Mostenire

Introducere

Devoluțiunea succesiunii a fost definită ca fiind determinarea persoanelor care sunt chemate să culeagă patrimoniul unei persoane decedate. Coroborând această definiție cu dispozițiile art.650 C. civ. se observă două temeiuri în raport de care se pot determina persoanele chemate la moștenire, respectiv legea sau voința autorului exprimată printr-un act juridic civil unilateral. De aceea se face distincție între devoluțiunea succesorală legală și devoluțiunea succesorală testamentară.

Consider util și oportun acest demers științific, atât din punct de vedere cât și practic, datorită importanței deosebite pe care o are pe de-o parte voința juridică în formarea valabilă a oricărui act juridic cât și voința testamentară, voința juridică specială pentru formarea valabilă a actului liberal mortis causa.

La acest subiect, în principal, ne propunem a aborda următoarele puncte:

noțiuni generale cu privire la moștenire ;

succesiunea testamentară în dreptul roman ;

succesiunea testamentară în dreptul românesc ;

testamentul, noțiune, condiții de valabilitate și feluri.

Viața fiecărei ființe esteun fenomen complex și ireversibil, care în scurgerea ei, limitată în timp, împiedică nenumărate conexiuni cu celălalte ființe, interferări în cele mai variate forme.

În cazul acestui fenomen complex, operațiunile juridice sunt inerente și se împletesc cotidian în firul vieții, zi după zi.

Libertatea umană se exprimă și prin lege. Însă ceea ce este cu adevărat important, rezidă în realitatea că ființei umane nu-i poate fi răpită libertatea de a alege, de a discerne între bine și rău, între normal și anormal. Fiecare alegere a persoanei în raporturile de drept poate avea consecințe.

Într-un prim capitol , intitulat „ Noțiuni generale cu privire la moștenire” , ne propunem a arăta noțiuni specifice dreptului de moștenire , precum și felurile moștenirii în dreptul românesc .

Cel de-al doilea capitol, intitulat „Considerații generale cu privire la devoluțiunea succesorală testamentară”, noțiunea de testament, caracterele juridice ale testamentului și condițiile validitate ale testamentului și condițiile de fond (capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza ) și condițiile de formă (forma scrisă și forma testamentului separat) .

Cel de-al treilea capitol, abordează diferite feluri de testamente. În dreptul nostru sunt trei categorii de testamente în care autorul își poate manifesta ultima sa voință:

a) Testamentele încheiate în cazuri excepționale, denumite testamente ordinare

b) Testamentele încheiate în cazuri excepționale, denumite testamente privilegiate

c) Alte forme testamentare.

În cuprinsul acestui capitol, un aspect important îl are testamentul internațional.

Convenția de la Washington din 26 octombrie 1973 privitoare la legea uniformă asupra formei testamentului internațional, elaborată de UNIDROIT (Institutul internațional pentru unificarea dreptului privat), conține în anexă o lege materială uniformă reglementând o nouă formă de testament susceptibilă de a fi admisă în dreptul intern al tuturor țărilor care ratifică această Convenție.

Testamentul internațional este o formă nouă de testament. În esență, este vorba de o formă simplificată de testament mistic (secret).

Denumirea de ,,internațional’’ a acestui testament este într-un anumit sens înșelătoare, căci utilizarea acestei forme de testament nu implică în niciun fel ca succesiunea la care se referă să conțină elemente de extraneitate (străin testând în altă țară, bunuri situate în țări diferite etc.), fiind posibil ca testamentul să privească o succesiune eminamente internă (lipsită de elemente de extraneitate).

Capitolul I Noțiuni Generale cu Privire la Moștenire

Dreptul civil cuprind, în rețeaua deasă a normelor sale întreaga viață omenească. El începe prin a se apleca asupra leagănului copilului, pătrunzând chiar în tainele concepțiunii, se ocupă de logodnă, organizează căsătoria, pentru a termina cu moartea și urmările asupra patrimoniului, adică cu succesiunea, denumită și moștenire sau ereditate”.

Dreptul patrimonial al familiei se compune din trei părți: regimul matrimonial (ce reglementează raporturile pecuniare dintre soți), succesiunile (care reglementează consecințele morții asupra patrimoniului defunctului) și liberalitățile (actele prin care, în general, persoana dispune cu titlu gratuit de bunurile sale).

Etimologic termenul își are originea în latinescul succesio-succesionis cu înțelesul de urmare, înlocuire. În limbajul comun prin succesiune se înțelege o înșiruire de persoane, fapte sau fenomene, care urmeazăuna alteia.

În sens juridic, succesiunea sau moștenirea, care sunt sinonime, au un înțeles specializat, desemnând transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedatecătre una sau mai multe persoane în ființă(persoane fizice, persoane juridice sau statul) .

Codul civil de la 1864 folosea alternativ noțiunile de „moștenire” și „succesiune”, în noul Cod civil se folosește cu precădere noțiunea de „moștenire”. De altfel Cartea a IV-a din noul Cod civil se numeste:„Despre moștenire și liberalități”.Legiuitorul se îndreaptă către termenii de moștenire sau moștenitor în locul celor de succesiune sau succesor. Observăm de aici faptul că, preferabil va fi că ori de câte ori contextul o permite să definim orice transmisiune de mortis causa cu ajutorul termenului de „moștenire” iar nu cu cel de „succesiune” în sens restrâns.

În doctrină și în practica juridică noțiunea de succesiune are un înțeles larg deoarece ea desemnează orice fel de transmisiune de drepturi, între vii, cât și pentru cauza de moarte.

Între vii prin acte juridice precum contractul de vânzare-cumpărare donația, contractul de întreținere etc. se realizează o succesiune în privința titularilor dreptului de proprietate etc., dar sensul restrâns al noțiunii în domeniul pe care-l cercetăm vizează numai succesiunea care se realizează, în această privință, pentru cauză de moarte, adică de la o persoană fizică decedată către una sau mai multe persoane în viață (art. 953 NCC)

Cu alte cuvinte, prin acest termen se desemnează uneori și obiectul transmisiunii succesorale.Astfel art.653 alin. (1) din vechiul C. civ. prevedea că: „Descendenții și ascendenții au de drept posesiunea succesiunii din momentul morții defunctului”, iar art. 659 C. civ. că: „Succesiunile sunt diferite copiilor și descendenților defunctului, ascendenților și rudelor sale colaterale, în ordinea și după regulile mai josdeterminate”.

Jurisprudența cât și legiuitorul foloseau cu același înteles și notiunea de ereditate.Nu au lipsit nici preocupările de unificare a terminologiei într-o viitoare legiferare cu toate că uniformizarea ar duce la sărăcirea expresiei în domeniu.Dacă termenii de moștenire, succesiune și ereditate sunt sinonimi, nu se pot, totuși, realiza aceleași construcții lingvistice specifice domeniului cu fiecare dintre ei. Se va spune, evident „reprezentare succesorală” (Capitolul II din Cartea a IV-a a noului Cod civil) și „rezerva succesorală” (Capitolul IV din Cartea a IV-a a noului Cod civil) „opțiune succesorală” (art. 1.103 NCC) deși s-ar putea spune și „ereditară” cu același înțeles, dar niciuna dintre sintagmele menționate nu se pot realiza cu noțiunea de „moștenire”. Varietatea termenilor conferă, așadar, mai largi posibilități de exprimare decât uniformizarea lor, care nu e de dorit.

Defunctul sau cel despre a cărui moștenire este vorba, prescurtat poartă denumirea de cuius, dedus din dreptul roman din formula is de cuius succesionis (rebus) agitur. Noul Cod Civil mai folosește și denumirea de defunct sau cea de autor. Bine că s-a observat că este impropriu să se vorbească despre „moartea defunctului” (art. 653 din vechiul Cod civil) sau de „omorul defunctului” (art. 655 din vechiul Cod Civil) . Când este vorba de moștenirea testamentară se folosește denumirea de testator.

Secțiunea 1 Evoluția în Dreptul Roman.

Dreptul la moștenire este cunoscut încă din epoca primitivă, atunci când încă oamenii trebuiau să se unească pentru a înfrunta forțele naturii și animalele sălbatice, și pentru a-și găsi cele necesare pentru a supraviețui. Pe atunci, proprietatea privată nu exista, era doar o stăpânire asupra uneltelor de vânăt și de pescuit, ce aparțineau bărbatului, și asupra uneltelor de uz casnic, ce aparținea femeii. La moartea unui om, uneltele datorită valorii lor mici, se împărțeau între rudele cele mai apropiate în grad. Moștenirea începe să se dezvolte odatăcu ivirea familiei monogame, casa, animalele, trecând în propietatea familiei mari patriarhale, și apoi în proprietatea familiei mici. Șeful familiei – bărbatul, avea dreptul asupra casei, gospodăriei casnice, sclavilor, animalelor domestice.Când acesta murea toate atribuțiile erau încredințate unui alt șef. Moștenirea avea ca obiect transmiterea drepturilor asupra unor bunuri ce aparțineau familiei, de la un șef de familie la altul. În timp,începe să dispară proprietatea familiei, fiind înlocuită cu proprietatea individuală. Așadar, șeful devine stapân unic, al averii familiei, atât a soției sau a soțiilor sale, și a copiilor săi. În Egiptul antic, moștenirea se împarțea în mod egal între fii și fiicele, fiul cel mare trebuia să se ocupe de funerariile tatălui și lua ceva mai mult din moștenire. Succesiunea testamentară apare mai târziu, fiind introdusă de romani și greci în epoca nouă.

Așadar, într-o societate bazatăpe proprietatea privată, dreptul de proprietate nu se putea stinge la moartea proprietarului deoarece, pentru a satisface nevoile economice ale populației dreptul de proprietate individuală asupra mijloacelor de producție nu putea rămâne îngrădit de timpul scurt al trecătoarei vieți omenești, ci, dimpotrivă trebuia prelungit dincolo de moartea proprietarului

1.1 Dreptul roman.

Moștenirea legală se mai numea și ab intestat, fiind reglementată de Legea celor XII Table. Astfel, conform acestei legi existau trei categorii de moștenitori. Mai întâi sui heredes- sunt cei care la moartea lui pater familias deveneau independenți (sui iuris): fiii, fiicele, soția căsătorită cu manus, precum și nepoții ai căror părinți decedați rămăseseră până în momentul decesului în puterea șefului familiei. Aceștia veneau la moștenire cu prioritate față de toate celelalte clase de moștenitori , purtând denumirea de heredes sui (cei care se moștenesc pe ei înșiși) întrucât, în timpul vieții șefului de familie, au colaborat cu acesta la alcătuirea averii familiei. Astfel, acești moștenitori dobândeau practic o avere pe care o făuriseră în comun cu cel pe care îl moșteneau.

Din cadrul acestei categorii mai făceau parte și adoptatul și adrogatul, cu toate că nu erau rude de sânge cu defunctul. Așadar, apartenența la grupul familial și respectiv dreptul la moștenire rezultă din așa numita rudenie agnatică și nu din rudenia de sânge. Acest lucru făcea ca descendenții care nu se mai aflau sub puterea șefului familiei (erau emancipați sau dați în adopție) nu veneau la succesiunea tatălui lor natural, legătura de rudenie civilă cu pater familias fiind desfăcută prin emancipare sau adopție.

Aceeași era situația și în cazul soției căsătorite fără manus. În cadrul acestei clase, moștenirea se împărțea pe capete, dacă toți moștenitorii erau de gradul I. Spre exemplu, dacă defunctul lăsa doi fii, fiecare dintre aceștia primea câte ½ din moștenire. Dacă moștenitorii erau de grade diferite succesiunea se împărțea pe tulpini, nepoții de fii venind la moștenire prin reprezentarea succesorală. Astfel, dacă defunctul lasă un fiu și doi nepoți născuți dintr-un alt fiu care era predecedat (a decedat înaintea lui de cujus) patrimoniul se împărțea în două: o jumătate o lua fiul în viață iar cealaltă jumătate era culeasă de cei doi nepoți care o împărțeau în mod egal , care luau astfel ceea ce s-ar fi cuvenit tatălui lor, dacă ar mai fi trăit până în momentul morții șefului de familie. Agnatus proximus, la rândul lor, veneau la moștenire atunci când nu existau moștenitori heredes sui. Aceștia erau moștenitorii colaterali, respectiv frați, veri, nepoții de frate sau de văr. În situația în care nu existau agnați apropiați, cei mai îndepărtați agnați veneau la moștenire în calitate de agnatus proximus. Exemplu: dacă existau frați, aceștia veneau la moștenire ca fiind cele mai apropiate rude civile, iar în lipsa acestora verii erau considerați agnatus proximus. Dacă, însă, cel mai apropiat agnat refuza moștenirea, nu moștenea agnatul următor deoarece în acest sistem colateralii nu veneau la moștenire prin reprezentare. În fine, gentiles veneau la moștenire în lipsa celorlalte două clase, moștenirea revenindu-le în bloc. În fapt, nu era vorba de un adevărat drept de moștenire, ci de reintoarcerea unui patrimoniu privat la comunitatea gentilică din care inițial a derivat.

