Mostenire Legala
PLAN
Introducere
Capitolul I Noțiuni generale despre moștenirea legală
§ 1.1 Noțiunea și caracterele succesiunii
§ 1.2 Deschiderea succesiunii
§ 1.3 Patrimoniul succesoral
Capitolul II Reguli generale ale devoluțiunii legale a moștenirii
§ 2.1 Felurile moștenirii. Coexistența moștenirii legale cu cea testamentară
§ 2.2 Condițiile dreptului la moștenire legală
Capacitatea succesorală
Vocația succesorală legală
Nedemnitatea succesorală
§ 2.3 Principiile generale ale devoluțiunii legale ale moștenirii legale și excepțiile de la aceste principii
Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali
Principiul proximității gradului de rudenie
Principiul egalității
§ 2.4 Reprezentarea succesorală
Capitolul III Reguli speciale deferitor categorii de moștenitori legali
§ 3.1 Clasa întâi de moștenitori legali: descendenții defunctului, soțul supraviețuitor și ascendenții privilegiați
§ 3.2 Clasa a doua de moștenitori legali: colateralii privilegiați și ascendenții ordinari
§ 3.3 Clasa a treia de moștenitori legali: colateralii ordinari
§ 3.4 Noțiunea de moștenire vacantă și natura ei juridică
§ 3.5 Particularitățile drepturilor statului asupra moștenirii vacante
Încheiere
80 pagini
=== Mostenire legala ===
PLAN
Introducere
Capitolul I Noțiuni generale despre moștenirea legală
§ 1.1 Noțiunea și caracterele succesiunii
§ 1.2 Deschiderea succesiunii
§ 1.3 Patrimoniul succesoral
Capitolul II Reguli generale ale devoluțiunii legale a moștenirii
§ 2.1 Felurile moștenirii. Coexistența moștenirii legale cu cea testamentară
§ 2.2 Condițiile dreptului la moștenire legală
Capacitatea succesorală
Vocația succesorală legală
Nedemnitatea succesorală
§ 2.3 Principiile generale ale devoluțiunii legale ale moștenirii legale și excepțiile de la aceste principii
Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali
Principiul proximității gradului de rudenie
Principiul egalității
§ 2.4 Reprezentarea succesorală
Capitolul III Reguli speciale deferitor categorii de moștenitori legali
§ 3.1 Clasa întâi de moștenitori legali: descendenții defunctului, soțul supraviețuitor și ascendenții privilegiați
§ 3.2 Clasa a doua de moștenitori legali: colateralii privilegiați și ascendenții ordinari
§ 3.3 Clasa a treia de moștenitori legali: colateralii ordinari
§ 3.4 Noțiunea de moștenire vacantă și natura ei juridică
§ 3.5 Particularitățile drepturilor statului asupra moștenirii vacante
Încheiere
Introducere
Dreptul civil reglementează prin intermediul normelor sale întreaga viață a omului, încă înainte de naștere și până la moarte. Ființa umană de-a lungul secolelor a înfruntat destinul fiind în acest sens artizanul propriului confort și bunăstări; perfecționarea uneltelor de muncă fiind consecința unui trai mai bun. Iată de ce omul poate fi calificat ca un creator al istoriei și un făuritor al propriului destin, un „animal rationale”. Omul trăiește însă în efectul clipei. Nu rațiunea este măsura timpului, ci timpul însuși devine măsură a existenței umane. Ca ființă trecătoare, omul este supus unui destin implacabil: se naște, trăiește și piere inevitabil prin moarte.
Pierirea fizică a omului, juridic, duce la dispariția sa ca subiect de drept. Rămân însă bunurile pe care acesta le-a agonisit pe parcursul vieții. A vorbi despre un mort, ca despre un act nul, că este considerat a nu fi existat niciodată este de-a dreptul aberant. Achizițiile sale, obligațiile pe care ș-i le-a asumat pe parcursul vieții nu pot fi făcute „tabula rasa”.
Iată de ce odată cu apariția proprietății private apar și primele reglementări succesorale de la început sub formă de obicei, iar ulterior consacrate în acte normative scrise.
Înflorirea proprietății private, eliberarea acesteia de îngrădirile ce au existat de-a lungul secolelor, duce la creșterea importanței succesiunii în orice societate, deoarece proprietatea se perpetuează transmițându-se. Tendința dominantă-n prezent se manifestă prin lărgirea masei succesorale a de cujus-ului prin includerea în conținutul acesteia a oricăror bunuri susceptibile de a satisface necesitățile materiale și culturale ale omului, cu excepția a însăți personalității umane, care evident nu poate fi transmisă prin succesiune. Însă, pentru încetăținirea acestor tendințe în societățile contemporane, omenirea a parcurs o lungă și sinuoasă cale.
Cu atât mai mult se impune actualitatea temei care face obiectul prezentei lucrări, cu cît pe parcursul a aproape un secol, rolului proprietății private pe meleagurile moldave a fost practic ignorat în virtutea unor concepții ideologice utopiste. Iar acum, când aceasta își reintră în drepturi, în țările unde a fost sfidată, necesitatea efectuării de studii în acest domeniu nu poate fi calificată altfel decât binevenită.
Cu atât mai mult se manifestă actualitatea temei alese, cu cît cercetarea se va face prin prisma noilor reglementări din Codul Civil care în materie de moștenire legală aduce aspecte inovatorii comparativ cu Codul Civil din 1964. De aceea, scopul lucrării de față este de a cerceta problemele ce apar, precum și de a încerca să deducem soluțiile posibile.
Importanța moștenirii se manifestă prin faptul că fiecărui membru al societății trebuie să-i fie garantată posibilitatea de a trăi și munci, având totodată siguranța că după decesul său toate bunurile pe care le-a agonisit, indiferent de faptul că sunt sau nu grevate de obligații, vor trece în patrimoniul succesorilor săi.
Elocvente în acest sens sunt prevederile Constituției RM în art.46, alin.6 al căreia este prevăzut: „Dreptul la moștenire a proprietății private este garantat”. Astfel legiuitorul a ridicat la rang de drept fundamental dreptul la moștenire. Limbajul utilizat de norma constituțională nu este neutru. Dimpotrivă, el ascunde o poziție filozofico-juridică și ideologică, consfințind o viziune voluntaristă asupra moștenirii. Moștenirea este o manifestare activă de voință, astfel încât nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire ce i se cuvine. Dreptul la moștenire nu este numai un drept de a succede, ci și de a transmite mortis causa patrimoniul, astfel încât sfera subiecților activi ai acestui drept include atât succesorii, cît și pe cei care transmit propriul patrimoniu mortis causa.
Însă moștenirea ca un fenomen social complex nu îndeplinește doar funcții social utile, asigurând în societate stabilitatea, ci poate avea și un rol negativ în condițiile și în măsura în care lasă deschisă calea spre un trai parazitar din partea celor care moștenesc averi fabuloase. Cu toate acestea este totuși binevenită existența acestei instituții, deoarece în caz contrar fiecare generație ar trebui să înceapă totul de la capăt. Mai mult ca atât, existența bazei materiale necesare ducerii unui trai lipsit de griji poate duce la formarea elitei intelectuale, care-și va concentra energia în diverse sfere ale vieții social-economice și culturale din care poate beneficia întreaga societate.
Capitolul I Noțiuni generale despre moștenirea legală
§ 1.1 Noțiunea și caracterele succesiunii.
Moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane decedate (cel ce a lăsat moștenirea) către succesorii săi (alin.1, art. 1432 CC RM). Din această definiție rezultă că regulile care guvernează moștenirea se pot aplica numai în cazul morții unei persoane fizice, nu și în cazul încetării existenței unei persoane juridice. În locul noțiunii de „moștenire” în mod frecvent se utilizează și noțiunea de „succesiune”. În acest sens Codul Civil prevede, de exemplu, că „dreptul de proprietate se poate dobândi în condițiile legii, prin… succesiune…” (art. 320, alin. 2 CC RM), art. 1516 este intitulat „acceptarea succesiunii”, art. 1517 prevede termenul de acceptare a succesiunii.
În limbajul comun prin succesiune se înțelege o înșiruire de persoane, fapte sau fenomene. În sens juridic, succesiunea sau moștenirea care sunt sinonime, au un înțeles specializat desemnând transmiterea patrimoniul unei persoane fizice către una sau mai multe persoane în ființă (persoane fizice, juridice ori statul). Etimologic cuvântul succesiune provine de la latinescul „succesio”, „succedere” ( a urma, a moșteni). În literatura juridică de specialitate sunt consacrate două importante sensuri, accepțiuni ale noțiunii de succesiune:
Sensul obiectiv al „succesiunii” are în vedere acea masă de bunuri succesorale care fac obiectul transmisiunii către o pluralitate de moștenitori. „In concreto”, sensul obiectiv al „moștenirii” acoperă totalitatea bunurilor și datoriilor unei persoane decedate, bunuri și datorii care fac obiectul transmisiunii.
Sensul subiectiv al noțiunii de succesiune vizează însăși transmiterea drepturilor succesorale (referitoare la bunuri și datorii) câtre moștenitorii chemați să le culeagă.
O precizare se mai impune în legătură cu noțiunea de „succesiune”. În cadrul dreptului civil această noțiune se întrebuințează într-un sens mai larg, desemnînd orice transmitere de drepturi între vii sau pentru cauza de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. Astfel, într-un contract de vânzare – cumpărare, cumpărătorul este succesorul în drepturi cu titlu particular a vânzătorului, iar vânzătorul autor al cumpărătorului, donatarul succede donatarului etc. În această accepțiune, termenul de „succesiune” depășește înțelesul termenului de „ereditate”, sau de „moștenire”. Într-un alt sens prin succesiune se înțelege obiectul moștenirii, adică universalitatea bunurilor active și pasive care trec de la defunct la succesorii săi. În acest sens art.675 CC RM prevede „nul este și contractul asupra cotei-părți legale sau a legatului din succesiunea unui terț încă în viață”.
În accepțiunea restrânsă și acesta este sensul avut în vedere în materia succesiunilor – prin succesiune sau moștenire înțelegem transmisiunea unui patrimoniu a unei fracțiuni din patrimoniu sau a unor bunuri singulare de la o persoană fizică decedată la una sau mai multe persoane fizice sau juridice în ființă, pe baza unor norme prestabilite.
După cum rezultă din definiție, moștenirea are anumite particularități care o deosebesc de celelalte moduri de transmisiune drepturilor și obligațiilor cunoscute dreptului civil. Din conținutul prevederilor art. 1432, alin. 2 CC RM rezultă caracterele juridice ale transmisiunii succesorale, și anume: moștenirea este o transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte, universală, unitară și indivizibilă.
Moștenirea este o transmisiune mortis causa
Articolul 1440 CC RM prevede că succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morții ei de către instanța de judecată. Prin urmare, transmisiunea succesorală se produce numai la încetarea din viață a unei persoane fizice (regulile transmisiunii succesorale nefiind aplicabile în cazul încetării existenței persoanelor juridice), fie că este vorba de moartea fizic constatată, fie că este vorba de moartea declarată prin hotărâre judecătorească, având în vedere faptul că moartea declarată produce aceleași efecte ca și moartea fizic constatată (art. 52, alin. 4 CC RM – declararea decesului produce aceleași efecte juridice că și decesul fizic constatat). Deci, transmisiunea patrimoniului în ansamblu său nu poate avea loc decât la decesul lui de cujus.
Faptul morții constituie elementul distinctiv al transmisiunii succesorale de transmisiunile prin acte între vii. Încetarea din viață a unei persoane se constată fizic sau pe cale judecătorească. Faptul morții unei persoane fizice determină dispariția acesteia ca subiect de drept, dar patrimoniul ei, care continuă să ființeze, se transmite după reguli specifice, fie unor alte persoane fizice, fie unor persoane juridice, fie statului. Astfel, succesiunea este o transmisiune specifică, ea se delimitează net de toate celelalte transmisiuni patrimoniale, care nu se pot realiza decât între persoane în ființă la data survenirii lor.
Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de transmisiune între vii (inter vivos) cărora li se aplică normele dreptului obligațional, și nici în cazul încetării existenței unei persoane juridice, chiar dacă în acest ultim caz operează transmisiunea universală sau cu titlu universal. Trebuie de precizat că normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt, în principiu, aplicabile și persoanelor juridice ori statului în cazurile și în măsura în care ei se prezintă în calitate de dobânditori ai patrimoniului sau a unor bunuri din patrimoniul persoanei fizice decedate.
Transmisiune moștenirii este o transmisiune universală întrucât are ca obiect patrimoniul persoanei fizice decedate, ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică și care au aparținut defunctului. Drepturile și obligațiile nepatrimoniale, în principiu, nu se transmit prin moștenire. Spunem în principiu, deoarece moștenitorii vor dobândi dreptul de protecție a inviolabilității operei, de a autoriza publicarea ei, precum și dreptul de a obține brevet asupra invenției (alin. 3, pct. 22 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție „cu privire la examinarea litigiilor judiciare în cauzele despre succesiune” din 10.06.1998).
Însă nu toate drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial ale defunctului sunt susceptibile de a fi transmise prin moștenire. Este vorba despre acele drepturi și obligații ale defunctului care sunt indisolubil legate de personalitatea acestuia, încît “mor” odată cu acesta. Ar fi cazul drepturilor patrimoniale care se sting la moartea titularului lor întrucât au caracter viager sau sunt contractate ori născute „ ex lege intuito personae”. Astfel conform prevederilor art. 397, alin. 3 CC RM „uzufructul încetează la decesul persoanei fizice… în al cărei folos a fost stabilit uzufructul, iar alin. 4 art. 397 prevede că orice act juridic prin care se constituie un uzufruct perpetuu și transmisibil pentru cauză de moarte sau lichidare este lovit de nulitate absolută”. Nu se transmit prin succesiune nici dreptul de uz și abitație din considerentele că în conformitate cu prevederile art. 427 CC RM dispozițiile privitoare la uzufruct se aplică în modul corespunzător uzului și abitației, consfințindu-se astfel caracterul personal, incesibil și esențialmente temporal, cel mult viager al acestor drepturi reale. La fel, în cazul contractelor intuitu personae, unde obligațiile patrimoniale sunt legate de o calitate personală a defunctului nu operează transmisiunea prin moștenire a acestora. Este cazul contractelor de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii pe viață (dacă decedează beneficiarul întreținerii drepturile sale nu trec la succesorii săi), precum și în cazul contractului de rentă viageră. La fel din prevederile art. 1052 CC RM rezultă că în cazul decesului mandatarului raporturile contractuale încetează, moștenitorii acestuia având doar obligația de a informa neîntârziat mandantul despre decesul mandatarului și să ia toate măsurile necesare pentru protecția drepturilor mandantului. Deși legislația noastră admite transmiterea patrimoniului atât prin acte între vii (art. 673 CC RM), cât și prin acte pentru cauză de moarte, credem că unicul domeniu de aplicare a contractului de transmitere a patrimoniului actual este cel al înstrăinării unei moșteniri sau unei porțiuni din ea. În acest sens vom face remarca că, de rând cu alți autori , considerăm că atunci când un moștenitor vinde moștenirea, contractul va avea ca obiect dreptul de moștenire privit izolat, deși acest drept privește o universalitate sau o cotă indiviză din aceasta. Deci, obiectul înstrăinării nu este patrimoniul vânzătorului, ci o masă de bunuri din acest patrimoniu, dar individualizat prin raportare la dreptul de moștenire al vânzătorului privit izolat.
Principiul universalității transmisiunii succesorale operează nu numai atunci când moștenitorul sau moștenitorii au vocație universală, dar și atunci când au o vocație cu titlu universal. În situația în care nu sunt moștenitori legali rezervatari, este posibil ca întreaga moștenire să fie culeasă de moștenitorii testamentari cu titlu universal. De exemplu doi moștenitori testamentari au vocație la câte o doime din moștenire, deci cu titlu universal. Bineînțeles că și în acest caz transmisiunea este universală, în sensul că moștenirea lăsată de defunct se transmite la succesori ca universalitate juridică, și, în ultima instanță, ea trebuie să fie, în integralitate dobândită de moștenitori. Faptul că prin testament se pot institui moștenitori testamentari cărora li se transmit bunuri singulare, sau legatari cărora li se transmit bunuri privite ut singuli nu este în măsura să contrazică universalitatea transmisiunii succesorale, deoarece chiar în prezența unor astfel de legate sau dispoziții testamentare, chiar dacă ele epuizează activul succesoral cineva (moștenitori legali, moștenitori testamentari universali sau cu titlu universal) are totuși vocație la universalitatea succesorală.
Moștenirea este o transmisiune unitară.
În dreptul modern, pe a cărui linie se înscrie și Codul Civil al RM, transmisiunea succesorală are, în principiu, un caracter unitar. Acest caracter al transmisiunii succesorale derivă din caracterul unitar al patrimoniului și presupune că întreaga moștenire se va transmite după aceleași norme juridice indiferent de natura, proveniența sau originea bunurilor ce o compun. În dreptul roman, acest principiu avea două înțelesuri.
În primul rând, dreptul roman nu admitea ca aceeași moștenire să fie în același timp și testamentară și legală.
În al doilea rând, cel puțin în dreptul clasic, nu se făcea nici o distincție între bunurile care alcătuiau succesiunea, după natura sau originea lor, întregul acestora fiind deferit după aceleași norme.
Concepția ce domină dreptul modern și vizează caracterul unitar al transmisiunii succesiunii este opusă concepției dreptului medieval, care, în ideea conservării bunurilor în aceeași familie, făcea distincție între bunurile proprii, pe de o parte, și bunurile achizite, pe de altă parte. Bunurile proprii erau imobilele primite de defunct de la antecesorii săi (considerate elementul de bază al averii familiei), iar bunurile achizite erau bunurile dobândite de defunct în timpul vieții sale, cărora le erau asimilate mobilele, considerate bunuri fără importanță. Reprezentând un element stabil al patrimoniului și permițând menținerea prestigiului numelui, bunurile proprii erau rezervate familiei. În lipsă de descendenți, în funcție de proveniența lor, bunurile proprii reveneau liniei (familiei) materne sau liniei (familiei) parerne (materna maternis, paterna paternis).
Transmiterea moștenirii este indivizibilă.
Patrimoniul succesoral este nu numai unitar ci și indivizibil, în consecință și transmisiunea succesorală este indivizibilă. De aceea acceptarea și renunțarea la moștenire sunt acte cu caracter indivizibil, astfel încât un succesibil nu poate să accepte numai parțial sau să refuze doar o parte a succesiunii.
Întrucât patrimoniul succesoral este indivizibil, în cazurile pluralității de moștenitori, el se transmite în această stare și ea subzistă până la efectuarea împărțirii (partajului). Prin excepție de la acest caracter, moștenitorul chemat la moștenirea mai multor cote succesorale în temeiuri diferite, poate accepta o cota și poate renunța la alta (art. 1528, alin. 1 CC RM). Acest caracter explică de ce în cazul renunțării la moștenire de către unul sau mai mulți moștenitori, precum și în cazul nedemnității, ori ineficacității testamentelor, partea de moștenire ce li se cuvenea va reveni moștenitorilor acceptanți în temeiul dreptului de acrescământ.
Fundamentul dreptului la moștenire implică necesitatea determinării modalității în care a fost și este justificată transmiterea bunurilor unei persoane decedate – universum bonorum – către o alta persoană.
