Mostenirea Testamentara

Secțiunea 1

DEVOLUȚIUNEA MOȘTENIRII PRIN ACT JURIDIC

Moștenirea este legală în cazul când patrimoniul defunctului se transmite moștenitorilor statorniciți prin lege.

Regulile devoluțiunii legale a moștenirii nu au însă caracterul unor norme imperative sau prohibitive, adică să se impună voinței particularilor, care ar urma să nu le poată înlătura prin actele lor juridice. Ele se caracterizează prin aceea că defunctul, cât timp trăiește, poate înlătura aplicarea lor, fie prin legat, făcut prin testament, fie prin donație de bunuri viitoare.

Amândouă aceste acte fac parte din categoria actelor juridice cu titlu gratuit, ce se opun categoriei actelor cu titlu oneros.

Actele cu titlu gratuit se împart în două mari categorii:

a) Acte dezinteresate, prin care, făcându-se un serviciu cuiva, fără echivalent, nu se sărăcește niciun patrimoniu. Acestea sunt: mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, fidejusiunea, comodatul.

b) Liberalitățile, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu într-altul, fără ca dispunătorul să aștepte un contraechivalent. Acestea sunt: donația si legatul.

Liberalitățile sunt singurele acte cu titlu gratuit care ne interesează. Ele se împart la rândul lor în: a) liberalități între vii: donațiile și b) liberalități din cauză de moarte: legatul făcut prin testament și donația de bunuri viitoare.

Secțiunea 2

TESTAMENTUL – FORMA JURIDICĂ PRIN CARE SE DISPUNE PENTRU CAUZĂ DE MOARTE DE BUNURILE MOȘTENIRII

Orice persoană are dreptul să decidă în legatură cu bunurile care îi aparțin după ce nu va mai fi în viață. Fiecare persoană fizică, înlăturând chemarea succesorală stabilită de lege, poate să stabilească prin voința sa pe cel care va culege moștenirea precum și întinderea drepturilor care i se cuvin.

Testatorul poate prin testament să dispună ca în cazul încetării sale din viață, tot sau o parte din avutul său (art. 802 C. civ.), să treacă asupra unor persoane (legatari), modificând astfel în limitele stabilite de lege în favoarea moștenitorilor rezervatari, devoluțiunea succesiunii după alte criterii decât cele cuprinse în normele legale.

Așa cum prevede art. 800 C. civ., “nimeni nu va putea dispune de avutul său cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donațiuni între vii sau prin testament” .

Prin urmare, forma juridică prin care se poate dispune pentru cauză de moarte este testamentul.

A. Noțiunea și caracterele juridice

Izvorul moștenirii testamentare îl constituie legatul făcut prin testament.

Testamentul este un act juridic unilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care acesta dispune în tot sau în parte din avutul său, pentru timpul când nu va mai fi. Astfel, potrivit art. 802 C. civ., “Testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau o parte din avutul său” iar potrivit art. 800 C. civ., “nimeni nu va putea dispune de avutul său cu titlu gratuit decât cu formele prescrise de lege pentru donațiuni între vii sau prin testament”.

Definiția pe care o dădea testamentului dreptul roman era mult mai largă. Ea nu se mulțumea să cuprindă în acest act dispozițiile privitoare la bunuri, ci statornicea ca obiect orice dispoziții de ultimă voință, chiar dacă nu ar fi fost cu caracter patrimonial: “Testamentul este o îndreptățită mărturisire a cugetului nostru, făcută într-o formă solemnă, cu intenția de a produce efecte după moartea noastră” (Testamentum est mentis nostrae contestatio, in id solemniter factum, ut post mortem nostram valeat)

Din această definiție a testamentului rezultă că acesta prezintă următoarele caractere juridice:

a) Testamentul este un act juridic – în înțelesul de operațiune juridică (negotium juris), conceput ca un act translativ de ultimă voință, prin care se realizează dreptul de a testa, adică succesiunea testamentară, cu adăugirea că el poate cuprinde și alte dispoziții decât legatele.

Testamentul exprimă voința testatorului. Pentru a fi valabil, el trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate pentru orice act juridic, el trebuie să exprime o voință neviciată, care să emane de la o persoană capabilă și să aibă un obiect și o cauză care să nu fie contrare legii și regulilor de conviețuire socială, precum și condițiile de validitate specifice actelor cu titlu gratuit.

În acest sens în doctrina și practica judiciară s-a decis că din definiția dată testamentului prin art. 802 C. civ., rezultă că acesta este un act juridic, ceea ce înseamnă că, pentru a fi valabil, el trebuie să întrunească cerințele de validitate ale actelor juridice, în general, și cerințele cerute numai pentru testament privitoare la voința, capacitate, obiect și scop.

Rezultă, așadar, că pentru validitatea testamentului este necesar, între altele, ca dispunătorul să aibă discernământ în momentul în care îl întocmește, în sensul de a nu exista incapacitățile legale și nici cele naturale, adică lipsa unei voințe conștiente, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze trecătoare sau uneia permanente.

De aceea, dacă se dovedește că în momentul întocmirii testamentului dispunătorul era lipsit de discernământ, instanța are îndatorirea să anuleze actul.

Pentru a se pronunța însă anularea unui testament, este necesar să se dovedească, în mod neechivoc, lipsa discernământului, deoarece, potrivit prevederilor art. 856 C. civ., orice persoană este capabilă să dispună prin testament dacă nu este oprită de lege, capacitatea fiind regula în materie, iar incapacitatea excepția.

b) Testamentul este un act juridic unilateral, căci este rodul unei singure voințe, aceea a testatorului.

c) Testamentul este un act juridic personal, el nu poate fi încheiat prin reprezentare, ci numai personal de către testator.

d) Testamentul este un act juridic solemn, deoarece sub sancțiunea nulității, voința testatorului pentru a fi juridic eficace, trebuie îmbrăcată în una din formele anume prevăzute de lege, adică într-un înscris (instrumentum) autentic, olograf sau mistic (art. 858. C. civ.). Codul civil român nu reglementează testamentul verbal sau nuncupativ. De aceea, în dreptul nostru, un asemenea testament este nul pentru lipsă de formă.

Ca formă de exprimare în formă juridică, testamentul este un înscris întocmit cu solemnitatea anume prevăzută de lege.

Cu privire la concepția tradițională a testamentului act juridic, adoptată în mod expres de Codul civil român în vigoare, împărtășită unanim în literatura juridică și constant urmată în practica și doctrina judiciară, aceasta înseamnă că, de lege lata, testamentul ca orice alt act juridic, are atât înțelesul de operațiune juridică (negotium juris), cât și înțelesul de înscris (instrumentum).

În doctrina și practica judiciară s-a decis că desemnarea legatarului trebuie să îndeplinească două cerințe, și anume să fie făcută prin testament și personal de către testator. Nu este necesar ca beneficiarul să fie determinat pe de-a întregul în cuprinsul actului, ci este suficient ca testamentul să cuprindă cel puțin în parte, elementele cu ajutorul cărora legatarul să poată fi determinat ulterior. Legatul este nevalabil dacă persoana beneficiarului este incertă și nedeterminabilă.

În această concepție, legatele și îndeobște și celelalte dispoziții testamentare, sunt considerate doar clauze ale testamentului, cu precizarea însă că, “atunci când testamentul conține mai multe dispoziții, ele nu constituie un tot indivizibil, astfel că validitatea fiecărei dispoziții poate fi neatârnată de validitatea celorlalte”

e) Testamentul este un act din cauză de moarte, deoarece izvorând din voința testatorului de la data când acest act este întocmit, va produce efecte numai la moartea celui care a testat. Altfel spus, actul este valabil din momentul încheierii sale, dar va produce efecte numai la moartea testatorului.

f) Testamentul este un act esențialmente revocabil. Cât timp testatorul se află în viață, el poate reveni oricând asupra manifestării sale de voință, fie modificând dispozițiile unui testament anterior, fie înlăturându-le fără a le înlocui prin altele. Acest drept de revocare este deci discreționar și nesusceptibil de abuz.

În acest sens în doctrina și practica judiciară s-a decis că potrivit prevederilor art. 920 C. civ., revocarea expresă a unui testament se poate face printr-un alt testament sau printr-un înscris revocator, care nu cuprinde și legate, respectiv un înscris care nu îndeplinește pe deplin cerințele prevăzute de art. 802 din C. civ., pentru a fi socotit testament.

Spre deosebire de revocarea expresă, revocarea tacită poate rezulta din incompatibilitatea sau contrarietatea dispozițiilor a două testamente succesive, în conformitate cu prevederile art. 921 C. civ., fie din înstrăinarea bunului ce face obiectul legatului, potrivit art. 923 din același cod.

Astfel, revocarea intervine dacă cel de-al doilea testament nu se referă la aceleași bunuri cuprinse în primul testament și privește alte persoane.

Din împrejurarea relevată în speță, în sensul că toate celelalte testamente au fost revocate în mod expres, cu excepția primului testament, care a fost revocat numai tacit, nu trebuie să se tragă concluzia că, revocându-se și ultimul testament, a "reînviat" primul testament, având loc o pretinsă retractare a revocării.

În cazul în care primul testament a fost revocat tacit prin întocmirea celorlalte testamente, care au avut ca obiect același legat universal, acordat în mod succesiv altor persoane, revocarea tacită inițială a rămas nemodificată, lipsind elemente de natură a demonstra că ulterior a avut loc pretinsa retractare a revocării.

În raport cu particularitățile testamentului ca act unilateral de voință, nu este de conceput ca un înscris care a devenit ineficient sa-și producă efecte numai datorită desființării actului prin care a fost declarat ineficient. Numai în prezența unei manifesăari de voință, indiferent sub ce formă ar fi, din care să rezulte intenția menținerii dispozițiilor luate prin testamentul revocat, acesta va putea să-și producă efectele.

B. Cuprinsul testamentului

Potrivit Codului civil român, cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de dispoziție cu titlu gratuit privitoare la bunurile ce testatorul va lăsa la moartea sa, adică legatele.

Testamentul poate să cuprindă legate universale, cu titlu universal și legate cu titlu particular.

Legatarul, chiar universal, nu este moștenitor în concepția codului de la 1864, pe când moștenitorul este presupus de lege că este continuatorul persoanei defunctului, legatarul nu este decât un simplu succesor la bunuri.

În concepția codului în vigoare însă, moștenitorul continuând persoana defunctului, dacă nu și-a limitat răspunderea printr-o acceptare sub beneficiu de inventar, răspunde pentru datoriile și sarcinile propriu-zise ale moștenirii personal, dincolo de puterile active ale moștenirii (ultra vires hereditates), cu propriile sale bunuri, nelimitat. De asemenea, sub condiția de a fi rudă în linie dreaptă cu defunctul, moștenitorul se bucură de sezină, adică de posesiunea de drept a titlului de moștenitor. Legatarul, chiar dacă a acceptat pur și simplu moștenirea, de îndată ce a oprit confuziunea patrimoniilor prin întocmirea unui inventar, nu răspunde de pasivul succesoral decât cu bunurile moștenite (intra vires hereditatis). El nu are niciodată sezina bunurilor ereditare.

Așadar, testamentul cuprinde legate. Potrivit legii, el mai poate cuprinde:

sarcini impuse legatarului, adică anumite obligații pentru cel gratificat prin legat (art. 930 C. civ);

exheredări, adică dezmoștenirea unora dintre moștenitorii legali, în măsura în care nu sunt rezervatari (art. 802 si 841 C. civ.);

În doctrina și practica judiciară s-a decis că în situația în care defunctul a procedat la exheredarea indirectă a tuturor moștenitorilor legali nerezervatari, instituind prin testament legatară universală pe soția sa, exheredarea respectivă se ml român, cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de dispoziție cu titlu gratuit privitoare la bunurile ce testatorul va lăsa la moartea sa, adică legatele.

Testamentul poate să cuprindă legate universale, cu titlu universal și legate cu titlu particular.

Legatarul, chiar universal, nu este moștenitor în concepția codului de la 1864, pe când moștenitorul este presupus de lege că este continuatorul persoanei defunctului, legatarul nu este decât un simplu succesor la bunuri.

În concepția codului în vigoare însă, moștenitorul continuând persoana defunctului, dacă nu și-a limitat răspunderea printr-o acceptare sub beneficiu de inventar, răspunde pentru datoriile și sarcinile propriu-zise ale moștenirii personal, dincolo de puterile active ale moștenirii (ultra vires hereditates), cu propriile sale bunuri, nelimitat. De asemenea, sub condiția de a fi rudă în linie dreaptă cu defunctul, moștenitorul se bucură de sezină, adică de posesiunea de drept a titlului de moștenitor. Legatarul, chiar dacă a acceptat pur și simplu moștenirea, de îndată ce a oprit confuziunea patrimoniilor prin întocmirea unui inventar, nu răspunde de pasivul succesoral decât cu bunurile moștenite (intra vires hereditatis). El nu are niciodată sezina bunurilor ereditare.

