MOȘTENIREA SĂSEASCĂ DIN TRANSILVANIA DE NORD CENTRU COMUNITAR-CULTURAL SĂSESC LA BISTRIȚA Absolvent.arh. Tudosă TOMA Îndrumător prof.asist.dr.arh… [309760]

[anonimizat]-CULTURAL SĂSESC LA BISTRIȚA

Absolvent.arh. Tudosă TOMA

Îndrumător prof.asist.dr.[anonimizat]-Napoca

2020

[anonimizat] a fost marcată de apartenența într-o [anonimizat]-[anonimizat]-Năsăud. Această moștenire de cultură și limbă mi-a [anonimizat]. De mic am fost obișnuit să mă exprim în germană la fel de natural și firesc precum în română. Educația de la grădiniță până la finalizarea liceului am făcut-o în cadrul secțiilor de limbă germană din cadrul Colegiului Național „Liviu Rebreanu” Bistrița.

Anii ce au urmat m-[anonimizat], înțelegând treptat ce înseamnă această „lume” [anonimizat]. [anonimizat] – [anonimizat]. [anonimizat] (FTGR) și parte în formația de dansuri săsești „Regenbogen” Bistrița, aprofundându-mi înțelegerea tradițiilor și istoria acestei minorități.

După finalizarea liceului relațiile mele cu comunitatea și membri s-[anonimizat] a revenit în prim plan odată cu alegerea temei pentru lucrarea de diplomă și de disertație. [anonimizat] s-au manifestat asupra arhitecturii săsești a devenit o prioritate personală.

[anonimizat] 1989 [anonimizat]-o situație socială și culturală a comunității, [anonimizat]. Alături de cele două probleme enunțate mai este prezentă una evidentă: absența unui spațiu al comunității. [anonimizat]-Comunitar Săsesc în Bistrița.

[anonimizat] a centrului este aceea de a [anonimizat] a [anonimizat]-o [anonimizat]. Bineînțeles, [anonimizat]: [anonimizat], dar și să întărească legăturile dintre membrii prin conceptul de identitate și apartenență. [anonimizat], fiind astfel accesibil celor curioși care vor să descopere această lume.

Locația aleasă pentru Centrul Cultural-Comunitar Săsesc se află pe strada Constantin Dobrogeanu Gherea din zona centrală a municipiului Bistrița, sit aflat în incita intra-muros a vechiului burg săsesc, în spatele fronturilor principale, în apropierea altor repere arhitectonice, realizate de-a lungul timpului de sași. Alegerea acestei locații se datorează faptului că o minoritate cu un statut aparte în istorie, cultură și trecutul orașului, își câștigă dreptul de a avea o clădire-reper a comunității în acest areal atât de încărcat de valoare.

Ipoteza

Dimensiunea spațiului săsesc este prin definiție una comunitară. Până și modul de organizare primordial si specific al obștei sătești, bazat pe principiul vecinătăților (cu reguli proprii si bine-definite) indică înclinația spre comunitate a indivizilor și dorința de coeziune la grup. Din acest aspect reiese faptul că activitățile cotidiene ale comunității se bazau pe ajutorul reciproc. De asemenea, până și satele erau structurate după aceste principii, având foarte mult teritoriu comun.

Pe lângă beneficiile unui cadru legislativ diferit și a libertățiilor ce reies de aici, sașii au reușit să își întemeieze structuri bisericești locale și să-și facă bine-cunoscută tradiția școlilor lor. Încă din Evul Mediu, așezările dispuneau de câte o școală sau cel puțin membrii comunității erau trimiși în alte centre urbane săsești pentru a putea fi educați. Astfel s-a putut creiona o altă formă de organizare a acestei lumi, care oferea identitate sașilor. Încă din secolul al XII-lea, odată cu chemarea regelui ungar Geza al II-lea, sașii s-au adaptat la teritoriul colonizat și au constituit o enclavă cu autonomie politică, religioasă și culturală și au format un grup social, care timp de 800 de ani a contribuit nu numai la dezvoltarea sa ca și grup, ci și la restul societații și implicit a Transilvaniei. Mărturie stau orașele fortificate și cele peste 250 de sate cu cetăți bisericești. Într-un context mai larg putem spune că civilizația săsească este o punte, o legătura implicit și cu civilizația europeană, având în vedere faptul ca România se află la răscruce de drumuri între Occident și Orient, la granița dintre culturi.

Urmărind firul istoriei și ajungând în secolul XX putem concluziona că schimbările sociale, politice și demografice cauzate de tulburările acestei perioade au făcut ca sașii să aibă de suferit. Comunitatea a devenit vulneranilă mai ales după întoarcerea frontului la 23 august 1944. Separați și decimați de evenimentele din Cel de al Doilea Război Mondial, sașii trebuie să suporte în anii ce urmează presiunea noului regim comunist instalat la conducerea țării. Din anul 1970 a început „vinderea” etnicilor germani către Germania, iar după căderea regimului în anul 1989 se dă startul unei emigrări masive. Se pierde substratul comunitar al sașilor în urma acestor acțiuni și cu trecerea timpului comunitatea se va dezmembra și va slăbi considerabil, cultura sa specifică fiind la rândul său victima acestor schimbări, nemaiputâmd fi susținută.

În viața comunității germanilor din România un rol important îl joaca Biserica Evanghelică și organizația politică Forumul Democrat al Germanilor din România. Din 1979 funcționează în București Institutul Goethe, o instituție culturală a Republicii Federale Germania, cu o agendă culturală proprie pe plan mondial. Fiind o instituție germană, Institutul Goethe a putut să întrețină doar relații culturale cu formațiunile culturale din țara gazdă, neimplicându-se major in viața minorității germane din România. Alte centre culturale germane există în România în: Timișoara (2002), Cluj (1994), Sibiu (2004), Sighișoara, Brașov (2001) și Iași (1994).

Capitolul 1.Conceptul de comunitate la sașii transilvăneni

1.1. Scurtă istorie a comunitățiilor săsești din Transilvania

În Transilvania, cele mai vechi forme de organizare administrativ-teritorială după retragerea romană au fost alături de cele maghiare, districtele românești și scaunele secuiești și săsești, regiunile fiind la rândul lor organizate în comitate.

Sașii au exprimat încă de la început o înclinație pentru civilizația citadină creând și dezvoltând numeroase așezări urbane în zona transilvană (Sibiu, Brașov, Cluj, Sebeș, Orăștie, Sighișoara, Mediaș și Bistrița) și contribuind la înființarea numeroaselor alte orașe din spațiul extra-carpatic. Impactul lor civilizațional a făcut ca după 1438 sașii să fie recunoscuți ca națiune favorizată (unio trium nationum), alături de maghiari și secui. În secoul al XVIII-lea, după ce Transilvania intră sub dominație austriacă, coloniști de origine germană (catolici) sunt aduși în special în zona Banatului. Acest fenomen este cunoscut ca al doilea val de colonizare germanic, reprezentat de șvabii din Banat (lucrători silvici și mineri din Stiria, Tirol, Saconia și Boemia).

Rolul lor civilizațional este arătat și de faptul că aceștia au introdus încă din secolul al XIV-lea școli elementare și gimnaziale. Din secolul XVIII-lea, învățământul primar devine chiar obligatoriu în comunitățile săsești (prima inițiativă de acest tip din Europa). Artistic, aceștia au reprezentat liderii goticului și renașterii în Transilvania (barocul în Banat), iar în plan arhitectural se remarcă cele peste 200 de cetăți țărănești și biserici fortificate. De asemenea, în acest teritoriul s-a dezvoltat și urbanismul și instituții publice moderne.

Relațiile interetnice sunt fără îndoială foarte importante pentru înțelegerea spiritului german. Spre exemplu, după Primul Război Mondial, germanii s-au bucurat de eliberarea de sub conducerea maghiară alături de români, iar svabii rămași în Ungaria au fost nemulțumiți. De altfel, diaspora germană a fost cea mai numeroasă din întreaga Europă, fiind reprezentată de zipserii din Cehoslovacia (100.000), sașii din Transilvania (300.000) și svabii din Ungaria (1.4 milioane). Spre deosebire de celelalte etnicii germanice (zipserii erau populație urbană, iar șvabii rurală), sașii s-au constituit din start ca o enclavă, ca o adevărată proto-națiune cu strat de țărani, de burghezi, proprietari de pământ și nobili, în special datorită începutului lor ca conducători ai ținutului Crownland (Crăiesc). În imaginea de mai jos se poate vedea răspândirea diferitelor grupuri germanice pe teritoriul Ardealului.

Fig.1. Minoritatea germană în Ardeal

Din punct de vedere confesional, Transilvania oferea de asemenea o imagine complexă, fiind locuită aproape în totalite de creștini răsăriteni (ortodocși) și creștini apuseni (catolici). Astfel, cei ortodocși erau românii, rutenii și sârbii, iar cei catolici erau maghiarii, secuii și sașii. Fără îndoială, segregarea dintre cele trei națiuni apusene și cele răsăritene a fost influențată și de apartenența lor religioasă, chiar dacă românii erau populația băștinașă. Dacă la început mai aveau unele libertăți, acestea le-au fost reduse treptat românilor. Din punct de vedere al ocupării spațiului, românii erau răspândiți în toată Transilvania, neavând însă voie să locuiască în orașe. Maghiarii trăiau în comitate (pământul unguresc), secuii în scaune (Terra Siculorum), iar sașii în „Pământul Crăiesc” (Fundus Regius).

Cronicile vremii arată că în afara Carpaților, comunitățile erau de tip feudalism agrar-pastoral, pe când în Transilvania civilizația urbană era mult mai avansată. Din acest punct de vedere, dezvoltarea comunităților ardelene a fost pusă pe seama sașilor care au adus experiența lor, călătoreau mai des în occident, erau mai inovatori și mai bine organizați social și profesional, practicând un comerț avansat atât local cu țările române cât și de tranzit. Astfel, cele mai dezvoltate și bogate orașe săsești erau cele din trecătorile Carpaților: Sibiul (trecătoarea Turnu Roșu), Brașovul (cu patru trecători) și Bistrița (Pasul Rodnei).

În Transilvania, calvarul sașilor a început cu întoarcerea armelor de către România în 1944, fiind asociați pe nedrept de regimul comunist și sovietici cu identitatea germană nazistă și persecutați (deportați la muncă silnică, expropriați, arestați, etc). Supraviețuitorii au fost excluși din viața pubică a regimului comunist în mare măsură. După deportări și exodul postbelic, un nou exod a mai avut loc în anii 1970, și încă unul după căderea Regimului Ceaușescu.

Așadar, după al doilea război mondial, mulți dintre sașii transilvani au fost deportați și li s-au confiscat bunurile, atelierele și fabricile meșteșugărești. Pe lângă asta, sașii rămași au părăsit patria transilvăneană de teama de a își pierde identitatea culturală în fața tăvălugului comunisto-bolșevic. Dintre aceștia „peste 220000 de sași trăiesc în Germania, 15000 în Austria, circa 25000 în SUA, 8 000 în Canada și mai puțin de 15000 în Transilvania.

Populația minoritară germană rămasă în Transilvania are o reputație bună, fiind asociată cu clișee precum disciplină și seriozitate. Dovadă stă și faptul că aceste însușiri au fost asociate și de populația majoritară președintelui României Klaus Iohannis, acesta fiind considerat ca fiind „sas onest și muncitor”.