1.2 Moștenirea în dreptul cutumiar roman.

Atunci când oamenii erau împărțiți în obști sătești, acestea exercitau un drept de stăpânire superioară (dominium eminens) asupra întregului teritoriu pe care se întindea până la hotarul obștii. Acest teritoriu se afla în stăpânirea devălmașă a tuturor membrilor obștii, excepție de la această regulă făcând-o următoarele bunuri: casele, terenurile proprietate individuală, delnițele (în Țara Românească), jirebii (în Moldova). Toate aceste bunuri, ce se aflau în stăpânirea unei familii sub conducerea tatălui, rămâneau la moartea acestuia în stăpânirea copiilor. Este vorba de o stăpânire indiviză, fără a se pune problema deschiderii succesiunii tatălui decedat în sensul propriu al termenului. Astfel, copiii, pe măsură cedeveneau maturi, defrișau noi terenuri din cadrul obștii, folosind astfel toate suprafețele rămase în devălmășie

Dreptul succesoral începe să apară din momentul în care familia și-a restrâns sensul, referindu-se numai la părinți și la copiii neajunși la maturitate, atunci când a început să scadă treptat suprafața patrimoniului devălmaș până la dispariție.

Așadar, noile gospodării nu puteau fi întemeiate decât prin înzestrări făcute copiilor de către tatăl de familie, din fondul comun al colectivului familial. Astfel, obiceiul era ca părțile atribuite copiilor să fie de aceeași mărime pentru a nu apărea neînțelegeri, iar copiii se ajutau între ei la construirea caselor în care se instalau.

De asemenea, ultimul copil rămânea în casa bătrânească pentru a-i îngriji pe bătrâni și a-i înmormânta. Din această cauză și pentru că el contribuia și la construirea caselor celorlalți frați, de regulă, copilul cel mai mic era cel căruia i se recunoștea privilegiul ultimogeniturii masculine.

Pentru ca moștenitorul să poată moșteni, trebuia să fie demn, în caz contrar de cujus putea să-i dezmoștenească și pe cei mai apropiați coerezi. Persoanele își dovedeau calitatea de moștenitor, și apoi moștenirea se deschidea, dar dovedind calitatea cu ajutorul martorilor, deoarece lipsea un sistem organizat al actelor civile. Moștenitorii aveau un drept de opțiune, fie să accepte moștenirea sau so respingă în cazul în care erau foarte multe datorii. Dacă erau mai mulți moștenitori puteau să ramână în stare de indiviziune, iar dacă doreau să iasă din indiviziune puteau să-și împartă bunurile pe cale amiabilă (printr-o învoială), iar dacă nu se înțelegeau, se puteau adresa instanțelor judiciare pentru a le fi rezolvate neînțelegerile.

1.3 Moștenirea în vechiul drept românesc

Transmisiunea bunurilor succesorale se făcea fie pe cale legală, fie pe cale testamentară. În cadrul moștenirii legale, copiii legitimi și atât baieții cât si fetele aveau vocație succesorală egala asupra bunurilor, sau bunuri care au fost cumpărate de parinții lor decedați. Copilul vitreg avea aceleași drepturi ca și cel legitim, dar numai la moștenirea parintelui bun, în timp ce copii naturali veneau doar la moștenirea mamei lor.

De la împărțirea egală a moștenirii pământului între fete și băieți se constată în Țara Românească o influență a privilegiului masculinității, păstrat și în statutele Țării Făgărașului. Cu toate acestea, țăranii au evitat îndepărtarea fetelor de la moștenirea pământului prin procedura înfrățirii care, în mod simbolic, considera fetele ca fiind băieți. Legea țării recunoștea și soțului supraviețuitor un drept de moștenire în concurs cu copiii. Astfel, în cadrul moștenirii legale existau următoarele clase de moștenitori: moștenitorii legitimi, respectiv descendenți, ascendenți și colaterali; copilul din afara căsătoriei, în raport cu succesiunea mamei și a rudelor ei; înfiatul față de averea părintelui sufletesc; soțul supraviețuitor și văduva săracă; autoritatea de stat (domnul, fiscul, etc.).

O excepție de la regula potrivit căreia moștenirea se deschidea prin moartea unei persoane o constituia cel ce se dedică vieții monahale care mai putea dispune de avere numai până în momentul intrării lui în ordinul monahal.

1.4 Testamentul și condițiile de validitate ale testamentului roman.

Testamentul roman avea drept scop numirea unui moștenitor, deci transmiterea bunurilor defunctului. Vechiul testament roman este un act solemn prin care capul familiei desemnează un conducător al grupului. Instituirea de heredeeste elementul fundamental și nu putea lipsi din nici un testament. Mai târziu, testamentul a putut conține dispoziții de ultimă voință care se numeau legate și puteau fi legate de dotă, legate de libertate, legate de uzufruct, legate de iertare de datorie.

Testamentul – scrie Ulpian – este manifestarea, în cadrul legii, a voinței noastre făcută în mod solemn, ca să aibă tărie după moarte.

Testamentul – scrie Modestineste hotărârea legală a voinței noastre cu privire la ceea ce cineva vrea să se întâmple după moartea sa.

Din definițiile date testamentului se desprinde caracterul de act solemn și de ultimă voință a testamentului, dar nu evidențiază trăsătura juridică de bază a acestuia , și anume instituirea de moștenitori pe care alți juriști romani o numesc „caput et fundamentum totius testamenti” („fruntea și temelia întregului testament”).

1.5 Formele testamentului.

În dreptul roman, testamentul a cunoscut mai multe forme, în perioade diferite, ale evoluției succesiunii testamentare.

1.5.1 În dreptul civil se cunoșteau trei forme de testament :

a) testamentul „calatis comitiis” ;

b) testamentul „in procinctu”;

c) testamentul „per aes et libram” care la rândul său cunoștea trei forme:

1) testamentul „mancipatio familiae”;

2) testamentul „per aes et libram” public;

3) testamentul „per aes et libram” secret .

a) Testamentul „calatis comitiis” constă în declarația solemnă a testatorului făcută în fața comițiilor curiate (adunărilor populare), prezidate de un „pontifex maximus” sau de „rex sacrorum”; deci îmbrăca forma unei legi curiate votate de „comitiis calata”

Acesta este cel mai vechi testament și nu se putea întocmi decât în două perioade ale anului, când aveau loc întrunirea acestor comiții și anume: 24 martie și 24 mai.

La început poporul avea un rol activ în realizarea acestui testament, deoarece îl vota ca pe o adevărată lege, trebuia să încuviințeze întocmirea testamentului, ulterior poporul servea doar ca martor colectiv, dorința testatorului fiind aprobată în mod obligatoriu, deoarece nu mai putea fi respins testamentul, poporul pierzând acest drept . Acestea fiind dispuse prin Legea celor XII Table.

Anterior Legii celor XII Table, testamentul „calatis comitiis” fiind votat ca o lege, el putea conține și dispoziții care nu erau conforme legii, deoarece se dădea o nouă lege. Prin Legea celor XII Table poporul fiind doar un martor, i s-a dat lui „emptor familiae” cea mai întinsă libertate de a numi moștenitori, fapt exprimat prin formularea : „uti legassit suae rei” sau „de re sua, ita ius esto” adică „după cum a dispus cu privire la lucrurile sale așa să fie dreptul”

Testamentul „calatis comitiis” prezenta și dezavantaje și anume: nu putea fi revocat decât tot printr-o lege posterioară, fapt care îl făcea impracticabil, pentru că nu era accesibil tuturor oamenilor liberi; nu putea fi făcut decât de două ori pe an când avea loc adunarea poporului .

b)Testamentul „in procinctu” este mai recent decât testamentul „calatiscomitiis” fiind cunoscut în Legea celor XII Table. Acest testament se realiza prin prezentarea de către testator, a unei declarații de ultimă voință , în fața camarazilor săi, care îndeplineau rolul martorilor , fiind gata de luptă .

Spre deosebire de testamentul „calatis comitiis”, testamentul „in procinctu” era accesibil și plebeilor care participau la lupte, având loc fie înainte de a începe lupta, fie chiar după ce lua contactul cu inamicul.

Și acest testament prezenta un dezavantaj, deși putea fi făcut și de plebei, și anume că nu putea fi făcut decât pe timp de război, fiind inaccesibil bătrânilor și bolnavilor, adică tocmai acelor persoane care aveau nevoie de el.

c)Testamentul „per aes et libram”, adică „ prin aramă și balanță” a cunoscut trei forme:

„mancipatio familiae”

„per aes et libram” public”

„ per aes et libram secret”

„Mancipatio familiae” reprezenta o vânzare fictivă a patrimoniului deoarece testatorul transmitea patrimoniul său prin intermediul mancipațiunii unei persoane de încredere, în fața unui „libripens” și a cinci martori, puberi și cetățeni romani, persoană care era numită „emptor familiae” (cumpărătorul averii) în schimbul unui preț fictiv. „Emptor familiae” devenea proprietarul patrimoniului, însă el era numai un executor testamentar, întrucât după ce avea loc mancipațiunea printr-un act de fiducia, (un contract ce constă în înstrăinarea unui lucru prin mancipatio și o convenție de restituire a proprietății), promitea ca după moartea testatorului să transmită bunurile persoanelor indicate .

Cum pactele fiduciare nu erau sancționate, testatorul se baza pe buna credință a lui „emptor familiae”, care de regulă era un prieten.

Testamentul „per aes et libram” cu cele două forme: public și secret , a reprezentat o pefecționare a formei „mancipatio familiae” deoarece „emptor familiae” nu mai devine proprietarul bunurilor mancipate, rolul său limitându-se la sarcina de a transmite patrimoniul adevăraților moștenitori în conformitate cu voința exprimată de testator.

1.5.2 După dreptul pretorian testamentul cunoștea, de asemenea, trei forme :

a)testamentul nuncupativ ;

b)testamentul pretorian ;

c)testamentul militarilor .

a)Testamentul nuncupativ se făcea sub forma unei declarații, pronunțate cu voce tare în fața a șapte martori. Prin această declarație, testatorul aduce la cunoștință numele moștenitorilor și celelalte dispoziții de ultimă voință.

Această formă de testament era folosită de către persoanele surprinse de apropierea morții, sau de persoanele care nu știau carte.

b)Testamentul pretorian răspundea unor tendințe noi care se manifestau în societate, care mergeau împotriva unui formalism rigid.

Se lua în considerare un testament în care lipsea „mancipatio familiae” și declarația solemnă numită „mancipatio”. Era suficient pentru pretor să existe tablele cerate, scrise și legate cu un fir și sigilate cu pecețile a șapte martori, persoane care luau parte la testamentul „per aes et libram”, adică cele două părți, un libripens și cinci martori.

Pretorul acordă herezilor instituiți astfel posesiunea averii hereditare (“bonorum possessio”).Această „bonorum possessio” era cunoscută pe timpul lui Cicero.Însă, pretorul acordă o asemenea trimitere în posesie numai dacă nu există sau nu apar moștenitori legitimi cum ar fi de exemplu, fratele defunctului din același tată.

Testamentul pretorian a răspuns unei mai largi mase de posibili testatori, căci nu toți cetățenii cunoșteau sau neglijau să se conformeze regulilor dreptului civil în materie de formă a testamentelor.

c)Testamentul militarilor putea fi făcut oricum, fără a presupune o anumită condiție de formă, cu condiția ca voința testatorului să fie clar exprimată. Simplificarea formelor testamentului soldaților s-a justificat prin ignoranța lor în problemele de drept.

Dreptul de a dobândi dintr-un testament militareste acordat oricărei persoane, chiar celor oprite de legile caducare (Legea Iulia de maritandis ordinibus și Legea Papia Poppaea)

1.5.3 În epoca postclasică , materia formelor testamentare a cunoscut noi forme și anume:

a) testamentul prin declarația făcută înaintea autorităților judiciare sau municipale și depus în cancelaria orașului („apud acta conditum”);

b) testamentul dat în păstrarea cancelariei imperiale(„principi oblatum”);

c) testamentul tripartit („tripartitum”), care împrumuta reguli din dreptul civil, dreptul pretorian și din legislația imperială;

d)testamentul olograf, scris în întregime de mâna testatorului.

Secțiunea 2 Definire, terminologie, reglementare.

2.1 Moștenirea.

Potrivit art.557 alin.1 C. civ., „Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, prin moștenire legală sau testamentară …” (s.n.).

În literatura de specialitate este cunoscută și cea de-a treia formă de moștenire, moștenirea convențională.

Această formă a moștenirii, deși reglementată de Codul civil în art. 821,art. 933 și art.934, nu a prezentat importanță practică niciodată în dreptul nostru.Este cazul donației de bunuri viitoare, adică acele donații care au ca obiect o moștenire, o fracțiune din aceasta și bunuri individuale. Conform art.821 „ Donațiunea între viii pentru bunurile viitoare este revocabilă”. Cum donația de bunuri viitoare poate avea loc numai prin contractul de căsătorie, iar dispozițiile din Codul civil care reglementează acest contract au fost abrogate, prin intrarea în vigoare a Codului familiei face ca succesiunea convențională săfie practic inaplicabilă. Din dispozițiile de mai sus, rezultă că termenul de „succesiune” poate fi înțeles în două sensuri.

În sens larg, succesiunea este un mod de dobândire a proprietății inter vivos (de exemplu, prin contracte sau prescripție achizitivă).