Montesquieu analizează în „Despre spiritul legilor” problema fundamentului dreptului la moștenire din punct de vedere istoric, aplicând metoda evoluției istorice. În urma acestei analize, el ajunge la concluzia că ordinea succesorală ține de principiile dreptului politic sau civil, iar nu de acela al dreptului natural…, a-i întreține pe copii este o îndatorire care ține de dreptul natural…; împărțirea avutului, legile privitoare la această împărțire, succesiunea de după moartea celui care s-a bucurat de această împărțire, toate acestea nu puteau fi reglementate decât de către societate și, prin urmare, prin legi politice sau civile.
Schematic, transmiterea bunurilor unei persoane decedate câtre o altă persoană se justifică în linii mari prin existența a trei mari teorii:
I. Familia sau continuarea dincolo de moarte a persoanei defunctului;
II. Voința prezumată a defunctului ca datorie și necesitate socială;
III. Jus abutendi.
I. Familia sau continuarea dincolo de moarte a persoanei defunctului
Reunind cele două elemente încercăm să punem în valoare asemănarea dintre ideea unui tip aparte de coproprietate cu cea a conceptului juridico–politico– religios de „pater familias”, dat fiind că, în situația decesului „administratorului” respectivului patrimoniu, se modifică doar persoana care reprezintă proprietarul bunului, adică grupul social respectiv. Orice societate primitivă (în sens de „tînără”, aflată la începutul existenței sale) e guvernată de reguli de conviețuire religioase. Juridicul este o componentă a sacrului, iar justiția este în posesia și administrarea clerului”. În acest sens proprietară a tuturor bunurilor este familia patriarhală, nu individul. Șeful „domus –ului” este doar un administrator al bunurilor, iar la moartea sa nu se produce o devoluțiune a averii – în accepțiunea contemporană a termenului.
Una dintre cele mai vechi temeiuri ale dreptului la moștenire rezidă, așadar, în structura autoritară a familiei romane, în rolul lui pater familias de a avea dominium asupra membrilor familiei.
Justificarea psihologică a dreptului la moștenire ar consta, astfel, în a da individului sentimentul imortalității, deoarece spre deosebire de ființa umană, anumite bunuri durează mai mult, decât individul, ele fiind purtătoarele personalității acestuia, astfel încât lăsându–le spre moștenire acesta pune în posesia urmașilor nu numai calitatea fizică a obiectelor, ci și încărcătura spirituală sau emoțională a acestora. Ca urmare a acestor susțineri, locul proprietății s–ar poziționa într-un echilibru între „a fi și a avea” ea justificându-se ca suport necesar al existenței omului, căci acesta nu există decât ca obiectivare în lucrurile care îi aparțin. Prelungirea până înspre aneantizare a sferei voinței lui de cujus, în pofida altor voințe, afectează nu numai principiul continuării persoanei defunctului, ci și teoria dinamică a autonomii de voință care sunt circumstanțiate tocmai de această aneantizare și de vidul de voința rezultat de aici. Poate tocmai valoarea socială incontestabilă care există în subsidiarul instituției familiei, valoarea socială care o justifică, a impus acordarea unei asemenea importanțe familiei de sânge în evoluția instituțiilor dreptului cutumiar sau chiar a celui scris.
Aceasta transmitere doar în cadrul structuri familiale sau gentilice nu avea în prim plan transmiterea bunurilor în sine, ci avea mai degrabă caracterul transmiterii poziției de autoritate a șefului de grup.
S-a precizat că la Roma titlul de moștenitor nu are nici un sens patrimonial. Importanța legăturii de sânge pentru transmiterea proprietății bunurilor este, de altfel, o constantă a structurilor sociale în curs de consolidare, astfel că și în cadrul familiei preislamice se vehiculează același algoritm. Apreciindu-se că fundamentul moștenirii era rudenia de sânge, se conchidea că structura familială crea un tip aparte de drept de proprietate în devălmășie a cărei uzufructuar era pater familias, în cazul decesului acestuia schimbându-se doar persoana conducătoare a familiei. În cadrul familiei patriarhale romane, în care rolul lui de cujus în cadrul familiei trebuia preluat de individul cel mai viabil, necăsătorit, care să continue a gestiona întreaga avere a grupului familial, această operațiune era dominată de caracterul ei sacramental, ceea ce se transmitea era doar calitatea de pater familias, bunurile rămânând în cadrul aceleiași familii romane. În secolul V-VI d. Ch. când dispariția autorității lui pater familias duce la impunerea unor sisteme succesorale centrate pe transmisiunea drepturilor patrimoniale în cadrul unui grup legal protejat (în situația noastră, familia) se constată o degradare a raporturilor succesorale care evoluează de la transmiterea unei puteri -auctoritas – în cadrul unui grup determinat către o singură persoană (dacă aceasta exista), la transmiterea unor bunuri către reprezentanții unui grup, adică dinspre tipul roman spre cel islamic.
Pragmatismul dreptului musulman permitea, însă, feraid – ului să nu admită ideea continuării persoanei defunctului, iar transmiterea mortis causa se rezuma la o transmitere a drepturilor și obligațiilor asupra bunurilor. În vechiul drept german bunurile rămâneau proprietatea familiei și nu constituiau obiectul unei transmisiuni succesorale.
În dreptul medieval, mai ales în cel aflat sub influențe germanice apar transformări în sistemul transmisiunii succesorale, transmisiunea ereditară bazându-se pe ideea că bunurile trebuie păstrate în familie. Consecința directă a acestei concepții se manifestă prin acea că devoluțiunea testamentară cedează locul devoluțiunii ab intestat, iar moștenitorii adevărați erau considerați doar moștenitorii ab intestat, pe când cei testamentari erau doar simpli legatari.
Perspectiva sociologică de analiză a instituției juridice permite să decelăm între diferitele paliere de abordare a moștenirii, dar apreciem că rolul familiei se reduce la cel de a fi doar o „prima justificare” dintr-o serie de factori sociali complecși care au determinat coagularea acestor norme juridice. Inferențele grupului social care este familia asupra instituției juridice a succesiunii sunt complexe, dar relațiile de familie, familia abordată ca un sistem complex de interdependențe social–juridice, nu poate fi, în opinia noastră, întemeiată ca fundament al dreptului la moștenire. Reținem, așadar, importanța familiei, dar nu o putem nominaliza ca fundament al dreptului la moștenire.
II. Voința prezumată a defunctului ca îndatorire și necesitate socială
După expansiunea creștinismului și după triumful oficial al acestuia în Imperiul Roman, studierea și cultivarea dreptului natural se confunda cu ceea ce s-a numit inițial dreptul divin. Hugo Grotius a fost principalul restaurator al dreptului natural, separându-l net de toate doctrinele teologice. Școala de drept natural susținea existența unui drept natural etern, universal, provenind dintr-o rațiune dreaptă, de care regulile dreptului pozitiv trebuie să țină seama.
Hugo Grotius considera că dreptul la succesiune ab intestat este fondat pe prezumția de voința a defunctului: „avutul unei astfel de persoane (proprietarul care nu și-a manifestat voința pentru cauza de moarte) trebuie considerat ca revenind aceleia care este presupus cu o deosebită îndreptățire ca fiind ales de defunctul pentru a-i lăsa averea”.
Astfel, în concepția lui Hugo Grotius, dreptul de succesiune ab intestat nu ar fi altceva decât un drept derivat dintr-un testament latent. În privința dreptului proprietarului de a dispune de bunurile sale după moarte, Grotius consideră acest drept o consecință a dreptului de proprietate, dreptul de a testa fiind în esența un drept natural: „succesiune, denumită „ab intestat”, odată proprietatea îngăduită și lăsând la o parte orice lege cetățenească, are o obârșie naturală în deslușirea voinței”. Succesiunea legală nu este alt ceva decât un testament social, întemeiat pe voința defunctului.
În vechiul drept francez, dreptul de moștenire varia în funcție de regiuni: cele din sud erau tributare tradițiilor individualiste ale dreptului scris, iar regiunile din nord tradițiilor comunitare ale dreptului germanic, unde, interesele colectivității se identificau cu interesele familiei.
Succesiunea era fondată în regiunile de drept cutumiar pe transmisiunea bunurilor în familie, primînd ideea de datorie familială. Așadar, inspirându-se de tradițiile familiale germanice, în țările de drept cutumiar accentul se punea pe succesiunea ab intestat. În regiunile de drept scris, unde influența dreptului roman era încă foarte puternică, succesiunea rămâne testamentară dacă defunctul nu și-a manifestat voința, legiuitorul reglează transmiterea bunurilor succesorale în funcție de afecțiunea prezumată a defunctului. Succesiunea legală, în acest punct de vedere, era ea însăși testamentară.
După promulgarea Codului Civil din 1804 s-a afirmat că dreptul la moștenire consacrat în Codul Civil francez este o pură creațiune a legii, spre deosebire de contextul dreptului roman, unde succesiunea se fundamenta pe preeminența voinței asupra legilor. Ideea constă în faptul că proprietatea sfârșește odată cu omul, iar dacă acestuia i se permite să o transmită este printr-o excepție a legii naturale, adică printr-o concesie pe care legiuitorul o face în interesul comun al societății.
Dispozițiile succesorale cuprinse în Codul civil constituie o interpretare a voinței lui de cujus, legea succesorală nefiind alt ceva decât testamentul prezumat al defunctului.
III. Jus abutendi
Poziționându-se într-un orizont argumentativ strict juridic, trebuie să subliniem că ius abudendi este, și în opinia noastră, fundamentul dreptului la moștenire. În literatura de specialitate s-a afirmat aceasta teză atunci când s-a precizat că definitoriu pentru ius abudendi este faptul că „se concretizează în posibilitatea proprietarului de a înstrăina dreptul de proprietate, cu titlu oneros sau gratuit, prin acte între vii sau mortis causa, și de a-l greva cu drepturi reale derivate, principale sau accesorii, în favoarea altor persoane, cu respectarea regimului juridic stabilit prin lege.
În sens restrâns, ius abutendi este unul din atributele dreptului de proprietate care permite titularului de a uza de dreptul său de proprietate în modul cel mai absolut, dar ceea ce vizăm noi, este acea trăsătură a dreptului de dispoziție juridică, ca element constitutiv al dreptului de proprietate, care permite ca în cadrul unui anumit sistem de drept un anumit bun să-și schimbe proprietarul.
Art. 320, alin. 2 din Codul Civil al Republicii Moldova consacră succesiunea ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate, restrângând analiza dreptului de proprietate doar la capacitatea de a utiliza acest atribut al dreptului de proprietate, ius abutendi, ca fundament al dreptului la moștenire. Raportul dintre dreptul de proprietate și moștenire este caracterizat ca un raport de subordonare între dreptul de proprietate privată individuală și dreptul la moștenire.
Facultatea de a dispune de bunurile respective, ius abutendi, este și esența proprietății private individuale, suprimarea acesteia generând inexistența acestei instituții.
Așadar, nu recunoașterea „unei energii extraordinare voinței omenești care sa-și producă efectele după moartea testatorului” legitimează dreptul la moștenire, ci ius abutendi ca expresie a dreptului de proprietate asupra unui patrimoniu înțeles ca o universalitate juridică, co-fundată în lege și societate.
§ 1.2 Deschiderea succesiunii
Prin deschiderea succesiunii se subînțelege faptul ce dă naștere transmisiunii succesorale, acel fapt juridic de care legea leagă trecerea averii defunctului la moștenitorii. Deschiderea succesiunii reprezintă consecința juridică principală a încetării din viață a unei persoane fizice și constă în încetarea calității de subiect de drept a celui despre a cărui moștenirea este vorba, marcând momentul transmisiunii succesorale.
Deschiderea succesiunii prezintă o importanță juridică deosebită deoarece moștenitorii, indiferent că sunt legali sau testamentari, nu pot dobândi nici un drept asupra patrimoniului succesoral până la momentul deschiderii succesiunii prin moarte, patrimoniul unei persoane fizice ne putând fi transmis și dobândit decât la moartea titularului său.
Înaintea deschiderii succesiunii nu poate fi vorba nici de moștenire, nici de moștenitori, persoana fizică în viață fiind titulară a patrimoniului său, iar de succesibili se poate vorbi doar de la data deschiderii succesiunii, din acest moment având loc transmisiunea de drept a patrimoniului celui decedat către succesorii săi.
Potrivit art. 1440 CC RM, succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morții ei de către instanța de judecată. Moartea unei persoane fizice este un fapt juridic care face ca la data survenirii lui, patrimoniul celui decedat să se transmită, după anumite reguli, unor persoane fizice în viață sau persoane juridice în ființă.
În lumina prevederilor Codului Civil prin moarte se înțelege numai moartea naturală a unei persoane fizice, deoarece legea noastră nu cunoaște instituția morții civile. Această din urmă instituție se găsea în art. 718 din Codul Civil francez, dar a fost abolită prin Legea din 31 mai 1854 și înlocuită cu o simplă incapacitatea de a da și de a primi.
Moartea persoanei fizice poate fi constatată direct prin examinarea cadavrului sau declarată pe cale judecătorească, în cazul imposibilității fizice de constatare. Simpla declarare judecătorească a dispariției unei persoane fizice nu are drept efect deschiderea moștenirii, din simplul considerent că cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.
Conform prevederilor art. 52, alin. 3 din Codul Civil ziua morții persoanei declarate decedate se consideră ziua la care hotărârea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dacă persoană dispărută în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dat temei de a presupune că a decedat în urma unui accident este declarată decedată, instanța de judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morții prezumate.
Pot să apară situații însă, când între ziua morții persoanei și ziua când hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă să existe un interval de timp astfel încât termenul de acceptare a succesiunii să fie omis. De aceea considerăm, de rând cu alți autori, că ar fi mai corect de a calcula termenul de acceptare a succesiunii din ziua când hotărârea judecătorească de declarare a morții a rămas definitivă, ci nu din ziua indicată în aceasta ca fiind cea a morții persoanei fizice. În caz contrar, dacă termenul de acceptare a succesiunii este omis, se ridică problema prelungirii acestuia ca fiind omis din motive întemeiate, fapt ce poate conduce la tergiversarea procedurii succesorale.
Din punct de vedere juridic, deschiderea succesiunii implică analiza a două aspecte: data și locul deschiderii succesiunii.
Data (momentul) deschiderii succesiunii. Potrivit art. 1440 CC RM, momentul deschiderii succesiunii se consideră cel a decesului persoanei care a lăsat moștenirea sau data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești privind declararea morții lui. În acest sens, facem remarca că spre deosebire de Codul Civil din 1964 care în art. 562 stabilea că data deschiderii succesiunii este ziua morții celui ce a lăsat moștenirea, noul Cod Civil reduce cuprinsul noțiunii de deschidere a succesiunii din punct de vedere al timpului, de la „ziua morții” la „momentul morții”. La prima vedere aceasta formulare a textului pare a fi neînsemnată, dar în practică, punerea semnului egalității între „momentul morții” și „ziua morții” este de natură a modifica cercul de moștenitori legali. Astfel în literatura de specialitate s-a specificat că în cazul în care, drept criteriu de stabilire a datei morții se ia „ziua decesului” persoanei fizice nu trebuie de luat în considerație intervalul de timp între decesele persoanelor cu vocația succesorală reciprocă care au murit în aceeași zi, ele calificându-se ca fiind comorienți. Iar dacă o persoana a decedat la ora 23 și 55 minute, iar alta la 00 și 05 minute, atunci aceste persoane nu se consideră comorienți și moștenesc una după cealaltă. Autorul citat acreditează acesta soluție motivâmd că nu este posibil întotdeauna la practică de a sta la căpătîiul celor ce decedează cu un cronometru, cu atât mai mult cu cît moartea de multe ori survine în condiții excepționale (catastrofe, accidente, etc.). Totuși, chiar în sistemul vechiului Cod Civil instanța noastră supremă a statuat în Hotărârea Plenului CSJ nr. 21 din 10.06.1998 cu privire la examinarea litigiilor în cauzele despre succesiune că dacă persoanele care au vocație succesorală una fața de alta au decedat în decursul aceleiași zile, dar în interval de timp diferit, atunci persoana care a supraviețuit celeilalte potrivit prevederilor art. 564 CC RM obține capacitate de succesor. Momentul decesului în interval de timp diferit urmează a fi confirmat de către instituția medicală competentă prin certificat de deces sau prin hotărâre judecătorească definitivă de declarare a decesului (pct. 4, alin. 2).
Moștenitorii (legali și testamentari) trebuie să dovedească moartea, precum și data și momentul morții celui ce a lăsat moștenirea. Data morții persoanei se probează prin act de deces, întocmit în baza certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o unitate sanitară, sau hotărîrii judecătorești privind declararea morții (art. 54 al Legii privind actele de stare civilă din 26.06.2001).
Medicina, ca orice știință, a evaluat în timp, astfel încât de la constatarea biologică a morții, implicând constatarea opririi complete și ireversibele a funcțiilor vitale (creier, inimă, plămâni) s-a ajuns mai recent la ideea morții cerebrale, considerându-se că moartea survine la încetarea oarecării activități electrice a creierului.
Dacă persoana care a fost declarată moartă a revenit sau a devenit cunoscut locul aflării ei, reieșind din prezumția morții ei, are lor așa numită rotitură a succesiunii. Conform art. 53 CC RM, independent de momentul apariției sale, persoana declarată decedată, poate cere de la orice altă persoana să-i restituie bunurile care s-au păstrat și care au trecut cu titlu gratuit la acesta după declararea decesului său. Dacă bunurile persoanei declarată decedată au trecut pe baza dreptului la succesiune la stat și au fost vândute, după anularea hotărârii de declarare a decesului persoanei i se restituie suma realizată din vânzarea bunurilor.
Stabilirea momentului deschiderii succesiunii este important întrucât:
În raport cu această data se determină persoanele care au vocație la moștenire (în temeiul legii sau a testamentului), capacitatea succesorală a acestora, precum si drepturile ce li se cuvin asupra moștenirii;
În raport cu această data se stabilește compunerea masei succesorale;
În cazul succesiunii în timp a unor legi succesorale diferite, legea aplicabilă succesiunii este cea în vigoare la data deschiderii acesteia;
Acesta este data până la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la moștenire;
Acesta este data de la care începe să curgă termenul de prescripție prevăzut în art.1517 pentru acceptarea succesiunii.
Locul deschiderii succesiunii.
Locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui ce a lăsat moștenirea. Iar dacă locul nu este cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se consideră locul deschiderii succesiunii locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile (art.1443 CC RM).
Stabilirea ca loc al deschiderii succesiunii ultimul domiciliu al defunctului prezintă interes practic, în sensul că la acest loc se pot obține cale mai bune informații cu privire la succesori și averea succesorală. Domiciliul persoanei se stabilește prin raportare la art.30 – 31 CC RM. Prin domiciliu, în general, se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice ce o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică. Domiciliul poate fi de drept comun și legal. Domiciliul de drept comun al persoanei fizice, numit și voluntar, este locuința sa statornică sau principală. Prin domiciliul legal înțelegem acel domiciliu stabilit prin lege pentru anumite persoane fizice. Astfel, conform art. 31 CC RM domiciliul minorului în vârsta de până la 14 ani este la părinții săi sau la acel părinte la care locuiește permanent.
În situația în care persoana a decedat în altă parte decât domiciliul său, de exemplu în timpul unei călătorii, în timpul unei deplasări de serviciu sau în timpul studiilor, instituția de învățământ fiind în alta localitate decât domiciliul celui ce lasă moștenirea, precum și în situația când nu se știe dacă există sau nu un domiciliul permanent ( de exemplu atunci când cel ce a lăsat moștenirea a fost geolog sau nomad), locul deschiderii moștenirii va fi acolo unde se află patrimoniul sau o parte componentă a lui, iar în lipsa de bunuri, la locul unde s-a înregistrat moartea.