Așadar, testamentul cuprinde legate. Potrivit legii, el mai poate cuprinde:

sarcini impuse legatarului, adică anumite obligații pentru cel gratificat prin legat (art. 930 C. civ);

exheredări, adică dezmoștenirea unora dintre moștenitorii legali, în măsura în care nu sunt rezervatari (art. 802 si 841 C. civ.);

În doctrina și practica judiciară s-a decis că în situația în care defunctul a procedat la exheredarea indirectă a tuturor moștenitorilor legali nerezervatari, instituind prin testament legatară universală pe soția sa, exheredarea respectivă se menține, producându-și toate efectele. Unele dintre dispozițiile testamentare sunt nule în mod absolut și aceasta chiar dacă soția (legatară universală) poate, renunțând la legat, să moștenească întreaga masă succesorală în calitatea ei de succesoare legală. Soluția menționată se impune deoarece împrejurările arătate nu sunt de natură să infirme sau să atragă nulitatea manifestării ferme de voință a defunctului, în sensul de a exhereda pe toți moștenitorii legali nerezervatari și de a institui ca legatară universală numai pe soția sa.

desemnarea unui executor testamentar, adică stabilirea unei persoane care va duce la îndeplinire actele de voință ale testatorului (art. 910 C. civ.);

revocarea dispozițiilor unui testament anterior (art. 920 C.civ.)

retractarea revocării dispozițiilor unui testament anterior;

o împărțeală de ascendent (art. 795 C. civ.);

În practica judiciară, potrivit art. 794 C. civ., tatăl, mama și ceilalți ascendenți pot face împărțeala bunurilor lor între fii și ceilalți descendenți.

Această împărțeală, prevede art. 795 C. civ., se poate face prin acte între vii sau prin testament, cu formele, condițiile și regulile prescrise pentru donații între vii și testamente. Așadar, partajul de ascendent prin acte între vii va urma prescripțiile impuse de art. 813 C. civ., adică se va face prin act autentic menționând împărțeala, modalitățile sale și acceptarea descendenților gratificați.

În cazul împărțirii testamentare, ascendentul trebuie să facă un testament în formele prevăzute de lege, adică autentic, mistic sau olograf. Potrivit art. 859 C. civ., testamentul olograf este valabil numai dacă este scris în tot, datat și semnat de mâna testatorului. Cele trei condiții trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre ele testamentul fiind nul.

Întrunind condițiile arătate, testamentul olograf este valabil chiar dacă testatorul a fost asistat de o terță persoană care a și semnat actul în calitate de martor. Testamentul olograf poate fi recunoscut de moștenitorul căruia i se opune, expres sau tacit. Recunoașterea tacită poate avea loc prin executarea de către moștenitor a testamentului, respectiv a voinței dispunătorului.

Testamentul olograf fiind un act sub semnatură privată, în caz de contestare se va recurge la procedura verificării de scripte. În acest sens, instanța de judecată va proceda la verificarea scrierii și semnăturii testamentului olograf, comparându-l cu alte acte scrise de el. În caz de îndoială, se va putea dispune efectuarea unei expertize grafice.

În raport cu cele ce preced, "actul de împărțire" depus la dosar, nefiind întocmit în forma cerută pentru a realiza un partaj de ascendent prin acte între vii, trebuie examinat ca un posibil act de împarțire prin testament olograf, impunându-se a fi verificată întrunirea celor trei condiții de validitate prevazute de art. 859 C. civ., așadar să fie scris, datat și semnat de mâna testatorului.

În acest sens în doctrina și practica judiciară s-a decis că în legătură cu determinarea efectelor și a momentului când acestea se produc, în cazul partajului de ascendent, potrivit art. 798 C. civ., împărțeala făcută de ascendent poate fi atacată când ar rezulta dintr-însa sau din alte acte că prin dispoziția făcută de ascendent vreunul dintre cei între care s-au împărțit bunurile s-ar găsi vătămat în partea legitimă (adică prin atingerea adusă rezervei cuvenite conform dispozițiilor legale).

Corespunzător prevederii legale, moștenitorul care se pretinde vătămat în partea legitimă se poate îndrepta, nu în contra terților deținători ai bunurilor, ci împotriva moștenitorilor, această acțiune având caracterul unei acțiuni personale și nu reale. În atare situație, acțiunea în reducțiune – ca orice acțiune personală patrimonială – este supusă dispozițiilor art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Ea este prescriptibilă prin trecerea termenului de trei ani, care curge de la data când a avut loc decesul persoanei a cărei succesiune se discută.

Aceasta înseamnă că moștenitorul rezervatar nu poate să ceară reîntregirea rezervei pe calea acțiunii în reducțiune cât timp succesiunea nu este deschisă.

Prescripția extinctivă constituie în ultima analiză o sancțiune pentru titularul dreptului, ca urmare a inacțiunii sale înăuntrul termenului prevăzut de lege, ea nu poate opera în cazul în care titularul dreptului nu a cunoscut existența actelor juridice de felul celor pe care legea le are în vedere și care îl prejudiciază. Într-o atare situație, termenul de prescripție începe să curgă nu de la deschiderea succesiunii, ci de la data la care titularul dreptului a luat cunoștință de actele respective care prin conținutul lor îi vatămă interesele patrimoniale.

recunoașterea unui copil din afara căsătoriei (art. 57 C.

fam.).

Iar la aceste dispoziții prevăzute de lege, practica testamentară a mai adăugat și altele ca, de exemplu, confirmarea unei datorii de către testator sau dispozițiile acestuia privitoare la înmormântare.

Aceste dispoziții nu constituie o derogare de la principiul revocabilității dispozițiilor testamentare, ci un caz de aplicare a regulii că în unitatea materială a unui înscris testamentar pot conviețui, păstrându-și caracterele juridice specifice, acte juridice de sine stătătoare, precum liberalitatea din cauză de moarte care este legatul, mandatul sui-generis dat prin instituirea unui executor testamentar sau actul juridic (totodata și mărturisire) care este recunoașterea unui copil din afara căsătoriei.

Din cele arătate rezultă că testamentul nu este un act juridic omogen, așa cum îl consideră Codul civil, ci el nu este decât un tipar juridic, o formă în care se îmbracă o pluralitate de acte juridice de sine stătătoare, fiecare dintre ele având regimul său juridic.

Se definesc astfel:

unele din actele juridice coexistente în testament pot fi nule, fără ca nevaliditatea lor să atragă ineficacitatea celorlalte;

Într-adevăr, în concepția tradițională a testamentului – act juridic, legatele – și îndeobște și celelalte dispoziții testamentare sunt considerate doar clauze ale testamentului, cu precizarea însă că, “atunci când testamentul conține mai multe dispoziții, ele nu constituie un tot indivizibil, astfel că validitatea fiecărei dispoziții poate fi neatârnată de validitatea celorlalte”.

diferitele dispoziții cuprinse într-un testament pot produce efecte la date diferite.

Legatele și în genere dispozițiile testamentare de ultimă voință nu produc efecte decât la moartea testatorului, pe când recunoașterea testamentară a unui copil din afara căsătoriei, întrucât va putea fi dovedită, va produce efecte imediat, deoarece testatorul, de îndată ce a mărturisit raportul de rudenie ce îl leagă de copilul recunoscut, nu mai poate împiedica, prin voința sa, ca efectele pe care legea le leagă de filiație să se producă de îndată. Nimeni nu poate fi părinte cu termen sau sub condiție.

Dacă însă unele dispoziții testamentare sunt cârmuite, cât privește conținutul lor de alte reguli decât cele ale Codului civil privitoare la testamente – ca de pildă, dispoziția prin care defunctul face o recunoștere de filiație, care este supusă regulilor Codului familiei privitoare la stabilirea filiației -, ele sunt acte juridice distincte de actul juridic testament, ceea ce face ca înscrisul testamentar să reunească în cuprinsul său mai multe acte juridice. Dacă testamentul ar cuprinde numai asemenea acte juridice, distincte de actul juridic testament, el va fi doar forma legală de exprimare a acestor acte, adică va fi testament numai în înțelesul de înscris, nu și în acela de operație juridică .

Așadar, testamentul poate cuprinde acte juridice independente, care își păstrează natura juridică și regimul propriu.

Să presupunem însă că testamentul nu cuprinde decât legate. Oare în această ipoteză suntem în prezența unui act juridic unitar, cu mai multe clauze, sau trebuie să admitem că ne aflăm în prezența unei pluralități de acte juridice distincte acestea fiind legatele?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: fiecare dintre aceste legate este un act juridic de sine stătător. Într-adevăr, fiecare dintre aceste liberalități din cauză de moarte are propriul său obiect. Unul poate fi universal, de pildă legatul tuturor mobilelor, altele cu titlu particular, conferind legatarului fie un drept de proprietate asupra unui lucru, fie o simplă creanță.

Să presupunem că testamentul nu cuprinde decât un singur legat. Întrebarea care se pune este aceea de a ști care este actul juridic, testamentul sau legatul?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: categoric acesta din urmă, căci liberalitatea din cauză de moarte, prin act unilateral nu este testamentul, ci legatul. Într-adevăr, actul care operează transmisiunea cu titlu gratuit din cauză de moarte este legatul, iar nu testamentul.

Secțiunea 3

CONDIȚIILE DE FOND PENTRU VALIDITATEA TESTAMENTULUI

Potrivit legislației civile în vigoare, voința liberală, pentru a fi juridic eficace, trebuie nu numai să fie declarată în formele solemne prevăzute de lege, dar, deosebit de acestea, să îndeplinească anumite cerințe de fond: să emane de la o persoană capabilă, să fie lipsită de vicii și să fie determinată de o cauză-scop valabilă.

A. Capacitatea de a dispune și de a primi prin testament

Potrivit art. 856 C. civ., “orice persoană este capabilă să facă un testament, dacă nu este oprită de lege”.

Prin urmare, în principiu, orice persoană poate dispune prin testament sau primi o asemenea liberalitate dacă legea nu o oprește; capacitatea este așadar, regula și incapacitatea excepția.

În concepția Codului în vigoare testamentul fiind un act juridic, este necesar ca dispunătorul să aibă discenământ în momentul în care îl întocmește. Ca atare, validitatea unui testament este influențată nu numai de incapacitățile legale, ci și de incapacitatea naturală, adică de lipsa unei voințe conștiente " la întocmirea actului", indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze trecătoare sau uneia permanente. De aceea, dacă se dovedește că în momentul întocmirii testamentului dispunătorul era lipsit de discenământ, instanța, la cererea celor ce reprezintă pe defunct, este datoare să anuleze actul. Pentru a se dispune anularea testamentului, este însă necesar să se dovedească în mod neechivoc lipsa de discenământ a dispunătorului în momentul întocmirii testamentului, deoarece, potrivit prevederilor art. 856 C. civ., orice persoană este capabilă să dispună prin testament dacă nu este oprită de lege, capacitatea fiind regula, iar incapacitatea excepția.

În secțiunea de față vor fi cercetate incapacitățile speciale în materie de liberalități, urmând ca celelalte cerințe de fond să facă obiectul secțiunilor următoare.

Când actul de dispoziție este o liberalitate (donații ori legate), legiuitorul nu se multumește cu regulile dreptului comun privitor la capacitatea de a înstrăina sau de a dobândi; el stabilește anume incapacități speciale, fiind îndemnat la aceasta de urmatoarele considerații:

Liberalitatea nu arareori este rodul unor manopere frauduloase săvârșite de persoane lipsite de scrupule, care, abuzând de influența lor, determină pe dispunător să le consimtă donații sau legate;

În unele cazuri, apărarea intereselor obștești a determinat pe legiuitor să prevadă fie anume incapacități de a face liberalități – cum este aceea care privește pe cei legalmente interziși -, fie unele incapacități de a primi donații sau legate, cum ar fi, spre exemplu, aceea privitoare la persoanele neconcepute sau la persoanele juridice;

Regula potrivit căreia toți cei pe care legea nu-i declară incapabili de a dispune pe cale de liberalitate sunt capabili să o facă, nu este însă întru totul exactă. Donația sau legatul fiind acte juridice, trebuie să fie rodul unei voințe luminate de rațiune.

În consecință validitatea unui asemenea act va fi afectată nu numai de incapacitățile legale, ci chiar și de incapacitatea naturală, adică de lipsa unei voințe conștiente în momentul săvârșirii actului, fie că această lipsă este datorată unor cauze vremelnice, fie că este născută dintr-o cauză permanentă.

În cadrul Codului civil în vigoare, atât acela care face o liberalitate, cât și acela care o primește trebuie să fie capabili: primul de a dispune prin donație sau legat, iar cel de-al doilea de a dobândi cu acest titlu.

Încapacitățile speciale în materie de legate se rânduiesc, așadar, în două categorii:

incapacitățile de a dispune prin legat făcut prin testament

incapacitățile de a primi asemenea liberalitate.

1. Incapacitățile speciale de a dispune prin testament

Incapacitățile speciale de a dispune prin testament sunt, în dreptul nostru, numai de folosință; cu alte cuvinte legea refuză incapabilului, în cazul acestor incapacități, chiar dreptul de a dispune prin legatul cuprins într-un testament, iar nu numai exercițiul acestui drept.

Persoanele cărora legea le ridică, în tot sau în parte chiar dreptul de dispune prin testament sunt minorii și interzișii.

a) Minorii

Minorul care nu a împlinit 16 ani este oprit de a dispune prin testament .