În sens restrâns (sensul său propriu) succesiunea „este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă” (art. 953 C. civ.).

Din analiza definiției de mai sus rezultă că:

a) moștenirea este o transmisiune de patrimoniu;

b) obiectul transmisiunii este un patrimoniu (drepturi și obligații luate împreună);

c) transmisiunea se face de la o persoană decedată, către una sau mai multe persoane (fizice sau juridice);

d) persoana de la care se transmite moștenirea este numai o persoană fizică, regulile care guvernează moștenirea neputându-se aplica în cazul încetării existenței unei persoane juridice (pentru care operează reguli specifice);

e) persoanele care dobândesc moștenirea trebuie să fie în ființă (să existe), neavând relevanță dacă sunt persoane fizice, persoane juridice sau statul.

Conform prevederilor art. 953 NCC, moștenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă. Suntem în prezența unei definiții legale care utilizează termenul de „moștenire”, termen pe care în mod constant doctrina l-a consacrat ca fiind cu mult mai potrivit în privința transmisiunilor de mortis causa, față de termenul de succesiune, susceptibil de a avea mai multe înțelesuri.

Noul Cod Civil a adoptat termenul de „moștenire” (de exemplu, „Moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia” – art. 954 alin. 1 C. civ.), dar nu a renunțat nici la termenul de „succesiune” (de exemplu, moștenirile vacante se constată prin certificatul de „vacanță succesorală” – art. 553 alin. 2 C. civ.). Mai rar, în doctrină, în aceeași accepțiune se întâlnește și termenul de „ereditate”.

Nu au lipsit nici preocupările de unificare a terminologiei într-o viitoare legiferare cu toate că uniformizarea ar duce la sărăcirea expresiei în domeniu.Dacă termenii de moștenire, succesiune și ereditate sunt sinonimi, nu se pot, totuși, realiza aceleași construcții lingvistice specifice domeniului cu fiecare dintre ei. Se va spune, evident „reprezentare succesorală” (Capitolul II din Cartea a IV-a a noului Cod civil) și „rezerva succesorală” (Capitolul IV din Cartea a IV-a a noului Cod civil) „opțiune succesorală” (art. 1.103 NCC) deși s-ar putea spune și „ereditară” cu același înțeles, dar niciuna dintre sintagmele menționate nu se pot realiza cu noțiunea de „moștenire”. Varietatea termenilor conferă, așadar, mai largi posibilități de exprimare decât uniformizarea lor, care nu e de dorit.

Putem admite că, în principiu, în materia dreptului de moștenire, noțiunile de „moștenire” și „succesiune” sunt sinonime, folosirea lor diferențiată pe parcursul prezentei lucrări fiind dictată exclusiv din considerente de formă.

Prin moștenire, în sensul său restrâns (mortis causa) se poate înțelege: atât transmisiunea patrimoniului persoanei decedate, dar și masa succesorală (patrimoniul succesoral).

În principal, persoanele care interesează dreptul de moștenire sunt: persoana decedată (defunctul, al cărui patrimoniu se transmite) și persoana (persoanele) care dobândește (dobândesc) patrimoniul lăsat de defunct.

Defunctul (persoana despre a cărei moștenire este vorba) se mai numește și „autor” (de exemplu, autorul comun al comoștenitorilor), dar și de cuius, abreviere din formula dreptului roman „is de cuius succesionis (rebus) agitur” (cel despre a cărui moștenire/bunuri este vorba).

Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc, în general, moștenitori sau succesori (uneori urmași). În cazul moștenirii testamentare, cel care lasă moștenirea se numește testator, iar dobânditorul legatar (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular).

Precizăm că dreptul de moștenire a consacrat, de-a lungul timpului, o serie de termeni „aparent arhaici”, precum: „nevrednicia” succesorală, transmisiunea și împărțeala” moștenirii, „exheredarea” moștenirii etc.pe care noul Cod civil, fie le-a eliminat, fie le-a „modernizat”.

Apreciem că încercarea de cosmetizare (inconsecventă, uneori) a unor instituții intrate deja în limbajul juridic curent nu este de natură să aducă avantaje (ba, din contră).

2.2 Sediul Materiei.

Moștenirea este garantată prin dispozițiile art. 46 din Constituția României.: „Dreptul de moștenire este garantat” asigurându-se la nivel de principiu că acest drept poate fi realizat efectiv prin intervenția instituțiilor statului.

Cele mai importante reglementări sunt cuprinse în Codul civil, Cartea a IV-a, intitulată „Despre moștenire și liberalități”, Titlul I „Dispoziții referitoare la moștenire în general” (art. 953-962); Titlul II „Moștenirea legală” (art. 963-983); Titlul III „Liberalitățile” (art. 984-1099) și Titlul IV „Transmisiunea și partajul moștenirii” (art. 1100-1163).

Potrivit art. 91 din Legea nr. 71/2011, moștenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moștenirii (Codul civil de la 1864).diferite obiecte de reglementare.Amintim doar cu titlu de exemplu Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările ulterioare, Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, Legea locuinței nr.114/1996, republicată,cu modificările și completările ulterioare, Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe,cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Pe lângă Codul civil mai există o multitudine de legi speciale în care sunt reglementate unele probleme referitoare la succesiune și anume:

Legea numărul 319 / 1944 pentru dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor ;

Codul familiei ;

Legea numărul 603 / 1943 privind simplificarea procedurii împărțelii judiciare;

-Decretul numărul 40 / 1953 privitor la procedura succesorală notarială ;

Decretul numărul 32 / 1954 pentru punerea în aplicare a Decretului numărul 31 / 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice ;

Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924 ;

Decretul numărul 377/ 1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de Stat ;

Decretul numărul 167 / 1958 privitor la prescripția extinctivă

Legea numărul 18 / 1991 privind fondul funciar ;

Legea numărul 105 / 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat .

Succesiunea în general prezintă o foarte mare importanță în economie și politică, iar dacă despre existența în sine a dreptului de moștenire nu sunt probleme, soluțiile legislative vor diferi în funcție de diversitatea concepțiilor politice și sociale.

Din punctul nostru de vedere, mai ales în condițiile de astăzi ale României , instituția moștenirii a devenit una din instituțiile fundamentale ale dreptului civil.

Secțiunea 3 Felurile moștenirii.

Potrivit art.955 alin.1 C. civ., patrimoniul succesoral „se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament” (s.n.).

În consecință, după izvorul vocației succesorale a celor care dobândesc patrimoniul defunctului, moștenirea este de două feluri: legală și testamentară.

3.1 Moștenirea legală.

Moștenirea este legală când transmisiunea mortis causa a patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii

Moștenirea legală intervine, de regulă, numai în cazul în care cel care lasă moștenirea nu a dispus în timpul vieții de averea sa prin testament.

Moștenirea este legală și în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde întreaga masă succesorală ori cuprinde alte dispoziții decât cele referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral (de exemplu, înlăturarea de la moștenire a unei rude etc.).

În acest din urmă caz, dacă cel înlăturat este moștenitor rezervatar, el va culege totuși o parte din moștenire împotriva voinței testatorului, în calitate de moștenitor legal rezervatar. Astfel, o parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală (art. 955 alin. 2 C. civ.).

Rezultă că moștenirea este legală atunci când patrimoniul succesoral se transmite persoanelor stabilite de lege (în ordinea și în cote strict determinate). Moștenitorii legali pot fi: universali, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În doctrină, moștenirea legală mai este cunoscută ca moștenire ab intestat (când defunctul nu a lăsat testament).

De menționat că termenul de moștenire ab intestat nu mai păstrează semnificația și nici dimensiunea din dreptul roman, care a consacrat-o (în sensul că, în dreptul nostru, nu mai constituie o excepție).

Elemente de drept comparat:

Dreptul curumiar englez este necodificat, este format din jurisprudență, doctrine și cutume. Din Common Law of England se desprinde conceptul bazat pe dreptul englez contemporat, dar și cele de origine romană si feudală. Anglia fiind un stat membru al Uniuii Europene, a transpus în legislația sa, directive comunitare prin adoptarea unor legi. Prin aceste legi au fost introduse dispozițiile unor convenții internaționale. Ca de exemplu, Wills Act din 1963 a introdus Convenția de la Haga din 1961, conflictele de legi în materie de formă a dispozițiilor testamentare. Moștenirea legală se referă la inexistența unui testament, sau când testatorul nu a dispus asupra întregii sale averi. După defunct rămâne soțul supraviețuitor și copii, mai întai se atribuie soțului supraviețuitor 125.000 lire sterline sau bunuri, din activul net, după plata impozitului succesoral. Potrivit regulii succesiunii ab infestat îl favorizează pe soțul supraviețuitor. Conform reformei din 1995, soțul supraviețuitor trebuie să supraviețuiasca lui de cujus cel puțin 28 de zile. Dacă nu există soț sau copii, activul net este cules de parinții în părți egale. Dacă nici aceștia nu există se cheamă în ordine frații și surorile apoi unchii și mătușile.

3.2. Moștenirea testamentară.

Moștenirea este testamentară în cazul în care transmiterea patrimoniului defunctului (sau o parte a acestuia) are loc în temeiul voinței testatorului, manifestată prin testament.

Persoanele desemnate de testator să culeagă moștenirea se numesc legatari.

Legatarul poate fi de asemenea: universal (cu vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct), cu titlu universal (cu vocație la o fracțiune din masa succesorală) și cu titlu particular (cu vocație la bunuri singulare, anume determinate).

3.3 Coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.

Cele două feluri de moșteniri prevăzute de art.955 alin.1 C. civ. nu se exclud reciproc, ci moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară.

Potrivit art.955 alin. (2) NCC, patrimoniul succesoral se poate transmite prin moștenire testamentară pentru ceea ce s-a dispus prin testament și prin moștenirea legală pentru diferența necuprinsă în testament sau pentru partea cuprinsă în testament, dar care nu poate fi executată sau a fost redusă. Rezultă, așadar, că cele două forme de moștenire nu se exclud reciproc, ci pot să coexiste.

Speța.

De cuiusa făcut un testament prin care a lăsat toate bunurile sale unui anumit legatar (legat cu titlu particular), iar cele două legate luate împreună nu epuizează întreagă masă succesorală. În această situație moștenirea va fi testamentară pentru ceea ce este cuprins în cele două legate și legală pentru diferență.

Menționăm că moștenirea va fi testamentară numai în limita legatelor care pot fi executate în mod concret, deci nu sunt ineficace.

Dacă, în exemplu luat, unul dintre legatari renunță la legat (iar testatorul nu a dispus astfel printr-o substituție vulgară), partea de moștenire cuprinsă în legatul ineficace se va cumula cu diferență de care nu s-a duspus și se va împarți potrivit regulilor moștenirii legale.

De exemplu, dacă defunctul a dispus prin testament numai de o parte din bunurile sale, cealaltă parte, de care el nu a dispus, se va atribui moștenitorilor legali; tot astfel, atunci când legatele istituite depășesc cotitatea disponibilă, dacă există moștenitori rezervatari aceștia vor culege rezervă succesorală în temeiul legii, iar legatari vor dobândi cotitatea disponibilă, una și aceeași persoană poate dobândi efectiv o parte dinmostenire în temeiul legii (ca moștenitor rezervatar ), iar altă parte în temeiul testamentului (ca legatar).

Dacă testatorul a făcut un legat (sau mai multe) cu titlu universal, dar care nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (de exemplu, a lăsat numai 1/2 sau 3/4 din patrimoniu), devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatului (sau legatelor) și legală pentru restul neacoperit.

De asemenea, în cazul în care de cuius a făcut un testament prin care a dispus de unicul bun imobil pe care îl avea în propietate (legat cu titlu particular, dar care epuizează întreagă masă succesorală) și există moștenitori rezervatari, iar aceștia solicita reductiunea legatului excesiv, moștenirea va fi testamentară în limita cotității disponibile și legală în limita rezervei succesorale.

Dacă, în acest ultim exemplu, nu ar exista moștenitori rezervatari sau ar exista, dar nu ar cere reducțiunea, moștenirea ar fi doar testamentară. Rezultă prin urmare, că moștenirea testamentară poate să înlăture moștenirea legală, dar numai dacă legatele testament făcute de către de cuius epuizează întreagă masă succesorală și nu există moștenitori rezervatari sau, deși există nu solicită reducțiunea legatelor excesive.

În consecință, moștenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă:

a) testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali care împreună au vocație la întreaga moștenire;

b) nu există moștenitori rezervatari.

În concluzie, prin dispozițiile art.955 alin. 2 C. civ., o persoană poate să culeagă o parte din moștenire în calitate de legatar și o altă parte în calitate de moștenitor legal (deci, același moștenitor poate să cumuleze cele două calități).

3.4. Coexistența calității de moștenitor legal cu cea de moștenitor testamentar.

Este posibil ca, în cazul practicii, aceeași persoană să cumuleze la aceeași moștenire atât calitatea de moștenitor legal, cât și pe cea de moștenitor testamentar.