Dovada locului ultimului domiciliu.
Dovada locului ultimului domiciliu se poate face cu orice mijloace de probă admise de lege. Practic, dovada ultimului domiciliu se face cu mențiune din actul de identitate a celui care lasă moștenirea.
Studiind practica judiciară, s-a constatat că problema cu care s-a confruntat instanțele judecătorești a fost aceea de a stabili dacă enunțările din aceste acte oficiale pot fi contestate, dovedindu-se cu alte mijloace de probă un alt loc al ultimului domiciliu al defunctului.
În doctrina juridică s-a conturat opinia potrivit căreia nimic nu împiedică să se probeze, prin orice mijloace de probă, că în fapt domiciliul unei persoane se află în altă localitate decât acolo unde ea a fost înregistrată.
Cu alte cuvinte, noțiunea de domiciliu constituie o situație de fapt și poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, pentru a stabili în mod real localitatea unde persoana fizică își are locuința statornică sau principală.
Importanța juridică al locului deschiderii succesiunii.
Locul deschiderii succesiunii prezintă importanță pentru determinarea organelor competente teritorial să rezolve deferite probleme privind moștenirea.
Procedura succesorală este de competența notarului de la locul deschiderii succesiunii (art.35, alin.2 al Legii cu privire la notariat din o8.11.2002). În consecință, notarul de la locul deschiderii succesiunii, pentru ocrotirea intereselor moștenitorilor, a legatarilor și a intereselor publice, ia măsurile necesare pentru paza și păstrarea averii succesorale până la expirarea termenului stabilit pentru acceptare. Dacă averea succesorală sau o parte din ea nu se află la locul deschiderii succesiunii, notarul din acest loc însărcinează notarul de la locul aflării averii să ia măsuri pentru paza și păstrarea ei (art. 1552-1553 CC RM). Declarația de acceptare sau renunțare la moștenire se prezintă notarului de la locul deschiderii succesiunii (art. 1516 CC RM).
Biroul notarial de locul deschiderii succesiunii eliberează certificatul de moștenitor.
Notarul stabilește locul deschiderii succesiunii în temeiul adeverinței eliberate de la întreprinderile municipale de gestiune a fondului locativ, organele administrației publice locale etc., iar dacă nu este cunoscut ultimul loc de trai al defunctului în baza adeverinței de la organele cadastrale teritoriale despre locul aflării bunurilor imobile succesorale sau a părții lor principale. În cazul în care moștenitorii nu dispun de actele nominalizate, notarul le recomandă să se adreseze în instanța de judecată cu o cerere privind stabilirea locului aflării succesiunii în baza punctului „f” art. 281 CPC RM.
Stabilirea locului deschiderii succesiunii are importanță și pentru determinarea legii aplicabile raporturilor succesorale. Aceste raporturi vor fi guvernate de legea statului pe al cărui teritoriul se află aceste bunuri (art. 1622 CC RM).
Această normă nu întotdeauna se aplică în practică în mod similar. O dată cu destrămarea URSS și formarea statelor suverane din ex – republicile unionale, în birourile notariale din țară au devenit frecvente dosarele succesorale cu participarea elementului străin, care în unele cazuri se deschid la locul unde se află imobilul și se soluționează după legislația statului unde se află imobilul, în pofida faptului că cel ce a lăsat moștenirea a locuit în alt stat, iar în alte cazuri se deschid și se soluționează după legislația statului unde decedatul a avut ultimul domiciliu permanent, cu toate că imobilul se află pe teritoriul altui stat. În primul caz notarul a considerat că legiuitorul prin sintagma „ legea statului unde se află imobilul” a avut în vedere și „locul deschiderii succesiunii”, pe când în cazul al doilea „legislația statului” și „locul deschiderii succesiunii” au fost înțelese și atribuite la categorii diferite. Practic, cea de-a doua variantă, interpretată de notar este destul de dificilă, deoarece pentru a aplica normele succesorale ale unui stat străin, notarul urmează să dispună de cunoștințe ample privitor la procedura de întocmire a actelor succesorale conform normelor acestui stat. Considerăm că prima variantă este mai acceptabilă și cauza este soluționată corect, în același mod fiind soluționate problemele succesorale și în statul sovietic și tot așa sunt reglementate în baza tratatelor de asistență juridică a Republicii Moldova cu alte state.
Locul decesului persoanei nu prezintă importanță pentru stabilirea locului deschiderii succesiunii. La soluționarea litigiilor succesorale se aplică actele normative care erau în vigoare la momentul deschiderii succesiunii, cu excepția cazurilor în care la momentul modificării legii succesiunea n-a fost acceptată de nici un moștenitor și nu a trecut în proprietate statului.
§ 1.3 Patrimoniul succesoral.
La decesul unei persoane fizice patrimoniul ei se transmite moștenitorilor. Fiind vorba de un patrimoniu, o universitate de drept, ea cuprinde nu numai drepturile, dar și obligațiile defunctului. Ansamblul de drepturi și obligații a celui ce a lăsat moștenirea și care se transmit moștenitorilor se numește patrimoniu succesoral sau masă succesorală.
Patrimoniul succesoral include atât drepturile patrimoniale (activul succesoral), cît și obligațiile patrimoniale (pasivul succesoral) pe care cel ce a lăsat moștenirea le avea la momentul decesului (art. 1444 CC RM).
Astfel, transmisiunea succesorală are ca obiect, în principiu, numai drepturile și obligațiile defunctului cu conținut patrimonial, cele personal nepatrimoniale nefiind susceptibile de a fi transmise pe cale de moștenire.
Întrucât transmisiunea succesorală este nu numai activă, ci și pasivă, urmează să facem unele precizări privind cuprinsul activului și pasivului patrimoniului succesoral.
Patrimoniul succesoral include drepturile și obligațiile celui ce a lăsat moștenirea existente la momentul decesului, precum și bunurile obținute pe cale legală, deoarece dreptul de proprietate ia naștere doar în urma obținerii bunurilor prin mijloace legale. Posedarea nelegitimă a bunurilor străine, cît și obținerea lor în rezultatul acțiunilor ilegale nu dă naștere la dreptul de proprietate a defunctului și respectiv nu servește drept temei pentru apariția acestui drept la moștenitori.
Nu se includ în patrimoniul succesoral bunurile de care defunctul, în conformitate cu legislația în vigoare, nu era în drept să se folosească fără o autorizație specială și dacă nu dispunea de această autorizație (armele, substanțele toxice cu efect puternic ș.a.).
Legalitatea apariției drepturilor și obligațiilor este o condiție esențială pentru ca acestea să fie incluse în masa succesorală. Astfel, moștenitorii nu achită datoriile defunctului din contul moștenirii, tot așa cum nu pot valorifica creanțele defunctului născute din jocurile de hazard. Ei sunt în drept să conteste și să intenteze acțiuni de recunoaștere a nulității actelor juridice încheiate de defunct.
Având în vedere faptul că prin moștenire are loc transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat moștenirea) către succesorii săi, trebuie de stabilit ce anume se transmite prin moștenire și ce anume nu poate face obiectul transmisiunii succesorale.
În primul rând, în patrimoniul succesoral se includ doar acele drepturi și obligații titularul cărora a fost defunctul în timpul vieții. Dacă drepturile și obligațiile apar în rezultatul decesului celui care a lăsat moștenirea, atunci nu suntem în prezența transmisiunii succesorale, ci apariția acestora în patrimoniul succesorilor are loc în baza altor temeiuri juridice. Pe lângă moartea persoanei este necesar să existe și alte fapte juridice. Astfel, în cazul decesului persoanei asigurate, dacă în contractul de asigurare de persoane nu este indicat un alt beneficiar, suma asigurată se achită moștenitorilor persoanei asigurate. Însă în acest caz nu putem vorbi despre o transmitere succesorală, deoarece dreptul asupra sumei asigurate apare ca urmare a decesului persoanei asigurate. Astfel, moștenitorul dobândește un drept care nu i-a aparținut lui de cujus.
În același timp, conform pct. 22 a Hotărârii Plenului CSJ, moștenitorii pot fi chemați să moștenească suma de asigurare conform temeiurilor generale dacă:
In momentul încheierii și în perioada acțiunii contractului cel asigurat nu a făcut dispoziții în privința sumei de asigurare în caz de deces;
Dacă terța persoană a decedat, neprimind suma de asigurare, sau a decedat înaintea asiguratului, iar un nou beneficiar nu a fost numit.
În al doilea rând, nu toate drepturile și obligațiile care i-au aparținut lui de cujus în timpul vieții se transmit prin moștenire. Este cazul, drepturilor și obligațiilor care sunt inerent legate de personalitatea defunctului, astfel încât „decedează” odată cu el.
Astfel, conform prevederilor art. 1446 CC RM în patrimoniul succesoral nu se includ drepturile și obligațiile patrimoniale care poartă caracter personal și care pot aparține doar celui ce a lăsat moștenirea și nici drepturile și obligațiile, prevăzute de contract sau lege, care sunt valabile doar în timpul vieții celui ce a lăsat moștenirea și care încetează la decesul lui.
Conform pct.22 a Hotărârii Plenului CSJ nr. 21 din 10.06.98 nu intră îi componența succesiunii drepturile și obligațiile patrimoniale care poartă un caracter personal (de exemplu, cu privire la pensia alimentară, de restituire a pagubei cauzate sănătății):
Sumele pensiei neprimite în legătură cu încetarea din viață a pensionarului (art. 37 din Legea privind pensiile de asigurări de stat nr. 156-XIV din 14 octombrie 1998)1;
Alocația pentru incapacitatea temporară de muncă și salariile neprimite până în ziua decedării salariatului în cazul în care cel ce a lăsat moștenirea avea membri ai familiei care locuiau cu el, precum și persoane care erau întreținute de el din cauza incapacității de muncă. Dacă nu există asemenea persoane, alocația pentru incapacitatea temporară de muncă și salariu intră în componența bunurilor succesorale și se succed în ordine generală.
În al treilea rând, poate fi succedată averea care a aparținut lui de cujus cu drept de proprietate privată (pct. 22 a Hotărârii Plenului CSJ nr. 21 din 10.06.98). La aceasta în special se referă: casele de locuit, apartamentele în cooperativele de locuit, garajele din cooperativele de garaje pentru care membrul cooperativei a depus întreaga cotă de participare, terenurile de pământ, mijloacele de transport, obiectele de uz casnic și de uz personal, mijloacele bănești, acțiunile și alte hîrtii de valoare (art. 24 din Legea cu privire la proprietate), și alte bunuri enumerate în art.13 din Legea cu privire la proprietate, care pot fi obiecte ale dreptului de proprietate (pct. 22 a Hotărîrii Plenului CSJ nr. 21 din 10.06.98).
Dacă succesiunea s-a deschis pînă la 01 februarie 1991, atunci în componența averii succesorale după decesul membrului cooperativei se include nu edificiul (încăperea, acordată de cooperativă) pentru folosire, ci cota de participare acumulată indiferent de faptul, dacă cota de participare a fost achitată total sau parțial, deoarece cel ce lasă moștenirea, conform legislației care era în viguarie pînă la 01 februarie 1991 nu a fost proprietar al edificiului (încăperii) respectiv. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 4, alin. 4 Cod Funciar nu se admite restituirea terenurilor foștilor proprietari și urmașilor lor. Spre deosebire de alte țări(cum ar fi de exemplu, Romînia),în care s-au stabilit două modalități de trecere a terenurilor în proprietate privată: reconstituirea dreptului de proprietate și constituirea dreptului de proprietate, în Republica Moldova s-a stabilit o singură modalitate – constituirea dreptului de proprietate privată. Reconstituirea dreptului de proprietate este utilizată în acele cazuri în care persoana îndreptățită a avut teren în proprietate și a pierdut această proprietate în condițiile avute în vedere de lege. Pe această cale, legiuitorul romîn urmărește, pe cît e posibil, retrocedarea proprietății respective,în limitele prevăzute de lege, chiar dacă nu în toate cazurile aceasta se realizează pe vechiul amplasament. Prin constituirea dreptului de proprietate se urmărește crearea dreptului de proprietate în favoarea unor categorii de persoane, care nu au fost niciodată proprietari ai terenurilor respective. Practic, prin această procedură se realizează împroprietărirea unor persoane. În Republica Moldova se admite doar constituirea dreptului de proprietate privată.
Astfel, reclamantul V.D. s-a adresat în instanța de judecată cu acțiune către Primăria com. Recea, sect. Strășeni, solicitînd de a obliga administrația publică locală nominalizată să restituie lotul de pămînt care este moștenire de la părinții decedați.
Prin hotărîrea Judecătoriei de sector Strășeni din 12.12.2000, menținută în viguare prin deciziile Tribunalului Chișinău din 26.04.2001, Curții de Apel din 26.06.2001 și Curții Supreme de Justiție din 12.06.2002 acțiunea reclamantului a fost respinsă ca nefondată.
În recursul său Procurorul General al RM a solicitat casarea hotărîrilor adoptate ca fiind ilegale și neîntemeiate.
Prin Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.4-2r|a-88|2002 din 18.11.2002 recursul a fost respins deoarece restituirea terenurilor de pămînt nu se admite nici foștilor proprietari(art. 4, alin. 4 Cod Funciar). Această soluție profund inechitabilă este în opinia noastră criticabilă, însă cu toate că norma respectivă(art. 4, alin. 4 Cod Funciar), a constituit obiectul examinării sub aspectul constituționalității de către Curtea Constituțională, prin Hotărîrea nr. 29 din 27.10.1997, Curtea a statuat că numai legislativul-autoritatea politică supremă este în măsură să obiectiveze sau să materializeze această opțiune.
Potrivit art. 12 din Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, cetățenilor RM supuși represiunilor politice și ulterior reabilitați, li se restituie la cererea lor sau a moștenitorilor lor, averea confiscată, naționalizată sau luată în alt mod.
H.C. s-a adresat în judecată cu cerere de revendicare a averii – casei de locuit situate pe str. Șciusev, 15, mun. Chișinău, întrucît imobilul indicat a aparținut părinților săi: O.I. și O.E., care au fost represați, iar casa – naționalizată. Ulterior, în 1991 ei au fost reabilitați, însă la acel moment nu mai erau în viață.
Pe 21.07.1999 H.C., din aceleași motive, s-a mai adresat în judecată cu o altă cerere către Agenția teritorială Chișinău pentru privatizare, A.V.,I.S., I.V., T.R., T.A. și I.I., locatari ai ap. 4,5,6, și 7 respectiv, privind recunoașterea nulității contractelor lor de privatizare a apartamentelor indicate situate în imobilul litigios și evacuarea lor.
Prin încheierea judecătoriei sectorului Centru, mun. Chișinău ambele cauze au fost întrunite într-o singură procedură.
Prin hotărîrea instanței indicate din 17.01.2000 ambele cereri au fost respinse.
Examinînd apelul cet. H.C., Tribunalul Chișinău a anulat hotărîrea instanței de fond și a adoptat alta, prin care a admis cerințele integral.
Prin decizia Colegiului Civil al Curții de Apel din 15.05.2000 această hotărîre a fost parțial modificată în privința acordării de către Primărie a altor apartamente locatarilor casei.
Prin decizia Colegiului Civil al Curții Supreme de Justiție din 04.10.2000, recursul în anulare depus de Procurorul General adjunct al RM a fost respins.
Procurorul General interimar s-a adresat în Plen cu recurs în anulare.
În recurs procurorul cere anularea deciziei Tribunalului Chișinău din 03.04.2000, a Curții de Apel din 15.06.2000, a CSJ din 04.10.2000 și menținerea în vigoare a hotărîrii Judecătoriei sect. Centru din 17.01.2000, conform căreia cerințele cetățeanului H.C. au fost respinse.
Recursul motivează cu faptul că în ședințele judiciare cet. H.C. nu a confirmat prin probe faptul că această casă a aparținut cu drept de proprietate părinților ei și că ea are dreptul juridic de a o moșteni.
Prin Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a RM nr.4-2r|a-35|2001 din 18.06.2001 recursul a fost respins, deoarece în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, cetățenilor RM, li se restituie la cererea lor sau a moștenitorilor lor, averea confiscată, naționalizată sau luată în alt mod. Chestiunea despre dreptul de proprietate al părinților reclamantei asupra imobilului litigios a fost obiect al cercetării în ședința instanței de apel, care just a concluzionat despre confirmarea lui. Faptul că proprietara O.E. a fost represată în 1949 se confirmă prin certificatul de reabilitare.
În al patrulea rînd, prin succesiune pot fi transmise atît drepturi patrimoniale, cît și nepatrimoniale. Astfel, dacă prin succesiune au fost moștenite acțiuni ordinare care conferă deținătorului lor dreptul de vot, sau acțiuni privilegiate, care conferă deținătorului lor, dreptul de a participa la ședințele Adunării Generale a Acționarilor, atunci moștenitorii dobîndesc drepturile nepatrimoniale conferite de aceste acțiuni (dreptul de a fi informat, de a participa la conducerea societății, de a vota).
În conformitate cu art.17 (1) din Legea privind drepturile de autor și drepturile conexe nr. 293-XII/1994 dreptul de autor poate fi moștenit. Problema transmisiunii succesorale a dreptului de autor este legată de aceea a prerogativelor care îl compun. În acest sens, atât doctrina, cît și legiuitorul disting în cadrul prerogativelor care alcătuiesc dreptul de autor două categorii având un regim juridic diferit: prerogativele de ordin personal nepatrimonial și cele de ordin patrimonial.
În ceea ce privește drepturile (prerogativele) patrimoniale de autor, acestea se transmit pe cale succesorală, transmiterea lor neridicând nici o problemă.
În cazul în care autorul operei nu are moștenitori, drepturile acestuia sunt exercitate de către organizațiile autorizate în acest sens.
Drepturile personale nepatrimoniale ale autorilor se caracterizează prin intransmisibilitate, atât prin acte între vii cît și mortis cauza, precum și prin imprescriptibilitate și inalienabilitate. Drept urmare, toate prerogativele cu caracter personal nepatrimonial care alcătuiesc conținutul dreptului de autor (dreptul la paternitatea operei, dreptul la nume, dreptul la integritatea operei, dreptul de divulgare, dreptul de retractare), sunt prin natura lor intransmisibile. Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-a discutat și despre posibilitatea exercitării de către succesorii autorului a unor prerogative morale ale dreptului de autor, în speță, a dreptului de divulgare. Această problema se pune numai în cazul operelor postume, deoarece dreptul de divulgare odată exercitat de autor – care a decis aducerea operei la cunoștința publicului – nu mai ridică probleme de transmisiune succesorală, o ulterioară publicare a operei aduse la cunoștința publicului fiind o problemă de transmisiune a dreptului de folosire a operei și nu una de transmisiune a dreptului de divulgare.
Drepturile de autor moștenite de succesorii autorului decedat sunt ocrotite, cu unele excepții, pe o durată de 50 de ani după deces, termenul începând să curgă de la 01 ianuarie a anului următor decesului autorului (art.17, alin.3 din Legea nr.293-XIII).