Revenind la situația actuală a sașilor, precizăm că în ianuarie 1945, la ordinul sovieticilor în jur de 80.000 de etnici germani din România au fost deportați în URSS pentru muncă forțată, cei mai mulți, fiind trimiși în regiunea Donetsk și în munții Urali. În 1930, cifrele arătau în jur de 237000 de germani în Ardeal.

De asemenea, regimul comunist din România a încercat, prin Legea Agrară să distrugă mare parte din așezările săsești pentru a le adapta unei noi funcționalități. Totuși, 23 din totalul de 49 de orașe transilvănene au contestat aceste decizii. Inclusiv în Bistrița s-a pus o presiune enormă pentru a se renunța la exproprieri, proprietarii solicitând drepturi depline asura clădirilor, reușind să blocheze în parte distrugerea acestui patrimoniul de valoare inestimabilă.

Începând cu 1966 regimul comunist a acordat o atenție surprizătoare arhitecturii și moștenirii regionale specifice fiecărei comunități, Uniunea Arhitecților creând chiar o tipologie a orașelor din acest punct de vedere, încadrând orașele săsești transilvăneene, precum Brașov, Sighișoara și Bistrița, în cea mai favorizată categorie a „orașelor cu monumente foarte valoroase într-un stil arhitectural consacrat, și cu spațiile de locuit în stare relativ bună”. Pe aceste principii reprezentanții Sebeșului și Bistriței au reușit să mențină prin proiecte diverse conservarea acestui patrimoniu.

1.2. Ideea ce comunitate la sașii Transilvăneni

În cel de-al XIII-lea secol Transilvania era împărțită în 34 de structuri administrative săsești, românești, secuiești și ungurești, cuprinzând 7 comitate maghiare, 7 scaune și 4 districte săsești, 12 scaune secuiești și 4 țări românești.

Privind dispunerea locuințelor și a căilor de acces satele săsești erau dependente de împărțirea ogoarelor pe modelul „seșiei flamande”. Caracteristicile de bază ale acestora erau: „existența unui front continuu la stradă, realizat de fațadele principale ale caselor contopite cu poarta, piața principală (practic dilatația străzii principale din centrul satului) unde se ținea târgul, în adiacența căreia se afla, pe o înălțime, biserica fortificată”.

Această așezare foarte apropiată a locuințelor a făcut posibilă dezvoltarea unui sentiment de apartenență la comunitate și la formarea „vecinătății”, ca formă de asociere organizată pentru supravegheara activităților câmpului și comportamentului indivizilor la biserică, precum și de ajutorare reciprocă. Un alt aspect care merită menționat este că resursele limitate (piatră, cărămidă și lemn de esență tare) și modul de organizare a satelor au dus la un control strict al nașterilor pentru a nu diviza moștenirea – casa părintească rămânând primului băiat, iar fata mutându-se cu soțul.

„Vecinătățile” erau de obicei formate din toți locuitorii gospodăriilor de pe aceeași stradă, și funcționau destul de formal, având un registru al vecinătății (cu venituri și contribuții) și un „tată al vecinătății” ales democratic cu rol de autoritate civilă (aplica regulamentul vecinătății, pedepse, amenzi, organiza evenimente, primea membrii, avea rolul de a îi împăca etc). De asemenea, în cadrul vecinătății existau și organizații ale femeilor (Kranz-ul), ale fetelor nemăritate (Schwesterschaft-ul) și al băieților (Bruderschaft-ul).

Pe lângă legislația penală și civilă, sașii aveau încă din perioada medievală și reguli clare privind legea familiei. Aceste reguli erau stipulate în statutele și codurile orașelor. Conform acestora, doar oamenii care aveau din naștere anumite drepturi puteau candida pentru funcții administrative sau pentru a lua parte la o breaslă.

Vecinătățile din transilvania reprezintă așadar forme de cooperare tradiționale, specifice în special comunităților de etnie germană, fiind preluate din zonele de proveniență ale coloniștilor sași. Vecinătatea este „o formă de cooperare comunitară caracterizată printr-o organizare cu un grad puternic de formalizare și structurare (…) existența unui statut scris, a organelor de conducere alese (tată de vecinătate – alter Nachbarvater, contabil, casier, consiliu – Altschaft), uneori a unui patrimoniu construit (casa vecinătății) și a unor bunuri comune (veselă pentru diferite evenimente, utilaje agricole, etc.), a unor mijloace și proceduri de comunicare (tabla vecinătății) și a dispozitivelor de control normativ și contabil (ziua de judecată, registrul vecinătății), înfățișează vecinătatea ca pe o adevărată instituție, având un puternic rol de socializare și de control social.”

Așadar, valorile fundamentale ale vecinătăților erau solidaritatea și sentimentul de apartenență la grup, chiar dacă apartenența era obligatorie. Persoanele deveneau membri la 24 de ani sau când întemeiau o familie, dacă aveau gospodărie și erau de confesiune evanghelică. În mediul urban, vecinătățile cuprindeau de obicei 10 familii.

Stephan Ludwig Roth considera vecinătatea ca fiind „o comunitate frățească, teritorială, ai cărei membri beau din aceeași fântână, stau de gardă în timpul nopții pentru securitatea tuturor, își construiesc împreună casele, se comportă ca rudele în cazul ivirii unei boli sau catastrofe, se odihnesc pe același catafalc, își sapă mormintele, își conduc morții pe ultimul lor drum, la sfârșitul înmormântării îi cinstesc împreună pe cei care i-au părăsit, apoi, din devotament, au grijă de văduv(ă) și de copiii rămași orfani”.

Faptul că comunitățile săsești reușeau să se administreze singure a contribuit la un particularism puternic și simț identitar, bazat și pe dialectul german (Sächsisch) și obiceiurile populare, precum și pe confesiunea luterană. Cultura germană rurală era considerată ca cea mai apropiată de cea din perioada Imperiului Romano-German, păstrând unele obiceiuri păgâne și alte tradiții specifice. Din păcate, în prezent această moștenire întâmpină provocări majore, dintre care amintim depopularea – dispariția reprezentanților etniei săsești ca urmare a expatrierii, migrației și îmbătrânirii, și degradarea provocată de declinul social și economic. După exodul sașilor, o problemă nouă a fost construirea haotică a românilor, maghiarilor și romilor care au încercat să imprime „propria lor identitate asupra construcțiilor săsești”. Aceste modificări au modificat iremediabil clădirile și valoarea lor de patrimoniu istoric și cultural.

1.3. Bistrița, nucleu al civilizației săsești din Nordul Transilvaniei

Orașele săsești din Transilvania au de obicei caracteristici similare, reprezentat pe deplin de așezarea Bistriței (Bistriț). Centrul orașului are nucleul tipic: inelul (sau marele zid) înconjoară așezarea care are o biserică fortificată înconjurată de o piață dreptunghiulară. O stradă lată traversează orașul de la poartă la poartă, iar o a doua stradă merge paralel cu cea principală și se bifurcă la sfârșitul pieței, iar bifurcarea de sud duce la o a treia poartă. Cele două străzi lungi sunt traversate de alei înguste care duc la gospodării și sunt destinate pietonilor. Biserica și primăria sunt și erau așezate în piața centrală, alături de cele mai reprezentative ateliere ale artizanilor și comercianților. Casele erau de obicei construite din piatră și aveau parter și un etaj. Pentru scopuri defensive, casele erau lipite, iar curțile interioare erau mici, luând forma unor mini-fortărețe.

Străzile acestor orașe medievale erau pavate cu pavaj de piatră. Din secolul XVIII, nemaiexistând amenințarea cotropitorilor, străzile s-au lărgit, zidurile și-au pierdut rolul, iar micuțele case gotice au fost înlocuite cu clădiri baroce. Spre exemplu, reprezentativă este și configurația străzilor din Bistrița care se poate vedea în imaginea de mai jos.

Fig.2.Planul străzilor din Bistrița, sec XII

Schematic, planul orașului se poate vedea în imaginea alăturată care reflectă decompus zidul cetății cu biserica în centru, străzile principale și albia râului, arătând inclusiv axele drumurilor care traversează burgul și aleie/pasajele care crează o țesătură de străzi unică în zona de nord a Transilvaniei.

Fig.3.Aliba râului Bistrița/ Zidul cetății și Biserica fortificată/ Stărzile principale și clădirile

Fig.4.Colaj imagini reprezentative arhitecură centrul istoric al municipiului Bistrița

Imaginea de mai sus arată spre exemplu modul de organizare „adunată” a caselor din interiorul cetățății, amplasate alăturat fără intervale între ele și cu interioare mici și înguste.

Municipiul Bistrița de astăzi este reședința județului Bistrița-Năsăud și unul dintre orașele importante din Nord-Vestul Transilvaniei. Bistrița este o localitate fondată de coloniștii de orgine germană din zona Moselei și Luxemburgului, stabiliți pe văile Someșului și Bistriței în secolul al XII-lea. Așezarea a fost atestată documentar cu numele de „Oppidum Nosa”, la data de 2 aprilie 1241, cu ocazia marii invazii tătare, care distruge o parte a localităților din zonă.

Un pas important a fost documentul emis în 17 august 1366, prin care cetățenilor și oaspeților, locuitori ai Bistriței și ai satelor aparținătoare, li se stabilește modul în care își vor alege, din rândul lor, judele și jurații. Actul regal dispunea să fie respectat dreptul orășenilor de a-și alege în fiecare an din mijlocul lor, după obșteasca și deopotriva lor învoire, a tuturor, judele și jurații. Prin acest act, bistrițenii obțin drepturile pe care le aveau atunci sibienii, fiindu-le întărite și confirmate libertățile obținute deja în anul 1330. Orașul va dispune din acel moment și de însemnele caracteristice unui asemenea statut: STEMĂ și PECETE proprie.

Cele 22 de bresle din Bistrița au construit, între anii 1464 – 1484, o fortificație integrală a orașului, pe o suprafață de circa 428.000 metri pătrați, cu ziduri de piatră, de până la 10 metri înălțime și 1,5 metri lățime, desfășurate pe o lungime de circa 6 km. Exteriorul zidurilor este dublat de un șant cu apă, care alimenta și morile din tot orașul. Fortificația era întărită cu 10 turnuri; Dogarilor, Rotarilor, Curelarilor, Croitorilor, Fierarilor, Șelarilor, Măcelarilor, Aurarilor, Tâmplarilor și Funarilor, cu două bastioane și trei porți principale de intrare în oraș; Poarta Lemnelor, Poarta Spitalului și Poarta Ungurească. Din această fortificație vastă se mai păstrează o parte din zidurile de sud și de est, împreună cu Turnul Dogarilor. Străduțele pietonale, înguste, care fac legătura între laturile lungi ale cetății păstrează încă atmosfera medievală autentică a străvechiului burg transilvănean.

Biserica vechii mănăstiri franciscane, azi Biserica Ortodoxă din Piața Unirii, păstrează elemente de arhitectură romanică târzie, de la sfârșitul secolului al XIII-lea, fiind cea mai veche construcție din oraș.

„Zidurile vechi – afirma magistratul bistrițean Victor Moldovan – sunt existente și azi, în dosul Bisericii Unite și în Parcul orașului. Tot aici se vede Turnul Dogarilor. Fiecare breaslă își avea destinat turnul ei de apărare. Breasla pielarilor apăra turnul spre Aldorf /Poarta de lemn/, breasla tăbăcarilor – pe cel din comuna Beseneu /Spitalelor/, breasla cizmarilor – pe cel din Strada Ungurească, breasla croitorilor – pe cel din strada Pungarilor și tot astfel breslele măcelarilor, faurilor, curelarilor, rotarilor etc și acum, casele meseriașilor sași erau însemnate atârnând unelte de care se serveau, acest fapt fiind un obicei medieval, întâlnit la Praga, Nurnberg și în alte orașe; la lăcătuși era atârnată o enormă cheie, artistic lucrată; la bărbier – o farfurie de tinichea; la curelar – un ham de cai; la cârciumi – o cunună.”

