiarul liberalității îl poate păstra, rezerva fiind satisfăcută în natură din alte bunuri, inclusiv sume de bani, existente în patrimoniului defunctului.
Prin urmare, dispunătorul are o facultate de alegere; poate hotărî bunurile (de exemplu, anumite lucruri mobile sau imobile) care vor alcătui obiectul liberalității în limita cotității disponibile și, implicit rezerva în natură.
Un alt caracter al rezervei îl reprezintă individualitatea ei.
Astfel, deși se atribuie în indiviziune rezervatarilor, se calculează în funcție de fiecare moștenitor rezervatar care vine efectiv la moștenire.
În literatura de specialitate se amintește caracterul indisponibil al rezervei, indisponibilitate care este relativă, operează numai dacă există moștenitori rezervatari și parțială-vizează numai o fracțiune din moștenire și numai acele acte ale defunctului care sunt liberalități. În practica instanței supreme rezerva a fost declarată chiar și inalienabilă și insesizabilă.
În prezența moștenitorilor rezervatari la data deschiderii moștenirii, actele liberale ale defunctului prin care se aduce atingere rezervei moștenitorilor rezervatari sunt supuse reducțiunii până la limita cotității disponibile.
2.2. Moștenitorii rezervatari. Întinderea rezervei. Calculul rezervei
Potrivit art. 1087 N.C.C. calitatea de moștenitor rezervatar aparține:
soțului supraviețuitor – adică persoanei care îndeplinește calitatea de soț al defunctului la data deschiderii succesiunii
descendenților-prin descendenți se înțeleg copiii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă la infinit, din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție;
ascendenților privilegiați – prin ascendenți privilegiați se înțeleg tatăl și mama defunctului din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție
Având în vedere că rezerva succesorală se atribuie moștenitorilor cu titlu de moștenire legală, pentru stabilirea vocației concrete a oricărui moștenitor rezervatar se utilizează regulile moștenirii legale.
Cu titlu de noutate față de vechile dispoziții în materie, noul Cod civil reglementează în mod expres noțiunea de rezervă. și stabilește totodată, cuantumul acesteia, prin referire la fiecare rezervatar în parte și nu prin determinarea valorii cotității disponibile în cazul existenței moștenitorilor rezervatari.
Astfel, valoarea rezervei este stabilită ca o cotă fixă (jumătate) dintr-o cotă variabilă, aceasta din urmă urmând a fi stabilită art. 1088 N.C.C. teza finală..
CAPITOLUL III
REZERVA SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR
COTITATEA DISPONIBILĂ A SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR ÎN CONCURS CU COPIII DINTR-O ALTĂ CĂSĂTORIE A DEFUNCTULUI
3.1. Cuantumul rezervei soțului supraviețuitor
Rezerva soțului supraviețuitor este de jumătate din cota sa de moștenire legală ce i . cuvine în funcție de clasa de moștenitori cu care vine în concurs .
Pe cale de consecință, rezultă următoarele cote de rezervă ale soțului supraviețuitor:
optime din masa succesorală, dacă vine în concurs cu clasa întâi de moștenitori-clasa desendenților;
o șesime din masa succesorală, dacă vine în concurs cu ascendenții privilegiați și
colateralii privilegiați;
o pătrime din masa succesorală, dacă vine în concurs numai cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați;
trei optimi din masa succesorală, dacă vine în concurs cu clasa a treia de moștenitori clasa ascendenților ordinari sau cu clasa a patra de moștenitori-clasa colateralilor ordinari;
jumătate din masa succesorală, dacă nu există rude în grad succesibil sau dacă, deși există, ele nu pot, datorită nedemnității ori nu doresc (datorită renunțării) să vină la moștenire
Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire împreună cu vreuna din clasele de moștenitori legali, cota ce i se cuvine cu titlu de moștenitor rezervatar se va stabili cu precădere față de cotele legale sau de rezervă ale clasei de moștenitori concurente.
Raportat la Codul de la 1864, art.1088 din N.C.C. impunând o nouă soluție potrivit căreia imputarea cotei de rezervă a soțului supraviețuitor asupra întregii mase succesorale va avea ca efect modificarea corespunzătoare a cotelor succesorale legale sau de rezervă ale moștenitorilor cu care concurează.
Așadar, atât întâietatea cât și modificarea corespunzătoare a cotelor celorlalte clase și-au pierdut din relevanța juridică în condițiile noilor reglementări ale moștenirii legale, deoarece cotele de moștenire sunt determinate pentru fiecare clasă în parte și pentru soțul supraviețuitor.
Trebuie menționat că soțul supraviețuitor este rezervatar numai în ceea ce privește dreptul de moștenire legală, nu și în ceea ce privește dreptul său de abitație sau dreptul special asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic, de cuius putând dispune de aceste bunuri în mod liber.
Față de dispozițiile Legii nr. 319/1944, art. 1088 N.C.C. nu aduce modificări în privința cuantumului rezervei soțului supraviețuitor, dar înlătură orice nelămuriri în privința modului de imputare a cotei de rezervă a acestuia asupra masei succesorale.
3.2. Reglementarea și justificarea cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor
Regula statuată de art. 1090 N.C.C. dispune că atunci când soțul supraviețuitor vine la moștenire cu copii care sunt numai ai lui de cuius, acesta nu poate beneficia de liberalitățile/exheredările făcute de soțul decedat în limita cotității disponibile ordinare-reglementate de art. 1089 N.C.C.-cumulate rezervei sale, ci numai în limita unei cotități disponibile speciale, egală cu partea copilului care a luat mai puțin (limită variabilă), cel mult un sfert din moștenire (limită fixă maximă).
Scopul acestei reguli este ocrotirea copiilor lui de cuius împotriva influențelor și presiunilor pe care soțul din ultima căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui unui/unor copii care nu sunt și ai săi.
În principiu, dezbaterea succesiunii de către soțul supraviețuitor în concurs cu copiii vitregi se poate dovedi mai problematică pentru acesta, de unde și interesul protejării și al menținerii situației sale materiale din timpul căsătoriei.
Noțiunea de liberalități făcute de soțul decedat soțului supraviețuitor necesită câteva explicații.Astfel, alineatul (1) al art. 1090 N.C.C. utilizează termenul de “liberalități neraportabile” pentru a defini cotitatea disponibilă specială ca acea parte a moștenirii, care nu se confundă cu cotitatea disponibilă ordinară, dar se cumulează cu cota de rezervă care îi revine soțului supraviețuitor.
Prin urmare, orice donație neraportabilă sau legat dispuse în timpul ultimei căsătorii (sau înaintea acesteia, dacă perspectiva acestei căsătorii a fost cauza impulsivă și determinantă a liberalității) care depășește rezerva atribuită soțului supraviețuitor va necesita efectuarea controlului limitelor de valoare acceptată, impus de art. 1090 N.C.C., dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții ale textului legal.
Interpretarea ad litteram a textului ar reduce câmpul de aplicare al art. 1090 N.C.C. doar la donațiile scutite de raport, ceea ce nu mai realizează scopul avut în vedere de legiuitor.
Trebuie menționat că donațiile raportabile nu sunt avute în vedere de textul analizat întrucât ele nu determină modificarea atribuirii cotității disponibile către succesori.
Desigur, soțul supraviețuitor poate fi avantajat și în mod indirect, prin exheredarea descendenților sau doar a unora dintre ei, de aceea art. 1090 N.C.C. rămâne aplicabil și în această ipoteză, conform alin. (3).
Totuși, în această ultimă ipoteză, câteva precizări sunt necesare: alin. (3) al art. 1090 N.C.C. are rolul a întări aplicarea regulii conform căreia soțul supraviețuitor nu poate primi, în nicio situație, mai mult decât este stabilit în alin. (1); însă, dacă aplicăm în mod corespunzător și dispozițiile alin. (2), acordând descendenților diferența dintre cotitatea disponibilă, stabilită potrivit art. 1089 NCC, și cotitatea disponibilă specială, se încălcă în mod flagrant voința exheredării, exprimată de testator în privința acestor moștenitori.
De aceea, în literatura de specialitate se considerăm că, în lipsa altor liberalități care să epuizeze cotitatea disponibilă ordinară, aceasta urmează a fi împărțită conform regulilor moștenirii legale unei clase subsecvente, fără ca soțul supraviețuitor sau descendenții exheredați să poată beneficia de aceasta
Noțiunea de „alți descendenți decât cei comuni lor” este utilizată pentru a numi descendenții dintr-o căsătorie anterioară a soțului decedat, descendenții din afara ultimei căsătorii a soțului decedat sau descendenții adoptați înaintea ultimei căsătorii a soțului decedat.