Conform art. 1447 CC RM drepturile nepatrimoniale ale celui ce a lăsat moștenirea neincluse în patrimoniul succesoral pot fi realizate și apărate de succesori în modul prevăzut de lege. Din prevederile acestui articol rezultă că moștenitorii autorului dobândesc prin moștenire încă cel puțin un drept nepatrimonial – dreptul de protecție a inviolabilității operei. Acest lucru rezultă și din pct. 22 a Hotărârii Plenului CSJ nr. 21 din 10.06.98 care prevede că, concomitent cu averea se moștenește: dreptul de protecție a inviolabilității operei, dreptul de a realiza sau publica lucrarea sau folosirea ei, precum și dreptul de a primi remunerare pentru autorizarea utilizării operei.
Mărimea onorariului acordat moștenitorilor depinde de faptul, dacă acest drept a luat naștere în timpul vieții autorului sau după moartea lui. În ultimul caz onorariul nu poate să depășească 50% din suma care i-ar fi revenit autorului. Mărimea aceasta mai diferă și în dependență de tipurile lucrărilor, operelor, fiind stabilită în acte normative o cifră concretă.
Moștenitorii vor primi onorariul integral, în cazul în care dreptul autorului la el a luat naștere în timpul vieții lui sau autorul a avut posibilitate în timpul vieții să ceară acest onorariu. În această situație, moștenitorii sunt considerați în calitate de succesori în drepturi ai defunctului în raporturile materiale corespunzătoare. În complexul de împuterniciri ale autorului, care trec la moștenitori, drepturile lui personale pot avea, în felul acesta și o semnificație independentă. În certificatul privind dreptul la succesiune, eliberat de birourile notariale, se indică nu suma onorariului de autor care le revine moștenitorilor, ci se indică că moștenitorii sunt succesori în drepturile de autor ale defunctului. Trecând la moștenitori, drepturile de autor pot fi ulterior transmise prin moștenire.
Conform pct. 22 a Hotărârii Plenului CSJ nr. 21 din 10.06.98 concomitent cu averea se moștenește și dreptul la depunerea cererii și primirea brevetului.
În al cincilea rând, în cazurile prevăzute de lege, prin succesiune pot fi transmise nu numai drepturile și obligațiile civile existente, ci și cele în curs de devenire sau realizare. Acestea au fost calificate în doctrină drept Gestaltungsrecht sau ca interese ocrotite de lege.
Următorul exemplu este ilustrativ în acest sens. O persoană fizică, care locuia într-o locuință din fondul de stat în baza contractului de închiriere a spațiului locativ, are dreptul cu respectarea prevederilor legii să privatizeze spațiul locativ respectiv. Proprietar al locuinței el va deveni din momentul în care dreptul său este înregistrat în Registrul Bunurilor Imobile. Chestiunea privatizării urmează a fi soluționată în termen de două luni din momentul depunerii cererii, cu încheierea contractului de vînzare-cumpărare și transmitere-primire a locuinței în proprietate privată, care trebuie să fie autentificat notarial, înregistrat la BIT și care servește drept document care confirmă dreptul de proprietate.
Dacă cetățeanul care a depus cerere de privatizare și actele necesare, a decedat pînă la întocmirea contractului sau legalizarea lui notarială și înregistrarea la biroul de inventariere tehnică, în cazul apariției litigiului privind includerea acestei locuințe în masa succesorală, se va ține cont de faptul că această circumstanță desinestătător nu poate servi drept temei pentru respingerea cerrerii moștenitorului, dacă testatorul, exprimîndu-și în timpul vieții voința de a privatiza încăperea în care locuia, nu și-a retras cererea, întrucît din motive ce nu depindeau de el a fost lipsit de posibilitatea de a respecta toate cerințele de perfectare a actelor de privatizare, care nu-i putea fi refuzată (pct. 8 al HPCSJ cu privire la unele chestiuni despre aplicarea de către instanțele judecătorești a legii privatizării fondului de locuințe nr. 3 din 30.01.1996 ).
Astfel, la 23.07.1999, B.S. a înaintat la Judecătoria sect. Cahul cerere de chemare în judecatăîn care solicita declararea nulității bonului de repartiție nr. 6 din 15.07.1997 pe numele lui P.I. pentru casa nr.34 comuna Burlacu și a contractului de privatizare a acestei locuințe de către P.I., evacuarea familiei P. din casă. Concomitent, s-a solicitat de a recunoaște dreptul de proprietate al B.E. asupra casei din comuna Burlacu, jud. Cahul. Reclamantul și-a argumentat cererea prin următoarele.
Casa de locuit nr.34 în gospodăria din comuna Burlacu, jud. Cahul a fost repartizată de fostul sovhoz ”Vinogrădari” părinților lui – B.V. și B.E. în anii 1970-1971. Tatăl lui B.V. a activat în fostul sovhoz mai mult de 46 ani, iar mama lui B.E., a activat în calitate de pedagog pe parcurs de 40 ani în școala din comuna Burlacu. La 28.04.1996 tatăl lui a decedat și el, B.S., prin testamentul răposatului a devenit proprietar al lotului de pămînt în mărime de 0.30 ha situat pe lîngă casa nr.34, unde a rămas să locuiască împreună cu mamă-sa B.E. La 09.09.1996 mama s-a adresat cu cerere către directorul agrofirmei “Vierul”(fostul sovhoz) solicitînd permisiunea de a privatiza casa nr.34. Însă, prin rezoluția conducătorului agrofirmei, fără nici un motiv justificat, cererea a fost respinsă. La 26.02.1997 B.E. a decedat. Conform ordinului agrofirmei “Vierul” nr.3 din 17.09.1996 a fost eliberat bon de repartiție reclamantului P.I. și familiei lui pentru casa nr.34, care ulterior a privatizat-o, devenind proprietar al acesteia.
Prin hotărîrea Judecătoriei sect. Cahul din 27.10.1999 cererea reclamantului a fost respinsă ca nefondată.
Colegiul Civil al Tribunalului Cahul la 11.01.2000 a menținut fără modificări hotărîrea instanței de fond.
Examinînd recursul declarat de B.S., Curtea de Apel, prin decizia din 24.10.2000 a casat decizia instanței de apel și hotărîrea instanței de fond, fiind adoptată o nouă hotărîre prin care acțiunea reclamantului a fost admisă.
Procurorul General interimar a declarat recurs în anulare în Plenul Curții Supreme de Justiție, solicitînd casarea hotărîrilor adoptate pe marginea cauzei cu remiterea pricinii la rejudecare.
Prin Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a RM nr. 4-2r|a-72|2001 din 26.09.2001 recursul a fost respins ca fiind nefondat. Din circumstanțele cauzei rezultă cu certitudine: casa nr.34 din comuna Burlacu, jud. Cahul a fost atribuită în mod legal familiei B. pentru trai.B.V. a lucrat în gospodăria locală, iar B.E. – în sfera bugetară. B. S. este feciorul lor care s-a născut și a locuit în această casă.
La 28.04.1996 decedează B.V., iar la 26.02.1997 – B.E. Înainte de a deceda B.E. depune cerere la administrația societății agricole ”Vierul”, solicitînd să fie permisă privatizarea casei. Solicitarea a fost, însă, respinsă de către președintele agrofirmei fără nici un temei juridic.
Dacă cetățeanul, care a depus cerere de privatizare, a decedat pînă la întocmirea contractului sau legalizarea lui notarială și înregistrarea la biroul de inventariere tehnică, în cazul apariției litigiului privind includerea acestei locuințe în masa succesorală, se va ține cont de faptul că acaestă circumstanță de sine stătător nu poate servi drept temei pentru respingerea cerințelor moștenitorului în cazul în care testatorul, exprimîndu-și în timpul vieții voința pentru privatizarea încăperii în care locuia, nu și-a retras cererea și din motive ce nu depindeau de el a fost lipsit de posibilitatea de a respecta toate cerințele de perfectare a actelor pentru privatizare, care nu-i putea fi refuzată.
B.E. în timpul vieții și-a exprimat voința de a privatiza casa, avînd toate temeiurile legale de a efectua privatizarea ei, dar nu și-aatins scopul real din motive ce nu depindeau de ea (a decedat).
Alt exemplu se referă la dobîndirea proprietății prin uzucapiune (prescripția achizitivă). Astfel, în conformitate cu prevederile art. 332 coroborate cu prevederile cu art. 333 CC RM pentru ca posesorul să dobândească dreptul de proprietate asupra imobilelor este necesar să fi posedat imobilul 15 ani, iar bunurile mobile 5 ani cu respectarea condițiilor indicate în art. 335 CC RM. În același timp, art. 334 CC RM reglementează posibilitatea unirii (joncțiunii posesiunilor) astfel, încât posesorul actual poate să unească propria posesiune cu cea a autorului său. Regula respectivă are un câmp de aplicabilitate care nu se limitează doar la actele juridice inter vivos, ci se aplică și în ceea ce privește subrogarea reală cu titlu particular, și subrogarea reală cu titlu universal. Cu alte cuvinte, dar în aceeași ordine de idei, nu doar cumpărătorul poate invoca prevederile art. 334 CC RM pentru a dobândi dreptul de proprietate (accessio possessionis), ci și succesorii legali sau testamentari (successio possessionis). Și în acest caz prin succesiune nu se transmite dreptul de proprietate propriu – zis (din simplu considerent că el nu există încă în patrimoniul lui de cujus), ci elementele unui fapt juridic complex, cumularea cărora este necesară pentru dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate.
În practica judiciară sunt frecvent întâlnite litigii referitoare la moștenirea rămasă de la un cetățean căsătorit. În conformitate cu prevederile art. 26 din Codul Familiei RM, coroborat cu art. 371 CC RM, bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună în devălmășie, dacă în conformitate cu legea sau contractul încheiat între ei, nu este stabilit un alt regim juridic pentru aceste bunuri. În caz de deces a unuia dintre soți, în masa succesorală nu se includ toate bunurile agonisite împreună, ci numai o parte dintre ele, deoarece, ca regulă generală, părțile ambilor soți din averea acumulată din timpul căsătoriei se recunosc egale.
În același timp, conform pct. 25 al HPCSJ cu privire la unele chestiuni despre aplicarea de către instanțele judecătorești a legislației în cauzele de desfacere a căsătoriei nr. 10 din 15.11.1993 instanța judecătorească în conformitate cu alin. 2 al art. 26 CF RM, în unele cazuri poate să se abată de la principiul părților egale ale soților.
La decesul unei persoane căsătorite, în conținutul moștenirii lăsate de ea intră dreptul numai la jumătate din avere, bunurilor acumulate de soți în timpul conviețuirii fiindu-le aplicabil regimul juridic al proprietății comune în devălmășie, dacă soții nu au încheiat un contract matrimonial prin care să instituie un alt regim juridic asupra acestora. Dreptul la a doua jumătate continuă să aparțină soțului supraviețuitor. Acest drept nu se include în moștenire, el rămâne intact. De asemenea, nu se includ în masa succesorală bunurile care aparțin cu titlu de proprietate personală celuilalt soț.
Masa succesorală de divizează în două categorii de bază: activul succesoral și pasivul succesoral. Partea activă o formează drepturile și valorile care au aparținut defunctului, pasivul succesoral este constituit din datorii și alte obligații care trec la moștenitori. Patrimoniul succesoral, fiind partea exterioară a obiectului succesiunii, perimându-se caracterul de consum, constituie o diversitate considerabilă de valori materiale și intelectuale, inclusiv mijloace și unelte de producție aflate în proprietate privată.
Capitolul II Reguli generale ale devoluțiunii legale a moștenirii.
§ 2.1 Felurile moștenirii. Coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.
Cartea a patra din Codul Civil este consacrată integral moștenirii fiind elocvent intitulată „Dreptul succesoral”.
Conform art. 1432 (1) CC RM moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat moștenirea) către succesorii săi. Moștenirea are loc conform testamentului (succesiunea testamentară) și în temeiul legii (succesiunea legală) (art. 1432 (3) CC RM). Prin urmare, în funcție de izvorul vocației succesorale a celor care dobândesc patrimoniul persoanei decedate, moștenirea poate fi legală sau testamentară.
În dreptul roman succesiunile erau de trei feluri:
Succesiune „ab intestat”;
Succesiunea testamentară;
Succesiunea deferită contra testamentului.
Ele erau incompatibile și se excludeau una prin alta, astfel încât patrimoniul lui de cujus era privit ca un tot întreg și indivizibil. În acest sens:
moștenirea nu putea fi divizată în mase de bunuri diferite după originea sau natura lor;
bunurile succesorale nu puteau fi împărțite spre a fi moștenite o parte prin testament, iar altă parte prin lege, cu excepția cazului succesiunii deferite contra testamentului ce reprezintă o transmitere a patrimoniului care, în condițiile existenței unui testament se face în alt mod decât cel prevăzut în testament.
Aceasta avea loc în două cazuri: dezmoștenirea neregulată sau omisiunea și dezmoștenirea regulată sau testamentul inoficios.
Moștenirea este legală în cazul în care transmiterea patrimoniului succesoral are lor în baza legii la persoane, în ordinea și în cotele determinate de lege.Ea intervine în cazul și în măsura în care de cujus nu a dispus prin testament de patrimoniul său pentru caz de moarte, sau manifestarea sa de voință nu produce efecte în tot sau în parte. Dacă defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde dispoziții referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai dispoziții de exemplu cu privire la exheredarea unor rude, funeralii, numirea unui executor testamentar, moștenirea este legală. Dacă testamentul cuprinde dispoziții cu privire la exheredare, în cazul în care cel înlăturat de la moștenire este moștenitor rezervatar, va culege rezerva ca moștenitor legal, tot așa cum ceilalți moștenitori care beneficiază de exheredare vor culege moștenirea în temeiul legii.
Persoanele care dobândesc moștenirea în temeiul legii sînt moștenitori universali, cu vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct, chiar dacă în în concret existând o pluralitate de moștenitori, ei beneficiază doar de o fracțiune din moștenire. Rezerva se culege în toate cazurile cu titlu universal. Moștenitorii legali nu pot avea vocație doar la bunuri singulare privite izolat (ut singuli), deci nu pot exista moștenitori legali cu titlu particular.
Moștenirea este testamentară în cazul în care transmiterea moștenirii are loc în baza testamentului, adică cel despre a cărui moștenire este vorba desemnează prin voința sa persoanele care îl voi moșteni.
În literatura de specialitate se întâlnește noțiunea de succesiune contractuală, numită și instituire contractuală. Aceasta se face în baza unui act, prin care instituantul dispune pentru timpul când nu va mai fi, de tot sau de o parte din bunurile sale, în favoarea instituitului, care acceptă.
Cu alte cuvinte, este vorba despre instituirea (desemnarea) unei persoane ca succesor al dispunătorului printr-un contract de donație, adică printr-un act juridic bilateral între vii, iar nu prin testament (act juridic unilateral). Instituirea contractuală este un act hibrid, în sensul că se face printr-un contract (act juridic) care în principiu nu poate fi revocat unilateral, ci numai prin acordul ambelor părți, dar care asemenea testamentului conține liberalități pentru cauza de moarte, neconferind instituitului nici un drept actual asupra bunurilor pe care instituantul le va lasă la decesul său.
De lege lata o asemenea posibilitate este exclusă, deoarece conform prevederilor art. 827 (4) CC RM: „contractul care prevede predarea bunului după decesul donatorului este nul”. Deci, în Republica Moldova succesiunea poate fi doar legală sau testamentară.
Coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.
Cele două feluri de moșteniri, prevăzute de art.1432 CC RM nu se exclud reciproc, ci moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară. Codul nostru Civil nu a păstrat principiul incompatibilității moștenirii legale cu cea testamentară (nemo partim testatus partim intestatus decedere potest).
Dacă testatorul a făcut un testament prin care transmite cu titlu universal o parte din patrimoniul său, fără a epuiza întreagă masă succesorală, devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele prevăzute de testament și legală pentru rest (de exemplu 2/3 prin testament, 1/3 legal).
Dacă există moștenitori rezervatari care beneficiază de o parte din moștenire chiar și împotriva voinței liberale a testatorului, iar prin testament s-a adus atingere rezervei lor, ei voi dobândi potrivit legii, partea din moștenire corespunzătoare rezervei și numai pentru rest devoțiunea succesorală va fi testamentară.
Sunt și cazuri când cele două tipuri de moștenire nu coexistă. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1499 CC RM moștenirea legală se aplică în cazul în care :
cel ce a lăsat moștenirea nu a lăsat nici un testament
a fost declarată nulitatea testamentului
succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul
succesorul testamentar este nedemn
Deasemenea, în cazul în care de cujus lasă prin testament întregul său patrimoniu, unuia sau mai multor moștenitori testamentari, cu condiția că nu există moștenitori rezervatari. Existența acestora face că moștenire să fie legală și testamentară.
Problema dublei calități. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă un moștenitor poate să aibă în același timp o dublă calitate: de moștenitor legal și de moștenitor testamentar. Răspunsul a fost afirmativ, calitatea de moștenitor legal subzistă și în cazul când aceasta este unită cu acea de moștenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri, să fie pus în situația de a lua mai puțin și de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente.
S-a pus problema dacă succesibilul care este și rudă cu defunctul și moștenitor testamentar, poate să opteze diferit cu privire la moștenirea legală și cea testamentară. În doctrină s-a ajuns la concluzia potrivit căreia dacă prin testament i s-a stabilit succesibilului o cotă mai mică decât cota legală, moștenitorul legal nu poate renunța la cota testamentară pentru a moșteni mai mult, întrucât o asemenea situație poate avea și semnificația unei exheredări parțiale, caz în care succesibilul poate reclama numai rezerva, prevăzută de lege în favoarea sa, cu condiția că este moștenitor rezervatar.
§ 2.2 Condițiile dreptului la moștenire legală.
Din prevederile art. 1433 și art. 1434 CC RM putem trage concluzia că pentru a putea moșteni se cere pe de o parte ca persoana care succede să fie în viață la momentul decesului celui care a lăsat moștenirea (art. 1433, alin.1), iar pe de altă parte ca succesibilul să nu fie nedemn (art. 1434 CC RM), situație care l-ar exclude de la moștenire.
Cu alte cuvinte, conform Codului Civil RM, pentru a putea moșteni o persoană trebuie să întrunească două condiții:
una pozitivă, cea de a exista la momentul decesului celui care a lăsat moștenirea, adică de a avea capacitatea succesorală (I);
una negativă, ceea de nu fi nedemnă (II).
La aceste condiții expres cerute de lege, doctrina a mai adăugat una, și anume acea a existenței vocației (chemării) la moștenire (III).
a) Capacitatea succesorală.
Conform art. 1433 CC RM pentru a putea succede persoana trebuie să se afle în viață la momentul decesului celui ce a lăsat moștenirea. Rezultă că orice persoană care există în momentul deschiderii succesiunii are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moșteni, de a culege o succesiune. Dovada existenței în momentul deschiderii moștenirii incumbă aceluia care pretinde dreptul asupra moștenirii. Acesta poate fi însuși succesibilul sau succesorii săi în drepturi, în cazul când moștenitorul a fost în viață la momentul deschiderii moștenirii (un timp scurt), dar ulterior a decedat, drepturile lui asupra moștenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi (moștenire prin retransmitere). Dovada vizează în acest sens nu numai existența persoanei, ci mai ales corelația ei cu momentul morții celui care lasă moștenirea. În această ordine de idei este utilă diferențierea în legătură cu persoanele care au capacitatea succesorală, fiindcă există în momentul deschiderii moștenirii, și în legătură cu persoanele care nu au capacitatea succesorală, fiindcă nu mai există în acel moment. Se impun în acest sens unele precizări vis-a-vis de capacitatea succesorală în cazul moștenirii prin reprezentare și prin retransmitere.