De exemplu, de cuius gratifica printr-unlegat testamentar cu titlu particular pe unul dintre moștenitorii săi legali. Dacă acest legat nu epuizează întreaga masă succesorală, iar moștenitorul legal are și vocație concretă la moștenire, în baza legii, la diferența de care nu s-a dispus, aceasta va veni în calitate de moștenitor testamentar și va culege legatul, precum și în calitate de moștenitor legal și va culege o cotă-parte din ceea ce mai rămâne.

În cazul în care moștenitorul cumulează cele două calități, de moștenitor legal și de moștenitor testamentar, el are pentru fiecare dintre ele un drept de opțiune distinct, putând să opteze diferit: să accepte legatul și să renunțe la moștenirea legală sau invers [art. 1102 alin. (1) și (2) teză I NCC]. Totuși, dacă, deși nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că defunctul a dorit să diminueze cota care i s-ar fi cuvenit legatarului ca moștenitor legal, aceasta din urmă poate opta doar legatar[art. 1102 alin. (2) teza a II-a NCC].

În concluzie apreciem că așa cum moștenirea legală se poate aplica în același timp, într-o situație dată cu moștenirea testamentară la fel o persoană poate avea în același timp, într-o situație dată, atât calitatea de moștenitor legal cât și de moștenitor testamentar.

Capitolul IIConsiderații Generale cu Privire la Devoluțiunea Succesorală Testamentară.

Secțiunea 1 Testamentul.

Moștenirea legală și moștenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând coexista.Voința defunctului de a deroga de la regulile moștenirii legale se concretizează în testament Voința testatorului nu poate fi discreționară, fapt ce implică analizarea limitelor dreptului de a dispune mortis causa de bunurile succesorale.

1.1 Noțiunea testamentului.

Potrivit art.955 alin.1 C. civ., patrimoniul succesoral se transmite prin moștenire legală, dacă defunctul „nu a dispus altfel prin testament”.

Persoanelor fizice le este permis prin lege ca printr-un act juridic numit testament să dispună pentru cauză de moarte.

Dreptul persoanelor de a dispune prin testament nu este nelimitat, legea stabilind anumite limite în care persoana care face testamentul (testatorul) poatesă dispună de averea sa pentru cauză de moarte. În interiorul acestor limite există însă libertate testamentară.

Potrivit art. 1034 C. civ., „Testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”.

Codul Civil vechi definea testamentul prin art. 802 ca fiind: ''un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetarii sale din viată, de tot sau de o parte din avutul sau''.

În literatura juridica anterioară Noului Cod Civil s-a precizat că testamentul nu trebuie confundat cu legatul, deoarece dispozițiile referitoare la soarta bunurilor moștenirii nu epuizează conținutul noțiunii de testament, aceasta putând să conțină – pe lângă legate- și o serie întreagă de alte dispoziții de ultimă voință. În realitate, s-a menționat, testamentul trebuie privit și definit ca fiind ''o simplă formă'' un tipar în care se îmbracă o pluralitate de acte juridice de sine-stătătoare, fiecare act având regimul său juridic propriu și distinct .

La definiția dată de Codul civil 2011 adăugăm că dispoziția testatorului privește, în primul rând, patrimoniul lăsat la încetarea din viață (drepturi și obligații), dar și manifestări de voință (accesorii).

Noțiunea de testament a fost cunoscută și în dreptul roman. Definiția pe care dreptul roman o dădea testamentului era însă mai largă. Ea nu se mulțumea să cuprindă numai dispozițiile referitoare la bunuri, ci avea ca obiect dispoziții de ultimă voință de orice fel (chiar dacă nu aveau caracter patrimonial).

1.2 Sediul Materiei.

Testamentul este reglementat în Codul Civil, Cartea a IV-a „Despre moștenire și liberalități”, Titlul III „Liberalitățile”, Capitolul III „Testamentul”, art. 1034-1085.

În situația conflictului de legi, precizăm că în materia validității testamentului este aplicabilă legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic mortis causa, chiar dacă decesul a intervenit după data de 1 octombrie 2011 (art. 6 alin. 3 C. civ.).

1.3 Caracterele juridice ale testamentului.

Testamentul este un act juridic special. Potrivit dispozițiilor art. 1034 C. civ., testamentul are următoarele caractere juridice:

– este un act juridic; adică o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, în consecință, trebuie să îndeplinească condițiile de validitate prevăzute pentru orice act juridic civil.

Fiind în același timp și o liberalitate, testamentul trebuie să îndeplinească și condițiile prevăzute de lege pentru liberalități (art. 984 alin. 2 C. civ.).

– este un act juridic unilateral, deci exprimă voința unei singure persoane (a testatorului) și produce, de regulă, efectele juridice urmărite de aceasta.

Valabilitatea și efectele testamentului nu depind însă de acceptarea sau neacceptarea ulterioară a acestuia de către legatari.

– este un act juridic personal, care, spre deosebire de alte acte juridice care pot fi încheiate și prin reprezentare sau cu asistarea ocrotitorului legal (de exemplu, a tutorelui), nu poate fi încheiat decât personal.

Rezultă că, dacă o persoană nu are dreptul să facă un testament, nicio altă persoană nu va putea încheia acest act juridic în locul său. Așa cum s-a arătat, chiar dacă testatorul primește consultații de la o altă persoană (avocat), în vederea redactării testamentului, el trebuie să exprime voința sa personală.

– este un act juridic solemn, astfel că voința testatorului trebuie să fie manifestată în formele anume prevăzute de lege (sub sancțiunea nulității absolute).

Nu este însă obligatoriu ca testamentul să fie realizat în formă autentică (poate fi și olograf).

– este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa).

Deși este valabil încheiat încă din momentul redactării sale, el va produce efecte juridice numai după moartea testatorului.

– este un act juridic revocabil. Cât timp se află în viață, testatorul poate reveni asupra manifestării sale de voință mortis causa, modificând sau anulând dispozițiile unui testament anterior încheiat.

Revocabilitatea este de esența testamentului, în sensul că testatorul nu poate renunța la acest drept, orice clauză de renunțare la dreptul de revocare fiind nulă.

Dreptul testatorului de a revoca liberalitatea samortis causa este discreționar și nesusceptibil de abuz, întrucât îi dă libertatea absolută de a reveni oricând și oricât dorește asupra testamentului.Ca o caracteristică generală, testamentul este un act juridic exceptional (formă juridică), ce se deosebește de toate celelalte acte juridice civile.

1.4 Cuprinsul testamentului.

Potrivit art. 1035 C. civ., cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de dispoziție cu titlu gratuit privitoare la bunurile pe care testatorul le va lăsa la moartea sa, adică legatele.

Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o fracțiune din acesta sau bunuri individualizate.

Rezultă că testamentul conține dizpoziții referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din aceasta, precum și la desemnarea directă sau indirectă a legatarului.

Cu alte cuvinte, testamentul cuprinde, în primul rand, legate, întrucât ca act juridic, este menit să asigure devoluțiunea bunurilor sale lăsate de de cuius potrivit voinței sale, iar nu potrivit regulilor moștenirii legale.

Testamentul poate cuprinde însă și alte dispoziții de ultimă voință:

– sarcini impuse legatarului, respectiv obligații prevăzute în sarcina legatarului ce micșorează emolumentul liberalității testamentare..

– exheredări (dezmoșteniri), adică înlăturarea de la moștenire.

Legea limitează posibilitatea exheredării, în sensul că moștenitorii rezervatari nu pot fi înlăturați cu desăvârșire de la moștenire;

– desemnarea unor executori testamentari, adică a unor persoane care să vegheze la executarea dispozițiilor testamentare;

– revocarea dispozițiilor unui testament anterior;

– dispoziții referitoare la partaj (un partaj de ascendent), adică imparțeala făcută de testator între descendenții săi a bunurilor moștenirii sau a unei părți din aceste bunuri.

– recunoașterea unui copil din afara căsătoriei;

– dispoziții cu privire la funeralii și înmormântare.

– în principiu, orice alte dispoziții de ultimă voință a testatorului (de exemplu, recunoașterea unei datorii sau a unui drept).

Lista dispozițiilor de ultimă voință a testatorului nu se încheie aici, întrucât mai pot fi incluse și altele (de exemplu, retractarea revocării dispozițiilor unui testament anterior).

De asemenea, nulitatea unuia dintre acte de voință – independente- cuprinse în același testament; de exemplu, dacă testamentul cuprinde atât legate cât și un partaj ascendent, legatele pot fi valabile și vor produce efecte juridice, chiar partajului de ascendent ar fi lovit de nulitate absolută.

După analiza cuprinsului acestui act juridic, se pune întrebarea dacă definiția dată testamentului de art. 1034 C. civ. este acoperitoare.

În doctrina anterioară adoptării noului Cod civil, s-a reținut că definiția dată testamentului, de Codul Civil 1864, este de fapt o definiție a legatului (cel mai important element cuprins în testament), și nu una propriu-zisă a testamentului (deoarece viza exclusiv transmiterea patrimoniului, nu și celelalte dispoziții de natură nepatrimonială, precum sunt recunoașterea unui copil sau desemnarea unui executor testamentar etc.).

Receptiv la critica de mai sus, noul Cod Civil a definit testamentul în general (uitând în schimb că transmisiunea patrimoniului succesoral este totuși, principală).

Sub aspectul naturii juridice, în doctrină s-a apreciat că testamentul este mai mult decât un simplu act juridic, și anume o formă juridică ce poate cuprinde diferite acte juridice cu regim juridic deosebit.

Evident că interpretarea „testamentul – formă juridică” (de neînțeles în raporturile juridice inter vivos) a fost posibilă numai pentru că ne aflăm în materia specială, a actelor juridice mortis causa.

Concluzia de mai sus este importantă și produce efecte pe măsură. De exemplu, se admite că nulitatea unei dispoziții testamentare nu atrage după sine și nulitatea altor dispoziții testamentare. Astfel, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru forma testamentului, acesta va fi nul absolut, însă unele acte juridice cu regim juridic separat pot rămâne valabile (de exemplu, recunoașterea unui copil).

Practica judiciară a apreciat că, atunci când unul dintre legate nu este valabil (de exemplu, constituie o substituție fideicomisară), testamentul va fi sancționat cu nulitatea parțială. Ne exprimăm rezerva cu privire la soluția instanței, deoarece doctrina este unanimă în a opina că acest caz nu constituie nulitate parțială.

1.5. Interpretarea testamentului

Potrivit art.1039 alin.1 C. civ., regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile și testamentului, în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia.

Elementele extrinseci insctisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijina pe cele intrinseci (art. 1039 alin.2).

Legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi facut în compensația creanței sale (art.1039 alin.3).

Secțiunea 2.Condițiile validității testamentului.

Testamentul, fiind un act juridic, trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale actului juridic în general: capacitatea de a încheia actul în cauză, consimțământul valabil, obiect determinat și licit, iar cauza să existe, să fie licită și morală.

De asemenea, testamentul fiind un act juridic solemn, voința testatorului trebuie exprimată în una dintre formele prevăzute de lege.

Așa fiind, vom analiză mai jos, pe scurt, condițiile de fond și condițiile de formă ale validității testamentului.

Condițiile de fond sunt cele care privesc conținutul actului juridic, iar condițiile de formă sunt cele care se referă la exteriorizarea voinței.

2.1 Condiții de fond.

Ca orice act juridic, pentru a fi valabil încheiat, testamentul trebuie să îndeplinească condițiile generale de fond și de formă, cerute de lege.

Condițiile de fond specifice testamentului sunt: capacitatea de a dispune și a primi prin testament, voința liberă și neviciată a testatorului și cauza valabilă a actului juridic.

2.1.1. Capacitatea.

Pentru ca dispoziția testamentară să fie valabilă, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin liberalități (legate), sau alte acte juridice cuprinse în testament, iar persoana care beneficiază de dispoziția testamentară să aibă capacitatea de a primi.

a) Regula este aceea că orice persoană poate face și primi liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea (art. 987 alin.1).

Condiția capacității de a dispune prin liberalități trebuie îndeplinită la data la care dispunatorul își exprimă consimțământul (art. 987 alin.2)

Condiția capacității de a primi un legat trebuie îndeplinită la data deschiderii testatorului (art 987 alin.4).

Capacitatea de a dispune prin testament și de a primi legate constituie regula în materie. Fac excepție de la această regulă persoanele pe care legea le consideră incapabile.

b) Incapacitatea de a dispune prin testament este prevăzută de lege pentru minorii care nu au împlinit 14 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească.Aceste persoane, sub nicio formă, nu pot face testament (nici prin reprezentare, nici cu încuviințarea ocrotitorilor legali și, evident, nici personal).

De precizat că minorul între 14-18 ani are capacitate de exercițiu restrânsă și, în principiu,poate încheia personal acte juridice, cu încuviințarea părinților sau, după caz, cu încuviințarea scrisă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă (art. 41 alin. 2 C. civ.).

Potrivit art.146 alin.3 C. civ., „minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale”. Tot astfel, art. 988 alin. 1 C. civ. dispune că persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă „nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități”. În lipsa unei dispoziții exprese, apreciem că interdicția de mai sus este aplicabilă și legatelor cuprinse în testament (ca liberalități mortis causa). În consecință, minorul nu poate dispune prin testament.

