Morometii Marin Preda

ROMANUL POSTBELIC, REALIST

MOROMETII / Marin Preda

I.Încadrarea autorului în context:

Marin Preda, important romancier posbelic, se impune în literatură ca o adevarată conștiință, ca un autor care a rezistat în epoca amenințată de cenzura comunistă, prin romanele sale (Risipitorii, Delirul, Moromeții, Cel mai iubit dintre pământeni), care certifică rezistența prin cultură a autorului lor.

Romanul Moromeții creează în manieră realist-obiectivă universul specific al satului românesc din Câmpia Dunării, aflat la răscrucea istoriei. Prin această operă Marin Preda analizează probleme legate de mica proprietate țărănească in raport cu relațiile capitaliste și socialiste. În aceeași măsură este urmărită și evoluția valorilor patriarhale in satul românesc. El este prefigurat de câteva nuvele din volumul Întâlnirea din pământuri, și este publicat în două volume care apar la 12 ani distanță, în 1955, 1967.

Romanul corespunde realismului prin prezentarea obiectivă a faptelor de către un narator obiectiv, omnipresent și omniscient, prin aspectul social al prezentării vieții rurale interbelice, prin crearea unei tipologii determinate istoric și social, prin structura circulară a primului volum. Concepția lui Marin Preda e aceea că autorul realist trebuie să realizeze o operă care să vorbească nu despre ea însăși, ci despre om.

II.Tema o constituie destrămarea unei familii de țărani din satul Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării, în perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Problematica celor două volume este diferită, dar tematica este unitară, reconstituindu-se imaginea satului românesc într-o perioadă de criză și înregistrând transformări ale instituțiilor și mentalităților. Romanul are mai multe niveluri de interpretare: poate fi roman de dragoste, din perspectica cuplului Polina-Birică, dar și roman al formării unei personalități, prin evoluția lui Niculae. Volumul al II-lea propune altă lume și alte concepții și vizează o realitate socială mai întinsă. Una dintre temele simbolice ale romanului rămâne ce a timpului istoric în raport cu destinul individului, urmărindu-se modul în care se poate păstra libertatea morală, individuală, în luptă cu fatalitățile istoriei.

III.Indicii spațio-temporali: Romanul incepe simbolic cu așezarea acțiunii sub semnul unui timp ingăduitor, tolerant, care avea “nesfârșită răbdare cu oamenii”. In ceea ce privește spațiul intâmplărilor, acesta este satul Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării. Finalul primului volum arată că “timpul nu mai avea răbdare”, deci se poate vorbi despre o structură circulară. După cum se observă, relațiile temporale și spațiale sunt fixate incă din incipitul romanului. Există în roman o dublă valoare a timpului: pe de o parte timpul istoric, răbdător în primul volum, apoi accelerat în volumul al II-lea, pe de altă parte timpul individual, microtimpul condiției umane; raportul dintre aceste două timpuri reprezintă o supratemă a literaturii lui Preda, prin care se înțelege modificare structurii interioare a personajelor provocate de marile evenimente istorice precum Al Doilea Război Mondial, Reforma Agrară din 1945, colectivizarea. Tensiunea romanului decurge tocmai din această pendulare între timpul istoric și timpul individual, așa cum observă însuși Moromete: “Nu am decât o singură viață de trăit, în timp ce istoria este înceată și nepăsătoare”. Astfel, Eugen Simion susține că “Moromeții stau sub un clopot cosmic și drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”, iar tema centrală a romanului ar fi “libertatea morală în luptă cu fatalitățile istoriei”.

IV. Structura romanului:

Acțiunea volumului I este cuprinsă în trei mari secvențe epice. Cea dintâiîncepe într-o sâmbătă seara și continuă până în după-amiaza zilei următoare, aspecte precum dragostea dintre Polina și Birică, foamea achizitivă de pământ a lui Tudor Bălosu și fiul său, Victor, boala lui Vasile Boțoghină, țăran suferind de ftizie, pus pe neașteptate in fața destinului ireversibil, răzvrătirealui Tugurlan, spiritul distructiv al Guicăi, sora lui Ilie Moromete, realitățile rurale (“premilitara”, adunările din poiana fierăriei lui Iocan, Călușul din curtea lui Bălosu).

A doua mare secvență epică surprinde satul în febra secerișului. Oamenii treieră și macină îndată spre a gusta din pâinea noii recolte.