În cazul moștenirii prin reprezentare, moștenitorul cu vocație succesorală legală (reprezentant) pretinde drepturile succesorale ale ascendentului său, decedat la data deschiderii moștenirii, urcând în locul gradul și drepturile acestuia (art. 1504 CC RM). În acest sens reprezentantul trebuie să dovedească că el personal are capacitatea succesorală, adică există la data deschiderii moștenirii, iar cel reprezentat era decedat la acea dată.
În cazul moștenirii prin retransmitere, moștenitorul legal ori testamentar, supraviețuind un timp cît de scurt defunctului, dobândește el succesiunea acestuia din urmă (chiar dacă nu și-a exercitat dreptul la opțiune succesorală) și confundată cu a sa proprie o lasă propriilor săi moștenitori legali ori testamentari. În acest caz persoanele care pretind drepturi asupra moștenirii trebuie să dovedească existența moștenitorului în momentul deschiderii primei moșteniri, și propriile drepturi succesorale asupra moștenirii lăsate de acesta, inclusiv la data deschiderii acesteia din urmă. În acest sens se disting două situații:
1) Dacă moștenitorul a decedat înăuntrul termenului de opțiune succesorală de 6 luni, atunci beneficiarii retransmiterii vor trebui să facă dovada existenței moștenitorului în momentul deschiderii succesiunii, a propriei existențe , și să-și exercite dreptul la opțiune succesorală în termenul rămas. Deci, ei nu vor trebui să facă dovada că moștenitorul a acceptat moștenirea. În cazul de față există două termene de opțiune succesorală. Primul se referă la masa succesorală transmisă, care curge din momentul deschiderii primei moșteniri. Iar cel de-al doilea se referă la masa succesorală a moștenitorului propriu – zis, care începe a curge din momentul decesului său. Succesorii moștenitorului decedat trebuie să accepte moștenirea în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă acest termen este mai mic de trei luni, el se prelungește pînă la trei luni(art. 1523 CC RM).
2) Dacă termenul de opțiune a expirat, beneficiarul retransmiterii trebuie să dovedească că moștenitorul a acceptat moștenirea în termen sau că a murit înainte de expirarea termenului și acceptarea a fost făcută de el, în caz contrar stingându-se prin prescripție titlul său de moștenitor.
Persoanele care au capacitate succesorală.
Persoanele fizice în viață la data deschiderii moștenirii.
Conform art. 1433, alin.1 CC RM pot fi moștenitori în cazul succesiunii legale persoanele care se aflau în viață la momentul decesului celui care a lăsat moștenirea. Așadar, orice persoana fizică în viață la data deschiderii succesiunii are capacitate succesorală, adică aptitudinea de a-l moșteni pe defunct. Aceasta nu înseamnă, desigur, că toate personale în viață î-l pot moșteni pe defunct, lucru care ar fi absurd.
Nu are importanță cît a trăit persoana după deschiderea moștenirii. Dacă moștenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale succesorale, inclusiv dreptul la opțiune succesorală, vor trece la proprii săi moștenitori ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el. Dovada existenței la momentul deschiderii succesiunii se face prin actele de stare civilă, sau în cazul moștenitorului care a decedat imediat după deschiderea succesiunii cu certificatul de deces sau hotărârea declarativă de moarte.
B. Copii celui ce a lăsat moștenirea concepuți în timpul vieții lui și născuți vii după decesul acestuia (art. 1433, alin. 1, lit. b CC RM). Excepția dobândirii capacității de folosință de la concepțiune era cunoscută și în dreptul roman, fiind exprimată prin adagiul „iufans concepto pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur” (copilul conceput se socotește născut, atunci când e vorba de drepturile sale). Aceasta excepție se numește în doctrină și capacitatea de folosință anticipată.
Rezultă că legea, în interesul copilului, consacră expres capacitatea lui succesorală de la concepțiune, cu condiția să se nască viu (nu și viabil). În acest sens trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții:
copilul să se nască viu, nu și viabil;
să fie vorba de drepturile copilului, iar nu de obligații pentru acesta, astfel, încât în materie succesorală, cu toate că dreptul său are ca obiect o universalitate, cuprinzând și pasivul, el moștenește prin moștenire doar drepturi.
În legătură cu dovada concepției, Codul Familiei RM stabilește o prezumție în acest sens în art.47, alin.3 „copilul născut din părinți căsătoriți ori în timp de 300 zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soțului mamei are ca tată pe soțul (fostul soț) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul”. Acesta prezumție, prevăzută în Codul Familiei, se referă la stabilirea paternității, astfel încât s-a pus problema aplicabilității acesteia în materie succesorală, pentru stabilirea capacității succesorale a copilului.
Considerăm, alături de alți autori că prezumția legală referitoare la perioada concepției are vocație generală de aplicabilitate și se impune a fi luată în considerație și în materie succesorală, chiar dacă această problemă nu coincide cu problema stabilirii paternității.
C. Persoanele dispărute au de asemenea capacitate succesorală deoarece cel dispărut este considerat a fi în viață dacă nu a survenit o hotărâre declarativă de moarte definitivă. Capacitatea succesorală a dispărutului este însă provizorie, definitivându-se prin reapariția lui sau prin constatarea fizică a morții lui, survenită după deschiderea moștenirii, ori declararea prin hotărâre judecătorească definitivă a morții lui, stabilindu-se ca dată a morții o dată ulterioară deschiderii moștenirii la care are vocație succesorală. În toate aceste cazuri, el va putea culege moștenirea.
Dacă se constată fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai exista la data deschiderii succesiunii, capacitatea succesorală a dispărutului se desființează retroactiv.
D. Persoanele care nu au capacitate succesorală.
Decedații. Cei care nu mai există la data deschiderii succesiunii, adică nu mai sunt în viață, nu pot moșteni deoarece ei nu sunt subiecte de drept și ca atare nu mai au capacitate de folosință. Acest lucru se deduce prin interpretarea per a conctrario a dispozițiilor art. 1433 CC RM conform căruia au capacitate succesorală persoanele care „se aflau în viață la momentul decesului celui care a lăsat moștenirea”.
Din categoria persoanelor fizice care nu mai sunt în viață fac parte: copilul născut mort, predecedații și comorienții.
Persoana predecedată este acea care a încetat din viață înaintea celui care a lăsat moștenirea și care nu va putea să vină la moștenirea acestuia, pentru că la data când urma să ia naștere dreptul său la moștenire, nu mai era în viață, respectiv nu mai avea calitatea de subiect de drept. Deși predecedatul nu are capacitate succesorală și în consecință este exclus de la moștenire, descendenții săi ar putea să culeagă partea din moștenire ce i s-ar fi cuvenit dacă ar fi fost în viață la momentul deschiderii succesiunii prin intermediul reprezentării succesorale, atunci când condițiile cerute de lege sunt îndeplinite.
Comorienții. Conform HPCSJ nr. 21 din 10.06.1998 cu privire la examinarea litigiilor în cauzele despre succesiune comorienții sunt persoanele care având vocație succesorală una fața de cealaltă, decedează în aceeași împrejurare (accident aviatic, auto, feroviar, naufragiu, bombardament, cutremur de pământ, etc.) fără a se putea constata dacă una a supraviețuit celeilalte, considerându-se că ele au decedat simultan. Aceste persoane nu pot fi moștenitori între ele deși au vocație succesorală una fața de cealaltă, întrucât nesupraviețuind una fața de cealaltă nu au capacitate succesorală. În asemenea cazuri patrimoniul fiecărui comorient va fi moștenit de proprii săi succesori. Aceeași prevedere a găsit reflectare și în art. 1441 CC RM. Este necesar, prin urmare, întrunirea cumulativă a următoarelor condiții pentru a fi în această situație:
să fie două sau mai multe persoane fizice;
decesul să se producă în aceeași împrejurare;
să fie imposibil de stabilit dacă una a supraviețuit celeilalte;
comorienții să aibă vocație succesorală unii la alții, reciprocă sau unilaterală.
Codecedații. Din prevederile Codului Civil rezultă că legiuitorul a consacrat din punct de vedere al efectelor pe care le produce moartea persoanelor, fără a se putea stabili că una a supraviețuit celeilalte, prezumția morții concomitente. Din punct de vedere teoretic, doctrina face distincție între persoanele codecedate în aceeași împrejurare (comorienți) și în împrejurări diferite (codecedați). Deci, codecedații sunt persoanele fizice decedate în același timp, dar nu în aceleași împrejurări.
b) Vocația succesorală legală.
Prin vocație succesorală înțelegem chemarea la moștenire a succesibilului, chemare care se realizează fie în temeiul legii, fie prin voința lui de cujus (prin testament).
Noțiunea de vocație succesorală are un dublu sens. În sensul ei general ea desemnează vocația potențială (eventuală) a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană.
În acest sens se analizată, de exemplu, vocația succesorală legală a rudelor în linie directă fără limită în grad sau limitarea vocației succesorale legale a rudelor pe linie colaterală la gradul IV inclusiv ori principiul reciprocității vocației succesorale legale.
Noțiune de vocație succesorală are însă și un sens concret (vocație efectivă, utilă), determinată prin devoluțiunea succesorală, cu ajutorul căreia se selectează persoanele cu vocație succesorală generală, acele persoane care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct. Deci, vocația succesorală concretă presupune două condiții:
una pozitivă, vocația succesorală generală;
și una negativă, persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moștenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil.
Principiul reciprocității vocației generale la moștenire.
Acest principiu este aplicabil doar în materie de succesiune legală, cu remarca că nu se răsfrânge asupra statului, pentru că deși satul are vocație succesorală (art. 1433 CC RM – statul dispune de capacitate succesorală asupra unui patrimoniu succesoral vacant), nu poate transmite o moștenire.
În domeniul moștenirii testamentare, chiar dacă două persoane și-ar conferi prin testament vocație succesorală reciprocă, principiul nu este aplicabil deoarece cele două testamente sunt acte juridice unilaterale independente, iar vocația succesorală a moștenitorilor testamentari nu este interdependentă.
În virtutea principiului nominalizat, dacă o persoana are vocație succesorală legală generală la moștenirea lăsată de o altă persoană, atunci aceasta din urmă are aceeași vocație în raport cu prima (sensul pozitiv al principiului). În concret, vocația lor va depinde de ordinea în care va surveni decesul lor sau a uneia din ele și de concursul celorlalți moștenitori. De exemplu, dacă copii au vocație la moștenirea lăsată de părinți, vocația succesorală operează și în sens invers.
Sensul negativ al principiului se manifestă prin faptul că dacă o persoană nu are vocație la moștenirea altei persoane, nici acesta din urmă nu are vocație la moștenirea primei.
Vocație generală legală la moștenire o au toate personale nominalizate în art. 1500 CC RM. Însă, ele nu sunt chemate toate împreună și deodată la moștenire, ci în virtutea unei anumite ordini de chemare concretă la moștenire a rudelor defunctului. Prin urmare, nu este suficient ca o persoană să facă parte din categoria moștenitorilor legali pentru a fi chemați efectiv la moștenire, în felul legii și trebuie să mai fie întrunită și o condiție negativă, și anume să nu fie înlăturată de la moștenire de la o altă persoană, cu vocație succesorală, dar chemată de lege în rang preferabil, deci care are vocație concretă utilă.
În acest sens legislatorul folosește două criterii tehnico-juridice: clasa de moștenitori și gradul de rudenie.
C) Nedemnitatea succesorală.
Nedemnitatea își are originea în două instituții din dreptul privat roman:
exheredatio – actul prin cel care lasă moștenirea înlătură de la moștenire pe unul din erezii săi;
ereptorium – o exheridare prezumată, în cazurile în care cel despre a cărui succesiune este vorba ar fi putut exhereda pe moștenitorul său, dar murise fără să o facă.
Nedemnitatea este o stare juridică definită de lege care atrage după sine sancțiunea civilă a decăderii din dreptul de a moșteni persoana față de care ar fi avut vocație succesorală.
Excluderea nedemnului este bazată pe o prezumție de justiție socială, după principiile căreia o persoană care s-a făcut vinovată de fapte grave fața de alta, nu poate fi chemată a o moșteni.
Conform prevederilor art. 1432 CC RM nu poate fi succesor testamentar sau legal persoana care:
a comis intenționat o infracțiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voințe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moștenirea, dacă aceste circumstanțe sunt constatate de instanța de judecată;
a pus intenționat piedici în calea realizării ultimei voințe a celui ce a lăsat moștenirea și a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora.
Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinții decăzuți din drepturile părintești care, la data deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliți în aceste drepturi și nici părinții (adoptatorii) și copii mături (inclusiv cei adoptați) care s-au eschivat cu rea-credință de la executarea obligației de întreținere a celui ce a lăsat moștenirea dacă această circumstanță este constatată de instanța de judecată.
Conform p.5 din HPCSJ nu poate fi recunoscut succesor nedemn persoana care a fost condamnată pentru infracțiuni neintenționate împotriva celui ce a decedat sau a succesorului lui.
Potrivit prevederilor art.1503, alin.3 a CC RM: „nu se admite reprezintarea nedemnului”. Circumstanța care constituie temei pentru decăderea din dreptul la succesiune trebuie constatată în instanța de judecată.
Acțiunea poate fi intentată de persoana pentru care decăderea succesorului nedemn din dreptul la succesiune are consecințe patrimoniale în termen de un an din data deschiderii succesiunii. Cota de succesiune a persoanei decăzute din dreptul la succesiune se împarte egal de ceilalți moștenitori.
Dacă după primirea succesiunii, este declarată de instanța de judecată ca succesor nedemn, persoana este obligată să restituie tot ceea ce a primit ca moștenire, inclusiv fructele obținute.
§ 2.3 Principiile generale ale devoluțiunii legale ale moștenirii legale și excepțiile de la aceste principii
Rudele defunctului cu vocație succesorală legală generală nu sunt chemate toate împreună și deodată la moștenire, legiuitorul instituind o anumită ordine de chemare concretă la moștenire.
În situație în care toate rudele defunctului ar fi chemate deodată la moștenire, pe de o parte s-ar ajunge la o fărîmițare excesivă a averilor succesorale, iar pe de altă parte, în cadrul legăturilor de rudenie mai îndepărtate este puțin probabil că mai există sentimente de afecțiune reciprocă între rude și de cujus, creînduse totodată datorită acestei fărâmițări a patrimoniului succesoral un dezinteres al moștenitorilor față de succesiune.Pentru a se evita situația expusă mai sus, legea folosește două criterii tehnico-juridice: clasa de moștenitori și gradul de rudenie, cu ajutorul căreia determină vocația concretă la moștenire a rudelor, stabilind trei principii de bază ale devoluțiunii legale.
A). Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali.
Acest principiu î-și găsește consacrarea în art. 1501 CC RM, din prevederile căruia rezultă că moștenitorii de clasă posterioară sunt chemați la succesiune legală numai dacă lipsesc moștenitori din clasele precedente sau dacă aceștea nu acceptă sau refuză succesiunea. Ei sunt chemați la succesiune și în cazul în care toți moștenitorii din clasele precedente au fost decăzuți din dreptul la succesiune.
Astfel, dacă există moștenitori de clasa întâi care nu au renunțat la moștenire și care nu sunt nedemni, aceștea înlătură de la succesiune pe moștenitorii din clasele subsecvente. Moștenitorii din clasa a doua vin la moștenire doar dacă nu sunt moștenitori de clasa întâi sau dacă aceștea sunt renunțători sau nedemni, cei din clasa a treia doar dacă nu sunt moștenitori din primele două clase. Deci, esențial este criteriul ordinului clasei și nu cel a gradului de rudenie.
În doctrină se discută pe marginea problemei dacă este posibilă chemarea la moștenire a două clase deferite. Unii autori consideră că această posibilitate nu este exclusă în ipoteza în care de cujus i-a dezmoștenit pe cei din clasa preferențială, iar aceștea sunt și moștenitori rezervatari, astfel încât moștenitorii preferențiali vor culege rezerva succesorală, iar restul moștenirii (cotitatea disponibilă) va fi culeasă de clasa subsecventă. Alți autori consideră primul punct de vedere discutabil întrucât pare a nu se ține seama de faptul că instituirea de moștenitori testamentari poate fi nu numai directă, ci și implicită, ca rezultat al unei exheredări fără instituire directă de moștenitori testamentari conform principiului: „exhereder c’est instituer”, moștenitorii din clasa subsecventă vor moșteni ca moștenitori testamentari, iar nu legali, succesiunea fiind în acest caz testamentară constituind o rezervă și o cotitate disponibilă, iar nu legală. Așadar, în concepția acestor autori, posibilitatea venirii concomitente a două clase de moștenitori la succesiune este exclusă.
B). Principiul proximității gradului de rudenie cu defunctul între moștenitori de aceeași clasă.
Principiul proximității claselor de moștenitori este completat de principiul proximității graduilui de rudenie, conform căruia, în cadrul aceleași clase rudele cu un grad mai apropiat de rudenie cu defunctul înlătură pe rudele de gradul mai îndepărtat. Astfel, conform prevederilor art. 1500, alin.2 CC RM ascendenții ordinari culeg moștenirea în ordinea proximității (apropierii) gradului de rudenie cu cel ce a lăsat moștenirea, respectiv bunicii îi înlătură pe străbunicii, etc., indiferent de sex și linie.
Excepție de la acest principiu o constituie reprezentarea succesorală care va fi analizată mai jos.
C) Principiul egalității între rudele de aceeași clasă și același grad chemate la moștenire.
În conformitate cu acest principiu, atunci când sunt mai mulți moștenitori din aceeași clasă și care au același grad de rudenie cu defunctul, fiecare va moșteni o parte egală cu a celorlalți. Spre exemplu, dacă cel decedat lasă trei copii, acestea vor împarți moștenirea în părți egale, pe capete, astfel că fiecare din ei culege o treime din masa succesorală.
Acest principiu cunoaște două excepții:
împărțirea pe tulpini a moștenirii în cazul venirii la moștenire a rudelor de același grad prin reprezentarea succesorală;
în cazul când la moștenire sunt chemați frați și surori din căsătorii diferite. În acest caz frați și surorile din același tată și aceeași mamă vor avea dreptul la o cotă succesorală mai mare (privilegiul dublei legături) decât cea ce se cuvine fraților și surorilor numai după mamă sau numai după tată, deși aparțin aceleiași clase și sunt rude de același grad. În această situație împărțirea moștenirii se face pe linii.
§ 2.4 Reprezentarea succesorală.
Reprezentarea succesorală reprezintă un beneficiu al legii în virtutea căruia un moștenitor legal (sau mai mulți) de un grad mai îndepărtat numit reprezentant – urcă în gradul, locul și drepturile ascendentului său – numit reprezentat – care este decedat la deschiderea moștenirii, pentru a culege partea ce i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă sa-r mai fi aflat în viață.
Instituția reprezentării succesorale este cunoscută încă din dreptul privat roman, fiind la început restrînsă la clasa descendenților în linie dreapta și extinsă apoi de Iustinian și la frații și surorile defunctului în beneficiul descendenților acestuia.
Reprezentarea succesorală este o instituție juridică aparte, care afară de rezonanța comună a denumirii, nu are nimic de a face nici cu reprezentarea convențională a mandantului de către mandatarul său, nici cu reprezentarea legală. În cazul reprezentării convenționale și legale este vorba despre aplicarea acesteia la încheierea actelor juridice de către reprezentanți în numele și pentru cei reprezentați, pe când în cazul reprezentării succesorale reprezentantul dobândește drepturi succesorale proprii, care-i conferă posibilitatea de a urca în locul și gradul reprezentatului pentru a culege moștenirea ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viață la momentul deschiderii succesiunii.