Călătorind prin Transilvania în anul 1564, istoricul italian Giovan Andrea Grommo considera: „Sibiul cel mai puternic oraș, Clujul, cel mai populat, iar BISTRIȚA – CEL MAI FRUMOS. Străzile drepte sunt tăiate, de la un capăt al orașului la celălalt, de pâraie formate din acele izvoare care curg prin tot orașul, spre marele folos al locuitorilor și, totodată, spre desfătarea ochilor privitorilor. Și, pe fiecare din laturile acelea este o poartă principală cu foarte multe mori de-a lungul șanțurilor, puse în mișcare de apa izvoarelor ce țâșnesc acolo, și ele pot să macine mult mai mult decat nevoile orașului”.

1.4. Arhitectură săsească în Bistrița

Biserica minoriților

Biserica minoriților sau „Biserica de la Coroana”, cum este ea cunoscută astăzi este cea mai veche clădire din Bistrița, datând din anul 1270. Biserica este construită în partea de est a orașului vechi, iar în spatele ei se mai poate vedea și astăzi zidul vechii cetăți a orașului.

În jurul anului 1270 exista la Bistrița o mănăstire întemeiată de Ordinul Franciscan. Ea se află în zona de est a orașului, în interiorul viitoarei incinte a burgului medieval. Biserica fostei mănăstiri franciscane este astăzi cel mai vechi monument istoric și de arhitectură al Bistriței.

Clădirea actuală conservă încă elemente ale construcției care existau la sfârșitul secolului al XIII-lea: corul amplu cu travee dreptunghiulare, pentagonal. Cheile de boltă sunt în formă de disc, decorate cu rozete. Ferestrele înalte și relativ înguste au uneori arhivolte semicirculare, iar altele, arc frânt. Sunt realizate din piatră ecarisată. Cunoaștem puține date despre construcția mănăstirii.

Covenantul dominican

Mănăstirea franciscană nu era, la cumpăna dintre veacurile al XIII-lea și al XIV-lea, singurul așezământ monastic la Bistrița. Există aici și un convent Dominican, construit în acea perioadă, purtând hramul Sfintei Cruci. Primul document care atestă prezenta dominicanilor în oraș este datat la 1309, când este amintit fratele Christanus, prior al dominicanilor. Locul unde se afla mănăstirea în oraș a fost identificat cu precizie la intersecția străzii Dogarilor/vechea Klostergasse/ cu strada M. Kogălniceanu/Pfaffenbrudergasse. Vechile stampe și planuri ale orașului, de la harta Visconti (1699), varianta aflată la Muzeul Brukenthal, în planul întocmit de Stefan Lutsch în 1736, ne zugrăvesc o curte, o incintă rectangulară/ușor trapezoidală/, cu clădirile claustrului dispuse pe trei laturi, alungindu-se spre vest. Latura nordică era închisă de biserică.

Biserica era o constructie gotică, cu o navă amplă și cor încheiat cu absidă poligonală. A fost o construcție impunătoare, de mari dimensiuni, aproape de mărimea bisericii parohiale; ea există încă în anul 1754, dar era în ruină. Biserica mănăstirii a fost probabil reconstruită în ultimul sfert al secolului al XV-lea, iar documentul care o descrie nu omite să menționeze că, la data întocmirii lui, se mai conservau picturi murale și că se putea citi, în interior, anul 1490.

Din vechile clădiri ale mănăstirii mai există încă o construcție severă, ce se află pe latura vestică a claustrului, azi azil de bătrâni/vechiul Armenburgerinstitut. Două ancadramente de piatră, unul la intrare, spre strada M. Kogălniceanu, altul în interior, decorat cu baghete încrucișate, se mai conservă încă în acest imobil.

La mică distanță de Mănăstirea dominicanilor se afla Mănăstirea călugărițelor dominicane, întemeiată probabil în secolul al XIV-lea, cu hramul Sfintei Treimi. Clădirea care mai există din construcțiile acestei mănăstiri se află pe strada Nicolae Titulescu/Ungargasse, în curtea fostei comenduiri a pieței.

Fig.5.Mănăstirea dominicană (azi Azilul de bătrâni) (Sursă: arhiva personală)

Ansamblul arhitectonic Sugălete

Ansamblul Sugălete este unul dintre puținele locurile din orașul Bistrița care să fie atât de încărcate de istorie. Complexul cuprinde treisprezece clădiri construite în stil gotic, situate pe latura de nord a Pieței Centrale. Acestea sunt locuințe ale unor meșteri și negustori bistrițeni. Ansamblul este cel mai lung șir de imobile medievale cu arcade la parter din România.

Fig.6. Complexul arhitectonic Sugălete (Sursa: www.dreamdestinations.ro)

“Complexul a fost construit la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea și a fost reconsolidat în mare parte după anul 1457, când un incendiu devastator a distrus o parte din construcțiile de lemn ale orașului.”

Cele mai vechi case datează din ultimele decenii ale secolului al XV-lea, ilustrând o etapă interesantă în evoluția aspectului edilitar al orașului medieval: apariția primelor case cu etaj. Din atelierele de sub arcadele acestora, „voievozii moldoveni cumpărau podoabe de aur și argint, postavuri fine de Flandra și Colonia, stofe și mătăsuri fine cu fire aurite de la Veneția, sau produse rare precum piperul, ghimbirul sau diverse doctorii ale vremii.” De altfel, băncile de piatră pe care poposeau negustorii și unde erau expuse mărfurile se mai păstrează încă fixate în piatra stâlpilor care susțin bolțile.

Astăzi, la parterul caselor ansamblului Sugălete se află magazine și diferite unități comerciale iar la etaj, casele sunt locuite. Primăria municipiului Bistrița a investit fonduri substanțiale pentru a restaura clădirile ansamblului, încercând sa păstreze elementele arhitectonice, insuflând totuși o notă de modernitate, amplasând sisteme de iluminare între bolte, care scot în evidență frumusețea ansamblului și îl învăluie în mister chiar și pe timp de noapte.

Ca plan, aceste clădiri respectă tipicul obișnuit al Bistriței medievale, tipic caracteristic unei întregi serii de case din orașul vechi: îngustimea frontului la stradă, spre piață, și creșterea corpului construcțiilor în adâncime, sunt caracteristice și în Piața Centrală, cu atât mai mult cu cât acest spațiu cheie în structura orașului a fost mult râvnit de cei înstăriți care doreau să construiască aici.

În ceea ce privește datarea ansamblului, un element important este chiar sistemul de bolțire al galeriei. Astfel, bolțile în cruce pe ogive din traveele corespund caselor cu numerele 14 și 15, la fel și cele în cruce fără ogive din dreptul caselor cu numerele 16, 17, 18, 19 și 22, se pot încadra cronologic la sfârșitul secolului al XV-lea.

Clădiri și aspecte din zona centrală

Piața Centrală, care de fapt concentra parte însemnată a vieții economice și sociale bistrițene, a început să se profileze, urbanistic vorbind, la sfârșitul secolului al XV-lea. Spre mijlocul veacului al XVI – lea însă fațadele care individualizează acest perimetru erau realizate deja, iar aspectul lor se conservă în parte și astăzi, chiar dacă au suferit o serie de transformări ulterioare.

Casa Andreas Beuchel, cunoscută acum ca “Ioan Zidaru”, amplasată în colțul de sud-est al acestei piețe, spre vechea stradă a Lemnelor, are și o fațadă laterală, de-a lungul străzii care duce spre ansamblul cunoscut, în tezaura urbană a perimetrului istoric, ca Piața Mică/Kleiner Ring.

Fig.7.Casa Andreas Beuchel (sursa: www. http://cetateabistrita.ro)

Restaurarea construcției, în anii ’70, a prilejuit minuțioasa cercetare ce a pus în evidență etapele construcției. Acest lucru a permis formularea ipotezei potrivit căreia casa lui Andreas Beuchel este prima casă de piatră ridicată pe acest amplasament. Casa este executată aproape în întregime din piatră și lemn. Zidurile sunt masive, cu o lățime de 0,80 – 0,90 m și se ridică pe o fundație de aproximativ 2.50m. Toate planșeele celor trei nivele sunt din lemn, susținute de grinzi masive. Ferestrele geminate de la parter, balconul de la etaj și ancadramentul porții vădesc o compoziție originală și valoroasă în ansamblul architectural al pieții. Soluția fațadei se remarcă prin sobrietate și echilibru. Scurta perioadă în care a fost locuită de Johannes Murator este și ea o etapă interesantă în evoluția casei. Interventiile constructive ale acestuia marchează tendințele inovatoare în peisajul arhitecural al Bistriței în acei ani. Din punct de vedere planimetric, el a redus din profunzimea încăperii de la parter pentru a construi o casă a scării între sală și pivnița. La etaj a divizat încăperea de la stradă prin ridicarea unui zid despărțitor în corespondenta unuia de la parter, blocând totodată accesul spre balcon prin zidirea ușii și transformarea golului într-o nișă care decora fațada.

Capitolul 2. Arhitectura săsească urbană

2.1. Conservarea arhitecturală urbană. Nostalgie și promovare turistică

Bazându-ne pe procesele și tendințele contemporane, orașele și cartierele pot, utilizând amenajarea spațiului, să crească interesul turiștilor și a rezidenților, crescându-și astfel și valoarea. Din păcate, situația actuală arată că oportunitatea de a îmbunătăți părți ale orașului nu este cunoscută foarte bine de cei care răspund de planificarea și dezvoltarea urbană.

În dezvoltarea urbană, accentul se pune pe latura umană, pe atașamentul și sensibilitățile indivizilor și ale comunității. Conceptul de imagine urbană vizează astfel ideea că orașul este perceput mental de indivizi, prin intermediul elementelor experienței percepute senzorial, interiorizate, raționalizate și acceptate. Aceasta trebuie să fie în primul rând lizibilă și clară din punct de vedere vizual, să aibă o identitate reconiscibilă. În Transilvania, această identitate s-a construit în peste două mii de ani, începând cu colonizarea romană și continuând cu urbanizarea maghiară, săsească și românească. Contribuția românească s-a simțit abia după 1950, odată cu industralizarea și creșterea demografică forțată.

În amenjarea spațiului, un rol important îl are cultura locală autentică, a oamenilor de rând, amprenta specifică locului, vernaculară. Termenul „vernacular”, avându-și originile în limba latină (vernaculus) desemnează incinta din spatele grădinii stăpânilor, iar în domeniul arhitectural se referă la construcțiile populare care „au ca autor o persoană care nu are experiență în domeniul arhitecturii, în schimb bazându-se pe o cunoaștere empirică și experimentală a materialelor”.

Înțelegerea acestor concepte ne ajută să vedem tendințele colective și evoluția comunităților săsești, inclusiv din perspectiva înțelegerii valorilor fundamentale politice, sociale și economice, a factorilor estetici, geoclimatici și spirituali, și a normelor de confort și igienă specifice respectivei culturi. După cum arată și Bartha, spațiul natural este unul dintre factorii cei mai importanți de modelare estetică a arhitecturii tradiționale, acestea preluând formele reliefului înconjurător, orientându-se după soare spre sud și urmărind să fie în armonie cu natura.