Minorul, potrivit art. 129 și 133 C. fam., este radical incapabil de a face donații fie prin reprezentantul prevăzut de lege – tutore sau părinte -, fie, dacă a împlinit vârsta de 14 ani, personal, chiar cu încuviințarea autorității tutelare. Incapacitatea de a dispune prin donație nu este, așadar, de exercițiu, ci de folosință (art. 806 C. civ.).

Legea prezumă că înainte de această vârstă nevârstnicul nu are discernământul necesar.

Această incapacitate este deplină, și nu numai de exercițiu, ci chiar de folosință, de vreme ce testamentul, fiind după cum vom vedea, un act personal, nu se poate face prin reprezentare.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are discernământul necesar pentru a face un act de ultimă voință, dar legea, având numai o încredere mărginită în înțelepciunea lui îi îngăduie să facă legate numai până la concurența a jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art. 807 C. civ.).

Trebuie arătat însă că minorul care a împlinit 16 ani nu poate dispune prin testament în favoarea tutorelui său. Totodată, minorul ajuns la majorat nu poate dispune în favoarea fostului său tutore, dacă socotelile definitive ale tutelei nu au fost predate și primite. În ambele cazuri sunt exceptați ascendenții minorului, care sunt ori au fost tutori ai săi (art. 809 C. civ.).

b) Interzișii

A doua categorie de persoane incapabile de a dispune prin testament sunt interzișii. Cu privire la aceștia, trebuie să deosebim între interzisul judecătoresc și cel legal.

Interzisul judecătoresc. Hotărârea judecătorească prin care se pronunță interdicția lovește pe alienatul mintal sau pe cel slab de minte cu o incapacitate permanentă (art. 144 C. fam.; art. 11 din Decretul nr. 31/1954; art. 1166 C. civ.).

Această incapacitate este o incapacitate de folosință, iar nu numai de exercițiu, căci nu numai că interzisul nu este capabil să facă acest act, dar el nu îl poate face nici prin reprezentare, deoarece legatul nu se poate face decât prin testament, iar acesta este un act personal nesusceptibil de a fi săvârșit prin reprezentant.

Incapacitatea interzisului judecătoresc este nu numai generală, dar și permanentă. În sens contrar, se susține că interzisul ar putea dispune valabil prin donație sau legat în intervalele lucide, adică în perioadele de vremelnică întrerupere a bolii sale mintale.

Interzisul legal. Cu totul altfel se infățișează situația celui care a fost interzis în temeiul legii penale. Acest interzis, prin însușirile sale firești, este deplin capabil să voiască și să înțeleagă ceea ce voiește. El are discernământ.

Incapacitatea sa este numai social-juridică. El este oprit să-și administreze singur avutul și să facă acte de dispoziție, pentru că, fiind lipsit de exercițiul drepturilor sale patrimoniale, să fie în neputința de a încerca să-și înlesnească evadarea sau să-și asigure un tratament de favoare.

Această justificare a incapacității interzisului legal ne conduce la concluzii diferite, după cum liberalitatea este din cauză de moarte sau între vii.

Legatul, fiind un act juridic care nu produce efecte decât la moartea testatorului și care, pe de altă parte, este esențialmente revocabil, nu poate constitui un mijloc prin care condamnatul să-și poată asigura complicități, căci nădejdile care se nasc dintr-un act de ultimă voință sunt dimpotrivă îndoielnice și cu scadență prea îndepărtată.

Donația, dimpotrivă, este un act care poate aduce un folos cert și imediat donatorului. O asemenea liberalitate ar permite, prin urmare, condamnatului să-și înlesnească evadarea sau să-și procure în închisoare un tratament de favoare. De aceea, interzisul legal nu are capacitatea de a face donații.

În rezumat, sunt deplin incapabili de a dispune cu titlu gratuit numai:

a) interzișii judecătorești

b) minorii sub 16 ani.

Sunt parțiali incapabili de a dispune cu titlu gratuit minorii care au împlinit vârsta de 16 ani și interzișii legali. Aceștia pot dispune prin legat de o parte din avutul lor, însă nu o pot face prin donație între vii.

c) Incapacitatea naturală

Nu pot dispune prin testament persoanele care deși sunt capabile potrivit legii de a face liberalități, nu au avut o voință conștientă în momentul întocmirii testamentului (incapacitate naturală).

În practica de specialitate validitatea unui testament este influențată nu numai de incapacitățile legale, ci și de incapacitatea naturală, adică de lipsa unei voințe conștiente în momentul săvârșirii actului, indiferent dacă se datorează unei cauze vremelnice sau este născută dintr-o cauză permanentă. Cu alte cuvinte, liberalitatea, ca orice act juridic, trebuie să izvorască dintr-o voință luminată de rațiune.

De aceea, dacă se face dovada că, în chiar momentul declarației de voință, dispunătorul nu era conștient, actul este nul. Această împrejurare,- că dispunătorul nu era conștient în chiar momentul declarației de voință trebuie să fie stabilită însă în mod neechivoc, întrucât în principiu, față de prevederile art. 856 C. civ., potrivit căruia orice persoană este capabilă de a dispune prin donație sau legat dacă legea nu o oprește, capacitatea este regula-, iar incapacitatea excepția.

În acest sens în practica judiciară se vede că din economia prevederilor art. 147 coroborat cu art. 129 din Codul familiei, s-a conchis că persoanele puse sub interdicție judecătorească nu pot face donații nici personal și nici prin reprezentanții lor legali sau cu încuviințarea acestora.

Care va fi soarta legatului făcut de un alienat sau de un slab de minte neinterzis, sau de o persoană în stare vremelnică de inconștiență, din cauza bolii, a hipnozei, a beției alcoolice, a celei provocate prin stupefiante sau a altor asemenea cauze?

Legatul făcut prin testament, fiind un act juridic, trebuie să izvorască dintr-o voință luminată de rațiune, adică legatul fiind un act juridic, testatorul trebuie să fie capabil la data când își declară voința, adică la întocmirea actului prin care dispune pentru timpul când nu va mai fi.

De aceea, dacă se va dovedi că, în chiar momentul săvârșirii actului, dispunătorul nu era conștient, aplicând în mod formal principiile, ar trebui să conchidem că actul este nul, ca fiind lipsit de consimțământ; dar, ținând seama de faptul că testatorul a fost lipsit de capacitate naturală și că sancțiunea nulității urmează să constituie un mijloc de ocrotire a acestuia, vom conchide că un asemenea act este numai anulabil la cererea dispunătorului sau a celor ce îi înfățișează drepturile, întocmai ca un act al cărui consimțământ a fost viciat.

2. Incapacitățile speciale de a primi prin testament

Incapacitățile de a primi cu titlu gratuit pot fi de folosință sau de exercițiu. În primul caz, legea refuză incapabilului chiar dreptul de a dobândi prin legat. În cel de-al doilea, incapabilul poate primi legate, însă nu o poate face decât cu formalitățile prevăzute de lege.

La rândul lor, incapacitățile de a primi, dacă sunt de folosință, pot fi absolute, dacă există față de orice dispunător, sau relative, dacă produc efecte numai față de anumiți testatori.

a) Incapacitățile absolute de folosință de a primi legate

Incapacitățile absolute de folosință de a primi legate sunt cele care privesc: persoanele neconcepute și persoanele juridice.

Persoanele neconcepute. Pentru a dobândi un drept, dobânditorul trebuie să existe în momentul dobândirii. Art.808 C. civ. aplică acest principiu în materie de liberalități, dispunând că nu este capabil să primească cu titlu gratuit decât cel care era conceput la moartea testatorului.

Textul art. 808 C. civ. se referea la persoanele fizice. În virtutea lui, copilul gratificat trebuie sa fie conceput la moartea testatorului și să se nască viu (art. 7 alin. 2, Decret nr. 31/1954).

Data concepției se va stabili cu ajutorul prezumției legale statornicite prin art. 61 C. fam. cu privire la timpul legal al concepțiunii, timp în care, ținându-se seama de durata cea mai lungă și cea mai scurtă a sarcinii, este cuprins între a treia sută și a o sută optezecea zi înainte de nașterea copilului.

Persoanele juridice. Potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice, acestea din urmă nu pot avea și, prin urmare, dobândi “decât acele drepturi care corespund scopului lor, astfel cum acest scop a fost stabilit prin lege, actul de înființare sau statut”.

Orice act care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul. Este vorba de cunoscutul principiu al specialității persoanelor juridice, potrivit căruia orice act care nu este făcut în vederea realizării scopului – scop care constituie atât ținta, cât și hotarul activității juridice a acestor persoane – este nul.

b) Incapacitățile relative de folosință de a primi legate

Incapacitățile de folosință de a primi un legat pot fi și relative, adică să existe numai față de anumiți testatori.

Aceste incapacități se întemeiază pe prezumția că liberalitatea a fost determinată printr-un abuz de influența savârșit de gratificat, care s-a folosit, într-un scop interesat, de starea de dependență în care se află față de el testatorul.

Sunt relativ incapabili de a primi prin testament:

Tutorele, de la minorul ce se află sub ocrotirea sa (art. 809 C.civ.).

Temându-se ca tutorele să nu abuzeze de autoritatea pe care o are asupra minorului pentru a-l determina să-i facă donații sau legate, legiuitorul, în art. 809 C. civ., prevede că tutorele nu poate primi liberalități de la un minor prin acte între vii sau prin testament, cât timp socotelile definitive nu au fost date și primite, adică până în ziua când autoritatea tutelară a dat tutorelui descărcare pentru gestiunea sa.

Incapacitatea tutorelui este generală și se aplică nu numai tutorelui desemnat potrivit legii, dar și celui de fapt.

Singura excepție pe care o consacră legea (art. 809 alin. 2 C.civ.) privește pe acel tutore care este, totodată, și ascendentul minorului, deoarece, în acest caz, pe de o parte, calitatea de rudă apropiată constituie o garanție îndestulătoare împotriva abuzului de influență, iar pe de altă parte, pentru că ar fi fost excesiv ca aceste rude să fie lipsite de dreptul de a primi liberalități de la descendenții lor.

Medicii și farmaciștii, de la persoanele pe care le îngrijesc (art.810 C. civ.)

Textul art. 810 C. civ. prescrie, pentru medici și farmaciști, o incapacitate relativă de a primi donații și legate de la persoanele pe care le îngrijesc, căci legiuitorul presupune că ei capătă asupra acestora o covârșitoare influență bolnavii fiind de obicei dispuși să consimtă orice jertfă pentru a-și dobândi sănătatea.

În literatura s-a conchis că textul este aplicabil și persoanelor care practică ilegal medicina.

Art. 810 C. civ. vorbește de “doctorii în medicina sau în chirurgie, de ofițerii de sănătate și de spițeri”. De vreme ce astăzi nu mai există doctori în chirurgie și nici ofițeri de sănătate, vor fi incapabili de a primi donație sau un legat de la bolnavul lor, doctorii în medicină, indiferent dacă profesează medicina propriu-zisă sau chirurgia și, deosebit de aceștia, persoanele care practică ilegal medicina, deoarece, pe de o parte, art. 810 C. civ. vorbește și de “spițeri”, care legalmente nu au căderea de a trata bolnavi, iar pe de altă parte clientela acestor lecuitori este alcătuită din oameni simpli și creduli, care trebuie cu atât mai mult ocrotiți de lege cu cât cei ce practică ilegal medicina nu prezintă garanțiile ce decurg din profesarea acesteia în conformitate cu legea, dar este fără incidență în cazul infirmierilor și infirmierelor .

Cu toate acestea, prin depășirea abilitării legale, personalul medical mediu (asistenți medicali etc.) care acordă tratament medical, art. 810 C. civ. le este aplicabil.

Incapacitatea prevăzută de art. 810 C. civ. este fără aplicare și în cazul asistenților medicali, câtă vreme prohibițiile textului, întemeiate pe o prezumție juris et de jure sunt de drept strict și, ca atare nu pot fi extinse prin analogie.

Pentru ca respectivele persoane să fie atinse de această incapacitate relativă de folosință, se cer întrunite cumulativ următoarele trei condiții:

a) gratificatul să fi tratat pe bolnav prin îngrijiri, iar acestea să fi avut un caracter de continuitate.

Nu este prin urmare incapabil farmacistul care nu procură decât remedii și nici medicul care vine în consultație și se mulțumește să dea unele indicații;

b) liberalitatea să fi fost făcută în timpul bolii sau în cursul tratamentului unui accident. Legatul va rămâne deci valabil dacă a fost făcut înainte ca pacientul să se fi îmbolnăvit sau să fi suferit accidentul;

c) boala sau accidentarea să fi fost “cea de pe urmă”, adică testatorul să fi murit din pricina ei. Dacă bolnavul se însănătoșește, liberalitatea rămâne valabilă.

În practica de specialitate prohibiția instituită prin art. 810 C. civ., care prevede că doctorii în medicină sau chirurgie ce au tratat o persoană de o boală de care a murit nu pot profita de liberalitățile pe care aceasta le-a făcut în cursul acestei boli, se întemeiază pe o prezumție absolută de captație și sugestie. În consecință, ei nu vor putea face dovada că liberalitățile sunt opera unei voințe libere și că gratificarea s-ar datora unor sentimente de prietenie sau rudenie.