Este indiferent dacă acești descendenți sunt de gradul I sau mai îndepărtați în grad de autorul lor, ori dacă că vin în nume propriu sau prin reprezentare la moștenirea acestuia.
Noțiunea de “partea descendentului care a primit cel mai puțin” numește rezerva succesorală a fiecărui descendent, calculată conform dispozițiilor art. 1088 N.C.C.
În conformitate cu dispozițiile alin. (2) al art. 1090 NCC, dacă, după stabilirea cotității disponibile speciale a soțului supraviețuitor, rămâne și o cotitate disponibilă ordinară, iar aceasta nu este destinată achitării altor liberalități dispuse de de cuius, atunci ea va fi acordată doar descendenților, conform regulilor moștenirii legale.
Soluția noului Cod civil este nouă, prin raportare la poziția doctrinei referitoare la aplicarea art. 939 C.civ.
Să presupunem că de cuius are un copil dintr-o căsătorie anterioară și îi lasă prin legat întreaga moștenire soției supraviețuitoare.
Într-o astfel de situație, calculăm mai întâi rezervele moștenitorilor (soțul 1/8, copilul are o rezervă de 3/8, rezerva totală este de 1/2 din moștenire), deducem că ne rămâne 1/2 de acordat soțului supraviețuitor, comparăm această valoare cu 1/4 (limita fixă) și cu 3/8 rezerva fiecărui copil și decidem că îi mai putem acorda soțului, cu titlu de cotitate disponibilă specială, încă 2/8 din succesiune. Deci, soțul va putea încasa 3/8 din succesiune, iar restul de cotitate disponibilă ordinară de 2/8 va fi luat de descendent, în plus față de cota sa de rezervă.
De asemenea, să presupunem că de cuius are doi copii, dintre care unul dintr-o căsătorie anterioară, și îi lasă prin legat întreaga moștenire soției supraviețuitoare.
Într-o astfel de situație, calculăm mai întâi rezervele moștenitorilor (soțul 1/8, fiecare copil are o rezervă de 3/16, rezerva totală este de 1/2 din moștenire), deducem că ne rămâne 1/2 de acordat soțului supraviețuitor, comparăm această valoare cu 1/4 (limita fixă) și cu 3/16 rezerva fiecărui copil și decidem că se mai poate acorda soțului, cu titlu de cotitate disponibilă specială, încă 3/16 din succesiune. Așadar, soțul va putea încasa 5/16 din succesiune, iar restul de cotitate disponibilă ordinară de 5/16 va fi împărțită în mod egal de descendenți.
Să presupunem că de cuius are trei copii, dintre care unul dintr-o căsătorie anterioară, și îi lasă prin legat întreaga moștenire soției supraviețuitoare. Într-o astfel de situație, calculăm mai întâi rezervele moștenitorilor (soțul 1/8, fiecare copil are o rezervă de 1/8, rezerva totală estede 1/2 din moștenire), deducem că ne rămâne 1/2 de acordat soțului supraviețuitor, comparăm această valoare cu 1/4 (limita fixă) și cu 1/8 rezerva fiecărui copil și se poate stabili că I se mai poate acorda soțului, cu titlu de cotitate disponibilă specială, încă 1/8 din succesiune.
Deci, soțul va putea încasa 2/8 din succesiune, iar restul de cotitate disponibilă ordinară de 3/8 va fi împărți: în mod egal de descendenți. În acest caz, soțul nu poate fi gratificat cu mai mult decât ar primi prin moștenirea legală, iar în cazul a mai mult de patru copii, soțul ar putea fi gratificat cu o valoare inferioară cotei sale de moștenire legală.
3.3. Dreptul special la moștenire al soțului supraviețuitor asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodariei casnice și asupra darurilor de nuntã
În cuprinsul art. 974 N.C.C. se stauează dreptul special la moștenire al soțului supraviețuitor. Astfel, potrivit acestui text al N.C.C. „când nu vine în concurs cu descendenții defunctului, soțul supraviețuitor moștenește, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul și obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților”.
Așadar, în cazul în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu altă clasă de moștenitori decât clasa I, el va dobândi, peste partea sa succesorală, un drept de moștenire special asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic, indiferent de întinderea lor.
Scopul acestui drept special este de a se asigura soțului supraviețuitor o continuitate a condițiilor de viață de care s-a bucurat alături de defunct. în categoria mobilierului și obiectelor de uz casnic intră bunurile folosite la mobilarea locuinței soților precum și bunurile care prin natura și prin afectațiunea lor concretă au fost destinate folosirii în gospodăria casnică, ținându-se însă cont de condițiile și nivelul de trai al soților.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, a fost eliminat dreptul special al soțului supraviețuitor asupra darurilor de nuntă.
Denumirea marginală corespunde conținutului normativ al textului și elimină controversa existentă în doctrină cu privire la natura juridică a acestui drept special, legat prezumat sau drept special de moștenire legală.
Dreptul special al soțului supraviețuitor există numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: soțul supraviețuitor să nu vină la moștenire în concurs cu descendenții lui de cuius, iar soțul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin donații sau legate, adică soțul supraviețuitor să nu fi fost dezmoștenit de către defunct cu privire la acest drept, nefiind rezervatar cu privire la aceste bunuri.
Înlăturarea dreptului special al soțului supraviețuitor de către de cuius se poate face fie prin instituirea de legate care să aibă ca obiect partea sa din mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice (exheredare indirectă), fie prin înlăturarea de la moștenire a soțului supraviețuitor.
CAPITOLUL IV
REZERVA DESCENDENȚILOR
4.1. Întinderea rezervei descendenților, noțiunea de descendent
Rezerva fiecărui descendent este de jumătate din cota sa de moștenire legală.
Mai întâi însă trebuie stabilită noțiunea de descendent.
Astfel, potrivit art. 975 N.C.C. “Descendenții sunt copiii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă la nesfârșit.
Legiuitorul stabileștie apoi contribuția dretului la moștenire a descendenților, indicând și cota lor de moștenire legală.
(2) Descendenții defunctului înlătură moștenitorii din celelalte clase și vin la moștenire în ordinea proximității gradului de rudenie. Dispozițiile art. 964 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3) În concurs cu soțul supraviețuitor, descendenții defunctului, indiferent de numărul lor, culeg împreună trei sferturi din moștenire.
(4) Moștenirea sau partea din moștenire care li se cuvine descendenților se împarte între aceștia în mod egal, când vin la moștenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la moștenire prin reprezentare succesorală.”
Din dispozițiile art. 1088 N.C.C. rezultă că un descendent va avea o rezervă de jumătate din moștenire, doi descendenți o pătrime fiecare, trei descendenți o șesime fiecare, patru descendenți o optime fiecare și așa mai departe.
În comparație cu dispozițiile art. 841 vechil C.civ, art. 1088 N.C.C. dispune o diminuare a rezervei descendenților, începând cu rezerva cuvenită pentru doi moștenitori descendenți rezervatari.
Dacă de cuius a avut descendenți care, la data deschiderii succesiunii, erau decedați sau nedemni, la stabilirea cuantumului rezervei aceștia nu sunt luați în considerare decât dacă au avut la rândul lor descendenți care pot și vor să vină la moștenirea lui de cuius, prin reprezentare sau în nume propriu.
4.2. Calculul rezervei în situația în care la moștenire vin descendenți de alt grad decât gradul I
Descendenții renunțători nu sunt luați în calcul la stabilirea rezervei, iar dacă au avut descendenți, descendenții aceștia vor putea veni la moștenire doar în nume propriu.
Atunci când descendenții nu sunt de gradul I, rezerva se calculează după cum vin la moștenire prin reprezentare sau în nume propriu. Astfel, dacă vin prin reprezentare, rezerva se stabilește după numărul tulpinilor și se împarte în mod corespunzător, iar dacă vin în nume propriu, rezerva se stabilește pe capete.
Prin efectul reprezentării succesorale, reprezentanții au dreptul la partea din succesiune ce s-ar fi cuvenit autorului lor. Spre deosebire de dispozițiile art. 664 C. civ, noul Cod civil transferă punctul de interes al instituției asupra instrumentului tehnic care permite reprezentării să asigure egalitatea liniilor de descendenți în orice ipoteză și anume tulpinii, prin tulpină înțelegându-se fie moștenitorul care vine în nume propriu la moștenire, fie autorul comun din care coboară reprezentanții, ambii situați întotdeauna în cel mai apropiat igrad de de cuius (I, la clasa descendenților, respectiv al II-lea pentru colateralii privilegiați)
Această definire a tulpinii prezintă importanță, deoarece în cazul în care o linie este compusă din mai multe generații, unul dintre membrii nu poate beneficia de reprezentare decât dacă toți cei din care descinde îndeplinesc condițiile de a fi reprezentați, astfel încât reprezentarea să urce până la fondatorul tulpinii și, în final, la de cuius; în acest sens, reținem regula că reprezentarea nu poate opera per saltum et omissio medio, adică cu ignorarea sau lăsarea deoparte a vreunei legături a lanțului generațiilor.