Arhitectura răspunde deci unor dimensiuni de bază: oameni, locuri și trasee, iar arhitectura verniculară oferă o perspectivă clară, „artei construirii” arătând clar evoluția naturală a construcțiilor. Acest tip de arhitectură este așadar „despre oameni”, folosind tehnologii dezvoltate local și resurse locale, are o perspectivă nu doar arhitecturală, ci și profund antropologică, geografică și culturală.

Având în vedere că vorbim totuși despre o etapă în evoluția amenajării spațiilor și clădirilor, funcționalitatea lor pare să fie mai redusă în prezent. Ne întrebăm deci „de ce trebuie să menținem aceste construcții” sau chiar să creem altele noi care să reflecte imaginea celor vechi. Răspunsul poate sta în valoarea istorică și în special a „nostalgiei”. La prima vedere, nostalgia înseamnă dorul de un loc, însă se referă de fapt la râvnirea unui alt timp, pierdut – al copilăriei și a unor ritmuri mai lente. Nostalgia este o rebeliune împotriva prezentului, și o revizitare a mitologiei individuale sau colective, o escapadă în afara condiției umane.

Există diferențe desigur între organizarea așezărilor românești și cele săsești. Spre exemplu, în satele românești casele sunt aranjate în șir cu fața la uliță, însă sunt separate de grădini și livezi, sau sunt împrăștiate pe dealuri. Vopsite cu alb sau cu motive florale colorate, ele transmit relaxare. În schimb, cele săsești sunt unite între ele, formând un zid orientat cu fața la drum, aratând prin geometria riguroasă o subordinare către disciplină și reguli. Materialele sunt cele tradiționale, piatră și cărămidă roșie, cu țiglă roșie, specifică zonei. În schimb, atenția deosebită acordată porților – simbol mitic, sculptate cu motive precum spirale, arborele vieții, motive runice, petale de flori, etc, se regăsește în toate cele trei culturi ale Transilvaniei.

De asemenea, pentru toate cele trei culturi regăsim comun ca element arhitectural principal biserica așezată în mijlocul comunității. Stilul reprezentativ al bisericilor săsești a fost din a doua parte a secolului XV cel gotic, care se regăsește în Sibiu, Sebeș, Cluj, Mediaș, Brașov, Sighișoara și altele. Bisericile fortificate săsești sunt însă unice în lume. Fortificațiile erau destul de comune în așezările săsești și uneori cuprindeau turnuri de observație.

În comunitățile săsești, stilului gotic sau adăugat ulterior cel renascentist și cel baroc, în funcție de regiune. Decorațiunile cele mai frecvente sunt: flori, frunze, păsări, ornamente spiralate, prombei sau cozi de păun.

Pentru o înțelegere mai bună a orașelor din Transilvania ultimelor secole, trebuie să le înțelegem evoluția, expansiunea și motivele care stau la baza lor (procesul istoric). Începând cu 1784, Transilvania a fost împărțită în trei regiuni: Sibiu (cuprinzând județele Sibiu, Alba, Hunedoara și Târnava, dar și Sebeș, Miercurea Sibiului, Mediaș și Orăștie); Cluj (incluzând distructul Cluj, și circumscipțiile Turda, Solnocul Inferori și de Mijloc, Nocrich, Șinca Mare, Rupea, Sighișoara și Bistrița); Făgăraș (coordonând Treiscaune, Odorhei, Arănieș, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Telechia, Micloșoara, Brăduș și Cașin).

Pentru a înțelege cultura săsească trebuie să înțelegem și că sașii au fost de la început țărani și orășeni liberi care răspundeau direct Regelui și nu unor lorzi feudali locali. Aceștia au imigrat în Transilvania în primul rând din Franconia mijlocie (Moselle-Franconia) și malurile stânge ale râurilor Rin și Moselle (Cologne, Luttich, Aachen, Trier and Luxembourg). Un alt aspect foarte important pentru cultura săsească este faptul că acești au avut mereu posibilitatea de a alege liber Contele Sașilor a cărui scaun era la Sibiu (Hermannstadt), precum și a Adunării Sașilor (Sachsentag) care funcționa ca organizație consultativă și executivă.

Moștenirea tangibilă este cea mai ușor de identificat, fiind compusă din: peisaje rezultate din activitatea umană cu impact asupra mediului; proprietăți (clădiri agricole, industriale, de locuit sau clădiri publice care au un anumit stil arhitectural); bunuri domestice (unelte, mobilier); obiecte festiv-religioase; etc. Pentru a înțelege care astfel de produse au „valoare de moștenire” putem utiliza următoarele criterii: sunt obiecte care au o conferită o valoare colectivă (sunt comune); introduc un anumit tip de legătură, de obicei emoțională, între obiect și persoane.

Un element recurent pentru valoarea istoric-culturală este după cum vedem sentimentul, în special nostalgia. De altfel, se poate discuta și despre un „turism al nostalgiei”. Având în vedere tematica vizată de lucrare, putem sesiza că un număr mare de turiști germani care vizitează România au legături cu comunitățile săsești care existau cândva în Transilvania, activitățile turistice fiind de multe ori organizate chiar de sași rămași. Dacă excludem acest „turism al nostalgiei”, turismul în România ar fi mult mai redus. Sași din diaspora au încă comunități active care se adună frecvent la evenimente.

De asemenea, tot aceste comunități se asigură de cele mai multe ori și de mentențanța bisericilor fortificate și a cimitirelor săsești, întreaga comunitate contribuind cu donații. Clădirile și spațiile vechi săsești sunt considerate deci ca încă aparținând acestora. Spații în care aceștia să se întâlnească ca o comunitate reală nu mai există însă.

2.2. Specificul general al arhitecturii săsești

În comunitățile românești, arhitectura medievală era una modestă, luând forma unor semibordeie (parte îngropată în pământ și acoperite cu nuiele lipite cu pământ) sau de tipul colibe (formate din bârne și acoperite cu pământ). De fapt acest model arhitectural a fost prezent în comunitățile din Transilvania din neolitic până la mijlocul secolului XX. Odată cu modificarea condițiilor de trai, a fost realizat și un salt arhitectural, concretizat în casele cu „tindă și odaie” și cu prispă parțială.

Modelul cel mai simplu era reprezentat de o construcție din bârne „compusă din două încăperi alăturate de dimensiuni diferite, cea mare fiind camera de locuit, iar cealaltă, tinda, cu un mic pridvor în față cu rol de protecție a vetrei focului. Sistemul constructiv al acestui tip de locuință este alcătuit din pereți din bârne așezate orizontal pe o talpă solidă, având în cea superioară cosoroabele, pe care se sprijină structura acoperișului ce acoperă și tinda printr-un volum unitar”.

Așezările săsești erau organizate ordonat, strâns, formând o comunitate unită, iar spațiile pentru activități publice comune (piață, biserică) erau plasate în centru. Foarte rapid, poate chiar de la început, construcțiile de cărămidă au devenit standardul, iar satele au devenit practic orașe în miniatură, cu casele concentrate pe câteva străzi și câmpurile agricole în afara localității. De asemenea, existau și comunități mai agrare săsești, cu sate întinse în care prevala arhitectura cu lemn asemănătoare celei bavareze.

Spiritul creativ al sașilor transilvăneni s-a putut vedea, după cum arată și Țiplic, încă de la început odată cu crearea primelor „monumente romanice (rotonda pe două nivele, Doppelkapele, și bazilicile cu o plastică arhitecturală sterilă) și artefacte” ce reflectat deja un specific etnic și o dezvoltoare tehnologică. Din punct de vedere al arhitecturii civile, din secolele XIII-XIV s-au păstrat puține monumente, primele clădiri ale coloniștilor – de lemn, nu s-a păstrat, neexistând nici măcar planurile unor astfel de locuințe, sarcina identificării acestora rămânând arheologiilor care au descoperit deja indicii importante doar în perimetrul orașelor Sighișoara și Sibiu.

După exodul sașilor, casele acestora au fost redistribuite cetățenilor de altă etnie – români, maghiari și romi. Neînțelegând pe deplin cultura săsească și neavând posibilități materiale, aceștia au lăsat clădirile să se deterioreze semnificativ.

2.3. Aspecte tehnice privind arhitectura săsească

Privind diferențele arhitecturale dintre diferitele etnii, cercetările arată că pe fostul Fundus Regius în a doua jumătate a secolului XIX-lea, materialele utilizate erau după cum urmează:

Tipic pentru casele săsești era și frontul caselor închis, fațadele văruite în culori vi cu ornamente, stucuri, cornișe și obloane de lemn, de asemenea vopsite în culori aprinse. Casa tradițională săsească rurală constă într-o construcție masivă plasată pe o fundație de pietre de râu. Are 2-3 camere și este ridicată la în jur de jumătate de etaj deasupra solului. Camerele erau destul de mari, înalte. Zidurile groase de cărămidă și grinzile solide de stejar ofereau aspectul de fortăreață.

Ornamentele de pe fațadă pot fi considerate ca chestionabile în mediul rural, unde prioritățile trebuie să fie asigurarea hranei nu împăunarea în fața vecinilor. Teoriile sunt însă că ornamentele au un scop mai adânc decât pura decorație, simbolizând protecție împotriva influențelor negative din lumea spirituală.

Zona săsească a Transilvaniei este considerată cel mai larg areal arhitectural rural mediaval din Europa, iar pentru înțelegerea particularităților sale trebuie să înțelegem modul de construire, factorii climatici, cultura și gândirea în contextul istoric.

În continuare vom enumera principalele caracteristici ale arhitecturii săsești:

Zidăria de cărămidă (pereții): asigurând microclimatul din clădiri, acesta consta în țeserea în diferite tipare a cărămizilor (cea mai frecventă era cea de o cărămidă și jumătate, dedusă din grosimea de 37.5 cm a peretelui, fiind prezentă și zidăria dublă cu spațiul interior umplut cu mortar și resturi de cărămizi. Mortarul reprezintă un material de construcție alcătuit din amestec de apă, nisip și liant (la sași acesta era varul pastă). Se mai adăuga uneori și pământ galben (lut) specific Transilvaniei măcinat cu piatră pentru protejarea în fața apei. Fațadele erau tencuite și vopsite (la început în alb), apoi din secolul al XIX-lea în culori realizate din pigmenți naturali (oxizi).

Arce și bolți (pivnița). În beciurile săsești, pereții descarcă greutate pe arce construite din cărămidă (cu formă eliptică barocă), dublate de arce în câmp între care există bolți plate transfersale. Deosebit de arcul baroc „clasic” cu cărămizi așezate radial-concentric pe 3 raze, arcul „barocului săsesc” vernacular se realizează mai repede, cărămizile fiind așezate paralel, cu o cheie de boltă în centru.

Fundația. Cota de călcare a spațiilor de locuit era de obicei în jur de 90cm. Pe latura scurtă grinzile de susținere a podelei se sprijină pe zidul beciului (mai gros cu 20 cm de obicei), sau pe fundația din piatră de râu zidită cu mortar. Trebuie precizat că greutate caselor face ca în timp nivelul pământului din jur să se ridice și să ajungă până la cărămidă, deteriorând tencuiala.