Pentru ca să opereze prohibiția legală, trebuie ca:

a) liberalitatea să fi fost făcută în cursul bolii de care dispunătorul a murit; dacă a fost făcută înainte de boala care a cauzat moartea, dispoziția trebuie menținută;

b) moartea să fi fost cauzată de boala pentru care a fost îngrijit;

c) donatarul sau legatarul să fi tratat pe bolnav, iar tratamentul să fi fost

continuu; împrejurările în care are loc tratamentul, natura și întinderea sa constituie elemente de fapt care au a se examina la speță.

Rigorile acestei incapacități sunt atenuate în cazul rudeniei (art. 810 alin. 2 C. civ.). Medicul poate primi de la bolnav liberalități, chiar dacă ar fi legate universale, dacă este rudă până la gradul al IV-lea inclusiv, cu testatorul. Afecțiunea care se naște, de regulă, prin rudenie, justifică această excepție. Legiuitorul omite să reglementeze cazul medicului care este soțul bolnavului pe care l-a îngrijit în boala din urmă. Credem că dreptul medicului de a primi liberalități de la pacient trebuie extins și la această ipoteză, că îndeplinirea obligației legale de a da îngrijiri soțului (art. 2 C. fam.) nu poate constitui temeiul unei prezumții de abuz de influență, și prin urmare, nici cauza unei incapacități de a primi legate de la acesta din urmă.

Ofițerii de marină, de la persoanele ce se află la bord în timpul unei călătorii maritime (art. 833 C. civ.). Aceștia nu pot primi legate printr-un testament făcut pe bastiment, în cursul călătoriei, dacă nu sunt rude cu testatorul, căci sub această din urmă rezervă legiuitorul, prezumă abuzul de influență.

Preoții, de la cei pe care îi asistă. Potrivit art. 810 alin. final C. civ., sunt loviți identic de aceeași incapacitate ca și medicii și sub rezerva aceleiași excepții.

Vor fi incapabili de a primi legate numai preoții care au dat testatorului, din punct de vedere religios, în cursul bolii din urmă, o asistență cu caracter de continuitate, iar nu și cei care i-au făcut numai vizite de prietenie sau au săvârșit ceremonii religioase izolate.

Încălcarea acestor interdicții atrage după sine anulabilitatea testamentului, adică nulitatea relativă a legatului, consimțit cu nesocotirea incapacității. În practica judiciară se pot vedea următoarele situații:

a) Sancțiunea incapacității medicilor de a fi instituiți, contrar prevederilor art. 810 C. civ., ca legatari universali sau cu titlu universal – de către persoana pe care o îngrijește, dacă aceasta, ulterior, încetează din viață ca urmare a bolii de care a fost îngrijită de ei – este nu1itatea relativă, ce poate fi invocată numai de dispunător ori de moștenitorii lui.

b) Statul are calitatea de a invoca nulitatea relativă a testamentului făcut cu încălcarea art. 810 C. civ., întrucât în ipoteza succesiunii vacante, are vocația asupra întregii succesiuni. Așa fiind, el are dreptul să solicite și anularea testamentului făcut în favoarea unei persoane care nu avea capacitatea de a fi instituită ca legatar universal, de vreme ce, în afara acestui legatar, nu mai există vreo altă persoană care să poată dobândi prin succesiune – legală sau testamentară patrimoniul persoanei decedate (care a întocmit testamentul în litigiu).

c) Îndatorirea instanței de fond era aceea de a stabili dacă testamentul în discuție a fost făcut în timpul bolii de pe urma căreia testatorul a încetat din viață și dacă pârâtul (medicul legatar universal) l-a tratat pe testator de această boală.

c) Incapacitățile de exercițiu de a primi legate

În cazul unor asemenea incapacități, incapabilul are dreptul de a dobândi prin legat, dar nu poate exercita acest drept, adică nu poate accepta liberalitatea ce i-a fost făcută decât dacă voința sa este reprezentată sau întregită de persoanele și în formele prevăzute de lege.

Incapacitățile de exercițiu sunt întotdeauna absolute, în înțelesul că își produc efectul oricare ar fi persoana testatorului.

Sunt incapabili în acest sens:

Minorii și interzișii. Potrivit dreptului comun, minorii și interzișii nu pot accepta donații sau legate decât prin reprezentantul lor legal sau cu încuviințarea prevăzută de lege, căci acceptarea unei liberalități este un act ce depășește câmpul actelor de administrație. În materie de acceptare a unei liberalități, legea (art. 815 C. civ.) derogă de la dreptul comun al incapacității de exercițiu, dispunând că orice ascendent al minorului sau interzisului, fără distincție de sex și grad, poate accepta în numele acestuia, o donație, chiar dacă nu este reprezentantul legal al celui incapabil. Legiuitorul a voit să evite celui lipsit de capacitate pierderea vreunei donații din pricina acceptării ei tardive, conferind ascendenților unui minor sau unui interzis o putere specială de reprezentare în privința acceptării liberalităților celui lipsit de capacitate. Textul vorbește numai de acceptarea donațiilor, dar, pentru identitate de motive, trebuie admis că el se aplica și cu privire la acceptarea legatelor .

Scopul acestei incapacități de exercițiu este acela de a ocroti pe incapabil, căci, pe de o parte, legatul poate fi cu sarcini sau condiții, iar pe de alta acceptarea ei poate implica delicate aprecieri morale.

Ascendenții, așadar, pot accepta în numele nevârstnicului numai liberalități care nu cuprind niciun element oneros.

Aceasta explică și de ce ei pot accepta legate în numele incapabilului fără a fi obligați de a cere prealabila încuviințare a autorității tutelare.

Surdomuții care nu-și pot exprima voința.

Surdomutul, prin însușirile sale firești, nu este un incapabil, deoarece el poate avea voință și discernământ, însă uneori el nu-și poate declara și comunica altora voința.

Sunt cazuri când surdomutul își poate declara și comunica voința de a accepta un legat. Astfel:

a) dacă surdomutul știe să scrie, el va putea accepta expres legatul;

b) dacă nu știe să scrie, dar se poate înțelege prin semne, el va putea accepta legatul prin înscris autentic, cu ajutorul interpretului, conform procedurii succesorale notariale statornicită de Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale.

B. Viciile voinței testatorului

Pentru ca legatul să fie valid, nu este îndestulător ca voința liberală, adică aceea de a procura altuia un folos fără a urmări primirea în schimb a unui echivalent să fie conștientă și să emane de la o persoană capabilă. Mai trebuie ca această voință să nu fie viciată prin eroare, dol sau violență.

1. Eroarea este falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil.

În afară de art. 953 C. civ. (potrivit căruia: “Consimțământul nu este valabil, când este dat prin eroare… “), art. 906 C. civ. dispune: “Când testatorul, știind, a testat lucrul altuia, însărcinatul cu acel legat este dator a da, sau lucrul în natură sau valoarea lui din epoca morții testatorului” (s.n.).

Textul art. 907 C. civ. declară nul legatul lucrului altuia, făcut de testator, fără știința că lucrul nu-i aparține.

Jurisprudenta și literatura de specialitate au stabilit ideea de eroare ca fiind criteriul esențial de analiză a validității unor asemenea legate.

Prezența erorii, ca atare, înlătură existența consimțământului testatorului și, ope legis, legatul este nul absolut (art. 907).

2. Dolul (sau viclenia) constă în inducerea în eroare a unei persoane, cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

În afară de art. 953 C. civ. (potrivit căruia: “Consimțământul nu este valabil, când este…, smuls prin violență, sau surprins prin dol”), art. 960 C. civ prevede: “Dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat ” . Prin dol se înțeleg acțiunile viclene sau frauduloase ale uneia din părți spre a smulge consimțământul celeilalte părți. Din textul art. 960 C. civ., rezultă că dolul, neexcluzând consimțământul, nu împiedică formarea actului, dar îl face anulabil pentru că a împiedicat ca voința să fie liberă. Aceasta înseamnă că trebuie dovedit că la încheierea actului au existat mijloace viclene, că ele au emanat de la una din parțile actului și că au fost cauza determinantă a acestuia, deci, că, fără ele, cealaltă parte n-ar fi consimțit la încheierea actului.

Se observă în practica de specialitate că în materie de liberalități, dolul se manifestă sub forma captației și sugestiei. Captația constă în manopere dolosive și mijloace frauduloase folosite de o persoană în scopul de a câștiga încrederea dispunătorului și a înșela buna lui credință pentru a-l determina să-i doneze un bun sau să-l gratifice prin testament. Sugestia se exercită prin mijloace ascunse și tendențioase în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o donație sau un legat, pe care nu l-ar fi făcut din proprie inițiativă.

Pentru ca sugestia și captația să constituie cauze de nulitate a liberalității este, însă, necesar ca mijloacele folosite să fie într-adevăr dolosive, frauduloase. Liberalitatea poate fi anulată numai dacă manoperele frauduloase au avut ca rezultat alterarea voinței dispunătorului, care, fără exercitarea acestor manopere, n-ar fi făcut actul de liberalitate. Ca atare, specific pentru acest viciu de consimțământ este acțiunea dolosivă a celui ce tinde să capteze voința dispunătorului, urmată de supunerea acestuia la influențele exercitate asupra sa, alterarea voinței sale fiind caracterizată prin efectuarea unor acte de liberalitate ce nu corespund dorinței reale, adică aceleia care ar fi fost exprimată în cazul când nu s-ar fi exercitat manoperele de captație și sugestie.

În principiu se va aplica dreptul comun, căci viciile afectează testamentul cu aceleași consecințe ca pe orice act juridic. Explicații speciale necesită numai dolul care, în materie de donații și testamente, prezintă unele particularități.

Dolul se înfățișează în materia donațiilor și legatelor sub formă de captație sau sugestie. În practica judiciară nu există o viziune unitară în privința acceptului ce se dă noțiunilor de sugestie și captație. Într-o opinie, acestea desemnează diversele acte de atenție interesată față de persoana dispunătorului, ce sunt sancționabile numai în măsura în care sunt desfășurate în manieră dolosivă. Într-o altă opinie, sugestia și captația sunt însăși forma specifică pe care o îmbracă dolul în materie de liberalități, adică de manevre folosite pentru a determina pe dispunător să facă o liberalitate pe care altfel nu ar face-o și nici nu ar avea motive să o facă.

Sugestia constă în folosirea unor mijloace nepermise în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate, pe care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă.

A se observa în materia legatelor prin captație sau sugestie, dacă faptele sunt exercitate prin manopere viclene sau dolosive, în scopul de a determina pe dispunător să facă o liberalitate, pe care altfel nu ar face-o și nici nu ar avea motive să o facă.

Corespund în principiu, înțelesului noțiunii de manopere viclene și dolosive, atât izolarea cât și îndepărtarea testatorului de rude sau prieteni, sechestrarea sa, insinuarea unor calomnii la adresa rudelor, abuzul de influență sau de autoritate și alte fapte asemănătoare.

Se poate reține că urmarea și fără astfel de manevre (simpla simulare de grijă și afecțiune) ca și prestarea interesată a unor servicii și îngrijiri nu sunt suficiente pentru anularea unei liberalități testamentare.

Captația constă în folosirea unor manevre dolosive în scopul de a câștiga încrederea testatorului și de a înșela buna lui credință, pentru a-l determina să facă o liberalitate, pe care altfel nu ar fi făcut-o.

Pentru ca sugestia sau captația să constituie cauza de nulitate a testamentului este necesar să se fi folosit manevre viclene sau frauduloase. Acestea pot consta, spre exemplu în: sechestrarea testatorului, interceptarea corespondenței sale, îndepărtarea rudelor sau a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuz de influență sau de autoritate.

În practica de specialitate pentru ca sugestia sau captația să constituie cauze de anulare a liberalității, înseamnă ca mijloacele folosite să fie într-adevăr dolosive, frauduloase. Mijloacele captatorii nu pot duce la anulare dacă sunt caracterizate prin dol. Liberalitatea poate fi anulată numai dacă manoperele frauduloase au avut ca rezultat alterarea voinței dispunătorului în sensul că fără exercitarea acestor manopere dispunătorul nu ar fi făcut actul de liberalitate.

În lipsa unor asemenea manevre, simpla simulare fățarnică a unor sentimente de afecțiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poate legitima anularea testamentului.

3. În privința violenței în materie de testamente nu există particularități deosebite, fiind aplicabile regulile dreptului comun (art. 955-959 C. civ.).

Instanțele judecătorești trebuie însă să aibă în vedere că violența este mult mai ușor de realizat în cazul persoanelor în vârstă sau bolnave, și care, pentru aceste motive, se găsesc uneori în puterea discreționară a celor care le smulg apoi consimțământul pentru a efectua o liberalitate.

Așa fiind, judicios s-a precizat în literatura juridică că încheierea testamentului în forma autentică de către notar nu este, prin ea însăși o împrejurare care exclude violența, de vreme ce în conținutul ei intră nu numai amenințarea cu un rău fizic prezent, ci și temerea insuflată prin amenințări anterioare unui astfel de moment și care se pot apoi relua.