În cazul în care în cadrul unei tulpini unul sau mai mulți descendenți sunt nedemni sau lipsiți de capacitate succesorală, dacă sunt îndeplinite condițiile reprezentării, se va proceda la o împărțire pe ramuri: partea din moștenire corespunzătoare tulpinii cu descendenți predecedați se va împărți în atâtea părți egale câte ramuri a produs respectiva tulpină.
De exemplu, să presupunem că de cuius a avut doi frați, ambii nedemni (F1, F2), de la unul dintre frați rămânând un nepot (N1), iar de la celălalt frate rămânând un nepot (N2) și trei strănepoți (S1, S2 și S3) ai mii alt nepot predecedat (N3).
Dacă reprezentarea operează, atunci moștenirea se va împărți mai întâi pe tulpini (adică în două părți egale), iar partea cuvenită tulpinii ce i-ar fi revenit lui F2 se va împărți la rândul ei în două părți egale, corespunzătoare numărului de ramuri pe care
le-a produs.
În aceste condiții, nepotul de frate N1 va culege o jumătate din moștenirea lui
de cuiuss, N2 pătrime, iar cei trei strănepoți de frate vor dobândi fiecare câte o doisprezecime 1/4 : 3 = 1/12) din succesiune.
Atât în cadrul tulpinii, cât și în cadrul ramurii, împărțirea se face pe capete, adică în părți egale.
În toate cazurile în care condițiile reprezentării succesorale sunt îndeplinite, efectele anterior menționate se produc de drept și imperativ, nefiind nevoie de o hotărâre judecătorească care să pronunțe incidența reprezentării succtesorale și nefiind permis ca de cuius să poată influența regulile acestei instituții.
În ceea ce privește această ultimă ipoteză, apreciem că soluția exprimată de doctrină sub imperiul reglementărilor anterioare, în sensul împărțirii moștenirii tot după numărul tulpinilor, pentru că altfel copiii defunctului ar putea modifica cuantumul rezervei prin renunțare, deși rămâne justă, nu mai poate fi primită, având în vedere noul caracter individual al rezervei și imposibilitatea extinderii unui efect al reprezentării în cadrul unei instituții reglementate prin norme imperative.
Mai mult acest argument poate fi susținut și prin dispozițiile alin. (5) al art. 1091 NCC. “rezerva succesorală și cortitatea disponibilă se calculează în funcție de valoarea stabilită potrivit alin. 1. La stabilirea rezervei nu se ține seama de cei care au renunțat la moștenuire, cu excepția celor obligați la raport, potrivit art. 1147 alin. 2”
4.3. Rezerva ascendenților privilegiați
4.3.1. Reglementare. Ascendeții privilegiați
Potrivit art. 976 NCC.
“(1) Ascendenții privilegiați sunt tatăl și mama defunctului.
(2) Colateralii privilegiați sunt frații și surorile defunctului, precum și descendenții acestora, până la al patrulea grad inclusiv cu defunctul.
(3) Ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați vin la moștenire dacă descendenții nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni. Dispozițiile art. 963 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.”
După cum se poate remarca ascendenții privilegiați ai defunctului sunt părinții privilegiați sunt frații și surorile acestuia, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline, precum și descendenții fraților și surorilor defunctului până la gradul al patrulea inclusiv.
În doctrină, clasa a doua de moștenitori legali este calificată drept o clasă mixtă , deoarece este alcătuită din rude de grade diferite, adică din rude de gradul întâi (părinții), rude de gradul al doilea (frații și surorile), respectiv rude de gradul al treilea și al patrulea-descendeți din frați și surori.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, legiuitorul, în NCC. prevede în mod expres în alin. 3 aplicarea principiului venirii în ordinea claselor de moștenitori legali.
4.3.2. Stabilirea rezervei ascendenților privilegiați în concurs cu colateralii privilegiați și soțul supraviețuitor
Rezerva fiecărui ascendent privilegiat este jumătate din cota sa de moștenire legală.
Dacă la data decesului lui de cuius nu există descendenți sau aceștia nu vor sau nu pot să vină la moștenire, legea recunoaște părinților dreptul la rezervă.
Rezultă, astfel, că un singur părinte va avea o cotă de rezervă de:
o doisprezecime din moștenire dacă vine în concurs atât cu soțul supraviețuitor, cât și cu colateralii privilegiați; pentru doi părinți cota de rezervă a fiecăruia ar fi tot de o doisprezecime;
o pătrime din moștenire dacă vine în concurs numai cu soțul supraviețuitor; pentru doi părinți cota de rezervă a fiecăruia ar fi de o optime;
o optime din moștenire dacă vine în concurs numai cu colateralii privilegiați; pentru doi părinți cota de rezervă a fiecăruia ar fi tot de o optime;
o jumătate din moștenire dacă vine singur la moștenire; pentru doi părinți cota de rezervă a fiecăruia ar fi de o pătrime.
Trebuie menționat că, în cazul în care la moștenirea lui de cuius au vocație succesorală mai mulți părinți (maximum patru), cotele indicate se vor modifica în mod corespunzător, cu respectarea dispozițiilor art. 976-980 NCC
De asemenea, subliniem că, deși art. 978 lit. b) NCC face trimitere la o cotă de moștenire care se cuvine ambilor părinți, rezerva acordată acestora trebuie să fie întotdeauna individuală.
În comparație cu dispozițiile art. 843 C.civ., art. 1088 NCC dispune o diminuare semnificativă a rezervei ascendenților privilegiați
CAPITOLUL V
CALCULUL REZERVEI ȘI A COTITĂȚII DISPONIBILE
După prezentarea dispozițiilor privind cunatumul rezervei succesorale și a cotității disponiblie în cele ce urmează voi prezenta cum se stabilește, în concret, în raport de fiecare moștenire în parte, masa de calcul.
Pentru a determina dacă a fost depășită cotitatea disponibilă și dacă rezerva este amenințată, valorile calculate, sub formă de fracții, ale rezervei și ale cotității trebuie suprapuse peste o valoare de referință, cea definită de art. 1091 NCC și cunoscută în mod tradițional sub denumirea de masă de calcul.
Dispozițiile imperative ale art. 1091 NCC reglementează într-o manieră logică procesul de determinare a masei de calcul prin organizarea calculului compunerii masei de calcul, evaluarea bunurilor ce compun această masă și calculul efectiv al valorii masei.
Utilizând un procedeu abstract, art. 1091 NCC recompune patrimoniul lui de cuius ca și cum acesta nu ar fi făcut nici o donație, iar datoriile sunt scăzute din bunurile existente.
Asupra acestei valori determinate teoretic se observă dacă și în ce măsură intenția liberală a lui de cuius, exprimată prin legate sau donații, încalcă rezerva succesorală.
De asemenea, alin. (5) menționează, cu titlu de noutate față de reglementarea anterioară, că la calculul rezervei succesorale pot fi luați în considerare, pe lângă moștenitorii acceptanți, și moștenitorii renunțători, dar numai dacă aceștia au calitatea de donatari ai lui de cuius, iar prin contractul de donație au fost obligați expres la raport, chiar și în condițiile renunțării la moștenire. .
Noțiunea de masă de calcul nu se confundă nici cu noțiunea de masă succesorală-aceasta se referă doar la bunurile care se transmit prin succesiune-și nici cu noțiunea de masă partajabilă-aceasta se referă doar la bunurile ce se transmit în cadrul devoluțiunii universale și cu titlu universal.
Masa de calcul a succesiunii este formată, conform art. 1091 NCC., din bunurile existente din care scădem datoriile și apoi adăugăm în mod fictiv valoarea donațiilor consimțite de de cuius în timpul vieții.
Bunurile existente.
Stabilirea activului brut a succesiunii, realizată prin determinarea bunurilor lăsate de defunct și a valorii acestora, reprezintă o operațiune strict contabilă. „Bunurile existente” sunt toate bunurile care figurează în mod concret în activul patrimoniului lui de cuius: imobile, mobile, creanțe, drepturi de proprietate intelectuală.