Sancțiunea nerespectării capacității de a dispune a testatorului este nulitatea relativă, iar dreptul la acțiune al moștenitorilor este supus termenului general de prescripție.

Adăugăm că „nici chiar după dobândirea capacității depline de exercițiu persoana nu poate dispune prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa”. Se exceptează situația în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului (art. 988 alin. 2 C. civ.).

În cazul în care minorul se căsătorește și dobândește capacitate de exercițiu deplină, el va putea să încheie valabil liberalități (donații și testamente). Tot astfel, va putea dispune prin testament și minorul care a împlinit vârsta de 16 ani și care a dobândit capacitate de exercițiu anticipată, acordată de instanța de tutelă pentru motive temeinice (art. 40 C. civ.).

Persoana pusă sub interdicție judecătorească, nu poate să dispună prin testament deoarece este asimilată cu minorul sub vârstă de 14 ani, adică cu cel lipsit de capacitate de exercițiu (art.988 alin.1). Incapacitatea interzisului este totală și permanentă. Cât timp interdicția nu a fost ridicată, imterzisul nu are capacitatea de a testa, nici măcar în intervalele de luciditate, dacă acestea ar exista.

Întrucât incapacitățile de a dispune prin testament au ca scop protecția voinței incapabilului și a intereselor familiei sale, nefiind în joc interesele de ordine publică, încălcarea lor este sancționată cu nulitatea relativă a testamentului (art.44 alin.1, art.988 alin.2).

c) Incapacitatea de a primi legate derivă din incapacitățile generale de a primi liberalități, dar legea instituie și incapacități speciale în materia legatelor (art. 991 C. civ.).

Potrivit art. 990 C. civ., sunt anulabile liberalitățile „făcute medicilor, farmaciștilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului” (s.n.).

Incapacitatea se întemeiază pe o prezumție absolută de sugestie și captație, motiv pentru care medicul sau farmacistul nu ar putea face dovada că liberalitatea este opera unei voințe libere.

În doctrină s-a opinat că legatarul (medicul sau farmacistul) trebuie să-l fi tratat pe bolnavul testator, iar tratamentul să fi fost continuu.

Dispozițiile de mai sus sunt aplicabile și în privința preoților sau a altor persoane care acordau asistență religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. Dispozițiile art.990 alin.(1) și (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

Ca excepție, liberalitățile sunt valabile, dacă (în situația de mai sus) au fost făcute:

– soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați;

– altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la încheierea actului, donatorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați.

Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența testamentului.

În cazul în care „dispunătorul s-a restabilit”, legatul devine valabil (art. 990 alin. 5 C. civ.).

Potrivit art. 991 C. civ., sunt relativ incapabili de a primi prin legat:

– notarul public care a autentificat testamentul;

– interpretul care a participat la procedura de autentificare a testamentului;

– martorii, care au asistat la autentificarea testamentului (ordinar sau privilegiat);

– agenții instrumentatori în cazul testamentelor privilegiate;

– persoanele care au acordat legal asistență juridică la redactarea testamentului.

Sancțiunea nerespectării incapacității de a primi legatul estenulitatea relativă. Momentul în funcție de care se apreciază incapacitatea este data deschiderii moștenirii.

Sancționarea încălcării incapacităților de a primi prin testament este nulitatea relativă. Sancțiunea nulității relative prevăzute la art.988 alin.2, 990 și 991, se aplică și liberalităților făcute unei persoane interpuse.

Datorită dificultății de dovadă a simulației prin interpunere de persoane, art. 992 alin.2, prevede că sunt prezumate, până la proba contrară ca fiind persoane interpuse: ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane.

2.1.2 Consimțământul.

Pentru ca dispozițiile testamentare să fie valabile, nu este suficient ca testatorul să aibă capacitatea de a dispune, ci este necesar ca voința acestuia să nu fie afectată de vreun viciu de consimțământ (eroarea, dolul sau violența; problema leziunii nu se pune în această materie, deoarece dispozițiile testamentare nu sunt acte juridice bilaterale, cu titlu oneros sau comutativ).

Voința testatorului, liberă și neviciată. Persoanele care nu au o voință conștientă în momentul încheierii testamentului nu pot dispune prin testament, chiar dacă nu sunt puse sub interdicție.

Astfel, testamentul este valabil, numai dacă testatorul „a avut discernământ”și „consimțământul său nu a fost viciat” (art. 1038 C. civ.).

Cu privire la discernământ, în literatură juridică anterioară NCC s-a arătat că există și cazuri când o persoană, deplin capabilă de a dispune prin testament, în fapt să fie lipsită temporar de discernământul necesar pentru a dispune prin testament (din cauza alienației sau debilității mintale, ori datorită unei cauze vremelnice că stare de boală, hipnoză, somnambulism, beție alcoolică, folosirea de stupefiante etc.).

Lipsa discernământului atrage nevalabilitatea testamentului deoarece testatorul nu are puterea de a aprecia efectele juridice ale manifestării sale de voință. De asemenea, în practica juridică s-a hotărât ca ''pentru validitatea testamentului este necesar, între altele, ca dispunatorul să aibă discernământ în momentul în care îl întocmește…''.

Lipsa de discernământ trebuie să fie dovedită în mod neechivoc prin probe concludente.

În consecință, în materie testamentară nu este suficient ca testatorul să aibă capacitate de exercițiu deplină recunoscută de lege, ci mai trebuie să fi „avut discernământ”la momentul încheierii testamentului.

În principiu, voința testatorului poate fi viciată prin eroare, dol sau violență (caz în care se vor aplica regulile dreptului comun).

Particularități în materie prezintă însă numai dolul, căci el este viciul cel mai frecvent și care capătă o înfățișare deosebită.

Potrivit art. 1214 alin.1 NCC., ''consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie''.

Subliniem că noua reglementare a renunțat la distincția care se făcea în dreptul privat roman dolus malus (dolul grav) și dolus bous (dolul ușor), distincție care a fost preluată și în doctrina noastră corespunzătoare reglementării anterioară, care deosebea, după consecințele pe care le are, sau nu asupra valabilității actului juridic, între dolul principal și dolul incident.

În materia de testament, dolul se manifestă sub formă de captație sau sugestie, adică de manevre folosite pentru a determina pe dispunător să facă o liberalitate pe care altfel nu ar face-o și nici nu ar avea motiv să o facă.

Captațiaeste folosirea de manopere dolosive, în scopul de a înșela buna-credință a testatorului, pentru a-l determina să facă o liberalitate, fără de care nu ar fi făcut-o.

Sugestiaeste folosirea unor mijloace nepermise, în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate, pe care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă.

De menționat că sugestia sau captația constituie o formă a dolului și va produce anularea liberalității numai dacă s-au folosit manevre viclene sau frauduloase. Acestea ar putea fi: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenței sale, îndepărtarea rudelor și a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuz de influență sau de autoritate etc.

În lipsa unor manevre (din categoria celor precizate mai sus), arătăm că simpla simulare fățarnică a unor sentimente de afecțiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poate legitima anularea testamentului.

De precizat că dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta (art. 1038 alin. 2 C. civ.).

Sancțiunea aplicabilă în cazul viciilor de consimțământ este nulitatea relativă. Viciile de consimțământ pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.deosebire de probă erorii, dovadă dolului este mai ușor de făcută datorită elementului său material.

2.1.3. Cauza

În literatura de specialitate cc din 1864, regulă, prin cauză (scop), se înțelege obiectivul urmărit la încheierea actului. Se mai sublinia căîn structura cauzei actului intră două elemente, anume scopul imediat și scopul mediat.

NCC nu a reținut această concepție, nedefinind cauza și prin luarea în considerare a scopului imediat.Astfel, potrivit art. 1235 CC, cauza actului juridic civil este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

Cauza valabilă a actului juridic are la bază intenția liberală (animus donandi) de a da, fără a urmări să primească ceva în schimb. Intenția de a gratifica este cauza abstractă și obiectivă a oricărei obligații cu titlu gratuit, este voința dispunătorului de a juca rolul testatorului.

Cauza trebuie să existe, să fie licită și morală.

Cauza ilicită și imorală atrage după sine nulitatea absolută a testamentului (dacă este comună sau cealaltă parte a cunoscut-o sau, după caz, trebuia s-o cunoască).

Argumentul per a contrario nu ar fi suficient pentru a stabili soartă unuiact căruia doar una dintre părți a urmărit un scop ilicit, iar cealaltă parte nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască această împrejurare s-ar putea concluziona în sensul nulității relative.

Cauza esteilicită când este contrară legii și ordinei publice.

Cauza esteimorală când este contrară bunelor moravuri.

2.1.4. Obiectul

În docrina corespunzătoare reglementării anterioare, ca regulă, prin obiect al actului se înțelege conduita părților.

Obiectul constituie o condiție de fond, esențială, de valabilitate.

Pentru ca dispozițiile testamentare, ca acte juridice, să fie valabile, ele trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil, prevăzută de art.1179 alin. 1 pct. 3 NCC.Un act juridic civil care nu ar avea ca obiect o operațiune juridică determinată ar fi lovit de nulitate absolută, nefiind suficient nici măcar o operațiune juridică determinabilă. Prestația (acțiune sau abstențiune) trebuie să fie determinată sau cel puțin determinabilă (susceptibilă de a fi determinată) la momentul încheierii actului juridic, ca, de altfel, și obiectul derivat (bunul).

Obiectul să fie licit, această cerință este prevăzută de art. 1225 alin.2 NCC, și de art.1226 alin.2 NCC.Cu referire la operațiunea juridică, art.1225 alin. 3NCC, dispune că ,,obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice și bunelor moravuri”.

Să fie în circuitul civil; obiectul legatului poate fi și un bun viitor, care nu există în momentul testării, cu excepția unei moșteniri viitoare.

2.2 Condiții de formă.

Condițiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt: obligativitatea formei scrise și obligativitatea testamentului separat (oprirea testamentului conjunctiv).

Scopul formei imperative este de a asigura atât libera manifestare a voinței testatorului, cât și certitudinea declarației sale de ultimă voință.

Nerespectarea formelor strict prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității absolute (formă cerută ad validitatem).

Aceeași sancțiune se aplică și codicilului (în caz de nerespectare a formei prevăzute de lege pentru testament). Astfel, pentru a fi valabil, codicilul trebuie să îndeplinească aceleași condiții de validitate ca și actul juridic principal (pe care îl însoțește).

Codicilul este înscrisul ce cuprinde dispoziții de ultimă voință care alcătuiesc adaosul, suplimentul sau accesoriul unei dispoziții testamentare anterioare.

Dispoziția testamentară este, în concluzie, un act juridic solemn (ceea ce nu înseamnă că va trebui îmbrăcată întotdeauna în formă autentică).

Legiuitorul (art. 1040-1050 C. civ.) permite testatorului să aleagă între trei forme de testament numite „ordinare”, trei testament autentice simplificate („testamentele privilegiate”) și alte două forme simplificate de testamente.

2.2.1 Forma scrisă.

În dreptul nostru, legea recunoaște valabilitatea oricărui testament numai dacă a fost făcut în formă scrisă.

Testamentul oral sau verbal (cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de nuncupativ) nu este valabil în dreptul nostru (indiferent de numărul martorilor care l-ar putea confirma).

Ce se va întâmpla dacă o persoană ar pretinde că este împiedicată de o terță persoană sau de forța majoră să prezinte instanței judecătorești un testament scris (prin care a fost desemnată legatar)?

În această ipoteză, se disting două situații:

a) Când reclamantul pretinde că forța majoră sau terța persoană l-au împiedicat pe testator să își exprime voința de a-l gratifica într-una dintre formele testamentare scrise (de pildă, din cauza bolii a fost în imposibilitate fizică de a scrie testamentul), apreciem că manifestarea de ultimă voință a defunctului, chiar dacă este probată de reclamant cu martori, nu întrunește condițiile de formă pentru testament.

b) Când reclamantul pretinde că un înscris testamentar valabil a existat, dar că a dispărut ulterior prin pierdere, distrugere sau dosire, soluția depinde de situația în care s-a aflat testatorul, și anume: a cunoscut sau nu despre pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului?

În situația în care testatorul a cunoscut pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului, se consideră că ne aflăm în cazul unei revocări tacite a legatelor cuprinse în înscris, întrucât acesta putea să refacă testamentul, făcând astfel dovada stăruinței sale în intenția de a face o liberalitate.

Dacă însă testamentul a fost distrus sau dosit fără știința autorului sau după moartea acestuia, fie prin fapta unei terțe persoane, fie printr-un caz de forță majoră, legatarul va putea dovedi prin orice mijloc de probă existența și cuprinsul testamentului valabil încheiat.

2.2.2. Obligativitatea testamentului separat. Oprirea testamentului reciproc.

A doua regulă de formă comună tuturor testamentelor este cea care oprește testamentul reciproc (art. 1036 C. civ.).

Legea interzice ca două persoane să testeze prin același act una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terțe persoane (testamentul conjunctiv).Interdicția impusă de Codul civil se justifică prin preocuparea legiuitorului de a garanta caracterul unilateral și personal al testamentului, dar mai ales caracterul prin esență revocabil al acestuia.

