Morome ții Volumul I [629843]

Morome ții – Volumul I
Marin Preda
PARTEA INTAI
în câmpia Dun ării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război
mondial, se Bai £jcJ* Cîmpul avea cu oamenii nesfâr șită răbdare; viața se
scurgea aici fără conflicte mari.
Era începutul verii.
Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseser ă
acasă, Paraschi, cel mai mare dintre co,pij»jse dăduse jos din căruță, lăsase
pe alții să deshame și să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină
veche și se culcase peste ea gemând. La fel făcuse și al doilea fiu, Nilă;
intrase în casă și după ce se aruncase întrun pat, începuse și el să geamă,
dar mai tare ca fratele său, ca și când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim,
se furișase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni,
iar cele două fete, Tita și Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde.
Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruța sub
Umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii și apoi ieșise și el la
drum cu țigarea în gură. Părea de la sine înțeles că singură mama rămânea
să aibă grijă ca ziua să se sfârșească bine … Moromete st ătea pe stănoaga
podiștei și se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit,
dar pe fața lui se vedea că n-ar fi r$u dacă s-ar ivi cineva… Oamenii însă
aveau treabă prin curți, nu era timpul de ieșit în drum. Din mâna lui fumul
țigării se ridica drept JMMii ăĂ
în
– Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, m ă, de sapă?
Iată că se ivise totuși cineva. Moromete ridică fruntea și îl văzu pe jfecinul
său din spatele casei apropiindu-se de podișcă. Se uită numat o dată la el,
apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariție
aștepta. „…Pe mă-ta și pe tine, chiorule!" șopti atunci Moromete pentru el
însuși, ca și când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând
7
și acum îl îngloba și pe vecin, fiindcă tot apăruse; după care răspunsese
foarte binevoitor:
– Da, am terminat… Tu mai ai, m ă, Bălosule?
— Am- terminat și eu. Mai aveam un petic dincoace în Pământuri, mi l-au
săpat ai lui Țugurlan… Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? îmi dai salcâmu
ăla?
Moromete se uit ă țintă la vecinul său înțelegând pentru ce ieșise el la
drum și nu răspunse la întrebare. „Da, am discutat odată să-ți vând un
salcâm! Poate am să ți-l vând… poate n-o să ți-l vând… De ce trebuie să ne
grăbim așa!?" părea el să-i spună.
– Dar Victor al t ău… El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când este
voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. Adică… admitem cazul că fiind
ocupat… mai adăugă el.
Vecinul avu b ănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atât de nevinovate
cum s-ar fi putut înțelege din glasul cu care fuseseră rostite, dar trecu
dlpfc ca și când n-ar fi înțeles ce se întâmpla, apoi deodată repezi calului

cu pată puterea un picior în burtă.
Tot atunci mama ie și în prag. Avea fața roșie și obosită, iar nădușeala
Tgea în șiroaie înnegrite peste obraji și gât. Ilie, unde s-au dus fetele alea?
Ce fac eu aici singură? Acu se ericește și ce mâncați? Raci o să mâncăm, fa,
d-aia te vaiți tu? răspunse Moromete trăgând
spre grajd.
iaci nu se g ăseau nicăieri în apele satului. Tocmai raci, prin urmare, tu să
mănânce la masă. Femeia se șterse cu deznădejde pe frunte, iți în sec și
pieri în tindă.
Vn
în
hiți în sec și pien in unu».
L Niculae, unde e ști, mă? strigă Moromote spre grădină.
– Aicea sunt! se auzi un glas deundeva.
– Aicea sunt! se auzi un glas aeunaeva.
– Ce faci acolo? Treci încoace și ajută-i mă-tii! Te duseși în grădină sa te
odihnești, că până acum stătuși! Când ți-oi da una după ceafă, îți
sat mucii pe jos!
| Pe poarta gr ădinii intră un băiat de vreo doisprezece ani. Avea capul o
<– «-nlatri săi 8°l 5* cămașa de pe el era ferfeniță. Picioarele goale erau
pline de zgârieturi ș1 mai dai, Moromete? Ca vroiam I ^ cu urme de ^^ închegat
cu praf
– Treci la m ă-ta și vezi ce treabă are! spuse iar Moromete, pornind încet
spre grădină.
peste asta.
– Păi de ce zici că nu vreai să mi
ți-l plătesc…
Drept r ăspuns, Moromete începu să se uite pe cer. '""t – Să ții minte că
la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fa< o grămadă de grâu,
Tudore! zise el.
Bălosu nu mai zise nici el nimic; apoi după câteva clipe schimbă vorbî –
Mă întâlnii pe la prânz cu Jupuitu. Zicea că mâine dimineața1! porne ște prin
sat după fonciire. Moromete r ămase nemișcat.
—> – Zice c ă a primit o dispoziție, sau un ordin, dracu să-l ia… Că are
de achitat fonciire și n-o s-o achite mâine, o să le ia din casă.
Moromete se mohorî dintr-o dat ă. Vru să răspundă, dar se ridică
neașteptate de pe stanoagă și sări spre poartă; un cal scăpase din gr
și vroia să iasă la drum.
– Nea înd ărăt, blegule, unde vreai să te duci? strigă omul închizând
poarta în nas.
Calul nu se sperie îns ă, rămase cu botul lângă ulucă și suflă puteri pe
nări, apoi, cu dispreț parcă, se întoarse cu spatele și începu să se frej
de uluc ă.
– Nea, n-auzi, surdule!… Tu- ți adineaurea mă-tii! strigă Morome
înfuriat.
Calul se opri din sc ărpinat și porni nepăsător spre prispa casei unț "~-
«mi».te se luă după el, dar calul nu-l luă în seamă,
ț=~ .mrip. începu s ă roa
II
Băiatul se urni de lângă poartă și intră în tindă. La vatră, femeia se c
îinuia cu o mână să mestece mămăliga, iar cu alta să prăjească niște o ipă în

tigaie. Alături de vatră, prinsă între două cărămizi, clocotea o e.' ă cu ceva
verde înăuntru. Femeia dăduse jos căldarea cu mămăligă și (' mesteca aprig,
încercând din când în când s-o țină pe loc cu talpa
piciorului.
– Veni și cu oile, mă? Du-te repede și prinde-o pe Bisisica… Viu și eu
acum să le mulgem… Să torn mămăliga… Unde sunt fetele alea?
Băiatul se uită la maică-sa și se întoarse alene îndărăt, fără să spunî ^va.
Ieși în curte și începu să strângă oile spre obor. Câțiva miei săriseri i prisp ă
și lingeau sare. _ – Câși, mânca-te-ar câinii! zise el apucând mieii de gât și
făcându-l<
vânt de pe prisp ă.
închise poarta oborului și rămase între oi tăcut. Oborul era mic și cel
douăzeci, douăzeci și cinci de oi abia aveau loc să se miște. Una dintr
\ -le, care st ătea alături de băiat, frecă pământul cu copita ci mică și s
':ulcă încet, suspinând. Era o oaie bătrână și blândă care mergea
totdeaun
W urma cârdului.
oi ui iot<-
-vil
– Ai prins-o, m ă? Hai mai repede că se răcește mămăliga! Băiatul se
întoarse nepăsător spre mama lui care intrase în obor
un căldăroi în mână și abia se mișcă.
– Hai, Niculae… hai, Niculae! S ă nu-ți dau acum câteva! Undțe e
Bisisica? Treci s-o prindem, unde te tot uiți? zise femeia cu un glas mpale și
cam îndepărtat, ca și când ar fi vorbit gardurilor.
– Lovi-o-ar moartea de Bisisica! morm ăi Niculae, apropiindu-se c e o
oaie neagră și cornută care se pitise într-un colț și aștepta nemișcită,
ascultând parcă cele ce se spuneau despre ea.
Băiatul se repezi asupra ei și o apucă de picior; oaia nu se mișcă, idar
când își simți piciorul prins zvâcni pe neașteptate și-l trânti pe băiat cu burta
la pământ.
– Fire-ai a naibii, dac ă nu te omor! scrâșni el și ridicându-se cii o
sprinteneală uimitoare se repezi iar. De astă dată, el n-o mai scăpă din mâini.
Oaia sărea în trei picioare și gemea gre u. Femeia se apropie \cu căldarea și o
apucă de celălalt picior, o trase spre buza căldăroiului și începu s-o mulgă.
Niculae o ținea de coarne și o izbea cu sălbăticie peste bot.
i
– Mânca-te-ar lupii s ă te mănânce! Dacă n-am să te omor într-o zi…
Femeia zise s-o lase în pace să nu mai dea în ea degeaba. Cum degeaba?
Mergea în frunte și totdeauna țâra întreg cârdul în goană peste izlaz șî nu
se mai oprea până nu ajungea pe locurile de păscut. Niculae era silit să
alerge și el și arunca zadarnic cu bulgări spre ea. Când ajungeau pe miriște,
băiatul cădea istovit de goană pe o brazdă și plângea în neștire. Uneori o
prindea cu ajutorul altor băieți și o bătea cu cruzime. Oaia se cumințea un
timp, lăsa alteia conducerea cârdului, apoi iarăși își lua locul. Câteodată,
înnebunit, Niculae alerga înaintea oilor aflate în plină goană, despărțea
cârdul de oaia bezmetică, o alunga în porumburi cu ciomagul și o bătea cu
bolovani până îl părăseau puterile. Oaia sărea din loc în loc, fugea, se oprea
tremurând și gemea de lovituri. în ziua aceea nu mai alerga, dar a doua zi
goana și chinul băiatului reîncepeau cu prospețime. Niculae o ținea minte
încă de pe când era noatină.

într-o iarn ă, la Bobotează, venise popa cu căldărușa și intrase în obor să
stropească oile cu aghiazmă. Bisisica – așa o botezase Achim când o
învățase să împungă ca berbecii – ieșise din cârd și ridicase fruntea spre
popă. Când părintele făcuse semnul crucii zbicind din busuioc, oaia, crezând
că e vorba de împuns, se repezise în patrafirul aceluia bestecăind cu
cornițele ei mici printre picioarele popii.
– Gata, ai sc ăpat, zise femeia lovind cu milă spinarea oii, care în tot
timpul mulsului tremurase ca frunza. Dă-i drumul, Niculae!
Băiatul îi dădu drumul de coarne, izbind-o în același timp cu piciorul în
grumaz; apoi prinse altă oaie, care cât simți mâna femeii sub uger, i singură
se lăsă pe căldăroi și începu să rumege liniștită.
10
– Vezi, asta de ce st ă?! îngână Niculae, ca și când cineva ar fi pretins că
toate oile seamănă cu Bisisica. Nu știu, mamă, dar eu m-am săturat… Vsu le
lovește moartea de oi, îngână el mai departe jelindu-se. Eu nu mă mai duc cu
oile… Toată lumea le dă la cioban, numai tata s-a găsit mai ș r^T «ă mă
trimită pe mine… De ce nu-i spui să le dea la cioban? De două luni de zile nu
m-am mai dus la școala. Are sa ma lase repetent…
_ Gata, zise femeia, alta… Hai mai repede c ă se răcește mămăliga!…
jsjiculae prinse alt ă oaie care nu mai era blândă. El o apucă de bot cu ură
și-i strânse nasul:
_ Stai! Ce! o iai pe urmele Bisisichii, fire-ai a naibii!? bolborosi el. Apoi se
adres ă mamei cu alt glas: Eu spun una și tu te faci că n-auzi! N-auzi că mă
lasă repetent?
_ Ce s ă-ți fac eu dacă te lasă repetent? Parcă dacă te duci nu te lasă!
răspunse femeia cu gândul în altă parte.
– N-auzi c ă nu mă lasă?! zise băiatul necăjit. De câte ori vreai să-ți tot
spun?
– Ce s ă-mi tot spui? întrebă femeia cu același glas îndepărtat și îmbulzit
de alte gânduri. Alta, spuse ea iar. Se vede că nu prea le-ai păscut azi… Asta
abia a dat câteva picături!
Niculae, de ast ă dată, strigă:
– N-auzi, mam ă?
– Aud, m ă, aud! Spune! răspunse femeia mai apropiat.
– Păi nu ți-am mai spus? „Tu, Moromete, nu te speria că n-ai cărți și că n-
ai venit astă-toamnă, eu te trec clasa numai să vii la examen. Să înveți pentru
examen, că nu ți-am pus note"…
– Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăși cu gândul împrăștiat.
– Cum s ă mă duc, mamă, dacă n-am învățat? !
– Păi învață! răspunse femeia moale.
– Cum s ă învăț?! strigă Niculae deodată atât de indignat și furios că
ridică și brațele, și glasul lui de copil răsună ascuțit în liniștea amurgului care
începuse să acopere salcâmii.
– Ia și tu o carte cu oile și citește. Ce vreai să-ți fac eu? răspunse femeia
cu un glas în care răzbătuseră câteva urme de interes.
– Care carte, mam ă, care carte? Nici Citirea n-a vrut s ă-mi cumpere tata.
De unde să iau, că nimeni nu mi-o dă. Dacă m-ar lăsa să mă duc la scoală…
Femeia t ăcea și mulgea mai departe oaia.
– Mai e vreuna? întreb ă ea apucând altă oaie. Treci și ține-o să nu-mi
verse laptele, mai spuse ea, strângând căldăroiul între genunchi.
Niculae apuc ă oaia de gât cu o mână, iar cu cealaltă o atinse pe femeie

Pe umăr.
– Mam ă, spune-i tu lui tata… zise el rugător, dar glasul i se rupse și
stoase un strig ăt. Oaia se mișcase și-l călcase pe o bubă de pe picior cu
11
opfl
copita ei mic ă și ascuțită. Niculae izbucni pe neașteptate într-un p
sfâșietor și se lăsă jos ca o cârpă.
– Ce e, m ă, te-a călcat? întrebă femeia sec. De ce nu te păzești? Ți oaia
să nu-mi verse laptele!
La auzul glasului lipsit de mil ă al mamei, băiatul începu să plângă mai
adânc, perpelindu-se pe jos și izbind cu pumnii lui mici în pământ afânat de
bălegarul vechi al oilor. Femeia prinse altă oaie și începu i mulgă singură și
tăcută, în timp ce Niculae continua să plângă. Intr vreme el încetă orice
mișcare, se ridică în capul oaselor și rămase ( coatele pe genunchi. Se
simțea că durerea piciorului îi trecuse de m el însă plângea mai departe pe
genunchi, ca și când ar fi cântat ceva lui și deznădăjduit:
– Aaa… aaa…
– Ce e acolo m ă? se auzi din drum glasul lui Moromete. Iar te-a căi oaia?
Taci din gură, că nu-ți iese mațele.
Femeia tocmai atunci terminase de muls și pleca din obor. Ea se în
mijlocul bătăturii și vorbi cu un glas care îl făcu pe Niculae să se opreas*
din plâns.
– Lovi-o-ar moartea de vorb ă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toa ziua stai
de vorbă și beai la tutun și mie îmi arde cămașa pe mine. Dai alții n-au treabă
și au chef de vorbă… Copilul ăsta plânge aici și el stă poartă si bea tutun.
Veniți de la deal și vă lungiți ca vitele… și eu să îndi singură o ceată de
haidamaci…
Paraschiv ridic ă fruntea și-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în de pe
vremea când mama lui bună murise. Din drum, Moromete se ur spre poartă și
intră în curte tăcut.
– Ce e, fa, z ăltato, ce vreai să fac eu? Dacă e bleg și-l calcă și oile
– Toat ă lumea are treabă, Catrino, zise Tudor Bălosu din drum. Femeia
nu răspunse nici unuia și intră în tindă.
– Moromete, zise Tudor B ălosu, nu stai, mă, să-ți dau banii? Moromete
făcu un gest nedeslușit.
III
să clănțăne din dinți. E rece ca gheața.
– Ei, ca ghea ța, vezi-ți de treabă, așa e la început, răspunse cealaltă
intrând în gârlă vitejește.
Tita se aplec ă și o stropi pe neașteptate cu un val de apă. Fata cea lirică
țipă ascuțit, se strâmbă înfiorată, apoi deodată se aplecă și ea și o împroșcă
pe soră-sa de sus până jos. Se bălăciră câtva timp țipând mereu, apoi Tita se
opri și strigă:
– Ajunge, treci și mă freacă pe spinare, trebuie să ne întoarcem acasă!
Fetele începură să se spele pe rând, cea mai mare uitându-se din când
în când cu team ă să nu le vadă cineva. într-un timp ea chiar sări din apă
și se repezi spre mal. Partea de gârlă unde se scăldau era un loc dosnic la
marginea satului, numit, nu se știe de ce, Valea Morii. Lângă vale se întindea
un fel de crâng lat, mai mult un fel de iaz părăsit de apele râului care curgeau
pe marginea satului, Dinspre partea aceea, care făcea un cot mare lângă
gropanul unde stăteau fetele, se auzea cineva plescăind prin apă și

apropiindu-se din ce în ce.
– Treci, f ă, afară, Ilinco, n-auzi că vine cineva? zise Tita speriată.
– §i dac ă vine, ce? răspunse Ilinca nepăsătoare.
– Fă, zăpăcito, nu ți-e rușine? Treci afară, n-auzi?
Fata îns ă, chiar de-ar fi vrut să se mai ascundă, n-ar mai fi avut timp. De
după cotul apei se ivi, printrp frunzele aplecate ale crăcilor de sălcii, partea
de la genunchi în jos a picioarelor cuiva. Fata cea mare când văzu pantalonii
acera umblând prin apă, își trase repede cămașa pe cap și pieri în tufișul
sălciilor tremurând. De-acolo ea auzi numaidecât niște glasuri și îngheță.
– Ce faci, f ă, aici,1 te scalzi?
– Da, m ă scald, ce să fac, răspunse Ilinca și începu să râdă.
– Scald ă-te, fă, se auzi iarăși glasul acela.
– Păi, mă scald, răspunse iar Ilinca. Apoi fata din tufiș se auzi strigată:
– Tito, treci încoace c ă nu e nimeni. E Florica lui Miuleț și cu ga |Leana,
vor să prindă pește. S-au îmbrăcat în pant aloni.
Tita ie și din tufiș încă înspăimântată și când le văzu pe cele două cu |
plasa, începu să râdă:
– Ce naiba, Floareo, zise ea, ai b ăgat-o în pantaloni? Era să mor de
[frică. Și proasta aia sta în apă. Dacă era un băiat, fă, ce te făceai?
Ilinca râse iar:
– Da' ce, mi-era fric ă de el? îi dam cu nămol în ochi!
– Ei, ce știe ea, zise muierea cu plasa.
– Ați prins mult pește? întrebă Tita schimbând vorba.
– Am prins pe dracu ghem! De câte ori ridic ăm plasa, numai broaște >'
mormoloci.
13
12
– Tata spunea c ă ăia pe la București mănâncă broaștele! Zicea că 1<
îndoapă cu carne și le bagă la cuptor, așa vii. Pe urmă, când încep să faci
poc-poc, le scot afară și le mănâncă cu furculița, zise Ilinca scuipând pi
marginea apei.
– Prostia ta, r ăspunse cea cu plasa. Ia uitați-vă!
Cele dou ă ridicară plasa la mal și o dădură peste cap. Numaidecât
broscoi orăcăi cu putere făcând să răsune valea și țâșni înapoi în api stropind
în ochi pe cele două pescuitoare. Alte broaște, de toate mărimild săriră de pe
mal împroșcând apa. Un singur peștișor, ca un deget de copi ' strălucea în
buruienile de pe mal și chiar și acela era gata să alunec înapoi dacă una din
pescuitoare nu l-ar fi prins numaidecât. înainte < a-l arunca în oală, ea se
uită la el cum zvâcnește.
– Hai s ă mergem, Ilinco, ce tot mai aștepți, nu vezi că te-ai învineții Fata
ieși clănțănind și se îmbrăcă repede.
– Sta ți, fa, că mergem și noi, zise fata cu plasa. Ați auzit? Se mării
Polina.
– Polina lui B ălosu? Păi știm, răspunse Ilinca.
– Nu, nu știți, că nu cu Birică se mărită, răspunse fata. Apoi se adresj
însoțitoarei: Hai să mergem și noi, ga Leano, că eu ți-am spus că pân nu
plouă, peștii nu ies de pe fund. Fă, Tito, voi știți că Polina era în vorb cu alde
Birică. Ei, acu' se mărită cu Stan Cotelici.
– Cu șchiopu?! întrebă Tita, uimită. Cu urâtul ăla? Păi ce moartea găsit-o
să-l ia pe-ăla? Că după ce e șchiop, mai e și făcut!
– Da' ce, fa, el nu trebuie s ă se însoare? Trebuie să-l ia cineva! zi: Leana

înfășurând plasa.
– Să-l ia moartea! răspunse Tita, râ zând.
– De ce, fa? Eu cum l-am luat pe Ene al meu? Ce are Stan Cotelii
de fugi ți de el?
– E urââât, ga Leano, r ăspunse Tita, luând-o pe lângă sălcii. Și n-ar fi
nimic, dar matale l-ai văzut cum umblă? Are atâta avere și pari
e milog!…
– E bine s ă strângă omul, răspunse Leana cu îndoială.
– Hai, fa, îmbrac ă-te mai repede! zise Tita, răstindu-se spre soră-f De ce
nu-ți cârpești fusta aia, nu vezi că ți se vede buca?
– Ce s ă mai cârpesc, am tot cârpit-o… ia lasă-mă în pace! Dacă mi vede,
ce? Cine o vede, să mi-o mănânce! răspunse Ilinca la fel de răsl
– Ce știe ea, râse fata cu plasa. Să te vedem la anul sau la anul ăl:
tot așa ai să zici?
Cu toate c ă era într-adevăr nevoie de anii aceia ca să nu mai zică (Ilinca
n-avea nici paisprezece ani), când fusese pomenit numele lui Biri< fata cea
mică a lui Moromete se roșise. Flăcăul însă nu știa nimic. El e
prieten cu fra ții ei, venea des seara pe la ei, jucau cu el tabinet, era
vesoî… și mai ales cânta frumos. '
Cele trei fete o luar ă înainte, iar muierea mergea în urma lor cu plasa pe
umăr. Soarele asfințise și în aer începuseră să bâzâie țânțarii. Când cotiră
după Valea Morii și se apropiau de pădurea de la marginea satului, muierea
care mergea mereu în urmă se miră:
– Parc ă ne-ar fi auzit, fa! Ăla care iese din pădure nu e Birică? Fetele
băgară și ele de seamă și încetiniră pașii. Tăceau. Se gândeau
dacă trebuie sau nu să-i spună știrea flăcăului.
– Ce mai faci, Biric ă, n-ai mai venit pe la noi! îndrăzni totuși fata cea mică
a lui Moromete când Birică le ajunse din urmă.
Birică nu răspunse. Se cunoștea că îi pare bine că a întâlnit-o pe Tita. |
Dădu bună seara și se apropie de ea.
– Tito, vreau s ă-ți spun ceva… Am fluierat aseară la Polina și nu știu ce e
cu ea, n-a vrut să mai iasă, șopti el după~Ce~se îndepărtă puțin cu fata.
Spune-i că am să trec diseară… Dacă nu mai vrea să vorbească cu mine, să-
mi spună!
S-ar fi putut crede c ă flăcăul nu dorea să știe decât atât, dar Titei nu-i |
scăpă turburarea care îl stăpânea.
Cuno ștea și ea bine această turburare. Șc aproape un an de zile era
Iîn vorb ă cu Victor, fratele Polinei. Victor Bălosu nu spunea că nu ține la
ea, dar nici nu se străduia să arate că ține.
– Atâta vreau s ă știu, continuă Birică, de astă dată fără să-și mai ascundă
|îngrijorarea. Ai să-i spui, Tito?
Tita șovăia să răspundă.
– Biric ă! Se vorbește că Polina… Nu știu, așa am auzit… Tu nu știi nimic?
E vorba de Stan Cotelici, cică s-ar mărita cu el. Trebuie să vorbești |tu cu ea,
să vezi ce s-a întâmplat.
Birică se posomori și amuți. Mai merse câțiva pași cu fata, apoi, fără mai
întrebe ceva, se îndepărtă. Fata cea mică a lui Moromete îl strigă n urmă, dar
flăcăul nu răspunse.
– Trece ți la masă, ori vreți să vă chem cu lăutari? strigă Catrina oromete
din pragul tindeijllie, unde s-au dus fetele alea? Numai tu -ai dat nas; unde-or
fi ele acuma? Sculați în sus! Paraschive, Nilă, voi -auziți? Niculae, tu ce mai

aștepți? Ai băgat nasul între picioare…
14
Femeia se opri deodat ă din vorbit și chipul i se schimonosi de spaimî Pe
alături de ea țâșni Duțulache, câinele, ieșind din tindă cu o bucat mare de
ceva alb în gură, pesemne brânză. Femeia îl întrebă:
– Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea? Las ă jos! Lasă jos! Lasă jos, n-auzii
– Dă-i apă, zise Moromete liniștit. '
Paraschiv începu să râdă, sculându-se de pe dulamă.
– Las ă jos, lasă jos, mânca-te-ar câinii, lasă jooos!… striga zadarnU
femeia. Câinele pierise în grădină. Acum să mâncați câinele, spuse m&
departe Catrina, uitându-se crunt la fiul vitreg care râdea.
– De ce s ă mâncăm câinele, fă, proasto? întrebă Moromete, liniștit încet.
Apoi, tot liniștit, spuse mai departe și la fel de încet, ca și când i fi vorbit cu el
însuși: De ce să mâncăm, fa, zăltato, sărito de la locul tăuf E bun câinele de
mâncat, fa? E bun să te mănânce el pe tine! Și chiar * să te mănânce. Azi ți-a
luat brânza, mâine o să-ti ia…
– Nu trece ți o dată la masă? strigă femeia scoasă din minți. Dacă n-^ să
mă duc în lume și să vă las… și moartea să vă ia pe toți și la cimitir «i vă
ducă!…
– Taci, fa, din gur ă, dosădito! zise iar Moromete și mai liniștit ca înainte
Vezi-ți, fa, de treabă! Ai făcut mâncare? Spune o dată și taci, că nu sunteți
surzi.
Paraschiv st ătea pe prispă și rânjea. Femeia amuți, nu mai zise nimic Pe
drum se văzură cele două fete apropiindu-se de casă. Moromete si ridică de
pe prispă și, în tăcerea care se lăsase, glasul lui picură liniștit încet, de astă
dată spunând însă altceva:
BSr _ Tu, Paraschive, ce stai acilea și belești fasolele la mine? Ce, nu ți-
mai văzut dinții ăia de mult? Rânjești ca un coltat la maică-ta, parcă ti ai fi mai
breaz. De ce nu treci la masă? Și pe voi v-a găsit scăldatul? Dad vă iau de
păr și mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâin dimineață. O lăsați
pe mă-ta singură și vă duceți. Unde sunt ăilalți?
Moromete vorbise pân ă acum încet și liniștit. Deodată curtea răsur de un
glas puternic și amenințător făcându-i pe toți să tresară de team
– Nil ă! Achime! strigă Moromete de două ori.
După un timp, se auzi în casă cum cineva sare din pat; în același timj|
poarta grajdului se deschise și se văzu, venind încet și frecându-se d mâinile
la ochi, Achim.
– Ce e, m ă, cu voi? întrebă Moromete, cu glasul dinainte, încet liniștit. Ba
chiar blând. Nu vă e foame? Stați la masă! Puteți pe urmă dormiți până
poimâine dimineață…
Catrina Moromete se șterse pe frunte de sudoare și intră în tine Unul câte
unul, copiii intrară în tinda casei. Se înserase bine și de pe vat
f0cul arunca pân ă departe o fâșie roșie de lumină făcând să strălucească
^tătura.
Cât ie șeau din iarnă și până aproape de sfântul Niculaie, Moromeții
^âncau în tindă la o masă joasă și rotundă, așezați în jurul ei pe niște
scăunele cât palma. Fără să se știe când, copiii se așezaseră cu vremea uDul
lângă altul, după fire și neam. Ceijrej jrati vitregi, Paraschiv, Nil ă sj Achim,
stăteau spre partea dinafară a tind ei. ca_si când ar fi fost g ata îîTffli'i'f ri;p5 s5
gp «roale de la mas ă și să ple ce afar ă. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră,
jumătate întoarsă spre străchinile și oalele cu mâncare de pe foc, stătea

întotdeauna I gatriha Moro me'te, mama vitreg ă a celor trei frați, iar lângă ea îi
avea pe ai eC pe Niculae. pe Ilinca și pe Tita , copii f ăcuți cu Moromete. Dar
Catrina fusese și ea măritată înainte de a-l lua pe Moromete: bărbatul acesta
îi murise în timpul războiului, dar nu pe front, fiindcă nu împlinise încă anii ca
să fie luat militar, ci acasă de apă la plămâni; îi lăsase o fată (pe care Catrina
o născu după moartea lui) și când plecă din casa socrilor n-o luă cu ea, o
lăsă bătrânului Năfliu, bâtului, cum îi spuneau cu toți, cu care însă Catrina nu
se avea bine. ^M oromete st ătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul
celei de-a doua od ăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toți
ceilalți stăteau umăr lângă umăr, înghesuiți, masa fiind prea mică. Moromete
n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deși numărul copiilor
crescuse. El ședea bine pe pragul lui, putea să se miște în voie și de altfel
nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă și
plină de arsurile de la tigaie.
Paraschiv, Nil ă și Achim nu erau din firea lor niște copii tăcuți, moi
Iori lipsi ți de veselie. Totuși, ca totdeauna, ei se așezară la masă absenți,
uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice sietre
de moară. Moromete se așeză și el pe prag, făcând în același timp âteva
cruci repezi și închizând o clipă, evlavios, ochii. Niculae, care nu avea scaun,
se așeză turcește pe pământ.
– Du-te, m ă, și ia-ți o pernă, dosăditule, de câte ori să-ți spui? Că ăștia lu
sunt în stare s ă facă măcar un scaun, zise femeia, uitându-se la cei trei
re așteptau, tăcuți și plictisiți, mâncarea.
– Tu de ce nu faci? zise Achim, ai c ărui ochi clipiră ascuțit, înfigându-se
golul în care erau pierduți mai înainte, în cei ai mamei vitrege.
Moromete, care tocmai î și făcuse cruce, se uită la femeie cu gura căscată
mirare.
~ Taci, fa, din gur ă, n-auzi?! zise el, apucând li ngura de lemn între
Pegete.
– N-auzi ce zice col țatul? răspunse femeia, ștergându-se de sudoare, ă
să-i pese de privirea bărbatului.
16
– De ce col țat?! întrebă moale Paraschiv, apucând și el lingura într-u fel
anumit, vrând să spună că vrea să mănânce ma i repede.
– Taci, m ă, din gură! zise și Nilă cu un glas și mai moale decât ; fratelui,
aproape șoptit.
– Cine v ă întrece? răspunse Catrina. Așează-te masă, ridică-te mas;
Abia se mișcă, abia se așează, cleaf-cleaf, parcă i-ai da să mănânce otrav
– Pui, fa, mâncarea-aia o dat ă?! zise Moromete liniștit, dar în glas c fire
de amenințare.
Cele dou ă fete tăceau. Niculae se uita la tatăl său nemișcat, cu ocl
pironiți pe fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte de alta
a creștetului. Catrina apucă o oală mare de pe vatră și o tr lângă ea. Fata cea
mare, Tita, desprinse dintr-un cui de lângă firidă o subțire de bumbac și tăie
mămăliga în felii groase. Ilinca așeză în mijlo> mesei o strachină largă și
adâncă, iar femeia o umplu numaidecât cu ciorbă verde și groasă de ierburi.
^ – Da' brânză nu e? șopti Niculae indignat, uitându-se la maică-sa.
– Du-te de-o ia din burta lui Du țulache! răspunse mama.
– Da' ce! Ce Du țulache? Mie să-mi dai brânză, zise iar Niculae, trânti
lingura pe masă.
– Parc ă spuneai că să le mănânce lupii de oi, îngână femeia mai moal cu

un glas nepăsător.
– Mănâncă, mă, acilea și nu te mai miorlăi, puturosule! Te găsi brân Când
e, te uiți chiondărâș la ea, zise tatăl nepăsător și el,'înghițind dumicat mare.
Niculae amu ți. Pieptul i se ridică și coborî repede; buzele îi tremura:
Câteva clipe se uită la maică-sa. Femeia mânca cu gândurile în altă pari
Băiatul se uită atunci spre soră-sa Ilinca, dar fiecare mânca repei însuflețit pe
neașteptate, tăcut și parcă nemaisimțind pe cel de alăt Băiatul înghiți greu, se
ridică de la masă și ieși afară. Aproape că nimi nu-l luă în seamă.
– Dac ă mănânci, mi-ești ca un frate, Niculae, zise Achim batjocoriți dacă
nu mănânci, mi-ești ca doi.
– Să te ia naiba, izbucni băiatul hohotind și făcându-se nevăzut. Pe fața
femeii trecu o umbră de durere auzind plânsul de afară
copilului.
– De ce nu-l la și în pace Ilie? șopti ea, privindu-și bărbatul fără teai N-
ajunge că îl trimeți ca vai de capul lui și rabdă de sete toată ziua oile? II mai
faci și puturos. Voi vă duceți și munciți ca oamenii, vă odihniți, aveți apă,
mâncați, și el, săracu, rabdă de sete toată ziua și alea: după zăpăcita aia de
Bisisica…
~'\ 18
Moromete se scul ă de la masă tăcut și ieși afară. După câtva timp se
[Uziră câteva cuvinte înnăbușite și pe urmă tatăl se întoarse ținându-l pe ,aiat
de mână.
– Stai și mănâncă, nu te prosti, zise Moromete așezându-l la masă. -i, fa,
niște brânză, hai, el se duce cu oile, de!
– Nu m ănânc brânză, scrâșni Niculae, ștergându-și obrajii pătați de
acrimi.
– Mănâncă-mă pe mine atunci, răspunse omul.
Strachina de pe mas ă se golise între timp. Catrina se întoarse și apucă
,ala din spate.
– Nu-i arde lui de brânz ă, zise ea, turnând în strachină. I-e necaz că să
rămână repetent. I-e necaz și lui că anu l trecut i-a luat-o a lui percitoru ainte,
că tot așa, te-ai apucat să-l trimiți cu oile… Parcă mureai dacă-l sai barem o
lună, acolo, să se ducă… i-e drag și lui…
– Ia mai las ă, zise Ilinca, uitându-se supărată spre maică-sa. Ne găsi la!
Taci, fa, din gur ă, proasto! zise mama, ridicând mâna amenințător ;pre
fată.
– Fă! Fă! Fă, n-auzi? mormăi Moromete. Pune, fa, mâncarea și mai rage-
te pe fălcile alea că te-or fi durând de când vorbești! Altă treabă
șavem noi acuma! Ne apuc ăm să studiem. Mai bine vezi ce-o s ă faci, că
lâine dimineață… dar ce zic eu: mâine dis-de-dimineață o să vie ăla să-ți a
țoalele din casă.
– De ce s ă-mi ia țoalele din casă? întrebă femeia nevinovată.
– Așa! Ca să se mire proștii, răspunse omul. Vezi că se umflă laptele…
Tita se întoarse și dădu la o parte de pe vatră o oală plină cu lapte.
atrina turn ă iarăși ciorbă în strachina de pe masă, care între timp iar se
;olise.
– Ce faci, m ă, că am vorbit iar cu Cătănoiu. Zice că săptămâna asta
•leacă la București, zise Achim, uitându-se pe sub sprâncene la tatăl său.
– Duc ă-se învârtindu-se! răspunse Moromete posomorându-se deodată.
Niculae, care începuse să mănânce, lăsă lingura pe masă și se uită cu
iesaț la fratele său vitreg. Nepăsător, Achim continuă, făcând o socoteală