Se impun câteva remarci:
bunurile lăsate legat sunt considerate ca existente în activul patrimonial;
nu sunt luate în considerare drepturile care se sting la data morții lui de cuius (uzufructul, renta viageră etc.) sau drepturile sub condiție suspensivă care nu s-a îndeplinit la data deschiderii succesiunii;
drepturile provenind din asigurările de viață ale lui de cuius nu se iau în considerare, întrucât fac obiectul unei stipulații pentru altul;
dacă de cuius era căsătorit sub regimul comunității de bunuri trebuie mai întâi lichidat acest regim, pentru a stabili partea și bunurile care îi revin din această comunitate.
Bunurile identificate în patrimoniul defunctului urmează apoi să fie evaluate, întrucât masa de calcul se stabilește valoric, iar rezerva și cotitatea disponibilă se stabilesc în mod asemănător și nu individualizat asupra unor bunuri.
În principiu, succesorii se pun de acord asupra valorii acestor bunuri, din punct de vedere juridic neexistând nicio ambiguitate în privința datei ce trebuie reținută ca reper în acest sens: este vorba despre data deschiderii succesiunii.
În cazul eventualelor neînțelegeri între moștenitori, aceștia pot apela la efectuarea unei expertize de specialitate (judiciare sau nejudiciare) pentru determinarea obiectivă a valorii de circulație a bunurilor.
Scăderea datoriilor
Stabilirea activului net al succesiunii se realizează prin scăderea pasivului succesoral din activul brut. Pentru stabilirea pasivului se ia în considerare ansamblul datoriilor (datorii nerestituite de de cuius etc.) și al sarcinilor (cheltuieli de înmormântare, cheltuieli cu administrarea și conservarea patrimoniului succesoral etc.) aferente patrimoniului succesoral și care nu se sting ca urmare a morții titularului său.
Este preferată această ordine de efectuare a operațiilor întrucât drepturile creditorilor trebuie satisfăcute cu prioritate față de drepturile legatarilor.
În ipoteza în care soldul este negativ, adică există mai multe datorii decât bunuri în succesiune, el nu va fi reținut în vederea stabilirii unui activ negativ, ci va fi considerat a fi egal cu zero. Soluția este susținută cu necesitate întrucât, altfel, ar însemna crearea pentru creditori a dreptului de a se îndestula din rezultatul etapei următoare de determinare a masei de calcul, și anume reunirea fictivă a donațiilor, ceea ce este imposibil juridic datorită principiului relativității efectelor actului juridic civil.
Reunirea fictivă a bunurilor de care s-a dispus prin donație.
Și această operațiune este una contabilă, ce ține cont de scopul instituției rezervei succesorale de a proteja pe moștenitorii săi atât împotriva liberalităților mortis causa (legate), cât și a celor infer vivos (donații). Toate donațiile, indiferent de forma, vechimea sau denumirea lor, sunt incluse de această reunire dacă se califică drept un act juridic de dispoziție cu titlu gratuit, existând, totuși, și unele limite:
obiectul donației trebuie să existe la data efectuării reunirii fictive; dacă bunul a pierit fortuit, donația nu mai este reținută în vederea reunirii fictive;
fructele și veniturile produse ie bunurile donate nu sunt incluse în câmpul reunirii;
operațiunile cu caracter gratuit, care r.u sunt în fond liberalități, nu sunt incluse în câmpul reunirii: darurile obișnuite, donațiile remuneratorii și, în măsura în care nu sunt excesive, nici sumele cheltuite pentru întreținerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenților, a părinților sau a soțului și nici de cheltuielile de nuntă – alin. (3);
primele achitate în contul unei asigurări de viață nu sunt incluse în câmpul reunirii în măsura în care nu sunt excesive prin raportare la patrimoniul iui de cuius.
Evaluarea bunurilor care fac obiectul donațiilor supuse reunirii fictive se face în funcție 8 de data deschiderii succesiunii, dar avându-se în vedere starea lor de la momentul când a avut loc donația.
Eventual, dacă bunul a suferit transformări, trebuie efectuat și un efort de abstractizare, pentru a stabili care este valoarea bunului fără îmbunătățiri sau fără pagubele imputabile donatarului.
Dacă, însă, ulterior încheierii donației, bunul a făcut obiectul unei înstrăinări,
alin. (3) al art. 1091 NCC. oferă două soluții.
Astfel, în principiu, în situația în care bunul este înstrăinat, se ține cont de valoarea bunului din momentul încheierii actului juridic.
În cazul în care există subrogație, soluția este de a păstra drept reper valoarea noilor bunuri la data deschiderii succesiunii; totuși, și în această situație, se va reveni la prima regulă dacă bunul nou intrat în patrimoniul donatarului este unul de depreciere inevitabilă (de exemplu, se schimbă apartamentul primit donație pentru o motocicletă).
Sumele de bani care fac obiectul reunirii fictive nu sunt supuse principiului nominalismului, ci vor fi indexate cu indicele inflației pentru perioada scursă de la data donației și până la data deschiderii succesiunii.
Punerea în operă a acestor reguli imperative nu este întotdeauna atât de mecanică și cere totuși înțelepciune din partea interpretului legii, scopul legii fiind acela de a căuta avantajul real pe care donația 1-a adus donatarului – tocmai de aceea, în cazul donațiilor cu sarcină, se scade valoarea lor, raportată, apreciem noi, la data achitării lor.
Proba elementelor care fac obiectul determinării masei de calcul.
În practică, în majoritatea cazurilor, părțile sunt de acord în legătură cu identificarea bunurilor, cuantificarea și scăderea pasivului succesoral și reunirea valorii donațiilor, înțelegerea lor fiind adeseori facilitată de consilierea juridică a notarului public. Totuși, dacă între părți apar tensiuni în legătură cu proba elementelor care fac obiectul determinării masei de calcul, trebuie subliniate următoarele reguli de probă:
pentru bunurile existente în patrimoniul succesoral și pentru elementele pasivului, se vor utiliza regulile dreptului comun: regulile de probă aplicabile actelor juridice, pentru sarcini și datorii; regulile de probă pentru dovedirea proprietății asupra bunurilor mobile și imobile, pentru celelalte bunuri;
existența și dovada donațiilor sunt supuse regulilor de formă proprii pentru acest contract; totuși, se aprecieză că, în caz de contestație asupra existenței donației, moștenitorul care solicită reunirea fictivă poate apela la orice mijloc de probă fiindcă nu are calitatea de având-cauza al lui de cuius ci de terț – calitatea de moștenitor rezervatar este proprie moștenitorului (acordată de lege) și nu dobândită de la defunct.
alin. (4) al art. 1091 NCC. oferă un instrument probatoriu special care are drept scop să 13 îi scutească pe moștenitori de proba, efectuată chiar cu orice mijloc, că anumite acte juridice cu titlu oneros sunt, de fapt, liberalități. Proba calificării fiind facilitată, observăm că se instituie un anumit regim particular pentru unele acte juridice în vederea reunirii fictive necesare pentru determinarea masei de calcul incidente în materie succesorală
Domeniul prezumției cu caracter excepțional, stipulată de alin. (4), nu îl constituie toate actele de dispoziție consimțite unui succesibil, ci doar actele impregnate de posibilitatea existenței unei suspiciuni de deghizare a operațiunii de dispoziție cu titlu gratuit, într-un act cu titlu oneros.
Practic, alin. (4) suspectează sinceritatea actelor de dispoziție făcute cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere, fiindcă existența prestațiilor din aceste acte este greu de dovedit, iar păstrarea unui element esențial al dreptului de proprietate indică intenția amânării efectelor actului juridic până la o dată ulterioară (observăm, însă, că textul de lege nu reclamă ca dezmembrămintele să fie constituite viager, aspect care ar putea fi privit inițial ca o eroare de redactare a normei legale, dar apreciem că, în fapt, învestește instanța cu o putere mai largă de apreciere).
Cel de-al doilea criteriu care trebuie îndeplinit pentru existența prezumției este unul personal: actul trebuie încheiat cu un descendent, ascendent privilegiat sau cu soțul supraviețuitor; nu are importanță dacă aceste persoane au sau nu calitatea de moștenitori ai lui de cuius. Neîndeplinirea celor două criterii conduce la inexistența facilității probatorii oferte de alin. (4) și la reînvierea principiilor generale de probațiune.
Regimul prezumției astfel instituite este unul relativ, care vizează gratuitatea actului juridic și valoarea sa în plină proprietate (nu dezmembrământul, valoarea rentei sau a întreținerii). Alineatul (4) oferă posibilitatea înlăturării prezumției de donație dacă cei îndreptățiți să o invoce, adică moștenitorii rezervatari, consimt la înstrăinare.