Utilitatea reprezentării constă în faptul că, pentru efectele pe care le produce, înlătură unele consecințe ale principiului egalității între rudele de același grad.
Iată un exemplu edificator în acest sens. Defunctul avea doi copii dinte care unul a predecedat, lăsând doi copii(nepoți ai defunctului). Dacă am aplica principiul egalității între rudele de același grad, moștenirea ar urma să fie culeasă
de copilul în viață al defunctului. O asemene soluție nedreapta este însă înlăturată prin instituirea reprezentării succesorale care permite nepoților să urce în gradul părintelui predecedat pentru a culege partea de moștenire ce i s-a fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viață la momentul deschiderii succesiunii (Schema 1).
Moștenirea se va împărți în felul următor: A va culege ½ din moștenire, în timp ce nepoții de fiu ai defunctului, B1 și B2 urca în locul și gradul tatălui lor predecedat B , culegând partea ce i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă ar fi fost în viață, adică ½ din moștenire, pe care o vor împărți între ei în părți egale, câte ¼ din moștenire fiecare.
Tot astfel, dacă ambii copii ai defunctului ar fi decedați la momentul deschiderii moștenirii și unul ar fi lăsat un copil, iar celălalt trei copii, cei patru nepoți ai defunctului vor împărți moștenirea nu în mod egal, potrivit principiului egalității, ci fiind admisă reprezentarea primul va lua o jumătate, iar ceilalți trei o a doua jumătate, adică atât cît ar fi luat și părinții lor dacă ar fi fost în viață(Schema 2).
În exemplul de mai sus se observă că dacă nu opera reprezentarea succesorală, moștenirea s-ar fi împărțit egal între cei 4 nepoți, fiecare primind câte ¼ din masa succesorală.
Iată de ce în doctrină s-a menționat că nu întotdeauna reprezentarea este favorabilă pentru reprezentanți.
Fundamentul reglementării reprezentării succesorale se regăsește, pe de o parte, în ideea de a sustrage devoluțiunea succesorală hazardului unei cronologii accidentale a deceselor, contrare celei firești (copii care decedează înaintea părinților), iar pe de altă parte în asigurarea respectului egalității tulpinilor, pornind de la ideea că afecțiunea lui de cujus față de succesorii săi ca și sentimentul de datorie fața de familie nu se apreciază individual (pentru fiecare succesor în parte), ci fața de tulpina pe care fiecare dintre acestea o formează împreuna cu descendenții săi.
În continuare, prezentarea instituției reprezentării succesorale necesită analizarea domeniului, a condițiilor și a efectelor acesteia.
Domeniul reprezentării. Conform prevederilor art. 1504 CC RM dacă moștenitorul moare înaintea celui ce lasă moștenirea, succesorii indicați la art. 1500, alin. 3 CC RM culeg prin intermediul instituției reprezentării, partea din moștenire care i s-ar cuveni moștenitorului decedat. Deci, reprezentarea se aplică descendenților – la infinit, și colateralilor – până la al patrulea grad de rudenie inclusiv (colaterali privilegiați, nepoți de la frate și soră, strănepoți de la frate și soră, colaterali primari – veri primari). Întrucât reprezentarea derogă de la principiile devoluțiunii legale a moștenirii, dispozițiile care o prevăd sunt de strictă interpretare. În consecință nici o altă persoană nu poate beneficia de ea. Astfel ascendenții ordinari nu pot veni la moștenire prin reprezentarea părinților defunctului.
În cazul descendenților reprezentarea operează la infinit (art. 1500, alin. 3 CC RM), de beneficiul acesteia bucurându-se toți descendenții lui de cujus, fără limită de grad.
Astfel, un nepot de fiu, rudă de gradul doi cu defunctul, poate moșteni partea părintelui său predecedat, fiu al defunctului, în concurs cu unchiul său (fiul defunctului) rămas în viață. De asemenea un strănepot de fiu B2 , ruda de gradul trei cu defunctul, poate moșteni pe străbunicul său (D) alături de un fiu al defunctului rămas în viață (A), dacă pe tulpina pe care o reprezintă sunt întrunite condițiile reprezentării din grad în grad între el și bunicul său (B) pe care îl reprezintă la moștenirea străbunicului său(Schema 3).
Tot astfel, un stă-strănepot poate moșteni prin reprezentare pe stă-străbunicul său și așa mai departe. Pentru a opera reprezentarea este necesar în asemenea cazuri că în fiecare grad intermediar prin care trebuie să treacă reprezentantul pentru a ajunge în locul și gradul reprezentatului să fie întrunite condițiile cerute de lege, reprezentarea neputînd opera per saltum sau omisso medio.
În exemplu prezentat în Schema 3 dacă B1 ar fi în viață, renunțând la moștenire sau fiind nedemn, B2 nu poate moșteni prin reprezentare sărind peste acesta, adică prin omiterea unui inel din lanțul care leagă între ele generațiile reprezentantului de cea a reprezentantului.
În cazul descendenților colateralilor reprezentarea operează până la al patrulea grad inclusiv (în cazul colateralilor privilegiați – nepoți din frate și soră, strănepoți de la frate și soră, iar a colateralelor ordinari până la verii primari) în condițiile similare celor ale descendenților defunctului.
Condițiile reprezentării. Reprezentarea necesită întrunirea anumitor condiții atît în persoana reprezentatului, cît și în persoana reprezentantului.
A. Condițiile cerute pentru reprezentat
1) Din prevederile art. 1504 CC RM rezultă că nu se pot reprezenta decît persoanele moarte (dacă moștenitorul moare înaintea celui ce lasă moștenirea). Aceasta condiție este esențială pentru ca un descendent să poată parcurge, cu ajutorul reprezentării, toate gradele intermediare, spre a ajunge la gradul cel mai apropiat de defunct, trebuie ca locurile să fi rămas libere prin decesul ascendenților respectivi. Reprezentarea nu mai poate dar să-și producă efectele, dacă unul din ascendenții intermediari, este încă în viață.
Întrucât persoanele dispărute sunt socotite în viață atâta timp cît nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, acestea nu pot fi reprezentate. După declararea judecătorească a morții, în funcție de data stabilită ca fiind cea a decesului, se va admite sau nu reprezentarea conform regulilor de drept comun.
În literatura de specialitate s-a pus problema dacă reprezentarea este posibilă în cazul în care între comorienți există raporturi de rudenie care pot duce la reprezentare. Într-o prima opinie se consideră că în această situație reprezentarea nu este posibilă, deoarece una din condițiile reprezentării este și aceea ca locul reprezentantului să fie util, ori comorienții nu se pot moșteni tocmai pentru motivul că se prezumă că au murit în același timp, de unde se rezultă că nici unul dintre ei nu are capacitate succesorală în raport cu celălalt.
Potrivit celei de-a doua opinii în cazul comorienților nu se poate dovedi nici predecesul unuia dintre ei, și nici supraviețuirea unuia dintre ei, deci reprezentarea este posibilă.
Acredităm a doua opinie ca fiind echitabilă, deoarece dacă de cujus împreuna cu cei doi fii decedează în aceeași catastrofă, fiind considerați comorienți, dacă fiii celui decedat împreună cu tatăl lor nu ar putea vini la moștenirea bunicului lor prin reprezentare, această moștenire ar fi culeasă în totalitate de celălalt fiu a lui de cujus rămas în viață, ceea ce este inechitabil.
2)Locul persoanei reprezentate să fie util.
Aceasta înseamnă că nu este suficient că cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii, ci este necesar ca acesta, dacă ar fi fost în viață să-l fi putut moșteni pe defunct. Reprezentantul nu poate avea cu privire la moștenirea lui de cujus decât aceleași drepturi pe care le-ar fi avut ascendentul său dacă ar fi fost în viață la data deschiderii succesiunii.
Astfel, din prevederile art. 1504, alin. 3 CC RM rezultă că dacă cel reprezentat a fost declarat nedemn față de cel care lasă moștenirea, locul său, chiar vacant nu va fi util; nedemnitatea succesorală producând efecte chiar și față de descendenții nedemnului.
Condițiile cerute pentru reprezentant.
Reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l moșteni pe defunct.
În acest sens reprezentantul trebuie să fie în viață sau cel puțin conceput la data deschiderii moștenirii, să nu fie renunțător sau nedemn fața de de cujus și să aibă vocație proprie la moștenirea celui decedat, nefiind de conceput ca o persoană situată în afara sferei persoanelor cu vocație la moștenirea lui de cujus să vină la moștenire prin reprezentarea unei rude a sa în grad succesibil predecedate. Această cerință se explică și prin faptul că reprezentantul care moștenește prin reprezentarea unui ascendent predecedat culege succesiunea lui de cujus ca pe un drept propriu, iar nu ca pe unul care ar fi aparținut reprezentatului și i-ar fi fost transmis lui de către acesta pe cale succesorală.
2. Aptitudinea reprezentantului de a culege moștenirea celui reprezentat este indiferentă
Faptul dacă reprezentantul are sau nu aptitudinea de a moșteni pe reprezentat este lipsit de relevanță din punct de vedere al reprezentării succesorale. Cu alte cuvinte, reprezentantul poate veni la moștenire prin reprezentare chiar dacă este nedemn față de reprezentat sau dacă a renunțat la moștenirea acestuia. Doctrina explică aceasta prin faptul că reprezentantul dobîndește drepturi succesorale direct de la defunct prin efectul legii (reprezentării), iar nu de la reprezentat; drepturile succesorale ale reprezentantului nu tranzitează nici un moment patrimoniul reprezentatului înainte de a ajunge la reprezentant.
Efectele reprezentării.
Reprezentarea succesorală produce efecte constând în plasarea reprezentantului în locul reprezentatului (a) și împărțirea succesiunii pe tulpini (b). În cazurile când sunt întrunite condițiile cerute de lege, reprezentarea operează de drept (c).
a) Ca efect al reprezentării, reprezentantul va fi plasat în locul reprezentatului, culegând partea ce ar fi revenind acestuia din moștenire dacă ar fi fost în viață. Astfel, art. 1504, alin. 2 a CC RM precizează că „reprezentarea are drept efect punerea reprezentanților în locul și în dreptul reprezentatului”.
Aceasta nu înseamnă însă, că reprezentantul moștenește pentru reprezentat, el moștenește pentru sine dar dobândește drepturile și obligațiile care ar fi revenit reprezentatului dacă acesta ar fi fost în viață la data deschiderii moștenirii. Ea permite așadar reprezentantului să se prevaleze de rangul celui reprezentat, moștenind ceea ce i-ar fi revenit acestuia din moștenire dacă ar fi fost în viață, însă pentru sine, iar nu pentru reprezentat.
b) Împărțirea moștenirii pe tulpini presupune că moștenirea se va împărți în atâtea părți, câți copii (descendenți de rangul întâi) sau frați și surori a avut defunctul, care vin efectiv la moștenire sau care, fiind predecedați sunt reprezentați de descendenții lor, iar nu pe capete, indiferent dacă moștenitorii care culeg succesiunea sunt în ranguri diferite sau egale de rudenie cu defunctul. (Schema 1)
Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri, subdiviza se face pe tulpină în fiecare ramură, partea cuvenită descendenților din aceeași ramură împărțindu-se în mod egal.
De exemplu, defunctul (D) a avut doi fii, A și B, ambii predecedați, A a avut doi fii A1 și A2, primul în viața la deschiderea moștenirii, iar al doilea predecedat, lăsând la rândul său doi fii A3 și A4, în viața la deschiderea moștenirii, B lăsând un fiu, B1 în viața la deschiderea moștenirii. În acest caz moștenirea se va împarți în felul următor(Schema 4).
În interiorul fiecărei tulpini partajul părții ce revine acesteia se va face pe capete (în funcție de numărul moștenitorilor făcând parte din aceasta).
c) Reprezentarea operează de drept.
Orice succesibil este liber să accepte sau nu o moștenire, după cum crede de cuviință. Odată însă acceptată moștenirea, reprezentarea succesorală operează de drept, adică în temeiul legii fără a fi necesară vreo manifestarea de voință din partea reprezentantului.
Moștenitorii care vin prin reprezentare la moștenire dobândesc nu numai drepturi, ci și obligații și vor răspunde pentru pasivul moștenirii în limitele activului (art.1540, alin.3 CC RM).
Reprezentarea succesorală operează doar în cadrul moștenirii legale, nu și a celei testamentare. De aceea nu se poate pune problema modificării regulilor reprezentării prin voința defunctului, în sensul de a se aplica și în alte cazuri decât acelea prevăzute de lege ori de a se modifica cotele de moștenire revenind moștenitorilor ca urmare a acesteia. Desigur, în limitele respectării drepturilor moștenitorilor rezervatari, actele de dispoziție mortis causa făcute de defunct sunt valabile, inclusiv cele prin care s-ar deroga de la regulile reprezentării, numai că acestea, în realitate nu sunt modificări ale regimului legal al reprezentării succesorale, ci acte de dispoziție testamentară (de exemplu exheredare) care exced sfera moștenirii legale.
Capitolul III Reguli succesorale deferitor categorii de moștenitori legali
§ 3.1 Clasa întâi de moștenitori legali: descendenții defunctului, soțul supraviețuitor și ascendenții privilegiați.
Determinarea persoanelor chemate să culeagă patrimoniul unei persoane fizice decedate constituie devoluțiunea moștenirii. După izvorul acesteia, în dreptul succesoral al Republicii Moldova, devoluțiunea moștenirii poate fi legală și testamentară (art.1432, alin.3 CC RM).
Elementul principal al devoluțiunii moștenirii, deci, și al devoluțiunii succesorale, legale, îl constituie determinarea sferei persoanelor chemate să moștenească o persoană fizică decedată.
Spre deosebire de Codul Civil din 1964, care stabilea în art. 566 deasemenea trei clase de moștenitori legali, Codul Civil din 2002, care deși în art. 1500 instituie tot trei clase, lărgește cercul persoanelor chemate la moștenire în condițiile în care defunctul nu a lăsat testament, ceea ce reprezintă un fapt pozitiv. Reducerea la minim a cazurilor când statul este chemat să culeagă moșteniri vacante, în detrimentul rudelor defunctului, contribuie la consolidarea societății civile și încetățenirea spiritului de proprietari în rândul maselor.
În conformitate cu prevederile art. 1500 CC RM în cazul moștenirii legale moștenitori cu drept de cotă egală sunt:
a) de clasa I – descendenții (fii și fiicele celui ce a lăsat moștenirea, la fel și cei născuți vii după decesul lui, precum și cei înfiați), soțul supraviețuitor și ascendenții privilegiați (părinți, înfietori) celui ce a lăsat moștenirea.
Din analiza acestei prevederi legale se observă că legiuitorul a instituit o clasă mixtă, cuprinzând descendenții defunctului, ascendenții privilegiați, precum și soțul supraviețuitor.
A. Prin descendenți în sensul art. 1500 CC RM subînțelegem fii și fiicele celui ce a lăsat moștenirea, la fel și cei născuți vii după decesul lui, precum și cei înfiați. Facem precizarea că textul de lege invocat în comparație cu art. 566 CC din 1964, face referire la fii și fiice celui decedat, ci nu la copiii acestuia. Noțiunea utilizată în noul Cod Civil este mai precisă în sensul că conform art. 51, alin. 1 CF RM se consideră copil persoana care nu a atins vârsta de 18 ani. Prevederi similare se regăsesc și în art. 1 al Convenției ONU cu privire la drepturile copilului. Este necesar de făcut precizarea că declararea nulității căsătoriei dintre părinți nu afectează drepturile copiilor născuți din această căsătorie (art. 44, alin. 5 CF RM), tot așa cum copii născuți în afară căsătoriei au aceleași drepturi și obligații fața de părinții și rudele lor ca și cei născuți din căsătorie (art. 50 CF RM).
Proveniența copilului de la mamă (maternitatea) se stabilește în baza documentelor care confirmă nașterea copilului da la mamă într-o instituție medicală (art. 47, alin. 1 CF RM. În cazul când copilul nu este născut într-o instituție medicală, maternitatea se stabilește pe baza documentelor medicale, a depozițiilor martorilor sau prin alte probe.
Proviniența copilului de la tată prezintă unele dificultăți în cazul în care copilul este născut în afara căsătoriei, deoarece conform art. 47, alin. 3 CF RM copilul născut din părinți căsătoriți sau în timp de 300 zile din momentul desfacerii căsătoriei, declararea căsătoriei nule sau decesului soțului mamei copilului are ca tată pe soțul (fostul soț) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul. Acestă prezumție de paternitate a soțului (fostului soț) poate fi înlăturată printr-o declarație a soților (foștilor soți) depusă personal. În cazul în acre soții (unul din ei) nu se pot prezenta personal declarația se autentifică notarial și se expediază organului de stare civilă (art. 47, alin. 4 CF RM).
Paternitatea copilului născut în afară căsătoriei poate fi recunoscută de către tatăl său printr-o declarație comună a acestuia și a mamei copilului depusă la organul de stare civilă.
Interesant este faptul că până la intrarea în vigoare a Bazelor legislației URSS și republicilor unionale cu privire la căsătorie și familie, chestiunea în cauza se soluționa pe baza principiului consacrat în Ucazul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 08.07.1944: nu există căsătorie înregistrată sau asimilată aceștia cu femeia, nu există nici paternitate.
În materie succesorală acest principiu se manifesta prin faptul că moștenesc în virtutea legii persoanele, legătura de rudenie a căror cu defunctul este bazată pe căsătoria recunoscută de lege a defunctului sau a rudelor sale. Bazele au permis posibilitatea recunoașterii paternității, fără a lua în calcul existența unei căsătorii legale sau a uneia asimilate acesteia.
În sensul ucazului nominalizat pot veni la moștenire copiii care s-au născut după 08.07.1944 tatăl cărora a decedat pe front, a dispărut în urma operațiunilor militare, deoarece prin actul normativ respectiv s-au asimilat căsătoriilor legal încheiate și relațiile de concubinaj. În acest sens este necesar ca succesibilii să se adreseze cu o cerere în ordinea procedurii speciale vizând constatarea faptelor care au efecte juridice.
Dacă copilul este născut din părinți necăsătoriți între ei și în lipsa declarației comune ale părinților sau a tatălui copilului, paternitatea se stabilește de către instanța judecătorească în baza declarației unuia dintre părinți, a tutorelui (curatorului) sau a copilului însuși la atingerea majoratului (art. 48 CF RM).
Contestarea paternității (maternității) conform art. 49 CF RM se face doar pe calea judecătorească, de către persoanele și în condițiile prevăzute de articolul nominalizat.
În ceea ce privește copii a căror părinți au fost decăzuți în drepturile părintești, conform art. 69 CF RM i se păstrează dreptul la succesiune.