Lemnul. În construcțiile săsești se regăsește de obicei lemn de brad, stejar și paltin. Ordinea transmiterii încărcăturii este: țigle, șipci transversale, șipci longitudinale, căpriori, grinzi, cosoroabă, stâlpi. De obicei se mai folosea și ruperea de pantă prin adosarea unei pene căpriorului, pentru a lungi căpriorul în grindă și se aduaugă câte un clește a opri împungerile laterale pe toate părțile. Privind pardoseala, aceasta se așează peste grinzile de contur, pe aceeași direcție fiind bătute șipci din lemn peste care se așeazau perpendicular scânduri de 4m lungime, de paltin, tratată cu ulei de in.

Fig.8. Secțiune locuință săsească și ornamente

În imaginea de mai jos în schimb se pot vedea modelele de front la stradă specific caselor săsești, fiind reflectat faptul că nu există spații libere între ele, porțile și zidurile mascând curțile interioare de dimensiuni reduse. În satele mai bogate însă casele tind să devină mai robuste, specifice mediului urban.

Fig.9. Frontul la stradă al caselor săsești

Fig.10. Planul unei gospodării săsești

Planul de mai sus arată interiorul unei gospodării săsești, reflectând imaginea unei case, a structurilor de delimitare a proprietății și anexele gospodărești.

Fig.11.Restaurarea patrimoniului săsesc în Transilvania

Exemplul de mai sus de la Fig.13 arată structura gospodăriilor săsești și aspectele tehnice asupra cărora se poate interveni în procesul de restaurare, reflectând specificul arhitectural, perspectiva din exterior și alcătuirile (decompunerea) fiecărui element principal al construcțiilor săsești.

Totuși, când se intervine în restuararea clădirilor vechi, lucrurile nu sunt simple. Spre exemplu în recondiționarea clădirilor din Sighișoara s-au comis mai multe nereguli, începând cu anii 2000: „modificări neadecvate a materialelor și tâmplăriei exterioare: înlocuirea tâmplăriei de lemn cu profile PVC și termopane; modificări ale sensului de deschidere a ferestrelor, de la deschiderea în interior la deschiderea în exterior; inserarea de elemente noi, precum obloane și alte elemente; nerespectarea regulamentelor urbanistice privind înălțimea, mărimea ferestrelor, fațada și volumul.”

Capitolul 3. Valorificarea arhitecturii săsești

3.1. Importanța valorificării trecutului

Unii autori consideră că de multe ori moștenirea culturală a grupurilor fără putere și a minoritățile sunt excluse, fiind favorizate artefactele clasei conducătoare, sau printr-un fel de amnezie societală sau intenționată. Aceeași autori dădeau ca exemplu de revigorare a moștenirii culturale ale unei minorități localitatea Viscri din Transilvania.

Pentru a valorifica moștenirea culturală trebuie în primul rând să se identifice valoarea sa economică, socială și culturală, iar pentru asta trebuie să fie recunoscută ca aparținând unui patrimoniu cultural și să fie protejată și integrată într-un proiect care să o facă disponibilă și generațiilor următoare. Conservarea fără funcționalitate este un eșec din start.

Îmbunătățirea unui patrimoniu cultural înseamnă creșterea valorii acestuia prin conservare, reabilitare și creșterii funcționalității. Așadar, care poate fi funcționalitatea unui patrmoniu cultural de tip arhitectural: pentru turism; din motive sociale și culturale (estetice și cu semnificație emoțională); motive economice (taxe de intrare, produse tradiționale, etc), revitalizarea spațiului.

Cel mai important pas pentru valorificare este însă recunoașterea moștenirii cultural-arhitecturale prin promovarea istoriei, originii, funcției și contextului în care clădirea a fost realizată. Apoi aceste informații trebuie interpretate și communicate prin intermediul mijloacelor media și a evenimentelor publice.

Un fenoment social-economic (turistic) este întoarcerea temporară a emigranților sași, așa-numita „Sommersachsen”, întoarcerea sașilor transilvăneni care vizitează România anual în lunile de vară, mânați de așteptări emoționale și nostalgie. Întoarcerea definitivă, și nu ca turiști, ar putea să devină o realitate, o parte dintre ei având proprietăți și locuințe în țară care rămân goale în restul anului.

În ceea ce privește finanțările unor proiecte de recuperare și valorificare a patrimoniului arhitectural, Uniunea Europeană face următoarele recomandări: implicarea specialiștilor în gestionarea fondurilor; finanțările solicitate să corespundă capacității financiare și administrative ale solicitantului; vizite la fața locului și implicarea decidenților și a arhitecților; întâlniri publice cu cetățenii; identificarea de bune practici în domeniu; Campanie publică de conștientizare.

Spațiile urbane pietonale reprezintă de obicei, în orașele vechi, zone cu concentrare de clădiri cu valoare arhitecturală și estetică. În acest sens, termenul de „muzeu urban” semnifică aceste activități de valorificare a siturilor istorice din zonele urbane (puțin practicată în țara noastră însă), avânt atât valoare de muzeu cât și una funcțională. Clădirile vechi cu semnificație istorică trebuie valorificate prin promovarea valorii lor istorice însă și prin organizarea de expoziții, semniarii, conferințe, etc. Acestea trebuie să promoveze ideea petrecerii timpului într-un spațiu cu puternic impact istoric și cultural.

Dezbaterea privind creativitatea urbană a devenit din nou importantă la finalul secolului XX, când criza consumerismului și capitalismului a pus în discuție sustenabilitatea politicilor de atunci. În sfera socială, importana identității a crescut, atât ca element promoțional, cât și ca suport pentru autoidentifiare, bazată pe înțelegere, memorie și afectivitate. Această identificare influențează modul de viață și comportamentul indivizilor.

Un alt exemplu de înțelegere a modului de valorificare a patrimoniului este oferit de comunitățile din Istria. Acest model de brand propunea împletirea patrimoniului construit cu experiența autentică a vizitatorilor, construirea de amintiri legate de locurile vizitate. Pentru crearea identității și imaginii Istriei au fost utilizate avantaje comparative bazate pe următoarele aspecte:

„un mediu conservat și autentic în combinație cu poziția geografică emanând liniște, pace, armonie, șarm romantic, co-existență cu natură, îmbinarea culorilor cu natura;

delicii gastronomice locale, un paradis al gurmanzilor, mâncare sănătoasă, trăit sănătos, turism rural, restaruante, cazare;

oameni și obiceiuri asociate cu traiul în armonie cu natura, munca, integritatea, deschiderea, cordialitatea;

moștenirea istorică și culturală asociată cu istoria tulburentă, bogată și interesantă;

aventura asociată cu priveliștea și cu sporturile locale.”

După cum preciza și Moldovan în cercetarea sa privind recondiționarea unor clădiri din Sebeș și Oradea, „arhitectura contemoprană devine, prin valorificare de către media, resursă valoroasă alături de patrimoniul istoric arhitectural și artistic consacrat”.

3.2. Restaurare sau construcție nouă

Când vorbim despre reabilitarea clădirilor istorice trebuie să luăm în calcul faptul că există diferențe de concepții, cel puțin între două mari curente, al modernizatorilor și al conservatoriștilor. Spre exemplu, modernizatorii consideră că materialele și tehnicile utilizate în trecut nu sunt cele mai bune, fiind vulnerabile în fața condițiilor climatice, costisitoare și neprietenoase locuitorilor. Astfel, în Europa de vest sunt destul de populare utilizarea de ferestre PVC și tencuieli izolatoare pentru recondiționarea clădirilor, ca și alternativă la variantele tradiționale.

Desigur, costul este destul de important și existența specialiștilor care să lucreze cu materiale tradiționale. Din păcate, de multe ori reparațiile la tencuieli denaturează detaliile fațadelor în special datorită materialelor utilizate, în timp ce utilizarea plăcilor de polistiren înlătură în mare măsură aspectul tradițional. Se optează așadar de multe ori pentru confort și durabilitate sporite în dauna aspectului tradițional. Dezbateri există și în privința utilizării mortarelor de var, argumentul tehnic fiind că „că mortarul pe bază de ciment nu permite circulația aerului, respectiv evaporarea umidității (…) în cazul în care umiditatea se instalează la interiorul zidariei de cărămidă moale cu mortar de ciment tare, cărămida va ceda înaintea mortarului, utilizarea de ciment impermeabil captând de asemenea umiditatea și sărurile în interiorul zidurilor, ceea ce duce în cele din urmă la daune structurale.”

Arhitecții români se implică deja în activități de protejare a arhitecturii valoroase atât din mediul rural cât și din cel urban, fiind organizate cel puțin anual ateliere de lucru menite să crească nivelul de conștientizare cu privire la protejarea clădirilor monument istoric.

Un caz interesant este reprezentat de activitățile de restaurare realizate în comuna Laslea, înzestrată cu arhitectură săsească rurală. În acest caz proiectul a presupus organizarea de ateliere și pregătire de către experți arhitecți și ingineri din România și Marea Britanie care au format meseriașii pentru a putea efectua lucrările delicate de restaurare. La finalul atelierelor, zugravi, tâmplari, pietrari, zidari și maișetri au obținut certificarea competențelor sub egida National Heritage Training Group, Școala de Arhitectură din București și Guvernul României. Pentru recondiționarea caselor a fost nevoie și de abilități tradiționale cunoscute în general etniei romilor, precum realizarea streșinilor. Nevoia de tâmplari tradiționali, zugravi (cu materiale tradiționale precum oxizi) și fierari este foarte mare, iar posibilitățile de pregătire sunt foarte reduse.

Totuși, aspectele tehnice reprezintă doar o parte a proiectului atunci când vorbim despre valorificarea unui patrimoniu. Acesta trebuie să aibă și funcționalitate pentru a putea fi pus cu adevărat în valoare, iar scopul stabilit oferă și filtrul pentru opțiunea de restaurare sau construire.

OECD face unele recomandări cu privire la rolul pe care muzeele cu rol comunitar pot să îl aibă în revitalizarea urbană:

integrarea clădirii în strategia locală de turism și conectarea acestora cu afaceri locale pentru a promova și dezvolta noi bunuri și servicii, și pentru atragerea de vizitatori;

integrarea clădirii în planul de dezvoltare urbană și încadrarea în zonă;

gândirea clădirii ca spațiu de întâlnire a comunității, de organizare a dialogurilor publice și de încurajare a creativității;

recunoașterea rolului educativ al centrelor și muzeelor și îmbunătățirea experienței vizitatorilor;

sprijinirea conservării valorilor istorice și etnografice;

În închierea acestui capitol, putem reaminti cele spuse de Jan Hülseman, unul dintre cei mai importanți contributori la protejarea patrimoniului săsesc din Transilvania.

Valorificarea, protejarea și promovarea culturii săsești: istorie, cultură, arhitectură ca parte a comuniții și a vieții de zi cu zi este vitală, după cum afirma arhitectul Jan Hülseman, considerând că de fapt „etnicitatea și oamenii implicați în continuitatea moștenirii Transilvaniei nu sunt importante, însă respectul pentru implicare și dorința de a o transmite altor generații este importantă”. Acesta mai afirma și că „continuitatea tradiției este un joc la care participă toți membrii echipei (…) nu doar casa, ci întreg ansamblul definind caracteristicile arhitecturale ale așezării (…) cine nu joacă pe poziția care trebuie, compromite succesul întregii echipe.”