simplă:
– Avem dou ăzeci și patru de oi, toate cu lapte. Asta înseamnă două lUte
patruzeci de lei pe zi. într-o s ăptămână…
– înseamn ă, răspunse Moromete batjocoritor. înseamnă prostia ta din p.
~ Mă, eu ți-am spus! zise Achim cu dispreț parcă. La toamnă trebuie
plătim banca. Eu zic că trebuie să-mi spui o dată, dacă îmi dai sau nu-mi dai
drumul!
19
i
Catrina care ascultase se amestec ă și ea:
– Las ă-l, mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt și băieți
mari… N-au o treantă pe ei… Cu ce să-și cumpere?
– Și ce băgați în voi dacă pleacă cu oile? întrebă Moromete curios.
– Cum ce b ăgăm? Mai e o găină, mai e un miel!…
– A! f ăcu Moromete, oile pleacă, mieii rămân! Dar muierea parcă nu auzi.
– Și pe urmă, zise ea, peste o săptămână, două, începe secerea, facem
pâine… Am trăit noi și fără oi!
– Taci, mam ă, din gură, zise Ilinca scoasă parcă din sărite. Să vii 1» deal
și să muncești și să vezi pe urmă cum e fără lapte…
– Las-o, Ilinco, c ă o găsiră găinile și mieii. E plină de găini și miei,
zise tat ăl cu ironie.
Niculae se întoarse spre sor ă-sa și-i arse o palmă peste cap, scrâșnind
din din ți.
– Ce ai, m ă, ești nebun? țipă fata.
– Ce te-amesteci?! r ăspunse Niculae, sărind în sus de la masă, gata să
fugă afară.
– Niculae, dac ă mă scol la tine, te dau cu capul de pereți până îți ies
bolboșile ochilor, zise Moromete fulgerându-l cu privirea.
– Ce s-amestec ă ea? zise băiatul arțăgos.
– Ce e, m ă, îți pare bine că n-o să te mai duci cu oile?! întrebă Tita cu
glas subțire și înalt. Nu-ți fie frică, ai să mergi la deal să dea zece
sudori din tine.
– Ce-ave ți, fa, cu el? se răsti mama furioasă. Nu puteți să vă vedeți de
treab ă?
– Tu îi dai nas, zise Tita.
– Vezi s ă nu-ți dau eu una peste nas, amenință mama.
– Mă, se vede că nu sunteți munciți, mă!!! se prăbuși Moromete uimire.
Păi eu când veneam de la deal adormeam cu dumicatul în guri Acu' vă sparg
oalele și străchinile astea în cap! Nici la sfânta masă r v-astâmpărați!
Niculae, stai jos și bagă în tine și dacă mai sufli o vori
te… te…
Toți lăsară ochii în jos și se făcu tăcere. Catrina schimbă strachina turnă
al doilea fel de mâncare, laptele fiert. Moromete luă două felii mămăligă și le
puse în strachina plină. în aceeași clipă, vreo șase ling se îndreptară spre
mijlocul mesei și începură să dumice mămăliga strachină. Niculae își
strecurase și el lingura printre ceilalți și abia izbul să apuce ceva și să ducă
la gură. Strachina se goli numaidecât. Femeî' umplu iarăși. într-un timp,
Niculae prinse lingura soră-sii într-a lui izbi afară, scrâșnind, stropindu-i pe
toți cu laptele fierbinte. în ac
20
acec

clipă, palma lui Moromete se ridică și căzu pe capul lui ca o greutate de
fier, detunându-l. B ăiatul încremeni cu ochii holbați, strânse din dinți și r3sufl ă
greu. Deși stătea jos, se clătină și se lungi moale alături de masă.
– Scoal' în sus! zise Moromete încet, dar cu un glas îndesat. B ăiatul se
ridică în palme și genunchi, rămase astfel o clipă, apoi se
ridică în capul oaselor.
– Ia și mănâncă! rosti cu același glas omul.
Niculae se întoarse spre mas ă, aruncă spre soră-sa o privire care
mocnea de ură și apucă lingura în mână. în acest timp, însă, strachina se
golise iarăși. Femeia turnă a treia oară, se uită spre Ilinca și lăsă oala în jos.
– Gata, ăsta e tot laptele, zise ea, deși nu-l răsturnase pe tot… Până la
sfârșitul mesei, nimeni nu mai vorbi. Moromete își întinse
picioarele și împinse masa mai încolo de lângă el, frecându-și mâinile
una de alta să se curețe de mămăligă. Femeia și fetele strângeau oalele și
străchinile.
– Să nu vii încoace, lovi-te-ar jigodia, că-ți sparg capul, zise Catrina,
amenințând câinele care aștepta pe prispă să se răstoarne masa.
– Apă a băut? rânji Paraschiv, încercând să zâmbească, repetând ironia
tatălui.
– Mai și vorbești! bombăni femeia.
– Paraschive, dup ă demâncare ce urmează? întrebă Moromete.
– O țigare, răspunse Niculae.
– Ce e, m ă, ai înviat? zise Ilinca râzând. Ai un cap ca de dovleac.
– Și tu, ca de… ca… Tâmpito! se bâlbâi Niculae.
– Tat ă, îl auzi? se miorlăi fata, crezând că tatăl are să-i mai dea o palmă
lui Niculae, dar omul parcă n-auzi, se căuta mereu în buzunarele flanelei.
– N-auzi, m ă, să-mi dai o țigare, Paraschive, zise el, pregătindu-și o foi(ă
de jurnal.
– De unde s ă-ți dau dacă n-am, mormăi Paraschiv ca un urs. Moromete
nu-l luă în seamă. întinse foița spre fiu să-i pună tutun dar
deodat ă lăsă hârtia jos și șopti apăsat:
– Ia tăceți! Sst! Tăceți din gură!
Toți copiii se uitară la el fără să înțeleagă ce vrea.
– Ce este? Ce s-a întâmplat? îl întreb ă muierea.
– Taci! zise omul, a șteptând încordat.
Fiecare r ămase la locul lui în tăcere. Paraschiv, Nilă și Achim stăteau
^mișcați în câte un colț al tindei. Femeia și fetele rămaseră și ele mișcate, cu
câte o strachină sau o lingură în mână, cu gura puțin deschisă mirare și
neînțelegere.
21
în tăcerea aceea se auzi deodată din depărtare un om care mergea pe
drum și cânta.
Afară toate zgomotele se topiră numaidecât și peste sat se lăsă deodati o
liniște mare. Cântecul flăcăului acoperea întinderea și adâncimea nopții]
Era al unei fete p ărăsite, cântat însă de un flăcău. Spunea că odal era
iarnă, dar el, băiatul, tot venea la ea, acum e soare și frumos și el nj mai vrea
să vină… Vocea urca în noapte și în amintire cu pati clocotitoare… Moromete
se ridică și ieși pe prispă. El se întoarse îi numaidecât îndărăt și se așeză iar
pe pragul lui. Ceilalți ascultau toți făi să se miște, uitând în aceste clipe de ei
înșiși.
– Doamne sfinte, cum cânt ă flăcăul ăsta! murmură mama uimită. Birii e,

nu-i așa, Tito? întrebă ea când afară cântecul nu se mai auzi.
– Da, el e! r ăspunse fata.
Morome ții se dezmorțiră și reveniră iarăși la starea lor dinainte. Mi se
terminase și acum ar fi trebuit să se culce, dar cei trei, Paraschiv, Ni și
Achim, care dormiseră înainte de masă, nu păreau că au de gând facă așa
ceva.
Când se desp ărțise de Tita lui Moromete, lui Birică numai de cântj nu-i
ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea Ia masă și să plece urmă s-o
cheme pe Polina la poartă. Se dusese acasă, dar nu putuse mănânce și
plecase devreme, nu mai avusese răbdare să aștepte până dui mâncarea
oamenilor.
Birică avea douăzeci și patru de ani și era în vorbă cu Polina de pil iarnă.
Nu știa ce să mai creadă despre ea. I se mai întâmplase o dată țină la o fată
și nici atunci nu înțelesese pentru ce la început fetei îi plăcu și mai pe urmă,
tot așa, nu mai vrusese să iasă la poartă. Acum însă parcă mai rău, înțelegea
și mai puțin. Intrase în vorbă cu Polina la un c la curățat porumb, se juca
inelușul. Polina nu ghicise că inelul e la Birii și cel care avea cureaua și
conducea jocul îl întreba se:
„Câte s ă-i dau, Birică?"
„ Câte vrei!" r ăspunsese Birică și asta însemna că trebuia doar atingă
palma, adică de formă.
Atunci v ăzuse un surâs de batjocură pe buzele fetei, parcă ar fi să-i
spună că n-are nici un rost s-o cruțe, fiindcă tot nu-i place d e el.j
„Ba nu, d ă-i una fierbinte ca focul", spusese atunci Birică.
Jocul continuase și Birică fusese scos să ghicească la cine e ine Greșise
înadins, știa că inelul trebuie să fie la Polina.
22
„Câte s ă-i dau, Polino?" întrebase într-adevăr cel care conducea. „Dă-i
una moale ca lâna și una iute ca fulgerul", răspunse Polina. Pe cea iute ca
fulgerul o primise drept în inimă și se înfiorase dt bucurie. In seara aceea nu
mai vorbise nimic cu ea, dar în seara următoare venise singur la poarta ei și
fluierase. Știa că n-are să iasă, că trebuia si-vină seri de-a rândul la poarta ei
pentru ca ea să aibă timp să se gândeascâ și abia după mai multe seri din
acestea ea să iasă în sfârșit și să-i spună, să-i dea de înțeles, că s-a gândit la
el și îi place, sau s-a gândit și n-o lasă maică-sa. Dar ce ciudat lucru, ea
ieșise chiar în prima seară – a doua seară de când intrase în vorbă cu ea – și
nu suflase nici un cuvânt nici despre maică-sa, nici despre cineva de-ai ei și
nici măcar cuvintele obișnuite: „Mă duc, ne vede cineva". Se apropiase de el
dintr-o dată, foarte hotărâtă, zăpăcindu-l prin nepăsarea ei față de primejdiile
care o pândeau, primejdii adevărate și cunoscute de toate fetele și de care
ea parcă nici nu vroia să știe.
înțelesese mai târziu că ea ținea la el mai de mult, nu vroia să spună de
când, era limpede că rAi din seara aceea cu inelușul, ci mult mai dinainte.
Faptul că o fată ca Polina ținea la el – el care plăcea fetelor doar când cânta,
mai mult nu ținea la el nici una fiindcă era flăcău cu mulți frați și nu-i venea
decât un pogon de pământ – îl făcuse mai pe urmă pe Birică să uite că e
flăcău sărac și să se gândească mai cu îndrăzneală la însurătoarea lui. Când
îi dăduse apoi de înțeles Polinei că se gândește să se ia cu ea, Polina se
făcuse roșie și se uitase la el cu niște ochi ciudați, ca în seara aceea la clic:
„Și dacă eu nu vreau, ce-ai să faci, Birică?" întrebase ea. „De ce să nu vrei?"
„Mai știi? Poate că nu țin la tine." El o apucase de mână crezând că

glumește, dar ea îl lovise peste braț și se trăsese îndărăt. Păruse cu adevărat
mânioasă pe el și Birică nu prea înțelesese.
Aducându- și aminte de această întâmplare uitată, Birică se opri în
mijlocul drumului lovit parcă fără veste de înțelesul târziu și cumplit pe care
aceste cuvinte ale ei îl adevereau. Vru să se întoarcă din drum, dar continuă
totuși să meargă spre casa Polinei și mergând el uită că vroia să afle ceva de
la ea; nu mai vroia decât s-o vadă. întâi de toate s-o vadă. Parcă îi uitase
chipul și neputându-se grăbi decât la pas, deodată el începu să cânte.
Gândul că s-ar putea ca ea să nu iasă nici de astă dată – și atunci ar fi rămas
singur cu dorința lui chinuitoare de a-i vedea chipul -se ascunsese undeva în
adâncul inimii și cânta într-o ciudată uitare de sine.
în dreptul Morome ților glasul său se frânse tot așa cum începuse, pe
neașteptate. Casa Polinei era la un pas; Birică se opri pe podișca lui Bălosu
5' fluieră.
23
Casa Polinei r ămase liniștită. Birică mai așteptă puțin și fluieră d nou. De
astă dată auzi ușa de la tindă deschizându-se. Gardul lui Bălosn era înalt și
Birică n-o vedea pe fată. Dar nici nu se uita, fiindcă auzind-o că vine,
hotărâse să nu dea bună seara și nici să înceapă el cel dintâi vorba. Portița
scârțâi ușor și câteva clipe tăcerea nu fu turburată de nimic; Birică ședea pe
podișcă, jumătate întors și aștepta.
– Ce e, m ă? Ce fluieri aici? Ce, e târla lui tac-tău?
Birică se răsuci speriat. în poartă, în locul Polinei, îl recunoscu
Bălosu.
– De ce s ă nu fluier? bolborosi el cu un glas sumbru. Nu cumva crea
că te-am fluierat pe dumneata?
După ce spuse aceste cuvinte, Birică vru să se îndepărteze.
– Pleac ă în… mă-tii d-aici și să nu te mai prind că fluieri la poarta mea, că
pun câinii pe tine.
Birică se apropie cu băgare de seamă de tatăl Polinei și îi șopti:
– Nea Tudore, ia seama la vorb ă că nu ți-am făcut nimic.
– Ce s ă iau seama la vorbă? Ce cauți tu la fata mea?
Și fără să mai dea alte lămuriri, îl și apucă pe flăcău de gulerul cămășii și
îl îmbrânci. Birică se trase singur îndărăt, dar puse mâna pe stinghia
stanoagei, gata s-o smulgă. Rămase însă nemișcat. în spatele lui Bălosu
apăruse Victor, voiajorul, cu o măciuc ă în mână.
Birică așteptă câteva clipe șovăielnic, apoi se îndepărtă cu fruntea în
pământ.
Curând îns ă se întoarse înapoi. Cei doi nu mai erau la poartă. Vru să
fluiere, dar se răzgândi și din nou se îndepărtă. De astă dată se opri în
dreptul Moromeților. Veni lângă gard și șopti prin întuneric:
– Bă Nilă-m'!
– Cee-m'? Care e ști? șopti Nilă de pe prispă.
– Ia vin pân-aici, zise iar glasul de lâng ă garduri. Eu sunt! Birică. Intrigat,
Moromete ieșise și el pe prispă.
– Tu e ști, Birică? întrebă el.
– Vreau s ă-i spun ceva lui Nilă, răspunse Birică.
Flăcăul intră în curte și se apropie prin întuneric de cei de pe prispă.
– Bun ă seara, zise el moale. Unde ești, Nilă?
– Ce s-a întâmplat, m ă? mormăi Paraschiv, rezemat în întuneric di

stâlpul casei.
– Nilă, unde ești, mă? întrebă Birică fără să răspundă. Hai, nu mergu
ce mai stai? N-ai mâncat? ]
– Hai, c ă merg, acuma, răspunse Nilă, coborând de pe prispă.
– Ce s-a întâmplat, Biric ă? întrebă Moromete. Birică se așeză pe prispă și
deodată izbucni.
24
_ Nea Ilie, ce dracu vreai s ă se întâmple? Știi și dumneata că la o fată
fdare și-un măgar zbiară! Eram în vorbă cu asta a lui Bălosu.
– Măi Birică, prost mai ești, zise Moromete, în șoaptă, ca și când s-ar fi
temut să nu-l audă vecinul. Nu mai găsești tu altă fată? E satul plin. Și nu-ți
ajunge aici, te mai duci și la Miroși și la Balaci, poți să iai j _a„s 1^ nnn ăre. D-
aia te vaiți tu? îmi spuse și mie adineauri
temut s ă nu1 a
acă nu-ți ajunge aici, te mai duci și la Miroși și la Balaci, pț satele la rând
până la Dunăre. D-aia te vaiți tu? îmi spuse și mie adineauri lde tatsău că
Polina și cu ăla sunt în vorbă de mult… Că e
daca uu- %. -,— a
satele la rând pân ă la Dunăre. D-aia te vaiți nu mu 5Fu^ w_____
;n drum alde tat-s ău că Polina și cu ăla sunt în vorbă de mult… Că e
daravel ă veche…
în acest timp, Biric ă se sculase de pe prispă și se tot mișca, ascultându-l
pe Moromete.
– Minte, strig ă el deodată, când Moromete isprăvi.
Paraschiv, Nil ă și Achim tresăriră la strigătul flăcăului. Birică porni repede
pe lângă prispă și se opri lângă gardul grădiniței în dreptul căruia se ghicea
prin întuneric casa și bătătura lui Tudor Bălosu.
– De ce min ți, mă? strigă Birică spre Tudor Bălosu. De ce minți, mă?
spuse el din nou, ca și când ar fi știut că acela îl ascultă. Nea Tudore, să fiu
al dracu… lasă! Iar tu, Polino, să nu crezi că eu am să mai… că n-o să
mai dau eu ochii cu tine!
Flăcăul plecă de lângă gard și înjură încet; el veni însă numaidecât
îndărăt și de astă dată începu să strige fără teamă, ca și când ceea ce
spusese înainte l-ar fi răscolit rău, făcându-l să-și piardă măsura:
– Ce e, m ă, ce crezi tu, ai? Că dacă mă gonești de la poartă… Da' ce, mă,
crezi că te-am fluierat pe tine? Asmuți câinii pe mine, mă, ca pe-un țigan? De
ce să asmuți câinele pe mine, nea Tudore, dacă ai o fată și fluieră cineva la
ea, dumneata trebuie să asmuți câinele? Ce ți-am făcut eu dumitale? Ți-am
făcut eu ceva vreodată? Păi de ce asmuți câinele pe mine, nea Tudore, dacă
de furat nu te-am furat, de făcut nu ți-am făcut nimic? Atunci de ce să asmuți
câinele pe mine, nea Tudore? De ce să asmuți câinele pe mine, mă, tu-ți
dumnezeul mă-tii, Bălosule! Chiorule!
– Biric ă! strigă Nilă de pe undeva unde era.
– Biric ă, taci, mă, din gură, unde-ai băut? murmură Paraschiv.
îl știau un flăcău la locul lui și erau nedumeriți de aceste strigăte.
Socotiră că trebuie să-l țină de rău, dar Birică se smuci.
– Ia las ă-mă, bă! strigă el pornind iute spre poartă. Hai, Nilă, mergi sau
nu mergi? Ce crede el că eu sunt prost?
Spunând cuvântul prost, flăcăul țâșni deodată înapoi lângă grădiniță și
începu din nou s ă strige.
– Fă, Polino, uite ce e! Dacă tu crezi că eu sunt prost, fii tu mai deșteaptă.

Eu te las, fă, mărită-te! Mărită-te cu șchiopul ăla și lasă-mă pe ^ine așa prost
cum sunt eu. Și dacă dumneata, nea Tudore, ieși la mine
5» amu ți câinele, păi lasă!…
25
Pe la casele vecinilor se vedeau pâlcuri întunecate de b ăieți și fete ^
ascultau în tăcere. Birică ieși în drum și-l strigă din nou pe Nilă, întreba^ du-l
dacă merge sau nu. Nilă vru să-i răspundă, dar flăcăul ieșise la șose
și plecase.
– Asmute câinele pe mine! strig ă el iar, oprindu-se în mijlocul șosele ca și
când cei care ascultau i-ar fi cerut socoteală. Am venit și eu la poartj lui ca un
flăcău și el sare la mine, parcă aș fi venit să-i sparg casa… Las? Bălosule!
Mai vorbim noi doi, cu voiajorul tău cu tot… vă aranjez eu -voi, încheie el
amenințător și de astă dată se îndepărtă de tot de ~' fetei.
• VI
Tot timpul acesta, de dincolo, din curtea lui Tudor B ălosu nu se auzi
nimic, ca și când casa ar fi fost pustie. Paraschiv, Nilă și Achim, împreun cu
tatăl lor ieșiseră câteșipatru în poartă. Mai pe urmă, se apropiaseră ț cele
două fete și Niculae în urmă. Când Birică o luă încet spre șosea, Nil se
dezlipi de lângă poartă, unde stătea rezemat, și porni alene în urm lui.
Moromete îl petrecu o vreme cu privirea până se îndepărtă câțiva pf de șanțul
șoselei, apoi îl strigă deodată, ca și când până atunci ar fi s1 la îndoial ă,
gândindu-se la ceva.
– Nilă, unde te duci?
– Mă duc cu ăsta, răspunse Nilă, oprindu-se. \
– Nu te mai duce, zise Moromete încet. Ia vin' încoace. Nil ă se întoarse
nedumerit și se opri lângă podișcă.
– Nu te mai duce, spuse din nou omul. Iart-o în seara asta c ă nu moare!
Nu ți-o fură nimeni.
Paraschiv și Achim se uitau intrigați la tatăl lor. Nu-i oprise pe nici unul,
în nici o seară, să plece de acasă. Se îndepărtară alene de lângă poartă,
pornind spre un grup de fete și băieți de alături, unde cineva cânta din fluier,
iar ceilalți jucau.
– Nil ă, vin' încoace când îți spun, zise Moromete din nou, după ce
Paraschiv și Achim se îndepărtaseră.
Omul intr ă în curte și porni spre grădină, iar feciorul îl ascultă. Când
ajunseră în fundul grădinii, Moromete se opri lângă un dud și se așeză pe o
buturugă de soc, făcându-i semn flăcăului să se așeze alături:
– Nil ă, zise Moromete cu un glas moale pe care fiul nu îl cunoșt Tu ce
zici, mă, să se ducă ăla cu oile la București?
Auzind întrebarea tat ălui rămase într-o tăcere încărcată de zăpăi și de
uimire. După felul cum ținea capul în jos se vedea că nu e obișn
26
a.\ pună, acest cap, la întrebări așa de grele, parcă îl trăgea capul în jos
j6 grea ce era întrebarea tat ălui. Moromete continuă:
, Eu i-a ș da drumul, dar vezi și tu că dacă n-am avea bruma aia de lapte
de la oi, ce-am mânca? Nu poți să dai la sapă și la secere și să n-ai jg
mâncare decât știr și ștevie. Dar ce facem la toamnă cu împrumutul j e la
banc ă? Și te pomenești mâine-poimâine că mai vine și Jupuitu cu fonciirea!
Tu auzi, mă? întrebă Moromete cu un glas neliniștit de tăcerea
fiului.
Nilă tuși, mișcându-se pe buturugă.

– De, m ă, zise el încet. Ai auzit ce zicea mama: (Moromete tresări când îl
auzi vorbind astfel) ar fi bine să se ducă… Dacă face ceva, ne mai cumpărăm
și noi… mai păstrăm grâul… nu mai facem ca anul trecut, să rămânem toată
iarna fără pâine…
– Mă, Nilă, îngână Moromete cu același glas moale pe care copiii nu prea
i-l cunoșteau, ce mâncăm, mă, te întreb? Se duce el cu oile la București, asta
nu e greu, dar ce mâncăm?
– Mai sunt oameni care n-au oi și trăiesc, muncesc. Ce să facem?!
Cuvintele ce să facem, flăcăul le spusese nu ca un răspuns, ci ca o
hotărâre. Glasul i se schimbase, suna mai încrezător, ca al unui om de
nădejde pe care te poți bizui.
– Bine, Nil ă! Te-am întrebat ca să nu ziceți că așa și pe dincolo, îngână
Moromete, ridicându-se de pe buturugă. Văz că Paraschiv ăsta, degeaba a
făcut armata. Nu se însoară, nu se gândește la nimic… îl întreb într-o zi: „Ce
facem, Paraschive? Vine ăla cu fonciirea, n-am plătit-o de doi ani de zile".
„Ce să facem, răspunde el cu botul ăla al lui ca de zăvod, păi de ce n-ai
plătit-o până acuma?" „Păi ai uitat că am cumpărat noatinile alea?" „Ei și
dacă le-ai cumpărat, ce-ai făcut, zice, acu vinde-le la loc și plătește
fonciirea." „Dar tu ce faci, n-ai de gând să te însori? Alții ca tine sunt la
casele lor, ca oamenii, cu copii, cu vita lor în bătătură." „Cu cine să mă
însor?" zice. „Cum cu cine să te însori? Se prăpădiră fetele pe lumea asta și
nu găsiși cu cine să te însori?" „Dă-le-n iacacine de fete!" zice. A șa că,
treaba voastră! Faceți cum știți, dar să nu mai aud pe urmă câ zice ți că eu v-
am oprit,
Moromete vorbise încet și rar, cu fruntea aplecată în jos, se ridicase m
picioare și frământa o foiță de jurnal în palmă. Nilă se ridică și el de
Pe buturug ă.
– Nu știu dacă tu te-ai gândit până acum, reîncepu Moromete. Anul trecut
am făcut căruța și d-aia am rămas cu fonciirea neplătită… Acuma, Șsta vrea
să se ducă la București cu oile. Bine, să se ducă, să-l vedem ce :- Eu nu zic
să facă două mii de lei pe lună. Două mii de lei, nu e Sunt patruzeci de duble
de grâu. Asta nu se poate, murmură
27
Moromete speriat parc ă. Ascultă, Nilă. Până în toamnă sunt trei luni de
zile. Dacă el vine la toamnă și-mi întinde șase mii de lei în mână, și nu
douăzeci, cum se laudă el, păi atunci mai dau și vreo două căruțe de grâu și
am scăpat anul ăsta și de bancă și de fonciire. Păi crezi că vine el de la
București cu șase mii de lei, Nilă? Crezi că vine, mă?
– Șase mii de lei? Adică două mii de lei pe lună? se gândi Nilă. Păi de ce
să nu vie?
– Păi vine? zise Moromete, începând să scapere dintr-un amnar. Aduce el
șase mii de lei? Că atunci n-ar mai zice nimeni nimic. Am răbda vara asta,
am plăti banca și ne-ar rămâne nouă aproape tot grâul. La anu vedem noi pe
urmă ce-om mai face. Da' vine? Aduce el șase mii de lei?
– Eu zic c ă aduce, răspunse Nilă convins. El se lăuda cu de trei ori pe-
atât!
– Poate s ă aducă și de cinci ori atât, asta nu mă privește pe mine, zise
Moromete. N-are decât să vă rămână vouă, să vă îmbrăcați și să faceți ce
vreți cu ei. Mi-e să-mi dea șase mii de lei. Păi aduce el, de! Vine el cu șase
mii de lei?
Ajunser ă la poarta grădinii și Moromete o deschise încet. Nilă trecu în

curte alături de tatăl său, gândindu-se dacă acuma are să poată pleca prin
sat.
– Și nici șase, îngână Moromete după un timp cam îndelungat de tăcere.
Patru mii de lei, mă! exclamă el ca și când\s-ar fi tocmit cu cineva. Hai, lasă!
Ai câștigat, oile sunt sănătoase!… Mie dă-mi patru mii… Păi îmi dă el patru
mii de lei?…
– Aduce, m ă! Lasă-l încolo! Dacă nici patru mii de lei n-aduce, atunci…
Moromete se așeză pe prispă și rămase tăcut.
VII
După plecarea lui Birică și a lui Paraschiv și Achim, Tita și Ilinca mai
stătuseră puțin în drum apoi se culcaseră ostenite. Catrina Moromete îl
chemase pe Niculae în tindă, vrând să-i dea de mâncare laptele pe ca re i-l
oprise.
– Nu m ănânc, se strâmbase băiatul țâfnos. Nu mi-e foame.
– Ia și mănâncă, ce vreai, să ți-l torn în cap? zise mama supărată. Crezi
că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine iar te apuci să zaci de friguri și…
să mai stau atunci și de tine, că nu sunt sătulă de câte am în spinare…
Băiatul se așeză pe pragul unde stătea tatăl său și la început mancă
sclifosindu-se, dar apoi foamea i se deschise și la sfârșit miorlăi:
– Mai e? Mai d ă-mi!
28
– NTculae! Niculae! Se vede c ă bine-ți face tată-tău că te plesnește, zise
mama.
Niculae o privi nevinovat și mama se înmuie. Băiatul o simți chiar că se
căznește să nu râdă.
– Hai, mam ă, mai dă-mi! Zău mi-e foame!
– Na! f ăcu femeia, care între timp căutase prin oalele de pe poliță și
scoase o bucată mică de brânză. Hai mai repede, bagă-n tine, că sunt
moartă de osteneală.
După ce mancă, Niculae ieși pe prispă și se vârî în așternut. Tocmai
atunci tatăl și fratele intrau în curte pe poarta grădinii, vorbind între ei. Băiatul
încremeni sub pătură când auzi ceea ce spunea tatăl său. Inima îi bătea ca
un ciocan. Sări din așternut gâfâind și intră în tindă peste maică-sa, care se
sperie când îl văzu cum arată.
– Mam ă, am scăpat de oi, șopti el cu glas aprins.
– Ce- ți veni? zise ea supărată parcă. Cine ți-a spus?
– Tata! Uite-l afar ă, vorbește cu Nilă despre Achim, zice că să se ducă.
– Prostia ta, r ăspunse femeia necăjită parcă de bucuria băiatului. O să te
duci acolo, la deal, și-o să fie vai de pielea ta. Era mai bine cu oile. Fugi și te
culcă, nu mai sta aci degeaba!
Niculae ie și din tindă nițel bleojdit, dar cât ajunse afară, începu să sară în
așternut ca o zvârlugă. Moromete, care se așezase pe prispă, se pomeni
deodată cu el în spinare. Omul se scutură supărat și încercă să-l dea la o
parte, dar băiatul îl apucase de gât și se ținea de el ca scaiul.
– Dă-te, mă, la o parte, zăpăcitule! mormăi tatăl sâcâit, vrând să pară că
n-are nici un chef. Se vede că nu vii colo la sapă; ai să vezi tu ce-ai să
pățești! Dă-te la o parte, n-auzi?
Niculae s ări de pe prispă, și se luă după câine, dar nici Duțulache n-avea
chef, pentru că se feri dinaintea lui și porni repede spre grădină cu capul în
jos.
– Ilie, zise femeia închizând u șa tindei și apropiindu-se de bărbat. Ea se

așeză pe așternut oftând și se întinse ruptă de oboseală. E bine că-i dai
drumul să se ducă, zise ea gemând. Așa fac copiii oamenilor și d-aia o duc
bine. Numai să nu răbdăm noi p-aci degeaba.
Moromete nu r ăspunse nimic, începu să se dezbrace. Nilă se duse la
celălalt capăt al prispei și se prefăcu că vrea să se culce, dar o luă încet spre
poartă. Din drum, Paraschiv chemă:
– Băi Nilă-m'!
– Hai, b ă, că viu acuma, răspunse Nilă din mers, supărat parcă. Mama
adormi numaidecât. Pe drum, glasul băieților și fetelor slăbise.
Numai câteodat ă liniștea nopții tremura de râsul prea ascuțit al vreunei
29
fete, ori clocotea de fluieratul prelung, ca o chemare îndep ărtată, al
vreunui băiat.
Niculae dormea cu tat ăl său, spate în spate. El se culcă puțin neliniștit de
tăcerea tatălui și ascultă multă vreme târâitul ciudat al găinilor urcate pe
crăcile celor câțiva pruni din grădină. Aștepta ca taică-său să adoarmă și să
se bucure în voie că a scăpat de oi și mai ales de Bisisica.
Când sim ți mișcarea ușoară a spatelui tatălui său, se ridică într-un cot și
se rezemă de perete. Ii venea greu să creadă că peste câteva zile n-are să
se mai scoale cu noaptea-n cap, să scoată oile din obor și să plece cu ele pe
izlaz. Să pornească spre matca satului și să treacă prin apa gârlei care
totdeauna dimineața îi chinuia picioarele umflate, bobotite de bubele care îi
zvâcneau să coacă. Dincolo de gârlă erau niște gropi mici, pline de cicoare
cu floarea albastră ca cerul de primăvară. în fiecare dimineață Niculae uita de
ele și se împiedica în cotoarele lor verzi și răsfirate, făcân-du-l să urle de
durere. într-o zi se înfuriase și le făcuse ferfeniță cu cio magul. La fel se
înfuriase deznădăjduit de piatra de hotar din capul miriștii. Era o piatră
colțuroasă, înfiptă adânc în pământ și învălită în ierburi, încât nu se vedea
deloc. De nenumărate ori se izbise cu picioarele de ea și căzuse leșinat
alături.
Nu-i venea mai ales s ă creadă că are să scap'e de băieții de pe izlaz
care uneori îl chinuiau. Cei mari îl puneau să le vadă de oi, sau îl trimiteau
cine știe pe unde să fure tutun sau struguri de pe loturile oamenilor. Când
jucau bobic, îl țineau numai în fund să prindă bobicul și când îi venea rândul,
îl lăsau să dea numai o dată și apoi îl timiteau iar la fund… Dar ceea ce îl
chinuia mai mult era faptul că cei mari îl sileau să se ia la luptă cu alți copii
chiar dacă n-avea nici un chef. Vrând-nevrând, învățase să se lupte și să se
bată cu ciomagul.
într-o zi, era singur cu oile pe miri ște și se pomenise cu o magaoaie
peste el. Era o arătare înfricoșătoare, cu fața boroșcoită cu smârc și cu dinții
rânjiți. Era spre seară, ieșise din porumb și venea spre el încet, ca într-un
vis… Avea fustă roșie, zdrențuită, și în mână un os alb de cal. De groază
Niculae apucase ciomagul cu amândouă mâinile și pocnise magaoaia drept
în moalele capului. Magaoaia căzuse jos fără să se mai miște, iar Niculae,
înspăimântat, luase oile la goană și începuse să fugă cu ele spre casă. A
doua zi magaoaia a venit iar, dar cu încă doi inși și l-au bătut cu ciomegele
până l-au lăsat în nesimțire pe miriște. Oile au intrat în porumb și au fost
duse la oborul comunal, iar Niculae a fost luat de frați în căruță și dus acasă,
zob. A zăcut o săptămână și s-a vindecat, dar după aceea l-au prins frigurile.
Când s-a vindecat și de friguri, s-a dus iar cu oile.
Puțin timp după aceea, într-o dimineață, se pomeni cu Achim pe miriște,

călare pe cai. Fratele îi spuse să lase oile și să vie cu el. Au ieșit în izlaz,
30
alături de care se afla o miriște largă de vreo zece pogoane. Pe izlaz, un
cârd de zece-cincisprezece băieți jucau bobicul. Unii erau de seama lui, alții
mai mari cu un an sau doi. Achim descăleca și dădu drumul la cai apoi se
apropie.
– Bă, ce faceți voi aicea-m'? strigă el și se uită peste ceata de băieți.
Câțiva mai sfioși, care stăteau jos pe flanele, se ridicară în picioare și
se uitau cu team ă la Achim. Vreo câțiva mai nepăsători jucau bobicul fără
să se sinchisească. Deodată Achim se repezi spre ei ca un uliu, trânti vreo
câțiva de pământ și dădu câteva picioare și palme în dreapta și în stânga.
– Ce, voi n-auzi ți? mârâi Achim. Eu strig la voi și voi jucați bobicul…
mama voastră!
– Nea Achime, s ă nu ne înjuri că chem pe tata de colea, zise unul colțos,
fulgerându-l cu privirea.
Achim țâșni ca ars spre cel care vorbise, îl apucă de gât, dădu cu el de
pământ și sări cu picioarele pe el.
– …P ă mă-ta și pe tat-tău! urlă el ca turbat. Du-te și cheamă pe tat-tău!
Să-mi spuneți care ați fost ăia care l-ați bătut pe frate-meu, că dacă nu, vă
belesc pe toți!
Achim n-avea atunci mai mult de șaptesprezece ani, dar pentru băieții
de-acolo el părea mai fioros ca un om mare. Nici unul dintre băieți nu vorbi.
– Niculae, strig ă Achim, îi cunoști? Ia treci încoace.
– Nu-i cunosc, c ă aveau flanelele pe cap când au venit, răspunse
Niculae.
– Aaaaa!!! f ăcu Achim, scuipând în palme. Ia dă-ncoace biciul, Niculae.
Nu vreți să spuneți!… Stați că v-arăt eu acuma.
Achim apuc ă biciul și, fără să se gândească nici o clipă, se repezi la unul
și-l plesni peste spinare. Cel lovit urlă și apucă biciul în mână.
– Nea Achime, nu știu, eu sunt de pe Delavale, nu mai da. Achim se
repezi la altul și mai furios.
– Și tu ești de pe Delavale? Până-n seară am să vă bat!
– Spune ți, mă, ce, să mănânc eu bătaie pentru ei? se auzi un glas
speriat.
– Aaaa!!! Tu știi? Spune numaidecât că-ți roz beregata! răcni Achim iar,
repezindu-se spre cel care vorbise.
Băiatul se feri, se uită în jur și deodată vorbi pe nerăsuflate.
– Nea Achime, nu da! Al lui Voicu Câinaru și cu al lui Burtică l-au bătut.
Achim se întoarse spre Niculae, î și aruncă pălăria de pământ și îl asmuți
ca și când ar fi fost câine:
– Ai auzit? Pune mâna pe ei!
Niculae, sl ăbit de friguri, galben la față, nu se mișcă.
31
– Pune, m ă, mâna pe ei, n-auzi? strigă Achim scos din sărite. Niculae nu
se mișca.
– Al lui Câinaru și Burtică! strigă atunci Achim pe cei care îl bătuseră pe
Niculae. Achim avea un glas ciudat, ascunzând ceva tainic și cumplit și
Niculae se speriase mai rău de acest glas al fratelui său decât de loviturile
magaoaielor, atunci pe miriște, când fusese bătut. Veniți încoace al lui
Câinaru și Burtică. Veniți încoace că nu vă fac nimic, mai spuse Achim.
Cei doi se apropiar ă și unul din ei își scoase pearca lui de pălărie găurită

în fund de bobic și zise:
– Nea Achime, uite, vezi, mi-a spart capul! Z ău, nea Achime, că mi-a
spart capul! Am dat și eu, a dat și el.
– Taci din gur ă, urâtule, răspunse Achim care începuse să se învese –
lească, îl vedeți? E frate-meu. Eu nu țin cu el, chiar dacă mi-e frate. Tu, ăsta,
cu capul spart, repede-te la el și dă cu el în pământ.
Niculae se uitase la fratele s ău și se făcuse și mai galben. Achim nu se
sinchisea.
– N-auzi, m ă, ăsta cu capul spart? se răsti Achim spre băiatul cu capul
spart.
– Nea Achime, z ău, ne-am bătut în parte, se rugară iar cei doi băieți.
– Nea Achime, las ă-i, nea Achime! săriră și ceilalți.
Ochii lui Achim sticlir ă. îl apucă pe cel cu pălăria găurită și-l izbi de
pământ.
– N-auzi ce- ți spun? Repede-te la el că te omor… pe mă-ta de urât!…
Băiatul se sculă de jos furios și, nemaiștiind ce să facă, se repezi la
Niculae. Niculae nu se mi șcă din loc. înaintea lui, cel cu pălăria găurită
se opri ca țintuit de privirea mare, nemișcată, a celui asupra căruia era
asmuțit. își întoarse capul spre Achim, dar tot atunci acesta urlă la el:
– Repede-te în el… pe m ă-ta de urât!
Băiatul se repezi în Niculae și îl apucă de gât. Niculae se înțepeni și
rămase mai departe nemișcat.
– Dă cu el în pământ! strigă Achim, apropiindu-se cu biciul în mână.
Băiatul își încârligă un picior peste amândouă ale lui Niculae și îl trânti
la pământ. Apoi, speriat, cu privirea rătăcită, plin de groază, se ridică de
pe el și rămase nemișcat, uitându-se la Niculae care, galben la față, nu-l
slăbea din ochi pe fratele său. Câtva timp, toți rămaseră nemișcați și tăcuți, în
clipa următoare, Niculae sări în sus ca mușcat de un șarpe. Se repezi spre
cel care îl trântise și îl apucă de gât. Luat pe neașteptate, celălalt băiat
rămase cu ochii holbați și scoase limba afară, horcăind. Chipul i se învinețise
ca un ficat, se făcuse apoi pământiu. Niculae strângea ca un nebun și-l
împingea de-a-ndaratelea. Cel strâns de gât se împiedică de
32
ceva și căzu. Niculae îi dădu drumul și se întoarse spre celălalt.
Văzându-l că vine, băiatul o luă la fugă peste câmp.
Achim se repezi îns ă numaidecât și în câțiva pași îl apucă de ceafă.
– Stai, pe m ă-ta, fricosule. Mă vezi tu că-i țiu parte? Bate-te cu el… Ați
venit amândoi și v-ați pus și l-ați omorât cu ciomegele. Erați doi, mama
voastră… Stai aici!
Niculae se repezi spre el cu un ciomag și vru să-l izbească în cap, dar
băiatul se feri și puse el mâna pe un ciomag.
– Nea Achime, strig ă el, arătându-l pe Nicaîae. îi sparg capul; spune-i să
nu s-apuce de mine!
– Niculae, scrâ șni Achim, auzi ce spune?
Niculae azvârli pe nea șteptate ciomagul și se repezi spre celălalt cu o
iuțeală neașteptată. Luat tot fără veste, băiatul se clătină și căzu. Atunci
Niculae sări în sus cu aceeași iuțeală, puse mâna pe un ciomag și începu să-
l lovească pe cel de jos cu toată puterea. Băiatul urla, încerca să se ridice,
dar câte o lovitură de cioma g îl culca iar la loc.
– Ajunge, Niculae, stai! zise Achim, apropiindu-se. Spune-i s ă-și ceară
iertare.