Fără această interdicție, fiecare testator nu ar putea revoca propriile sale dispoziții fără consimțământul celorlalți.

În practică, problema se pune în fața notarului public, când soții solicită să facă un testament unul în favoarea celuilalt prin același act, pentru ca niciunul să nu îl poată revoca fără consimțământul celuilalt.

Interdicția testamentului reciproc (conjunctiv) se justifică prin aceea că, în materie de testament nu se pot lua măsuri de siguranță, întrucât acestea ar contraveni, atât libertății testatorului de a reveni asupra manifestării sale de voință pentru cauză de moarte, cât și caracterului unilateral și personal al testamentului.

2.2.3. Sancțiunea nerespectării formei testamentului.

Nerespectarea condițiilor de formă cerute pentru orice fel de testament este nulitatea absolută și va putea fi invocată de orice persoană interesată (art. 1041 și urm. C. civ.).

În cadrul conversiunii formei testamentare, un „testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară” (art. 1050, art. 1260 alin. 1 C. civ.).

Cu alte cuvinte, același testament poate fi nul pentru vicii ale uneia dintre formele prevăzute de lege și valabil dacă întrunește condițiile altei forme. De exemplu, testamentul autentic nul pentru vicii de formă poate avea valoare de testament olograf valabil dacă este scris în întregime, datat și semnat de testator.

În doctrină s-a apreciat că sancțiunea nulității absolute este atenuată în anumite situații. Astfel, testamentul nul pentru vicii de formă dă naștere unei obligații imperfecte (naturale) în sarcina moștenitorilor defunctului, care poate constitui cauza unei obligații civile perfecte pe care și-o asumă un moștenitor de a executa ultima voință a defunctului (cu toate că testamentul este nul).

În contextul de mai sus, moștenitorul care, voluntar și în cunoștință de cauză, execută legatul făcut printr-un testament nul pentru vicii de formă nu se mai poate prevala de nulitatea acelui legat.

Capitolul IIIFelurile Testamentului.

Comform legistlației în vigoare din țara noastră, pentru ca o persoana să poata testa trebuie să-și manifeste dorința în scris având posibilitatea de a alege, în funcție de împrejurări, între mai multe feluri de testamente, pentru fiecare în parte prevăzându-se anumite reguli speciale de formă, a căror nerespectare atrage după sine, în condițiile și limitele arătate, nulitatea absolută a dispozițiilor testamentare.

În dreptul nostru sunt cunoscute trei categorii de testament în care autorul își poate manifesta ultima sa voință:

– testamentele ordinare, încheiate în condiții normale, obișnuite pe care testatorul le încheie în condiții normale, din categoria testamentelor ordinare fac parte: testamentul olograf și testamentul autentic.

– testamentele privilegiate, încheiate în cazuri exceptionale; pe care testatorul le încheie numai în situații excepționale: din categoria testamentelor privilegiate fac parte cele menționate la art. 1047 alin.din noul Cod Civil.

– alte forme testamentare speciale permise de lege cum ar fi: testamentul sumelor și valorilor depozitate, testamentul cetățenilor români aflați în străinătate.

Secțiunea 1. Testamentele ordinare.

Din categoria testamentelor ordinare fac parte: testamentul olograf si testamentul autentic (art. 1040 C. civ.).

1.2 Testamentul olograf.

1.2.1 Notiune

Potrivit art. 1041 C. civ., testamentul olograf trebuie să fie în întregime scris, datat și semnat de mâna testatorului (art. 1041 C. civ.) .

Testamentul olograf prezintă următoarele avantaje:

– este supus formalităților celor mai simple;

– poate fi făcut oriunde, oricând și fără ajutorul nimănui;

– permite păstrarea secretului asupra dispozițiilor de ultimă voință.

Pe de altă parte, acest tip de testament prezintă și neajunsuri, precum:

– voința testatorului poate fi ușor influențată (prin sugestie sau captație);

– poate fi ușor falsificat din pricina simplitații formelor sale;

–întocmirea lui fără asistență juridică poate avea ca efect o redactare defectuoasă și, ulterior, greutați de interpretare;

– poate fi ușor dosit sau distrus.

În practică, testamentul olograf este cel mai des întâlnit. Aceasta se datorează simplitații formelor prevăzute de lege pentru validitatea lui.

1.2.2 Avantaje și inconveniente

Deși cel mai simplu testament și mai la îndemâna tuturor, pe lângă avantaje, testamentul olograf prezintă și inconveniente.

Dintre avantajele prezentate de testamentul olograf menționăm:

-este foarte practic, el putând fi întocmit de orice persoană care știe să scrie;

-poate fi făcut oriunde și oricând, fără a fi nevoie de ajutorul altcuiva;

-se face fără nici o cheltuială;

-fiind supus celor mai simple formalități, prilejuiește cele mai puține nulități de formă;

-poate fi revocat oricând;

-poate asigura secretul asupra dispozițiilor de ultimă voință a testatorului

Datorită simplității, testamentul olograf prezintă și unele inconveniente, unele neajunsuri și anume:

-testatorul poate fi supus influențelor abuzive din partea persoanelor interesate;

-înlesnește falsul;

-fiind întocmit de către un necunoscător al dreptului, poate cuprinde exprimări confuze, susceptibile de interpretări contradictorii;

-poate fi ușor dosit sau distrus, dacă testatorul nu l-a depus într-un loc sigur sau dacă nu l-a întocmit în mai multe exemplare ;

-poate fi contestat mai ușor decât celelalte feluri de testament.

Cu toate acestea, testamentul olograf rămâne forma testamentară cu frecvența cea mai mare.

1.2.3 Condiții specifice de validitate.

Pe lângă condițiile de fond (capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza) și cele generale de formă (forma scrisă, oprirea testamentului conjunctiv) cerute pe validitatea tuturor formelor testamentare, legea prevede și unele condiții specifice testamentului olograf, iar neândeplinirea lor duce la nulitatea testamentului.

Aceste condiții rezultă din textul art.859 Cod civil și anume:

-să fie scris în întregime de testator;

-să fie datat de testator;

-să fie semnat de testator

a) Scrierea testamentului olograf se face în întregime si în orice limba stiuta de testator .

Testamentul olograf poate fi scris pe orice suport, de exemplu, pe hârtie cu stiloul sau creionul, pe perete cu pensula sau cărbunele, pe geam sau oglindă cu un diamant și, în general, pe orice suport și cu orice instrument scriptural, cu condiția ca scrisul să fie de mâna (adică să reproducă acele caracteristici grafice individuale ale fiecărei persoane în parte). Acest testament nu poate fi însă dactilografiat sau tipărit (executat prin metode mecanice de scris). Fiind un înscris sub semnatură privată, dacă scrierea sau semnătura nu este recunoscută de către moștenitori, se va recurge la verificare de scripte (se poate dispune o expertiză grafoscopică).

În cazul dactilografierii sau al tipăririi testamentului pe baza scrisului executat de masină, expertul grafoscop nu va putea identifica autorul scrierii. Prin urmare, testamentul dactilografiat sau tipărit este nul .

Orice fel de scriere este permisă, chiar și stenodactilografia sau alfabetul special pentru orbi.

Testamentul olograf poate fi întocmit dintr-o singura dată sau pe etape, poate săpoarte titulatura de testament sau nu, dar este necesar să rezulte din conținut că este un act final (și nu un proiect).

După cum am văzut, legea impune ca testamentul olograf să fie în întregime scris chiar de mâna testatorului.

Ce se va întâmpla dacă testamentul va cuprinde și o scriere străină?

a) Scrierea strainănu are nicio legatură cu dispozițiile de ultimă voință ale testatorului. În acest caz, testamentul este valabil, întrucât voința testatorului nu a fost afectată cu nimic.

b) Scrierea straină privește dispozițiile testamentare, de exemplu, este vorba despre o ștersătură, o modificare sau o adăugire cuprinsă în testament. În acest caz, testamentul va fi nul dacă intervenția straină s-a făcut cu știrea testatorului și va fi, dimpotrivă, valabil așa cum a fost conceput de către testator, dacă acesta nu a avut cunoștință de intervențe .

Testatorul poate efectua modificări ulterioare ale actului sau de ultimă voință, însă acestea trebuie datate și semnate.

Uneori, testamentul cuprinde adăugiri, ștersături sau modificări executate chiar de mâna testatorului. Acestea trebuie datate și semnate numai în măsura în care produc modificări de esență ale dispozițiilor testamentare cuprinse în conținutul testamentului.

În ceea ce privește libertatea de redactare, testatorul poate fi asistat de o altă persoană, care să îl ajute la materializarea voinței sale, însă „asistența materială” care viciază libertatea de ultimă voință a autorului atrage după sine nulitatea actului.

Testamentul este valabil și dacă a fost întocmit după un model ce i-a fost pus la dispoziție testatorului de o altă persoană, cu condiția ca redactarea acestuia să fie la nivelul pregătirii intelectuale a autorului.

Data testamentului olograf trebuie să fie completă sau, cel puțin, de natură a se putea identifica momentul încheierii actului .

Data testamentului este importantă, întrucât în raport de ea se poate stabili capacitatea testatorului ori validitatea testamentului (în cazul în care testatorul a lăsat mai multe testamente, ultimul revocând dispozițiile contrare sau incompatibile cuprinse într-un testament anterior).

Data cuprinde, de regulă, anul, luna și ziua când s-a redactat testamentul. Ea poate fi expresă, dar poate fi și implicită, de pildă „Sf. Marie 2011”. Ora redactării nu este, de regulă, necesară. Dacă situația prezintă interes, de exemplu, două testamente au aceeași dată, dar dispoziții contradictorii, ora se poate stabili prin orice mijloc de probă (fiind o chestiune de fapt). Data falsă (intenționat greșit), anume trecută de testator pentru a eluda dispozițiile legale privind capacitatea etc., poate fi combătută cu orice mijloace de probă .

Lipsa datei atrage nulitatea testamentului.

Când data există, dar este inexactă, deosebim două situații.

– Data este falsă, adică a fost alterată cu bună știință de testator (caz în care testamentul va fi nul).

Proba falsității se poate face prin orice mijloc de probă, dacă falsificarea datei a avut drept scop frauda, și numai prin elementele intrinseci ale testamentului, dacă nu s-a urmărit frauda legii.

– Data este incompletă sau eronată, fiind rodul unei greșeli involuntare. Ea se datorează unei simple greșeli a testatorului.În acest caz, instanțele judecătorești o vor putea întregi sau rectifica.

Fiind un element esențial al testamentului, data va putea fi rectificată numai cu ajutorul elementelor materiale sau intelectuale rezultate din cuprinsul actului de ultimă voință (căci numai astfel se consideră că figurează în testament). Proba va fi deci intrinsecă.

Dovada va putea fi făcută și prin elemente extrinseci, cum ar fi moartea testatorului sau data când a fost pusă în vânzare o anumit calitate de hârtie sau când poșta a ștampilat înscrisul, însă numai dacă elementele extrinseci își găsesc principiul și rădăcina în elementele intrinseci și contribuie la întărirea indicațiilor ce decurg din conținutul înscrisului de ultimă voință (și nu la contrazicerea acestora).

Inexactitatea datei este acoperită dacă a fost rectificată ulterior de testator printr-un supliment la testament (codicil).

Data poate fi incertă dacă testamentul cuprinde mai multe date diferite, dacă este incompletă sau dacă scrierea defectuoasă a testamentului nu permite descifrarea ei, cazuri în care se aplică aceleași reguli ca cele privitoare la data eronată.

c). Semnătura testatorului finalizează și întărește dispozițiile cuprinse în actul juridic de ultimă voință. Actul nesemnat poate fi interpretat ca un simplu proiect ce nu exprimă voința autorului de a produce efecte juridice .

Semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu numele din actul de stare civilă al testatorului, ci poate fi chiar un pseudonim folosit de obicei. Esențial este ca semnătura să permită identificarea testatorului.

Ea trebuie, de asemenea, să fie executată de mâna testatorului. Punerea de deget a neștiutorului de carte nu constituie o semnătură și atrage nulitatea testament.

Testamentul olograf trebuie semnat de testator, cu semnătura lui obișnuită, fie la sfârșit, fie în alt loc, dar astfel încât să evidențieze însușirea integral a conținutului de către testator. Cu această condiție, cerința legii este îndeplinită printr-o singură semnatură, chiar dacă testamentul este scris pe mai multe foi.

Scrierea, data și semnătura sunt formalități esențiale pentru testamentul olograf.Lipsa oricăreia dintre ele atrage nulitatea absolutăa testamentului (art. 1041 C. civ.).

d). Prezentarea testamentului olograf se va face, de către orice persoană care l-a găsit, în fața „unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare” (art. 1042 alin. 2 C. civ.).

În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condițiile legii speciale, la deschiderea și validarea testamentului olograf și îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului și starea în care se găsește se constată prin proces-verbal (art. 1042 alin. 2 C. civ.).

După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor, potrivit înțelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească .

Formalitatea prezentării testamentului olograf se deosebește de celelalte prin faptul că este ulterioară întocmirii testamentului.