Legea (art. 1500 CC RM) include în categoria descendenților și pe înfiați. Prin înfiere sau adopție copilul care este lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorului, unde urmează a fi crescut ca un copil firesc al acestora. Conform art. 132 CF RM adoptatorul și descendenții lui, în raport cu părinți adoptivi și rudele acestora, iar adoptatorii și rudele acestora, în raport cu copii adoptați și descendenții lui, sunt asimilați în drepturi și obligații personale nepatrimoniale și patrimoniale cu rudele firești. Adoptatul pierde drepturile personale nepatrimoniale și patrimoniale și este liber de îndeplinirea obligațiilor fața de părinții săi firești și rudele acestora (art.132, alin.2,3 CF RM). Prin urmare de lege lata în Republica Moldova instituția adopției este una cu efecte depline, motiv pentru care înfiații sunt asimilați fiilor și fiicelor firești a celui care a lăsat moștenirea pe de o parte, iar pe de altă parte prevederile art. 1500, alin 5 CC RM vin să confirme prevederile art. 132, alin. 3 CF RM astfel încît dacă adoptatorul pierde… drepturile patrimoniale și este eliberat de îndeplinirea obligațiilor față de părinții săi firești și rudele acestora, tot așa și acestea din urmă pierd drepturile patrimoniale în privința adoptatului și conform art. 1500, alin. 5 CC RM nu moștenesc după moartea celui adoptat sau descendenții lui. Cu alte cuvinte, dar în aceeași ordine de idei, adoptatul și părinții săi naturali și rudele sale firești nu au vocație succesorală reciprocă asupra bunurilor ce la aparțin.
În cazul când copilul este adoptat de o singură persoană, drepturile personale pot fi păstrate, la cererea mamei, dacă adoptatorul este bărbat sau la cererea tatălui dacă adoptatorul este femeie (art. 132, alin. 4 CF RM). În asemenea cazuri se păstrează doar drepturile personale , nu și cele patrimoniale, caz în care adoptatul nu poate veni la moștenirea părintelui cu care a păstrat aceste legături personale, și nici părintele nu poate veni la moștenire în cazul decesului copilului său natural adoptat.
Soțul supraviețuitor
În sistemul de drept al Republicii Moldova se pornește de la principiul că doar căsătoria încheiată la organele de stat de stare civilă, generează drepturi și obligații între soți (art. 2 CF RM). Se admiteau însă unele excepții de la acestă regulă în privința persoanelor care duceau trai comun, dar nu au înregistrat căsătoria întrucât legislația care era în vigoare în timpul cînd și-au întemeiat familia, nu cerea înregistrarea căsătoriei și considera suficient celebrarea religioasă sau recunoașterea consecințelor juridice ale raporturilor conjugale de fapt. Astfel, au fost asimilate unei căsătorii valabile, care îi conferea soțului supraviețuitor vocație succesorală, căsătoria încheiată prin ritual religios, înainte de înființarea organelor sovietice de stare civilă. Cu căsătoria valabilă erau asimilate raporturile conjugale de fapt, apărute până la 08 iulie 1944, daca unul din soți a încetat din viață înaintea acestei date sau a murit ulterior, raporturile amintite urmând a fi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească.
Necesitatea îndeplinirii condiției privind calitatea de soț la data deschiderii succesiunii face ca cei care trăiesc în concubinaj să nu aibă vocație succesorală reciprocă, oricât de îndelungat ar fi concubinajul. Astfel, Colegiul Civil al Curții de Apel prin decizia nr. 2r – 1354 din 24.12.1998 a statuat în a cest sens că deoarece conform art. 9, alin. 2 CF RM drepturile și obligațiile soților iau naștere din momentul înregistrării căsătoriei, raporturile de concubinaj nu pot fi puse la baza primirii succesiunii.
Calitatea de soț se poate pierde prin divorț, și odată cu divorțul dispare și afecțiunea presupusă a defunctului, care legitimează dreptul la moștenire a soțului supraviețuitor.
Conform art. 39 a CF RM în cazul desfacerii căsătoriei la oficiul de stare civilă, acesta încetează din ziua înregistrării divorțului, iar în cazul desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească – din ziua când hotărârea instanței judecătorești a rămas definitivă.
Calitatea de soț se pierde și în cazul în care căsătoria este declarată nulă. Conform art. 44 a CF RM căsătoria declarată nulă de către instanța judecătorească se consideră ca atare din ziua încheierii ei. Conform art. 1503 CC RM soțul supraviețuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive, pentru declararea nulității căsătoriei și testatorul a intentat în acest sens o acțiune în instanța de judecată. S-a expus părerea că acest articol ar trebui completat în sensul că soțul supraviețuitor să piardă dreptul asupra succesiunii dacă la data decesului celuilalt soț în instanța de judecată era intentată acțiunea de divorț. Dat fiind faptul că soțul până a deceda a înaintat o acțiune de divorț, dar din cauza decesului procedura de divorț se va clasa, căsătoria încetând în urma decesului. Întru-un astfel de caz dacă se va confirma într-o ședința judiciară că căsătoria a încetat să existe înainte de deschiderea succesiunii, soțul poate fi decăzut din dreptul de a moșteni în baza hotărârii instanței judecătorești.
În cazul decesului unuia dintre soți, prima problema care necesită soluționare este cea privind stabilirea drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor, iar dacă există și alți moștenitori, stabilirea drepturilor succesorale ale acestora, în raport cu masa succesorală existentă.
Dacă între soți nu a existat un contract matrimonial prin care s-ar fi instituit regimul separației bunurilor, atunci în primul rând masa succesorală a lui de cujus se împarte în jumătate. O jumătate îi va reveni soțului supraviețuitor cu titlu de cotă – parte din bunurile asupra cărora se extindea regimul juridic al proprietății comune în devălmășie sau pe cote părți. Daci, asupra acestor bunuri se va extinde dreptul absolut de proprietate a soțului supraviețuitor.
Cealaltă jumătate va fi culeasă de moștenitorii de clasa întâi cu drept de cota egală.
Astfel, dacă la moartea lui de cujus au rămas doi copii și soțul supraviețuitor, atunci fiecare moștenitor de clasa întâi va culege câte o treime din ½ din masa succesorală, iar soțul supraviețuitor plus cealaltă jumătate(Schema 5).
Bunurile care au aparținut fiecăruia dintre soți până la încheierea căsătoriei și bunurile primite în dar, obținute prin moștenire sau în baza altor convenții gratuite de către unul dintre soț în timpul căsătoriei, lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălțămintea și alte obiecte), cu excepția bijuteriilor de preț și altor obiecte de lux (art. 22 CF RM, art. 372, alin.1, 2 CC RM)sunt bunuri personale ale soțului care le-a dobîndit. Din prevederile art. 40, alin. 2 a CF RM rezultă că bunurile dobândite în perioada de absență a unuia din soți aparțin soțului care l-ea dobândit.
Ascendenții privilegiați.
Ascendenți privilegiați sunt moștenitori de clasa întâi indiferent de vârstă și capacitatea de muncă. În categoria ascendenților privilegiați intră părinții defunctului, adică mama și tatăl acestuia. Ei vor fi chemați la succesiune indiferent de faptul dacă de cujus s-a născut din căsătorie sau dinafara căsătoriei. De asemenea categoria ascendenților privilegiați include și pe adoptatori defunctului. Ascendenții privilegiați nu pot veni la moștenire prin reprezentare spre deosebire de descendenții, în privința cărora reprezentarea se aplică la infinit.
Din prevederile art. 1434 CC RM rezultă că părinții decăzuți din drepturile părintești care, la data deschiderii succesiunii nu sunt restabiliți în aceste drepturi, precum și părinți (adoptatori) care s-au eschivat cu rea – credința de la obligația de întreținere a celui ce a lăsat moștenirea, dacă această circumstanță a fost constatată de instanța de judecată, nu pot fi succesori legali ai copiilor lor.
În conformitate cu prevederile art. 71 a Codului Familiei RM instanța de judecată poate hotărî luarea copilului de la părinți fără decăderea acestora din drepturile părintești, dacă aflarea copilului împreună cu părinții prezintă pericol pentru viața și sănătatea lui. Luarea copilului de la părinți fără decăderea acestora din drepturile părintești poate fi privită atât ca măsură de protecție, cît și ca măsură de răspundere. În cazul luării copilului de la părinți fără decădere sunt întrunite în principiu toate elementele necesare pentru ca părinții să fie decăzuți din drepturile părintești: neîndeplinirea obligațiilor părintești, abuzul de drepturile părintești, comportamente violente în familie, dar componența unui delict familial lipsește, deoarece nu există un component de bază a acestuia – vinovăția.
Iată de ce luarea copilului de la părinți fără decăderea acestora din drepturile părintești este posibilă în virtutea unor circumstanțe ce nu depind de părinți (de exemplu: boala cronică, disfuncții fizice). De aceea acredităm ideea expusă în literatura de specialitate , că în caz de deces al fiului sau fiicei, părintele (părinții) cărora li s-a aplicat aceasta măsură de răspundere au vocație succesorală și prin urmare pot moșteni.
Acest lucru rezultă și din interpretarea art. 1432 a CC RM care nu ne vorbește nimic despre luarea copilului fără decăderea din drepturile părintești ca temei de declarare a moștenitorului nedemn. Iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă.
Dacă în conformitate cu prevederile art. 136 a CF RM adopția a fost desfăcută sau a fost declarată nulă în conformitate cu prevederile art. 139 CF RM, relațiile personale și cele patrimoniale dintre adoptat și adoptator încetează, iar adoptatorii nu vor putea culege succesiunea lăsată de cujus.
§ 3.2 Clasa a doua de moștenitori legali: colateralii privilegiați și ascendenții ordinari
Din clasa a doua de moștenitori legali, conform art. 1500, alin. 1, lit.”b” CC RM, fac parte colateralii privilegiați (frații și surorile) și ascendenții ordinari (bunicii, atât din partea tatălui, cît și din partea mamei) ai celui ce a lăsat moștenirea.
Din aceasta prevedere legală rezultă că clasa a doua de moștenitori legali, la fel ca și prima este una mixtă, cuprinzând colateralii privilegiați, precum și ascendenții ordinari.
A. În categoria colateralilor privilegiați se includ frații și surorile defunctului, precum și descendenții acestora până la gradul patru de rudenie cu defunctul inclusiv, adică nepoți și strănepoți de frate (soră). Aceasta rezultă din coroborarea prevederilor art. 1500, alin. 1, lit. b a CC RM cu art. 1500, alin. 3, lit. b a CC RM. Este irelevant dacă rudenia rezultă din căsătorie sau din afara căsătoriei. Colateralii privelegiați pot fi reprezentați la moștenire de descendenții lor. Ei nu sunt însă rezervatari.
Sunt colateralii privilegiați atât frații buni (născuți din aceeași părinți), cît și frați consîngeni (consanguini) – care au același tată, dar mame diferite; și uterini – care au aceeași mamă, dar tați diferiți. În schimb nu intra în această categorie frații vitregi, ai căror părinți sunt căsătoriți, dar care nu au nici un părinte comun. Rudenia colateralilor privilegiați poate rezulta și din adopție.
De-a lungul timpului s-a pus problema gardului până la care vor moșteni colateralii. Astfel, în dreptul roman, în sistemul novelelor existau trei opinii:
prima potrivit căreia colateralii succedau la infinit;
potrivit celei de-a doua, colateralii veneau la moștenire până la gradul al șaselea;
cea de-a treia opinie dispunea că această categorie de moștenitori moștenea până la gradul al șaptelea.
În vechiul drept românesc, colateralii puteau veni la moștenire până la gradul al doisprezecelea. Acest sistem a fost criticat din două considerente:
în primul rând se dădea posibilitate ca rude foarte îndepărtate să vină la moștenirea lui de cujus, rude pe care acesta posibil să nu le fi cunoscut, moștenirea ajungând astfel în mâni străine, ceea ce încalcă fundamentul dreptului la succesiune;
în al doilea rând colateralii până la acest grad erau foarte numeroși, ceea ce ducea la fărîmițarea excesivă a patrimoniului succesoral, dând naștere, totodată, și la numeroase litigii.
Împărțirea moștenirii între colateralii privilegiați.
Regula generală este că moștenirea sau o parte din moștenire ce se cuvine colateralilor privilegiați se împarte între frații și surorile defunctului, în mod egal, adică pe capete, potrivit principiului egalității între moștenitorii de grad egal. Tot astfel se împarte moștenirea și între descendenții din frați și surori dacă ei vin la moștenire în numele propriu. În schimb, dacă descendenții din frați și surori vin la moștenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de grad egal, împărțirea se face pe tulpini sau subtulpini.
Împărțirea pe linii este o modalitate specială de împărțire a moștenirii care se aplică în acele cazuri în care, în calitate de colateralii privilegiați, sunt chemați la moștenire frați și surori ai defunctului care nu sunt din aceeași părinți.
În aceasta situație moștenirea sau partea din moștenire ce se cuvine colateralilor privilegiați se împarte în două părți egale, corespunzătoare celor două linii; linia –jumătatea – paternă (dimidia paternis) și linia –jumătatea – maternă (dimidia maternis). Apoi jumătatea paternă se împarte între frații defunctului pe linie paternă, iar jumătatea maternă se împarte între frații defunctului pe linie maternă. Frații buni, fiind frați cu defunctul pe ambele linii, vor lua cota – parte corespunzătoare ambelor jumătăți (privilegiul dublei legături).
Pentru exemplificare să presupunem că la moartea lui de cujus au rămas un frate bun, un frate consanguin și unul uterin. Moștenirea se împarte pe două părți egale: ½ pentru linia paternă și ½ pentru linia maternă. Fratele bun va culege câte o parte din ambele linii, pe când ceilalți numai din linia paternă, respectiv, maternă. Cota de ½ din linia paternă se va împarți la rândul ei în două, adică în cote din ¼ pentru fratele bun și fratele consanguin, iar cota de ½ din linia maternă se va împarți tot astfel în două, adică în cote din ¼ pentru fratele bun și fratele uterin. Rezultă, așadar, că fratele bun ia câte o parte din ambele linii, pe când ceilalți doi numai din linia de care aparțin. Această împărțeală este o excepție de la regulă că în interiorul aceleiași clase de moștenitori rudele de grad egal moștenesc în părți egale, căci este necontestat faptul că frații, indiferent dacă sunt din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite, sunt față de defunctul lor frate rude de grad egal.
B. Ascendenții ordinari.
Din ascendenții ordinari în sensul art. 1500, alin. 1, lit. b CC RM fac parte bunicii atât din partea tatălui, cît și din partea mamei a celui ce a lăsat moștenirea, precum și străbunicii acestuia la infinit (art. 1500, alin. 2 CC RM). Ca și în cazul celorlalți moștenitori, este indiferent dacă legătura de rudenie dintre defunct și ascedenții săi ordinari izvorăște din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.
Ascendenții ordinari pot veni la moștenire numai în nume propriu, nu și prin reprezentare. Ei nu sunt moștenitori rezervatari.
Împărțirea moștenirii între ascendenții ordinari
Conform prevederilor art. 1500, alin. 2 CC RM ascendenții ordinari culeg moștenirea în ordinea proximității gradului de rudenie cu cel ce a lăsat moștenirea, respectiv bunicii înlătură pe străbunici, etc., indiferent de sex și linie.
Între ascendenții ordinari chemați la moștenire se aplică principiul egalității.
§ 3.3 Clasa a treia de moștenitori legali: colateralii ordinari
Aceasta clasă cuprinde pe unchii, mătușile, veri primari. Și în cazul colateralilor ordinari este indiferent dacă rudenia dintre aceștea și defunct este din căsătorie, dinafara căsătoriei sau din adopție. Colateralii ordinari pot veni la moștenire atât în nume propriu, cît și prin reprezentare. Astfel, conform art. 1500, alin. 3, lit. b CC RM se admite reprezentarea colateralilor ordinari până la veri primari.
Între colateralii ordinari moștenirea se împarte în părți egale. Dacă există colateralii ordinari de grade de rudenie diferite, cei mai apropiați în grad îi vor înlătura pe cei mai depărtați.
Astfel, de exemplu, dacă la moartea lui de cujus rămân în viață doi unchi și trei veri primari, moștenirea va reveni celor doi unchi, rude de gradul trei cu defunctul, care o vor împărți în părți egale între ei, cei trei veri primari fiind înlăturați de la moștenire. Ordinea la succesiune legală are loc în conformitate cu prevederile art. 1501 CC RM astfel, încât moștenitorii de clasă posterioară vin la succesiune legală numai dacă lipsesc moștenitorii din clasele precedente sau dacă aceștea refuză ori nu acceptă succesiunea. Ei sunt chemați la succesiune și în cazul în care toți moștenitorii din clasele precedente au fost decăzuți din dreptul la succesiune.
§ 3.4 Moștenitorii rezervatari
Conform art. 1505 CC RM succesorii de clasa întâi inapți pentru muncă au dreptul de a moșteni, independent de conținutul testamentului, cel puțin o doime cota –parte din cota ce li s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală (rezerva succesorală).
Rezerva succesorală este acea parte din patrimoniul celui ce lasă moștenirea la care moștenitorii au dreptul în virtutea legii, împotriva voinței defunctului manifestată prin dispoziții testamentare pentru cauză de moarte.
Partea patrimoniului defunctului care excede rezerva și de care defunctul poate dispune liber, neîngrădit poartă denumirea de cotitate disponibilă.
Prin urmare, dacă defunctul are moștenitori rezervatari, și dacă a dispus de patrimoniul său prin testament, masa succesorală, se divide în două părți: rezerva succesorală destinată a fi moștenită de moștenitorii rezervatari, chiar și împotriva voinței liberale a defunctului, și cotitatea disponibilă, în privința căreia voința defunctului este suverană, discreționară.
Caractere juridice ale rezervei succesorale:
rezerva este o parte a moștenirii (pars hereditatis), deci are caracter succesoral, ce se atribuie moștenitorilor rezervatari împotriva voinței defunctului;
caracterul imperativ al rezervei. Cercul moștenitorilor rezervatari și cuantumul rezervei sunt stabilite imperativ de lege, neputând fi modificate prin voința celui care lasă moștenirea;
caracterul propriu al dreptului de rezerva. Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana moștenitorilor rezervatari la data deschiderii moștenirii, iar nu dobândit de la defunct prin succesiune;
dreptul la rezerva în natură. Întrucât rezerva este o parte din moștenire, moștenitorii rezervatari au dreptul la rezerva, în principiu, în natura, iar nu sub forma echivalentului în bani. Ei î-și valorifică dreptul la rezervă nu în calitate de creditori ai unei creanțe, ci în calitate de proprietari (coproprietari) în indiviziune de bunuri. Dacă prin testament se aduce atingere rezervei, ea va trebui reîntregită în natura, iar nu prin echivalent bănesc.
Caracterul colectiv al rezervei. În cazul în care există o pluralitate de moștenitori rezervatari, de exemplu, doi fii, rezerva lor se determină și se atribuie în mod global, colectiv;
Indisponibilitatea rezervei. În literatura de specialitate se mai admite caracterul indisponibil al rezervei, indisponibilitate care este însă relativă (operează numai dacă există moștenitori rezervatari) și parțială (vizează numai o fracțiune din moștenire).
Reieșind din prevederile art. 1505 CC RM sunt rezervatari doar succesorii de clasa I inapți de muncă. Rațiunea acestei norme rezidă în incapacitatea acestor succesibili de a-și câștiga propria existență și în primirea sumelor necesare de la defunct.
Conform p.12 al HPCSJ nr. 21 din 10.06.1998 cu privire la examinarea litigiilor în cazurile cu privire la succesiune sunt considerate inapte de muncă persoanele pensionate în legătură cu atingerea limitei de vârstă, invalizii de grupa I, II și III, indiferent dacă primesc pensie de bătrânețe sau pensie de invaliditate, precum și persoanele care nu au atins vârsta de 16 ani, iar elevii școlilor de învățământ general, instituțiilor de învățământ medii de specialitate și superior – până la absolvirea acestor instituții, dar nu mai mult decât până la vârsta de 23 ani (art. 25 din Legea privind pensiile de asigurare de stat nr.156-XIV din 16 octombrie 1998, MO nr. 111-113, 1998).