– Cere- ți iertare, bolborosi Niculae, izbindu-l încă. Cere-ți iertare!
Gândindu-se că acum are să scape de toate, Niculae gemu în așternut
și se uită la spinarea tatălui său care se mișca și răsufla în somn.
„O să mă rog de el să nu mă ia la sapă și o să mă lase, gândi Niculae
suspinând. La secere o să mă duc, dar să nu mă ia la sapă până nu-mi trec
bubele și să pot să mă duc și eu la școală."
– Ce faci, m ă, tu n-ai de gând s-adormi? spuse Moromete deodată, cu un
glas atât de treaz că băiatul se înfiora.
– Ba dorm, r ăspunse el uimit că tatăl său putuse să stea așa de liniștit
atât de multă vreme.
– Cum dormi? întreb ă Moromete aspru. Să mergi colo la sapă și să dai și
o să te mai văz eu atunci că belești ochii în loc să dormi.
Niculae se l ăsă pe căpătâi și gemu. Apoi rămase nemișcat. Pe drum se
auzea din ce în ce mai rar câte un flăcău care se întorcea acasă fluierând.
De undeva răzbătu un țipăt ușor, subțire, de fată sau de femeie tânără, înecat
de întunericul nopții. Prin vârfurile salcâmilor bâzâiau țânțarii. Moromete se
ridică din așternut și se întoarse pe neașteptate spre Niculae. Băiatul închise
ochii, speriat.
– Nu dormi, m ă, o dată? zise el apăsat, cu un glas turbure. Niculae nu
răspunse. Omul nu se mișcă. Băiatul îl simțea încă întors
spre el și inima îi ticăia. Moromete se trânti iar pe căpătâi și peste câteva
clipe Niculae îi simți spinarea ridicându-se și răsuflând încet. „A adormit",
33
gândi el dup ă o vreme, dar ca și când omul l-ar fi auzit gândind, se ridică
iarăși într-un cot și se întoarse spre fiu.
– Mă, da tu n-ai de gând să dormi o dată? îngână el răgușit și furios.
Niculae r ăsuflă ușor, ca în somn, fără să-i răspundă.
Din nou omul se trânti pe c ăpătâi, dar Niculae așteptă multă vreme fără
ca să-i mai simtă spinarea mișcându-se. „Nu poate să doarmă. Te pomenești
că se răzgândește și nu-i mai dă drumul lui Achim", gândi Niculae iarăși.
După un timp se liniști însă. „Cine știe la ce se gândește, își spuse el. O să
vedem mâine dimineață".
Moromete se ridic ă a treia oară, dar acum nu se mai întoarse spre băiat.
Niculae îl auzi scotocind multă vreme sub căpătâi, auzi apoi un zgomot de
hârtie ruptă, pe urmă amnarul izbind în piatră. După aceea nu se mai auzi
nimic. Niculae așteptă o vreme cu ochii închiși, apoi își mișcă pleoapele.
Tatăl stătea pe marginea prispei cu spatele îndoit și fuma. Băiatul închise
ochii și se hotărî să adoarmă. Așteptă somnul timp înde lungat și adormi.
Moromete mai stătea încă pe marginea prispei, cu spatele îndoit și fuma.
VIII
în acest timp Paraschiv și Achim așteptaseră în drum. Erau atât de
curioși să afle ce îi spunea tatăl lor lui Nilă, încât nu avură răbdare până a
doua zi; renunțară să se mai ducă la fetele la care umblau și îl așteptară pe
fratele lor să vină și să afie ce era…
– Ce-a ți vorbit, mă, ce ți-a spus? întrebă Paraschiv în șoaptă când Nilă
ieși la ei.
– Ce s ă-mi spuie, că să se ducă ăsta cu oile la București, răspunse Nilă
pe scurt, cu un glas moale, parcă vinovat.
– Nilă, șopti Paraschiv gros, i-ai spus ceva? Suntem frați, dar să știi că
eu…
Nilă lăsă fruntea în jos și bombăni furios:

– Ce, b ă, ești nebun? Cum o să-i spui?
– Hai mai încolo, s ă nu iie-audă, zise Achim. Hai la ga Măria să vorbim
acolo, că tot nu mai avem timp să ne ducem pe la fete.
Paraschiv și Nilă șovăiră. Era cam târziu.
– Dar hai mai repede, s ă nu se culce ga Măria.
Pornir ă câteșitrei alene. Nilă tăcea și după mers parcă n-avea nici un
chef. Cotiră pe niște ulițe și se opriră în fața unei curți mici, fără garduri, în
fund se vedea o căsuță învălită cu paie, un bordei asemănător cu un coteț
mai mare de păsări. La un ochi de geam, pâlpâia o lampă chioară.
34
Bordeiul acesta unde vroiau s ă intre era al tușii lor, Măria Moromete, sora
mai mare a tatălui. Tușa era o femeie de vreo cincizeci de ani și nu avea nici
copii, nici bărbat. Ca să scape de ea, Moromete îi cumpărase undeva un loc
de casă și îi făcuse acest bordei.
Măria Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita și-și face
un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat pământul din spatele casei, că la
împărțitul celor trei pogoane moștenite, Moromete a ales pământul cel mai
bun pe care se putea pune vie și că a gonit-o din casa părintească ca un hoț.
De fapt ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai fi însurat a doua oară, s-o fi
ținut-o pe ea în casă, să-i crească ea pe cei trei, Paraschiv, Nilă și Achim, și
să fi trăit așa liniștit până la bătrânețe, încât după ce fratele se însura a doua
oară și îi cumpără și-i făcu acest bordei, Măria Moromete se înfurie și începu
să ceară dreptul ei de moștenire asupra casei părintești și mai ales asupra
locului din spatele casei. Fiindcă pe jumătate din acel loc se afla casa
părintească și gospodăria și pentru că trecuseră aproape cincisprezece ani
fără ca gospodăria să fie împărțită, moștenirea în cazul casei și locului trecea
de drept celui care o folosea. Măria Moromete nu știuse și nici acum nu știa
acest lucru. Nici Moromete nu știa și chiar dacă ar fi știut tot n-ar fi avut c e
face cu el.
Măria Moromete trăia cu o nădejde a ei veche: să dea acel loc lui
Paraschiv sau Nilă, care o fi mai vrednic, și acela să facă o casă unde s-o
aducă și pe ea, să aibă grijă de ea când n-avea să mai poată munci.
Paraschiv îi spusese că în curând o să se însoare, să-și facă acolo casă și s-
o aducă să trăiască și ea pe lângă el. De fapt, măritișul ei nefericit din
tinerețe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi ani de trai rău și
după moartea copilului bărbatul o alungase.
Trăia acum singură în bordeiul ei și n-o ducea prea rău, la treierat își
băga grâul în mașină o dată cu al lui Moromete, iar la secere la fel, veneau
cei trei nepoți, Paraschiv, Nilă și Achim și o ajutau. în schimb, ea le făcea
flanele și ciorapi.
în sat i se spunea Guica și nu avea nume bun; se temeau de ea pentru
că cunoștea păcatele tuturor și avea limba ascuțită. Toată ziua lucra la
ciorapi, așezată pe un scăunel în fața bordeiului și oprea trecătorii de pe
drum pe care îi întreba fel de fel de nimicuri. Unii ocoleau, dădeau prin
altă parte.
Iată cum se întâmpla când cineva trecea prin fața curții ei. Măria
Moromete oprea trecătorul strigându-l cu un glas tainic:
„Ei, cutare, ia stai ni țel."
Intrigat, omul se oprea. M ăria Moromete se ridica de pe scăunel și venea
în drum. Se apropia în tăcere, misterios. Apoi întreba în șoaptă:
„Unde te duci?"

35
Mirat, omul spunea unde se duce.
„Ce cau ți acolo?" întreba femeia mai departe.
încă nedumerit, trecătorul răspundea și spunea pentru ce se duce, ce
treabă are acolo de făcut. Măria Moromete spunea atunci despre omul acela
unde se ducea trecătorul, că a auzit că acesta vrea să facă^ cutare lucru.
„Așa o fi?" întreba ea cu privirea aprinsă de curiozitate.
Trecătorul răspundea că se poate, așa o fi.
„Păi atunci frate-său ce-o să zică?" întreba ea atunci.
„Dracul s ă-i ia, ga Mario, de unde să știu eu ce-o să zică frate-său?!"
răspundea trecătorul.
„ Nu se poate, spunea femeia cu glasul ei ascu țit. E dreptul lui."
„O fi, ga Mario, ce m-amestec eu în daravelile lor!" ridica trec ătorul din
umeri, grăbindu-se să se îndepărteze.
„Ei, nu-i a șa!" răspundea Guica indignată și se întorcea pe scăunelul ei,
bestecăind la ciorap.
După o vreme trecea o muiere. Măria Moromete se ridica și o oprea:
„Cutăriță, unde te duci? Ia stai nițel!" Se apropia și îi spunea: „Auzi ce
vrea să facă alde cutare? Mă întâlnii adineauri cu cutare – și spunea numele
celui pe care îl oprise mai înainte – se ducea pe la el și mi-a spus și mie. Tu
ce zici? Ăla o să vrea? O să-l lase?"
Răspândea deci știrea pe socoteala celui dinainte și acest lucru turbura
deseori apele, învrăjbind chiar și pe cei mai pașnici.
Măria Moromete oprea chiar și pe copiii foarte mici. „Ce-ați mâncat
aseară?" îi întreba ea în șoaptă,/punându-le în mână o jumătate de măr
stricat sau câteva semințe de floarea-soarelui.
Porecla de Guica i-o d ăduse un mocan. Mocanii veneau toamna la
câmpie să schimbe fructele lor pe porumb și grâu. Măria Moromete oprea
fiecare căruță care trecea prin dreptul bordeiului ei. Se apropia de coviltirul
mocanului, se uita în căruța lui, îi răscolea sacii cu mere și cu nuci, lua
câteva în care își înfigea dinții și abia la urmă întreba cum le dă. Omul
spunea cum, iar femeia îj întorcea spatele, mâncând din fructele luate,
spunând că nu sunt bune, sunt acre și viermănoase. în acest fel nu numai că
se sătura mâncând, dar chiar strângea câte un săculeț. Se vede însă că într-
o toamnă, un mocan a ținut-o minte și când a ajuns în dreptul ei n-a mai vrut
să oprească.
„Stai, m ă! n-auzi că vreau să iau niște mere?" a strigat femeia de pe
scăunelul ei.
Mocanul a oprit și s-a așezat în dreptul coviltirului să n-o lase să se urce.
„Ai mere bune?" a întrebat ea vrând s ă-l dea la o parte.
36
„Da, am mere frumoase, adu porumbul și-ți dau." , „Ia să văd!" a spus
femeia încercând zadarnic să-l dea la o parte.
„Adu întâi porumbul", a spus mocanul lini știt.
„Ia să văd, mă, stai să văd și eu ce mere ai!" a spus Măria cu un glas
înțepat și cam tare.
„Nu țipa, leică, de ce țipi?! Adu porumbul și atunci te uiți!" i-a răspuns
mocanul fără să se dea la o parte.
„Du-te naibii cu merele tale! a zis atunci femeia îndep ărtându-se de om.
Parcă n-am mai văzut mere! Uită-te al naibii! Pe ce să-i dau eu porum bul
meu, mocanului! Parcă fără merele voastre viermănoase nu trăiesc!"

„Nu țipa, leică, de ce țipi așa?" a spus mocanul uitându-se în urma ei
uimit.
„Du-te naibii, m ă, ce dacă țip? Țip în curtea mea, în satul meu, mocane!"
„Leic ă, nu mai guici așa, că nu ți-am spart casa, a spus iar mocanul cu
vocea lui moale de muntean. Ce guicii așa, leică? Vai, vai! Cum mai guică!
Ca o purcea!" a mai adăugat mocanul nedumerit și vorba a fost prinsă de
vecini. Măria Moromete se înfuria rău când i se spunea Guica.
Cei trei nepo ți intrară în curtea mătușii și Paraschiv ciocăni în ochiul de
geam.
– Ga Mario, deschide!
Măria Moromete deschise ușa și cei trei se aplecară pe rând să nu se
lovească de pragul de sus. Paraschiv abia intră în bordei.
– Ga Mario, exclam ă el, gata, îi dă drumul lui Achim cu oile la București!
începe răfuiala!
Și râse hurducat, plesnindu-și palmele una de alta, apoi frecându-le
repede în semn de mare bucurie nestăpânită. Măria Moromete se înfipse în
ochii lui și întrebă, încet, ascuțit, abia ținându-și răsuflarea: P – Ce vorbești,
mă? îi dă drumul? Zău? Cum a fost? Ce-a zis?
– Nu-mi venea s ă cred, răspunse Paraschiv uitându-se spre pat, vrând să
se așeze, dar mătușa îl preveni.
– Stai naibii jos pe p ământ, că se rupe patul cu tine… Apoi reluă
întrebările. Zău, mă? Ia spuneți! Ce zicea, ce zicea?!!
– Avem dou ăzeci și patru de oi cu lapte, asta înseamnă două sute
patruzeci de lei pe zi, zise Paraschiv miorlăit, încercând să imite glasul
fățarnic al fratelui său mai mic; așa le tot spunea ăsta la masă.
– Și el ce zicea?! Ce zicea?! întrebă Guica cu glas înecat de curiozitate și
plăcere. Alea ce zicea, puturoasele alea? Mă-sa, mă-sa ce zicea?
Achim r ăspunse căutând să-și potrivească glasul și să-l facă asemănător
cu al mamei vitrege adică: cinstit și înțelegător așa cum îi răspunsese tatălui
lor la masă:
37
– Las ă-l mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt și ei băieți
mari…
Paraschiv izbucni în hohote groase. M ătușa nu râse, însă chipul ei
zbârcit și negru și gura cu buzele supte înăuntru se frământară de plăcere.
Nilă zâmbi stingherit, parcă rușinat. El spuse:
– Hai, b ă, ce râdeți așa?
– Pe urm ă l-a luat pe ăsta în grădină și nu știu ce i-a spus. Ce ți-a spus,
Nilă? întrebă Achim.
– Ce mai întrebi, nu spusei o dat ă? bombăni Nilă.
– Zău, mă? Te-a luat în grădină! Și ce ți-a spus? întrebă Guica ca și când
n-ar fi auzit bombăneala lui Nilă. Ce ți-a spus, Nilă? Spune, mă, dă-te naibii,
că cine știe ce ți-o fi spus și tu n-ai înțeles. Hai, spune!
Nilă tăcea cu fruntea în pământ. Faptul că se lăsa greu, până la urmă le
strică cheful celor doi frați și îl întrebară dacă da sau nu, îi dă drumul lui
Achim să se ducă?
– Nu v ă spusei, bă, că îi dă? Ce tot întrebați atâta? Numai să aducă bani!
adăugă Nilă cinstit. Să aducă la toamnă patru mii de lei.
Paraschiv râse iar, r ăgușit, și îi dădu lui Nilă un pumn în spinare.
– Auzi, ga Mario? se adres ă el mătușii, fără să-l mai ia în seamă pe Nilă.
Să vezi ce gogoși le turna Achim alaltăieri la sapă.

– Ei, m ă, ei! Zău! Ce gogoși, ce gogoși? întrebă mătușa abia stăpânindu-
se.
– Dou ăzeci și patru de oi cu lapte, pă puțin douăzeci și patru de chile pe
zi! Asta face două sute de lei pe zi, ori treizeci de zile, face pe puțin șase mii
de lei pe lună! Ei! două mii o să coste chiria locului de pășunat, iar patru mii
rămâne câștig.
– Bă, eu mă duc să mă culc; mâine trebuie să merg la premilitară! îl
întrerupse Nilă sculându-se de jos.
– Stai, Nil ă, stai, mă, prostule! îl opri mătușa înțepată. Stai să vorbim* Și
se adresă lui Paraschiv: Acum voi ce faceți, tu și cu Nilă? Când plecați?
Trp.h^ ie, să fiiflițiînai nte, de, secere, s ă n-aibă cine să le secere grâul și nici
cu ce^să-l care. Săyedem ce^ arisă facă fărăvoi.
"-^Tu când pleci cu oile, Achime? întrebîTFaraschiv.
– Să vedem. Să vorbim cu al Iu' Cătănoiu.
– Eu- ăc^că după vreo săp țăniâiiă-in^u rma ta, lu ăm caii din grajd.
încălecăm pe Tej'si fugim. Nua șaTmă, Nilă ?
y – Bă. eu v-am mai spuș ^jugirnjjlar nuputem s ă furăm c aii din grajd; a flă
lumea si ne facem d e râs, r ăs^umejjil ăjc^u_rjnvirga_in pământ.
"*"- Iete aTmurjuTTSculn ătușa indignată. Vezi să nu-ți dau câteva,
blegule! Te-a îmbrobod jț alde tac-tău, să staiji^ ă muncgjțijejițni_copj»Jm ușă^
iasă sufletu l! ^jcaii_ yoștri, e averea" v oașț^TPăcănu murea biatalnă-taȚ erați
și voi în casa voastră, nu ca acum, că n-aveți loc de puturoasele alea.
38
Nilă tăcea. Paraschiv și Achim o aprobau pe mătușa lor din ochi. Măria
Moromete continuă:
y- Ati muncit de, cânri e.rati m ici si nu v-a luat niciodat ă o haină p e, voi^
cum e copiii oamenilor. Numai la alea le-a luat. Tita are crepde$in, Ilinca iie
de m ătase, aia are scurteic ă de catifea… E plină chichița lăzii cu dlLJi Acolo
e munca voastr ă, proștilor … Eu să fiu ca
^Tă l dîlj
jjsil , pș
voi a ș sparge lada într-o noapte ^Tăș lua toate mamudeîelej _
Paraschiv se uit ă la Nilă, care continua să stea cu truntea în pământ, și-i
spuse răgușit, gros:
– Vezi, m ă! Auzi ce zice ga Măria? Plăvane! Ai sta și-ai munci pentru ei
până ai cădea jos, dacă n-am fi noi să te învățăm.
Nilă tresări. Avea o frunte mare, lată, cu carne groasă peste ea. își ridică
fruntea lui lată din pământ și răspunse cu un glas turbure care nu protesta
contra celor auzite, dar care era totuși indignat, fără să știe însă pentru ce:
– Mai taci, b ă, din gură! Ia mai taci dracului din gură! Ce tot vorbești!…
Mătușa sări cu glasul ei ascuțit:
– Ce s ă tacă din gură! Așa este! Te superi că îți zice plăvan? De când
muncești și umbli desculț și dezbrăcat, pe degeaba? Plăvane.
– Păi, bă, Nilă, ce-am vorbit noi pân-acum? Nu ne-am înțeles așa?
întrebă Achim cu reproș.
Nilă răspunse la fel de turbure:
– Ne-am în țeles, bă, ne-am înțeles! Vezi să nu-ți dau un pumn după
ceafă.
Achim morm ăi disprețuitor:
– Dai tu pumn dup ă ceafă!

– Eu m ă duc, mi-e somn, mormăi Nilă deodată nepăsător, și deschise ușa
bordeiului.
– Du-te naibii! îl petrecu m ătușa din urmă. O să mai vezi tu de la mine loc
de casă! Proastă oi fi să ți-l dau!
Nilă ieși fără să răspundă, iar mătușa se întoarse în bordei, să vorbească
mai departe cu cei doi nepoți.
IX
Pe la miezul nop ții începu să cadă o ploaie liniștită și bogată. Murmura
pe acoperișuri și peste pământ cu picături moi, ca de untdelemn. Nu se auzi
nici un tunet și nu se văzu nici o fulgerătură. Era însă întuneric beznă.
Fiindc ă ploaia începuse pe nesimțite, când se înteți nimeni nu se trezi din
somn, și când de pe streșini începură să curgă șiroaie, de-a lungul prispei,
cei care dormeau la margine se împinseră doar mai spre perete, mormăind.
39
Spre rev ărsatul zorilor ploaia stătu și norii părăsiră cerul. Moromete se
culcase și adormise târziu dar când ploaia se opri, se trezi și rămase iarăși
nemișcat pe prispă. Nemișcarea lui trează o făcu pe Catrina să se deștepte la
celălalt capăt al prispei. >.
– Ilie, ce e cu tine? De ce nu te culci? șopti ea.
Moromete nu r ăspunse, dar tuși liniștitor. Totuși Catrina nu-și văzu de
somn. Se întâmpla ceva în familie!? Poate plecarea lui Achim la București,
dar despre asta se vorbise de prin iarnă, se gândiseră destul. în timpul mesei
fusese pomenit numele agentului de urmărire care avea să vină mâine
dimineață după fonciire. Dar și asta era poveste veche; Jupuitu venea în
fiecare an și anul acesta nu avea nimic deosebit față de celălalt. Banca? Dar
banca venea taman la toamnă. Poate că toate aceste amenințări care se
târau cu anii în urma lor, să se îngrămădească în acest an pe capul familiei?
Da. Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte răbdător și
amenințările mari se sfărâmau în puzderie de amenințări mai mici pe care cu
ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare. Așa se întâmplase că timpul
făcuse să rămână în urmă una din cele mai cumplite ameniunțări de care își
aduceau aminte și anume datoria făcută la banca pentru plata loturilor primite
la reforma agrară de după război. Mulți au vândut loturile iar alții au rămas de
tot fără pământ și au căzut în mizerie. Ei au avut însă răbdare, au dus-o de la
an la an până când, într-o zi, statul văzând că țăranii tot n-au cu ce plăti, n-a
mai avut încotro și a trebuit să șteargă datoriile. încât banca se dovedise a fi
ceva nu tocmai rău, drept care doi ani mai târziu se împrumutaseră din nou
să cumpere vite în bătătură. N-aveau să poată plăti? Se gândiseră mult și
mai mare nenorocire decât să piardă ceea ce nu câștigaseră ce putea fi? Era
deci limpede că numai Moromete singur era pricina propriilor sale gânduri și
Catrinei i se păru atât de ciudat acest lucru, încât se închină.
– Se vede c ă ai intrat în anul morții, șopti ea.
Și își lăsă capul pe căpătâi, pomenind că așa se întâmplă când omul uită
de Dumnezeu, uită și Dumnezeu de el și îl lasă singur în fața păcatelor.
– Pentru c ă, mai bolborosi ea cu fața în căpătâi, numai păcatele nu te
lasă să dormi.
La aceste cuvinte din urm ă, Moromete tuși cu înțeles și răspunse cu o
veselie supărată:
– D-aia dormi tu bu ștean, lovi-te-ar moartea, că n-ai păcate! Aruncă
țigarea, se dădu jos de pe prispă și o luă încet spre grădină,
fără să mai asculte răspunsul femeii.

Catrina era credincioas ă și de aceea pomenise de păcate. Cu zece ani în
urmă născuse un copil mort care îi băgase spaima în suflet. Avusese visuri
rele. Se auzea noaptea strigată în somn, înghesuită de porci cu r âturile
40
mari în col țuri întunecate, sau locuind împreună cu țigani care îi spuneau
lucruri murdare. Se îmbolnăvise, nu mai putuse suferi carnea de porc, iar
când vedea țigani se pitea. Nu-și mai putuse găsi liniștea; se certase cu toată
lumea șiiîe îngrozise simțind cum i se strecoară în inimă nepăsarea și sila
față de bărbat și copii. Până într-o zi când povestise totul unei vecine din
fundul grădinii:
„Eu știu ce e cu tine, e din copii! spusese vecina care, tot așa, crescuse o
mulțime de copii. Știi ce să faci tu? Sâmbătă spre duminică, te scoli devreme,
te duci la cimitir, jelești acolo morții și dai de pomană; după ce ți-ai făcut
datoria cu morții, te întorci acasă până nu răsare soarele, aprinzi focul, dai să
mănânce la copii, cureți casa, vezi ce mai e de făcut și după ce ți-ai făcut
datoria și cu copiii, te speli și te primenești și te duci la biserică, Catrino.
Acolo la biserică stai și asculți slujba! Și-ai să vezi pe
urmă ce bine e!"
Ceea ce se și întâmplase. Catrina îi crescuse cu trudă pe cei trei. Paras-
chiv, Nilă și Achim erau mici când se măritase cu Moromete, și în loc de
răsplată aceștia începuseră s-o urască. Tudor Bălosu și fiu-său pe de o
parte, Guica și Parizianul, o altă rudă a lui Moromete, căreia Catrina îi
spunea „Guica al doilea mai prost", pe de altă parte, îi învățaseră pe cei trei
că mama vitregă era vinovată că se trăia greu la ei și că dacă n-or s-o dea
afară din casă are să pună mâna pe averea tatălui. Nenorocirea făcea că era
ceva adevărat din toate acestea, dar Catrina n-avea nici o vină. Iată ce se
întâmplase.
în timpul foametei de dup ă război, Moromete vânduse un pogon din lotul
Catrinei – Catrina primise un lot de opt pogoane ca văduvă de război –
spunându-i că în schimbul acestui pogon vândut va trece casa și pe numele
ei. Catrina îl crezuse, socotind că în acest fel va avea bătrânețea apărată (se
mai întâmplase în sat ca mama vitregă să fie gonită din casa tatălui). Numai
că Moromete, în loc să se grăbească să facă acte pentru casă, începu să
facă glume: „Crezi că am să mor eu înaintea ta?" zicea el. Acest răspuns era,
într-un fel, o asigurare că atâta timp cât trăiește el n-o să îndrăznească
nimeni s-o dea afară din casă. Pentru Catrina însă nu era de ajuns, fiindcă
cei trei fuseseră învrăjbiți de mici contra ei; începuse deci să-i pară rău de
pogonul vândut, mai ales că îl vânduse tocmai pentru ca să nu moară ei, cei
trei, de foame. Când bărbatul începu să glumească pe socoteala casei,
Catrina pretinse pogonul pe numele Titei și îl pretinse cu atât mai insistent cu
cât Catrina se simțea vinovată față de fiica ei fiindcă fetei îi venise vremea să
se mărite și Victor Bălosu cerea trei pogoane, iar Catrina nu-i putea da decât
două. Era tocmai pogonul vândut. Moromete șovăi. Se pare că era și el uimit
de amenințările nelămurite pe care cei trei fii ai lui, mai ales cei doi,
Paraschiv și Achim, i le transmiteau
41
la ureche pe c ăi ocolite, prin Guica, prin Tudor Bălosu și prin Parizianu.
Această șovăială o scârbi de tot pe Catrina. Va să zică avusese dreptate să
se teamă!
Biserica îns ă îi liniști sufletul turburat și ca să fie liniște și în familie nu
mai pretinse nimic. Când muierile cu care se avea bine pomeneau însă de

amenințările pe care Guica nu înceta totuși să le răspândească prin sat,
atunci Catrina se închina cu înverșunare și spunea că și Iisus Cristos a
pătimit și n-o s-o lase el să moară pe marginea șanțului. „Dacă n-ași avea
fetele alea, ași zice iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac, dar m-a pedepsit
Dumnezeu să am grijă de ele și nu pot să-i iert", spunea ea cu îndârj ire.
Cât despre celelalte amenin țări, banca, fonciirea, socotelile cu oile și
vitele, Catrina nu vroia să știe de ele, se credea la adăpost. De lotul ei de
pământ de șapte pogoane nu se putea atinge nimeni. Treaba lor, să
plătească banca și fonciirea cu ce-or ști, și dac-or ajunge să n-aibă vite de
muncă, fetele sunt vrednice, au să se descurce ele într-un fel.
Numai c ă fetele când o auzeau gândind astfel se înfuriau rău și o
sfătuiau să-și vază mai bine de biserica ei. Ceea ce Catrina și făcea, cu toate
că biserica nu izbutea totdeauna să-i alunge amintirile dureroase ale vieții
sau să-i lumineze cu totul anii lungi pe care îi mai avea de trăit.
își găsise totuși un sprijin cu care uneori se și lăuda, încât văzânduil pe
bărbatul ei treaz pe prispa casei nu se putuse stăpâni să nu-i spună.că numai
păcatele nu-l lasă pe om să se odihnească, ceea ce adusese răspunsul
binemeritat al bărbatului. De fapt ea vrusese să-i dea de înțeles că dacă el
„ar lua drumul bisericii" (cel opus și de fapt mult mai cunoscut de oamenii din
sat era cel al cârciumii), atunci el n-ar mai fi așa de neliniștit.
Moromete îns ă nu vroia s-o apuce pe acest drum, iar cât despre celălalt,
al cârciumii, nu-l folosise niciodată ca o soluție. Era cu zece ani mai mare
decât Catrina (contingent '911, făcuse războiul) și acum avea acea vârstă
între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot
schimba firea cuiva.
Moromete luase în glum ă nu numai temerea Catrinei în privința casei, dar
și visurile ei înspăimântate. „Unde se întâmplă să avem noi atâția porci câți
visezi tu", spusese el, dar în curând pricepu și el că a face și a crește copii
mulți poate fi uneori pentru o mamă ceva într-adevăr înspăimântător.
întâmplările care avură loc după aceea în familie nu-l turburară însă pe
Moromete în aceeași măsură. Numai una dintre ele, care avu loc într-o iarnă
puțin timp după ce familia scăpă de datorii prin
42
legea conversiunii, îl f ăcu să înțeleagă că e totuși primejdios și pentru el
să nu ia seama la copii. în anul acela recolta fusese bogată și toată lumea
făcea comerț cu cereale la munte. Gospodăriile se refăceau din anii grei prin
care trecuseră între 1929 -J1933. Prosperitatea bătea la ușa multora din sat,
vjtele^sejnmul^eau, oborul de cereale era ridicat, pânza de americă și
uneltele mai ieftine, iar prețul pământului mai ridicat decât oricând.
Cei care sim țiseră cei dintâi că e rost de făcut avere fură cei trei,
Paraschiv, Nilă și Achim (pe vremea aceea nu erau prea convinși că ar avea
dreptul să-l învinuiască pe tatăl lor că s-a însurat a doua oară; înțelegeau vag
că tatăl lor nu putea să-i crească, numai o femeie putea face acest lucru și
abia mai târziu aveau să dea de înțeles că tușa lor Guica ar fi putut foarte
bine să-i crească ea).
Familia se ținuse până atunci cu loturile întregi, dar gospodăria era lipsită
de vite. Aveau doi cai prăpădiți, care când dădeai cu biciul în ei, ei dădeau
din coadă.
* Venise toamna și porumbul se făcuse și el din belșug (porumb și grâu și
printre porumb dovleci, floarea-soarelui și fasole, altceva nu semănau, cu
toate că pământul le-ar fi putut da să n-aibă ce face cu cânepa, inul, tutunul,

sfecla de zahăr, plantele medicinale scumpe) și cei trei își frecară mâinile de
bucurie și într-o seară îi spuseseră tatălui lor: „Ar trebui să ll^rășăni caii-ăia,
tată! Tudor Bălosu a fost săptămâna trecută la munte și a câștigat o mie de
lei."
Moromete n-a în țeles cum s-ar putea câștiga o mie de lei într-un drum la
munte, dar n-a avut nimic contra îngrășării cailor. Au vândut porumb, au
cumpărat ovăz și prin iarnă părul cailor strălucea ca mătasea.
.Moromete îns ă tot nu se miș ca. Petrecea seri lungi cu prietenul s ău
.Cocoșilă, discutâ nd politic ă sau ascufilmdTrTpFISfiâffăe care cit ea pove ști
grozave din c ărți luate de la alde nean-său Cristache al Iu' Dumitrache. Erau
seri turburătoare. Unsprezece frați care sufereau~vrajiîrde a rătăci în timpul
zilei ca unsprezece lebede și la apusul soarelui cădeau îngrămădiți pe o
stâncă în mijlocul mării, iarăși oameni. Cum stăteau îngrămădiți unii în alții,
chinuiți și înspăimântați de întunericul nopții și de valurile furioase care
amenințau să-i smulgă… Și suferințele îndurate de sora lor, care trebuia să
țeasă cu mâna ei, într-un timp dat și neavând voie să vorbească, un sprezece
tunici de urzici, ca să-i scape de vrajă și cum n-a avut timp să termine brațul
unei tunici și frățiorul cel mic a rămas cu ceva din aripa
de leb ădă.
Dar Coco șilă? Cocoșilă era un ins care stârnea în Moromete ceva
neînchipuit de plăcut, ca și poveștile lui Niculae. Venea seara și ciocănea în
ușă făcând pe boierul. I se spunea „intră", intra și dădea bună seara numai
Catrinei, spunând de fiecare dată că „la proștii ăilalți nu dau bună
43
seara", f ăcând-o pe Catrina să se rușineze, dar să și pufnească în râs, îi
punea lui Niculae întrebări gramaticale și istorice, lui Paraschiv îi punea una
și aceeași întrebare (când se însoară?), iar fetei celei mari îi recomanda să
se mărite cu Năstase Besensac (un flăcău bicisnic). Numai că Moromete
avea vechi răfuieli și nu-l slăbea nici o clipă. Cu mulți ani în urmă făcuse
vâlvă un nou partid, care își spunea „țărănesc" și al cărui program îl
încântase pe atunci pe Cocoșilă. Moromete se arătase rezervat (Moromete
era liberal) și când „partidul național-țărănesc" luă puterea și Cocoșilă se
înfurie că Maniu și Mihalache nu numai că nu-și respectaseră programul, dar
se dovediseră parcă mai flămânzi decât Brătienii, Moromete nu-l cruță pe
prietenul său, îl luă peste picior și observă că „proștii n-ar trebui să aibă drept
de vot, fiindcă din pricina lor sufere țara". După patru ani partidul liberal veni
însă din nou la putere și Cocoșilă se răzbună fiindcă partidul liberal mări
impozitul funciar și introduse taxe de barieră la piețele de schimb. „Vezi, mă,
prostule?" jubilase Cocoșilă.
De atunci îl urm ărea pe Moromete fără cruțare. „Ești prost", spunea el pe
toate tonurile, uneori cu resemnare, alteori cu îngăduință, după împre jurări.
De fapt se străduia să-l convingă pe Moromete că el, Cocoșilă, e mai deștept,
ceea ce pe Moromete îl înveselea cumplit, cu atât mai mult cu cât Cocoșilă,
față de alți oameni, se purta cu totul altfel, înjura rău, batjocorea și nu spunea
„ești prost", ci mult mai rău, „mănânci c..X"40
In privin ța înjurăturilor era vestit, îl înjura și pe tat-su – zicea că de ce l-a
făcut – înjura și pe popa și pe primar și pe perceptor, pe toți, de la lingură, de
la șervetul cu care se ștergeau până la cele mai mărunte lucruri, lampă,
sfeștilă, lumânare, ciorapi și: târla, grădina, neamul și străbunicii, nepoții,
copiii copiilor… Catrina aprindea tămâie în casă, dar pufnea și în râs. Odată
Cocoșilă a intrat în casă și a spus doar atât: „A venit percitorul și mi-a luat