Faptul că în procesul-verbal de autentificare notarul a făcut mențiunea că testatorul și-a exprimat consimțământul la încheierea actului nu exclude posibilitatea dovedirii violenței, prin orice mijloc de probă, iar nu numai prin înscrierea în fals întrucât notarul constată prin propriile simțuri numai existența declarațiilor testatorului, conținutul acestora putând fi alterat ca urmare a violenței și ca atare combătut prin orice mijloc de probă.

Sancțiunea care intervine în cazul viciilor de consimțământ fiind nulitatea relativă, acțiunea în anularea testamentului este prescriptibilă, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, în termen de trei ani de la data când cei îndreptățiți a exercita acțiunea au cunoscut cauza nulității, cunoașterea ei putându-se efectua cel mai târziu până la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (art. 1, art. 3 și art. 9 din decret). Întrucât testamentul este un act pentru cauză de moarte, el își produce efectele numai la data morții lui de cujus, care urmează, așadar, a fi considerată data “încheierii actului”, la care se referă legea. Practic înseamnă că acțiunea se poate introduce de către cei care-l înfățișează pe testator sau de către procuror, cel mai târziu până la expirarea termenului de 4 ani și 6 luni de la moartea testatorului, în care se înglobează termenul de 1 an și 6 luni, în care trebuie cunoscute cauzele nulității și termenul de 3 ani, în cadrul căruia se poate intenta acțiunea.

În practica de specialitate, ca act juridic de ultimă voință, testamentul nu poate să producă efecte decât de la data deschiderii succesiunii. Prin urmare, termenul de prescriere a acțiunii în anulare a testamentului nu poate să înceapă a curge înainte de moartea testatorului, data "încheierii actului" la care se referă art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 fiind data deschiderii succesiunii.

Reducțiunea liberalităților excesive poate fi cerută pe cale principală printr-o acțiune, situație în care dreptul se prescrie în termen de 3 ani de la deschiderea succesiunii. Ea poate fi cerută și pe cale de apărare, care nu este prescriptibilă, dar în această situație cel ce invocă reducțiunea trebuie să posede el obiectul reducțiunii ( art. 847 și urm. C. civ.).

C. Cauza testamentului

Ca orice act juridic, testamentul, pentru a fi valid, trebuie să se întemeieze pe o cauză-scop valabilă.

Ca și actele cu titlu oneros, cauza ne apare în materie de liberalități sub o îndoită înfățișare: cauza obligației, care este abstractă și obiectivă, și cauza actului juridic, care este concretă și subiectivă.

a) În orice liberalitate cel ce se obligă să dea o face fără a urmări să primească ceva în schimb. El este însuflețit de intenția liberală (animus donandi). Această intenție, această voință de a gratifica, acest animus donandi este cauza abstractă și obiectivă a oricărei obligații cu titlu gratuit.

b) Dar dacă practica judecătorească s-ar fi mărginit să recunoască drept cauză a liberalităților numai animus donandi, acest scop abstract și obiectiv de a da fiind întotdeauna inocent, ocrotirea legii ar fi fost întinsă asupra unor legate ce urmăreau scopuri potrivnice legii, regulilor de conviețuire socială și moralei.

Iată rațiunile care au îndemnat tribunalele să consacre așa-numita cauză impulsivă și determinantă. Chiar în cazul când obligația de a da își găsește cauza în animus donandi, liberalitatea nu va fi stabilită decât dacă acest animus, voința liberală a fost determinată de un mobil concret care să fie real, licit și să nu vină în contradicție cu regulile de conviețuire socială și ale moralei.

Această cauză impulsivă și determinantă este scopul concret și subiectiv care a hotărât voința liberală. Testatorul nu dă numai pentru a face abstract o binefacere el voiește această liberalitate, urmărind un scop determinat.

În practica de specialitate captația și sugestia constituie cauze de nulitate a liberalității numai dacă mijloacele folosite au fost dolosive, frauduloase și au avut drept rezultat alterarea voinței dispunătorului, în sensul că fără exercitarea lor nu ar fi făcut actul de liberalitate.

Prin hotărârile criticate, instanțele au respins acțiunea reclamantei având ca obiect anularea unui testament prin care fratele său a testat întreaga avere pârâtului, invocând drept motiv de anulare captația.

Recurenta reclamantă a invocat, drept motiv de casare faptul că pârâtul intimat nu se găsește în vreun grad de rudenie cu testatorul și i-a acordat acestuia îngrijire sporadică în scopul de a-i capta voința și a-l determina cu puțin timp înaintea morții să-l lase legatar universal asupra averii sale.

Critica formulată de recurentă nu a putut fi primită, constatându-se că ambele instanțe au soluționat legal și temeinic cauza, reținând că prin probele administrate în cauză nu s-au dovedit manoperele dolosive folosite de pârât pentru captația voinței testatorului.

Împrejurarea că pârâtul a acordat îngrijiri testatorului, chiar dacă acestea au fost exagerate și cu scopul de a-i spori afecțiunea, nu este de natură să constituie motiv de anulare a liberalității, mai ales că testatorul a primit aceste îngrijiri atunci când era bolnav și singur.

Reprezentarea mintală a acestui scop concret este cauza hotărâtoare a legatului. Cu privire la problematica anulării testamentului pentru lipsa unei voințe conștiente și tendințele moderne de reglementare în materie, a se vedea lucrările și practica judecătorească.

Folosind noțiunea de cauză impulsivă și determinantă, practica judecătorească a declarat nule legatele care se întemeiau pe o cauză falsă ilicită sau imorală.

Cauza falsă este reprezentarea mintală a unui scop care nu corespunde cu realitatea. Astfel, instanțele au hotărât că nașterea unui copil postum al testatorului atrage după sine caducitatea legatului pentru dispariția cauzei impulsive, dacă se dovedește că defunctul n-ar fi făcut legatul dacă ar fi știut că are urmaș.

Falsitatea, ilicitatea sau imoralitatea cauzei trebuie dovedite de cel ce atacă testamentul. Se acceptă însă că dovada poate fi numai intrinsecă, adică rezultând din elementele actului, dar și extrinsecă adică trasă din elementele care îi sunt externe.

În practica de specialitate judecătorescă s-a decis că testamentul întocmit de către defunctă în favoarea pârâtului, pentru a-l determina să continue raporturile de concubinaj, este nul având o cauză imorală.

În fapt, din probele administrate s-a reținut că testamentul a fost întocmit de defunctă la 10 ianuarie 1983, întrucât pârâtul (concubinu1 ei), mai tânăr decât ea cu 30 de ani, o părăsise în decembrie 1982, acesta din urmă afirmând că și-a găsit o altă femeie mult mai tânără și cu o situație materială foarte bună.

Cu câteva zile înainte de întocmirea testamentului, defuncta l-a vizitat pe pârât la domiciliul său și l-a determinat să reia relațiile de concubinaj, promițându-i că îi va lăsa averea ei prin testament ceea ce a și făcut la data amintiăa, iar la 13 martie 1983 a decedat.

Pentru motivele arătate, judecătoria constatând că testamentul este nul, a dispus anularea lui soluție pe care tribunalul județean o menține respingând recursul.

Judecătoria dispunând "anularea testamentului" iar nu "declararea nulității" lui, pare a fi considerat că, în speță ar fi vorba de o nulitate relativă în realitate însă cauza imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic civil, deci și a testamentului.

Secțiunea 4

CONDIȚIILE DE FORMĂ PENTRU VALIDITATEA TESTAMENTULUI

Voința testamentară nu produce efecte decât dacă este îmbrăcată în anumite forme, statornicite de lege în scopul de a asigura, pe de o parte, neatârnarea voinței testatorului și, pe de altă parte, certitudinea declarației de ultimă voință.

Codul civil instituie două condiții de formă: testamentul să fie scris și să fie făcut printr-un act separat (interdicția testamentului conjunctiv).

A. Forma scrisă

Dispoziția testamentară este un act juridic solemn la a cărui încheiere manifestarea de voință trebuie să îmbrace o anumită formă, cerută de lege. Aceasta nu înseamnă însă că ea va trebui să fie întotdeauna îmbrăcată în formă autentică. Potrivit art. 1171 Cod civil: ,,Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are drept de a funcționa în locul unde actul s-a făcut”.

Într-adevăr, forma cerută pentru validitatea actului juridic civil, adică ad validitatem ori ad solemnitatem, desemnează acea condiție de validitate care constă în cerința îndeplinirii formalităților cerute de lege în lipsa cărora actul nu ar putea lua naștere în mod valabil. Solemnitățile cerute de lege pentru validitatea testamentului sunt mai mult sau mai puțin complexe. Ele merg, cum vom vedea, de la forma autentică până la acel înscris sub semnătură privată care este testamentul olograf. Se numește “înscris sub semnatură privată” acel înscris care este semnat de cel ori cei de la care provine. Rezultă din această definiție că există o singură condiție – cu caracter general – pentru validitatea înscrisului sub semnătură privată, semnătura autorului ori autorilor actului, înscrisului.

După cum se poate constata în practica de specialitate, testamentul olograf nu este valabil decât dacă este scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului, iar neîndeplinirea oricăreia dintre aceste formalități este sancționată cu nulitatea (art. 859 și 886 C. civ.).

În speță, locuința defunctei se afla în zona Televiziunii, unde la sfârșitul lunii decembrie 1989 au avut loc evenimente care făceau imposibilă prezentarea notarului la domiciliul ei, dar cum decesul s-a produs în luna ianuarie 1990, această împiedicare dispăruse.

Întrucât pretinșii moștenitori testamentari nu au putut depune un testament valabil, iar cererea adresată notarului de a se prezenta la domiciliul defunctei nu a fost semnată de ea, succesiunea a fost deferită statului ca succesiune vacantă, cu obligația de a suporta pasivul în limita activului succesoral.

Semnătura, în sensul de aici, este numai cea executată de mâna autorului înscrisului. Prin urmare nu îndeplinește această condiție “semnătura” dactilografiată, executată prin parafa ori prin punere de deget. În schimb semnătura electronică, prevazută de art. 5 al Legii nr. 405/2001 privind semnătura electronică (publicată în M. Of. nr. 429 din 31 iulie 2001), este asimilată semnăturii olografe. Conform art. 7 din Lege, în cazurile în care forma înscrisului sub semnătură privată (“forma scrisă”) este o condiție de formă cerută ad probationem sau ad validitatem (este și cazul scrierii și datării testamentului olograf) unui act juridic (negotium juris), un înscris în formă electronică îndeplinește această cerință dacă poartă o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat și generalizată printr-un dispozitiv securizat de creare a semnăturii .

În toate cazurile însă, voința testatorului trebuie să îmbrace forma scrisă. Testamentul verbal este lovit de nulitate absolută.

Pentru a se stabili dacă semnătura de pe act aparține sau nu testatorului, instanța nu trebuie să se mulțumească cu depoziții de martori, ci este obligată să facă o verificare de scripte.

În practica judecătorescă, în raport cu dispozițiile art. 859 C. civ. socotim justă această soluție. Potrivit textului, testamentul olograf nu este valabil decât dacă este scris în tot, datat și semnat de mâna testatorului. Prin urmare, testamentul olograf pentru a fi valabil trebuie să fie operă exclusivă și personală a testatorului, ceea ce înseamnă că scrierea, datarea și semnarea trebuie să aparțină, în totalitatea lor testatorului. De aceea, pentru a deveni operantă prezumția că semnătura de pe act aparține testatorului, trebuie admis că dovada poate fi făcută fie printr-o simplă verificare de scripte, fie pe baza unei expertize a scrisului.

În vechiul drept românesc potrivit obiceiului pământului, testamentul era un act solemn. El putea fi îmbrăcat în forma scrisă, când purta denumirea de diata (zapis, carte, izvod), sau putea fi făcut oral “cu limbă de moarte”, care se făcea în prezența martorilor, de obicei fețe bisericești. Testamentul scris, diata, trebuia să fie iscălit prin semnare sau punere de deget ori de peceție, să fie datat și tocmit față de martori, care să-l întărească prin iscălitura actului.

Forma scrisă – subliniem – este o condiție de validitate a testamentului și nu o simplă condiție pentru proba acestui act. Drept urmare, o persoană nu ar putea dovedi intenția pe care a avut-o cel care lăsa moștenirea de a-l gratifica (de exemplu, această dorință s-a manifestat prin viu grai), dacă această intenție nu a îmbrăcat, din orice motiv forma scrisă cerută de lege.

Sunt cazuri în care un testament a fost întocmit în forma scrisă, dar el nu poate fi prezentat deoarece ulterior a fost distrus sau ascuns.

Dacă testamentul a fost distrus ori dosit de către testator sau de către o terță persoană, dar cu știrea testatorului, se consideră ca legatele cuprinse în testament au fost revocate și în consecință, nu se poate face în niciun fel dovada testamentului.

Soluția este aceeași când testamentul a fost distrus datorită forței majore, despre a cărei intervenție testatorul a avut cunoștință.

Distrugerea voluntară a testamentului de către dispunător constituie dovada certă a voinței sale de a-l revoca.

Revocarea tacită a unui testament olograf poate rezulta din distrugerea materială sau ruperea în bucăți a actului, făcute de testatorul însuși. În cazul când este vorba de un testament autentic, făcut în trei exemplare, din care unul se află în păstrarea notariatului, ruperea exemplarului rămas asupra testatorului nu are nicio relevanță.