Se apreciează că acest acord poate fi consemnat chiar în cuprinsul actului juridic de dispoziție sau poate fi dat și ulterior, prin declarație expresă. în ipoteza în care cel interesat nu reușește, prin utilizarea oricărui mijloc probatoriu, să răstoarne această prezumție, atunci donația primită de acesta va fi apreciată ca fiind scutită de raport, în temeiul art. 1150 alin. (1) lit. b) NCC.
Noua instituție a prezumției de donație cunoaște o reglementare în mod sensibil mai amplă sub aspectul actelor juridice și al persoanelor care intră sub incidența sa, în comparație cu dispozițiile art. 845 C.civ.
CAPITOLUL VI
REDUCȚIUNEA LIBERALITĂȚILOR
6.1. Modalități procedurale de exercitare
Reducțiunea reprezintă sancțiunea care se aplică în cazul în care liberalitățile făcute de către de cuius încalcă drepturile moștenitorilor rezervatari, în sensul că depășesc cotitatea disponibilă.
Prin urmare, reducțiunea lipsește de eficacitate aceste liberalități în măsura necesară reîntregirii rezervei. Problema reducțiunii se poate pune numai după deschiderea succesiunii, atât în ceea ce privește donațiile, cât și legatele, însă, așa cum precizează art. 1092 NCC, reducțiunea operează doar dacă moștenitorii îndreptățiți cer aceasta în mod expres.
Deși rezerva este o instituție de ordine publică, efectele sale nu se produc de drept în persoana moștenitorilor rezervatari, ci aceștia trebuie să aibă o atitudine activă pentru a-și putea valorifica acest drept.
Moștenitorii rezervatari sunt liberi să ceară sau nu reducțiunea liberalităților excesive; în cazul în care aleg să nu își valorifice dreptul la rezervă, ei vor deveni moștenitori fără emolument. Renunțarea la dreptul de rezervă survenită după acceptarea succesiunii defunctului poate fi calificată ca o donație indirectă.
În conformitate cu dispozițiile art. 1094 NCC, reducțiunea liberalităților excesive se poate realiza prin două căi procedurale:
prin învoiala părților (reducțiunea convențională) – moștenitorii se pot înțelege direct cu privire la reducțiunea liberalității excesive sau își pot exprima consimțământul cu privire la împărțirea bunurilor și indirect pot adresa și problema reducțiunii;
pe cale judecătorească-în acest caz identificăm două situații:
dacă bunurile se află în posesia celor gratificați, persoanele îndreptățite la rezervă pot introduce o acțiune în reducțiune această acțiune e personală și divizibilă;
dacă bunurile se află în detenția moștenitorilor rezervatari, care refuză să le predea, beneficiarul liberalității trebuie să introducă o acțiune ce vizează predarea lor, iar rezervatarul se poate apăra ridicând excepția reducțiunii sau introducând o cerere reconvențională prin care să ceară reducțiunea.
Indiferent de calea procedurală aleasă pentru valorificarea dreptului la rezervă, aceasta și păstrează caracterul individual, cuantumul acesteia stabilindu-se în funcție de numărul moștenitorilor care îndeplinesc condițiile de a moșteni și, în plus, își clamează partea lor de rezervă.
De exemplu, dacă de cuius are trei copii și lasă prin testament un legat universal, iar în cadrul dezbaterii succesiunii doar un copil își cere rezerva, atunci aceasta va fi de jumătate din succesiune.
Persoanele care pot cere reducțiunea
Pot invoca reducțiunea următoarele persoane: moștenitorii rezervatari (exercitarea dreptului de a cere reducțiunea e condiționată însă de acceptarea succesiunii, iar dreptul de a cere reducțiunea e individul și titularul poate alege să nu-l exercite); moștenitorii rezervatarului decedat (în acest caz e un drept unic, retransmis); creditorii moștenitorului rezervatar-spre deosebire de reglementarea anterioară, aceștia pot exercita acum în mod direct această acțiune în limita sumei datorate, și nu doar pe calea acțiunii oblice; dobânditorii drepturilor succesorale ale moștenitorilor rezervatari (mai puțin în ipoteza dobânditorilor cu titlu particular).
Creditorii lui de cuius nu pot invoca, în principiu, beneficiul reducțiunii liberalităților excesive datorită efectelor acceptării succesiunii, care exclud suportarea pasivului succesoral cu bunurile proprii și înlătură, astfel, posibilitatea creditorilor lui de cuius de a deveni creditori personali ai moștenitorului; singura excepție ar putea-o reprezenta situația creditorilor moștenitorului condamnat ca acceptant forțat, dar și această variantă este exclusă de caracterul limitativ al enumerării utilizate de art. 1093 NCC.
Însă creditorii lui de cuius pot cere achitarea datoriilor cu întâietate față de legate.
Termenul de prescripție
Prescripția dreptului de a invoca rezerva succesorală cunoaște o reglementare diferită după cum bunurile se află în posesia celor gratificați prin liberalități de către de cuius sau nu.
Astfel, în prima situație, moștenitorii rezervatari trebuie să acționeze pentru a-și concretiza dreptul la rezervă într-un termen de trei ani de la data deschiderii succesiunii sau de la data când cei gratificați au intrat în posesia bunurilor succesorale.
Cu titlu de excepție, termenul de trei ani va curge de la o altă dată atunci când moștenitorii nu au cunoscut existența unei liberalități, ipoteză în care prescripția va începe să curgă de la data când moștenitorii au cunoscut existența acesteia.
Pentru această situație, alin. 2 al art. 1095 NCC adaugă, drept condiție necesară, cunoașterea de către moștenitori a caracterului excesiv al liberalității.
Se asemenea, subliniem că existența registrelor notariale de evidențiere a existenței donațiilor și a testamentelor autentice va reduce posibilitatea incidenței acestei ipoteze.
Pentru cea de-a doua situație, când moștenitorii rezervatari au posesia bunurilor succesiunii de la data deschierii succesiunii și nu o pierd în favoarea titularilor liberalităților consimțite de de cuius, prescripția nu curge împotriva acestora, ci a gratificaților care trebuie să își ceară drepturile în contradictoriu cu moștenitorii rezervatari-din acest punct de vedere ridicarea de către moștenitorii rezervatari a excepției de reducțiune este imprescriptibilă extinctiv.
Ordinea reducțiunii liberalității excesive
Principiul care guvernează reducțiunea liberalităților excesive în raport cu rezerva succesorală acordă prioritate menținerii donațiilor – acestea constată drepturi deja transmise-înainte de a da eficiență legatelor.
Natura contractuală a donațiilor și necesitatea apărării stabilității naturale a situațiilor juridice cele mai vechi stabilite sunt argumentele simple și logice care ghidează soluțiile art. 1096 NCC.
Voința prezumată a lui de cuius nu este nici ea ignorată, textul legal permițând, în plus, și exprimarea dorințelor acestuia în cadrul impus de regulile prevăzute ca imperative.
Legatele trebuie reduse înaintea donațiilor.
Altfel spus, donațiile au vocația de a ocupa cotitatea disponibilă înainte ca vreun legat să poată să își producă efectele; nici un legat nu își poate produce efectele în detrimentul unei donații, această regulă fiind imperativă și necunoscând excepții, chiar dacă donația este lipsită de dată certă, întrucât ceea ce apare ca semnificativ nu este data, ci caracterul inter vivos al donației, aflat în opoziție cu caracterul mortis causa al legatului.
Legatele se reduc simultan și proporțional.
În conformitate cu dispozițiile alin. 2 al art. 1096 NCC, toate legatele, indiferent de data, natura lor și beneficiarii lor sunt supuse reducțiunii toate deodată și proporțional cu valoarea lor, adică fiecare legatar contribuie la întregirea rezervei direct proporțional cu valoarea cu care legatul său a încălcat rezerva.
În mod concret, se procedează la calculul părții din moștenire care ar reveni fiecărui legatar conform voinței liberale a lui de cuius, după care se calculează rezerva și apoi se determină valoarea proporțională care se ia de la fiecare legatar pentru complinirea rezervei.
De exemplu, dacă masa de calcul a succesiunii lui de cuius este de 200.000 lei, asupra căreia a instituit un legat universal și unul particular de 50.000 lei, iar singurul moștenitor legal este soțul supraviețuitor care își cere rezerva succesorală, reducțiunea va opera în modul următor: se calculează valoarea legatelor-legatul universal 150.000 lei, iar legatul cu titlu particular 50.000 lei; se calculează valoarea rezervei soțului supraviețuitor-jumătate din succesiune, adică 100.000 lei; se reduc legatele simultan și proporțional – fiecare legatar pierde jumătate (proporția în care legatele încalcă rezerva) din cât trebuia să ia din succesiune, pentru a se respecta rezerva; prin urmare, legatul universal este redus cu 75.000 lei, iar legatul particular cu 25.000 lei; astfel, soțul primește 75.000, plus 25.000, ceea ce reprezintă rezerva sa succesorală de 100.000 lei, legatarul universal primește 75.000 lei și legatarul cu titlu particular 25.000 lei.