țoalele", după care s-a pus pe înjurat și nu s-a mai oprit decât foarte târziu
când s-a sculat și a plecat fără să mai spună altceva. Pe Dumnezeu mai ales,
Cocoșilă îl cobora jos în sat, și îl înjura cu o anumită filosofie, învinuindu-l și
punându-i întrebări ca oricărui om.
Curând îns ă Moromete înțelese că dacă toate acestea aveau pentru el un
rost nu mai mic decât munca câmpului, sau grija de ceilalți ai casei (era atât
de rară bucuria de a sta de vorbă cu un om deștept în stare să glumească
inteligent, și Cocoșilă în afară de cazurile rare când înjura prea mult era
pentru el un astfel de om) își dădu seama nu fără dezamăgire că cei trei
băieți ai lui, Paraschiv, Nilă și Achim, nu văd nici un rost în aceste seri
pierdute cu povești și cu discuții despre Maniu și Brătianu. Dezamăgirea însă
nu fu prea mare, fiindcă, la urma-urmei, copiii oamenilor nu erau mai breji
decât ai lui, încât îi înțelese și pe ei și cum caii se
44
îngrășaseră, umplu căruța cu porumb și plecă la munte; avea datorii față
de copii, să câștige și să-i îmbrace, că erau goi.
Câștigă.
„ Nu mai f ăcuse „comerț" niciodată; îi plăcu atât de mult, încât socoti
câștigul drept ceva nemaipomenit și după ce se întoarse povesti drumul său
la munte ca pe-o aventură. Numai că cei trei nu se minunară deloc,
Paraschiv făcu chiar observația supărătoare că „mare brânză, Stan Cotelici a
dat mai bine porumbul"… Și că să se ducă iar! Njculae . care asculase uimit
peripe țiile tatălui cu căruța pe drumurile de munte, sărise pe neaștep tate și
strigase: .. Asa e. tat ă! Mai du-te i ar."
Moromete se preg ăti pentru al doilea drum și când se întoarse arăta de
nerecunoscut, atât de mult îi plăcuse. De astă dată drumul fusese și mai
aventuros și Moromete povesti totul într-o seară, cu glas neobișnuit, și fu
ascultat cu uimire. Descopereau toți, Cocoșilă, mama, fetele – până și cei trei
– că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care
ei nu le vedeau. Numai că spre sfârșit cei trei se dezmeticiră, sfâșiară vraja
care îi amețise și căzură pe gânduri.
Iată ce se petrecuse.
Moromete plecase cu Tudor B ălosu pe același drum ca și întâia oară,
ieșiseră din regiunea de șes unde nimeni nu avea nevoie de porumb și, după
ce făcuseră un popas la oborul din Pitești, o luaseră pe șoseaua care ducea
spre creierul munților, cu ținta Răchitele, un sat mare, cunoscut de Tudor
Bălosu ca fiind o piață bună de desfacere. Mergeau neîncetat, era ger uscat,
roatele pocneau, aburul ieșea din spinările cailor.
La primul drum d ăduseră dublul cu cincizeci de lei.
Tudor B ălosu vroia de astă dată să-l dea cu șaizeci și într-adevăr, abia
intrară în Răchitele, că fură opriți de un învățător care vroia să cumpere
amândouă căruțele. Bălosu mirosi numaidecât cum stăteau lucrurile, sări jos
din căruță și se și grăbi, spre uimirea lui Moromete, să desfacă șleaurile de la
cai…
învățătorul, prevenitor, întrebă de preț. Tudor Bălosu dădu prețul cu un
glas care din nou îl zăpăci pe Moromete: șaptezeci de lei și spuse asta ca și
cum ar fi fost cunoscut de când lumea că așa se vinde porumbul.
Posomorât, înv ățătorul răspunse că șaizeci de lei este ultimul preț și că
nu poate cumpăra decât așa, la care Bălosu legă șleaurile grăbit, fără să mai
discute, supărat chiar că fusese oprit din drum când toată lumea știa că
șaptezeci de lei este prețul obișnuit. Uluit, Moromete observă că învățătorul

dăduse exact prețul dorit de ei, dar Bălosu începu să râdă și răspunse că
dacă el, Bălosu, ar fi cerut optzeci, atunci învățătorul ar fi dat bucuros
șaptezeci de lei. „Să mergem mai încolo și să cerem optzeci
45
și dacă nu dăm noi porumbul cu șaptezeci de lei, Moromete, să nu mai vii
niciodată cu mine la munte."
Merser ă mai încolo și Bălosu spusese prețul său de optzeci, dar în afară
de primarul comunei, care dădu un leu peste șaizeci, nimeni nu cumpără.
„Dacă mergem trei sate mai spre vârf ai să vezi că îl dăm cu șaptezeci",
insistă Bălosu și Moromete conveni, depășit mereu de felul de a judeca al
vecinului său.
De fapt, negustoria ca atare nu i-ar fi pl ăcut dacă câștigul ar fi fost lipsit
de peripeții, încât insistența lui Bălosu i se păru firească. Moromete nu
prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea
pământul, iar existența banilor îi pricinuia o furie neputincioasă (când trebuia
să-i dea, îi dădea cu gesturi disprețuitoare de aruncare și blestema mărimea,
culoarea și mirosul lor). Când ieșise împreună cu bătrânul Moromete, acum
treizeci de ani, în 1907 și dăduse foc conacului lui Guma nu se gândise că
pământul moșierului îi trebuie pentru comerț și pentru bani. Existau niște
obiceiuri pe vremea aceea care lui i se păreau mai mari nenorociri decât
munca și foamea. Se duceau la conac și când dădeau ochii cu boierul,
bătrânul se făcea de nerecunoscut, își lua căciula din cap și avea un glas
care și acum, când își amintea de el, Moromete se întuneca și se făcea crunt
la față.
Când, dup ă război, Moromete deveni proprietar, el trăia atât de deplin
bucuria de a fi scăpat de moșier, încât nu băgă de seamă că unii nu se mai
gândeau de mult la asta, ci la cu totul altceva: La ce anume? Să facă comerț!
Așadar, cu cereale și să câștige bani! Și cu banii ce să facă? Să plătească
impozitele! Asta era ceva de râs, cum de nu vedeau? Ce ciudat, unde
ajunseseră! în sfârșit, fie și comerț, dar să fim înțeleși că nu ăsta e
scopul…
încât Moromete vedea în priceperea lui B ălosu de a face combinații mai
mult ceea ce îi plăcea fiului său de zece ani, Niculae, și mult mai puțin ceea
ce le plăcea celor trei, Paraschiv, Nilă și Achim.
Merser ă deci mai departe cu căruțele și Moromete era foarte curios – și
foarte vesel în același timp – să vadă dacă o socoteală făcută din nimic, cum
era presupunerea lui Bălosu că vor da porumbul cu șaptezeci de lei, are să
fie dovedită pe viu.
în satul urm ător un muntean mai înstărit oferi un leu peste șaizeci, iar în
celălalt, acest leu fu retras. Merseră mai departe și li se oferi apoi deodată
trei lei. Moromete se plictisi, iar Bălosu îl asigură că în satul următor vor
obține sigur zece lei. Nu ieșiră însă bine din sat, că se petrecu întâmplarea…
46
O femeie tân ără de tot, cu fața albă, cu părul galben și cu niște ochi mari,
albaștri, frumoși, cum aveau mocancele pe aici, îi strigă să oprească. Avea u
porumb? Da.
„Ce bine c-a ți venit, oameni buni, că nu știam ce să mai fac, a spus
femeia bucuroasă. Haideți, trageți în curte că oți fi osteniți! Să vă fac ceva să
mâncați și să mă duc pe urmă pe la vecini să cumpere și ei, să dați tot
porumbul, că eu nu pot să iau decât vreo douăzeci de duble."
„Nu duce dumneata grija noastr ă, leică, i-a răspuns Tudor Bălosu fără să

se clintească din căruță. Du-te întâi la vecini și întreabă-i dacă cumpără, să
nu pierdem timpul de pomană."
„Dar cu cât da ți dubla?" a întrebat femeia pălind. Glasul lui Tudor Bălosu
era mai înghețat decât gerul: „Optzeci de franci, leică!" „Optzeci de franci?!"
„Hai, Moromete!" a spus B ălosu apucând biciul, fără să-i mai răspundă
femeii.
„Dar cât dai dumneata, leic ă?" a întrebat Moromete din curiozitate.
„Oameni buni, a strigat femeia înspăimântată, șaizeci de lei, ăsta e prețul pe
la noi…"
„A! Nu!" a cl ătinat Moromete din cap.
Nu se poate, însemna exclama ția lui. Noi avem aici niște socoteli. Iese
sau nu iese șaptezeci? asta e întrebarea. Nu-ți dau fiindcă trebuie să vedem
dacă iese. Glasul lui Moromete i se păru însă femeii cu totul deosebit de al
celuilalt, și-a încleștat mâinile de loitra căruței lui și vorbele ei au început să
curgă șuvoi. Moromete nu prea înțelegea, o vedea doar cum se ține cu
mâinile de loitră și calcă prea aproape de roată.
Ea spunea c ă să-i dea el, dacă celălalt nu vrea, cu șaizeci de lei… barim
câteva duble… e rău, n-are ce da la copii… Să tragă căruța că șaizeci de lei e
destul.
„Haide, omule, c ă doar n-oi fi și dumneata bogat să nu înțelegi… Oi fi
venind de departe și ți-o fi frig pe gerul ăsta, trage căruța… îți dau ceva țuică
peste șaizeci de lei. De ce să te mai duci încolo să mai bați drumurile de
pomană?"
Moromete s-a frânt de mijloc și s-a uitat la picioarele femeii: „Dă-te la o
parte, creștino, că te calcă roata!" i-a spus el grijuliu. „Nu vreai, omule? a
repetat mocanca și deodată din ochii ei albaștri au țâșnit lacrimi de furie. De
ce nu vreai, omule? a continuat ea și glasul ei legănat și domol de
munteancă s-a făcut dârz. De când v-ați făcut așa răi? a spus ea
descleștându-și mâna de pe loitra căruței. Nu erați așa
47
Plângea și în ciuda mâniei ochii ei rămâneau mari și curați și se uita când
la omul cocoțat în căruță, când la caii lui grași și voinici, aburiți de gerul
sănătos al muntelui.
„Ptiu, lovi-te-ar moartea cu ochii t ăi! a exclamat Moromete furios. Apoi a
strigat: Bălosule, oprește!"
„Ce s-a întâmplat, Moromete?"
„Hai s ă dăm porumbul, că nu e rost."
„Cu cât?" a întrebat B ălosu.
„Cu șaizeci și trei."
„Eu nu-l dau, a r ăspuns Bălosu și să știi că altă dată nu mai merg cu tine
la munte."
Nedumerit pu țin Moromete n-a avut timp să răspundă, dar apoi l-a înjurat
pe Bălosu de muiere, în șoaptă, pentru el însuși, în timp ce mun-teanca se
uita la el, cu lacrimile înghețate pe obraz.
„Ce s ă mai vorbim, și-a încheiat Moromete povestirea. Am tras în curte,
am băgat caii în grajd, a pus mocanca mâna și a tăiat o găină, și mănâncă
Moromete și bea țuică galbenă. Pe înnoptate așa s-au strâns mocanii, și ăla
a luat trei duble, ăla cinci, ăla șapte… Creștini, mocârțani! Mi-au luat
porumbul cu șaiseci și trei. Să vezi după aia că nu mai puteam să scap de
mocană: Că de unde sunt? Că copii am? Dar muierea trăiește? M-am uitat și
eu la ea și m-am închinat: Păi bine, creștina lui Dumnezeu, de ce să nu

trăiască? Trăiește, stă acasă după sobă și se vaită că nu-i place ce e mai
bun pe lumea asta, carnea de porc. Avea ea un rost de întreba așa fiindcă îi
murise bărbatul în pădure, căzuse un bulumac peste el…"
XI
Paraschiv, Nil ă și Achim și-au păstrat pentru ei impresia care le-a făcut-o
povestirea tatălui lor, dar când au aflat că Bălosu a dat totuși porumbul cu
șaptezeci de lei nu s-au mai mulțumit să observe, ca la început, că tatăl lor n-
a făcut mare brânză câștigând o mie de lei; trebuia să câștige o mie cinci
sute, cum a făcut Bălosu și au început să murmure că a omorât caii și căruța
de pomană și că și-a bătut joc de munca lor. J Murmuratul acesta, desigur, i-
a ajuns la urechi lui Moromete pe alte c ăi, prin Guica și Parizianul, pentru că
feciorii n-au îndrăznit să i-o spună în față.
Uimit și îngrijorat că feciorii îl vorbesc de rău în lume, Moromete se hotărî
să înăbușe fără cruțare acest început de răzvrătire, având totuși speranța că
poate nu-i adevărat. Luați din scurt, cei trei se speriară și deveniră mieroși,
Paraschiv chiar se indignă spunând că: „Hai, bă, ce, te
48
iei dup ă prostul ăla de Parizianu?", încât Moromete socoti că nu e cazul
să meargă mai departe, ba mai mult, că n-ar strica să le dea chiar satisfacția
să facă ei înșiși comerț la munte.
Bucuro și că izbutiseră să obțină atât de ușor libertatea de a se mișca, cei
trei puseră la cale, o săptămână mai târziu, o afacere sortită să le aducă un
câștig mare. Luară cu chirie încă o căruță cu caii lui Parizianu, '-* cumpărară
porumb din «gt. ni r'"^7^' Ap lpi ș' porniră la mimtp
Moromete nu zise nimic, le d ădu chiar sfaturi, dar ceva – nu putea să
înțeleagă bine ce – un soi de înfrigurare, de poftă oarbă, care se făcea simțită
în purtarea fiilor săi, începea să-l îngrijoreze și în sinea lui le dori să nu
izbutească.
Dorin ța lui se împlini. Săturat de afluxul de cereale de la câmpie, mun-A
tele scăzuse între timp prețul și cei trei abia izbutiră să scoată cheltuiala
drumului. Moromete nu se putu stăpâni și strecură câteva aluzii bat-,
jocoritoare la adresa priceperii fiilor săi, dar bine intenționate, vrând să-i facă
să înțeleagă că drumul pe care vroiau ei să apuce nu e bun. Cei trei parcă
înțeleseră ceva și se mai potoliră, dar vecinul din spatele casei lor se
îmbogățea și din nou feciorii începură să murmure. Că tatăl lor nu face nimic.
Că stă toată ziua. Că pe cele două fete le lasă să se pricopsească , iar pe ei îi
batjocore ște. într-adevăr, fetele erau vrednice și vioaie, țeseau în război,
împleteau, arăt au vesele, s pre deosebire de Paraschiv și Achi m carg_p_ar că
erau boln avi.
Astfel trecu iarna și vara aceea. In toamnă, Moromete făcu din nou pe
placul celor trei. Se sfătui cu ei îndelung, le arătă situația familiei, datoriile pe
care le mai aveau la percepție, faptul că rămăseseră fără un cal – se
îmbolnăvise de talan și nu mai era bun de nimica – și ajunseră la înțelegerea
că un împrumut la bancă era cea mai bună soluție.
Numai c ă avantajele sperate nu veniră. Din lâna oilor fetele țeseau
pentru ele covoare. Catrina își făcu o fustă, Moromete o frumoasă dulamă
îmblănită, cu guler de miel creț… în numele celor trei, Paraschiv murmură pe
față că o să pună mâna pe topor și o să le dea oilor în cap. Catrina nu se
putu stăpâni și îi răspunse că pentru cât s-a trudit ea să-i crească, o
nenorocită de fustă nu e mult. Și dacă fusta ei le stă în gât, s-o ia și p-aia, să
se sature. Covoarele? Dar fetele nu muncesc? Cine ține casa, cine îi spală

de murdărie și le face mâncare să bage în ei? Și în afară de asta să se uite:
nenorocitu acela de băiat, Niculae, care toată vara rabdă de sete cu oile pe
câmp, n-are nimic, râd copiii oamenilor la școală că e trențăros.
Paraschiv ascultase ca un surd, f ără să audă. Achim și Nilă tăceau.
Moromete intervenise împăciuitor. Oile sunt ale lor, spuse el. Anu ăsta și-au
făcut unii de îmbrăcăminte, la anu o să-și facă alții. Nu cumva dulama
i 49
este pricina nemul țumirii? Nu înțelegea, Paraschiv avea dulamă bunicică,
ce vroia? N-avea răbdare și vroia s-o poarte pe cea nouă? -S-o poarte
sănătos. Ei? Mai era ceva?
Mai era, pentru c ă nu era vorba de dulamă. Cei trei înțelegeau să
trăiască la fel ca înainte, când nu făcuseră împrumutul și n-aveau oile, iar
lâna, laptele, brânza, carnea mieilor, totul trebuia vândut si s ă facă bani T iar
nu să se mănânce și să se poarte în casă. I-ar fi fost foarte greu lui Moromete
să dibuiască acest fel de a vedea al celor trei copii ai săi, cu atât mai mult cu
cât aceștia începură să nu-și mai dea pe față gândurile nici măcar față de
Parizianu.
în aceea și seară ei s-au dus la Guica și acolo au pus la cale planul cu
plecarea lui Achim la București.
Târziu de tot, spre sfâr șitul iernii, cu multe ocolișuri și prefăcându-se
interesați numai de datoriile care amenințau gospodăria, ei dădură de înțeles
tatălui lor că n-ar fi o afacere rea, îndemnându-l să se intereseze la al lui
Cătănoiu și să se convingă singur ce bine s-ar putea câștiga la București.
Vorbiseră mai dinainte cu al lui Cătănoiu și lăptarul, pus la cale, exagera
câștigul. Moromete rămase să se gândească. Catrina și fetele aflară mai
târziu de acest plan și se hotărâră repede: nu le convenea. Dacă Achim are
să stea toată vara la București, înseamnă că el va tunde oile și cine știe ce
are să facă cu lâna. Se împotriviră cu grijă, să nu afle frații; îi explicară tatălui
că nu vor avea ce să mănânce în timpul secerișului și că mult mai bine ar fi
ca o parte din laptele oilor să fie făcut brânză aci acasă și vândută apoi la
București, dacă e vorba că la București sunt prețuri bune. In felul acesta vor
avea și bani și nu vor suferi nici de foame.
în postul Pa ștelui însă, vitregul mijlociu, Nilă, spuse într-o zi la masă ceva
care înmuie inima mamei. Mâncau untură în tigaie și Nilă, îngrețoșat nu se
știe de ce, se strâmbase: „Ce naiba, mă, vine Pastele? Noi nu mai ținem
post? Și adăugase uitându-se cu privirea curată la Tita: Mai pitește, Tito,
untura asta."
Noaptea mama se auzi certat ă în vis de urrgtas blând: „Catrino, Catrino,
de ce ești dușmănoasă? Iartă-i pe copii, Catrino, iartă-l pe Nilă, că nu e rău la
inimă…"
Pe nesim țite, de astă dată ferindu-se de fete, mama îi dădu de înțeles
tatălui că la urma-urmei să-l lase pe Achim să se ducă. Sunt copiii lui și le-o fi
părând și lor rău că altă lume o duce mai bine. Să-i dea drumul să plece, să
nu zică lumea că din cauza ei și a fetelor trăiesc ei rău.
Moromete, nu se știe de ce, se supără de întoarcerea aceasta a mamei,
spuse fetelor și se certară între ei.Jjîndoielile lui Moromete țineau de
afacerea însăși. Nu-i venea lui să creadă că bucureștenii nu mai aveau altă
ieșire decât să se îngrămădească pe laptele celor douăzeci și patru de oi
50
ale lui Achim Moromete din comuna Sili ștea-Gumești și să-l umple pe e l
de bani.

Dar în sfâr șit… îi împărtășise îndoielile și lui Nilă, în grădină, dându-le de
înțeles și celorlalți doi că dacă e vorba să-l lase pe Achim la București, atunci
Achim trebuie să bage bine în cap că la toamnă îl așteaptă să se întoarcă
acasă nu cu douăzeci de mii, cât se lăuda acesta ca un prost, nici cu zece și
nici cu șase, ci cu patru. Dar aceste patru să fie! Nilă îl asigurase că vor fi, și
Moromete, liniștit, vrusese să se culce. își aminti însă că a doua zi, după cum
îi spusese Bălosu în drum, avea să vie Jupuitu după fonciire și nu putu să
adoarmă îndată. îl mai supăra și Niculae care stătea la spatele său și nu
adormea nici el. Ce se bucura așa că are să scape de oi, nefericitul? Credea
că la muncă o să-i fie mai bine?
XII
Moromete avea uneori obiceiul – semn de b ătrânețe sau poate nevoia de
a se convinge că și cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas -de a se
retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei și de a vorbi singur.
„Auzi ce idee", reflect ă el cu glas. șoptit, oprindu-se lângă poarta grădinii.
Apucă o ulucă de vârf și rămase liniștit cu fruntea în pământ. „Dacă ar fi așa,
că din cauza păcatelor nu poți dormi – continuă el încercând ușor vechimea
ulucii – ar însemna că Paraschiv al meu, care când se apufcă să doarmă,
doarme până iese apă sub el… ar însemna – și aici Moromete se întrerupse și
gândi restul în tăcere – ar însemna că e omul cu inima cea mai curată de pe
pământ. Proastă mai e și muierea asta a mea!" se miră apoi cu glas tare în
timp ce constata că ar fi greu de susținut că ulucile curții sale nu sunt
putrede. „După încă o ploaie, aceste uluci au să-și rânjească dinții negri spre
casă", gândi apoi mai departe, fără glas.
Cineva îl întrebase odat ă în glumă de ce vorbește singur și Moromete îi
răspunse serios căasta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că
nimeni nu merită să-i asculte gândurile.
Se dezlipi de uluci și o luă încet spre spatele casei. Aici fetele puneau
totdeauna porumb pentru copt; creștea mai repede ca la câmp. Se opri
printre firele înalte și rămase câtva timp între ele liniștit și recules. Apucă apoi
un fir și îl înmuie într-o parte cu talpa piciorului. „Domnule, ce discută ei în
parlament?! exclamă deodată enervat, uitându-și talpa desculță peste firul de
porumb. Ce înseamnă situația asta? se supără el. Păi dumneata nu-ți dai
seama că toată omenirea stă cu ochii pe tine să vadă ce faci?!!!"
51
Oftă, se aplecă la rădăcina porumbului și multă vreme nu mai zise nimic.
Pipăia cu palma adâncimea pe care o atinsese ploaia. „A dat ploaia!"
constată apoi la sfârșit, cu un glas cu totul deosebit de cel dinainte, ca și
când ar fi vorbit alt om. „în fine, la nouă pogoane, cinci duble claia, ori zece
clăi, cincizeci. Ori nouă, patru sute cincizeci de duble de grâu."
Ieși dintre fire și se duse lângă colțul casei. Se așeză pe tălpici, se căută
de tutun.
„Cât a fost anul trecut dublul de grâu?!" se inform ă. Apoi își^poruj „Ei, ia
înmulțește două sute de duble cu cincizeci… Scapi de daravelă Cinci mii ar fi
rata la bancă, plus dobânda, plus fonciirea pe doi ani. Nu mai rămâne nimic,
dar în fine!… Faci tu ceva la București? întrebă apoi pe cineva din gând.
Bine, dacă zici tu, zic și eu ca tine, dar bagă de seamă!" încheie el
amenințător și se sculă hotărât de pe tălpici.
Intră în curte încet, ferindu-se să nu trezească pe cineva. Zorile se
albeau și undeva un cocoș cântă prelung și insistent, înspăimântând liniștea
satului. Se apropie de capătul dinspre drum al prispei, unde dormea Nilă și îi

șopti acestuia la ureche:
– Băi Nilă-m'!
Nilă sări speriat de șoapta tainică și cu ochii holbați gângavi:
– Ce e, b ă? Apoi, recunoscându-l pe tatăl său, mugi chinuit că l-a smuls
din odihna în care zăcea: Ce s-a întâmplat, mă? Ce-ai cu mine?
– Hai încoace!
– Unde? Ce s-a întâmplat?
– Nu s-a întâmplat nimic, n-auzi, surdule! Scoal ă-te încet și hai încoace!
porunci Moromete cu același glas.
La picioarele lui Nil ă, cu trupurile desfăcute, Paraschiv și Achim ge meau
în somn. Pe cer, luna răsărise după ploaie și fiindcă nici dimineață și nici
noapte nu era, semăna cu un soare mort, ciuntit și rece.
Nilă se dădu jos de pe prispă și își trase pantalonii oftând.
– Unde mergem, m ă? șopti el încă buimac de somn.
Moromete nu-i r ăspunse. Porni spre grădină și-i făcu semn fiului să vină
după el. Aproape de poartă, Moromete se aplecă lângă un butuc de tăiat
lemne și ridică securea care stătea trântită pe el.
– Ia și tu securea ailaltă, aia veche, vezi unde e! șopti el.
– Da' unde mergem? îngân ă Nilă, de astă dată mai puțin curios.
– Avem treab ă. Hai mai repede! îl îndemnă Moromete.
Nilă intră sub șopron după secure. Moromete deschise poarta grădinii și-i
făcu iarăși semn să vină după el. Deodată se opriră amândoi. Un glas lung
începu să se jelească pe undeva pe aproape, urmat apoi de altele.
– Ce f ăcuși, Ioane, cui mă lăsași, de ce muriși, Ioane? se auzea bocetul.
Tu mă auzi acolo unde te-ai dus? Roagă-te la Dumnezeu să mă ia și pe
52
mine, c ă m-ai lăsat singură. M-ai lăsat singurică și nu mai pot, Ioane!
Ioaneee, Ioane! Nu e greu să intri în pământ, dar eu mă chinuiesc p-aicea, și
copiii se bolnăvesc… Unde-oi fi acolo, mă auzi tu pe mine că nu mai pot să
îndur? Mă chinuiesc și nu mai pot să le duc pe toate…
Glasul care se jelea fu înecat de alte zeci de glasuri. Mirosul de t ămâie
adia dinspre cimitirul satului până în grădina lui Moromete.
Moromete și Nilă se opriseră în fundul grădinii. Vaietul cimitirului
răzbătea acum printre salcâmi atât de aproape încât se părea că bocetele ies
chiar din pământ. într-un timp, un glas se desprinse ciudat din celelalte și
ajunse șoptit la urechile celor doi. Era un glas plin de mirare și spaimă, care
parcă nu înțelegea nici acum ce se întâmplase: -.
– Băiatul mamii!!! Cum ai murit tu, băiatul mamii?? Unde ești tu acuma, u
puișorul mamii? Ce faci tu a colo, unde stai?… Of, dragile mamei sprâncene, I
cum s-or face buruiene!…
– De, m ă, săraca, șopti Moromete. Așa e!
Locul unde se oprise tat ăl și fiul era o vâlcea tăiată pe mijloc de un șanț,
o viroagă. J-.ocul era plin de salcâmi și de iarbă înaltă. Pe marginea șanțului
însă, seTînălțau spre cer, ca o barieră, un rând de plute drepte ca lumânarea
și al căror vârf abia putea fi văzut în timpul nopții. Grădina era totuși
întunecată, deși plutele înalte nu acopereau lumina cerului. Ceea ce umbrea
întreaga vâlcea a grădinii era un salcâm uriaș care la început, pentru că era
stufos și înalt, nu se băga în seamă. Lângă el se oprise Moromete.
– Nilă, zise el, până răsare soarele trebuie să-l trântim la pământ! Hai,
pune mâna pe secure!
– Salcâmul?! întreb ă flăcăul uimit.

Toată lumea cunoștea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece
primăvară și-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau mija, alegându-l ca loc
de întâlnire. Toamna viroaga se umplea cu apă, iar în timpul iernii îngheța.
Când erau mici, Paraschiv, Nilă și Achim curățau șanțul de zăpadă și gloduri
și netezeau cea mai lungă gheață de prin împrejurimi. Lunecușul pornea de
undeva din susul grădinii și se oprea la rădăcina copacului. în fiecare iarnă
era aici o hărmălaie nemaipomenită. Ajungând la capătul ghețușului, vrând-
nevrând, copiii îmbrățișau tulpina salcâmului, lipindu-și obrajii înfierbântați de
scoarța lui neagră și zgrunțuroasă. Primăvara, coroana uriașă a salcâmului
atrăgea roiuri sălbatice de albine și Achim se cățăra ambițios în vârful lui să
le prindă. Salcâmul era curățat de crăci în . fiecare an și creștea la loc mai
bogat, si
Nilă își dădu pălăria pe ceafă și întrebă încă o dată:
– Salcâmul ăsta? De ce s ă-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?!…
53
– într-adins, r ăspunse Moromete. într-adins, Nilă îl tăiem, înțelegi? Așa,
ca să se mire proștii! Pune mâna, nu te mai uita, că se face ziuă.
– Cum s ă se mire proștii?! întrebă Nilă supărat, neînțelegând, trecându-i
pentru întâia oară prin cap că la urma-urmei tatăl lui ar putea să țină seama
și de ceea ce gândește el, așa cum a fost seara trecută, când l-a întrebat ce
să facă cu Achim.
Moromete se uit ă mirat la fiu, dar după aceea puse mâna pe secure și-i
încercă tăișul.
– Vrei s ă știi în ce fel să se mire proștii? îl întrebă el. Să se uite și să se
mire până li s-o apleca.
– Bine, dar nu e salcâmul nostru! mai protest ă Nilă.
– Dar al cui e? înteb ă tatăl, apucând securea de coadă.
-4$u e al ga M ăriei?! răspunse Nilă, crezând că totuși tatăl n-are să
încerce să taie salcâmul. Și pe urmă, ziua n-avem timp? mai bombăni el
nedumerit. Ce ți-a venit acuma, cu noaptea în cap? ^Moromete nu-i
răspunse. începu să dea ocol salcâmului, căutând un anumit loc unde să
înceapă a-l lovi. O clipă el mai rămase gânditor, apoi deodată ridică securea
și-o înfipse cu putere în coaja copacului. Din gât îi ieși un- icnet adânc și
lovitura țâșni de la rădăcina copacului, se lovi de uluci și se întoarse îndărăt,
făcând să răsune viroaga. '* Nilă apucă și el securea în mâini și trecu de
cealaltă parte a tulpinei .
– Și cui îl dai? mai întrebă el.
– Ăstuia, răspunse Moromete arătând spre grădina lui Bălosu. Amândoi
începură apoi să izbească tăcuți și nu se opriră decât după
un timp îndelungat. în amândou ă părțile făcuseră în salcâm câte o
tăietură adâncă și albă. începură să izbească din nou și așchiile săreau
acum, mai mărunt, uneori zbârnâind în aer. în curând ele înconjurară locul
într-o roată înălbită.
începuse s ă se lumineze. în cimitir vaietul femeilor contenise dar nu de
tot, se mai auzea un murmur nelămurit, chemări șoptite și tainice. O femeie
încă bocea și părea să nu mai termine litania ei veche.
Dar Moromete și Nilă nu mai auzeau. Ei loveau de la o vreme mai încet,
mai chibzuit, uneori scormonind cu securea în lovituri mici, căutând parcă
viața salcâmului falnic în vreo vână care se ascundea de secure. Cu toate că
pătrunseseră în el adânc, din amândouă părțile, copacul stătea drept și
liniștit, nici o frunză nu i se mișca. Deodată, niște aripi pâlpâiră undeva într-

un prun și încă o dată un cocoș cântă prelung. Când sfârși, în clipa
următoare, satul răsună a doua oară ca o alarmă nesfârșită de glasurile
celorlalți cocoși.
Moromete se opri, se șterse de nădușeală și lăsă securea jos:
54
– Ajunge Nil ă, dă-te la o parte, zise el gâfâind. Du-te de adu caii. Vâ nos
a mai fost!…
– De ce s ă aduc caii? întrebă Nilă.
– Adu, m ă, caii și ștreangurile și nu mai tot întreba. Ce tot întrebi? Mai
stai și tu locului și mai gândește-te când întrebi. Știi tu încotro cade
salcâmul? Dacă se lasă peste pruni, sau dincoace în grădina ăstuia a lui
Geacă și-i prăpădește răsadurile, ce faci?
Flăcăul se șterse de sudoare și plecă. Moromete se așeză pe așchii,
uitându-se oftând în urma fiului:
– Umbl ă încet, vezi să nu-i scoli p-ăia! îi spuse. Peste câtva timp, flăcăul
se întoarse cu caii.
„N-am spus eu?" reflect ă Moromete din nou, ridicându-se de pe așchii și
vorbind apoi tare:
– Unde vii, m ă, cu ei, Nilă? îl întrebă batjocoritor.
– Cum unde viu? r ăspunse Nilă, nedumerit.
– Adic ă da! exclamă Moromete. Treci cu ei încoa să cadă salcâmul pe ei.
Nilă opri caii și rămase tăcut, neștiind ce să mai facă. Apoi pricepu,,
întoarse caii, le prinse răscrucile de ștreanguri, legă frânghia și porni cu ea
spre tatăl său.
iy – Po ți să te urci? întrebă Moromete. Urcă-te până spre vârf, nu-ți fie /
frică, n-o să cadă cu tine.
Moromete îl scruta posomorât. „Ce b ăiat greu de cap, uite la el că i-e
frică să se urce, nu-și dă seama că salcâmul n-a fost tăiat atât de tare la
rădăcină să nu se mai poată lega apoi frânghia de vârful lui."
\ – Dac ă vezi că se mișcă, săi și tu jos de-acolo, mai spuse Moromete
batjocoritor.
Nilă nu răspunse la această batjocură, se urcă tăcut până spre vârf, nu
se mai vedea pe chipul lui dacă înțelesese sau nu că n-avea de ce să se
teamă și oricum dacă, totuși, se temea, soluția cu săritul jos tocmai de-acolo
din vârful copacului nu era în nici un caz cea potrivită. Legă frânghia și se
dăduse jos. Moromete se apropiase de cai și măsura din ochi lungimea
frânghiei cu aceea a salcâmului. Bombăni ceva, apoi trase caii spre partea
din spatele casei, încotro trebuia să cadă copacul.
– Gata, Nil ă? întrebă el în șoaptă.
– Gata! r ăspunse flăcăul.
– Treci lâng ă cai și când vezi că începe să se aplece, ai grijă să-i mâi, că
mi se pare că frânghia e mai scurtă decât salcâmul.
Se al ăturară amândoi într-o parte și alta a cailor, apoi Moromete urlă pe
neașteptate, lung și răgușit, ca și când l-ar fi ars cineva cu fierul roșit:
– Haidaaa!…
55
Speria ți, caii zvâcniră, vrând s-o ia la goană, frânghia se întinse ca o
coardă și urletului omului îi urmă un pârâit ascuțit care spintecă dimineața ca
un trăsnet.
– La o parte! strig ă Moromete, biciuind caii.
Din în ălțimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva

clipe, ca și când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre
pământ, stârnind liniștea dimineții ca o vijelie; se prăbuși și îmbrățișa grădina
cu un zgomot asurzitor. Văile clocotiră și toți câinii de prin împrejurimi
începură să latre.
După aceea se făcu tăcere. Se luminase de tot și printre șirul de sălcii se
vedeau chiar cum sclipesc câteva raze roșii de soare.
Câtva timp, cei doi r ămăseseră încremeniți, uitându-se la salcâmul
doborât, neștiind parcă ce mai aveau de făcut. Duțulache ieșise din gaura lui
făcută sub șira de paie și se uita peste grădină, parcă nedumerit și el. Numai
caii stăteau tăcuți, nepăsători, cu buzele lăsate în jos. )S – Ei, acuma ce-ai
rămas cu capul între urechi?! se miră Moromete, călcând încet printre crăcile
salcâmului. Desfă caii și bagă-i în grajd…
Salcâmul t ăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoasă toată
partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete
însuși, arătau bicisnici. Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile.
– Bine, Ilie, de ce-ai t ăiat salcâmul? se auzi de pe poteca viroagei un glas
neliniștit.
Era mama, care venea de la cimitir prin fundul gr ădinii. De braț avea un
coșuleț alb din care împărțise colaci pentru morți. în poarta grădinii ieșiseră
Paraschiv și Achim descinși și în izmene. Tita, Ilinca și Niculae se uitau și ei
încremeniți de după gard.
– De ce-ai t ăiat salcâmul, tată? Ce ți-a venit? întrebă Tita.
– Ce f ăcuși, Moromete? se auzi un glas de după gardul din față.
– Bine, Moromete, alt salcâm nu g ăseai să tai? exclamă cineva din fundul
grădinii.
în tăcerea care se lăsă, o fetiță strigă și ea parcă speriată:
– Nea Pa țanghele, de ce-ai tăiat salcâmul?
Era porecla lui Moromete și se pare că fetița era foarte supărată de
îndrăznise să vorbească așa.
– Când ți-oi da eu un pațanghel n-ai să-l poți duce, îi răspunse
Moromete. Și voi ce vreți? se răsti apoi la cei care se uitau de după garduri.
Intre timp, Paraschiv și Achim se apropiaseră și se uitau peste trupul
salcâmului într-un anumit fel, parcă ar fi fost vorba de-un animal bolnav care
fusese ucis.
56
– De ce-ai t ăiat, mă, salcâmul? se pomeni Paraschiv întrebând. Avea însă
un glas cu totul deosebit de al celorlalți, parcă ar fi fost singurul care punea
întrebarea, sau în orice caz singurul căruia să i se răspundă.
– întreba ți-l pe Nilă, că el știe, răspunse într-adevăr tatăl cu un glas
ciudat.
Paraschiv se prinse:
– De ce, m ă? îl întrebă.
– Ca s ă se mire proștii, îl cită Nilă pe taică-său și deodată își arătă dinții
lui lați, bucuros pesemne că putea la rândul lui să-l prostească pe Paraschiv.
– Râzi ca un bou! morm ăi Paraschiv.
Lui Nil ă însă îi plăcuse atât de mult ce făcuse încât se veseli și mai tare.
Chiar și când râdea avea un fel al lui greoi la care n-aveai ce să mai faci.
Tudor B ălosu ieșise în grădină și Moromete o luă spre el. în fundul
grădinii mama se uita mereu la golul din care fusese smuls salcâmul. Atât de
rău stăteau? De ce, dacă aveau așa nevoie de bani, nu vindeau o oaie sau
câțiva miei?