Ultima secvență infățișează conflictul direct dintre Ilie Moromete și fiii săi.

Volumul al doilea, format din cinci părți, prezintă destrămarea satului tradițional și evoluția atât a personajelor vechi, cât și a unora noi până in deceniul al șaselea din secolul trecut. Scriitorul urmărește viața dramatică a satului in două momente istorice succesive: Reforma agrară din 1945 și colectivizarea forțată a agriculturii din 1949. Evenimentele se succed rapid intr-o avalanșă de imagini, fapte și oameni. Nereușind să facă față intrigilor altor comuniști din sat, Niculae este destituit. In cele din urmă devine inginer horticultor și se căsătorește cu Mărioara lui Adam Fântână din Siliștea, care devenise asistentă medicală.

Deși în cel de-al doilea volum accentul se deplasează de pe destinul Moromeților pe evoluția unei ideologii abuzive, Marin Preda dă operei sale unitate. Liantul celor două volume este problema pământului. Roman realist cu densitate epică și profunzime psihologică de excepție, “Moromeții” lui Marin Preda reprezintă o monografie artistică a satului românesc ante- și post-belic, surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale.

VI. Conflictul este o contradicție între două categorii sociale, idei. Atunci când conflictul se manifestă intre personaje având interese diferite, poartă numele de conflict exterior, cum este cazul in acest roman: spre deosebire de feciorii săi cei mari, Moromete ține la unitatea familiei. Un alt conflict este cel social, dintre țărani și clasa politică a comuniștilor. Acesta din urmă este prezentat în cel de-al doilea volum.

Personajul central, Ilie Moromete, locuitor al satului Siliștea-Gumești este un țăran tradiționalist care are două loturi de pământ. Unul este al său, iar celălalt ii aparține Catrinei, cea de-a doua soție a sa. El are forța de muncă asigurată de familie, adică de Achim, Nilă și Paraschiv, feciori din prima căsătorie, și de Tita, Ilinca și Niculae, copiii săi și ai Catrinei. Pentru muncă are cai, iar hrana și imbrăcămintea familiei sunt asigurate de creșterea unor oi. Unitatea familiei Moromete este măcinată de un triplu conflict.

Unul constă in dezacordul dintre tată și fiii din prima căsătorie. Aceștia au impresia că tatăl lor economisește banii obținuți din cultivarea loturilor pentru a face zestre Ilincăi și Titei și pentru a-l da la școală pe Niculae. Părerea celor trei frați este intreținută cu rea voință de Guica, sora lui Moromete, care speră de fapt să fie ingrijită de cei trei băieți. In cele din urmă, ei fug la București cu oile și caii familiei. Familia intră intr-un grav declin financiar.

In volumul al doilea, naratorul arată că Moromete reușește să restabilească echilibrul financiar al familiei vânzând cereale la munte. El pleacă la București după feciori, dar visul lui de a-și vedea familia reunită eșuează pentru că băieții refuză să se intoarcă. După un timp, Nilă moare pe front, iar Paraschiv sfârșește tragic, imbolnăvindu-se de tuberculoză. Achim reușește să-și deschidă un magazin alimentar, care mai târziu trece in proprietatea statului. Nici Niculae Moromete nu rămâne alături de familie. După cum se arată tot in volumul al doilea, el nu reușește să ajungă invățător după cum dorea, ci intră intr-o școală de partid, devenind activist.

Al doilea conflict, prezentat mai amplu in al doilea volum, este cel dintre Ilie și Catrina. Moromete nu reușește nici măcar să-și petreacă bătrânețea alături de soția sa. Supărată că Ilie a vrut să-și aducă băieții de la București și pentru că nu a trecut casa și o parte din pământ pe numele ei, Catrina se mută la fiica ei din prima căsătorie.

Al treilea conflict de familie este desfășurat in volumul intâi. Cei implicați sunt Moromete și sora sa , Maria, poreclită Guica. Ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se recăsătorească și să o țină in casă. Moromete insă i-a construit un bordei departe de casa lui, fapt care a atras ura mistuitoare a Mariei. Ea este autoarea morală a plecării băieților celor mari. Guica moare uitată de nepoți și de fratele ei, care nici nu participă la inmormântare.