Regula impusă de alin. 2 al art. 1096 NCC este una dispozitivă, testatorul putând institui o anumită ordine a reducțiunii legatelor care este obligatorie pentru moștenitorii săi; prin urmare, reducțiunea legatelor nu va mai opera simultan, iar caracterul proporțional se va păstra numai pentru reducțiunea acelor legate numite de de cuius
Donațiile cele mai recente sunt reduse înaintea celor mai vechi.
În conformitate cu dispozițiile alin. (3), principalul criteriu reținut pentru a ordona reducțiunea donațiilor este vechimea acestora, astfel încât donațiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă (adică cea mai apropiată de momentul morții donatarului-de cuius), până când rezerva succesorală este asigurată.
Această regulă atașează o mare relevanță juridică datei încheierii donației și determină interesul părților de a dovedi anterioritatea datei unei donații în raport cu o alta, pentru a înlătura spectrul reducțiunii. Vechimea donațiilor care nu sunt autentice se apreciază după momentul când acestea au dobândit dată certă, cel mai târziu la moartea donatorului.
Criteriul reducțiunii donațiilor în funcție de data lor este unul imperativ, neputând fi modificat de de cuius. Totuși, pentru donațiile care au aceeași dată a încheierii se admite că
de cuius poate autoriza, prin donație sau testament, înlăturarea regulii aplicabile conform
alin. 4 art. 1096 NCC ce dispune reducțiunea concomitentă și proporțională, în favoarea instituirii unei ordini proprii, întocmai ca în cazul legatelor.
Prin urmare, regula că donațiile care au aceeași dată se reduc simultan și proporțional cu valoarea lor, ca și legatele, este una supletiva.
În situația în care bunul care a făcut obiectul donației nu se mai află în patrimoniul donatarului (dar nici nu a pierit din cauze fortuite, fiindcă, în acest caz, nu ar mai fi avut în vedere pentru stabilirea masei de calcul) și nu există în acest patrimoniu o altă valoare care să îl poată înlocui, atunci donatarul este considerat insolvabil, iar alin. 5 al art. 1096 NCC sancționează propunerea doctrinei de a se ignora această donație și a se urmări, în vederea reducțiunii, donația anterioară.
Efectele reducțiunii
Efectele reducțiunii sunt diferite, după cum liberalitățile sunt donații sau legate:
În cazul legatelor, reducțiunea are ca efect ineficacitatea lor în măsura necesară întregirii rezervei; ineficacitatea poate fi: totală (când cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donații) sau parțială (caz în care legatele se reduc proporțional cu valoarea lor).
În cazul donațiilor, reducțiunea are ca efect desființarea lor, în măsura necesară întregirii rezervei; și în acest caz efectele pot fi totale, atunci când cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donații cu dată anterioară, și parțiale ca urmare a desființării donației, moștenitorul rezervatar devine proprietar al bunului donat cu care se întregește rezerva din momentul deschiderii succesiunii.
Dintre modalitățile posibile de efectuare a raportului, raportul prin păstrarea bunului în masa succesorală (în cazul legatelor) sau prin readucerea bunului în masa succesorală (în cazul donațiilor), adică raportul în natură conferă moștenitorilor rezervatari cele mai multe garanții că rezerva la care sunt îndreptățiți le va fi respectată.
Deși soluția reținută de alin. 2 al art. 1097 NCC pare a fi una nedreaptă față de donatari, subliniem că, în multe cazuri, calitatea de donatar aparține chiar moștenitorilor rezervatari.
În această situație, dacă gratificatul este un donatar, față de care efectele contractului deja s-au produs, înainte de data deschiderii succesiunii, acesta trebuie să readucă bunul la masa succesorală, întrucât titlul său s-a desființat, ca și cum dreptul său a fost supus unei condiții rezolutorii, îndeplinită odată cu clamarea rezervei de persoanele îndreptățite. în privința fructelor produse de bunul donat, efectele desființării titlului donatarului retroactivează doar până la data la care acesta a aflat de pretențiile moștenitorilor rezervatari, în conformitate cu dispozițiile alin. 6 al aet. 1097 NCC, soluție diferită față de cea exprimată de art. 854 vechil cod civil, care luau drept reper data deschiderii succesiunii.
Deși reducțiunea în natură este mai sigură, reducțiunea în valoare este mai practică, răspunzând unor situații care se ivesc în practică și fac imposibilă sau dificilă restituirea bunului către rezerva succesorală.
Astfel, reducțiunea se va face nu în natură, ci în echivalent, dacă:
donatarul a înstrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, înainte de data deschiderii succesiunii; înstrăinarea sau grevarea bunului după data deschiderii succesiunii este inopozabilă rezervatarilor; a
donatarul a cauzat prin fapta sa culpabilă pierirea bunului;
donatarul moștenitor rezervatar a primit o donație care este scutită de raport; în acest caz, donația se impută întâi asupra cotității disponibile, iar dacă o depășește se impută asupra rezervei sale; ; dacă donația depășește și cota de rezervă a moștenitorului donatar, ea va fi supusă reducțiunii;
donatarul moștenitor este obligat la raport; în acest caz, donația se impută asupra cotei sale de rezervă, iar ceea ce depășește această valoare se impută asupra cotității disponibile în limita cotei sale de moștenire legală; ceea ce depășește valoarea însumată a celor două porțiuni din masa de calcul va fi supus reducțiunii.
În această ipoteză, dacă partea supusă reducțiunii reprezintă mai puțin de jumătate din valoarea bunului donat, donatarul rezervatar poate păstra bunul; totuși, pentru partea care trebuie să suporte reducțiunea, acesta va opera prin echivalent în forma luării mai puțin sau prin echivalent bănesc. În cadrul literaturii de specialitate s-a apreciat că regula privind modalitatea de funcționare a reducțiunii prin echivalent este supletiva, de cuius putând autoriza o anumită formă particulară a acesteia după cum titularul liberalității este și moștenitor legal sau nu: preluare, imputație, bani.
Subliniem că textul art. 1097 NCC nu face vreo diferență în privința efectelor reducțiunii după natura bunurilor care fac obiectul liberalităților excesive
Reducțiunea unor liberalități speciale
În situația în care obiectul unei liberalității îl constituie un drept viager, evaluarea acesteia în vederea alcătuirii masei de calcul și a determinării măsurii în care această liberalitate poate încălca rezerva succesorală este dificilă, întrucât este influențată de durata de viață a gratificatului și de posibila schimbare a contextului economic în care se execută aceste obligații.
Caracterul aleatoriu al executării acestor obligații are implicații în materia succesorală prin eventualul pericol de încălcare al rezervei succesorale.
Soluția problemei este înfățișată de art. 1098 NCC care pune la dispoziția moștenitorilor rezervatari un drept de opțiune: în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei (vârsta beneficiarului, întinderea dreptului, dinamica economiei etc.), aceștia pot să execute liberalitatea așa cum a fost prevăzută sau să predea beneficiarului liberalității proprietatea cotității disponibile.
Totuși, există și posibilitatea cererii reducțiunii în condițiile dreptului comun, ceea ce implică evaluarea liberalității. Aplicarea art. 1098 NCC se poate face prin bună învoială între moștenitorii rezervatari sau pe cale judecătorească, dar, în acest caz, instanța constatând dezacordul dintre moștenitori nu poate aplica decât soluția reducțiunii din dreptul comun, celelalte două soluții, cu caracter excepțional, rămânând rezervate doar acordului moștenitorilor.
Prima posibilitate împacă două valori care pot ajunge în opoziție: rezerva și executarea liberalității. Renunțarea moștenitorilor rezervatari este însă una interesată de speranța/calculul unui câștig prin păstrarea proprietății asupra cotității disponibile.
Cea de-a doua posibilitate avantajează integritatea rezervei care nu va fi amenințată prin executarea liberalității. Problema care se ridică este aceea de a ști ce proporție din cotitatea disponibilă trebuie transmisă titularului unei astfel de liberalități. În cadrul literaturii de specilaitate s-a apreciat că abandonul proprietății cotității va fi proporțional cu evaluarea dreptului viager, făcută prin orice mijloace consimțite de toate părțile implicate sau de instanța de judecată.
Credem că această ipoteză îi avantajează în mod deosebit pe moștenitorii rezervatari, dacă asupra cotității disponibile trebuie imputate și alte liberalități care îi reduc valoarea și, implicit, diminuează amploarea proprietății care va putea fi abandonată în favoarea titularilor unor astfel de liberalități.