În practica de specialitate judecătorescă se poate vedea că distrugerea voluntară a testamentului de către dispunător constituie dovada certa a voinței sale de a-l revoca. Spre deosebire însă de această situație, care presupune o manifestare de voință din partea dispunătorului, testamentul poate fi distrus ori dosit fără știința lui sau după ce a decedat, printr-un caz de forță majoră ori prin fapta altei persoane.

Într-o atare situație, devin aplicabile prevederile art. 1198 C. civ., care îngăduie orice mijloace de probă atunci când creditorul și-a pierdut titlul ce-i servea drept dovadă scrisă, din cauză de forță majoră. Această prevedere legala, deși se referă la convenții, are caracterul unei dispoziții de aplicare generală deci și în cazul testamentelor. Prin urmare pretinsul legatar va putea să dovedească, prin orice mijloace de probă, existența și cuprinsul testamentului, faptul distrugerii, pierderii sau ascunderii și împrejurarea că actul de ultimă voință al defunctului întrunea cerințele de fond și de formă prevăzute de lege.

Dacă dispariția testamentului se datorează faptei celui împotriva căruia este invocat, regularitatea testamentului este prezumată până la dovada contrară, deoarece numai într-o atare situație persoana căreia i se opune actul de ultimă voință avea intresul să-l ascundă sau să-l distrugă, caz în care acestei persoane îi incumbă sarcina de a dovedi că testamentul nu îndeplinea condițiile legale.

Spre deosebire însă de această situație, care presupune o manifestare de voință din partea dispunătorului, testamentul poate fi distrus ori dosit fără știința lui sau după ce a decedat, printr-un caz de forță majoră ori prin fapta altei persoane.

Într-o atare situație, devin aplicabile prevederile art. 1198 C. civ., care îngăduie orice mijloace de probă atunci când creditorul și-a pierdut titlul ce-i servea drept dovadă scrisă, din cauză de forță majoră.

Spre deosebire de distrugerea reală și voluntară a testamentului de către moștenitor, care constituie dovada certă cu privire la voința sa de a-l revoca, în cazul în care testamentul a fost distrus ori dosit fără știința dispunătorului sau după moartea acestuia, fie prin fapta unei alte persoane, devin aplicabile prevederile art. 1198 C. civ., care îngăduie dovada cu martori și prezumții ori de câte ori partea nu poate conserva și înfățișa înscrisul ce-i servea de dovadă, dintr-o cauză de forță majoră, căreia i se asimilează și fapta de neînlăturat a unei persoane.

Într-o atare ipoteză, pretinsul legatar va putea să dovedească prin orice mijloc de probă existența și cuprinsul testamentului, faptul distrugerii, pierderii sau ascunderii precum și împrejurarea că acest act de ultimă voință întrunește cerințele de fond și de formă prevăzute de lege. Dacă dispariția testamentului se datorează faptei celui împotriva căruia este invocat, regularitatea testamentului este prezumată până la dovada contrară, deoarece numai într-o atare situație persoana căreia i se opune actul de ultimă voință avea interes să-l ascundă sau să-l distrugă.

Într-un asemenea caz, acestei persoane îi incumbă sarcina de a dovedi că testamentul nu îndeplinea cerințele prevăzute de lege.

Această prevedere legală, deși se referea la convenții, are caracterul unei dispoziții de aplicare generală deci și în cazul testamentelor. Prin urmare, pretinsul legatar va putea să dovedească, prin orice mijloace de probă, existența și cuprinsul testamentului faptul distrugerii, pierderii sau ascunderii și împrejurarea că actul de ultimă voință al defunctului întrunea cerințele de fond și de formă prevăzute de lege.

Dacă dispariția testamentului se datorează faptei celui împotriva căruia este invocat, regularitatea testamentului este prezumată până la dovada contrară, deoarece numai într-o atare situație persoana căreia i se opune actul de ultimă voință avea ințeresul să-l ascundă sau să-l distrugă, caz în care acestei persoane îi incumbă sarcina de a dovedi că testamentul nu îndeplinea condițiile legale.

B. Interdicția testamentului conjunctiv

Articolul 857 C. civ. interzice ca doua persoane să testeze prin același act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terțe persoane. Un asemenea testament denumit conjunctiv – aduce atingere caracterului unilateral și personal al testamentului și, deci, este lovit de nulitate.

De aceea două sau mai multe persoane nu pot testa prin același act una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane.

Nulitatea ce derivă din încălcarea acestei dispoziții legale poate fi însă înlăturată prin confirmare sau executarea voluntară a testamentului nul, aplicându-se prin asemănare regula de la donații (art.857și 1167alin.3C.civ.).

În practica de specialitate, legatul conjunctiv este legatul al cărui obiect este lăsat la mai mulți legatari, fără ca testatorul să arate partea fiecăruia, colegatarii având o chemare eventuală la întregul obiect. Dacă toți colegatarii acceptă legatul chemarea la întreg a fiecăruia va fi limitată la o parte din bun.

Bunul se împarte în părți egale. În cazul în care unul sau mai mulți colegatari nu pot sau nu doresc să primească legatul, părțile acestora se vor cuveni colegatarilor care primesc legatul și ale căror părți vor crește în mod corespunzător. Acesta este dreptul de acrescământ sau dreptul de adăugire.

Tot în practica de specialitate judecatoreasca, s-au decis urmatoarele:

a) Două persoane neputând dispune pentru cauză de moarte prin același înscris, împărțeala de ascendent cuprinsă într-un astfel de testament este nulă, chiar dacă descendenții au posedat fiecare, separat, din timpul vieții testatorilor, anumite bunuri, astfel cum au fost împărțite prin testament (art. 857 C. civ.).

b) Oricare din moștenitori poate cere împărțeala ambelor moșteniri, dacă după decesul autorilor comuni nu a intervenit un acord asupra împărțelii bunurilor succesorale (art. 728 și urm. C. civ.).

Nerespectarea condițiilor de formă prevăzute de lege atrage după sine sancțiunea nulității testamentului. Nulitatea absolută, prescrisă de art. 886 C. civ., are în vedere formele anterioare în care poate fi redactat testamentul, iar nu cerința unor anumiți termeni sacramentali, prin care trebuie să se exprime testatorul. Aceasta înseamnă că, în conținutul testamentului, testatorul, poate să-și exprime voința în orice termeni care, dacă nu sunt clari și preciși, sunt supuși puterii de interpretare a judecătorului. El este obligat să afle adevarata intenție a testatorului, folosind conținutul testamentului și chiar acte și împrejurări exterioare acestuia. După cum s-a arătat în literatura juridică, o simplă confuzie de termeni, cum ar fi faptul că testatorul a întrebuințat cuvântul “donație” în loc de “legat” nu atrage după sine nulitatea testamentului. Se admite însă că nulitatea se poate acoperi prin confirmare de către moștenitori (art. 1167 alin. 3 C. civ.).

Secțiunea 5

DIFERITE FELURI DE TESTAMENTE

Testamentul este, cum arătam, un act juridic solemn.

Aceasta nu înseamnă însă că el va trebui să fie întotdeauna îmbrăcat în forma autentică.

Într-adevăr, cu toate că a instituit forma ca o condiție ad validitatem, legiuitorul este mai îngăduitor în ceea ce privește alegerea formei în care se manifestă voința testatorului, permițând, în condiții obișnuite, ca acesta să aleagă între trei forme de testament, numite “ordinare”: testamentul olograf, testamentul mistic și testamentul autentic (art. 858 C. civ.). În literatura juridică s-a susținut, pe drept cuvânt că, actele juridice, în înțeles de instrumentum probationis atestate de avocat în privința identității părților, a conținutului și a datei au aceeași forță probanta ca și înscrisurile autentice, făcând dovada până la înscrierea în fals împotriva celor atestate de către avocat .

În afară de aceasta, în împrejurări excepționale, testatorul poate recurge la unul din acele testamente autentificate în condiții speciale ce poartă denumirea de testamente privilegiate, și anume: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă și testamentul maritim (art. 868-886 C. civ.).

A. Testamentul olograf

Testamentul olograf, al cărui nume vine din grecește, este acela care trebuie să fie în întregime scris, datat și semnat (subscris) de mâna testatorului (art. 859 C. civ.).

Prin urmare, testamentul olograf pentru a fi valabil, trebuie să fie opera exclusivă și personală a testatorului.

Aceasta înseamnă că scrierea, datarea și semnarea trebuie să aparțină în totalitatea lor testatorului.

Sintagma “nu este valabil decât. . . “ desemnează sancțiunea nulității nerespectării cerințelor arătate, justificată de interesul general de a se asigura o dovadă formală unei voințe postume care, în momentul când ea se cercetează, nu mai poate fi supusă singurului control sigur al mărturisirii autorului; trebuie deci ca voința să fie astfel exprimată, încât să nu i se poată substitui nici sugestiile celor interesați nici interpretarea arbitrară a judecătorului.

Datarea testamentului olograf de către testator prezumă adevărata dată a testamentului, sub dubla condiție ca să fie completă și necontrazisă de elementele deduse din însuși testament, strict necesară în cazul soluționării diferitelor probleme ce se pot ivi în legatură cu starea de capacitate a testatorului sau vicierea consimțământului acestuia prin violență sau dol în momentul întocmirii testamentului, cât și în cazul unor testamente succesive, când se impune a afla care dintre ele este valabil. De aceea trebuie admis, pentru a face operantă prezumția de dată adevarată și a înlătura orice dificultate în rezolvarea aspectelor arătate, că datarea testamentului de altă mână decât a testatorului, este echivalentă cu lipsa datei, sancționată de lege cu nulitatea absolută.

Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje:

este testamentul supus formalităților celor mai simple și, prin urmare, acela care pricinuiește cele mai puține nulități de formă;

poate fi făcut oricând, oriunde și fără ajutorul nimănui;

permite păstrarea secretului asupra dispozițiilor de ultimă voință.

Dar testamentul olograf prezintă și neajunsuri:

ușurează sugestia și captația, adică folosirea unor manopere frauduloase pentru a determina voința liberală a testatorului;

înlesnește falsul tocmai din pricina simplicității formelor sale;

dacă a fost întocmit fără sfaturile unui jurist, poate avea o redactare defectuoasă, care să dea loc la nulități și dificultăți de interpretare;

poate fi ușor dosit sau distrus.

Trebuie însă recunoscut că testamentul olograf este cel care în practică se întalnește mai des. Aceasta se datorează simplicității formelor prevăzute de lege pentru validitatea lui, forme care, precum am văzut, sunt în număr de trei: scrierea, datarea și semnătura, toate de mâna testatorului.

Se impun câteva precizări privind condițiile arătate:

1. Scrierea

Sub sancțiunea nulității, testamentul olograf trebuie scris în întregime de către testator, deoarece numai în acest caz actul poate fi considerat că exprimă voința liberală și conștientă a acestuia.

El poate fi scris în orice limbă, cu condiția ca aceasta să fie cunoscută testatorului la data testării. Testamentul se poate scrie pe orice fel de hârtie, cu cerneală sau cu creionul, pe un zid cu cărbunele ori cu pensula sau pe un geam ori oglindă cu un diamant; în litere de mână sau de tipar. Orice fel de scriere, cum ar fi: stenografia, alfabetul special pentru orbi, poate fi folosită. El nu poate fi însă dactilografiat, neexistând posibilitatea unei verificări în caz de litigiu.

Prin cerința ca testamentul olograf să fie în întregime scris chiar de mâna testatorului s-a voit să se înlăture intervenția și influența altei persoane, pentru a se asigura astfel deplina libertate de voință a testatorului.

Din această justificare decurg două reguli:

testamentul va fi nul dacă unele adaosuri, ștersături sau intercalări sunt scrise de o mână străină, căci dovada intervenției materiale a unei terțe persoane face să se prezume că testatorul nu s-a hotărât în deplină libertate de voință;

testamentul va fi nul, deși a fost scris de testator, dacă acesta nu a fost decât instrumentul pasiv al unui terț, care i-a ținut și i-a călăuzit mâna.

Ștersăturile, modificările sau completările, datorate chiar mâinii testatorului, trebuie datate și semnate de acesta, dacă ele cuprind dispoziții testamentare noi, față de redactarea inițială a testamentului, căci în această ipoteză ele au caracterul unui codicil.

2. Datarea

Pentru a fi valid, testamentul olograf trebuie să fie și datat de mâna testatorului.

Datarea testamentului este importantă, deoarece:

ea ne permite să verificăm dacă testamentul a fost întocmit în stare de capacitate;

în cazul pluralității de testamente succesive cuprinzând dispoziții contrare, data ne îngăduie să stabilim care dintre dispozițiile acestor testamente va primi aplicare, știut fiind că testamentul cel mai recent revocă dispozițiile contrare cuprinse într-un testament anterior, de aceea trebuie admis, pentru a face operantă prezumția de dată adevarată, că datarea testamentului de altă mână decât a testatorului este echivalentă cu lipsa datei, sancționată de lege cu nulitatea absolută.

Data trebuie să cuprindă arătarea anului, lunii și zilei când s-a redactat testamentul în litere sau în cifre. Unele din aceste indicații pot fi și implicite, ca de pildă în expresia “Anul nou, 2003”.