Conflictul interior cu cea mai mare importanță în roman este cel al lui Ilie Moromete, al cărui sistem de valori este infirmat de alegerea fiilor.Discrepanța dintre concepția de viață a protagonistului, auoiluzionarea lui referitoare la rezlvarea poblemelor și importanța valorilor legate de viața spirituală, și dificultatea de a accepta că acest sistem nu poate fi perpetuat de copii face din Moromete, așa cum susține Nicolae manolescu, “cel din urmă țăran în romanul deruralizării satului”.

VII. Personaje:

In centrul romanului stă Ilie Moromete – țăranul care privește modul său de viață ca pe singurul posibil. Ilie Moromete intruchipează cu obiectivitate o tipologie: originalitatea tipului de țăran creat de Marin Preda este realizată pornind de la atitudinea față de pământ: spre deosebire de țăranul lui Rebreanu, dornic de a dobândi pământ pentru demnitate socială,pentru Moromete posesiunea este doar garanția unității familiei. El este păstrătorul neclintit al valorilor patriarhale, țăranul cu spirit meditative și contemplativ, convins de importanța existenței sale.

Marin Preda își modelează personajul prin caracterizare directă și indirectă

a.Direct:

naratorul prezinta vârsta lui Moromete, aflat la a doua căsnicie ( “acum avea acea vârstă intre tinerețe și bătrânețe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”; ”Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, făcuse războiul)”), îi conturează un vag portret fizic (“fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte și de alta a creștetului”), îi precizează simpatia politică pentru liberali.

Caracterizarea făcută de alte personaje: Catrina îl vede negru la suflet “de păcate și de tutun”, “mort după ședere și după tutun”, în timp ce Bălosu intuiește spiritual duplicitar al vecinului său: “om care eu îi zic una și el se face că n-aude”.

Autocaracterizându-se, Ilie Moromete insistă, în finalul volumului al doilea, asupra verticalității sale și a modului de gândire tradiționalist, neinfluențabil: “eu totdeauna am dus o viață independentă”

b. Indirect: cele mai multe trăsături ale lui Ilie Moromete sunt construite indirect, prin reliefarea gândurilor, acțiunilor sau atitudinilor sale.

prima scenă care conturează imaginea tatălui autroritar este cea a cinei Moromeților, în care este prezentat ca “stând deasupra tuturor” și stăpânind “cu privirea pe… fiecare”. Mediind conflicte, el este cel care refuză școlarizarea lui Niculae sau privește cu neîncredere propunerea fiilor celor mari de a pleca la București cu oile.

Disimularea este o trăsătură definitorie a lui Moromete. Scena dialogului dintre el și Tudor Bălosu este semnificativă, fiind un dialog în care ambele personaje mânuiesc cu abilitate textul și subtextul, astfel încât replicile se succed apparent fără nicio logică; în esență, deși pare un “dialog al surzilor”, dicuția se dă pe tema vinderii slcâmului, anticipând dificultățile financiare ale lui Ilie. La intrebarea vecinului dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândește că acest lucru este posibil, dar se comportă ca și cum aspectul nu l-ar interesa. La fel, aflând că Paraschiv și Nilă vor să fugă de acasă, Moromete reușește să-și ascundă gândurile care il frământă, amânând sa intervină.

Marin Preda creează un personaj de o inteligență ieșită din comun. Simțind nevoia hranei spirituale, țăranul cu fire reflexivă citește ziarele in fiecare duminică, impreună cu alți săteni, in Poiana lui Iocan. Aici el incearcă să clarifice ideile din articolele publicate, să descifreze sensurile profunde ale politicii vremii. Când se schimbă regimul politic, Moromete prevede inaintea multora că țăranii vor rămâne fără pământ. Astfel, în primul volum Ilie Moromete se dovedește un membru activ al comunității, în cadrul căreia, la diferite niveluri, joacă mai evident sau mai estompat rolul de “centrum mundi”. În volumul al doilea, volubilitatea personajului se diminuează, el transformând eșecul metfaizic într-un success financiar și fin preocupat de aspecte materiale.