Capitolul 4. Concept arhitectural: Centru comunitar-culturale

4.1. Studii de caz în revitalizarea arhitecturală: „Efectul Bilbao”

Arhitectura muzeelor și centrelor comunitare a evoluat în timp în special datorită noilor tehnologii dar și a nevoilor de lumină mai multă, această idee nefiind compatibilă nici cu arhitectura tradițională vernaculară, nici cu practicile de conservare a lucrărilor artistice sau obiectelor arheologice. Așadar, compartimentalizarea spațiului trebuie să asigure atât spații largi luminate corespunzător, cât și camere care să permită conservarea obiectelor de patrimoniu. De asemenea, arhitectura interioară trebuie să fie atent construită pentru a permite punerea în evidență a obiectelor artistice și pentru a nu genera senzații de claustrofobie.

Pe lângă aceste aspecte tehnice, clădirile noi cu rol de spațiu comunitar și muzeu trebuie să se integreze în mediul urban și să își îndeplinească scopurile funcționale. Provocarea vine atunci când presiunea este de a menține materialele și conceptele arhitecturale tradiționale, care nu mai fac față nevoilor actuale.

Clădirile trebuie să devină însă și obiective turistice în sine și să țină cont de oportunitățile de valorificare oferite de globalizare și să revitalizeze cartierele și orașul, să devină atractive pentru investitori, turiști și noi rezidenți. Arhitectura are un potențial deosebit pentru promovarea imaginii unei comunități, în special prin construirea de noi „edificii iconice” care să impulsioneze mândria locală și să pună accentul pe „spectaculos, misterios, simbolic și impresionant”.

Un astfel de exemplu este și Opera din Sidney care deși a fost construită abia în 1973 a devenit atât de reprezentativă încât în 2007 a fost inclusă în Patrimoniul UNESCO. Eforturi în consolidarea sau dobândirea unei imaginii și identități arhitecturale au fost făcute și în Franța în anii 80 când este aprobat programul „Grandes Operations d’Arhitecture et d’Urbanisme”, ce avea rolul să promoveze cultura franceză și care a generat următoarele construcții deja foarte celebre: Piramida de la Muzeul Luvru, Muzeul Orsay, Parcul din La Villette, Institutul Lumii Arabe, Opera Bastilia, Biblioteca Națională a Franței, etc. Abordări asemănătoare au avut loc și în Londra și Madrid.

Fig.11.Muzeul Guggenheim Bilbao (sursa: www.guggenheim.org/)

Trecerea de la valoarea pur-simbolică, de „trofeu” a clădirilor istorice, la unele funcționale, moderne, a fost denumită „Efectul Bilbao”, după construirea Muzeului Guggenheim din Bilbao care a contribuit foarte mult la revitalizarea orașului. Cheile succesului acestui proiect au fost de fapt: 1) nevoia de revitalizare; 2) brand cultural puternic; 3) clădire celebră; 4) arhitect faimos.

După cum arată și Patachi rolul arhitecturii iconice s-a schimbat în ultimele decenii, trecând de la construirea imaginii unei clădiri prin utilizarea lor frecventă și primirea semnificație în urma evenimentelor care au loc, la construirea acestora cu intenția clară da deveni reprezentativă pentru brandul orașelor.

Un alt caz de revitalizare urbană prin construirea unui centru cutural a fost înregistrat în localitatea Santiago de Compostela din nord-vestul Spaniei, celebră pentru pelerinajul „camino de Santiago”. Astfel, luând ca model „efectul Bilbao”, autoritățile au organizat un concurs de arhitectură cu intenția clară de a crea o clădire inconică pentru oraș. Aceasta a fost „Cidade de Cultura”, ce avea să conțină un muzeu, o bibliotecă, o arhivă, un centru de artă internațională și un centru pentru muzică și teatru. La final, avea însă să conțină doar „Centrul pentru Inovație Culturală” și „Centrul pentru Antreprenoriat Creativ”. Totuși, clădirea nu s-a bucurat de succesul așteptat din următoarele motive: a fost considerată de locuitori ca nereprezetativă culturii locale; este prea mare; este situată afară din oraș; are costuri mari de mentenață; utilizarea granitului pentru a menține materialele tradițioinale din zonă nu oferă confortul așteptat.

Fig 12. Cidade de Cultura de Galicia (sursa: https://www.cidadedacultura.gal/)

Un caz asemănător însă cu rezultate mai pozitive a fost construirea Centrului Pompidou din Metz (Franța). Oraș asemănător cu Santiago de Compostela – chiar dacă mai bine dezvoltat economic, acesta a realizat un Centru Cultural Comunitar ținând cont de nevoile locale și de impactul economic și social pe termen lung. Diferența este și în faptul că acesta nu a fost construit doar pentru a atrage turiști, producând beneficii directe locuitorilor.

Fig.13. Centrul Pompidou din Metz (sursa: https://www.centrepompidou-metz.fr/)

Un alt curent important este cel al transformării clădirilor vechi pentru a avea funcțioinalitate specifică celor moderne. Însă bune practici sunt greu de analizat în acest caz deoarece fiecare clădire veche are alte caracteristici, neexistând „modele care pot fi copiate”. De asemenea, prin acest procedeu se înlătură fără îndoială unele caracteristici originale ale construcțiilor, iar clădirile vechi sunt limitate din punct de vedere al spațialității și necesită lucrări complexe de întreținere și recondiționare. Așadar, autoritățile sau inițiatorii trebuie să se întrebe ce funcționalitate va avea clădirea pentru a opta pentru cea mai potrivită variantă.

Un lucru este cert însă, că noile clădiri trebuie să aibă dimensiuni sau aspect spectaculos, emblematice, care să fie ușor de identificat. Din punctul meu de vedere, dacă unele clădiri nu au deja o semnificație istorică conturată prin adoptarea lor ca simboluri de către localnici, acestea își pierd funcționalitatea, iar investițiile pot fi făcute în modificarea majoră a a acestora pentru a asigura funcționalitatrea clădirii.

Clima, geografia și moștenirea culturală sunt de asemenea foarte importante, rezultând într-un anumit particularism arhitectural, iar provocarea pentru arhitecți este de a crea construcții moderne care să se plieze pe acele caracteristici. Acestea trebuie să fie așadar îmbinări ale curentului universalist-global și bazat pe tehnologii moderne, fără a pierde însă elementul de nostalgie adus de revitalizarea potențialului istoric.

Un alt exemplu mai special este altarul din Tokyo dedicat zeiței soarelui Amaterasu Ōmikami, celebrul „Ise Shirne”. În cazul acestuia a fost conservată estetica și autenticitatea, însă au fost înlocuite materialele utilizate. Această construcție este demantelată și reconstruită în apropiere utilizând materiale proaspete, menținând însă modul de construire tradițional și tipul de materiale. Nu există însă dubii legate de continuitatea valorii acestuia și a simbolismului, această continuitate depinzând de metodele utilizate, de materiale și de rolul ritual și importanța atribuită de către populație. O altă clădire faimoasă cu o abordare asemănătoare este templul Horyu-Ji, inclus în Patrimoniul UNESCO ca și cea mai veche construcție de lemn, însă care a suferit numeroase reconstrucții ale părților sale.

Fig.14. Ise Shrine și Horyu-Ji Temple (sursa: https://www.isejingu.or.jp/)

Idei privind etapele de realizare a unei clădiri regăsim și în modelul arhitectural German, care presupune abordarea în cinci pași: 1) colectarea informațiilor relevante; 2) analiza sitului și design-ul preliminar; 3) design-ul arhitectural; 4) planuri ce vor fi supuse aprobării autorităților; 5) design-ul detaliillor; 6) selecția companiilor de construcții; 7) supervizarea cu ateniție a construcției; 8) supervizarea documentelor construcției.

4.2. Propunere: Centru Comunitar Săsesc în municipiul Bistrița

Pentru a răspunde nevoilor identificate de protejare și valorificare a moștenirii săsești din Transilvania de Nord și municipiul Bistrița, propunem construirea unui Centru Comunitar Săsesc modern care să permită desfășurarea activităților social-educative și culturale, acestea urmând a permite realizarea de expoziții tematice, conferințe, cursuri și alte activități interactive menite să sensibilizeze vizitatorii privind importanța acestui patrimoniu cultural săsesc.

Propunerea presupune așadar schimbarea destinației unui număr de 2 imobile din intersecția străzilor Constantin Dobrogeanu Gherea și Ciprian Porumbescu. Locația este așadar în centrul istoric al municipiului Bistrița (intra-muros), fiind practic în apropiere (la mai puțin de 500 m) de „zona zero” a municipiului reprezentată de Piața Centrală în care se înalță edificiul marcant al localității – Biserica Evanghelică, precum și complexul arhitectural Șugălete și alte elemente arhitecturale marcante, cum este și Casa „Ion Zidaru”. Mai jos putem vedea încadrarea în zonă a viitoare construcții.

Fig.15.Localizare spațiu (sursa: GoogleMaps, Coordonate: 47.130345, 24.496136)

Utilizând cele 2 clădiri aparținând Primăriei Municipiului Bistrița (Serviciul Voluntar pentru Situații de Urgență), vedem în imaginea de mai jos că acestea cuprind și o curte interioară destul de largă care poate permite amenajarea unui spațiu care poate fi valorificat prin organizarea unor activități recreative, schimâdu-i-se astfel destinația actuală de parcare.

Fig.16..Încadrare în planul urman (sursă: Primăria Municipiului Bistrița)

În imaginea de mai jos se pot vedea principalele două corpuri de clădire care ar urma să fie înlocuite cu complexul ce va reprezenta Centrul Comunitar Săsesc. Clădirile nu au o valoare arhitecturală ridicată, fiind modernizate fără a fi menținut un aspect estetic specific zonei pe care o reprezintă. Zidurile arată de asemenea un grad ridicat de deterioare și o atenție scăzută acordată valorificării acestui spațiu. Se mai poate observa că spațiul carosabil din fața acestuia este destul de larg pentru a facilita accesul vizitatorilor și aprovizionarea cu clădirii cu cele necesare.

Fig.17. Ilustrație spațiul destinat CCS vedere de pe strada C.D.Gherea (sursa: arhiva personală)

Vizibilitatea viitoarei construcții va fi una foarte bună după cum se poate vedea mai jos, această construcție neobturând alte construcții, iar conceptul arhitectural adoptat va crește atractivitatea vizuală a zonei. Precizăm că această zonă, deși se află în centrul istoric al municipiului este subutilizată, iar aceasă investiție o va revitaliza și introduce în circuitul istoric, crescându-i totodată și potențialul de valorificare economică și socială.

Fig.18. Ilustrație intersecție Str. C.D. Gherea și Str. C.Porumbescu (sursa: arhiva personală)

Așadar, aflat într-o zonă privilegiată, sit-ul proiectului este compus din două loturi de teren alipite, poziționate într-o zonă cu clădiri cu 1 sau 2 etaje reconstruite după incendiul din 1857. Din imaginile de mai sus se poate vedea că acestea nu au o amprentă mare la sol. De asemenea, trebuie să precizăm că funcția lor nu este una care să justifice alocarea unei locații cu potențial foarte mare de valorificare comunitară, turistică, culturală, economică și socială.

De fapt, se poate observa că în context cu zona, aceste două clădiri nu corespund planului de amenajare urbană și conceptului arhitectural care în rest este unul destul de unitar.

Fără îndoială proiectul răspunde unei nevoi a comunității și contribuie la punerea în valoare și dezvoltarea patrimoniului ulturală și a culturii comunității fondatoare a localității (comunitatea săsească). Prin această cultură se asigură conservarea identității comunității germane și crearea unei clădiri emblematice pentru prezentul și viitorul orașului. Clădirea va fi una vie, în care se vor desfășura activități educative, culturale și sociale, și nu doar expoziții cu valoare muzeografică.