Se pare c ă nimeni nu înțelegea că hotărându-se în sfârșit plecarea lui
Achim la București însemna că trebuie să li se facă celor trei pe plac până la
capăt, să nu se mai atingă nimeni de oi și cum altceva n-aveau ce vinde,
salcâmul trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu înțelegeau;"
încât răspunsul lui Moromete că a tăiat salcâmul ca „să se mire proștii" nu
era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.
Niște ciori, învățate să se rotească și să se așeze deasupra a ceva înalt,
acum că acel ceva nu mai era, dădeau târcoale prin preajmă și croncăneau
urât, parcă a pustiu, din ciocurile lor negre. Mama, luptând parcă împotriva
presimțirilor și temeiurilor ei vechi care o năpădeau, cășună pe fete și se răsti
la ele să se apuce de treabă. Ce, n-au mai văzut salcâm tăiat?
XIII
în grădină, Tudor Bălosu îl invită pe vecin în casă. Moromete ezită,
spunând că ar avea treabă, dar pe urmă se hotărî:
– Haide, poate mai ai din țuica aia de la munte.
Mai avea și băură aldămașul. Tudor Bălosu era bucuros de mica afacere,
salcâmul era dintr-aceia care se foloseau pentru fundamentul caselor și se
găseau cam greu. Moromete însă nu prea se îndemnă, nu avea nicidecum
înfățișarea celui care a vândut ceva. Erau singuri în odaie și se uita din când
în când spre ușă, se uita prin casă, așteptând parcă să mai intre
57
cineva. Tudor B ălosu crezu că îi ghicește gândurile și strigă spre odaia
cealaltă:
– Victore, hai, m ă, și ia o țuică cu Moromete!
^~<. Casa lui Tudor B ălosu avea trei odăi mari, spre deosebire de a
Morometilor, care avea două. Odaia în care stătea era curată, cu paturi de
fier cu tăblii. Sub geamul dinspre drum era așezată o mașină de cusut,
Singer, la care lucra mama, Aristița Bălosu, care nu se știe când: învățase să
croiască rochiile și cămășile cele mai frumoase din sat. Pereții odăii erau plini
de covoare, fotografii în rame cu Bălosu și Aristița la cununie. Victor militar,
fotografiat în culori, cu gradul de sergent. Polina singură, sfioasă și parcă
străină de ea însăși, cu mâna pe un taburet. Pe jos era așternut un covor de
cârpe.
Victor intr ă în odaie cu un prosop în mână. Avea pantaloni de „piele de
drac", bufanți, și ghete galbene cu ciorapi vărgați trași pe pulpă. Se ștergea
pe ceafă și arăta vesel. Era un flăcău nu prea voinic, dar se purta ca și când
ar fi fost.
– Bun ă dimineața, nea Ilie, spuse el.
– Ia o țuică, Victore, îl îndemnă taică-să u.
– Ți-am mai spus, tată, că nu obișnuiesc țuică dimineața, răspunse Victor
cu un glas din care se vedea că îi făcea multă plăcere că nu obișnuiește.
– De ce, Victore, ai stomacul deranjat? întreb ă Moromete cu seriozitate.
– Nu, dar nu obi șnuiesc.
– Noi obi șnuim! spuse Moromete puțin absent, rotunjind și spălând
cuvintele întocmai ca feciorul lui Bălosu.
Victor B ălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care cumpărase
mașina de cusut și învățase să folosească cu gravitate cuvintele puțin cunos –
cute. Nici el, nici taică-său nu băgară de seamă ironia ascunsă a vecinului.
– Cum devine asta, Victore?! relu ă Moromete mirat.
– Ce anume, nea Ilie?
– Să nu-i placă cuiva băutura.

– Asta devine dup ă facultăți, răspunse Victor cu modestie. Sunt unii
oameni care le place să aibă mintea turburată. Mie îmi place să fie limpede.
– Da, e un punct de vedere! conveni Moromete. Apoi schimb ă vorba ca
din întâmplare uitându-se iar spre ușă ca la început: Spune-i, Tudore, fetei
ăleia, să mai aducă niște de-asta… Sau nici tu nu vrei să-ți turburi mintea?
Victor începu s ă râdă:
– Hehe, nea Ilie, ciudat mai e ști, hehe! Polino, mai adu niște țuică.
58
Polina intr ă și Moromete se uită lung la ea. Din fotografie Polina avea
numai acel amestec de sfială și înstrăinare, dar acolo nu era frumoasă. După
ce se uită la ea, Moromete se uită curios la Bălosu, apoi la Victor, apoi din
nou la Polina. >c
– Ce face Tita, nea Ilie? întreb ă Polina cu glasul ei obișnuit, nici supărat,
nici vesel, ca al oricărei fete care întreabă de o surată de-a ei, dar Moromete
se uită nemulțumit la ea și nu răspunse.
– Dă-mi, mă, banii ăia, că mă duc, se grăbi el deodată. Las-o încolo de
țuică, hai încolo de-acilea!
Și se ridică în picioare. Bălosu însă nu se mișcă.
– Moromete, zise el și avea un glas din care se înțelegea că nu se mai
gândea de mult la salcâm. De ce nu vinzi tu locul ăsta al tău din spatele
casei?
Moromete se uit ă împrăștiat pe fereastră.
– Care, locul ăsta d-acilea?
– Da, tot îl ții tu degeaba.
– Mda, morm ăi Moromete absent.
– Ti-l cump ăr eu, continuă Bălosu. Dacă vrei, facem repede formele.
– Hai, m ă, nu mă mai ține aici, că am treabă, răspunse Moromete parcă
n-ar fi auzit. Tu nu știi că nu e locul meu?
– Ba e al t ău, îl informă Bălosu. Câți ani au trecut de când a plecat alde
soră-ta Măria din casă?
– Păi… sunt mai bine de cincisprezece ani!
– Ei, dup ă cincisprezece ani legea zice că moștenirea neîmpărțită
rămâne ăluia care e în ea. Nu știai de chestia asta?
„Nu știam… pe mă-ta de bălos! răspunse Moromete în gând. Bine că
știi tu."
– Hai, m ă, că nu e așa cum zici tu, dă-mi banii ăia să mă duc încolo d-
acilea! spuse apoi tare.
Bălosu rămase nedumerit.
– Dac ă nu crezi, întreabă și tu unu din avocații ăștia, insistă el. întreabă-l
pe Rădulescu.
– Hai, m ă, altă treabă n-am eu acuma, răspunse Moromete, de astă dată
cu un glas rece, tăios.
Bălosu nu mai insistă, iar Moromete, după ce primi banii, părăsi casa
vecinului.
Soarele se ridicase sus, și o grămadă de nori, niște nori curați și frumoși,
se și repeziseră spre el, parcă ar fi vrut să-l oprească pe loc sau să-l întoarcă
îndărăt de unde răsărise.
59
Moromete intr ă în curte prin grădinița de sub geamul dinspre drum al
casei, pe nesimțite parcă, și se opri lângă colțul prispei.
– Ilinco, strig ă el înfuriat, nu te apuci o dată să mături bătătura asta?

Niculae, tu de ce n-ai plecat cu oile până acuma? Ce e cu voi, mă? Tu,
Achime, n-ai de gând să dai drumul la caii ăștia? Au să roadă ieslea până te
aranjezi tu… Și tu, Paraschive, ce stai și te uiți cu botul ăla ca de zăvod? In
grajdurile alea nu s-a mai rânit de la Paști. Iar tu, Nilă, unde te gătești de
plecare?
Nilă, nu se știe de ce, era mânios. Stătea cu un picior proptit în marginea
prispei, cu fruntea lui groasă și roșie de îmbufnare și se încălta cu niște
opinci vechi. Se pare că Paraschiv nu se lăsase până nu-i făcuse ceva în
schimbul batjocurii de adineauri din grădină. Era chiar sigur, fiindcă se uita la
fratele său cu satisfacție, ba chiar cu simpatie, acum după ce i-o plătise.
– Se duce la premilitar ă, observă el cu această simpatie în glas și se uită
cu veselie la un obiect rezemat de parmalâc…
Era un lemn care închipuia o pu șcă văpsită în roșu. Paraschiv se apropie
de parmalâc, apucă lemnul acela vopsit care vroia să semene cu o pușcă și
se uită la el preocupat, căutând cu degetul într-un loc unde ar fi trebuii să fie
trăgaciul. El ridică pușca în sus și, plin de o veselie prostească pentru vârsta
lui, începu să mânuie lemnul și să strige în gura mare:
– Pe um ărrrr, arm! La piciorrrr, arm! Pentru onor, înainte prezentaaați,
arm! în cumpănireee, arm!
– Las-o, m ă! se înfurie Nilă cumplit, smulgându-i lemnul din mâini.
– Ce-ai cu el, Nil ă?! se miră Moromete. E și el deștept. Om de douăzeci și
patru de ani!
Achim scoase caii din grajd, întinse dulama peste spinarea unuia din ei și
se pregătea să plece. Niculae dăduse și el drumul oilor din obor și le tot
lovea cu ciomagul, blestemându-le liniștit. Ilinca ridica așternuturile de pe
prispă, iar Tita, cu un târn cât toate zilele, începuse să măture bătătura.
– Vezi, fa, c ă mă duc la fierărie, să vedem dacă mai poate gașperu-ăla să
ne dreagă secerile alea. Ia dă-le încoa, vezi că sunt în odaie între sobă, zise
Moromete, adresându-se Catrinei.
– Achime, zise Niculae, oprindu-se lâng ă frate-său vitreg. Du-te tu cu oile,
să mă duc eu cu caii, că tot ai să pleci cu ele la București.
Achim îns ă nu-l auzea, încălecase și lovea mereu cu călcâiul în burta
calului, iar animalul se învârtea cu el pe loc, cu dinții rânjiți în zăbală. Achim
era vesel și porni în goană încă din curte.
– Hei, Bigic ă, haidaaa!… urlă el.
60
– Ce faci, m ă, mânca-te-ar câinii? urlă și Niculae după el. Tată, oprește-l
să se ducă cu oile.
– Tu ce-i fi având, Nil ă, de ești așa roșu? se miră Moromete fără să-l
audă pe Niculae. Ai, mă? Cine te pune pe tine să te duci acuma la premilitară
aia, în loc să stai acasă și să-ți vezi de treabă?
– Hai, b ă, taci din gură! mormăi Nilă furios. Te faci că nu știi. N-ai auzit
că dacă nu ne ducem facem trei ani armată?
– Păi fiindcă sunteți proști! explică Moromete luând secerile din mâna
Catrinei și îndreptându-se spre poartă. Sunteți proști, Nilă, d-aia!
Nilă pornise și el spre poartă, cu pușca aceea ciudată în mână.
– Sunte ți proști… mormăi el.
– Păi sigur că sunteți proști. Dar ce credeai? spuse Moromete surprins. Ia
să nu se ducă nimeni sau să-l atingă cineva la cap pe deșteptu ăla de
mocârțan care vă gonește pe câmp, să vezi cum i-ar trece cheful să vă
mai cheme.

Nilă mormăi ceva care putea să însemne că tatăl său vorbește ca să nu
tacă. O luă pe lângă garduri, călcând în același fel cu mormăitura; adică
sigur, să nu se ducă nimeni, dar uite că se duce și te silește și pe tine să te
duci. Moromete o luă și el pe lângă garduri, dar în direcția opusă și călca
nepăsător și parcă dezamăgit că oamenii fac lucruri care dacă n-ar fi proști
nu i-ar putea sili nimeni să le facă.
XIV
La început fl ăcăii nu se duseseră la premilitară, dar nu pentru că ar fi fost
deștepți, sau că l-ar fi „atins" cineva și i-ar fi pierit cheful celui care îi chema,
ci pentru că așa ceva nu se mai întâmplase niciodată în sat. Să se facă
instrucția duminica dimineața! Li se păruse o glumă tâmpită, se supăraseră
toți și nu se duseseră, dar la prima recrutare se află că repartizările la trei ani
plouaseră cu nemiluita, se îngrijoraseră și începuseră să se ducă. Nu se mai
întâmplase niciodată în sat? Avea să se întâmple de-aici înainte. Pentru
instrucție, satul avea să se numească subcentru premilitar, iar pentru flăcăi,
învățătorul Toderici, care era ofițer în rezervă,
comandant.
Nici înv ățătorului nu-i plăcuse la început, sau cel puțin așa se crezuse.
Acum însă îi plăcea atât de mult încât nu numai că uita cu totul că e învățător,
dar încerca să-i facă pe băieți să uite și ei că sunt flăcăi liberi, care trăiesc în
satul lor cum le place.
61
Când Nil ă ajunse în curtea școlii, premilitarii erau strânși de mult în
coloană de marș și se făcea apelul. Pe drum se mai vedea încă câte un
flăcău alergând să ajungă mai repede, să nu fie pus lipsă.
– Hai mai repede, m ă boierilor! strigă Toderici, de pe treptele școlii. Parc-
ați fi domnișoare, fir-ar al dracului! Eu cum mă scol și vin înaintea la toți?…
Pleașcă Ilie! j
– Prezent! /
– Pacic Ilie!
– Prezent!
– Panaite Dumitru!
– Lips ă.
– Ce e, m ă, cu Panaite ăsta? Și duminica trecută văd că a lipsit.
– Stă lângă mine, dom'le comandant, zise un flăcău din capul coloanei.
Zice că nu vrea să mai vie, își bagă… în ea de premilitară.
– Pavel Vasile! strig ă Toderici înfuriat.
– Prezent!
– Pielelung ă Constantin!
– Prezent!
– O s ă-l bag eu la pușcărie… pe mă-sa de bandit! strigă Toderici,
schimonosindu-se la față. Paliu Inochentie!
– Lips ă!
– Ce e cu Inochentie?! întreb ă Toderici, spunându-i pe numele de flăcău
celui care lipsea, parcă l-ar fi cunoscut cine e. Cine stă lângă el?
– Eu, domnule comandant, zise un glas. N-a vrut s ă vie, 'cea că el e
ostenit de la sapă, 'cea că ce, l-a câștigat statul la belciuge?
– Belciugele m ă-sii! strigă Toderici, frământându-și carnetul în mâini.
Parcă pe mine m-a prins statul de bogdaproste… pe mă-sa de Inochentie…
Dar când te cheamă țara la datorie, trebuie să te duci că dacă nu, te ia mama
dracului… Că d-aia țara asta a rămas o țară de mameluci, pentru că

Inochentie al meu îi dă cu belciugele.
– 'Cea c ă dumneavoastră aveți leafă, domnule comandant, zise același
glas. „Ii convine Iu' domnu Toderici, că are leafă", așa zicea.
– O s ă ia și el leafă… pe mă-sa de Inochentie! strigă iarăși Toderici cu
capul în carnet. La pușcărie, la Turnu, are să stea acolo și are să primească
leafă.
Nu se știe cum se învățaseră flăcăii să fie înjurați și amenințați cu
pușcăria. învățătorul făcea acest lucru ca și când nu el ar fi venit cu aceste
obiceiuri în sat.
– Pielelung ă Ilie! continuă el.
– Lips ă!
62
– Ce e cu frate-t ău, mă, el de ce n-a venit? întrebă Toderici, căutându-l cu
privirea pe celălalt Pielelungă.
– A venit la ziu ă de pe linie, s-a culcat și dimineața n-a vrut să se scoale.
Când l-am îțânat să se scoal e, a dat cu picioru în mine…
– Spune-i c ă o să-i dau eu câteva picioare într-o zi, c-o să se
pomenească tocmai… știe el unde! Palici! Polin!
– Lips ă!
• – Pris ăcaru Vasile!
– Prezent!
– Rață Ion!
– Lips ă!
– Raneti Vasile! |
– Prezent!
– Rădoi Marin!
– Lips ă!
– Mama lui de R ădoi! Ăsta stă colea peste drum, zise Toderici uitându-se
peste curtea școlii la o casă mică, așezată chiar în fața școlii.
– Dom/le Toderici, dumneata s ă nu-mi înjuri băiatul că eu nu știu multe!
se auzi un glas de peste drum.
– Să-ți fie rușine! strigă Toderici, ars, ieșind din fața coloanei de
premilitari și înaintând spre poarta școlii. Să-ți fie rușine, nea Rădoi, că te
găsești dumneata mai cu moț și nu-ți trimiți băiatul la instrucție. Că statul
dacă dă un ordin… Am instrucțiuni precise să trimet tabel de ăi care nu vor să
vină. Zece ani are să facă armata și are să se libereze la sfântu așteaptă…
Toderici înainta spre poart ă și striga cu o mână ridicată în sus cu care tot
împungea cerul când vorbea. Omul din casa alăturată se dădu jos de pe
prispă și începu și el să vină spre poarta de la drum.
– O s ă știe el ce are de făcut când o pleca militar, zise el, apropiindu-se
de drum, vrând parcă să-i iasă înainte învățătorului. Eu am făcut un război și
nu mi-e frică mie de asta. Iar dumneata nu mai înjura lumea. Ai uitat că când
ai venit aici aveai ițari și cămașă de tort…
– Că când am să-ți fac eu un raport, o să-ți dai dumneata seama pe ce
lume trăiești! strigă Toderici, batjocorind vorbirea celuilalt.
Toderici era str ăin de sat, era muntean, și când venise aici părea un
tinerel de treabă, foarte dezghețat, e drept, dar se purta bine cu lumea,
dădea bună ziua și muierilor.
– Las' c ă știm noi că ești dăștept, zise omul din drum, aruncând o privire
mocnită spre curtea școlii.
Toderici se întoarse în capul coloanei de premilitari și continuă apelul.

r
– Că dacă n-o luai pe-asta a lui Oprescu, cu atâtea pogoane, și acum ai fi
umblat în itari! strigă omul din drum, fără teamă.
Toderici desf ăcu carnetul și strigă mânios:
– Ristea Gheorghe!
– Lips ă! i
– împu șcatu Florea! strigă comandantul și mai furios. j
– Prezent! r ăspunse un glas din toți bojocii, vrând parcă să-l întreacă pe
învățător.
– State Ilie!
– Prezent!
– Stanciu Stoian!
– Lips ă!
Toderici ridic ă fruntea din carnet, vru să spună ceva, buzele i se mișcară
și strânse carnetul în mâini. începu apoi să strige mai departe. Din rândurile
de premilitari, glasul celui strigat răspundea cu putere, făcând să răsune
satul până departe. într-un timp, învățătorul trase aer în piept, își desfăcu
picioarele și începu să urle fiecare nume, hotărât să întreacă glasurile care
răspun deau: I
– Tudor Marin! strig ă el. ^
– Prezent! r ăspunse flăcăul tot atât de tare.
– Terci Mitic ă!
– Lips ă!
– Teculescu Ion!
– Lips ă!
– Tărbacă Anghel!
– Lips ă!
– Moromete Nil ă! urlă din toate puterile Toderici.
– Prezent! r ăspunse atunci Nilă încet și scârbit și un hohot de râs urmă
răspunsului său, cutremurând toată acea parte a satului până departe.
– Mai tare! scrâ șni învățătorul, cu sudoarea pe frunte. Se opri, se uită la
Nilă, făcu un semn în carnet în dreptul lui, apoi șopti amenințător: Atențiune,
companie! Drepți! Liniște! Răspunde tare, camarade, că nu ești babă
căptușită în piept de optzeci de ani. Udrea Ștefan!
– Lips ă!
– Ungureanu Gheorghe!
– Lips ă!
– O s ă dea ei de mama dracului, domnii ăștia care nu vor să vină la
instrucție. Vanghele Costică… Vasilescu Avram.
Gheorghe Toderici î și vârî carnetul într-un fel de porthart și se dădu
câțiva pași înapoi să ia comanda:
64
– Aten țiune! Companie, drepți, direcția câmpul de instrucție, ocolire la
stânga împrejur, înainteee! Marș!
Compania ie și în drum cu puștile de lemn pe umăr. Toderici trecu în
fruntea ei și după câțiva pași își întoarse capul dând tonul:
– Vesel, timpul prim ăverii… Companie, cu cântec înainte, maaar ș!…
Flăcăii începură să cânte gros, în marș. Gheorghe Toderici se întorcea
din când în când și în pauzele de marș striga:
– Una, dou ă!

Vesel, timpul prim ăverii Vesel sunt si eu!
– Una, dou ă!
Căci vara care a trecut
Multe mândre-am mai avut
Nu le pot uita!
– Una, dou ă! Mai cu viață! Ce mormăiți așa?
Nilă nu cânta și fruntea lui lată și groasă stătea încrețită în sus a
nedumerire. Mergea greoi și nu ținea pasul. La un moment dat, el lăsă pușca
de pe umăr și se uită în afara coloanei, parcă ar fi vrut s-o șteargă.
– Nilă, treci în front, ține pasul! strigă atunci cineva din urmă, un alt
flăcău, prea zelos sau prea glumeț și cu un glas mult prea tare, așa cum se
pârăsc copiii când vreunul dintre ei încalcă regula, și Nilă, supărat și
posomorât, puse lemnul la loc pe umăr și încercă să țină pasul.
La instruc ție, comandantul îl urmări cu priviri întunecate.
– Fii atent aici, camarade. Inamicul a ocupat gara și se pregătește să
atace satul. Compania are misiunea să înainteze de pe liziera satului, să ia
gara cu asalt și să dea inamicul peste cap…
Stăteau culcați pe liziera satului și comandantul le explica exercițiul pe
care îl aveau de executat în duminica aceea. Până la gară erau patru
kilometri. Șeful postului de jandarmi venise să asiste la exercițiu chemat de
fapt de Toderici, care se temea că premilitarii nu vor voi să „atace" pe o
distanță atât de mare.
Flăcăii însă atacară. Toderici gonea împreună cu ei și îi culca mereu.
Jandarmul se țâra în urma lor, plictisit. Când mitralierele inamice începură să
„toace" din gură, comandantul deveni amenințător și dramatic.
– Capul la p ământ! urla el. Capul la pământ, camarade, scrâșni el și se
aplecă deasupra lui Nilă, îi puse mâna în ceafă și îi strivi fața de arătura
aspră.
65
Nilă mișcă ceafa ca un taur, se zbătu și deodată sări în picioare. El
scoase un muget cumplit și îl prinse pe comandant de guler. Nu-i făcu nimic,
nu dădu în el, dar îl strângea cu ochii ieșiți din cap și îl ținea pe loc. Era atât
de mânios și de încordat încât părea că îl ține pe celălalt pe loc ca pe-o
apărare, să nu plesnească ceva în el însuși. Speriați, câțiva flăcăi săriră și
desfăcură mâna încleștată a lui Nilă. Toderici se învinețise, tușea, se îneca și
când își reveni începu să înjure și să urle să vie șeful de post. Exercițiul se
întrerupse. V
Când se îndep ărtă cu șeful de post, chipul lui Nilă se albi, iar fruntea i se
încreți a și mai mare nedumerire, de astă dată lăsând descoperite niște priviri
blânde și înspăimântate. Călca legănat și greoi, și-și ștergea des și în neștire
fruntea cu mâneca.
Numai c ă șeful de post era vechi în comună. îl înjură pe Nilă și îi dădu
drumul spunându-i să nu mai facă așa, fiindcă Toderici e al dracului și s-ar
putea s-o pățească cu el. Noroc că el, șeful de post, îl cunoaște pe
Moromete, pe care îl consideră un om de care i-ar fi nu știu cum să-i ia
băiatul la secție, altfel l-ar fi luat și i-ar fi tras o mamă de bătaie…
Nilă porni spre casă, dar mergea tot cu fruntea încrețită. Avea acea
înfățișare chinuită a surzilor care încercă să înțeleagă din semne. Ce se
întâmplă în lume? Cine avea de gând să ocupe gara și să atace satul?
XV
După ce îi plătise lui Moromete, Tudor Bălosu ieșise cu Victor în grădină

și amândoi începură să ciopârțească salcâmul. Loviturile se izbeau de ulucile
Moromeților și Catrina, ca niciodată, întârzia să plece la biserică. Umbla de
colo până colo fără rost și uneori, când loviturile din grădină se auzeau mai
tare, se oprea locului și asculta. Paraschiv stătea lipit de gard, se uita la
grădină și părea că n-are dp gând să se miște din locul acela cu una cu
două. Botul său ieșit în afară se lungise și mai mult și se uita fără grabă și
fără să clipească, încet și stăruitor, la vecinul său. El stătu astfel multă
vreme, apoi se îndepărtă încet și ieși în drum, ieși la poartă; după câteva
clipe de gândire, porni pe lângă garduri, dar mergea alene, parcă fără scop.
Mama îl urm ărise pe furiș din tindă. Când îl văzu că se depărtează de
casă, ieși în pragul prispei.
– Abia a a șteptat să plece ăla și s-a și dus! striga ea, uitându-se în altă
parte, ca și când nu lui Paraschiv i-ar fi vorbit. Parcă era vorba să rănești
acolo, că o să ajungă băligarul la grindă…
66
Paraschiv se uit ă îndărăt fără să se oprească. De departe gura lui arăta
și mai ma re.
– Aia e treaba mea, morm ăi el. Te găsi inima rea de grajd.
– Dac-ar muri ăla, ați cânta de bucurie! L-ați adus în stare să taie
salcâmul, să râdă lumea de noi de bine ce-am ajuns.
– Ia mai taci din gura-aia, mam ă, ce-ai cu el? zise fata care terminase de
măturat. De ce te legi de el? Și mai spui că te vorbește de rău în sat. Păi cum
să nu te vorbească?
– Ce- ți pasă ție? zise mama întorcându-se în tindă. Uite, acu' se întoarce
ăla și când o vedea grajdul nerânit, iar începe să înjure. Parcă n-ar avea
destule păcate! Să-l mai auz acuma, în sfânta duminică, înjurând!
Deși Paraschiv plecase, el se întoarse însă curând înapoi, parcă s-ar fi
gândit că mamă-sa vitregă are dreptate. Intră în curte repede, căută lopata
într-un colț al șopronului și pieri în grajd. Catrina îl văzu și chipul i se mai
lumină.
– Tito! strig ă ea din tindă. Vezi că eu mă duc la biserică, ai grijă și pune
de mămăligă. Du-te în grădiniță și ia d-acolo niște ceapă. Pe urmă, culege
ștevie de dincoace și fă acolo o ciorbă, că altceva nu mai e. Că astă-iarnă au
băgat în ei un porc de mai bine de-o sută de kilograme și când le spuneam:
„Măăă, vine vara, mai păstrați", rânjeau la mine, parcă nu le-ar fi trebuit tot
lor! Acu să bage în ei buruieni…
– Iar începi? o mustr ă Tita, făcând semn cu capul spre grajd că o aude
Paraschiv.
– S-aud ă! zise mama cu un glas în care se simțea și necaz, dar și durere
că la prânz n-are ce da la masă. De ce să n-audă? Că așa tot am tăcut și
acuma au tăiat salcâmul să facă Bălosu casă, că ei nu sunt în stare să facă,
așteaptă să moară ăla, să ne dea pe noi afară…
Catrina se îmbr ăca pentru biserică și vorbea mereu, nu izbutea să se
liniștească. își schimbase bluza ferfeniță și-și trăsese o fustă de lână neagră,
peste cea veche. Abia după aceea începuse să tragă pe dedesubt,
lepădându-le, boarfele cu care era îmbrăcată mai înainte.
– Au c ărat la șanț un porc întreg și trei sute de coșuri de porumb. Puteau
să mai păstreze, nu să ajungem să dăm cămașa de pe noi că vine percitorul!
Deodat ă Catrina tăcu și trăsăturile feței îi căzură în jos parcă de spaimă.
Pe poarta de la drum intrase o femeie slabă și neagră la față, îmbrăcată cu o
bluză și o fustă decolorate, semănau cu praful de pe jos… Pășise în curte cu

un pas repezit și, fără să se uite la cineva, pornise glonț spre poarta grădinii.
Era Guica.
67
Ea deschise poarta și se duse drept spre salcâm, unde Tudor Bălosu și
fiu-său ciopârțeau mereu. Numaidecât curtea și împrejurimile răsunară de
glasul ei ascuțit care intra până în miezul creierului.
– Ce c ăutați, mă aici? De ce mi-ați tăiat, mă, salcâmul? Plecați d-aci,
că…m-aș în gura voastră de 'oți! Paraschive, unde ești? Săi, mă, încoace, cu
un ciomag!
— Catrina încremenise pe prisp ă și obrajii i se făcuseră ca focul.
Paraschiv ieși din grajd la auzul glasului care țipa, dar nu se grăbi să sară cu
un ciomag, cum striga tușă-sa. După felul cum se uita și cum buzele sale
împletite se întindeau spre urechi, se înțelegea unde se dusese mai
adineauri.
– Du-te, fa, și spune-i să plece d-aici! șopti mama uneia din fete. Ne
facem numaidecât de basm, că ăsta, colțatul, altă treabă n-a avut decât să se
ducă să-i spună, parcă ar avea numai fiere la inimă…
– N-am adus-o eu, morm ăi Paraschiv cu un glas care arăta că chiar dacă
n-ar fi adus-o el, Guica tot ar fi venit și în orice caz nu se sfiește să arate că
venirea aceasta și tot ceea ce se întâmplă e una din marile lui plăceri.
– Mânca-v-ar câinii cu neamul vostru! țipă Guica din grădină. Ți l-a
vândut, ai? Cum ți l-a vândut, mă, 'oțule, cum ți l-a vândut dacă e salcâmul
meu? Și dacă ți l-a vândut, tu nu știai că e al meu, lovi-te-ar moartea de
bălos, azi și mâine! Tu nu știai că ăsta e locul meu d-aici din spatele casei?
– Pleac ă d-aici, ga Mario, și pune-ți lacăt la cățeaua aia… Nu te certa cu
mine! Du-te și te ceartă cu frate-tău Ilie până te-i umfla… Ce te cerți cu
mine?!
Glasul Guichii începu s ă se apropie de curte. îngrijorată, mama intră în
casă cu grabă, parcă cine știe ce nenorocire s-ar fi apropiat.
– Ilie! Ilie! Unde e ști, mă, de ce, mă, mi-ai tăiat salcâmul și mi l-ai
vândut? Ai, mă? Dar-ar Dumnezeu să te îngropi cu el, să-ți faci coșciug din
el, Ilie! Că atâta aveam și eu și te repeziși să-l tai și să-l vinzi, tăia-te-ar
cinenutrebuie și te-ar lovi vărsatul ăla marele!…
– Hai, ga Mario, nu mai țipa așa și pleacă d-aici, zise Ilinca de pe pragul
prispei. Ce tot țipi că e salcâmul tău, locul tău?!… Parcă nu ți-a cumpărat tata
alt loc…
– Lovi-te-ar brânca aia reaua și pe tine! strigă Guica, oprindu-se în
mijlocul bătăturii. Mi-a cumpărat, ai? Parcă mi-a cumpărat din.averea mă-tii,
izmenite Mi-a dat din pământul ăstora care muncesc să vă țină pe" voi, niște
împuțite.
– Ei, ia ascult ă, Guico, ieși afară că acu' mătur bătătura cu tine! zise fata
cea mare, Tita, cu un glas liniștit, ca al tatălui.
68
– Tu ce stai, m ă prostule, și te uiți? se-ntoarse Guica spre Paraschiv.
Muncești aici ca prostul, vai de capul tău! Alți flăcăi au casă și copii și tu stai
ca o baligă să crești puturoasele astea…
– Hai, ga Mario, nu mai țipa așa, că nu suntem surzi, zise și Paraschiv,
întinzându-și cu plăcere buzele lui împletite.
– Iar tu s ă nu mă faci pe mine Guica, că eu n-am guicit la curul mă-tii
când te-a făcut… Auzi, fă?
In cas ă, mama tremura și o striga pe Tita să nu răspundă, să intre