Ironic fiind, Moromete reușește în situații critice să atenueze gravitatea momentului. De exemplu, în scena tăierii salcâmului nu pierde nici o ocazie de a I se adresa caustic lui Nilă, la care constată neputința de a raționa în situații elementare.

finalul volumului I prezintă drama paternității rănite, Moromete trebuind sa accepte plecarea fiilor și abandonarea statutului de țăran, în ciuda eforturilor lui de a le insufla același sistem de valori ca al lui. Cea mai ilustrativă scenă în acest sens apare în volumul al II-lea, când Ilie sapă un șanț de scurgere în ploaie, vorbind cu un interlocutor fictiv despre lipsa de fundament a noii orânduiri sociale. Astfel, Moromete rămâne “cel din urmă țăran” în acest roman al deruralizării satului, în opinia lui Nicolae Manolescu, respective ultimul păstrător al valorilor patriarhale confruntat cu noua ideologie politică.

Om al pământului și al satului tradițional, Ilie Moromete este considerat unanim de exegeți (specialiști) drept cel mai complex tip de țăran din literatura română prin adâncimea și frumusețea spiritului său. Prin realizarea acestui personaj, Preda a infirmat prejudecata interbelicilor potrivit căreia numai un intellectual poate fi eroul unei drame interioare, cu revelații la nivelul conștiinței.

 VIII. Tehnica narativă:

Naratorul este obiectiv, relatează la persoana a III-a, iar viziunea sa se completează cu cea a naratorilor reflectori. Ca tehnici de compoziție, Marin Preda utilizează în primul volum tehnica decupajului și narațiunea lentă, iar în cel de-al doilea apare tehnica rezumativă, cu întoarceri în timp și eliminări de fapte. În ceea ce privește stilul, textul se remarcă prin oralitate, prin îmbinarea stilului direct cu cei indirect și cu cel indirect liber, cu rolul ambiguizării vocii narative și al prezentării gândurilor personajelor.

CONCLUZII: Romanul Moromeții reflectă estetica realismului postbelic prin tematica socială, prin caracterul de frescă a lumii rurale ante- și postbelice, prin persepctiva auctorială din care sunt relatate evenimentele, prin verosimilitatea faptelor. Totodată, ambiguizarea vocii narative prin împletirea stilului direct cu cel indirect liber și cu intervențiile naratorului, precum și crearea unui nou tip de țăran în literatura română reprezintă elemente de modernitate ale cărții.

RELAȚIA INCIPIT-FINAL:

Incipitul reprezintă formula de început a unei opere epice, având caracter anticipativ sau cuprinzând date importante pentru evoluția ulterioară a firului epic. Roman realist, Moromeții plasează în incipit coordonatele spațio-temporale ale acțiunii: satul Siliștea-Gumești, „cu câțiva ani înainte de cel de-al Doilea Război Mondial”, de la începutul verii și până în toamnă. Precizarea ulterioară referitoare la imaginea unui timp răbdător cu oamenii și la viața care se scurge „fără conflicte mari” anticipă ritmul lent al narațiunii primului volum, compus prin tehnica secvențială, ce constă în decuparea unor scene esențiale din viața personajelor eponime și a satului. „Fețele” acestei răbdări a macrotimpului vor fi momentele în care Ilie Moromete contemplă „de pe stănoaga podiștei” lumea pe care o transformă în spectacol, tihna întâlnirilor duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, spectacolul Călușarilor din curtea lui Bălosu, idilica scenă amplă a secerișului.

Renunțând la descrierile de mediu din realismul balzacian, naratorul omniprezent și omniscient nu se oprește nici pentru a portretiza direct personajele, ci le introduce direct în scenă. Astfel, în incipit dialogul dintre Ilie Moromete și Tudor Bălosu pe tema vinderii salcâmului evidențiază trăsătrui dominante de caracter ale protagonistului. El își dezvăluie inteligența și buna intuire a psihologiei celuilalt în această discuție care pare un „dialog al surzilor” prin succesiunea unor replici aparent ilogice și înlănțuite fără un principiu al cauzalității, dar relevă capacitatea personajului de a citi dincolo de replici, în subtext, de a mânui punctele vulnerabile ale interlocutorului, de a evita o situație care îi creează disconfort prin ocolirea răspunsului.