Lipsa datei atrage nulitatea testamentului. Deoarece, potrivit concepției asupra nulității actului juridic în dreptul nostru civil, nulitatea apare nu ca o măsură îndreptată împotriva actului juridic în sine ci ca o măsură care tinde ca anumite efecte ale actului juridic să nu se producă și anume acelea care contrazic scopul dispoziției legale nesocotite. Absența unor astfel de efecte este de natură a lua nulității orice justificare.

Interesul ocrotit, în considerarea căruia a fost edictată dispoziția din art. 859 C. civ., este de ordin personal, particular, iar nu de ordin general. Este interesul de ocrotire a testatorului, pentru a se asigura că testamentul ce va fi pus în executare reprezintă realmente actul care exprimă liber ultima lui voință.

Prin urmare sancțiunea nulității pentru motivul că testamentul nu este datat complet se justifică în măsura în care s-ar pune în discuție starea de capacitate a dispunătorului la data întocmirii testamentului ori libertatea sa de voință sau, în fine, în cazul pluralității testamentare, deoarece actul cel mai recent revocă pe cele anterioare.

Rezultă că nulitatea relativă pentru datarea incompletă a testamentului poate fi acoperită în situația în care se învederează că, la data întocmirii lui, nu au existat efecte care să contrazică scopul – de ocrotire – al dispoziției legale, deci, a căror înlăturare să fie necesară prin mijlocirea nulității.

Existența unor consecințe prejudiciabile pentru terți este neconcludentă sub raportul stabilirii nulității, deși constatarea acesteia poate avea ca efect chemarea la succesiune a moștenitorilor legali.

Aceasta înseamnă că, deși textul citat prevede obligativitatea datării testamentului olograf și ca dată trebuie să cuprindă arătarea anului, lunii și zilei, ca elemente esențiale, totuși data eronată sau involuntar incompletă poate fi întregită, omisiunea testatorului sub acest aspect nefiind de natură să atragă, prin ea însăși, nulitatea testamentului.

În practica de specialitate judecătorescă s-a demonstrat că, potrivit art. 859 C. civ., testamentul olograf nu este valabil decât când este scris în tot, datat și semnat de mâna testatorului. Prin urmare, testamentul olograf pentru a fi valabil, trebuie să fie opera exclusivă și personală a testatorului; aceasta înseamnă că scrierea, datarea și semnarea trebuie să aparțină în totalitatea lui, testatorului. Sintagma "nu este valabil decât" desemnează sancțiunea nulității nerespectării cerințelor arătate, justificată de interesul general de a asigura o dovadă formală unei voințe postume care, în momentul când ea se cercetează, nu mai poate fi supusă singurului control sigur al mărturisirii autorului. Camelia Toader (Armonizarea dreptului succesoral în Europa, în "Juridica" nr. 4/2000, p. 138), analizând diferite legislații naționale în această ramură de drept, distinge patru tipuri de testamente:

a) Tipul olograf, care există în aproape toate statele europene, deși cerințele nu sunt la fel de stricte. Nu există în Olanda și Portugalia, unde este cerută întotdeauna forma notarială.

b) Tipic pentru jurisdicția din țările de common law, cum ar fi Anglia sau Irlanda, este testamentul cu martori (witnessed will). Trebuie scris personal, dar și tipărit sau chiar scris de o terță persoană. Chiar și semnătura nu trebuie să fie personală fiind suficient un facsimil. Esențiale aici sunt prezența simultană a martori!lr în momentul semnării actului, confirmarea de către aceștia a semnăturii și semnarea de către ei a testamentului. Acest tip de testament este cunoscut și în Austria și Danemarca.

c) Testamentul închis, scris și tipărit de testator sau un terț și semnat de testator trebuie pus într-un plic sigilat și prezentat unui notar și mai multor martori. Un astfel de testament este cunoscut în Olanda, Franța, Danemarca, Italia, Spania, Portugalia, Grecia.

d) Testamentul public, în cele mai multe țări, este redactat de un notar, dar este semnat personal de testator în Austria, poate fi încheiat și de un judecător. În dreptul belgian și francez, testamentul trebuie dictat de testator notarului. În alte țări, ca Germania și Austria, este suficientă elaborarea unui document care să fie confirmat de testator ca reprezentând voința lui. În general se cere prezența martorilor.

În cazul când data există, dar este inexactă, trebuie să deosebim între data falsă, adică aceea care a fost alterată cu știință de către testator și data incompletă sau eronată, care este rodul unei greșeli involuntare.

Dacă data testamentului este falsă, adică în mod intenționat testatorul a trecut altă dată decât cea reală, testamentul va fi nul. Proba falsității se face prin orice mijloc admis de lege, dacă prin falsificarea datei s-a urmărit ocolirea unor dispoziții legale imperative sau prohibitive, sau pe baza elementelor intrinseci ale testamentului, dacă nu s-a urmărit un atare scop.

În cazul în care datorită unor greșeli involuntare a testatorului, data este incompletă sau eronată, ea va putea fi întregită sau rectificată de instanța judecătorească pe baza unor elemente ce rezultă din cuprinsul testamentului.

Prin urmare, acțiunea în constatarea unei greșeli involuntare la datarea testamentului nu poate fi respinsă ca inadmisibilă.

Se pot folosi și elemente extrinseci cuprinsului testamentului (de exemplu, data aplicată cu ștampila poștei pe carte poștală) dar numai dacă ele se pot raporta la elementele cuprinse în testament.

Adaugăm că inexactitatea datei este acoperită dacă a fost rectificată ulterior de către testator, printr-un codicil care poate fi socotit că se încorporează sau că întregește testamentul anterior.

În practica de specialitate judecătorească s-a decis următoarele: în speță, la 15 februarie 1991 defunctul (decedat la 10 decembrie 1996) întocmește un testament autentic, instituindu-l pe pârât ca legatar universal. Ulterior, după câteva zile (25 februarie 1991), testatorul întocmește un testament olograf, identic cu cel autentic, din 15 februarie 1991, tot în favoarea pârâtului (legatar universal).

Subsecvent, la 26 iulie 1995, testatorul revocă expres testamentul autentic din 15 februarie 1991, fără a se referi, în niciun fel, și la testamentul olograf din 25 februarie 1991 și, totodată, fără a institui vreo persoană ca legatar.

În raport cu această situație de fapt, rezultă că testamentul olograf din 25 februarie 1991 nu poate fi considerat că ar fi fost revocat de testator nici expres și nici implicit. În consecință, se admite recursul pârâtului, înlăturându-se din cuprinsul sentinței judecătoriei și din cel al deciziei tribunalului “dispoziția de revocare implicită a testamentului olograf din 25.02.1991”.

În afară de acest din urmă caz și dacă instanța de judecată nu poate stabili cu certitudine data exactă a testamentului cu ajutorul elementelor trase din cuprinsul intelectual sau material al înscrisului testamentar, testamentul olograf a cărui dată este eronată, nesatisfăcând solemnitatea legală a datei, va fi nul ca și cel ce poartă o dată falsă.

Nulitatea relativă pentru datarea incompletă a testamentului poate fi acoperită în situația în care se invederează că, la data întocmirii lui, nu au existat efecte care să contrazică scopul de ocrotire al dispozitiilor art. 859 C. civ. și a căror înlăturare să fie necesară prin mijlocirea nulității.

3. Semnătura

A treia formalitate cerută pentru validitatea testamentului olograf este semnătura. Prin semnătură, testatorul mărturisește că testamentul este lucrarea sa și că îi exprimă voința.

Semnătura nu trebuie să cuprindă necesarmente numele si prenumele testatorului, adică numele său civil. Este îndestulător ca ea să fie aceea pe care cel ce face testamentul o folosește de obicei, cu condiția ca ea să permită identificarea testatorului. Astfel, un scriitor sau un artist va semna valabil cu pseudonimul său (spre pildă: Jean Bart).

Subscrierea prin simple inițiale nu este îndestulătoare, afară numai dacă astfel semna obișnuit testatorul.

Semnătura trebuie să fie manuscrisă. Punerea de deget a neștiutorului de carte nu constituie o semnătură și atrage nulitatea testamentului.

Obișnuit, semnătura figurează la sfârșitul testamentului, pe care îl certifică, dar ea poate fi așezată fie la începutul înscrisului, fie în cuprinsul acestuia, dacă prin legătura materială sau intelectuală ce există între semnătură și testament se dovedește că semnatarul a înțeles să-și însușească astfel întreg cuprinsul și data actului testamentar.

În cazul în care testamentul este scris pe mai multe foi, testatorul nu trebuie să semneze pe fiecare din ele. Semnătura pe plic nu este însă îndestulătoare, căci cei interesați ar putea introduce într-un astfel de plic semnat de către testator un simplu proiect de testament, pe care acesta nu a înțeles să-l desăvârșească.

Semnătura este formalitatea esențială. Lipsa ei este întotdeauna sancționată prin nulitatea absolută a testamentului olograf.

4. Formalitatea posterioară a întocmirii testamentului

Pe lângă aceste trei formalități contemporane cu întocmirea actului de ultimă voință, art. 802 C. civ. mai prevede și o formalitate posterioară redactării testamentului olograf, și anume înfățișarea lui înainte de executare, de către orice persoană l-ar găsi, președintelui instanței locului deschiderii succesiunii, adică actualmente, în urma Legii nr.36/1995 și Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale, notarului public de la locul unde s-a deschis succesiunea. Notarul public constată printr-un proces-verbal atât deschiderea testamentului, cât și starea în care s-a găsit și ordonă păstrarea lui în arhiva biroului notarial.

B. Testamentul autentic

Se numește autentic acel testament care a fost autentificat, cu formele prevăzute de lege, de un birou notarial sau de un organ competent al administrației de stat (art. 860 C. civ.).

Această formă testamentară necesită cheltuieli și pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităților de autentificare, iar pe de altă parte, nu izbutește să păstreze secretul dispozițiilor de ultimă voință. Conservarea înscrisului testamentar este însă asigurată, de vreme ce un exemplar rămâne în păstrarea biroului notarial. Adăugăm că acest testament este singurul care poate fi folosit de cei care nu știu sau nu pot să citească și să scrie sau cel puțin să semneze.

Întrucât testamentul autentic este – în esență – un înscris autentic obținut de drept comun, el este întocmit potrivit procedurii de autentificare a înscrisurilor.

Proiectul de testament poate fi întocmit de către testator, un terț (avocat) sau de notarul public. În acest caz notarul va redacta testamentul astfel încât cuprinsul să exprime voința celui care testează.

Deși Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale îngăduie celui care voiește să autentifice un înscris să-l înfățișeze printr-un reprezentant împuternicit cu procură autentică specială, testatorul va trebui să înfățișeze în persoană înscrisul care cuprinde ultima sa voință, căci am văzut că dispoziția testamentară este un act strict personal, care exclude reprezentarea.

În toate cazurile, notarul public verifică identitatea testatorului și, eventual, pe aceea a redactorului testamentului și a martorilor.

Apoi, în vederea autentificării, notarul public dispune citirea testamentului, cuvânt cu cuvânt, în auzul testatorului, pe care-l va întreba dacă înscrisul exprimă ultima lui voință.

Testatorul surd, mut sau surdomut însă știutor de carte, își va declara consimțământul în fața notarului menționând în testament, cu propria lui mână, că consimte “la prezentul act, pe care l-am citit”.

Dacă surdul, mutul sau surdomutul nu poate sau nu știe să scrie, notarul public îi va lua consimțământul prin interpret.

În cazul orbului, notarul, înainte de a primi declarația de voință orală a acestuia, se va convinge prin întrebări că acesta a auzit bine cuprinsul testamentului ce i-a fost citit.

După luarea consimțământului, înscrisul se semnează în fața notarului public de către testator și când este cazul, de cel ce a redactat proiectul de testament. Dacă testatorul este neștiutor de carte sau în imposibilitatea de a semna, spre pildă din pricina vreunei infirmități sau boli, notarul public va face despre această împrejurare mențiune în încheierea de autentificare, mențiune care va ține loc de semnătură.

Îndeplinirea autentificării testamentului se constată printr-o încheiere întocmită de către notarul public.

Încheierea va cuprinde, în afară de denumirea biroului notarial, de indicarea că s-a autentificat un testament, de sigiliul și semnătura notarului public care instrumentează, următoarele mențiuni: data autentificării, locul unde ea s-a săvârșit – dacă notarul a instrumentat în afara sediului biroului notarial -, numele notarului care procedează la autentificare, numele și domiciliul testatorului, precum și de va fi cazul, al redactorului testamentului și al martorilor, arătarea condițiilor esențiale pentru autentificarea înscrisului testamentar și mențiuni despre perceperea taxelor de timbru.

Sunt esențiale în materie de autentificare a unui testament, mențiunile privitoare la data autentificării, la numele testatorului, la faptul prezentării sale personal în fața notarului, la luarea consimțământului.

Nerespectarea condițiilor prevăzute de lege pentru autentificare atrage nulitatea testamentului. Testamentul autentic nul pentru vicii de formă poate fi valabil ca testament olograf, dacă sunt îndeplinite condițiile cerute pentru acest testament.