Aplicarea dispozițiilor art. 1098 NCC implică respectarea următoarelor condiții:
liberalitatea să aibă ca obiect dreptul viager de uzufruct, uz, abitație, rentă sau întreținere; nu prezintă importanță dacă dezmembrământul dreptului de proprietate are ca obiect întreaga moștenire, o fracțiune a acestui sau doar un anumit bun;
de cuius să nu fi înlăturat aplicarea art. 1098 NCC, acesta neavând caracter imperativ;
să existe unanimitate în privința opțiunii alese, dacă sunt mai mulți moștenitori rezervatari – în caz contrar, reducțiunea se va face în condițiile dreptului comun;
dacă îi este cedată proprietatea cotității disponibile, beneficiarul e ținut să răspundă de sarcinile succesiunii în limita acestei proprietăți
Imputarea liberalităților
Odată masa de calcul cunoscută, îi suprapunem fracțiile aritmetice care exprimă rezerva și cotitatea disponibilă, obținând astfel valoarea lor pecuniară.
Pentru a putea trece însă la efectuarea reducțiunii și a raportului trebuie, mai întâi, să imputăm liberalitățile, adică să scădem valoarea fiecărei liberalități din partea de moștenire cu care trebuie comparată (rezervă succesorală sau cotitate disponibilă).
Din acest punct de vedere, imputarea liberalităților este decisivă pentru soarta liberalităților. Pentru a explica acest lucru, este necesar să subliniem că imputarea determină partea moștenirii asupra căreia va fi efectuată darea deoparte a valorii liberalității.
În același timp, se impune a menționa și că reducțiunea nu este inevitabilă ori de câte ori liberalitățile depășesc limita cotității disponibile, întrucât există și liberalități care tind să formeze partea succesorală a moștenitorilor rezervatari, acestea fiind astfel sustrase suprapunerii peste cotitatea disponibilă.
Prin aceasta, operăm și prima clasificare a efectelor imputării, distingând între persoanele gratificate cu liberalități care sunt și rezervatari sau nu.
Imputarea liberalităților care gratifică un nerezervatar se efectuează întotdeauna
doar asupra cotității disponibile, iar dacă aceasta este depășită intervine reducțiunea
liberalităților excesive, fără existența vreunei alte posibilități de salvgardare a acestora
Potrivit doctrinei imputarea se efectuează în ordinea inversă a reducțiunii, pentru a se determina liberalitățile care vor deveni ineficace din lipsa emolumentului cotității disponibile, donațiile având prioritate față de legate.
Prin noțiunea de nerezervatar vom identifica pe:
terțul de moștenire, adică persoana care nu este chemată la moștenire datorită lipsei vocației sale succesorale concrete, legale sau testamentare; poate fi o persoană fizică sau juridică;
moștenitorul legal cu vocație concretă la succesiune, căreia legea nu îi acordă dreptul la rezervă: colateralii privilegiați, ascendenții și colateralii ordinari (semnalăm că este posibil ca și un moștenitor rezervatar să nu își ceară dreptul de rezervă cu intenția de a respecta voința defunctului);
moștenitorul rezervatar renunțător, cu condiția să nu fie obligat la raportul donației, caz în care acesta va fi avut în vedere întocmai ca un moștenitor acceptant, în privința calculării rezervei și, implicit, a imputării liberalităților [art. 1091 alin. (5) NCC].
Imputarea liberalităților care gratifică un rezervatar se efectuează în funcție de natura liberalității care i-a făcut-o de cuius.
Astfel, dacă liberalitatea este scutită de raport, aceasta atestă voința lui de cuius de a-1 avantaja pe gratificat față de ceilalți moștenitori rezervatari prin primirea valorii liberalității, în plus față de cota de rezervă, iar dacă liberalitatea este raportabilă, atunci aceasta nu atestă decât dorința lui de cuius de a-i oferi gratificatului un avans din moștenire
Imputarea liberalităților scutite de raport.
Regulile imputării liberalităților scutite de raport sunt determinate de intenția lui
de cuius de a rupe egalitatea dintre moștenitori, stabilită prin regulile moștenirii legale:
Imputare prioritară asupra cotității disponibile.
În conformitate cu dispozițiile alin. 2 al art. 1099 NCC, liberalitățile scutite de raport se impută mai întâi asupra cotității disponibile, această fracțiune a moștenirii fiind și măsura inegalității pe care de cuius o poate impune în relația cu ceilalți moștenitorii rezervatari.
Principala consecință a acestei reguli o constituie micșorarea cotității disponibile, respectiv posibila sa epuizare; acest aspect are urmări, la rândul său, în privința liberalităților ulterioare care nu se vor mai putea imputa asupra cotității.
Imputare subsidiară asupra rezervei moștenitorului gratificat.
În ipoteza în care liberalitatea neraportabilă excede cotității disponibile, aceasta este imputată subsecvent asupra rezervei moștenitorului gratificat.
În condițiile în care nici imputarea prioritară și nici cea subsecventă nu reușesc să epuizeze valoarea liberalității, atunci acesta va fi supusă reducțiunii, în proporția depășirii celor două valori cumulate (cotitate disponibilă plus rezerva moștenitorului gratificat).
Imputarea liberalităților raportabile.
În cazul liberalităților raportabile gratificatul este deja ținut de o obligație de restituire (raport), având în vedere că acest tip de liberalități reprezintă doar un avans la moștenire, neexprimând voința lui de cuius de a modifica regulile moștenirii legale.
Totuși, imputarea acestor liberalități prezintă importanță pentru determinarea incidenței reducțiunii (raportul se face întotdeauna în valoare, pe când reducțiunea se face, în principiu, în natură) și soarta liberalităților consimțite ulterior.
Imputare prioritară asupra rezervei.
În conformitate cu dispozițiile alin. 3 al art. 1099 NCC, liberalitățile raportabile se impută mai întâi asupra rezervei succesorale a moștenitorului gratificat, motivele care justifică aceasta fiind: în primul rând, această donație nu este una definitivă, fiind doar un avans în contul viitoarei moșteniri, iar în al doilea rând, de cuius, autorizând raportul, a dorit să-și păstreze intactă cotitatea disponibilă, adică libertatea de a dispune prin alte liberalități.
Imputare subsidiară.
În ipoteza în care liberalitatea raportabilă excede cotei de rezervă ce revine moștenitorului gratificat, suntem confruntați cu una dintre cele mai vechi probleme ale materiei succesiunilor din orice țară care cunoaște sistemul rezervei succesorale.
În cadrul doctrine nostre s-a dezbătut această problematică, în lipsa unei soluții clare a Codului civil anterior.
Prin dispozițiile alin. 3 al art. 1099, noul Cod civil adoptă o variantă a celei de a treia soluții mai sus analizate.
Imputare subsidiară asupra cotității disponibile.
În conformitate cu dispozițiile alin. 3, excedentul care rezultă din imputarea donației raportabile asupra rezervei gratificatului se impută asupra cotității disponibile.
Această regulă este dispozitivă, putând fi modificată în sensul imputării asupra rezervei globale. Trebuie menționat că, în ipoteza în care excedentul epuizează și cotitatea disponibilă, aceasta nu poate fi ocupată în totalitate de moștenitorul gratificat, întrucât acest caz determină ineficacitatea/desființarea celorlalte liberalități ulterioare, consecința fiind că, în raporturile dintre comoștenitorii rezervatari, renasc regulile moștenirii legale în privința cotității disponibile (între aceștia cotitatea se împarte conform cotelor de moștenire legală). Orice excedent care absoarbe și depășește cotitatea disponibilă va fi supus reducțiunii.
Imputare subsidiară convențională asupra rezervei globale.
De cuius poate dispune, în conformitate cu dispozițiile alin. 3 al art. 1099 NCC, că excedentul care rezultă din imputarea donației raportabile asupra rezervei gratificatului să fie imputat asupra rezervei globale, iar în ipoteza depășirii acestuia, excedentul rămas să fie imputat asupra cotității disponibile. Deci, în măsura necesarului, pot fi incidente două imputări subsidiare, mai întâi asupra rezervei globale și mai apoi, dacă mai este cazul, asupra cotității disponibile. Dacă seria de imputări nu epuizează valoarea donației, partea ce depășește cotitatea disponibilă va fi supusă reducțiunii.