Obiectivul are deci două componente, una legată de conservarea unor valori istorice și emoționale (nostalgice) și una legată de valorificarea potențialului arhitectural, de așa numitul „efect Bilbao” menționat mai sus. Clădirea va fi deci una modernă, care va reprezenta o atracție în sine pentru locuitorii și vizitatorii orașului, facilitând promovarea acesteia și implicit creșterea nivelului de conștientizare privind importanța promovării culturii comunității săsești, dar și a vizibilității activităților viitoare ale Centrului.

Privind specificul tehnic al noii construcții aceasta propune o serie de spații interconectate și ușor accesibile cu caracter public și semi-public, cu un grad ridicat de versatilitate ce vor permite organizarea de activități diverse, de la concerte cu muzică de cameră la expoziții de obiecte arheologice ce necesită condiții speciale. Ansamblul va fi nou, contemporan, modern și flexibil. Din punct de vedere estetic, acesta va aduce un element de noutate și dinamism.

Construcția va fi dispusă de-a lungul celor două fronturi ale străzilor C.Porumbescu și D.Gherea, parterul fiind retras și articulat după direcția fronturilor imobilelor vecine din partea estică a sitului, astfel rezultând la aest nivel un portc public din care se realizăează accesul în centru, o zonă de berărie/bistro de la nivelul subsolului și a magazinului dedicat produselor tradiționale specifice comunității săsești.

Tot în partea de est a sit-ului s-a efectuat o retragere de 4.5 m față de limita de proprietate vecină, latură care face accesul spre bibliotecă, zona de conferințe și evenimente publice, centru didactic și ceainărie. Pentru valorificarea la maximum a noului spațiu, strada C. Porumnescu va primi de asemenea un caracter public, devenind o axă pietonală, cu o circulație auto ocazionlă rezervată riveranilor. Aceasta va face accesul spre o altă intrare principală în centru și spre parcarea subterană.

Clădirea va acoperi calcanul clădirii vecine de pe strada C. Porumbescu, închizându-se și creând o curte interioară, publică, însă care își va menține caracterul și atmosfera intimă, spre aceasta deschizându-se spațiile centrului.

Fig.19. Schiță de concept clădire

Spațiul de berărie/bistro se leagă de curtea interioară printr-un spațiu de gradenă cu caracter public. Spațiul interior este articulat de funcțiuni cu valențe cultural, comunitare și educaționale prin circulații ușor utilizabile și lizibile.

Parterul găzduiește spațiile de primire, sală de evenimente, o gradenă interioară publică cu deschidere spre curte și o zonă de conferințe conectată cu biblioteca și ceainăria. Etajele superioare reunesc spațiile de expoziție, atelierele meșteșugărești, departamentele culturale, comunitare, educaționale și administrative.

Accentul de colț de la ultimul etaj este reprezentat de o sală de repetiții pentru ansamblurile de dansuri săsești și fanfara comunității.

CONCLUZII

După cum am putut vedea în lucrarea de față, arhitectura săsească are particularitățile sale influențate de contextul istoric, geografic și cultural al Transilvaniei medievale, și reflectând valorile comunității săsești. Așadar, în principal, arhitectura săsească se bazează pe un stil riguros, la fel ca și modul de organizare al vecinătăților săsești care urmăreau să țină oamenii aproape unii de alții.

În prezent, comunitatea germană din Transilvania și în special din municipiul Bistrița este foarte puțin numeroasă, aceasta fiind afectată de fenomenul denuit „exodul sașilor”, care a făcut ca după cele două războaie cea mai mare parte a etnicilor germani să plece în masă spre spațiul german sau chiar să fie mutați cu forța de către trupele de ocupație.

Din punct de vedere al importanței protejării culturii săsești transilvănene, unică în lume, cu toate laturile sale, de la literatură, la veșmânt popular și arhitectură, aceasta este cu siguranță foarte mare, având valoare pentru generațiile care urmează și oferind posibilitatea de a experimenta și înțelege trecutul acestei regiuni europene.

Lucrarea de față consideră însă că nu este suficient să conservăm clădiri și spații cu valoare arhitecturală și istorică, printr-un comportament reactiv care să urmărească stoparea deteriorării vestigiilor, trebuind să fie implementate măsuri proactive de revitalizare a comunității germane și de creștere a vizibilității culturii și identității săsești. Pentru a atinge acest obiectiv, propunem realizarea unui centru comunitar săsesc în zona centrală (centrul istoric) a municipiului Bistrița.

Acest spațiu civic săsesc ar putea oferi prin modul în care este structurat posibilități foarte multe de desfășurare a unor activități cu caracter comunitar, precum conferințe, activități artistice, programe de formare profesională, simpozioane, expoziții, prezentări de produse tradiționale și dialoguri legate de dezvoltarea urbei. Arhitectura spațiului respecte o parte dintre elementele simbolice emblematice pentru arhitectura săsească, însă aduce elemente noi precum ferestrele largi care permit accesul luminii naturale. Clădirea reflectă caracterul comunității (deschis/public) ușor accesibil și lizibil, având totodată o componentă memorială prin elementele de expoziții temporare și permamente, bibliotecă, ateliere meșteșugărești, precum și o componentă socială prin club de seniori, spații pentru organizații neguvernamentale, bibliotecă și centru mediatic. Amplasat în „zona zero” a municipiului, acesta poate deveni chiar o atracție turistică și revitaliza economia din împrejurimi.

Ca o concluzie finală, putem afirma că proiectul de față reprezintă mai mult decât un vis, putând fi transpus în realitate datorită beneficiilor evidente pe care le poate aduce orașului, existenței spațiului necesar și a variantelor de finanțare a construcției din fonduri nerambursabile.

Bibliografie

Cărți

Bartha. B., Metode de valorificare a particularității arhitecturii și mobilierului vernacular în creația actuală din acest domeniu, (Brașov: Universitatea Transilvania din Brașov, Școala Doctorală Interdisciplinară, 2015)

Buchholz, R., Kloos, A., et.all, Kulturerbe Siebenbürgische Kirchenburgenlandschaft – Spannungsfeld – Erhalt von Kulturlandschaft und gebauten Kulturgütern, (Bonn: Verband der Restauratoren, Haus der Kultur, 2019)

Cercel, C., The Relationship between Religious and National Identity in the Case of Transylvanian Saxons 1933-1944, (Budapest: Central European University, Nationalism Studies Program, 2007)

Ciangă, I.F., Peisajul urban în vedutismul transilvan, (Cluj-Napoca: Risoprint, 2016)

Csallner, E., Fapte memorabile în ținutul Nosen – manuscris, (Bistrița: Arhivele Naționale ale României Serviciul Județean Bistrița-Năsăud, 1941)

Davis, S., Our faithfully kept, age-old inheritange: Transylvanian Saxon folk cutoms, particularism and German nationalism between the Wars, (Newcastle: University of Newcastle, 2010)

Fabini, H., Universul cetăților bisericești din Transilvania, (Sibiu: Editura Monumenta, 2009)

Francy H.G., Gobbel, H., Îndreptări și completări critice la cartea Wir Noser 2010, (Bistrița: Asociația Bistritz-Nosen, 2011)

Gaiu, C., Duda, V., Topografia monumentelor din municipiul Bistrița, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2008)

Gherman, C. The Saxon country houses in Transylvania. A survery on the rural heritage, ins present challenges and future possibilities, (Lund: Lund University, Faculty of Engineering, 2019)

Göbbel, H., Arcălean, I., Duda, V., Franchy, H.G., Klein, G., et.all, WIR NÖSNER, Contribuții la istoria și cultura orașului Bistrița și a Ardealului de Nord, Ediție Specială, (Nürnberg: Editura Haus der Heimat, 2010)

Heinemann, M., A Culture of Appropriation: Strategies of Temporary Reuse in East Germany, (Boston: Science in Architecture Studies, Massachusetts Institute of Technology, 2005)

Hülsemann, J., Casa țărănească săsească din Transilvania. Ghid pentru restaurarea caselor vechi, (Sibiu: Simetria, 2014)

Hülsemann, J., Das sachische Bauernhaus in Siebenburgen, (Sibiu: IGB, 2012)

Iuga, L., Reshaping the Historic City under Socialism: State Preservation, Urban Planning and the Politics of Scarcity in Romania (1945-1977), (Budapest: the Central European University, 2016)

Karady, V., Török, B.Z., Cultural Dimensions of Elite Formation in Transylvania (1770-1950), (Cluj-Napoca: Ethnocultural Diversity in Romania Series, EDRC Foundation, 2008)

Kroner, M., Geschichte der Nordsiebenbürger Sachsen: Nösnerland und Reener Ländchen, (Nürnberg: Editura Haus der Heimat, 2009)

Nicoară, T. Istoria și tradițiile minorităților din România, (București: Ministerul Educației și Cercetării, Proiectul pentru Învățământ rural, 2005)

Nypan, T., Safeguarding the Saxon Heritage in Transylvania, (Oslo: The Norwegian Directorate of Cultural Heritage, January, 2006)

Pop, R., Sibiu and the Urban Network of Transylvania in the 18th century, (Sibiu: Brukenthal, Acta Musei, August, 2019)

Porumb, M., Monumente istorice transilvane – patrimoniul cultural al României, (Alba-Iulia: Universitatea „1 decembrie 1918”, 2006)

Rădulescu, G., Bistrița, o istorie urbană, (Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2004)

Rădulescu, G.H, Edroiu, N., Habitatul în Transilvania de Nord-Est în secolele VII-XV – teză de doctorat, (Cluj-Napoca: Universitatea “Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie și Filosofie, Departamentul de Istorie, 2011)

Remescu, M., Cercetare etnografică privind tradiția carnavalului – fasching săsesc în comunitățile Saschiz (Mureș) și Valea Viilor (Sibiu), (Sibiu: Programul e-Cultură, proiect TAIFAS-Tradiție și artă- Fasching autentic săsesc, 2012)

Savu, O.H., Evoluția Socio-Economică a Sașilor Transilvăneni în contextul destrămării Austro-Ungariei și a formării României Mari, (București: Academia Română – Institutul de Economie Mondială, 2014)

Shen, J., Constructing Nostalgic Futurity: Architecture, Space, and Society in Chinese Villages, 1978-2018, (Middletown, Connecticut: Weslyan University, 2018)

Stănică, V., Dezvoltare comunitară, (Cluj-Napoca: Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Cluj-Napoca, 2012)

Szelényi, B.A., Ethinc and Class Identity Formation within the Germans of Hungary, (Washington D.C.: The National Council for Eurasian and East European Research, 2004)

Țiplic, M.C., Arheologia reședințelor nobiliare din Transilvania: Reședințele săsești, (Sibiu: în cadrul proiectului Științe socio-umaniste în contextul evoluției globalizate-dezvoltarea și implementarea programului de studii și cercetare postdoctorală, cofinanțat din Fondul Social European, 2007-2013)

Tuck, F., The Economic Impact of Museums in England, (Newcasle upon Tyne: TBRs Creative & Cultural Team, Pomegranate LLP și Scott Dickinson & Partners Ltd, 25 February, 2015)

Vaida, E., Machat, C., Hülsemann, J., Ghid de arhitectură pentru încadrarea în specificul local din mediul rural. Zona cu influență săsească, sudul Transilvaniei, (București: Pro Editură și Tipografie, 2017)

Zweyer, E. et all, Păstrând valori să promovăm viitorul. Fundația Sașilor Transilvăneni la 25 de ani, (München: Editura Fundației Sașilor Transilvăneni, 2004)