Rolul de pretext narativ prin care sunt adunate toate personajele importante în același plan revine scenei cinei, plasate la relativă distanță de incipit.Moromeții mănâncă afară, în tindă, la o masă joasă, rotundă și subdimensionată, Moromete adjudecându-și poziția de pater familiae prin „locul său pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare”. Autoritatea lui se va evidenția în multe scene de familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui Paraschiv și Nilă, punct culminant al crizei paternității rănite. Alături de tatăl care „stătea parcă deasupra tuturor”, stau cei trei fii, „spre partea dinafara tindei, ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară”, detaliu cu rol anticipativ. Ei se așază la masă „absenți, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară”, ceea ce evidențiază atitudinea lor disprețuitoare și nepăsătoare. În fața lor stă Catrina, alături de copiii ei, între Paraschiv, Nilă și Achim și ceilalți trei neexistând o relație afectivă. Discuția de la masa la care se mănâncă simplu constă în replici tăioase, batjocoritoare, ironice sau tensionate, dar băieții cei mari ating totuși un subiect sensibil: plecarea lui Achim cu oile la București, pe care Moromete o privește, deocamdată, cu neîncredere. Singurul interval de autenticitate afectivă al celor prezenți este cel în care se aude cântecul lui Birică: „ascultau toți fără să se miște, uitând în aceste clipe de ei înșiși”.

Particularitățile finalului

Finalul volumului I marchează o accelerare a ritmului narativ, anicipând opțiunea naratorului pentru tehnica rezumativă în volumul al doilea, a cărui acțiune se întinde pe aproximativ un deceniu. După plecarea lui Nilă și Paraschiv cu caii, Moromete vinde bucata de pamânt care aparținuse Guicăi și, cu banii luați de la Bălosu, plătește rata anuală la bancă, „fonciirea”, școala lui Niculae și datoria la Aristide, primarul satului. Cel mai important aspect din finalul acestui volum îl reprezintă schimbarea lui Ilie, care devine dintr-un ins glumeț, ironic, sociabil, curios și contemplativ un individ însingurat, tăcut, absent de la întrunirile din poiana lui Iocan, cărora le dădea viață. „Lipsite de omul lor”, aceste adunări devin o realitate fadă a lumii satului. Naratorul lasă să se înțeleagă că motivația acestei schimbări a protagonistului („în bine sau în rău?”) nu se regăsește numai în trădarea fiilor, ci și în schimbările istorice care se întrevăd odată cu apropierea celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, între incipit și final se stabilește o relație de simetrie, enunțul final al primului volum fiind: „Timpul nu mai avea răbdare”.

Volumul al doilea descrie în paginile finale moartea tulburătoare a lui Ilie Moromte, care susține că „totdeauna a dus o viață independentă”, aluzie la fidelitatea față de principiile existenței țăranului patriarhal, la invulnerabilitatea sa în fața noilor structuri. Ăe de altă parte, visul lui Niculae rezulvă conflictul tată-fiu, care opusese două mentalități diferite, a țăranului păstrător al valorilor tradiționale și a fiului încrezător în noua ideologie politică.

Exprimarea unei opinii argumentate despre semnificațiile relației incipit-final

Simetria incipit-final din construcția primului volum reprezintă o particularitate a prozelor realiste în general, regăsindu-se și la alți prozatori: în Enigma Otiliei de G. Călinescu, plimbării lui Felix, student, pe strada Antim îi corespunde, pe ultima pagină a operei, plimbarea aceluiași personaj pe aceeași stradă, când el a devenit medic cu reputație, după cum romanul Ion de Liviu Rebreanu începe și se termină cu descrierea drumului spre și dinspre satul Pripas.

Astfel, romanul aparțien esteticii realiste nu numai prin caracterul monografic, prin prezentarea evenimentelor în manieră fictivă sau prin vocea naratorului omniprezent, omniscient, ci și prin structura simetrică, Preda demonstrând că acordă o atenție desăvârșită compoziției romanului Moromeții.