Lipsa formalității de prezentare nu este sancționată, astfel că testamentul olograf își produce efectele și în cazul în care nu a fost înfățișat notarului.

e). Puterea doveditoare. Testamentul olograf, deși este un act juridic solemn, este constatat printr-un înscris sub semnătură privată. Cei cărora li se opune acest testament (moștenitorii legali) pot să conteste scrierea, datarea și semnarea acestuia de către testator.

Data indicată în testament este opozabilă însă terților numai până la proba contrară. Terții (moștenitorii legali) o pot combate numai cu elemente intrinsic testamentului (se pot folosi însă, ca excepție, orice mijloace de probă, dar numai în caz de fraudă sau de incapacitate a testatorului) .

În ceea ce privește scrisul și semnătura ele au puterea doveditoare numai dacă cei cărora li se opune testamentul recunosc că aparțin testatorului. Recunoașterea poate fi expresă, dar și tacită, de exemplu , prin executarea de către moștenitor a testamentului.

1.3 Testament Autentic.

1.3.1 Noțiune.

Potrivit art.1043 alin. 1 C. civ., testamentul „este autentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”.

Ca o noutate față de vechiul Cod Civil de la 1864, testatorul poate fi asistat, cu ocazia autentificării, de unul sau de 2 martori ( art.1043 alin.2).

Din textul legii nu rezultă ca asistența martorilor ar fi obligatorie sau că lipsa acestora ar atrage nevalabilitatea testamentului, motiv pentru care apreciem că prezența martorilor este lăsată la latitudinea testatorului.

1.3.2 Avantaje și inconveniente.

– poate fi folosit de cei care nu pot sau nu știu să citească și să scrie;

– folosirea mijloacelor dolosive este mai dificilă, întrucât notarul

– asigură realizarea voinței testatorului în cadrul dispozițiilor testamentare (influențarea prin sugestie sau captație este mai greu de realizat);

– conservarea înscrisului testamentar este bine asigurată,întrucât un exemplar este păstrat la notarul public (nefiind posibilă dosirea sau sustragerea acestuia).

Dezavantajele testamentului autentic sunt:

– necesită un timp mai îndelungat, precum și cheltuieli material sporite, în comparație cu testamentul olograf;

– nu asigură păstrarea deplină a secretului dispozițiilor de ultimă voință.

1.3.3 Procedura de Autentificare.

Formalitățile autentificării testamentului încep, prin prezentarea unui proiect de testament (care este, de regulă, și redactorul actului), în fața notarului public. Proiectul poate fi redactat și de o altă persoană (de exemplu, un avocat) care, în această situație, trebuie să se prezinte și el la biroul notarial pentru atestarea înscrisului.

Testatorul nu este însă, obligat să prezinte notarului un proiect de testament. Testamentul poate fi întocmit, la cererea testatorului, și de către notarul public. În această situație, testatorul își dictează dispozițiile în fața notarului, care se îngrijește de scrierea actului și apoi i-l citește sau, după caz, i-l dă să îl citească, menționându-se expres îndeplinirea acestor formalități (art. 1044 alin. 1 C. civ.).

Întrucât testamentul este un act juridic strict personal, nu este permisă reprezentarea testatorului.

Testamentul autentic se poate încheia și în alte locuri decât la sediul notarului public (de exemplu, la locuința testatorului) în situații bine justificate, precum ar fi: vârsta înaintată, boala testatorului etc. Împrejurările în care se va încheia testamentul în alte locuri rămân la libera apreciere a notarului public.

În toate cazurile, notarul verifică identitatea testatorului, eventual pe a redactorului și a martorilor. Apoi, se dă citire înscrisului, cuvânt cu cuvânt, în auzul testatorului, iar „dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voință” (art. 1044 alin. 2 C. civ.).

Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori.

În final, testamentul este semnat de către testator (și eventual de martori), iar încheierea de autentificare de către notar.

În cazul acelora care, din pricina infirmității, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va face mențiune despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmește, mențiunea astfel făcută ținând loc de semnătură. Mențiunea va fi citită testatorului de către notar, în prezența obligatorie a 2 martori, „această formalitate suplinind absența semnăturii testatorului” (art. 1045 alin. 1 C. civ.).

Declarația de voință a surdului, mutului sau surdomutului, știutori de carte, se va da în scris în fața notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii, a mențiunii „consimt la prezentul act, pe care l-am citit” .

Pentru a lua consimțământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a auzit bine când i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnând aceasta în încheierea de autentificare (art. 1045 alin. 4 C. civ.).

După luarea consimțământului, înscrisul se semnează în fața notarului de către testator și de eventualul redactor.

Dacă testamentul este întocmit conform dispozițiilor legale, notarul va încuviința autentificarea acestuia printr-o rezoluție pusă pe cererea testatorului. Faptul îndeplinirii autentificării testamentului se constată printr-o încheiere întocmită de notarul public.

Pentru informarea persoanelor care justifică existența unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligația să îl înscrie, de îndată, în Registrul național notarial ținut în format electronic, potrivit legii. De precizat că informațiile cu privire la existent unui testament se pot da numai după decesul testatorului (art. 1046C. civ.).

Potrivit art. 95 din Legea nr. 71/2011, înlăturarea efectelor nedemnității prin testament autentic sau printr-un act autentic este supusă înscrierii în Registrul național.

Puterea doveditoare a testamentului autentic este (până la înscrierea în fals) aceea a oricărui înscris autentic.

1.3.4 Forța probantă

Forța probantă a înscrisului autentic se referă și la mențiunile procesului-verbal de autentificare, întemeiate pe constatările făcute în limitele atribuțiilor sale de notar, prin propriile sale simțuri (ex propriis sensibus), cum ar fi: constatarea prezentării în persoană a testatorului și a redactorului testamentului sau a martorilor; constatarea prezentării testamentului în două exemplare; constatarea citirii înscrisului testamentar în auzul testatorului; consemnarea declarațiilor acestuia, a redactorului și a martorilor; mențiunea referitoare la locul autentificării.

Rezultă că existența declarațiilor făcute în fața notarului public care autentifică și care au fost consemnate de el în încheierea de autentificare nu poate fi combătută decât prin înscrierea în fals, în schimb, sinceritatea acestor declarații poate fi combătută prin orice mijloc de probă .

Sancțiunea pentru nerespectarea formalităților esențialeprevăzute de lege este nulitatea absolută.

Testamentul autentificat în condițiile legii face deplină dovadă, până la înscrierea în fals, în ceea ce privește constatările personale ale agentului instrumentator făcute prin propriile sale simțuri în limita atribuțiilor conferite de lege și menționate în încheierea de autentificare .

Mențiunile care cuprind declarațiile testatorului precum și constatările personale ale notarului public, făcute în afara atribuțiilor conferite de lege, fac dovadă până la proba contrarie .

Secțiunea 2 Testamentele Privilegiate.

Atunci când testatorul se află în situații speciale, de natură a-l împiedica să îndeplinească formalitățile cerute de lege pentru testament, legiuitorul a prevăzut posibilitatea întocmirii unor testament autentice, simplificate, denumite „testamente privilegiate”.

Simplitatea testamentelor privilegiate se justifică prin aceea că, pe de o parte, sunt întocmite în condiții excepționale, iar, pe de altă parte, sunt instrumentate de persoane fără pregătire specială.

Testamentele privilegiate sunt: testamentele în caz de epidemii, catastrofe, războaie; testamentele militarilor; testamentele persoanelor internate într-o instituție sanitară și testamentele maritime și fluviale .

Se numesc privilegiate deoarece, pentru întocmirea lor, legea permite formalități mai reduse, care avantajează pe acei care le folosesc.

2.1 Testamentul Militarilor.

Pot uza de această formă testamentară militarii, precum și cei asimilați lor (personalul salariat ori care prestează servicii în cadrul forțelor armate ale României) cât timp se află sub serviciul militar și în imposibilitate de a se „adresa unui notar public” (art. 1047 alin. 1 lit. c C. civ.).

Agentul instrumentator va fi, în această situație, comandantul unității militare ori alt militar care îl înlocuiește, asistat obligatoriu de doi martori.

Testamentul se semnează de testator, de comandantul unității militare și de cei 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face mențiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze (art. 1047 alin. 3 C. civ.).

Dacă militarul este rănit sau bolnav, apreciem că agentul instrumentator va fi medicul militar-șef al spitalului ori comandantul unității militare, asistat de doi martori.

2.2 Testamentele în caz de epidemii, catastrofe, războaie.

Persoanele aflate pe un teritoriu izolat din cauza unor epidemii (în carantină) au posibilitatea să testeze în formă simplificată (art. 1047 alin. 1 lit. a C. civ.).

Pot uza de această formă simplificată toate persoanele izolate, indiferent dacă sunt contaminate sau nu, cu condiția de a se afla în „împrejurări excepționale”.

Agentul instrumentator va fi, în acest caz, un funcționar competent al autorității locale, asistat obligatoriu de doi martori.

Sub sancțiunea nulității absolute, testamentul se semnează de testator, de agentul instrumentator și de cei 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face mențiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze (art. 1047 alin. 3 C. civ.).

Testamentul făcut în timp de boală contagioasă nu va putea fi folosit dacă în localitate există notar public, căci abaterea de la formele testamentelor ordinare nu ar avea justificare (întrucât testatorul poate face un testament autentic în formele prevăzute de dreptul comun).

2.3 Testamentele maritime și fluviale.

În cursul unei călătorii maritime sau fluviale, călătorii și membrii echipajului pot testa în această formă simplificată (art. 1047 alin. 1 lit. b C. civ.).

Situațiilor de mai sus le sunt asimilate și călătoriile la bordul unei aeronave aflate în zbor.

Persoanele de mai sus se pot folosi de această formă privilegiată numai dacă vasul se află în timpul călătoriei efective (de exemplu, pe mare). Dacă însă vasul este ancorat într-un port românesc sau într-un port străin în care există un agent diplomatic sau consular român, testamentul se poate întocmi numai în formele ordinare .

Testamentul se semnează de testator, de medicul șef al instituției sanitare și de cei doi martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face mențiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze.

2.4 Reguli comune testamentelor privilegiate.

Fiecare formă de testament privilegiat are propriile sale reguli și cerințe pentru a fi valabil, cu toate acestea sunt o serie de reguli care se aplică tuturor testamentelor privilegiate.

Testamentele privilegiate sunt cârmuite de trei reguli comune:

a). Sub sancțiunea nulității, testamentele privilegiate trebuie semnate de agentul instrumentator, de testator (făcându-se mențiune dacă acesta nu știe sau nu poate să semneze) și cei doi martori care au asistat la întocmirea înscrisului.

Dacă testatorul sau unul dintre cei doi martori nu poate semna se va face mențiune în testament, despre cauza care i-a împiedicat să semneze.

Datarea testamentului este necesară pentru a proba întocmirea acestuia în împrejurări excepționale .

b). Testamentele privilegiate sunt valabile și produc efecte juridice numai dacă testatorul a murit în împrejurări neobișnuite (care l-au împiedicat să folosească formele testamentare ordinare).

În caz contrar, testamentul își va pierde eficacitatea. Testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să testeze în vreuna dintre formele ordinare.

Termenul se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi este cu putință să testeze (art. 1048 alin. 1 C. civ.).

Ca excepție, testamentul privilegiat nu devine ineficace la împlinirea termenului prevăzut de lege, atunci când printr-o dispoziție a acestuia „se recunoaște un copil” (art. 1048 alin. 2 C. civ.).

c). Dacă testatorul a decedat în cele patru situații speciale (prevăzute de art. 1047 C. civ.), înainte de a fi executat, testamentul privilegiat se va prezenta unui notar public pentru îndeplinirea procedurii de deschidere și „viza spre neschimbare” (asemănătoare deschiderii testamentului olograf).

Secțiunea 3.Alte forme testamentare.

Pe lângă formele ordinare și privilegiate prevăzute de lege, testatorul poate uza și de alte două forme testamentare așa-zise „speciale”.

3.1 Dispoziții de ultimă voință cu privire la depunerile la bănci.

Dispozițiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituții specializate sunt valabile cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituții (art. 1049 alin. 1 C. civ.).

Instituțiile de credit au obligația ca, la instituirea de către clienții acestora a unei dispoziții testamentare, să comunice, de îndată, mențiunea acesteia în Registrul național notarial ținut în format electronic. Dispozițiile se aplică în mod corespunzător și în cazul modificării, revocării sau al retractării revocării dispoziției testamentare de către testator, precum și în cazul în care, până la data decesului testatorului, contul curent, depozitul sau alt instrument bancar în care au fost depuse de către acesta sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare a fost lichidat .

Potrivit legii, informații cu privire la existența unui testament se pot da numai după decesul testatorului (art. 1046 și art. 1049 alin. 2 C. civ.).

Potrivit Ordinului M.J. nr. 1903/2011 privind condițiile de formă necesare pentru valabilitatea dispozițiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienții instituțiilor de credit, deponentul unor sume de bani, valori sau titluri de valoare la o instituție de credit „poate dispune de acestea, pentru cauză de moarte, printr-o dispoziție testamentară cuprinsă în cadrul convenției încheiate cu instituția de credit” (art. 1 din ordin) .

Pentru valabilitatea dispozițiilor de mai sus, testatorul trebuie să completeze, „prin scriere olografă clauza cuprinzând dispoziția testamentară” (art. 2 alin. 1 din ordin). Nerespectarea scrierii olografe a clauzei testamentare atrage nulitatea absolută a dispoziției mortis causa .