***, Culture and Local Development: Maximising the Impact. A Guide for Local Governments, Communities and Museums, (Paris: OECD Centre for Entrepreneurship, SMEs, Regions and Cities, International Council of Museums, 2019)

***, Mapping of Cultural Heritage actions in European Union policies, programmes and activities, (Bruxelles: European Comission, 2014)

Capitole în alte cărți

Appelgren, S., „Tokyo Heritage – Chapter Six” în Tomas Nilson & Kristina Thorell (eds)., Cultural Heritage Preservation: The Past, the Present and the Future, (Halmstad: Forsking Halmastad Nr.24, 2018)

Cercel, C., „The Deportation of Romanian Germans to the Soviet Union and Its Place within Transylvanian Saxon Memory Discourses in Germany in the 1950 and the 1960s”, în New Europe College Ștefan Odobleja Program Yearbook 2012-2013, ed. Vainovscki-Mihai, I., (București: New Europe College, 2014)

Appelgren, S., „Tokyo Heritage – Chapter Six” în Tomas Nilson & Kristina Thorell (eds)., Cultural Heritage Preservation: The Past, the Present and the Future, Halmstad: Forsking Halmastad Nr.24, (2018), p.94

Hoppe, S., „Translating the Past: Local Romanesque Architecture in Germany and Its Fifteenth-Century Reinterpretation”, pp.511-518, în The Quest for an Appropriate Past in Literature, Art and Architecture, ed. Enenkel, K.A.E., Ottenheym, A.K., (Brill, Intersections, Interdisciplinary Studies in Early Modern Culture, 2018)

Pop, I.A., Reformă și națiuni în Principatul Transilvaniei, pp. 459-468, în Studia historica et theologica: omagiu profesorului Emilian Popescu, eds. Petolescu, C.C., Teotei, T., Gabor, A., (Iași: Editura Trinitas, 2003)

Articole

Antonescu, D., „A retrospective study on Romanian’s administrative-territorial organisation, in the past 100 years”, Munich Personal RePEc Archive (MPRA), Institute of National Economy (2018)

Baciu, A. Moise, I.M., „Arhitecura rezidențială săsească”, Universitatrea de Arhitectură și Urbanis „Ion Mincu”, Studii și cercetări științifice de arhitectură și urbanism „Argument” (2014): pp.379-391

Baga, T., „Recrearea unei comunități: satele săsești părăsite”, WEB – Publicația Colegiului Profesional de Sociologie „Max Weber” 2-3 (1997): pp.110-114

Balog, I.M., „Habitatul și arhitectura rurală în Transilvania în noul context economic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – Interferențe și modernizare”, Brașov: în cadrul sesiunii de comunicări științifice „Țara Bârsei”, ediția a VI-a, 18-19 aprilie 2007

Balogh, P.I., Takács, D., „The significance of urban open spaces and green areas in urban property developments”, First International Conference „Horticulture and Landscape Architecture in Transylvania”, Agriculture and Environment Supplement (2011): pp.110-121

Bardzińska-Bonenberg, T., „Romanian Rural Architecture – Diversity of Homesteads”, The Silesian University of Technology, Architecture – Civil Engineering – Environment, No.4/2009

Bianco, L., „Rural and Urban Vernacular Architecture of the Mediterranean”, University of Malta, Department of Architecture and Urban Design, Faculty of Built Environment, The 5th Electronic International Interdisciplinary Conference, History and Archeology, (2016)

Bilous, Y., „Evolution of contemporary museum architecture”, Lviv: Geodesy, Architecture & Construction (GAC-2013), 21-23 November (2013)

Borcoman, M., „The Customary Law of the Saxons from Ardeal”, Review of the Air Force Academy, No.2 24 (2013)

Cattaneo, T., Giorgi, E., Ni, M., Manoni, G.D., „Sustainable Development of Rural Areas in the Eu and China: A Common Strategy for Architectural Design”, Research Practice and Decision-Making, MDPI, Journal Buildings 6 42 (2016)

Corsale, A., Iorio, M., „Transylvanian Saxon culture as heritage: Insight from Viscri, Romania, Elsevier”, Geoforum 52 (2014): pp.22-31

Curós Vilà, J, Curós Vilà, M.P., „Contemporaneity of Spanish Rural Architecture Intervention and Economic Sustainability”, Scientific Research Publishing, Art and Design Review 5 (2017): pp.55-72

Diaconescu, R., „Manifesto of the urban musealization”, România de Mâine Foundation Publishing House, Bucharest, Architecture Series, Year 7/ nr.1 (2015), pp.117-121

Doroftei, I., „City Portraits. The Urban Landscape in Transylvanian Vedutism”. A Review, Territorial Identity and Development, Volume 2/No.1, Spring (2017)

Furu, Á., „Zone of Transylvanian Rural Architecture – Thesis Summary”, Babeș-Bolyai University of Cluj-Napoca, Doctoral School of Hungarology Studies, Department of Hungarian Ethnography and Antropology (2002)

Furu, Á., „The Transylvania Trust. Heritage preservation, rural tourism and sustainable development”, The 1st Heritage Forum of Central Europe, (2012): pp. 145-169

Gorączko, M., Gorączko, A., „Vernacular architecture and traditional rural landscape in new socio-econmomic realities – a case study from Central Poland”, Nicolaus Copernicus University, Bulletin of Geography, Socio-economic, Series, No.30 (2015): pp.43-57

Güler K., Kâhya, Y., „Developing an approach for conservation of abandoned rural settlement”, ITU, Vol.16, No.1, March (2019)

Hackel, M., „Identity and German Architecture: Views of a German Architect”, Nakhara: Journal of Environmental Design and Planning, 2, 1-22 (2007)

Hughes, T., „Displacement utopia in Transylvania’s Saxon villages”, University of Berkeley, California: International Association for the Study of Traditional Environments Traditional dwellings and settlements working paper series 227 (2010).

Karacul, O., „Designing a Village Museum Ecologically: Reuse of Historic School Building”, Athens Journal of Architecture, Volume 5, Issue 4 (2018) pp.345-366

Koranyi, J., Wittlinger, R., „From diaspora to diaspora: the case of Transylvanian Saxons in Romania and Germany”, Nationalism and ethinc politics, 17(1): pp. 96-115

Kordel, S., Lutsch, S., „Status Quo and Potential of Remigration among Transylvanian Saxons to Rural Romania”, European Countryside, Vol.10, No.4, (2018): pp.614-633

Lucescu, C., Minghiat, S., Biro, A.M., „Saxon Architectural Heritage in Transylvania. Part 1”, Annals of Spiru Haret University – Architecture Series, Issue 2/2012: Architecture of the Romanian Minorities (2012): pp.95-125

Lucescu, C., Minghiat, S., Biro, A.M., „Saxon Architectural Heritage in Transylvania. Part II”, București: România de Mâine Publishing Foundation, Architecture Series, Year 4, Volume 4, Volume II, 2012: Architecture of the Romanian Minorities (2012): pp.95-125,

Maahsen-Milan, A., Pellegrino, M., Oliva, L., Simonetti, M., „Urban Architecture as Connective-Collective Intelligence. Which Spaces of Interaction?”, Sustainibility, Volume 5 (2013): pp.2928-2943

Marinescu, R.M., Urban pedestrian spaces in traditional textures. The reconsideration of the old pedestiran spaces in the historical centres of Brașov and Sibiu, România de Mâine Foundation Publishing House, Bucharest, Architecture Series, Year 7/ nr.1 (2015): pp.113-116

McMinn, J., Polo, M., „Sustainable Architecture as a Cultural Project”, Tokyo: The 2005 World Sustainable Building Conference, 19-005, 27-29 September (2005)

Medica, I., Ruzic, P., Ruzic, T., „Architecture as a Tool for Branding in Rural Istrian Tourism Destination”, Turizam, Volume 14, Issue 2, (2010): pp.78-86

Mihnea, D., „Cities of Transylvania and the 1921 Agrarian Reform. Negotiations and Decisions Halfway Between Administrative Autonomy and Centralization”, „Ion Mincu” University of Architecture and Urbanism, Bucharest, Marginalia. Architectures of Uncertain Margins, Studies in History & Theory of Architecture, Volume 4 (2016): pp.122-134

Milojković, A., Nikolić, M., „Museum Architecture and Conversion: From Paradigm to Institutionalization of Anti-Museum”, Facta Universitatis, Series: Architecture and Civil Engineering Vol.10, No.1 (2012): 69-83

Moldovan, M.S., „Construcția nouă ca eventuală resursă pentru valorificarea patrimoniului istoric – studii de caz”, Patrimoniul construit urban – inserții conversii, restitutiri, Editura Fundației „România de Mâine”, București, Seria Arhitectură, Anul 2, nr.2, Volumul 2 (2010): pp.6-18

Niedemaier, P., „Dinamica evoluției orașului Bistrița”, Seria C, Transilvania, vol. XII, doc 79 (1994) pag. 142-144

Opincariu, D.S., Voinea, A.E, „Cultural Identity in Saxon Rural Space of Transylvania”, Acta Technica Napocensis: Civil Engineering & Architecture Vol.58. No.4/2015, Special Issues – Internatonal Workshop in Architecture and Ubran Planning, Sustainable Development and the Built Environment, Cluj-Napoca, (2015)

Patachi, L., „The Impact of Iconic Buildings and Star Architecture on the Sustainable Development of Cities”, Cluj-Napoca: Civil Engineering & Architecture Vol.58, No.4 (2005): 354-362

Postăvaru, I., „Villages with Fortified Churches in Transylvania”, Monitoring Report WHL/UNESCO, Pozition 596 bis, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Institutul Național al Patrimoniului. (2011)

Schuster, G., „Gibel und Tore: Zur Fassadengestaltung Des Sächischen Bauerhauses in Siebenbürgen (I) (Arhitectură Săsească)”, Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor istorice, Revista Monumentelor Istorice, Anul LXI, nr.1 (1992): pp.77-86

Stroe, A., „Proiectul comun româno-german de inventariere a patrimoniului cultural-artistic al localităților de colonizare săsească din Transilvania”, în Buletinul Comisiei Naționale a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, Nr.1-2. Anul VII1, București (1996)

Stroe, A., „Valoarea de monument istoric a satelor din zona de colonizare săsească din Transilvania”, în Buletinul Comisiei Naționale a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, Nr.1-2. Anul VII1, București (1996)

Șotropa, V., „Soarta Românilor din satele săsești”, Năsăud: Arhiva Someșană – Revistă Istorică-Culturală, Nr.18 (1936): pp.275-346

Takács, I.C., „Multicultural and Intercultural Common Heritage in Transylvania, International Journal of Education”, Culture and Society, 2(5), (2017): pp.147-157

Tătar, O., „Sașii ardeleni și identitatea lor. „Ceilalți” despre felul de a fi al acestora în secolul al XVI-lea”, Sibiu: Terra Sebvs. Acta Mvsei Sabesiensis, număr 2, (2010): pp.307-320

Ursprung, D., „The German Minority in Romania: a Historical Overview”, University of Zurich, Euxeinos, 19-20, (2015): pp.7-15

Vlad, B.L., „Urban aestetics: Emergence and Development”, Theoretical and Empirical Researches in Urban Management, Number 3(12) August (2009)

***, „European Rural Heritage Observation Guide – CEMAT”, 13th Session of the CEMAT, Committee of Senior Officials of the European Conferene of Ministers responsible for Regional/Spatial Planning, 17 september (2003)