Mărimea rezervei succesorale se determină în funcție de întregul patrimoniu succesoral, inclusiv de averea atribuită pentru îndeplinirea legatului (art. 1507 CC RM).
La determinarea cotei de rezervă succesorală pentru fiecare moștenitor rezervatar, se iau în considerație toți moștenitori legali, chemați la succesiune, dacă nu ar fi existat testamentul. Moștenitorii testamentari nu se iau în considerare, dacă ei nu sunt moștenitori legali (art. 1508 CC RM). Astfel dacă defunctul a testat întreaga avere unui terț, însă a lăsat doi copii minori, soț supraviețuitor, iar valoarea averii testate reprezintă 90 000 lei, atunci reieșind din prevederile acestui articol precum și din prevederile art. 1505 CC RM, vom avea următoarea situație: soțul supraviețuitor, nefiind inapt de muncă pierde dreptul de a succede, copii defunctului voi primi ½ din 30 000, adică ½ din cota ce li s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală.
Dacă moștenitorul testamentar este și moștenitor legal atunci vom fi în prezența următoarei soluții: soțul supraviețuitor pierde dreptul de a succede, iar copiii vor primi câte ½ din 25 000 (90 000 : la 4 moștenitori legali), iar moștenitorul testamentar, care este în același timp și moștenitor legal va dobândi 65 000 (90 000 – rezerva (25 000)).
§ 3.5 Noțiunea de moștenire vacantă și natura ei juridică
Devoluțiunea legală a moștenirii ar fi incompletă, dacă în actele normative nu s-ar indica cui îi revine moștenirea în cazul când nu vor rămâne moștenitori legali din nici o clasă. În acest sens, Titlu IV, Cartea IV CC RM intitulat „Succesiunea vacantă” stabilește în art. 1515, alin. 1 că patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în baza dreptului de moștenire asupra unui patrimoniu vacant dacă nu există nici succesori testamentari, nici legali sau dacă nici unul din succesori nu a acceptat succesiunea, sau dacă toți succesorii sunt privați de dreptul la succesiune.
Conform acestui text de lege statul culege moștenirile rămase în desherență, adică fără succesori care să le poată culege, întrucât la data deschiderii moștenirii fie nu există nici un succesor legal sau succesor testamentar în viață, fie succesori legali în viață la data deschiderii succesiunii au fost exheredați total de defunct, fiind cu toții nerezervatari, fie succesorii legali sau testamentari în viață nu au acceptat succesiunea sau sunt nedemni cu toții.
În doctrină se face precizarea că desherența nu se confundă cu vacanța succesorală. Moștenirea aflată în desherehță este vacantă, dar există situații în care defunctul deși lasă moștenitori (legali sau testamentari) aceștea nu au vocație la întreaga moștenire, ci numai la o parte din aceasta, restul fiind deferit statului cu titlu de moștenire vacantă.
Astfel, dacă defunctul a instituit prin testament unul sau mai mulți moștenitori testamentari, dar care nu au vocație la întreg patrimoniul succesoral, în condițiile în care nu există moștenitori legali, statul va culege partea rămasă, cu titlu de moștenire vacantă.
Dacă prin testament defunctul nu a instituit nici un moștenitor testamentar, în schimb a prevăzut exheredarea moștenitorilor legali, atunci dacă unul sau mai mulți dintre moștenitorii exheredați sunt moștenitori rezervatari, ei vor culege din moștenire – ca moștenitori legali – cota corespunzătoare rezervei lor, restul patrimoniului succesoral (cotitatea disponibilă) revenind statului. În acest sens s-a afirmat că vocația concretă a statului poate coexista și cu drepturile moștenitorilor legali, iar patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului total sau parțial – în cazurile în care nu există moștenitori (legali sau testamentari), fie – chiar dacă există – vocația lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale. Iar prin sintagma „nu există moștenitori legali sau testamentari” trebuie să înțelegem nu doar absența lor în sens juridic, determinată de renunțarea lor la moștenire, ori de înlăturarea lor de la moștenire ca urmare a exheredării, nedemnității, sau dacă testamentul este revocat, caduc sau nul (cu condiția că nu există moștenitori legali).
Natura juridică
Asupra fundamentului vocației succesorale a statului la moștenirile vacante se confruntă două teorii:
teoria dreptului legal de moștenire;
teoria dreptului de suveranitate.
Conform primei teorii, statul este un succesor ca un oricare altul, culegând succesiunile vacante cu titlu de moștenitor (iure hereditatis).
Aceasta teorie și-a găsit reglementare în legislație germană (art.1936 BGB), Elveției (art.466 a Codului Civil Elvețian), Italiei (art.586 a Codului Civil italian), Spaniei (art.956 a Codului Civil Spaniol).
Noul Cod Civil al RM de asemenea consacră teoria dreptului legal de moștenire a statului ca fiind fundamentul vocației succesorale a statului asupra moștenirii vacante. Acest lucru rezultă din prevederile art. 1433, alin. 2 CC RM „statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum și de capacitate succesorală asupra unui patrimoniu succesoral vacant”.
Teza conform căreia statul culege succesiunile vacante cu titlu de moștenitor a fost acreditată de unii autori încă înainte de adoptarea Codului Civil din 1964. Savantul rus Gordon afirma că termenul succesiune vacantă (выморочное имущество) este mai mult tradițional, decât uzual, deoarece este mai binevenită noțiunea de patrimoniu ce trece la stat ca succesor de ultimă clasă.
Codul Civil din 1964 a consacrat de asemenea teoria dreptului legal de moștenire a statului în art. 587, unde era prevăzut că patrimoniul succesoral trece la stat în virtutea dreptului de a moșteni.
Concepția statului – moștenitor corespunde unei viziuni socializante și colectiviste, dreptul statului la moștenirile vacante fiind întemeiat pe aceleași rațiuni ca și dreptul la moștenirea legală a familiei defunctului.
2. Teoria dreptului de suveranitate. După aceasta teorie statul culege moștenirile vacante nu în calitate de moștenitor, ci de putere suverană ținută de exercitarea funcțiilor sale de poliție statală la prevenirea riscurilor de dezordine pe care le-ar crea existența unor bunuri fără stăpân ce ar tenta pe mulți pentru a le dobîndi prin ocupațiune. Aceasta teorie și-a găsit consacrarea în legislația franceză (art. 539, art.768 Cod Civil Francez), Angliei, SUA (titlul 78 al Legii uniforme despre dispunerea de patrimoniul fără stăpân al SUA).
Concepția statului suveran, spre deosebire de acea a statului moștenitor, este una individualistă, care vede în dreptul statului de a culege moșteniri vacante, o soluție ultimă și excepțională care funcționează doar în lipsa oricărei pretenții din partea defunctului.
Interesul practic al determinării naturii juridice a dreptului statului asupra moștenirii vacante se evidențiază din punct de vedere al exheredării tuturor moștenitorilor (1), din punct de vedere al rezolvării conflictelor de legi în cazul decesului unui cetățean al unui stat care lasă bunuri mobile pe teritoriul altui (2).
1. Dacă defunctul exheredează printr-o dispoziție testamentară pe toți succesorii săi, în concepția statului moștenitor, statul nefiind rezervatar, ar fi și el îndepărtat da la moștenire, ajungându-se în așa-zisa situație de mână moartă, adică de imposibilitate de transmitere bunurilor pe cale succesorală, pe care însă ordinea publică nu ar putea-o accepta. De aceea, în această concepție, o asemenea clauză ar urma să fie considerată ca nevalabilă, moștenirea revenind rudelor defunctului conform regulilor devoluțiunii legale.
În concepția culegerii moștenirii vacante cu titlu de drept de suveranitate, statul nu poate fi inclus în categoria moștenitorilor exheredați, astfel încât el va fi cel care va culege succesiunea, iar nu rudele defunctului. Soluția este aceeași dacă termenii în care este formulată exheredarea se referă și la stat, deoarece o asemenea clauză este nulă întrucât o voința privată nu poate înlătura un drept de suveranitate.
2. A doua ipoteză vizează situația în care, în cadrul devoluțiunii succesorale legale, intervine un element de extraneitate.
Este vorba de ipotezele când un cetățean al Republicii Moldova decedează fără a avea moștenitori și lasă bunuri imobile în străinătate, sau un cetățean străin – domiciliat în Republica Moldova sau în străinătate decedează fără moștenitori și lasă bunuri mobile pe teritoriul țării noastre.
Dacă se acceptă teza statului moștenitor atunci bunurile mobile sunt culese de statul a cărui cetățean este defunctul, iar dacă se acceptă teoria suveranității, de către statul pe teritoriul căruia se află bunurile.
Teoria statului moștenitor poate duce la unele consecințe neconvenabile în relațiile cu statele care î-și întemeiază vocația asupra succesiunilor vacante pe teoria suveranității. Însă în virtutea reciprocității, ce caracterizează relațiile internaționale, dacă un stat străin nu va recunoaște drepturile Republicii Moldova asupra bunurilor cetățenilor Republicii Moldova decedați fără moștenitori (aflate pe teritoriul statelor respective), nu pot pretinde nici ele recunoașterea vocației succesorale întemeiate pe suveranitate, care nu poate produce efecte extrateritoriale. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 42 al tratatului între Republica Moldova și Republica Letonă cu privire la asistența juridică în materie civilă, familială și penală este stipulat că dacă în conformitate cu legislația succesorală a unei părți contractante, moștenirea este vacantă, bunurile mobile vor fi moștenite de către statul al cărui cetățean a fost cel care lasă moștenirea, iar bunurile imobile de către statul pe teritoriul căruia se află acestea.
Reglementări similare sunt prevăzute și în Tratatul între Republica Moldova și Federația Rusă cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală (art. 43), în Tratatul între Republica Moldova și Ucraina cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală (art. 38), în Tratatul între Republica Moldova și Lituania cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și penală (art. 42), precum și în art. 46 al Convenției privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familiale și penale încheiată la Mensk la 22 ianuarie 1993 și ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 402 –XIII din 16.03.1995.
§ 3.6 Particularitățile drepturilor statului asupra moștenirii vacante.
Atare particularități, caractere juridice deosebite se analizează, firește, în raport cu regulile aplicabile altor moștenitori, legali sau testamentari.
Specificul dobândirii succesiunii vacante de către stat se manifestă prin:
Inexistența dreptului de opțiune succesorală. Spre deosebire de ceilalți moștenitori, statul în privința dreptului având ca obiect moștenirea vacantă nu are drept de opțiune succesorală. Astfel, el nu poate renunța la moștenirea vacantă. Aceasta concluzie se întemeiază pe prevederile art. 1534 CC RM: „reprezentantul statului nu este în drept să nu accepte succesiunea”. Neavând drept de opțiune, termenul de prescripție de șase luni prevăzut de lege pentru exercitarea acestui drept devine inaplicabil. Organul competent poate solicita eliberarea certificatului de vacanță a moștenirii, iar notarul sau instanța de judecată pot constata vacanța moștenirii nelimitat în timp.
Statul intră în posesiunea patrimoniului succesoral prin eliberarea
unui certificat de succesiune vacantă.
Poziția specifică a statului în circuitul civil presupune existența unei ordini speciale de moștenire a succesiunilor vacante. În acest sens, art. 1515, alin. 3 a CC RM prevede că ordinea moștenirii și evidența patrimoniului succesoral vacant, precum și transmiterea acestuia în proprietatea statului, se stabilesc prin lege.
Constatarea faptului că o succesiune este vacantă se face prin eliberarea unui certificat de succesiune vacantă.
În acest sens art.1559 CC RM prevede că în cazul în care nu există nici succesori testamentari, nici succesori legali, notarul constată, la cererea reprezentantului statului, că succesiunea este vacantă și eliberează certificatul de succesiune vacantă după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii.
Dacă moștenirea nu este vacantă, însă statul a fost gratificat prin testament, urmează să i se elibereze certificatul de moștenitor, iar nu certificatul de succesiune vacantă. Dacă statul este gratificat prin testament, iar restul moștenirii devine vacantă, notarul urmează a elibera statului două certificate: unul de moștenitor și altul de succesiune vacantă.
Bibliografie
1. Adam Ioan, Rusu Adrian. Drept civil. Succesiuni. București, 2003
2. Adam Ioan., Drept civil. Drepturile reale, București, 2002
3. Alexandrescu D. Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, tom III, partea II, București, 1912
Baca
ci Gh., Comăniță. Drept civil succesiunile. București, 2003
5. Băicoianu Al., Gh. Comăniță., Drept civil. Succesiunile, 2003
6. Beleiu Gh., Drept civil român. Identificarea persoanei fizice. București, 2001
7. Beleiu Gh., Drept civil roman. Introducere în drept civil. Subiecte dreptului civil. București, 2003
8. Bîrsan C., Drept civil. Drepturile reale principale, București, 2001
9. Bîrsan C., M. Gaița. M. Pavniceru. Drepturile reale, Iași, 1997
10. Boroi G., Drept civil. Partea generală. Personale. București, 2001
11. Chelaru E. Dreptul civil. Persoanele. București, 2003
12. Chelaru E., Circulați juridică a terenurilor. București, 1999
13. Chirică D., Drept civil. Succesiuni și testamente. București, 2003
14. Ciucă. Procedura partajului succesoral, Iași, 1997
15. Cosmovici P., Drept civil. Drepturile reale. Obligații. Codul Civil. București, 1998
16. Cocoș Șt., Drept roman. București, 2000
17. Costin M. Marele instituții ale dreptului civil român, vol. 2, Clij, 1984
18. Costin M., Marele instituții ale dreptului civil român, vol. I, Cluj – Napoca, 1982
19. Deak F., Tratat de drept succesoral. București, 1999
20. Deak F., Tratat de drept succesoral. București, 2002
21. Decizia Colegiului Civil al Curții de Apel nr. 2r – 1354 din 24.12.1998
22. Dogaru. Drept civil. Succesiuni. București 2003
23. Eminescu. Dreptul de autor. București, 1994
24. Engels F., Originea familiei, proprietății private și a statului. București, 1961
25. Filipescu Tratat de dreptul familiei. București, 2000
26. Filipescu. A. Filipescu. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale București, 2000
27. Filipescu. Drepr civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, București, 1999
28. Florescu D. Drept civil. Succesiunile, București, 2001
29. Groțius Hugo. Despre dreptul războiului și al păcii. București, 1967
30. Hamangiu G. I., Rossetti-Bălănascu. Al. Băicoianu. Trata de drept civil român, vol.3, București, 1998
31. Hamangiu. H. I., Rossetti-Bălănescu. Al. Băicoianu. Tratat de drept civil român. Vol. I, reeditat, București, 1996
32. Hanga Vl., Mic dicționar juridic, București, 1999
33. Iliescu M., Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, 1966
34. Lupan E. Persoana fizică ––––
35. Lupulescu D. A. Lupulescu. Identificarea persoanei fizice. București, 2002
36. Lupulescu D. Drept civil. Drepturile reale principale, București, 2002
37. Macovei D. Drept civil. Succesiuni. Iași, 1993
38. Mămăligă S., Dreptul de autor și drepturile conexe. Legea nr.293-XII/1994 comentată. Chișinău, 2000
39. Micescu., Curs de drept civil, București, 2000
40. Mireșescu N., Diaconu. Drept succesoral. București, 2002
41. Montesquien. Despre spiritul legilor, vol.2, carte XXVI, cap. VI, București, 1970 Bocșan M., Testamentul. Evoluția succesiunii testamentare în drept roman. 42. București, 2000
43. Pop L., Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale. București, 1996
44. Roș V., Dreptul proprietății intelectuale. București, 2001
45. Sîmbrion T., Principii, Instituții și texte celebre în drept roman. București, 2002
46. Stănciulescu L., Drept civil. Contractele speciale. Succesiuni, bucurești, 2002
47. Terre F., I. Lequette. Droit civil. Les succesious. Les liberalites. Paris, 1997
48. Аншокольская М., Семейное право. Москва. 2000
49. Башуров Г., Разрешение судом споров о праве собственности на жилые строения. Москва. 1978
50. Бондарев Н., Э. Эйдинова. Право на наследство и его оформление. Москва, 1971
51. Гордон М., Наследование по закону и по завещанию, Москва, 1967
52. Зайцева Т., П. Крашенников. Наследственное право. Комментарии законодательства и практика его применения. Москва, 2002
53. Никитюк П., Наследственное право и наследственный процесс, Кишинев, 1973
54. Орлова Н., Правовая природа выморочного имущества. Вопросы советского гражданского права, 1955
55. Пронина М., Право наследования. Минск, 1989
56. Серебровский В., Очерки советского наследственного права, Москва, 1953;
57. Толстой Ю. К., А. П. Cергеев. Гражданское право. Москва, 2000
58. Толстой Ю. К., Наследственное право. Москва, 2000
59. Dosarul de moștenire 2/6-885 din 19.06.1995. Biroul notarial de stat nr.3, or. Chișinău.
60. Dosarul de moștenire 2/6-885 din 19.06.1995. Biroul notarial de stat nr.3, or. Chișinău.
Acte normative utilizate
Tratatul dintre RM și Letuania privind relațiile juridice în materie civilă și penală.
Tatate între Republica Moldova și Ucraina privind relațiile juridice în materie civilă și penală
Monitorul Oficial al RM, 2001, nr. 97-99
Monitorul Oficial al RM, 2002, nr. 154-157
Legea privind drepturile de autor și drepturile conexe nr.293-XII/1994 Monitorul Oficial al RM, 1995, nr. 13 (34)
Legea privind pensiile de asigurări de stat nr. 156-XIV din 14 octombrie 1998. Monitorul Oficial al RM, 1998, nr. 111-113
Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 10 din 10.06.98
Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție nr.21 din 10.06.1998
Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 3 cu privire la unele chestiuni despre aplicarea de către instanțele judecătorești a legii privatizării fondului de locuințe din 30.01.1996
Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la unele chestiuni despre aplicarea de către instanțele judecătorești a legislației în cauzele de desfacere a căsătoriei nr.10 din 15.11.1993
Ediții periodice
1. Catană L., Încercare de sinteză a teoriilor privitoare la fundamentul dreptului la moștenire // Revista de drept privat, nr.3, 2002
2. Cimpoeru D., Moștenirea prin retransmiterea // Dreptul nr. 4/1995
3. Neaga E., Termenul general și special de acceptare a succesiunii // Revista națională de drept, 2003, nr. 11
4. Nicolaiescu B., B. Dumitrache, M. Nicolae. Discuții privitoare la reprezentarea succesorală // Dreptul, 1999
5. Robu O., Drept succesoral al soțului supraviețuitor // Revista națională de drept, 2002, nr. 10
6. Robu O., Locul și importanța deschiderii succesiunii // Revista națională de drept, 2001, nr. 4
7. Robu. O. Data deschiderii succesiunii și importanța ei // Revista națională de drept, nr. 2, 2001
8. Качур Н., Е. Баукина, И. Богданова, Наследование выморочного имущества // Российская юстиция, 2003, нр. 10
9. Нотариальная практика // Советская юстиция, 1990, нр. 1
10. Хасенберг Б., Наследование по закону нетрудоспособными иждивенцами // Росийская юстиция, 1003
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mostenire Legala (ID: 125868)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.