Imputarea asupra rezervei derogă de la regula imputării liberalității raportabile asupra cotității disponibile, reprezentând un avantaj pe care legea îl acordă dispunătorului, în considerarea eventualei dorințe a acestuia de a putea dispune în mod liber de cotitatea disponibilă. Tocmai de aceea, voința lui de cuius de a beneficia de această facultate nu poate fi niciodată prezumată întrucât intră în conflict cu intenția liberală exprimată față de gratificatul rezervatar, ea trebuind să fie stipulată în mod expres.
În cazul în care liberalitatea supusă acestei modalități de imputare subsidiare este o donație, clauza trebuie să fie acceptată în mod expres de donatar, ea neputând fi stipulată printr-un act unilateral ulterior al donatorului.
Prin noțiunea de rezervă globală, în sensul alin. 3 al art. 1099 NCC se consideră că înțelegem rezerva tuturor moștenitorilor rezervatari care beneficiază de raport, mai puțin rezerva moștenitorului gratificat, întrucât aceasta deja a fost absorbită prin imputarea prioritară.
CONCLUZII
De-a lungul timpului, evoluția societății, a oamenilor în general, a gravitat în jurul a două coordonate: „a fi” și „a avea”. Relațiile sociale legate de noțiunea „a avea” se circumscriu, din cele mai vechi timpuri, preocupării individului de a acumula valori necesare satisfacerii nevoilor în timpul vieții sale.
Instituția succesiunii este legată de cea a proprietății private, căci a apărut și s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producție și a produselor de către majoritatea dominată, constituind principalul instrument prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste.
Asigurarea certitudinii stăpânirii acestor bunuri a fost marcată prin apariția dreptului de proprietate, consfințit la început prin norme consuetudinare, apoi prin norme de drept pozitiv.
Încetarea din viață a unei persoane ridică problema situației juridice a bunurilor acumulate și implicit problema modului de transmitere a acestora membrilor familiei sau unor persoane apropiate. Acestea, prin intermediul normelor de drept edictate de stat, devin titulare ale dreptului de moștenire – drept care va deveni ulterior una din instituțiile fundamentale ale dreptului civil.
Transmiterea bunurilor defunctului și, într-un sens mai larg, a întregului patrimoniu al acestuia, constituie una din căile principale de circulație a bunurilor materiale ce constituie obiecte ale dreptului de proprietate.
Trebuie spus că regula în materie succesorală este că moștenirea poate fi transmisă fie numai în temeiul legii, fie numai în temeiul testamentului, excepția constituind-o situația în care transmiterea moștenirii se face atât pe cale legală, cât și pe cale testamentară.
Așa cum se poate remarca din analiza exhaustivă realizată cu privire la materia rezervei și a cotității disponibile, rațiunea consacrării rezervei succesorală o reprezintă protejarea moștenitorului rezervatar nu numai contra liberalităților făcute terților străini de moștenire, dar și contra celor făcute în favoarea unuia sau altuia dintre aceștia peste limitete cotității disponibile, limite analizate în cuprinsul analizei.
În sistemul Codului civil francez, ca și al Codului civil român, spre deosebire de sistemele de drept anglo-saxone, care conferă libertate deplină de a dispune mortis causa, se consideră că datoria socială și familială de a transmite rudelor apropiate o parte a bunurilor ce fac parte din patrimoniul succesoral prevalează asupra libertății de a dispune după bunul plac de propriile bunuri.
După cum se poate remarca din conținutul lucrării întinderea rezervei și, corelativ, a cotității disponibile diferă în funcție de gradul de rudenie și de numărul rezervatarilor.
Ceea ce este important a menționa este faptul că legea limitează doar dreptul de a dispune prin liberalități (acte cu titlul gratuit) iar nu și prin acte cu titlul oneros.
Instituția rezervei succesorale a primit din partea diferiților autori de drept civil diferite justificări.
O primă opinie, aparține unuia dintre membrii comisiei de elaborare a Codului civil francez – Bigot de Preameneau: „Limitarea facultății de a dispune cu titlu gratuit constituie un zăgaz pentru pasiunile și pornirile omenești, care ar putea compromite, prin dezmoștenirea copiilor, forța și stabilitatea familiei. Trebuie ca legea să mențină ordinea socială, care ar fi zdruncinată prin nesiguranța transmisiunii unei părți din patrimoniul părinților către copii”.
Un alt autor afirmă că în primul rând rezerva se bazează pe datoria naturală de ajutor reciproc, care leagă ascendenții și descendenții și care este și cauza obligației alimentare între ei. În acest context se precizează că legiuitorul consideră că ordinea publică ar fi afectată dacă un ascendent ar dărui întreg patrimoniul său la alții, fără a lăsa nimic copiilor săi; același lucru s-ar întâmpla dacă un copil ar dispune în mod gratuit de toată averea sa, fără a rezerva nimic ascendenților săi.
Același autor aduce un argument de ordin social, arătând că familia, care este entitatea de bază a societății, trebuie să păstreze și să asigure o parte din patrimoniu descendenților, pentru a se evita trecerea de la un nivel de trai ridicat la unul scăzut, fapt ce ar constitui o motivație pentru aceștia de a săvârși fapte antisociale, devenind un factor de pericol pentru societate. Din acest punct de vedere, partea indisponibilă sau rezerva devine dintr-o obligație un mod de consemnare a bunurilor în familie.
În același sens se pronunță un alt autor, amintind că obligația de a păstra din averea sa o parte neatinsă pentru moștenitorii neapărați sau rezervatari este sancțiunea unei datorii naturale de pietate care există între ascendenți și descendenți, datorie din care izvorăște și obligația alimentară între ei. Totodată, dreptul individului trebuie să cedeze interesului obștesc și statul va fi interesat de situația materială a copiilor astfel încât rezultă necesitatea ca o parte din averea părinților să rămână intactă pentru ca ei „să nu cadă în sărăcie”.
Literatura juridică interbelică justifică existența rezervei prin faptul că „rezerva este baza averii în familie menită a fi transmisă din generație în generație, în vederea unei bune organizațiuni a societății și a stabilității familiilor”.
Este și firesc să fie așa, deoarece numai liberalitățile sunt periculoase pentru moștenitori putând vida patrimoniul succesoral, iar nu și actele cu titlu oneros, care întotdeauna aduc ceva în schimbul bunului înstrăinat.
După cum se poate remarca regulile referitoare la rezerva succesorală impun ca o parte a moștenirii, și anume rezerva, să se defere după normele moștenirii legale și doar cotitatea disponibilă după voința defunctului, potrivit normelor moștenirii testamentare.
Concluzionând, se poate spune că, deși s-a susținut și opinia potrivit căreia rezerva succesorală își mai poate justifica existența numai prin considerații alimentare, existența acestei instituții se justifică prin cele două argumente arătate: unul de natură morală ce ține de raporturile dintre membrii familiei și al doilea de natură socială prin care se au în vedere considerente de ordin public.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Boroi, G., L.Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Chirică, D. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București 2003;
Deak, Fr. Tratat de drept succesoral, ediția a II-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2002;
H. Decugis, Les etapes du droit: des origines a nos jours, Editura Librairie du Recueil Sirey, Paris;
Dogaru, I., V. Stănescu, M-M Soreță, Bazele dreptului civil, vol. 5: Succesiuni. Editura C.H. Beck, București 2009;
Dogaru I., Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck, București, 2005;
Eliescu, M. Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republici Socialiste România, București 1966;
Eliescu M., Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucuresti , 1997;
M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ed. A VI-a, Editura Litec Paris;
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Macovei, D.,.I Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea Iași 2005;
Macovei, C. Drept succesoral. Moștenirea legală, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2006;
Malaurie Ph., Cours de droit civile. Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989 ;
Stănciulescu, L. Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, București 2012;
Legislație
Constituția României
Noul Cod civil
Codul civil de la 1864
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Boroi, G., L.Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Chirică, D. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București 2003;
Deak, Fr. Tratat de drept succesoral, ediția a II-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2002;
H. Decugis, Les etapes du droit: des origines a nos jours, Editura Librairie du Recueil Sirey, Paris;
Dogaru, I., V. Stănescu, M-M Soreță, Bazele dreptului civil, vol. 5: Succesiuni. Editura C.H. Beck, București 2009;
Dogaru I., Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck, București, 2005;
Eliescu, M. Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republici Socialiste România, București 1966;
Eliescu M., Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucuresti , 1997;
M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ed. A VI-a, Editura Litec Paris;
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Macovei, D.,.I Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea Iași 2005;
Macovei, C. Drept succesoral. Moștenirea legală, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2006;
Malaurie Ph., Cours de droit civile. Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989 ;
Stănciulescu, L. Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, București 2012;
Legislație
Constituția României
Noul Cod civil
Codul civil de la 1864
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mostenitorii Rezervatari (ID: 128617)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.