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: CATRINA ȘI ILIE MOROMETE

Prezentarea situației inițiale a celor două personaje

În centrul romanului sunt plasați Moromeții, o familie hibridă de țărani dintr-un sat de câmpie, puși față în față cu schimbările politice ale epocii, resimțite mai ales în volumul al II-lea. Prima scenă din roman prezintă revenirea membrilor familiei de la câmp, dar relațiile dintre personaje sunt conturate abia în capitolul al IV-lea al primei părți, în scena cinei. Copiii din cele două căsătorii se așază la masă pe laturi opuse, anticipându-se astfel conflictul dintre Paraschiv, Nilă și Achim, pe de o parte, Ilinca și Tita pe de altă parte. Scena este dominată de autoritatea paternă a lui Ilie Moromete, care își adjudecă poziția de pater familiae prin „locul său pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare”. Autoritatea lui se va evidenția în multe scene de familie din roman, culminând cu cea a bătăii lui Paraschiv și Nilă, punct culminant al crizei paternității rănite. Discuția de la masa la care se mănâncă simplu constă în replici tăioase, batjocoritoare, ironice sau tensionate, dar băieții cei mari ating totuși un subiect sensibil: plecarea lui Achim cu oile la București, pe care Moromete o privește, deocamdată, cu neîncredere. Dacă Moromete ilustrează condiția țăranului copleșit de grijile zilei de mâine, Catrinaeste reprezentativă pentru condiția femeii în mediul rural din perioada dintre cele două războaie mondiale. Prin caracterizare directă făcută de narator,statutul Catrinei este precizat în scena cinei: mamă a patru copii, trei cu Ilie Moromete (Ilinca, Tita, Niculae) și o fată dintr-o căsătorie anterioară, Alboaica, rămasă la părinții primului soț, mort de apă la plamâni în urma războiului. De la acest fost soț Catrina a moștenit pământul din care a vândut o bucată în timpul căsătoriei cu Ilie Moromete, acesta promițându-i că va trece pe numele ei casa. „Jumătate întoarsă spre crătițele ei”, Catrina apare în scena cinei ca fiind femeia copleșită de treburile casei, disprețuită de fiii vitregi, ironizată de soț.

Relațiile dintre cei doi soți se prefigurează tot la începutul romanului: conflictul Ilie-Catrina are la bază pe de o parte refuzul sau amânarea lui Ilie Moromete de a pune în practică această promisiune, pe de altă parte părerile opuse referitoare la școlarizarea lui Niculae. Catrina intuiește asemănarea de structură interioară a mezinului cu cea a lui Ilie. Discuțiile lor pe această temă amintesc de cele ale Smarandei Creangă cu Ștefan a Petrei: în timp ce mama susține nevoia de carte a copilului, tatăl o consideră o cheltuială greu suportabilă.

Relevarea trăsăturilor celor două personaje, prin raportare la secvențe din roman

Ilie Moromete reprezintă o autoritate nu numai în sânul familiei, ci și în comunitatea satului, fiind respectat pentru știința de carte la întrunirile duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, unde țăranul deslușește și pentru ceilalți mersul evenimentelor. Înzestrat cu inteligență nativă, cu spirit meditativ și contemplativ, cu simțul umorului, Ilie Moromete este un țăran dezinteresat de valorile materiale, dar pentru care acoperirea cheltuielilor se amână la nesfârșit, ceea ce reprezintă pentru Catrina o permanentă amenințare.

În luarea deciziilor, Ilie nu cere părerea Catrinei decât pentru a-i crea impresia împărtășirii grijilor, dar singur hotărăște soarta familiei. Totuși, Catrina înceracă să influențeze hotărârile lui Moromete nu numai în ceea ce-i privește pe copiii ei, ci și referitor la fiii vitregi, cărora le înțelege nevoia de afirmare. Ea intervine la Ilie pentru a-l lăsa pe Achim cu oile la București; instinctul matern se manifestă, așadar, nediferențiat. În plus, în scena tăierii salcâmului se evidențiază atitudinea umilă a Catrinei: revenind de la biserică, femeia vede salcâmul doborât și, auzind întrebările acide ale fiilor care cer socoteală tatălui, temperează ieșirile fetelor. Este singura care înțelege că tatăl nu a vândut salcâmul gratuit, ci forțat de împrejurări. Astfel, Catrina este supusă autorității soțului, spre deosebire de Anghelina, pe care Boțoghină o consultă referitor la vinderea pământurilor pentru procurarea bailor necesari spitalizării sale.

Exprimarea unei opinii argumentate despre relațiile dintre personajele alese

În volumul al doilea, cuplul se destramă în urma vizitei lui Ilie la București, de unde revine dezamăgit de hotărârea băieților de a rămâne la oraș. Criza paternității se acutizează prin trădarea idealurilor moromețiene de către Niculae, devenit activist de partid. Dezamăgită de faptul că nici acum Ilie nu trece casa și pământul pe numele ei, femeia își părăsește bărbatul care nu a trecut pământul pe numele ei, înstrăinându-se astfel de propria esență de femeie a căminului.

Catrina și Ilie Moromete reprezintă, așadar, imaginea unui cuplu destrămat pe fundalul unor evenimente istorice care, deși sunt prevăzute de Ilie, au consecințe asupra vieții de familie.