înăuntru. Vecinii, mai ales copiii, ieșiseră pe la porți.
– Tito, tu n-auzi s ă intri în casă? Intră și las-o să strige până o face gâlci
la gât. Că nepoților li se sară inima că ne face de râsul lumii.
Catririei îi d ăduseră lacrimile.
– Ei, ne face de râsul lumii, r ăspunse Tita îndârjită, târnuind pe prispă.
Fă, Guico, dacă nu pleci d-aici, asmut câinii pe tine. Cuțu-na! Duțulache!
Duțulache țâșni de undeva și se înfățișă dornic să capete ceva de
mâncare. Era un câine pașnic.
– Tu, fa, s ă asmuți câinii pe mine? țipă Guica. Sunt sora lui tac-tu, nu ți-ar
fi rușine, măgăreațo! Umbli după al lui Bălosu să te ia, dar nu te ia, fă! Nu ia
ăla una ca tine, botoaso!
La aceste cuvinte Paraschiv izbucni într-un râs ciudat, parc ă ar fi pârâit
ceva.
– Ahaha-ha-ha! exclam ă Guica continuând parcă râsul lui Paraschiv. Ai
pupa tu să te ia ăla…
Tita arunc ă o privire de pe prispă spre grădină. Victor se oprise din
ciopârțit și asculta cu toporul în mână. De departe i se vedea fața
nepăsătoare, aproape veselă.
– Să te ia moartea cu Victor al tău de gât! strigă Tita roșie ca focul și
intră în tindă închizând ușa.
Guica o porni spre drum și când o luă pe lângă garduri își aduse aminte
de salcâm și începu să spună în gura mare, să audă lumea ce i-a făcut alde
frate-său. Blestema și amenința că n-o să rabde, are martori și o să-l dea în
judecată pe Moromete.
De ru șine, Catrina ocoli fundul grădinii ca să se ducă la biserică.
XVI
Spre ziu ă ploaia îl trezise și pe Birică din somn și nici el nu mai putuse să
adoarmă.
După ce ploaia se opri, Birică se dădu jos de pe prispă și scoase caii din
grajd. Deșteptat de tropăitul lor, Birică-tatăl ridică mirat capul de pe căpătâi și
îl întrebă pe fecior ce i-a venit, unde se duce cu caii cu noaptea în cap?
69
– Pe izlaz! r ăspunse feciorul scurt și, fără să mai dea alte lămuriri,
aruncă o haină veche pe spinarea unuia din cai, încalecă și ieși din curte.
– Ce e cu b ăiatu ăsta?! se miră tatăl și fiindcă nimeni nu-i răspunse –
ceilalți copii dormeau cu toții – își lăsă la loc capul pe căpătâi.
Birică mergea cu caii la pas și părea că nu ia seama la ei. în dreptul
fântânii caii traseră la jgheab ca și când ar fi fost singuri; călărețul nu sări
îndată să le scoată apă.
încalec ă apoi din nou, dar caii o luară singuri la trap învățați pesemne de
fratele mai mic al lui Birică; adică până la fântână, la pas, apoi după adăpat,
în goană. Birică trase de căpăstru, și caii, puțin nedumeriți, încetară trapul.
Umed ă de ploaie, câmpia dormea în tăcere. Pământul răsufla aburi calzi,
încă nevăzuți, soarele nu răsărise, iar cerul înalt și amorțit înghițea leneș
ultimii nori de ploaie.
Pe coama dealului, Biric ă se opri câteva clipe parcă nehotărât. Simțind_
aerul cald și mirosul de ierburi crude, caii se agitară gata s-o ia iarăși la trap,
dar fiindcă erau ținuți pe loc, își plecară capetele și începură să pască acolo.
– Haide! murmur ă flăcăul. x
Se așeză mai bine și strânse pulpele. Cu mișcări liniștite dădu frâu liber
căpăstrului și se încorda; calul simțind strânsoarea, țâșni înainte și o luă la

goană .
Câmpia p ărea fără margini. Totul dormea. Nu se vedea nici o pasăre, nu
se auzea nici un glas. Din depărtare, zidul grânelor se apropia mereu
înaintea călărețului. întinderea tăcută a câmpiei sperie parcă animalele care
încetiniră goana, se opriră pe loc și agitară iarăși capetele lor frumoase, cu
urechile întinse înainte, cu privirea domesticită dar vie și inteligentă. Câmpia
tăcea mereu.
– Haide! murmur ă Birică și glasul său liniștit potoli neliniștea vagă și
tainică a animalelor.
Când se opri, Biric ă arăta de parcă alergase alături de cai. Fața lui era
țeapănă, obosită.
– Stai! șopti el și caii se opriră de îndată; fără să aștepte să se dea jos
călărețul, începură să pască flămânzi, cu pași mari, sforăind cu nările în
iarbă.
Birică împiedică picioarele din față ale cailor, întinse pe iarba umedă
dulama veche, cu blana de oaie în sus și se culcă peste ea. Rămase apoi
nemișcat multă vreme cu fața în jos, cu obrazul culcat într-o parte pe brațul
îndoit. Se auzea numai sforăitul cailor. Satul se pierduse undeva în
depărtare. De acolo, sau nu se știe de unde, răzbătea nefiresc câte un zvon
nelămurit, ca o părere, sau ca un ecou a ceva tainic.
70
Se răsuci brusc cu fața în sus apoi rămase iarăși nemișcat. Cerul se
limpezise de tot. Alături de dulamă, un pâlc de păpădii dormeau cu măciuliile
închise. Birică oftă din greu și închise ochii.
Când se trezi, se ridic ă într-un cot, puțin buimac. Alături, păpădiile
înfloriseră și străluceau galben în iarba înaltă. Câmpia era acum de un verde
orbitor iar soarele ardea atât de viu încât cerul albastru parcă se înnegrea.
– Noroc, Biric ă! Hai, mă, cu caii să-i băgăm în ovăz.
Se frec ă la ochi și se ridică. Achim Moromete venea în goană cu caii și
se opri fără să descalece. Birică nu zise nimic, se întinse la loc pe dulamă,
parcă supărat că fusese trezit din somn. De fapt îl trezise soarele care îi
bătuse în față. Achim nu se grăbea, descăleca și veni aproape.
– Ce e, m ă, n-ai dormit azi-noapte?
– Unde zici c ă te duci cu caii? se miră Birică fără să răspundă la
întrebarea.
– în mo șia Marichii, să-i băgăm în ovăz.
Birică își întoarse fața în partea cealaltă și închise ochii mohorât. Parcă
nici nu auzise răspunsul. Alături de iarba deasă care parcă plesnea de verde
ce era, chipul vânăt al flăcăului semăna ciudat cu pământul. "~*^ – Să fiu al
dracului dacă n-am să-i rup picioarele! mormăi el și încetul cu încetul chipul i
se mai însufleți, se aburi de năvala sângelui.
– Cui, Polinii? întreb ă Achim.
– Dar cui?
Nu p ărea însă prea sigur că va face ceea ce spunea; se înțelegea mult
mai bine că se chinuia s-o smulgă din inima lui și că nu izbutise decât să se
chinuie mai mult.
Achim se întinse în iarb ă și gemu:
– Ha! f ăcu el. Mă, Birică, să fie-al dracului, dacă și la București am iarba
asta… Plec la București cu oile, explică el, și dacă și acolo o fi iarbă așa,
toată ziua o să vânz la lapte.
Birică nu zise nimic, se întoarse doar cu fața în sus. Achim continuă

despre vânzâțea laptelui și se lăudă cu banii pe care avea să-i câștige.
– Hai, încheie el, ce stai aici? Hai s ă băgăm caii în ovăz. Birică se răsuci,
oftând, cu fața în jos și răspunse că nu merge.
– Vezi s ă nu-ți îndoape pândarul ăla spinarea cu sare, îl preveni el.
– Unde are el norocul ăla să dea peste mine că i-aș arăta eu lui, se
sumeți Achim.
Birică nu-l luă în seamă, nu-l auzi. Oftă și se perpeli iarăși pe dulamă
întorcându-se cu fața în jos. Când Achim porni spre cai să plece, se ridică pe
jumătate și se uită câteva clipe la el. Privirea îi ardea. II întreb ă dacă Nilă s-a
dus azi la premilitară.
71
– Când te întorci acas ă spune-i să nu plece nicăieri, că vreau să vorbesc
ceva cu el.
De asear ă vrusese să nu se mai gândească la Polina, dar nu izbutise
decât să-și dea seama – iarăși ca și în seara trecută – că nu poate decât să
dorească s-o vadă, și de astă dată atât de mult, încât faptul că s-ar putea cu
adevărat să n-o vadă nici azi i se părea înfricoșător.
– Auzi tu, Achime? gemu el și se uită cu privirea sticloasă la Achim.
– Vreai s-o furi pe Polina? întreb ă Achim râzând cu nepăsare. Crezi că
ea nu știe ce-o așteaptă dacă iese azi la horă? Vezi mai bine să nu te
pomenești cu ai lui Bălosu cu măciucile în capul tău, mai spuse Achim în timp
ce încăleca.
Birică se întoarse cu fața la dulamă și nu răspunse.
XVII
Moșia de care pomenise Achim și în ovăzul căreia vroia să-și bage caii
se afla chiar în capul lotului lor. Erau vreo patru sute de pogoane, ceea ce
mai rămăsese din vestita moșie a lui Guma din 1924, după reformă. De fapt
era mai dinainte moșia văduvei, cucoana Marica cum i se spunea în sat, care
mai trăia și astăzi, cumplit de gârbovită, și care, spre uimirea tuturor, nu
numai că trăia, dar umbla, era vioaie. Umbla în negru, în baston, și cumpăra
ouă și lapte de la muieri, pentru fiică-sa, o fată veștejită și cam nebună care
nu ieșea aproape deloc din casă (stătea cu franceza și cu pianul, cum o
scuza inutil bătrâna față de muieri și copii).
Moșia era dată în parte. Oamenii care luau pământ în parte se înțelegeau
cu un maior, soțul fetei mai mari a bătrânei, care venea din când în când prin
sat și căruia nu-i păsa de cumnată-sa și de bătrâna soacră; le lăsa doar atât
cât să nu moară de foame.
De fapt, cu câ țiva ani în urmă, fusese chiar cât pe-aci să le vândă moșia.
După reformă profitase și el de creditele pe care le deschisese Banca
Centrală Cooperativă și se împrumutase cu o sumă mare. în timpul crizei
însă, piața cerealelor scăzu atât de mult încât maiorul nu mai putu să
plătească ratele împrumutului și ar fi vândut cu siguranță moșia dacă legea
conversiunii nu l-ar fi salvat.
în afar ă de un administrator, maiorul mai ținea trei paznici pentru magazii,
casă și câmp. Unul din aceștia era foarte credincios, și se certa cu oamenii la
treierat, încercând pesemne să-i facă să înțeleagă că el nu e un simplu
pândar, ci un fel de ajutor de logofăt, în orice caz ceva boieresc. Pentru pază
avea pușcă cu sare și băieții cu vitele se temeau grozav de el. Când prindea
vreunul nu numai că îl bătea, dar făcea și tărăboi, ducea vita la gloabă sau
venea cu șeful de post în curtea omului. Nu se știe însă de ce părinții copiilor
nu se supărau pe el și îl lăsau în pace. Omul plătea

72
gloaba plictisit. E adev ărat că uneori omul se uita la pândar – ce ciudat,
foarte puțini știau cum îl cheamă – se uita la pușca lui, la cornul lui de bou din
care suna, la fața lui înțepenită și solemnă și îl asigura cu o blândețe
suspectă în glas că data viitoare chiar el, tatăl copilului, o să ducă vita la
obor, dacă pândarul n-o să-l prindă. Ba chiar, adăuga omul, o să ducă vita la
obor înainte de a scăpa în bucatele moșiei.
Achim mâncase odat ă bătaie de la acest pândar, dar de mult, când era
mai mic și se ducea la școală.
La prânz b ătrâna Marica ieșea în poartă și când copiii se întorceau de la
școală chema câțiva să-i aducă apă din vale de la fântână, cu un hârdău
mare tras pe două roate. Avea nevoie de apă multă în fiecare zi, așa le
spunea copiilor, să ude florile și să se spele fata „care ea este cu pianul și cu
franceza" nu poate să aducă. După ce cărau două-treKhârdaie copiii
așteptau sub cerdac, bătrâna striga ceva și atunci apărea deasupra lor o
arătare cu nasul ascuțit și cu fața dată cu făină, cu părul care de jos li se
părea copiilor că e verde. Arătarea, fără să scoată un cuvânt, arunca
fiecăruia, de acolo de sus, câte o monedă de zece bomboane.
într-o zi îns ă arătarea a aruncat numai trei monezi și ei erau patru și
tocmai Achim era cel căruia nu-i dăduse. Ceilalți au fugit, parcă s-ar fi temut
să nu li se ia banul înapoi, dar Achim n-a vrut să plece și s-a plâns bătrânei
care uda straturile cu stropitoarea.
„Ci ce mai vreai? Ci-a dat!" a afirmat b ătrâna convinsă, cu toate că nu
fusese de față.
„Nu mi-a dat, cucoan ă Marico", a strigat Achim la ea.
„ Ci ci ă nu strigi la mine, ci ciă nu fi hoț…" l-a mustrat bătrâna, dar Achim
s-a înfuriat și a făcut-o surdă.
Bătrâna n-a mai zis nimic, a lăsat stropitoarea și s-a dus cu pasul ei
mărunt și cu spinarea ei îndoită ca o toartă nu se știe pe unde și în curând a
apărut de prin magaziile din fund un om care s-a apropiat de Achim și i-a
cârpit una cumplită după ceafă. De spaimă, Achim a căzut de vreo două ori
până să ajungă la poartă. Palma fusese atât de grea că l-a durut capul toată
ziua.
în fiecare an Moromete l ăsa un sfert de pogon trifoiște pe care-l cosea de
două-trei ori pe vară.
Când ajunse pe trifoi ștea din capul lotului, Achim își roti privirea peste
câmp, descăleca și dădu drumul cailor în ovăzul de peste hotar al moșiei. Era
un ovăz înalt, bogat în spic și des ca o perie.
Achim se urc ă pe o movilă cu piatră de hotar în vârf și începu să
vegheze. Caii stăteau liniștiți în ovăzul înalt și rupeau spicul gras, sforăind
mulțumiți. ,
După puțin timp, sosi și Niculae cu oile. Bisisica era în frunte și alerga
parcă în salturi, iar Niculae venea în urma oilor șchiopătând, răcnind și
73
înjurând. Achim se uita la el dup ă piatra de hotar și râdea. Oaia fruntașă
ajunsese aproape de lot, intră în pârloagă și se opri începând să rupă cu
lăcomie iarba încă umedă.
Niculae era ro șu la față și sudoarea îi curgea în șiroaie pe gât.
– Bine, m ă, Achime, mânca-te-ar câinii, strigă el înfuriat, nu spuneai tu
alaltăieri că, dacă tata îți dă drumul la București, îmi lași mie caii și iei tu oile?
– Păi după ce plec, răspunse Achim râzând.

– Dup ă ce pleci! îl îngână Niculae strâmbându-se. Treaba ta, eu îți las
oile aici și dacă nu-mi dai caii, ai să vezi și de oi și de cai! Dar ce sunt eu
aicea, prostul tău?
în acest timp Achim î și luase ochii de pe câmp. De undeva dintr-un grâu
țâșni spre cer o ciocârlie și începu să se înalțe spre cer cântând. Tot atunci
însă țipătul scurt al unui corn spintecă aerul apăsat, urmat de un glas crunt și
amenințător:
– Stai pe loc c ă te împușc!
Achim țâșni ca o vietate speriată de la locul său și o luă la goană spre
cai. Se aruncă din fugă în spinarea lor și o întinse printre pogoanele de grâu,
lovind caii din toate puterile. Pândarul trase. Aerul parcă plesni și ciocârlia
amuți speriată. Achim simți câteva alice de sare usturându-l pe ceafă. Mai
alergă puțin, apoi opri caii și se uită îndărăt. Pândarul Maricăi se apropiase
de Niculae și părea că vorbește cu el. Era voinic, cu fața pârlită de soare.
într-o mână ținea pușca și în alta o măciucă; pe după gât, legat de o curea,
purta cornul lui ascuțit de bou.
– Ăla e frate-tău, mă?
– Da, r ăspunse Niculae.
– De ce mama voastr ă băgați caii în ovăz? întrebă pândarul surd.
– Nene, s ă nu dai în mine, eu sunt cu oile! strigă Niculae speriat.
Pândarul însă n-avea urechi pentru spaima lui; se apropie, schimbă
măciuca în aceeași mână cu pușca și fără alte cuvinte îi plesni lui Niculae
o palmă lată, gata să-l arunce la pământ. , r
– De ce dai, m ă, nene, ce ți-am făcut eu? strigă Niculae îngrozit.
– E frate-t ău, ai! Și nu vrei să spuiJ zise pândarul.
– Ba ți-am spus! țipă Niculae scos din sărite.
– Am s ă-ți iau oile la obor, amenință pândarul și îl apucă pe Niculae de
cap, îl ridică mult în sus și dădu cu el de pământ. Am să te omor, fir-ar mă-ta
a dracului! Și apucă măciuca de cap și cu coada ei începu să-l lovească pe
băiat peste spate.
– Achime, s ăi că mă omoară! urlă Niculae.
– Vino încoace și tu, îl chemă și pândarul pe Achim, continuând să-i care
lui Niculae la ciomege.
74
i – Aaa!… aaa!… aaa!… urla Niculae cu un glas înnebunit de groaz ă.
,Aaaa! aaa! Mă omoară! Aaa!… ț, Achim întoarse caii.
– Și ce crezi, mă, că nu viu? strigă el.
ț Pândarul se uit ă la el nepăsător, dar când văzu că Achim se apropie, i îl
lăsă pe Niculae și puse mâna pe pușcă. în aceeași clipă Achim sări de j pe
cai în plină goană, se făcu mic la pământ, apoi deodată țâșni în sus, ,
repezindu-se spre pândar și urlând ca o fiară:
– Trage, m ă… pe mă-ta de câine! Trage dacă ai curaj!
Pândarul îng ălbeni la auzul urletului; trase, dar încă mai dinainte Achim
se lăsase pe vine și țâșnise apoi în urma împușcăturii. Avea ochii holbați. Cu
măciuca ridicată el se repezi asupra pândarului, se opinti din răsputeri și-și
trimise lovitura drept în cap… Paznicul abia avu timp să sprijine cu pușca.
Achim îl lovi a doua, a treia și a patra oară, niște lovituri iuți și
• cumplite, care dac ă l-ar fi nimerit pe pândar, nu i-ar fi trebuit mai mult.
iJDar el își apăra bine capul cu pușca. Loviturile curgeau mereu, din ce în
ce mai furioase și țintind numai creștetul capului. Speriat, pândarul
aruncă {'deodată pușca și se repezi în flăcău cu mâinile goale. Achim sări

înapoi ] §i-și repezi măciuca în capul lui. Pândarul sprijini cu mâna, scoțând
în : același timp un urlet, apoi puse mâna pe Achim și cu un pumn îl trânti jla
pământ. Se aruncă peste el, îi încalecă pieptul și începu să-l izbească v
peste gură cu pumnii, scrâșnind și înjurând înspăimântător.
Niculae, care tot timpul se uitase fascinat la cei doi, deodat ă se trezi
\ iși înfiorat plăcut de ceva care nu mai simțise niciodată, se repezi și
apucă
ș O m ăciucă de jos. O ridică drept în sus și-i dădu drumul cu sete, cu
toată
^aputerea, în tidva pândarului. Acesta r ămase o clipă nemișcat deasupra
lui
(Achim, apoi scoase un urlet ca de lup și se ridică în picioare. Niculae
ridică iar măciuca, fulgerat de un gând înfricoșător: „Mă omoară". îl izbi
iarăși țintind capul. Pândarul se apără, sprijini cu mâna, apucând chiar
capul m ăciucii în palmă, dar mai mult nu putu, se clătină și se lungi ca
un sac. Achim s ări în sus, puse mâna pe o măciucă și ca turbat începu să
loveasc ă în omul căzut, cu o furie care pe Niculae iarăși îl înfricoșa.
– Achime, îl omori! strig ă el cuprins abia acum de o adevărată groază.
– Păi asta și vreau, să-l omor, scrâșni Achim.
Niculae se repezi la el și îl împinse în lături. Achim se opri câtva timp,
parcă neînțelegând ce se întâmplă; apoi începu deodată să râdă bat jocoritor:
)j – Mâine când ai s ă vii iar cu oile, te prinde și toată viața nu mai ești
* om, zise el, punând iar ăși mâna pe măciucă.
De ast ă dată el începu să-l bată pe cel de jos parcă cu un gând anumit:
nu să-l omoare sau să-l schilodească pe pândar, ci să-i piseze doar trupul,
să-l facă să zacă în pat cel puțin câteva luni de zile.
75
cate care
apoi
cornul și-l sparse cu piciorul, scrâșnind: j(- Na, mai sun ă și acum… Și
uite-al dracului cu ce e încălțat… Tragi cu pușca, ai? Vreai să mă împuști, ai?
Dai în ăsta micu, ai?! ^ Achim se întoarse pe pârloagă, ridică pușca omului
și-o izbi cu țeava de piatra de hotar. Avea două țevi. Săriră amândouă ca
niște țurloaie, ca niște fluiere.
– Hai, Niculae! zise Achim, aruncând pu șca sfărâmată și măciuca
pândarului departe în ovăz. Hai în Frunzări că nu pot să stau cu ăsta aici…
– Treci tu cu caii înainte și s-o oprești pe Bisisica, se rugă Niculae,
mânând oile șchiopătând.
Achim s ări în spinarea calului și-o luă înainte de-a lungul drumului de
hotar. Niculae porni în urma lui și îl rugă să meargă mai încet. Bisisica nu
putea s-o ia la goană din pricina cailor, dar încerca totuși să ocolească pe
lângă ei și s-o ia înainte.
– Păzea, Achime! striga atunci Niculae. Dă-i una în cap Bisisicnii! Achim
se răsucea pe cal și plesnea oaia cu coada măciucii, spre
satisfac ția lui Niculae, care exclama de fiecare dată:
– Aha! Nu mai fugi? Mai fugi și acum dacă mai poți, beli-te-ar câinii!
Achim petrecu un picior pe după coama calului și de bucuros ce era,
stăpânit pesemne mereu de gândul că în curând avea să plece în marele
oraș, gând mai puternic decât orice bătaie și orice primejdie, începu să cânte:
avea însă un glas fals, care putea să supere chiar și caii, iar cuvintele care îi
ieșeau din gât n-aveau nici o legătură cu ceea ce simțea el în clipa aceea:

Pentru tine M ărioară Mi-am lăsat calul să moară măăăăăl
XVIII
Moromete ie șise din curte și plecase spre fierăria lui Iocan să dea zimți
celor două seceri stricate. Se grăbise să plece din pricina Guichii, cu care n-
avea chef să dea ochi. Dar chiar fără toate acestea nu putea să nu se ducă
duminica dimineața la fierărie.
Fierăria lui Iocan era așezată la o răspântie de uliți. Părinții fierarului
fuseseră lăutari, dar Iocan era un băiat urât – avea o buză peste măsură
76
de groas ă și lăsată în jos – și chiar dacă ar fi izbutit să învețe să scârțâie
la vioară, tot n-ar fi făcut nimic, fiindcă n-avea deloc glas.
Tatăl său îl dădu atunci la o școală de meserii. Iocan-bătrânul – tot Iocan
îl chema și pe el – era un țigan înstărit. își cumpărase chiar și câteva
pogoane, deși câștiga destul cu taraful său. Iocan-fiul stătu trei ani Ia școală
și nu mai vru să-l urmeze și pe al patrulea, să ia diploma. Deschise încă de
tânăr un atelier de fierărie și începu să lucreze. Oamenii nu prea veneau la
el, erau alți fierari și potcovari bătrâni care nu învățaseră meseria la școală.
Iocan nu se d ădu însă bătut. In al doilea an, un om nevoiaș veni la el și-l
întrebă: „Mă, Iocane, tu știi să faci căruțe? De trei ani de zile de când mă
căznesc să înjghebez ceva și nu pot. Alde 'oții ăștia îmi cer trei mii de lei. Am
obezile, loitrele, toată lemnăria! Mi-o faci?" „Nea cutare, ți-o fac cu două mii
de lei. Adu lemnăria și dacă nu ți-o plăcea, vorba ăluia, să nu dai nici un
ban." Căruța făcută de Iocan a stârnit uimirea oamenilor. Era frumoasă ca o
trăsură și nu Ie venea să creadă că tânărul buzat ar fi fost în stare s-o facă și
mai ales așa de ieftin.
Chiar în anul al doilea, Iocan a trebuit s ă-și caute un ajutor. După doi ani
a mai căutat alt ajutor. O dată cu însurătoarea, Iocan dărâmă atelierul până la
temelii, ridică altul de cinci ori mai mare, cumpără foaie uriașe, cum nu avea
nimeni dintre fierarii vechi din comună, și, mai ales, înlocui nicovalele și
baroasele cu unele mari și piuitoare care se auzeau până departe.
După cinci ani, Iocan își cumpără o mașină de treierat și își făcu o casă
nouă. Cu toate că se îmbogățise, Iocan lucra mereu cu aceeași putere ca la
început. Buza lui se făcuse și mai groasă și el însuși se îngroșase de două
ori cât era înainte. Avea un piept ca de bou și niște mușchi la brațe,
înfricoșători. Se scula cu noaptea în cap și începea să lucreze cu sete. O
căruță făcută de el nu se mai desfăcea până nu se rupea lemnul. O osie
ruptă, fiartă în atelierul lui, ținea mai mult decât una nouă.
După o vreme, începu să primească comenzi și de prin alte sate. Cu
toate acestea, el nu părăsi lucrul mărunt; potcovitul cailor, fierberea unei osii,
belciugăriile. Avea doi lucrători buni și trei ucenici. Iocan mai păstrase însă și
obiceiul vechi de lucru, adică acela de a-l pune pe omul căruia îi dregea ceva
să-i dea cu barosul. Făcuse patru copii și cu toată averea strânsă, îi ținea tot
cu burțile goale și desculți, nu i se părea că trebuie altfel. „Țiganul tot țigan",
observase Moromete. Moromete nu avea însă întru totul dreptate, pentru că
atunci când la doi dintre copii le veni timpul de școală, Iocan îi îmbrăcă
frumos, cu haine ca la oraș și cu încălțăminte bună.
77
Ceea ce nu știau însă oamenii era că rareori lipsea de la masa lui Iocan
puiul fript cu usturoi și pâinea albă și proaspătă ca untul. Totuși de vreo
câțiva ani încoace, Iocan nu prea mai lucra cu atâta râvnă, se îngrășase și
mai mult și mai ales începuse să facă politică. Se înfierbânta, vorbea mult și

câteodată uita fierul sub foaie și amenința cu cleștele înroșit pe adversarii săi
politici. Fierarul fusese la început averescan, apoi votase pentru P.N.Ț.-
Mihalache și după asasinarea lui Duca de către legionari devenise liberal
fracționist, ca și Moromete (nimeni nu știa ce legături făceau ei între
asasinarea primului ministru și fracțiunea brătienistă).
Fierarul se bucura de mult ă considerație mai ales când îi rușina pe
școlari întrebându-i care e legea lui Arhimede. Când se ducea la Pitești sau
la Roșiori să cumpere fier, se întorcea cu fel de fel de cărți pe care le citea
din scoarță până în scoarță, cărți cu titluri ciudate, care zăpăceau oamenii:
Progres? Exist ă Dumnezeu? sau Niță Pitpalac la Karlsbad.
în fața fierăriei se afla o poiană mare cu pământul bătătorit, plină de
caiele rupte, de unghii de cal, cuie și belciugării arse. Fierarul bătuse în
pământ stâlpi groși pentru legatul cailor nărăvași. Adunările cele mai
zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei mai ales duminica dimineața, dar
dacă de la ele lipseau Moromete și Cocoșilă, nu erau prea reușite; Moromete
era abonat la Mișcarea, Iocan la Curentul, iar Coco șilă primea Diminea ța și
dacă veneau fără ziare asta însemna pentru ceilalți că Moromete și Cocoșilă
erau supărați și n-aveau chef să discute politică.
Totuși rareori poiana era goală, chiar dacă Moromete și Cocoșilă nu erau
acolo, se găseau destui ambițioși care încercau să le țină locul.
De la o vreme Moromete începuse s ă se intereseze mult de dezbaterile
din parlament, mai ales de când aflase că Iorga ia parte la ele. Socotea că
marele învățat trebuia tocmai de aceea să fie și un mare om politic, și
Moromete urmărea în dezbateri ceva care după părerea lui numai un om
învățat putea să înfăptuiască. „Dacă el spune că face lucrul ăsta, eu îl susțin,
domnule, să ia puterea", declarase Moromete la fierărie, dar fără să
dezvăluie care era lucrul acela.
Numai c ă Mișcarea nu dădea, în cele patru pagini ale ei, dezbaterile din
parlament și astăzi Moromete se ducea la fierărie mai ales pentru a-l întâlni
pe Cocoșilă, să le citească în ziarul lui, în care le găsea expuse pe larg.
Era îns ă prea de dimineață și Iocan nu deschisese fierăria, nu se auzea
piuitul cunoscut al nicovalelor. Moromete mergea încet pe lângă garduri, cu
secerile pe umăr și se oprea de la o podișcă la alta. Oamenii ieșiseră pe la
porți; plouase în timpul nopții și vroiau să știe ce fel de ploaie a fost. Tocmai
trecea unul desculț, cu izmenele sumese, și spunea că vine
78
de la câmp, a plecat c ălare de dimineață și că a dat ploaie bună, n-a
căzut piatră nicăieri.
– Te-ai procopsit, Moromete, observ ă cineva de pe o podișcă. A dat
ploaie taman când înflorește spicul. Câte pogoane ai pus, zece?
– Ba paisprezece! se sup ără Moromete. Nouă pogoane, mari și late!
– Hehe! râse omul de pe podi șcă. Ce mi-e nouă, ce mie-e zece! Hehe!
făcu el râzând iar, de astă dată galben, cu invidie.
– A dat ploaie, Moromete, îl lu ă apoi altul în primire, de la altă podișcă, un
om care vorbea tare fără nici un efort.
Aci Moromete se opri. Acest om avea într-adev ăr un glas care se auzea
de la un kilometru chiar și când șoptea. ÎI chema Dumitru lui Nae și era unul
dintre cei cu care Moromete sta de vorbă ceasuri întregi, un prieten mai
tânăr… Toată lumea știa ce face Dumitru lui Nae acasă la el. „Vasile, pune
caii Ia căruță să mergem la moară"… „Păi ce dracu are de
; șchioapătă?"… „Lasă, dă-i ovăz". Iar tăcerile, oricât de lungi, nu stin –

ghereau deducția: „Deșartă taratele în colț…" „De ce dracu n-ai fiert-o mai
bine?…" Atât treburile cât și glasul lui erau, nu se știe de ce, foarte
odihnitoare. Odată, nu i s-a auzit glasul timp de câteva săptămâni. Umbla cu
capul gol și tăcea. îi murise un copil și vecinii au fost triști și ei.
X – Da, aprob ă Moromete grav, a plouat. Și după câteva clipe de gândire
adăugă: Eu zic că a plouat de-a înecat toți șoarecii în găurile lor.
– Șoarecii?! se miră celălalt (și cuvântul șoarecii se auzi limpede peste
toată ulița), apoi deodată înțelese: Da, șoarecii așa în general. Da, dracu i-a
luat! conveni el.
– Auzi ce zice Victor ăsta al lui Bălosu, zise Moromete fără nici o trecere,
și glasul Iui, pe lângă al lui Dumitru lui Nae, parcă nici nu era, nu se auzea
deloc. Fusei adineauri pe la ei și băui o țuică. Cică asta devine după facultăți!
– Hehe! râse Dumitru lui Nae. Hehe, Moromete! Adic ă cum?
– Nici eu nu știu! zise Moromete, înghesuindu-și capul cu umerii, de
uimire. „Cum e, Victore?" îl întreb. „După facultăți, nea Ilie", zice.
– Hehe, Moromete! râse omul din nou. Hehe! Te duci la fier ărie? Hai că
merg și eu.
Pornir ă amândoi pe marginea drumului.
O fat ă trecu pe lângă ei cu un căldăroi cu apă. Dădu bună dimineața.
Moromete îl lăsă pe celălalt să răspundă.
– Mizdra, explic ă apoi Moromete arătând cu capul în urmă pe fată. Cică
soră-mea Guica s-ar fi dus acasă la alde Besensac. „Ai un flăcău, cică i-ar fi
zis, pe alde Năstase. Nu vrei să-l însori cu Mizdra? îl cere Mizdra de bărbat."
Besensac l-a chemat pe Năstase: „Uite, mă, Năstase, zice, Mizdra vrea să se
mărite cu tine".
< 79
Moromete se opri și nu mai zise nimic. Dumitru lui Nae așteptă timp de
câțiva pași, apoi i se auzi glasul pe uliță:
– Și Năstase c e-a zis?
– Năstase? Năstase a refuzat.
– Ce vorbe ști!
– Refuz! spuse Moromete repetând cu un gest, t ăind orizontal aerul cu
degetul. Așa cică ar fi zis, încheie el.
Celălalt mergea înainte, legănându-se. Moromete în urma lui, cu secerile
pe umăr și cu mâ inile în buzunare.
– Bun ă dimineața, Udubeașcă, salută Moromete pe cineva dintr-o curte.
Unde-ai fost ieri?
– N-am fost nic ăieri, am stat acasă! răspunse Udubeașcă naiv, mirat că
fusese crezut plecat undeva, când el stătuse toată ziua în ograda lui.
– Ce vorbe ști! Păi nu te-am văzut! zise Moromete cu un glas din care
nimeni n-ar fi putut ghici că nu l-a văzut pe Udubeașcă din pricină că omul nu
se distingea prin nimic ca să fie văzut.
Se apropie de fier ărie și Moromete fu întâmpinat de departe cu
exclamații. Iocan abia deschisese și poiana era plină. Unii stăteau în
picioare, alții pe niște butuci vechi, aduși acolo cine știe de când și tociți de
ședere, toți gălăgioși și parcă nerăbdători. Dar Moromete nu-i luă în seamă,
nu se grăbi să se ducă la ei. Se opri din nou pe o podișcă, îl părăsi pe
Dumitru lui Nae și intră în curtea cuiva. Abia peste o jumătate de ceas ieși de
acolo. Era ras proaspăt.
XIX
– Ce e, m ă, ce v-ați adunat aicea?! se miră apoi când ajunse în poiana

fierăriei. Bună dimineața!
I se r ăspunse din câteva părți și cineva, văzându-i secerile, îi spuse să se
grăbească fiindcă îi rămâne grâul pe câmp.
– Păi de ce, Iordane, n-o să te chem pe tine să mi-l seceri tu! Erau foarte
veseli și parcă nici nu se auzeau unii pe alții.
– Ce e cu Marmoro șblanc? Nu-l văd! zise Moromete ca și când ar fi fost
cu toții înțeleși ca Marmoroșblanc să fie acolo.
– Doarme, presupuse cineva.
– Ieși, bă, afară, Marmoroșblanc, ce stai acolo în casă, nu te-ai săturat
de-atâta somn? strigă unul uitându-se în curtea vecină cu fierăria.
– Bă, Marmoroșblanc, bea apă, mă, lua-te-ar dracii, zise altul tot
strigând.
80
– De ce Marmoro șblanc si nu Vidrighin?! se miră Iocan ridicând fruntea
de sub burta unui cal pe care îl potcovea.
– Păi cu Vidrighin și-a încheiat afacerile, explică Moromete. Vidrighin era
directorul general al C.F.R.-ului și omul pe care îl strigau
fusese cândva ceferist. Când fusese dat afar ă împânzise satul că el se
va duce la Vidrighin să-l ia de piept. Cu Banca Marmorosch-Blank încă nu se
știa ce afaceri î nvârtea.
– Va s ă zică cu Vidrighin nu mai are nici în clin nici în mânecă? întrebă
Iocan.
– Nu, acum lucreaz ă cu Marmoroșblanc.
Iocan tocmai terminase de potcovit caii cuiva, un om înalt, cu o fa ță albă,
adus puțin de spate și care aștepta tăcut fără să s e uite la oameni.
– Ei, cine e la rând cu potcovitul? întreb ă Iocan uitându-se la cei care
Veniseră cu caii.
– Fă-l pe al meu, că trebuie să-l înham și să mă duc repede la carieră,
după niște piatră, zise un flăcău scurt și îndesat, cu un nas mic și rotund ca o
pătlăgică.
– Hai mai repede! Ce-mi spui mie c ă te duci la carieră? zise Iocan
clănțănind cleștele în mâini, parcă ar fi vrut să-i scoată calului măselele din
gură.
Flăcăul trase calul alături, îl legă de par și-și încleșta palma pe piciorul
din urmă al animalului.
– Ăss-ta! ăss-ta! zise el apucându-l de chișiță.
învățat, calul ridică copita și stătu cuminte în timp ce fierarul începu să i-o
curețe și să i-o pregătească pentru pusul potcoavei. Miros greu de unghie
arsă se răspândea până departe…
Omul care î și potcovise caii mai înainte îi lega alături în tăcere. Ținea
pleoapele peste ochi și nu zicea nimic.
– Ce mai faci, Bo țoghină? îl întrebă cineva cu grijă, cu un glas scăzut. Ai
terminat de sapă?
– Am terminat! șopti celălalt și fața i se posomorî. Iocane, îți plătesc
mâine, se adresă apoi fierarului mai mult ca să nu intre în vorbă cu cel care îl
întrebase, decât din grijă pentru fierar.
Trase de cai și porni alături de ei, fără să se uite la cineva și fără să dea
bună ziua.
– Ce e ch Boțoghină?! se miră Iocan după ce Boțoghină se îndepărtă.
– E bolnav, s ăracu! răspunse cel care încercase să intre în vorbă cu el. E
atacat, cică o să dea din lot.