Cât privește forța sa probantă, testamentul autentic face deplina dovadă, până la înscrierea în fals, privitor la mențiunile cuprinse în încheierea de autentificare, întemeiate pe constatările făcute de către agentul instrumentator, prin propriile sale simțuri (ex. propriis sensibus), ca de pildă: constatarea înfățișării în persoană a testatorului și a redactorului testamentului sau a martorilor, a prezentării testamentului în două exemplare, constatarea citirii înscrisului testamentar în auzul testatorului, consemnarea declarațiilor acestuia, mențiunea privitoare la data și locul autentificării.

Celelalte mențiuni cuprinse în testament vor putea fi combătute prin orice mijloc de probă; de exemplu, fac dovada până la proba contrară: lipsa discernământului testatorului, sinceritatea declarațiilor sale consemnate în încheierea de autentificare sau existența bunului care face obiectul testamentului.

Atunci când testamentu1 olograf nu este recunoscut de parte, cel care invocă testamentu1 trebuie să facă dovada că emană de la defunct.

C . Testamentul mistic sau secret

Testamentul mistic sau secret este acel testament semnat de testator, strâns și sigilat și care este prezentat judecătoriei pentru îndeplinirea unor formalități (art. 864 C.civ.).

Acest testament este forma testamentară cea mai puțin folosită, căci nu răspunde unei adevărate nevoi. Singurul folos pe care îl înfățișează este acela de a pune la dispoziția celui care, neștiind să scrie, nu poate recurge la forma testamentului olograf, dar care știe să semneze și să citească, o formă testamentară ce ocrotește într-o măsură mai largă decât testamentul autentic secretul dispozițiilor de ultimă voință.

Testamentul mistic cumulează neajunsurile testamentului autentic cu cele ale testamentului olograf.

Ca și testamentul autentic, cel mistic impune testatorului, în principiu înfățișarea în fața unei autorități și săvârșirea unei anumite formalități, ceea ce implică cheltuială și pierdere de vreme fără însă a-l feri de neajunsurile testamentului olograf, cât privește valoarea probantă a testamentului și conservarea lui.

Testamentul mistic poate fi scris de către testator sau de către o altă persoană sau poate fi dactilografiat sau scris cu alfabetul special pentru orbi, însă trebuie să fie semnat de cel care testează.

Potrivit art. 864 C. civ., hârtia pe care s-au scris dispozițiile de ultimă voință sau plicul în care s-a închis această hârtie se va strânge și sigila pentru a se evita sustragerea și înlocuirea frauduloasă a înscrisului testamentar.

Înscrisul testamentar trebuie înfățișat judecătoriei. Aceasta poate fi oricare judecătorie din țară.

Testatorul va înfățișa judecătorului hârtia sau plicul închis sau sigilat sau le va închide sau sigila în fața acestuia, declarând că dispozițiile din acea hârtie sau acel plic alcătuiesc testamentul său, scris și semnat de el.

Judecătorul, primind testamentul va întocmi de îndată, pe chiar hârtia sau plicul ce-l cuprinde, actul de suprascriere, adică un proces-verbal scris pe fața externă a testamentului, data acestei înfățișări, starea testamentului și declarația testatorului că testamentul este al său. Actul de suprascriere se va semna atât de testator, cât și de judecător.

Nerespectarea oricăreia dintre formalitățile arătate atrage nulitatea testamentului (art. 886 C. civ.).

Testamentul mistic sau secret poate fi păstrat la grefa instanței ori remis testatorului. Această soluție rezultă din dispoziția art. 892 C. civ., care prevede că atât testamentul olograf, cât și cel mistic trebuie să fie înfățișat, înainte de a fi executat, președintelui de tribunal adică acum notarului public.

Cât privește puterea doveditoare, trebuie să deosebim între testamentul propriu-zis și actul de suprascriere.

Primul, fiind un înscris sub semnătură privată, va putea fi contestat în condițiile dreptului comun al înscrisurilor private. Procesul-verbal de suprascriere face însă dovada, până la înscrierea în fals, pentru tot ceea ce agentul instrumentator declară că a constatat în limitele atribuțiilor sale, prin propriile sale simțuri, de pildă adeverirea că testatorul a declarat că testamentul este al său. Sinceritatea acestei declarații a testatorului va putea fi insă combătută prin orice mijloc de dovadă.

Acela căruia i se opune un testament olograf poate declara, potrivit art. 1177 C. civ., că nu recunoaște scrisul sau semnătura autorului și, în acest caz, urmează a se proceda la certificarea scrisului și semnăturii. Această dovadă nu se poate face decât prin verificare de scripte, și nu prin proba cu martori.

D. Testamentele privilegiate

Legiuitorul, ținând seama că testatorul s-ar putea afla în împrejurări excepționale, care l-ar împiedica să îndeplinească formalitățile cerute de lege pentru testament, a prevăzut pentru fiecare din aceste împrejurări testamente autentice simplificate, denumite, pentru a le deosebi de cele ordinare, testamente privilegiate.

După cum s-a arătat , legea scutește testamentele privilegiate de formalitățile obișnuite, tocmai pentru ca testatorul să nu fie pus în imposibilitatea de a testa din pricina piedicilor cauzate de anumite împrejurări excepționale. Cu toate că datarea testamentului este o regulă de formă obișnuită, totuși, prin importanța ei, se constituie într-un element esențial, comun tuturor formelor de testament ordinare sau extraordinare. Data este esențial necesară pentru a se ști dacă testatorul este capabil în momentul facerii testamentului sau, în caz de testamente succesive, care testament trebuie executat, după cum, în ipoteza testamentelor privilegiate, ea ne permite să știm dacă a fost făcută în împrejurările care justifică întrebuințarea formei excepționale de testare.

Acestea sunt:

1. Testamentul prevăzut în folosul militarilor

Textul se referă la militarii în activitate cât timp sunt pe teritoriul străin ori prizonieri la inamic sau se află pe teritoriul țării într-o localitate asediată, fără comunicație cu exteriorul, ori în luptă cu o armată de invazie (art. 868-871 C. civ.).

Pot testa în această formă și persoanele asimilate militarilor, precum: medicii militari sau persoanele din serviciul intendenței.

Agentul instrumentator nu va fi, în acest caz notarul public, ci ofițerul comandant al unității, asistat uneori de doi martori.

Dacă militarul se află rănit sau bolnav într-un spital sau ambulanță, va instrumenta medicul militar șef al acestei unități, asistat de comandantul ei militar.

2. Testamentul în caz de epidemie

Este scutit, de asemenea, de formalitățile obișnuite testamentul făcut într-un loc izolat din pricina ciumei sau altei boli molipsitoare, chiar dacă testatorul nu este atins și el de această boală (art. 872 C. civ.).

În acest caz, atribuțiile agentului instrumentator vor fi îndeplinite de un membru al consiliului administrației locale din acel loc, asistat de doi martori.

Acest testament privilegiat, ca și cel prevăzut în folosul militarilor, nu va putea fi folosit dacă în localitate se află un birou notarial, căci în această ipoteză, abaterea de la formele testamentelor ordinare nu ar avea justificare, de vreme ce testatorul poate face un testament autentic în formele dreptului comun.

3. Testamentul maritim

Un alt testament privilegiat este cel făcut în cursul unei călătorii pe mare fie de către membrii echipajului, fie de călători (art. 874-884 C. civ.).

Agent instrumentator va fi comandantul vasului sau un înlocuitor al acestuia, asistat de ofițerul intendent de bord sau de un înlocuitor al lui.

Spre a asigura conservarea testamentului maritim, legea cere sub sancțiunea nulității, întocmirea lui în două exemplare. Unul dintre aceste exemplare, închis și sigilat se va preda agentului diplomatic sau consular român din primul port străin în care ar ancora vasul spre a fi înaintat, prin ministerul Afacerilor Interne, notarului public de la domiciliul testatorului.

Din cele ce preced, rezultă că testamentele privilegiate sunt cârmuite de anumite norme, care le sunt comune.

Sub sancțiunea nulității, aceste testamente trebuie semnate: a) de către agentul instrumentator; b) de către testator, făcându-se arătare dacă acesta nu știe sau nu poate să semneze; c) de către cel puțin unul din cei doi martori.

Testamentele privilegiate au deplină valabilitate numai dacă testatorul a murit în împrejurările neobișnuite care l-au împiedicat să folosească formele testamentare ordinare.

În cazul contrar, testamentul își va pierde eficacitatea după 6 luni, iar în cazul testamentului maritim după 3 luni de la data când a încetat cauza care l-a împiedicat pe testator să testeze potrivit dreptului comun.

4. Testamentul special privind depunerile la C.E.C.

Titularul unui libret de economii poate dispune pentru cauză de moarte – asupra depunerilor la Casa de Economii și Consemnațiuni printr-un testament ordinar sau privilegiat.

Prin Regulamentul privind normele de bază în legatură cu depunerile populației pe librete de economii, s-a recunoscut dreptul de a dispune de depozit, în caz de moarte a titu1arului, persoanelor indicate prin clauză testamentară înscrisă în libretul de economii. În lipsa unei atare clauze de dreptul de dispoziție se vor bucura ceilalți moștenitori, după recunoașterea calității lor de către organele competente.

Aceasta înseamnă că actele de dispoziție din cauză de moarte, ale titularului libretului de economii sunt dispoziții testamentare, adică legate, care nu pot fi incluse în masa de împărțit.

În plus el poate dispune și printr-o dispoziție cuprinsă în libretul de economii. Într-adevăr, prin art. 19 din Statutul CEC și art. 29 din Regulamentul privind operațiunile pe librete de economii s-a creat posibilitatea ca titularul unor depuneri de bani să indice persoanele cărora urmează să i se atribuie sumele depuse, în cazul decesului sau cu privire la natura juridică a actelor de dispoziție pentru caz de moarte a titularului de libret .

Prin urmare, titularul libretului poate dispune asupra depunerilor printr-o declarație scrisă trecută în libretul de economii. Această dispoziție pentru cauză de moarte dată Casei de Economii și Consemnațiuni constituie un testament olograf simplificat, deoarece el nu trebuie scris în întregime și datat de mâna testatorului, ci numai semnat.

Actul prin care depunătorul dispune pentru cauză de moarte de depozitul pe care îl are la CEC, constituie un legat.

În aceste condiții și de vreme ce dispozițiile legale derogatorii prevăzute de Statutul CEC sunt de strictă interpretare, înseamnă că un asemenea act va fi supus tuturor regulilor de fond și formă prevăzute de Codul civil pentru legat, în măsura în care nu s-a derogat expres de la ele prin dispoziții legale speciale.

Aceasta înseamnă că deponentul trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin testament și ca urmare, este necesar a se stabili dacă testatorul a avut discernământ în momentul în care a întocmit actul juridic de ultimă voință.

Dacă se dovedește că în momentul întocmirii testamentului dispunătorul era lipsit de discernământ, instanța este datoare să anuleze actul.

În practica de specialitate s-a dovedit faptul că potrivit Statutului Casei de Economii și Consemnațiuni, titularul unor depuneri de bani are dreptul să indice persoanele cărora urmează să li se atribuie sumele depuse, în caz de moarte a sa. Depunerile asupra cărora nu s-au dat dispoziții testamentare se eliberează moștenitorilor legali.

Clauza testamentară trecută în libretul CEC nu poate fi confundată cu clauza de împuternicire, care constituie un mandat conferit de titularul libretului unei persoane de a ridica o sumă de bani depusă, cele două clauze reprezentând două acte juridice de natură și cu efecte diferite. Într-adevăr, mandatul conferit prin clauză de împuternicire, de a ridica suma respectivă, încetează la decesul titularului, iar sumele ridicate pe baza ei îi aparțin acestuia sau dacă a decedat, moștenitorilor săi. Întrucât mandatul se stinge la moartea mandantului (art. 1552 C. civ.), mandatarul poate ridica – în tot sau în parte – suma înscrisă în libretul nominativ numai în timpul vieții titularului, respectiv numai până la revocarea împuternicirii de către titular comunicată CEC. La data morții titularului, mandatul încetează, suma înscrisă în libret la acea dată face parte din activul succesoral lăsat de titular și nu mai poate fi retrasă de persoana împuternicită.

Dimpotrivă, clauza testamentară are la bază un act juridic pentru clauză de moarte și urmează să-și producă efectele numai după decesul titularului libretului.

Clauza de împuternicire și clauza testamentară, trecute în libretul C.E.C., reprezintă două acte juridice de natură și cu efecte diferite.

Clauza de împuternicire constituie un mandat, pe care titularul libretului îl dă unei persoane, de a ridica suma de bani depusă, iar mandatul încetează la decesul titularului. Sumele ridicate de mandatar aparțin mandantului, căruia trebuie să i se dea socoteală sau, în caz de deces al acestuia, moștenitorilor săi.

Dimpotrivă, clauza testamentară are la bază un act juridic pentru cauză de moarte, care urmează să-și producă efectele numai după decesul titularului (art. 1552 pct. 3 și 1541 C. civ.)

Dacă titularul libretului a dispus asupra depunerii – prin declarația inclusă în libret – în favoarea unei persoane, suma de bani în cauză constituie un legat și ea nu va mai fi cuprinsă în masa de împărțit.