Dispoziția testamentară cuprinde desemnarea directă sau indirectă a beneficiarului acesteia, obiectul, semnătura testatorului, precum și data întocmirii .

Desemnarea beneficiarului clauzei testamentare trebuie să conțină suficiente elemente de identificare, astfel încât acesta să poată fi determinat sau determinabil la momentul deschiderii moștenirii (art. 3 alin. 1 din ordin) .

Dispoziția testamentară se completează, se semnează și se datează de către testator numai în prezența a 2 funcționari ai instituției de credit, special împuterniciți în acest scop, care semnează convenția alături de testator (art. 4 din ordin).

Având în vedere că Ordinul M.J. nr. 1903/2011 nu precizează cum va fi „încorporată” dispoziția testamentară scrisă de mâna deponentului în „convenția încheiată cu instituția de credit”, apreciem că aceasta ar putea fi, eventual, atașată.

Predarea legatului având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare depuse la bănci se face numai în baza hotărârii judecătorești ori a certificatului de moștenitor, care constată valabilitatea dispoziției testamentare și calitatea de legatar (prevederile referitoare la raport și reducțiune fiind aplicabile, potrivit art. 1049 alin. 2 C. civ.).

Dispozițiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienții instituțiilor de credit prezintă asemănări cu testamentele olografe (fiind scrise de mâna testatorului), cu testamentele autentice (fiind „completate, semnate și datate numai în prezența a 2 funcționari ai instituției de credit, special împuterniciți în acest scop”) și cu testamentele privilegiate (sub aspectul procedurii urmate).

Apreciem că dispozițiile mortis causa au natura juridică a unui legat cu titlu particular, având ca obiect sumele de bani (inclusive dobânzile) care se vor găsi depuse la instituția de credit, la data decesului titularului .

Clauza testamentară, reglementată de art.1049 C. civ. și Ordinul nr. 1903/2011, are următoarele caracteristici:

a). Clauza testamentară nu trebuie confundată cu clauza de împuternicire. Clauza de împuternicire este un mandat care produce efecte în timpul vieții titularului și deci împuternicitul poate dispune de aceste sume până în clipa morții titularului de libret .

Din momentul morții acestuia, clauza de împuternicire încetează a produce efecte juridice; în schimb, clauza testamentară produce efecte din momentul decesului titularului.

b). Clauza testamentară este o formă specială de a testa în condițiile depunerii la instituțiile de credit a unor sume de bani, valori sau titluri de valoare.

c). Clauza testamentară este un legat cu titlu particular și, deci, în privința acestei dispoziții, se aplică toate regulile care guvernează regimul juridic al legatelor cu titlu particular (mai puțin cele referitoare la formă). De exemplu: titularul are moștenitori rezervatari și, prin această clauză (plus eventualele alte legate făcute prin alte testamente), se încalcă rezerva; soluția este că va trebui să se facă reducțiunea liberalităților excesive. Dacă nu se încalcă rezerva succesorală, clauza testamentară produce efectele generale ale unui legat.

d). Clauza testamentară reprezintă un testament și, în consecință, se aplică regulile specifice testamentului, printre care principiul revocabilității dispozițiilor testamentare până în ultima clipă a vieții testatorului.

Clauza testamentară făcută de titular nu-l obligă pe acesta să o mențină până la moarte; el poate reveni asupra ei anulând-o sau poate anula clauza testamentară printr-un alt testament.

De menționat că nu se cere o simetrie a formelor testamentare, dispoziția de ultimă voință făcută în formă specială va putea fi revocată printr-un testament ordinar sau privilegiat sau invers: o dispoziție cuprinsă într-un testament ordinar sau privilegiat va putea fi revocată prin forma specială a clauzei testamentare .

3.2 Testamentul făcut în străinătate.

Pentru a înlesni exprimarea voinței testamentare, în raporturile de drept internațional privat (cu element de extraneitate), potrivit art. 2635 C. civ., întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

Potrivit acestei prevederi cetățeanul român aflat în străinătate poate testa astfel:

-în formă olografă, prevăzută de legea română;

-în formă autentică, în fața unui agent diplomatic sau consular român, potrivit legii române;

-în formă autentică prevăzută de legea unde se află.

Moștenirea este supusă:

a) legii naționale a testatorului (lex patriae);

b) legii reședinței obișnuite (lex domicilii);

c) legii locului unde a fost întocmit, modificat sau revocat (lex loci testamenti);

d) legii situației imobilului ce formează obiectul testamentului (lex rei sitae);

e) legii instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite.

Indiferent ce lege alege testatorul să-i guverneze dispozițiile testamentare, pentru ca acestea să fie valabil întocmite și să-și producă efectele, trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă cerute pentru validitatea testamentului de legea respective.

Secțiunea 4.Testamentul internațional.

Prin Convenția de la Washington din 26 octombrie 1973 privind legea uniformă asupra formei testamentului internațional , a fost reglementată o nouă formă simplificată de testament (asemănătoare testamentului mistic sau secret, existent în dispozițiile Codului civil de la 1864) recomandată statelor aderente .

Scopul reglementării internaționale a fost acela de a asigura „într-o mai mare măsură respectul actelor de ultimă voință prin stabilirea unei forme suplimentare de testament” .

Potrivit anexei la Convenție (care prezintă legea uniformă), testamentul „internațional” se redactează în scris de către testator sau de o altă persoană, prin orice mijloace și în orice limbă (art. 3 din Convenție).

În prezența unei persoane împuternicite și a doi martori, testatorul trebuie să citească dispozițiile sale de ultimă voință sau să declare că cele cuprinse îi aparțin și apoi să semneze.

La sfârșitul testamentului, împuternicitul trebuie să consemneze data desfășurării procedurii și să semneze împreună cu cei doi martori (în prezența testatorului).

După semnarea actului mortis causa, documentul va fi predate testatorului sau va fi încredințat împuternicitului pentru păstrare și conservare.

Procedura se finalizează prin încheierea unui proces-verbal de către împuternicit care atestă respectarea dispozițiilor cuprinse în legea uniformă (art. 9). Procesul-verbal se redactează în două exemplare, dintre care unul obligatoriu se atașează testamentului.

De precizat că nerespectarea unor formalități impuse de Convenție precum: forma scrisă, declarația și semnătura testatorului, semnăturile împuternicitului și a martorilor, atrag nulitatea absolută a testamentului.

Desigur că, în temeiul principiului conversiunii formelor testamentare (reconfirmat și de art. 1050 C. civ.), testamentul international nul pentru vicii de formă „produce efecte dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară” (adică, poate fi valabil într-o altă formă).

Nerespectarea altor formalități precum: semnarea fiecărei pagini sau chiar datarea testamentului nu atrag nulitatea actului (dovada lor putând fi făcută cu orice mijloace legale de probă).

Potrivit art. 14 din lege, testamentul internațional poate fi revocat în condițiile dreptului comun.Testamentul internațional „face credința până la proba contrară în privința mențiunilor cuprinse în testamentul propriu-zis și până la înscrierea în fals în privința mențiunilor făcute de persoana abilitată în cuprinsul atestatului” .

Menționăm că testamentul internațional nu are suport legislative național, deoarece Convenția de la Washington din 26 octombrie 1973 privitoare la legea uniformă nu a fost ratificată de România.

În contextul de mai sus și în condițiile în care testamentul mistic (secret) a „scăpat” reglementărilor noului Cod civil, deși se adresa unei anume categorii de persoane, opinăm în favoarea ratificării Convenției de la Washington (pentru acoperirea spațiului creat, nejustificat).

CONCLUZII

Dreptul civil constituie un domeniu, o materie complexă ce cuprinde în interiorul reglementărilor sale întreaga viață a omului, din momentul concepției și până după moarte, urmarea patrimonială, care continuă să existe, moștenirea.

La început, romanii au considerat, pornind de la principiul că nu există patrimoniu fără titular, că patrimoniul unei persoane dispare odată cu moartea sa și că moștenitorii dobândesc un drept nou, un drept de proprietate – putere. Mai târziu au acceptat principiul continuității persoanei defunctului, și astfel moștenirea avea un caracter religios, deoarece moștenitorul avea menirea să continue cultul privat al celui dispărut, de a asigura un urmaș la scară privată, devenind stăpân în locul defunctului.

În vechiul drept roman patrimoniul putea fi transmis prin mai multe modalități (adrogațiune, vendițio bonorum, conventio cum manu) însă cel mai important mod de dobândire a bunurilor era moștenirea, care cunoștea trei forme: moștenirea legală sau ab intestat , moștenirea testamentară și moștenirea deferită contra testamentului .

În ceea ce privește moștenirea testamentară, temeiul juridic al acesteia era testamentul, care cunoștea și el mai multe forme:

I- În dreptul civil roman:

-testamentul „ calatis comitiis”;

-testamentul „ in procinctu”;

-testamentul „ per aes et libram”:

-testamentul „mancipatio familiae”;

-testamentul „ per aes et libram” public;

-testamentul „per aes et libram” secret;

II-în dreptul pretorian:

-testamentul nuncupativ;

-testamentul pretorian;

-testamentul militarilor;

III-în epoca postclasică:

-testamentul prin declarația făcută înaintea autorităților judiciare sau municipale și depus în cancelaria orașului;

-testamentul dat în păstrarea cancelariei imperiale;

-testamentul tripartit;

-testamentul olograf.

În dreptul civil român regăsim o serie de forme și principii privind moștenirea și moștenirea testamentară, în special, din dreptul roman.

Astfel și în dreptul român principalul mod de dobândire a bunurilor pentru cauză de moarte îl constituie moștenirea, care este și ea de trei feluri: moștenirea testamentară, moștenirea legală și moștenirea convențională, ultima deși reglementată de Codul civil nu este întâlnită în practica judecătorească.

Spre deosebire de dreptul roman unde moștenirea legală și cea testamentară se excludeau una pe alta, în sensul că atunci când exista testament, moștenirea legală nu mai putea opera, în dreptul nostru cele două feluri de moștenire coexistă putându-se completa în cazul în care testamentul nu a acoperit întreaga avere.

Din cele analizate în capitolele trei și patru din respectiva lucrare, cu privire la testament, putem spune că prin formele prin care poate fi întocmit are asemănări cu cel din dreptul roman chiar dacă denumirile sunt diferite.

Și în dreptul românesc, testamentul cunoaște mai multe forme, în funcție de persoanele și împrejurările în care se întocmește.

Din cele analizate rezultă că o persoană poate alege orice formă testamentară pe care o consideră potrivită și sigură pentru dispozițiile sale de ultimă voință , însă pentru ca acestea să și producă efectele dorite trebuie să fie întocmită cu respectarea tuturor condițiilor de fond (capacitatea deplină, consimțământul liber exprimat, neviciat; obiect licit, moral și posibil ; cauza licită morală și reală ) și de formă ( obligativitatea formei scrise și oprirea testamentului conjunctiv) prevăzute de lege.

Deși moștenirea legală are o apariție mult mai veche decât cea testamentară, ultima estecea mai frecvent folosită în practică, încă din dreptul roman, căci, este normal ca, dispunătorul să decidă el însuși cu privire la persoana care să-l moștenească.

Criticată de unii autori care doreau o limitare a dreptului de a testa, moștenirea testamentară are încă aplicabilitate, înlăturând în unele situații, în întregime sau parțial, moștenirea legală.

Din timpurile vechi , moștenirea , sub toate formele sale, a prezentat o preocupare deosebită pentru autorii domeniului juridic , fiindu-i atribuite numeroase lucrări care analizează în întregime dar și pe secțiuni această instituție complexă și importantă care este moștenirea .

Cartea a IV-a intitulată Despre succesiuni și liberalități în Titlul I, Despre succesiuni în general; deși, după părerea noastră, instituția moștenirii și-ar fi găsit locul spre finalul Codului civil, întrucât omul întâi se naște, trăiește și apoi încetează din viață. Ori, după ce în proiect se reglementează urmarea patrimonială a încetării din viață a unei persoane fizice apoi sunt reglementate obligațiile civile, contractele civile, răspunderea civilă, prescripția extinctivă, ș.a.

Ca o propunere de lege ferenda, consider că ar trebui modificată definiția testamentului prevăzută, de Codul civil în art 1034. Conform acestei prevederi Testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață.”. Consider că din acest text de lege nu rezultă complexitatea care caracterizează testamentul, nu rezultă că ar conține o pluralitate de acte juridice deosebite, supuse fiecare, cât privește fondul, regimul său juridic propriu. De aceea ar trebui subliniat faptul că testamentul este suportul, tiparul juridic prin care dispozițiile de ultimă voință ale testatorului își găsesc exprimarea, știut fiind faptul că testamentul nu cuprinde numai legate ci și alte dispoziții testamentare care nu au o legătură directă cu patrimoniul succesoral și chiar nu este necesar să cuprindă numai legate.

De asemenea consider tot ca o soluție de lege ferenda că ar trebui prevăzut în mod expres ca regimul juridic aplicabil depunerilor CEC se aplică în mod asemănător și depunerilor bancare, pentru cauză de moarte.