– Cine d ă din lot? întrebă Moromete.
– Boțoghină. ; – De ce?!
– Să se caute.
– A, Botoghin ă! Și n-ați auzit cui vinde?
– He, he, râse cineva, Moromete se intereseaz ă. Vrea să aibă trei loturi.
Moromete stătea lângă Iocan cu secerile în mână și se uita la el ca și
când n-ar fi auzit în țepătura.
– Tudor B ălosu cică îi cumpără, explică cel dinainte.
– Du-te încolo cu secerile tale, Moromete! se sup ără Iocan. Nu pot să ți le
fac azi.
– Și tu ce-mi arăți fasolele, Cimpoacă?! întrebă Moromete fără să se
sinchisească de Iocan. Parcă tu n-ai vrea?
– Ba îl dau dracului de p ământ cu brazda lui, răspunse Cimpoacă cu
nepăsare.
– II dai fiindc ă nu-l ai! explică Moromete. Dar ia să-l ai, să vezi cum ai
vrea! Dă-mi o țigare, buzatule, se adresă apoi fierarului, după ce se căutase
zadarnic prin buzunarele flanelei.
– Ia pleac ă d-aici, Moromete, bolborosi Iocan ridicându-și buza lui groasă
și amenințându-l pe Moromete cu cleștele.
Se opri totu și din bătutul caielelor, băgă mâna în buzunarul șorțului și-i
întinse lui Moromete tabachera. Acesta își umplu o foiță și mai turnă și în
buzunarul flanelei.
– Dați-vă la o parte! spuse Dumitru lui Nae cu gura mare; stătea singur pe
un bulumac, cu picioarele întinse ca niște catalige. Păzea că vine Cocoșilă!
exclamă el.
– Mă, deștepților! îi apostrofă Cocoșilă de departe. Ce v-am spus eu
vouă alaltăieri?
Le spusese c ă o să plouă. Cocoșilă se opri la marginea poienii și rămase
acolo în picioare parcă n-ar fi vrut să se amestece cu ceilalți. Era îmbrăcat de
sărbătoare ca și ceilalți, în afară de rjmărie și de chimir pe care le purta tot
timpul. Era cam de modă veche Cocoșilă, încins cu chimirul lui de piele și cu
cămașa albă cu poale lungi scoasă peste izmene, iar pălăria lui semăna cu o
gambetă; avea culoarea prafului și încă ceva din care puteai să înțelegi că nu
se va mai rupe niciodată; în picioare Cocoșilă avea bocanci. Ceilalți purtau
cămăși și izmene de pânză, dar fără bocanci și chimir, sau vestă peste
cămașă, cu pantaloni bufanți ieftini și ghete cumpărate cine știe când și
scofâlcite de atâta păstrare. Unii erau desculți, în cămașă și pantaloni și cu
pălării vechi, dar periate proaspăt cu apă. Cel mai sigur semn că erau gătiți
de sărbătoare erau f ețele lor ras e proasp ăt.
– Ce ne-ai spus, Coco șilă? întrebă leneș Dumitru lui Nae. Cocoșilă se
apropie mai mult și duse mâna la pălărie.
82
– Bun ă dimineața! spuse el cu demnitate. Ești prost! îl preveni în treacăt
pe Dumitru lui Nae, după care nu-l mai luă în seamă, îl căută cu privirea pe
Moromete: Unde ești, mă?!
Moromete st ătea cu spatele parcă înadins și se ciorovăia cu unul din
ucenicii care nu vroia să-i dea zimți la secer i.
– Unde e ști, mă pârlitule? întrebă Cocoșilă din nou. Dă-mi o țigare!
– N-am! observ ă Moromete.
– Ce vorbe ști!
– Da! spuse el parc ă fericit.

Coco șilă scoase dintr-o despărțitură a chimirului un pachet de regie
nedesfăcut, se așeză nepăsător pe un butuc și începu să-și răsucească o
țigare. Moromete se lăsă pe vine și își făcu și el din pachetul lui Cocoșilă,
după care întinse mâna și trase încet de sub același chimir Diminea ța. Ziarul
nu era întreg, dar Coco șilă avusese grijă să-i aducă lui Moromete paginile cu
știri politice și cu dezbaterile.
– Ascul ți, Moromete? Nu mai citi, lasă că am citit eu înaintea ta și sunt
mai deștept, ascultă aici la mine… Dsis eaba are do L creieri!
Era vorba de N. Iorga.
– Așa crezi tu! protestă Moromete jignit.
– Iocane, mi se pare mie c ă Moromete ne părăsește, spuse Dumitru lui
Nae.
– De ce, Dumitre? întreb ă Iocan curios.
– Păi nu-i mai place lui Moromete de Gheorghe Brătianu, răspunse
Dumitru lui Nae vesel. Mă opresc alaltăieri, pe podișcă, Moromete cu
Mișcarea în mân ă: „Ei, ce mai spune ziarul, Moromete?" „E 'oț… pe mă-sa",
zice. „Cine?" „Ăsta, Gheorghe Brătianu." „Păi parcă spuneai că e deștept!" „E
deștept, dar e 'oț", încheie Dumitru lui Nae, foarte vesel.
– Bun ă dimineața! spuse cu sfială un nou venit.
• Tocmai se f ăcuse o tăcere de-o clipă și noul venit se folosi de ea ca să
fie și glasul lui auzit de toți. Era unul din aceia care la adunări stătea pe
margine.
-*$ —. S ăracu Boțoghină, e bolnav, spuse el. Auzii că vinde din lot.
– Dac ă trădezi partidul să nu te mai prind la fierărie, Moromete, spuse
Iocan aruncând departe cu rindeaua din unghia celuilalt cal. Iți dau cu
barosul în cap, auzi tu?
între timp venise și Marmoroșblanc de peste drum, cu șapca lui jerpelită
de ceferist, și mai venise cineva, un om pe care îl chema Constantin Vasiles-
cu (i se spunea Din Vasilescu), care se așeză la margine, lângă cel care
încercase să-și facă glasul auzit.
– De ce, Iocane?! se mir ă Moromete fără să ridice capul din ziar. Crezi
că îără mine n-ai să ajungi primar? :
83
– Ce mai faci, al lui Miai? îl întreb ă Din Vasilescu pe cel lângă care se
așezase.
– Ce s ă fac, bine! tresări Ion al lui Miai de plăcere, chiar roșindu-se. Uite,
mai venii și eu p-aici să vedem ce se mai aude.
Nu-l întreba nimeni nimic și nu era învățat să fie luat în seamă și Din
Vasilescu îi pusese întrebarea ca și când n-ar fi știut de acest lucru. Ion al lui
Miai se dădu mai aproape, având în privire un amestec de sfială, curiozitate
și recunoștință. ' – Măi, Dine, șopti el, e vorba să ajungă Iocan primar?
Din Vasilescu era atent la to ți ceilalți, dar și la Ion al lui Miai.
– Sigur c ă nu, deșteptule, spuse Iocan furios. Când or veni alegerile
parcă vă văd cum o să votați toți cu Aristide!
– Mănânci c.t! constata Cocoșilă flegmatic. Crezi că dacă Gheorghe
Brătianu iese la putere © să se ia la ceartă cu Brătienii ăilalți? Toți liberali
sunt și tot Aristide o să rămână primar.
După ce ascultă atent ceea ce spusese Cocoșilă, Din Vasilescu îi șopti
lui Ion al lui Miai care rămăsese cu întrebarea în aer.
– Ar vrea el, Iocan, s ă ajungă primar, dar are dreptate Cocoșilă! înțelegi?
Ion al lui Miai nu în țelegea și se uita sârguincios și zadarnic la Cocoșilă.

Ii părea totuși bine că într-un fel sau altul ia și el parte la dezbateri. Fiindcă
se făcuse iarăși o tăcere de-o clipă, n-o lăsă să scape:
– Are dreptate Coco șilă! spuse el. Gheorghe Brătianu… Dinu Brătianu…
– Ești prost! îl întrerupse Cocoșilă cu nepăsare, fără să-i explice însă de
ce, iar Ion al lui Miai se zăpăci și se roși.
Din Vasilescu surâse. Se uita la Coco șilă atent, cu o bucurie ciudată în
priviri. Nu zicea nimic, stătea acolo pe marginea poienii, între Ion al lui Miai și
Marmoroșblanc, și asculta atent și liniștit. Nici pe el nu-l lua nimeni în seamă,
dar el părea bucuros de acest lucru. în curând lângă grupul lor de trei se
alătură un al patrulea, un om cu o înfățișare întunecată. Când acesta se
așeză, Din Vasilescu parcă tresări, se strânse să-i facă loc pe butuc. Noul
venit era un om rău și neprietenos de care lumea se cam ferea. îl chema
Țugurlan .
– Mă, Iocane, eu te susțin, zise Moromete ca și mai înainte, fără să-și ia
ochii de pe ziar, dar are să te mai vază cineva cu barosul prin fierărie? Aia e
întrebarea!
– Hai, Moromete, las ă-l pe Iocan, dădu cineva glas nerăbdării tuturor. Hai,
dă-i drumul!
De fapt Moromete întârzia ca un școlar care nu e sigur pe el; citea întâi în
gând:
84
– Auzi ți ce zice regele! spuse el și îndată se făcu tăcere deplină. Auziți ce
zice majestatea sa, adăugă rotunjind mieros pe „majes tatea sa".
începu apoi s ă citească, deodată, cu un glas schimbat și necunoscut,
parcă ar fi ținut el un discurs celorlalți. Avea într-adevăr în glas niște grosimi
și subțirimi ciudate cu opriri care scormoneau înțelesuri nemărturisite sau
încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de con vingere pe cei care
ascultau.
Marele congres agricol
Abia și-a încheiat discursul său domnul ministru al agriculturii, că fan farele
aui intonat solemnul imn și însoțit de suita Sa și-a făcut apariția în sala
congresului „Primul agricultor al țării", Majestatea sa Regele Carol al Il-lea.
întâmpinat la tribun ă de cei prezenți, Majestatea sa Regele a rostit un
discurs.
Discursul Majest ății sale Regelui
Domnilor, Am fost informat c ă congresul dumneavoastră este un congres
de specialiști, agronomi și ingineri. Iau cuvântul aici ca unul interesat în
chestiunile pe care le dezbateți și care am chiar oarecare experiență. Mi-ar fi
plăcut poate ca acest congres să fie un congres al „gospodarilor", pentru că,
după mine, specialiștii noștri sunt încă departe de a fi gospodari. Știu acest
lucru, pentru că agricultura m-apasionat… Domnilor, a devenit o lozincă să se
spună la noi că agricultura este ocupațiunea principală a românilor, am spus-
o și eu, dar din nenorocire, dacă este ocupațiunea manuală principală a
românului, nu este totdeauna și ocupațiunea lui mintală…
Moromete se opri și rămase cu privirea țintă în ziar. Tăcerea continua.
– Hehe! izbucni pe nea șteptate Dumitru lui Nae și râsul său gâlgâi
puternic și leneș mai departe. He, he, he, ia uitați-vă cum a rămas Moromete.
– Adic ă, se răsuci Moromete spre Cocoșilă, lăsând pentru moment ziarul
la o parte, adică ocupațiunea ta mintală, Cocoșilă, e la alte prostii!
Coco șilă nu răspunse, se uita invidios la Moromete care știa să găsească
în ziar astfel de lucruri.

– Primul agricultor o fi mergând și el la plug? dădu Dumitru lui Nae tonul
comentariilor.
– Merge, de ce s ă nu meargă? zise Iocan. Când se desprimăvărează
iese cu plugul din curtea palatului și se duce și el la arat .
85
– O fi având p ământ? se interesă cineva. ""*
– Are! afirm ă Cocoșilă. Are așa, cam vreun lot și jumătate!…
– Nu cred, se îndoi cineva. Are mai mult, c ă trebuie să-l țină și pe-ăla
micu, pe Mihai… Trebuie să-i dea să mănânce.
– Ești prost! reflectă Cocoșilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!
– în fine! încheie Moromete aceste scurte observa ții și apucă din nou
ziarul în mână.
Pe frontul luptelor din Spania
Tragedia ora șului Guernica
Călcând pentru a doua oară hotărârile Comisiei de neintervenție, o
escadrilă de avioane germane a bombardat timp de șase ore orașul Guernica
lipsit de apărare. Avioanele au coborât la patruzeci de metri, mitraliind
populația civilă care alerga îngrozită prin orașul incendiat. Din zece mii de
locuitori au mai scăpat opt sute, restul pierind în flăcări, sub dărâmături, sau
uciși de piloții care îi urmăreau de la mică înălțime.
Moromete se opri și din nou se așternu tăcerea. Aproape toți cei adunați
aici făcuseră și ei războiul, dar nu cunoșteau avioanele.
– Cum dracu s ă tragi cu mitraliera din avion! se miră cineva.
Dar nimeni nu-i explic ă. Țugurlan se uita la toți cu o privire înceată și
dușmănoasă. El rupse tăcerea cu un glas răgușii;
– Uite-a șa ar trebui p-aici pe la noi, amenință ei, și chipul lui întunecat,
ras proaspăt, se făcu vânăt.
Alături de el, Din Vasilescu tresări din nou și se strânse parcă să-i facă și
mai mult loc. Lui Țugurlan nu-i răspunse nimeni. Abia într-un târziu Moromete
spuse împăciuitor:
– Las ă, măi Țugurlane, să trăiască lumea în pace! N-ajunge câ t moare
pe-acolo?!
Dumitru lui Nae d ădu iar semnalul, mirându-se cu gura mare:
– Ce dracu o fi acolo în Spania; ce caut ă Neamțul acolo?!
– Ce s ă caute?! răspunse Cocoșilă. Vrea s-o ia pe coajă!
– Nu-i vine neam s ă stea, spuse din nou Dumitru lui Nae. A uitat ce-a pățit
la Mărășești.
– Tu spui asta, Dumitre, ca și când toți nemții ar ști ce le-am făcut noi la
Mărășești! observă Moromete.
– Păi să știe, fir-ar ai dracului!
– Ești prost! reflectă Cocoșilă îngăduitor. Neamțul e ca alde Ilie al lui
Udubeașcă, explică el. îl punea jos alde Voicu Câinaru și-l bătea de îl
snopea. Pe urmă se pomenea iar cu el. „Bine, mă, Ilie, îi spunea atunci
al lui Câinaru, nu te b ătui eu pe tine alaltăieri?" „Ce-are a face!" zicea al
lui Udubeașcă.
– Și îl bătea iar?
– Da!
– E și ăsta un punct de vedere! observă Moromete, apucând din nou
ziarul.
în acest timp Din Vasilescu se ridicase de pe butuc și se așezase pe vine
ceva mai încolo, la marginea șanțului. Ploaia umpluse șanțurile și unul din

copiii lui Iocan umbla cu picioarele prin apă.
– Bă, peșoacă, ia vin încoace, chemă Din Vasilescu în șoaptă și, când
copilul se apropie, Din Vasilescu îi arătă ceva sub podișcă. Bagă tu mâna
acolo, îi spuse, și dă-mi niște pământ de-ăla galben…
XX
Soarele se ridicase sus și, cu toate că trecuse destul timp, adunarea din
poiana fierăriei părea mai pașnică decât oricând. Victor Bălosu trecu pe
acolo și dădu bună dimineața; dar după ce se îndepărtă, Dumitru lui Nae se
adresă lui Moromete în șoaptă:
– Cum e cu facult ățile alea, Moromete?
Numai c ă șoapta lui fu auzită de la o sută de metri și Victor se opri pe loc
și se uită îndărăt.
– Bă, nea Dumitre! strigă el. Dacă eu te-aș înjura acum de muierea
dumitale ai zice că-s om al dracului, nu-i așa?
– Ce, b ă, ești nebun?! se miră Dumitru lui Nae foarte vesel însă. Vezi-ți,
taică, de treabă.
– Faci dumneatale pe șmecherul, dar eu îți spun că dacă m-apuc și eu să
fac pe șmecherul nu știu la care din doi o să-i pară rău.
– Depinde de facult ăți! răspunse Dumitru lui Nae fără părtinire. Cei
adunați nu prea înțelegeau ce era cu aceste facultăți, dar știau că
omul cu statura ca un plop, cu glasul acela al lui mare și care era
cumsecade tocmai pentru că era așa de puternic, Dumitru lui Nae deci, avea
și el ură pe cineva și anume pe Bălosu și pe fi-său Victor. Nu se știe cum –
Dumitru lui Nae nu vroia să spună – Tudor Bălosu pusese mâna pe-o
jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae.
Moromete r ăsfoia ziarul nepăsător, ca și când n-ar fi avut nici în clin nici
în mânecă.
– Uite, am martori to ți oamenii care te-au auzit! strigă Victor Bălosu de la
distanță. Când te-oi da în judecată, să nu zici că am pus martori falși.
86
87
Și plecă, în timp ce Dumitru lui Nae îl urmărea cu râsul său care umplea
ulițele fără nici un efort. Râdea și povestea celorlalți ceea ce îi spusese
Moromete de dimineață. P
– Se leag ă de mine, al dracului. Eu credeam că o să-i zică ceva lui
Moromete! se miră el.
– Las ă-l, mă, Dumitre, zise Moromete blajin. E și el legionar, ce-ai cu el?
– …pe m ă-sa cu legiunea lui, înjură Dumitru lui Nae cu veselie furioasă,
îmi pare rău că nu m-am sculat să-i dau o labă după ceafă.
– Ești prost! îl avertiză Cocoșilă, cu un glas care dădea de înțeles că n-ar
fi fost bine dacă ar fi făcut așa.
– De ce, nea Gheorghe? M ă dă în judecată? Vând trei oi și plătesc
amendă, dar știu că-l bat… în facultăți pe mă-sa!
Coco șilă nu adeveri că ef a vorba de judecată, dar nici nu spuse la ce se
gândea.
– Ce vreai s ă spui, Cocoșilă? întrebă Iocan cu caielele în gură. Crezi că
aici e Spania? Să fiu eu primar și să prind vreunul cu cămașa verde… îl leg
colea de stâlp și-i bat caielele în spinare cu cămașă cu tot! amenință el.
– Dac ă nu te împușcă el cu pistolul! zise Cocoșilă. Ai uitat cum l-au
împușcat acum trei ani pe Duca!
– Fiindc ă a fost prost, bolborosi Iocan lovind îndârjit în copita calului. Cum

să nu-mi aduc aminte… Au venit pe la spate trei inși la Sinaia și unul i-a pus
mâna pe umăr: „Domnule prim-moinistru!" i-a zis și când ăla s-a întors au tras
în el. De ce mai plătești atunci jandarmi și poliție dacă nu e în stare să apere
un prim-ministru?
– Cică se Juraseră să-l omoare chiar dacă mureau și ei, spuse cineva.
Așa cică fac,' se jură la miezul nopții…
– Eu i-ai beli de piele la miezul zilei! S ă vezi pe urmă cum le-ar trece
pofta! declară fieraru l mânios.
– Care va s ă zică… anunță Moromete că e gata să citească și se făcu din
nou, tinete. Care va să zică…
i – •'
Mari jjezbateri în parlament în chestiunea prelungirii st ării de asediu și a
cenzurii presei.
La orele 16,30 au continuat discu țiile în parlament referitor la proiectul de
lege pentru prelungirea stării de asediu și cenzurii.
Discursul domnului V. Madgearu:
^ Domnule pre ședinte, domnilor deputați, am onoarea să fac următoarea
declarație: pentru a treia oară guvernul liberal român, menținând starea de
asediu trei ani și cerând cenzurii, invocând spre justificare faptul că
împrejurările care au instituit-o persită… Nu se cunoaște nici un exemplu în
istoria contemporană în care în vreun stat cu structură constituțională
88
parlamentar ă, un guvern să fi folosit câțiva ani succesiv starea de asediu,
deși în ultimii ani s-au produs în diferite state tentative de lovituri de stat,
rebeliuni, sau grave convulsiuni sociale. Guvernul partidului liberal cere par –
lamentului prelungirea stării de asediu și prelungirea și pe al patrulea an face
o deplorabilă excepție…
– Haiti! se sperie Moromete. Cine e ăsta, mă Cocoșilă?
– E de ștept! răspunse Cocoșilă. Ăsta n-a tocit băncile școlii degeaba.
– Nu pricep eu cum dracu devine chestia asta cu starea de asediu! nu se
sfii Dumitru lui Nae s ă declare.
– Fiindc ă ești prost! îl lămuri Cocoșilă.
– Dă-o dracului, Cocoșilă! protestă Dumitru lui Nae cu tot corpul,
retrăgându-și picioarele lui lungi. Zice că e de patru ani stare de asediu!
Unde dracu e, că n-o văd!
Dumitru lui Nae, prin faptul c ă nu înțelegea atâta lucru, însemna că ridică
o problemă lipsită de interes și Moromete vru să citească mai departe, dar
Iocan socoti că nu e cazul să rămână cineva nelămurit:
{- Ce e, Dumitre?! se mir ă el. Ai uitat cum se^dădea alarma în cazarmă?
Cam asta e starea de asediu: iese armata sau poliția și trage!
– în cine dracu trage?!
– Bă, Dumitre! amenință Moromete supărat, jignit chiar. Cum în cine
trage? Se ridică cineva contra statului și zice: nu vreau! Spre o pild ă în iarna
lui '33 toți muncitorii de la Grivița au zis: „Nu vrem să tnai muncim!" „Treaba
voastră, a zis statul, ieșiți afară din ateliere să băgăm alții". „P,ăi nici asta nu
vrem!" „A, nici asta nu vreți?" Și a scos armata și a tras în ei. N-a murit acolo
bietul Niculaie Țugurlan? Sau ai uitat? N-a murit acolo alde frate-tău, Stane?
se adresă Moromete lui Țugurlan, dar acesta nu răspunse, și Moromete
apucă ziarul supărat și căută șirul…
în mod firesc, ne întreb ăm: care e rezultatul acestei guvernări – una dintre
cele mai lungi după război – dacă dezechilibrul social și național care a

determinat instituirea stării de asediu a rămas același?… Se pune întrebarea
nu cumva cauzele dezechilibrului trebuiesc căutate în înseși sferele
superioare ale moravurilor politice? Și dacă este așa, ce este vinovată țara să
plătească consecințele unor manevre și complicități ale guvernului cu forțele
anarhice?… Guvernul a practicat arma diversiunii— a încurajat în fapt
extremismul terorist. S-au săvârșit crime cu siguranța impunității.
Moromete se opri s ă răsufle.
– Dați-i apă! zise Cacoșilă.
– Stai, domnule, c ă aici nu e de glumă! protestă Moromete zgomotos, ca
și când el însuși ar fi fost întrerupt pe băncile parlamentului. Va să zică… S-
au săvârșit crime cu siguranță! reluă el eliminând ultimul cuvânt
89
care i se p ărea de prisos. Articolele de… Articolele de înfierare!… Uite,
Iocane, vorbe ște și de tine! observă Moromele în treacăt:
Articolele de înfierare, menite s ă arate revolta opiniei publice într-o țară
neobișnuită cu asemenea acte de terorism, au fost suprimate; în schimb s-au
tolerat…
– Ce este ăsta? întrerupse Iocan.
– Țărănist! răspunse repede Moromete și continuă:
în schimb s-au tolerat articolele de sl ăvire (aici Moromete pronun ță
cuvântul slăvire în înțelesul lui bisericesc) articolele de sl ăvire a crimei…
Se opri cople șit de uimire și-și dădu pălăria pe ceafă.
– Mă, voi auziți ce spune ăsta aici?! întrebă el și începu să-i înjure pe
toți, fapt care îl cam zăpăci pe Ion al lui Miai.
k- De ce ne înjur ă Moromete?! se miră el.
– Nu pe noi, pe ăia din parlament, îi explică Din Vasilescu.
Din Vasilescu ținea în mână un bulgăre mare de pământ galben și moale
pe care îl frământa parcă în joacă. Nu se mira nimeni de el, îl cunoșteau că
avea obiceiul să stea uneori și să facă din pământ fel de fel de figuri pe care
le da apoi copiilor…
în procesele cu caracter de asasinate politice se omitea cercetarea
autorilor morali, ceea ce constituia o prima de încurajare pentru noi atentate.
în aceste conditiuni, cererea de prelungire a m ăsurilor excepționale, venită din
partea unui guvern care le-a avut aproape patru ani, constituie o sfidare și o
farsă, o tristă farsă ce poate avea incalculabile consecințe pentru țară…
încredințat că sunt în asentimentul întregii opinii publice, ce/plecarea de
îndată a guver nului…
– He! Cade guvernul! exclam ă Ion al lui Miai, fericit că înțelesese în
sfârșit și el ceva din ceea ce se citise.
Nimeni nu avu nimic de spus și Moromete așteptă câteva clipe înainte de
a continua. încep eau dezbaterile.
– Ei, ia s ă vedem ce răspunde guvernul la chestia asta! zise Iocan
nerăbdător.
– Din discursul domnului Madgearu s-ar putea în țelege că România stă pe
un vulcan si că aceasta ar fi opera partidului liberal, răspunse Moromete citind
replica ministrului de justiție. N-aș vrea să fiu silit să împrospătez memoria
opoziției cu referiri la evenimentele din februarie '33. S-ar putea
90
vedea atunci c ă partidul național-țărănesc își face aici propriul lui
rechizitoriu (întreruperi și zgomot pe băncile opoziției; strigăte furioase).
– Ia uite, domnule, ia uite, domnule, murmur ă Moromete uluit.

– Ei, sunt da ți dracului, exclamă și Dumitru lui Nae cu admirație. Furtuna
de strigăte și protestări continuă apoi cu aceeași violență.
Moromete citea cu pauze mari încercând s ă înțeleagă. Grupările
parlamen tare din opoziție protestau împotriva cenzurii, dar o pretindeau
pentru adversari. Era învinuit guvernul că a instituit starea de asediu, dar în
același timp era acuzat cu violență că s-a îngăduit unui ziarist comunist din
Paris să asiste la procesul unor comuniști.
Răspunzând, reprezentanții Ministerului de Justiție își permiteau con –
traatacuri nimicitoare. „Ce-ați fi vrut dumneavoastră să facă guvernul în cazul
ziaristului comunist? întreba subsecretarul de stat. Răspundeți cu toată
loialitatea". „Ii puneam în vedere ca în cinci sau zece ore să pără sească
țara." „Așa s-a și făcut! răspundea subsecretarul triumfător. Am impresia
acum că predilecția dumneavoastră pentru ipoteze de această natură v-a pus
în trista situațiune a cuiva căruia i-a dispărut scaunul de sub dânsul."
Grup ările antisemite și profasciste protestau împotriva interzicerii de
către guvern a uniformelor și amenințau că vor veni aci în parlament în
cămăși albastre și verzi. Ministrul, care știa tot așa de bine ca și parlamen tarii
că de fapt nu uniformele ar trebui interzise, ci grupările înseși, amenința
direct că majoritatea guvernamentală va vota legea și cei care vor călca-o
„vor popula închisorile".
Grup ările „creștine" înțeleseră sensul ascuns al amenințării și dădură
înapoi, declarând că „noi, care ne iubim în egală măsură țara…"
– Opre ște că s-a fleșcăit! întrerupse Cocoșilă. Vezi mă, prostule, adăugă
apoi triumfător. Credeai că altă treabă n-au ei în parlament decât să discute
că ai tu fonciire multă de plătit!
– Păi nu se putea, fiindcă era chestiunea asta la ordinea zilei, răspunse
Moromete. Și pe urmă n-ai văzut că nici Iorga nu era acolo?
– în orice caz v ăz că guvernul a ieșit bine din afacerea asta! constată
Iocan cam zăpăcit.
– Păi și opoziția a ieșit bine când a vorbit Madgearu la început, observă și
Cocoșilă.
– E bine! zise Dumitru lui Nae cu gura mare și-și întinse picioarele lui
lungi cât putu mai încolo. Cade guvernul! Vin țărăniștii iar la putere, vine alde
Crâșmac!
– Mă, Dumitre, bine că ți-aduseși aminte! zise Iocan fără să pomenească
de candidatura sa viitoare. Nu mai putea alde Crâșmac să mai meargă pe
91
jos. Venea de la prim ărie cu bicicleta. Când ajungea la pod o striga pe fi-
sa de departe: Ginaa! Ginicaaaa…
– Ha, ha, ha! râse Dumitru lui Nae auzind glasul sc ălămbăiat al fierarului,
din care înțelese că acesta îl disprețuia de mult pe adversarul său țărănist.
Mă, Iocane, dacă vreai să nu iasă Crâșmac iar, dă-te cu țărăniștii! Să știi că
te votez! declară el.
– Nu se poate, domnule, protestez! s ări Moromete în apărarea
prietenului său politic. Protestez! strigă el cu glasul cu care citise dez baterile,
dar mult mai tare.
Se descotorosi de ziar cu mi șcări mânioase, se ridică în picioare și,
retezând cu mâna peste capetele celorlalți, protestă încă o dată împotriva
venirii țărăniștilor. Cocoșilă îl combătu din principiu, spunând să nu mai facă
atâta gălăgie: țărăniștii au votat legea conversiunii. Moromete răspunse că
minte, liberalii au votat-o. Se amestecă și Dumitru lui Nae, săriră aproape toți

și din învălmășeala de glasuri care se iscă nu se mai înțelese câteva clipe
aproape nimic.
în aceste clipe îns ă se înghesui pe neașteptate un glas neprietenos și
străin, care spuse ceva neplăcut la adresa tuturor și în urma căruia se
așternu o tăcere lungă. Nimeni nu înțelese ce s-a spu^s, dar își dădură
seama că a vorbit iar Țugurlan.
XXI
Acesta st ătea ca și mai înainte între Din Vasilescu și Marmoroșblanc și
se uita la ceilalți cu ciudata lui pornire dușmănoasă, de neînțeles aici în
poiana lui Iocan și mai ales azi când ei erau atât de bucuroși de ploaia
căzută peste noapte. încât se supărară când cineva, șoptind vecinului, făcu
să afle toți ceea ce spusese Țugurlan. Aici nu era ca la cârciumă și Țugurlan
vorbise urât, întoc mai ca acolo.
Poate c ă Țugurlan avea alte păreri politice. După cum s-a văzut, guver –
nul liberal Tătărăscu putea să cadă înainte de sfârșitul anului. Aici în sat sunt
doi fruntași politici, Aristide și Crâșmac, dar chestiunea era că amân doi au
condus satul timp de opt ani și n-au făcut altceva decât să se îmbogățească.
Dacă la alegeri Iocan ar ieși primar și ar forma un consiliu comunal din care
să facă parte Moromete, Cocoșilă și Dumitru lui Nae, ar avea Țugurlan ceva
împotriva unui asemenea primar și unor asemenea consilieri? S-ar putea să
aibă, dar tocmai asta e lupta politică, să-ți combați cinstit adversarii. De ce să
înjuri?!… Eeee!… Păi, asta nu mai e luptă politică! Asta înseamnă să nu știi
să te porți…,
92
– He, he, he! râse Dumitru lui Nae, lene ș. Ce dracu, mă, Țugurlane, de
înjuri p-acilea? Lasă că n-o să ne procopsim noi mai mult ca tine! Fă și tu
politică, du-te dracului! încheie el cam flegmatic și cam supărat în același
timp.
– Ce e, Țugurlane, ai ceva cu mine? întrebă și Moromete tot așa, cam
nepăsător și cam supărat.
– Dar ce-a zis, m ă, Dine? întrebă Ion al lui Miai curios, aplecându-se spre
Din Vasilescu.
– Păi tu nu fuseși aici? surâse acesta, părăsind pentru o clipă lutul
galben din mână. Tu ești nițel cam surd, Ioane! se minună el .
– Hai, m ă, că nu sunt surd… se rugă Ion al lui Miai.
\ty- întâi a zis ceva când strigau ăștia, dar nu l-a auzit nimeni, l-am auzit
numai eu, explică Din Vasilescu în șoaptă. Pe urmă, dacă a văzut el că nu-l
aude nimeni, a strigat că face ceva pe polit ica lor…
Ion al lui Miai r ămase cam dezamăgit; tot nu înțelese de ce s-au supărat
ceilal ți. Cocoșilă înjura uneori de zece ori mai urât și nu se supăra
nimeni.
Din Vasilescu se ridic ă cu lutul în mână și se așeză mai aproape de
Moromete, spre triste țea lui Ion al lui Miai care îl urmări cu o privire
părăsită.
– Ce s ă am cu dumneata! răspunse Țugurlan neprietenos, aruncându-i lui
Moromete o privire întunecată. '
Acum c ă vorbea, Țugurlan părea îndârjit mai mult pe el însuși decât pe
ceilalți.
– Păi, văz că ai! spuse Moromete cu un glas care lupta între supărare și
omenie.
– Păi, asta e politică ce faceți voi?! zise Țugurlan.

– Ei, a șa se vorbește! spuse Moromete mulțumit. Suntem aicea un număr
de oameni care, nu așa, avem pretenția că e ceva de capul nostru, și…
– Nu e nimic de capul vostru! întrerupse Țugurlan cu brutalitate.
Moromete vru să răspundă, dar Țugurlan se pare că nu era nici învățat
și nici poftă n-avea să discute în felul celor adunați aici.
– Nu e nimic de capul vostru! strig ă el cu pornire. Dumneata, Moromete,
ai fost consilier comunal, și ce-ai făcut? L-ai ajutat pe Aristide să se
îmbogățească. Nu umblai dumneata cu căruțele prin sat să strângeți pentru
monument și dracu mai știe ce? Mai bine v-ați… în ea de politică și voi și eu!
înțeleseră acum toți că venise de la început în starea aceasta, că îi
asculta nu pentru a și-o schimba, ci dimpotrivă, iar în înfățișarea și în glasul
său avea ceva care dădea de înțeles că acum n-are chef să fie întrerupt.
93
– Du-te ca mine la mo șie și ia pământ în parte de la Marica și atunci ; ai
să vezi! izbucni el și se opri și scuipă într-o parte cu dispreț.
Cu toate c ă nu reîncepu îndată, nimeni nu-l întrerupse. Ion al lui Miai
avea pe chip o veselie prostească, pe care n-o înțelegea nimeni.
– îmi spuse ăsta, reîncepu Țugurlan, arătându-l cu capul pe Ion al lui
Miai: „Hai, mă, Țugurlane, pe la fierărie, să discutăm politică". Muncește în
parte, și îi arde să asculte palavrele lui Moromete.
– Dar ce s ă facă, Țugurlane? Să ia model de la tine? întrebă Moromete
cu blândețe.
Țugurlan nu-i răspunse, îl preveni însă cu o privire neagră că a doua
oară nu-l va mai cruța și continuă:
– Și când vrea să spună și el ceva, Cocoșilă: „Ești prost!" De ce e prost?
Că n-are lot ca dumneata? N-a fost și el în război ca dumneata? Atunci de ce
el să muncească în parte la moșie și dumneata cu opt pogoane să-l faci
prost? Din cauza dumitale n-a primit lot, că v-ați repezit ca orbii și când v-ați
văzut voi cu pământ, dă-i în… măsii pe-ăia care n-au luat! Și acum faceți
politică! Țărăniștii, liberalii, parlament!… Deștepți ca oaia capie! Moromete
zice de frati-meu că d-aia l-au împușcat la Grivița fiindcă n-a vrut să mai
muncească. Așa crezi dumneata, că d-aia l-au împușcat? întrebă Țugurlan,
vânăt la față. „Nu vrem să mai muncim!" Taci că știi dumneata că așa au zis!
Citești ziarele și nici ce c aia o grevă nu te taie capul. Dumitru lui Nae barimi
spune că nu știe!
Țugurlan scuipă iar. Apoi reluă cu o voce mai scăzută, dar bătându-și joc
cumplit de discuția lor de mai înainte.
– …Parlament! Madgearu… Ia uite, domnule! Ia uite, domnule! bol borosi
el, rostogolind spre Moromete privirea lui neagr ă și încercând să imite
exclamațiile admirative ale acestuia când citise dezbaterile. Scuipă îngrețoșat
și furios și reluă: Și când încercă și Ion al lui Miai să spună ceva, nici nu se
uită la el, parcă ei ar fi mai deștepți! Se înfurie și mai rău
,. și amenință: Nu sunt eu în locul lui Ion al lui Miai să mă facă cineva
prost!
– Mănânci c.t! îl provocă Cocoșilă flegmatic.
– Ba te bag eu în… m ă-tii! 'Tu-ți dumnezeul mă-tii! rosti Țugurlan cu un
glas turbure și înfricoșător.
în afar ă de Cocoșilă și Moromete, săriră toți numaidecât în picioare. Ce
făcea Țugurlan? Nu cumva era nebun?
– Ia mâna de pe mine, Dumitre! strig ă Țugurlan încercând să scape de
năvala imputărilor. De ce să vorbească așa cu mine? Am muncit în târla lui?

– Fugi c ă ești prost, dă-te dracului! spuse Dumitru lui Nae așezându-se la
locul lui.
94
– Sta ți, lăsați-l că am înțeles ce vrea să spună! interveni Moromete după
ce ceilalți îl lăsaseră. Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Țugurlan: că
numai cine are lot poate să facă politică, alta că din pricina lui Cocoșilă
ajrărnas_Fon-j»l-4w«-Ndiai fqră pământ și a treia c ă nu s untem Tifli d 3 T
3ecât Ton alj ui Miai. nu e asa. m ă, Țugurlane?
Nu se risipise îns ă încordarea și ura cu care rostise Țugurlan înjurăturile
și ceilalți nu fură prea atenți la formulările lui Moromete. Cocoșilă fuma
gânditor:
– Ascult ă, Țugurlane, spuse el scuipând subțire între picioare. Tu nu mă
cunoști pe mine! Eram în război și m-a luat un plutonier de piept, de două ori
mai mare ca Dumitru lui Nae. Când i-am dat una a făcut a! și nu s-a mai
mișcat! Dacă mă scol acum la tine, aci rămâi, în șanț! Auzi, mă?
Coco șilă întoarse capul fulgerător și privirea sa se întâlni cu a lui
Țugurlan. Dumitru lui Nae sări, dar Cocoșilă pesemne obținuse ceea ce
trebuia, fiindcă întoarse capul în altă parte și scuipă nepăsător printre dinți.
– Ei… Pastele m ă-tii! spuse el și începu să-l înjure pe Țugurlan îndelung
și minuțios, așa cum avea obiceiul, prostindu-l și dăscălindu-l că vine între
oameni și nu știe să se poarte. Du-te la cârciumă și ia-te la bătaie cu cine
vrei, nu veni aici să te cerți cu mine. Ți-am furat eu lotul tău, prostule? Intră și
tu în moșie și taie-ți un loț, dacă atunci când am luat noi n-ai fost în stare!
– De ce vorbe ști așa, Cocoșilă? Are dreptate Țugurlan! spuse Ion al lui
Miai, dezghețat.
Totuși, nici de astă dată nu fu luat în seamă de cineva, nici măcar de
Țugurlan. Țugurlan ascultase înjurăturile și amenințările lui Cocoșilă cu o
înfățișare ciudată, ca și când s-ar fi trezit din beție. Se uita la oameni puțin
mirat, parcă abia atunci i-ar fi descoperit. Când Cocoșilă termină, Țugurlan își
plecă fruntea. După câteva clipe de tăcere și-o ridică și se uită pieziș la
Dumitru lui Nae.
– Dă-mi și mie o țigare, Dumitre, spuse el mohorât și parcă întristat,
începu să fumeze în tăcere.
– Ține, mă, calul bine! se răsti Iocan furios la cel căruia îi potcovea calul.
Dacă știi că dă din picioare de ce nu-l ții bine? Sau vrei să-ți dau eu una în
cap cu cleștele ăsta?
Țugurlan stricase adunarea și nu mai putea sta acolo, dar el stătea mai
departe ca și când nu și-ar fi dat seama de acest lucru. Fuma posomorât, cu
coatele pe genunchi, uitându-se în pământ. Ceilalți așteptară câteva clipe în
tăcere, apoi Dumitru lui Nae îl întreb ă ceva pe Marmoroșblanc. Acesta
răspunse și se făcu iar tăcere. Atunci Țugurlan se ridică, intră în
95
fierărie, unde întârzie câtva timp după care ieși și plecă întocmai cum
plecase mai înainte Boțoghină, fără să se uite la cineva și fără să dea bună
ziua.
Văzându-l că se îndepărtează, Ion al lui Miai îl strigă și se ridică și el de
pe butuc. Dar fără grabă, păstrând ceva din veselia lui nevinovată și
îndreptându-și alene cămașa la spate. El dădu bună ziua cuviincios și
îndepărtându-se făcu puțin pe boșorogul sau pe ostenitul și îl strigă de
câteva ori pe Țugurlan să stea mai încet că vine și el.
– Bietul Țugurlan! reflectă Moromete după ce Țugurlan și Ion al lui Miai

se îndepărtară. Rău mai ești, mă Cocoșilă!… Dar auzi ce idee la el, continuă
Moromete să reflecteze după câtva timp de tăcere. Că din pricina noastră ar
fi rămas el fără lot! A? Tu ce zici, Cocoșilă?
– Dă-l în mă-sa că e nebun! spuse Cocoșilă supărat. Mă face să-l înjur!…
îl cunoșteau toți pe Țugurlan și le părea rău că era așa. Mai tăcură
câtva timp gândindu-se la cele înâmplate, apoi vrur ă să schimbe vorba,
dar se pare că prezența lui Țugurlan stăruia mereu între ei și nu izbutiră să
se mai simtă în largul lor. Din pricina asta se înverșunară împotriva lui
Țugurlan și Iocan îl înjură, spunând că Țugurlan ar vrea ca toată lumea să fie
ca el. Unde n-are el tot, ar vrea ca nici alții să n-aibă.
– Nu e aia! spuse Moromete cu un glas care, de și nu-l apăra pe
Țugurlan, căuta totuși să-l înțeleagă. Tu ți-aduci aminte, Cocoșilă, cum a fost
cu ăștia care au rămas fără loturi?
– A spus c ă vine la toamnă să împartă și restul moșiei Marica! Toamnă s-
a făcut! zise Marmoroșblanc care până acum tăcuse tot timpul.
– A! Marmoro șblanc, așa e! zise Moromete.
– A rămas că la anu, pe urmă la anu ălalt!…
– Tu ce dracu tot faci cu huma aia, Dine?! schimb ă Dumitru lui Nae
discuția, uitându-se mirat la Din Vasilescu.
Acesta tocmai ie șea din fierărie cu bucata aceea de lut galben în mână
pe care o arsese și o înnegrise la foaie. Lui Dumitru lui Nae i se păru ciudată
forma pe care o avea acum huma.
– Ia s ă văd și eu, Dine! ceru el și întinse mâna, iar Din Vasilescu se
supuse ca un copil care e bucuros că jucăria lui stârnește, fie chiar și pentru
câteva clipe, interesul oamenilor mari.
Se apropie și Marmoroșblanc. într-adevăr, pentru câteva clipe uitară toți
de ei. Dumitru lui Nae privea tăcut bucata de lut iar ceilalți stăteau împrăștiați
la locuri le lor.
– Ce e asta, Dine? întreb ă Dumitru lui Nae intrigat, cu un glas care de
fapt nu se adresa lui Din Vasilescu, ci se întreba pe el însuși, încercând să
înțeleagă.
Auzindu-l întrebând astfel, vreo câ țiva se ridicară și se apropiară și ei.
– Moromete! strig ă deodată cineva.
– Moromete?! se mir ă altul, surprins.
96
– Da, Moromete, descoperi în sfâr șit Dumitru lui Nae cu glasul său mare,
de astă dată uimit și copleșit de încântare. Moromete este.
Zicând aceasta, d ădu din mână huma arsă și înnegrită s-o vadă și alții.
Cocoșilă o luă ca un cunoscător, în timp ce cei mai mulți, neîndrăznind parcă
să se atingă de ea, se uitau nedumeriți la forma aceea ciudată, neobișnuită,
care semăna a om. Era capul unui om care se uita parcă în jos. Fața îi era
puțin trasă. Nasul se prelungea din fruntea boltită în jos spre bărbie, drept și
scurt, cu ceva din liniștea gânditoare a frunții. Era el, Moromete, așa de… așa
de serios, și de… Da, el era, dar parcă era… Era așa cum îl cunoșteau ei, dar
parcă era singur, fără familie, fără Iocan și Cocoșilă, fără Dumitru lui Nae și…
fără parlament.
– Mă, Dine, zise Cocoșilă uitându-se în treacăt la Din Vasilescu, care
părea să n-aibă nici o legătură cu toate astea. I-ai făcut fruntea prea mare,
obiectă el.
ș r.3 D ă-mi-l mie, Dine, să-l pun colea pe poliță, zise Iocan și îl luă din
mana lui Cocoșilă și îl puse deasupra ușii fierăriei.

Moromete arunc ă și el o privire spre poliță, dar își lăsă iar fruntea în
pământ, ca și când n-ar fi văzut nimic.
– De fapt el n-are dreptate, fiindc ă noi am zis atunci: „Domnule, absolut
toată lumea trebuie să ia pământ!" Ți-aduci aminte, Cocoșilă?
– Cine, Țugurlan? întrebă Dumitru lui Nae.
– Țugurlan, Ion al lui Miai, toți ăștia!
– Tat ă, hai acasă! Hai odată acasă! strigă cineva pe neașteptate, un glas
mânios al unei fete care nu vrusese să se apropie de oameni și striga de
departe.
– Ce e, feti țo? sări Moromete iritat, ridicându-se în picioare. Era Ilinca.
– Stai aici de diminea ță și… Hai repede acasă! porunci fata fără să-și
moaie glasul, semn că acasă se întâmplase sau se întâmpla ceva rău de care
numai tatăl ei era vinovat.
Moromete în țelese și, fără să mai întrebe ceva, părăsi grăbit adunarea.
După plecarea lui, ceilalți nu mai statură nici ei mult.
XXII
După felul cum vorbise s-ar fi putut crede că Țugurlan se gândea tot
timpul la pământ, la moșia Marica, și că nu avea lot din pricina celor care
aveau: într-adevăr pentru Țugurlan era limpede de mult că oamenii erau
aceia care erau vinovați că acum cincisprezece ani nu s-a împărțit și restul
moșiei boierului… Multă vreme el urase cu stăruință, și mai ura și acum,
97
tot satul, pe to ți oamenii: pe cei care aveau loturi pentru că aveau, iar pe
cei care n-aveau pentru că nu făceau nimic ca să aibă. Toți care n-aveau,
aproape un sfert din sat,.ar fi trebuit atunci, când nu se răciseră lucrurile, să
intre pe moșie și s-o împartă cu de la sine putere, fără ingineri și fără
autorități, nu să stea și să aștepte ca neghiobii. Tugurlan îi ura pentru
încrederea lor prostească în guvernul de atunci, care nu încetase să facă
promisiuni.
Astăzi venise la fierărie din pricina lui Ion al lui Miai, vecinul său, care se
bucura ca un netot că ia și el parte la dezbaterile politice. Tugurlan ținea la
vecinul său; Ion al lui Miai avea un cal și Tugurlan unul, îi înhămau la plug și
arau amândoi pământul luat în parte de la moșie. Venise la fierărie cu gândul
să-i arate lui Ion al lui Miai că dacă lui Moromete și celorlalți le convine să
facă politică cu guvernul fiindcă guvernele le-au dat pământ, lui Ion al lui Miai
nu numai că nu trebuie să-i convină, dar nici să n-aibă de-a face cu ei, nici
bună-ziua să nu le dea, ba chiar să-i înjure…
^
De la fier ărie, Tugurlan se duse acasă. Intră în tindă și dând ochii cu
muierea se răsti la ea:
– Tu ce faci aici? De ce nu e gata mâncarea?
Nici nu trebuia s ă fie gata, era încă devreme. Muierea se uită la el și
după ce îl văzu se sculă de pe vatră și intră liniștită în casă. Se întoarse însă
curând și răspunse cu un glas nespus de blând:
– E gata acuma! S ă dea oala asta în foc și e gata.
– Băiatul ăla unde e?
– Păi e la școală…
– Acuma, duminica?!
– Nu știu, cică au scenă! se miră femeia, dar cu un glas care îl apăra
totuși pe băiat. Era vorba de piesa de teatru pe care școala o dădea la
sfârșitul anului și căreia copiii îi spuneau „scenă".

– Ce scen ă? mai întrebă Tugurlan, dar nu mai așteptă răspunsul, ieși din
tindă și se dădu jos de pe prispă, mohorât mereu.
Străbătu curtea și intră în grajd.
Avea un grajd mare, de altfel ca și casa și curtea. Văzută din drum
gospodăria lui Tugurlan părea să fie a unui om cu stare. Avea un fanar cu
patru rânduri, frumos făcut, înalt, cu acoperiș de șiță, care de departe parcă
era un acaret. Casa, de asemenea, învelită cu șiță, părea arătoasă, cu două
odăi, cu ferestre mari, cu tindă între odăi, cu prispă și parmalâc. Lângă gardul
curții, în colțul pe care îl făcea cu drumul, se afla o fântână cu ghizdurile de
ciment, cu două găleți cu lanț pe scripete, cu un jgheab mare de tot de
ciment, întins lângă șanț.
98
Bineîn țeles că fântâna nu era a lui Tugurlan. Cât despre fanar și casă,
erau vechi, aveau treizeci de ani, fuseseră făcute de taică-său cu lemne
furate din pădure în timpul răscoalei.
Tugurlan mai avea o sor ă care semăna cu el mai rău decât dacă ar fi fost
gemeni. Era măritată cu unul tocmai în celălalt capăt al satului, îl chema
Grigore Armeanca, tot fără pământ și el, acum ajutor de mecanic la moara și
presa de ulei a lui Aristide. Tugurlan se înțelesese cu soră-sa să nu împartă
casa, ci numa' vreodată, dacă Doamne ferește el se va îmbogăți, să-i dea
ceva pentru dreptul ei. Era o femeie deosebită și multă lume știa că dacă lui
Tugurlan, înrăit și dușmănos cum era, nu i se întâmplase încă nici o
nenorocire, era din pricina soră-sii, care fără să fie mai puțin îngăduitoare cu
lumea – uneori era chiar mai cumplită decât fratele ei – se înțelegea totuși mai
bine cu oamenii decât el și avea grijă ca din când în când să-l țină de rău.
Tugurlan se însurase de timpuriu și făcuse în timp de treisprezece ani
șapte copii. Moromete gândea la fel ca toată lumea când spusese la fierărie
„bietul Tugurlan"; totdeauna era vorba de copiii lui când se spunea astfel.
Copiii lui Tugurlan nu treceau de un an, sau un an jumătate: cât îi înțărca, se
gălbejeau și mureau. Aproape în fiecare an punea la stâlpul porții câte o
cruce nouă, proaspătă, pe care scria cu plaivazul, pentru câteva zile, numele
micuțului băgat în pământ.
De la o vreme, Tugurlan și nevasta lui nu mai sufereau decât atât cât era
proaspătă la poartă crucea celui dus la cimitir. După prima ploaie care
înnegrea lemnul și ștergea numele scris cu creionul, uitau de el pentru
totdeauna.
Numai doi copii trecuser ă de vârsta care îi secerase pe ceilalți. Unul se
făcuse de opt ani, iar altul de cinci. Cel de cinci ani muri și el într-o
primăvară, după ce fusese chinuit un an de zile de friguri. Cel de opt ani se
îndărătnici însă și crescu, în ciuda traiului rău, și se făcu mare. Avea acum
treisprezece ani și arăta voinic și sănătos ca unul de șaisprezece ani. Era pe
clasa a patra primară și învăța bine.
Despre Tugurlan era cunoscut ă mai ales următoarea întâmplare… Odată,
într-un Paști, Cotelicioaia, vecina lui din fundul grădinii, o strigase pe
nevastă-sa peste gard, să-i dea de pomană. Tugurlan ieșise el la gard, n-o
lăsase pe nevastă. Dincolo de gard, muierea lui Cotelici aștepta cu o
strachină de lapte covăsit într-o mână, iar în cealaltă cu un colac mare,
frumos, învârfuit cu colivă plină cu ploiță și bomboane, colivă care mai avea
înfipt în vârful ei un ou roșu și o lumânare care mai era și aprinsă. Tugurlan
s-a urcat pe stinghia gardului și s-a uitat la femeie. Cotelicioaia i-a spus:
„Cristos a înviat!" Tugurlan a răspuns blajin: „Adevărat a înviat!" Muierea a

spus apoi evlavios, întinzându-i colacul cu lumânarea: „Să fie
99
pentru odihna copiilor vo ștri!" La care Țugurlan a răspuns încet: „Bog –
daproste" și a luat colacul. Femeia i-a întins apoi strachina cu lapte și de
unde până atunci vorbise evlavios, de astă dată ea îi spusese cu un glas pe
care Țugurlan îl cunoștea bine: „După ce mâncați, să dați strachina îndărăt".
La care Țugurlan i-a răspuns: „Nu, n-am să dau nici o strachină îndărăt".
Cotelicioaia s-a făcut roșie și s-a uitat în sus la el cu niște priviri pe care
iarăși Țugurlan le cunoștea bine. în clipa aceea, Țugurlan, cum stătea peste
gard deasupra ei, i-a turnat laptele în cap, dându-i drumul cu strachină cu tot.
Laptele covăsit i s-a năclăit muierii prin păr, peste ochi, i s-a prelins pe gât,
murdărindu-i iia ei de zile mari. Cotelicioaia a țipat, iar Țugurlan s-a răsucit
după aceea pe gard în așa fel încât să poată azvârli cu boboroaja spre tinda
vecinuluil; a înjurat: „…'Vă muma voastră de porci. Acu doi ani când îmi muri
copilul și mă rugai de voi, nici scândură pentru sicriu n-ați vrut să-mi dați!
Acuma dați de bogdaproste lapte covăsit și cereți strachina îndărăt!…'Vă
muma voastră!"…
Muierea lui Țugurlan era o femeie blândă și avea în priviri și pe chip acea
lumină ciudată pe care o dă numai durerea necontenită, lumina care
seamănă cu bucuria și care de fapt nu e prea departe de ea.
Când copilul veni de la școală și îl văzu ce vesel era, ea uită că omul ei
fusese nedrept când se răstise la ea pentru mâncare, se duse în grajd după
el și tot ea căută să-l îmbuneze:
– Hai la mas ă, nu mai fi supărat…
– Tată, am fost cu domnul învățător Teodorescu la gară să cumpărăm
niște gumarabică… Să vezi că o să ne lipim niște mustăți, aa!… se prăpădea
băiatul de bucurie. Uite așa niște mustăți ne-a făcut domnul învățător
Teodorescu! Eu sunt colonelul Pandelea… ho, ho! „Vasile, la mine fuga
marș!… Sub pat, fuga marș!" Vasile e Troscot Ilie, să-l vezi cum se bagă sub
bancă!
Țugurlan mânca în tăcere, parcă nici nu-l auzea pe băiat. Mama vru să
afle dacă tatăl e în aceeași stare de mai înainte: se supără de veselia prea
zgomotoasă a băiatului; atunci Țugurlan își descreți fruntea și șopti:
– Las ă băiatul în pace!
– Auzi, tat ă? izbucni băiatul din nou. Și la gară am văzut cum a trecut
trenul. Mamă, am văzut în tren un om gras… Aoleo, ce gras era! în viața mea
n-am văzut așa gras!
Țugurlan se uită la fiul său și chipul i se mai lumină:
– Mă, dar lungă viață ai mai avut tu, Marine!
– Zău, tată, uite așa avea o gușă! Ca porcii! Și n-avea neam păr pe cap!
– Fereasc ă Dumnezeu! spuse mama. Nu e el sănătos, așa gras.
100
– Păi dar! Fir-ar mama lui a dracului, spuse Țugurlan cu un glas înalt. De
bine ce îi e, suferă!
Țugurlan spusese aceste cuvinte cu un glas al lui, cunoscut numai de
nevastă-sa; ea pufni în râs, aducându-și parcă aminte de cine știe ce lucru
vesel, spus de el cu acest glas.
– Marine, relu ă Țugurlan cu glasul aspru, frământând mămăliga în mâini,
când te-i însura să bagi de seamă să-ți facă nevasta mămăliga ca asta! Să ții
și tu minte, se răsti Țugurlan mai departe, ca asta e mămăligă bună, așa cum
o face mă-ta.

Femeia î și lăsă pleoapele peste ochi și oftă, ca și când i-ar fi făcut rău
lauda bărbatului.
– Uitai s ă-ți spun, zise ea strângând străchinile din care mâncaseră
ciorbă de ștevie cu orez… Puse pe masă ouă fierte și continuă: Trecu de
dimineață p-aici cumnatu Grigore; nu știu ce zicea că vrea să-ți spună. Dacă
ai vreme, zicea că să treci mâine pe la moară, sau să te duci după-prânz pe
la ei pe acasă.
– Nu m ă duc eu tocmai în capul satului! răspunse Țugurlan. Băiatul se
ridică de la masă, se închină și intră repede în odaia de
unde în curând i se auzi glasul. înv ăța rolul.
– Ce zicea c ă are cu mine? întrebă Țugurlan de astă dată supărat și
bănuitor.
Era b ănuitor din pricină că de la o vreme băgase de seamă cum muierea
îl trimitea la sora lui ori de câte ori i se părea ei că ar fi pornit contra cuiva.
Multă vreme nu băgase de seamă; nu știuse că de fapt cumnatele erau
înțelese între ele.
– Nu mi-am dat seama ce era cu el, c ă n-a vrut să-mi spună; dar zicea să
treci pe la moară!
Așadar nu era vorba de soră-sa. Țugurlan se miră:
– Ce s ă aibă el cu mine?!
– Ei du-te dac ă ți-a spus! O fi având omul nevoie, degeaba n-a venit el!
– Să mai vie o dată, dacă are nevoie! spuse Țugurlan potrivnic.
Așa se învățase el să fie, chiar dacă acest fel de a fi nu-i folosea la nimic.
Femeia tăcu. Ar fi fost zadarnic să-i amintească bărbatului că la urma-urmei
era dator să se ducă fiind vorba de bărbatul sorei lui, care niciodată nu
pomenise că ar avea drept asupra casei (și ar fi putut s-o facă; alții ajungeau
până acolo cu neînțelegerea, încât umblau prin judecăți și nu se lăsau până
nu împărțeau casa ca nebunii, scândură cu scândură, chiar dacă rudele de
sânge se împotriveau; cumnatul Grigore – erau zece ani -nu suflase un
cuvânt).
101
ș1
Gândindu-se la toate acestea, muierea lui Țugurlan se hotărî să-și facă
ea vreme într-una din zilele următoare și să se ducă ea la cumnată-sa, să
afle despre ce o fi vorba.
XXIII
Când intr ă pe poarta curții, Moromete nu se uită să vadă ce s-a întâmplat,
pentru ce îl chemase fata de la fierărie. Știuse încă de aseară. Pe prispa
casei stăteau doi oameni și îl așteptau.
Unul dintre ei era îmbr ăcat orășenește, cu niște haine negre, parcă ar fi
fost în doliu. Era slab la față, ai fi zis că mânca numai miercurea și vinerea,
cum spuneau femeile; în cap purta o pălărie albă de paie cu un cordon
negru; fața suptă făcea ca ochii lui să pară ieșiți din cap, dându-i un aer de
furie stăpânită. Deși nu era prea tânăr, era ras de tot, fără mustață. I se
spunea Jupuitu din pricină că atunci când se bărbierea, fața lui părea jupuită.
Era un agent de urmărire cinstit, adică prost, cum îi spuneau oamenii,
înjurându-l în același timp. îmbogățise, așa credeau ei, doi perceptori, iar el
rămăsese tot sărac. Adevărul era că fusese la început sărac lipit și ceea ce
avea acum încă nu se cunoștea. Era băiatul unei văduve, Albuleasa, care nu-
i lăsase nimic. După ce terminase patru clase primare, fiindcă scria frumos
intrase la primărie ca ajutor de secretar, post în care slujise uneori fără leafă,

spunându-i-se că în luna aceea n-a fost trecut în buget. Pentru că după
câțiva ani începuse să priceapă unele treburi de-ale primăriei, la un moment
dat perceptorul l-a ajutat să fie numit agent de urmărire. Se însurase înainte
de această numire și însurătoarea nu-i adusese nimic. Acum însă avea vreo
șase pogoane de pământ – ca omu! cum spunea Moromete – și-și făcuse o
casă frumușică.
Moromete trecu pe lâng ă prispă fără să se uite la cei doi care îl așteptau
și se opri în dreptul tindei:
– Catrino, ia, fa, secerile astea! strig ă el supărat, aruncând secerile pe
prispă într-un fel de parcă secerile ar fi fost afacerea care nu-i plăcea.
Nu lu ă nimeHi secerile, Catrina era plecată la biserică, iar fetele parcă
stăteau la pândă în casă.
Moromete se întoarse apoi spre gr ădină cu spatele la agent și la
însoțitorul acestuia și strigă iarăși, ca și când cei doi de pe prisă nici n-ar fi
existat:
– Paraschive, tu unde e ști, mă? Nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard
de cinci săptămâni! Ia-o de acolo și bag-o în șopron! Ar putea să stea acolo
pân-o rugini, până te-ai înțepa în ea și tot n-ai s-o ridici!…
102
Paraschiv nu-i r ăspunse; nici nu se vedea unde este. Moromete mai
rămase câteva clipe cu spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi deodată
se răsuci pe călcâie și strigă:
– N-am!
Agentul se ridic ă și vru să spună ceva, dar Moromete strigă iarăși, de
astă dată desfăcându-și brațele în lături:
– N-am!
– Asta mi-o cân ți dumneata, nea Ilie, de când te știu eu, zise agentul
tăios, fără să se mire. Pe mine perceptorul nu mă întreabă dacă dumneata ai
sau n-ai. Anul ăsta s-a terminat cu „n-am". Ia stai colea jos pe prispă și nu te
mai uita așa urât la mine!
Moromete se aj>ropie de prisp ă tăcut. Acum se uita în altă parte,
întocmai ca și când n-ar fi auzit nimic din ceea ce i se spusese. Se rezemă
liniștit de stâlpul casei și începu să se caute prin buzunarele flanelei. Scoase
din fundul buzunarului puțin praf de tutun, amestecat cu gunoi, și vru să-l
toarne într-o foiță, dar îl suflă repede și se uită urât la omul care îl însoțea pe
agent. I se adresă supărat și poruncitor:
– Dă-mi, mă, o țigare!
Omul î și scoase repede tabachera și i-o întinse.
– Foncierea p ământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot Catrina
Moromete, rest de plătit două mii opt sute șaizeci și trei de lei, zise agentul
frunzărind un registru cu scoarțele moi. Nu e cine știe ce! Nea Ilie, uite ce
este, plătești acum restanțele care sunt mai urgente, și pe anul ăsta te las
până după secere. Altceva n-am ce să fac. Hai mai repede, că până la prânz
mai am de încasat șaizeci de oameni…
Moromete, care în acest timp î și răsucise țigarea, își ridică fruntea la
agent, se uită la el întrebător, apoi spuse:
– Catrino, sau Tito, care e ști în tindă; dă-mi un foc!
Agentul se a șeză pe marginea prispei, scoase un chitanțier și începu să
scrie în el: „Adică lei trei mii s-a primit de la d. Ilie Moromete…" înainte de a
scrie se uitase la om să-l audă confirmând. Moromete însă nu zise nimic.
Tita ie și pe prispă cu un cărbune și-i dădu tatălui să aprindă. Jupuitu

rupse chitanța și i-o întinse lui Moromete cu un aer grăbit, azvârlind registrul
cu scoarțele moi într-o geantă, pe care o ținea sub braț. Moromete luă
chitanța, se uită la ea cercetător, parcă ar fi vrut să-și dea seama dacă e
legală, o întoarse pe partea cealaltă, apoi o puse încetișor pe prispă, trăgând
liniștit din țigare.
– Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se gr ăbi Jupuitu, pocnind încuietoarea genții.
– Păi nu ți-am spus că n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce să-ți fac eu
dacă n-am! De unde să dau? N-am!
103
– Ce dracu, nea Ilie! strig ă agentul înfuriat. Nu vezi că ți-am tăiat și
chitanța? Nu mai mă fierbe atât că statul nu mă plătește să-mi pierd vremea
prin cur țile oamenilor…
– Uite-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te țin eu?
– Nea Ilie, a t ăiat chitanța! zise și însoțitorul grav.
– Văz și eu că a tăiat-o, se dezvinovăți Moromete.
– Plătește, Moromete! strigă agentul înfuriat. Ce dracu, ne jucăm de-a
baba-oarba?
Moromete se uit ă la agent și încercă să zâmbească.
– Ei, da, pl ătește! Dar de unde să-ți plătesc? N-auzi că n-am!
– Ia treci încoa'! îi f ăcu agentul un semn însoțitorului.
Ei se urcar ă pe prispă și intrară amândoi în casă. Moromete rămase pe
prispă tăcut, fumând liniștit. Numai fruntea lui bombată se încrețise. Jupuitu
intră în odaia cea mare unde stăteau Moromeții și se repezi spre capul unui
pat unde, deasupra unei lăzi vopsite cu fel de fel de înflorituri, se aflau puse
unele peste altele vreo cinci-șase covoare țărănești și câteva velințe. Agentul
trase de maldărul de deasupra lăzii și îl trânti pe pat,
strigând înso țitorului:
– Ia-le! O s ă-l învățăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă
să plătească impozitele statului! Ia-le pe toate!
însoțitorul se opinti și se încarcă gemând. Agentul luă ce mai rămăsese și
ieșiră afară amândoi. în tindă, însă, Tita le ieși înainte și încqpu să
strige:
– Lăsați țoalele aici, ce v-ați repezit la ele?! N-ați mai găsit ce să luați?
Nu vă dau țoalele!
Ea se ag ăță de omul care ducea țesăturile pe umăr și începu să tragă de
el. îi smulse cu adevărată furie maldărul pe care îl ducea, îl aruncă în mijlocul
casei, sări pragul și trase zăvorul de la ușă. Făcuse acest lucru atât pe
neașteptate și cu atâta iuțeală că agentul și însoțitorul rămaseră în tindă
prostiți, cu gurile căsc ate.
– Aaa! Va s ă zică așa merge! Ia du-te, mă, și cheamă șeful de post,
zise agentul lovind cu pumnul în u șă.
– Poți să vii cu zece șefi de post, în casă n-ai să intri! strigă Tita de
dincolo, cu glas batjocoritor.
– Să luăm altceva, din curte! hotărî Jupuitu. Haide! Ieșiră pe prispă și
agentul întinse mâna spre colțul ogrăzii:
– Căruța! Trage-o afară și la primărie cu ea, zise el pornind să deschidă
poarta.
Paraschiv ie șise din grajd și se uita nepăsător la omul care apucase
oiștea căruței și se opintea s-o tragă spre poartă.
– Crezi c ă ai s-o poți duce? întrebă Moromete cu interes.
– înham ă caii! strigă agentul nerăbdător. Adică stai, ia amândoi caii la

primărie, să vezi cum scoatem noi foncierea pe ei.
104
Omul se apropie de grajd, dar în u șă se pomeni cu Paraschiv piept în
piept.
– Nu po ți să iai caii, mormăi el cu buzele lui împletite, sunt caii mei,
nu sunt ai tatii, mai zise Paraschiv. Grajdul era gol, el totu și îl apăra
rânjind ciudat.
– Dă-l la o parte și intră în grajd! strigă agentul apropiindu-se și el de
cei doi.
– Nu, caii nu-i lua ți! zise Paraschiv iar, sigur de el.
– Părerea mea e că e mai bine să lași caii în pace, interveni Moromete
împăciuitor. De ce nu vrei să înțelegi că n-am? Ia ici o mie de lei și mai încolo
așa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?
Moromete scoase dintr-un buzunar, din ăuntrul flanelei, două hârtii și
începu să le fluture sub nasul agentului.
– Peste o s ăptămână, două, îți mai plătesc eu ceva. Se duce fi-meu la
București și-ți plătesc. Te rog să mă înțelegi! mai zise Moromete de astă dată
cu un glas foarte supărat, ca și când de mult i-ar fi spus toate acestea
agentului, iar agentul n-ar fi vrut să înțeleagă.
-'Dumnezeul m ă-sii, nea Ilie! izbucni agentul pornind furios spre prispa
casei. De șase ani de zile de când mă cârâi cu dumneata, parcă ar trebui sa-
mi plătești mie, nu statului.
Se așeză pe prispă izbind geanta de genunchi și trăgând afară
chitanțierul. El scrise în goană o altă chitanță, o rupse și-o zvârli în nasul
omului.
– îți spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la primărie să
plătești, peste două săptămâni viu eu aici cu jandarmii și te iau și pe
dumneata, nu numai caii. Legat te iau!
Dându- și seama că trecuse măsura la vorbă, Jupuitu sări în picioare
și-și desfăcu brațele în lături:
– Ce dracu, m ă, nea Ilie! zise el cu glas care vroia să fie plin de uimire.
Ce dracu, mă? Nu poți să plătești câteva mii de lei? De ce nu plătești o dată
să scapi de belea? Ce aștepți?
– De unde s ă plătesc dacă n-am! răspunse Moromete pe gânduri,
căutându-se iar în buzunarul flanelei. Mai dă-mi, mă, o țigare, îngână el iar.
De unde să plătesc, Jupuitule, că-ți mai spusei și adineauri: dac-aș putea să
fac bani, de câte ori ai veni aș făcea și ia, domnule!
– Da' lumea ailalt ă cum plătește?! strigă agentul scos din sărite că omul îl
numise cu porecla sa. Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit! strigă el.
Sărac nu ești! Copii mici n-ai! Bolnav nu ești!!! Atunci cum? Toată lumea
plătește loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-mațu de mai bine de
cincisprezece a ni!„.
– Care cincisprezece ani?! morm ăi Moromete răsucindu-și țigarea.
105
– Cum care cincisprezece?! Câ ți ani sunt de la război de când ai primit
lotul? Sunt șaisprezece-șaptesprezece ani!
– Care șaptesprezece ani?! mormăi Moromete din nou. Tito sau Ilinco,
ceru el spre tindă, dă-mi un foc.
– Cum care șaptesprezece ani?! Cât e din 920? Fiindcă Moromete nu
răspunse, agentul izbucni din nou:
– Sunt șaptesprezece ani! strigă el și repetă: Șaptesprezece ani! De

șaptesprezece ani de zile o tot lungești ba cu plata titlurilor, ba cu fon-
cierea… Vine conversiunea și te scutește, se împrumută pe urmă domnul
Moromete la bancă ca un ghimpașă cumpără oi și cai… Ai paisprezece
pogoane de pământ și din paisprezece pogoane, auziți! nu e în stare să
plătească loturile pe care i le-a dat statul, pleașcă.
– Care paisprezece pogoane, care plea șcă?! întrebă Moromete uitân-du-
se la agent, de astă dată cu o privire care parcă abia acum îl vedea cu
adevărat și mormăind în același timp niște înjurături în care cuvântul pleașcă
se auzi de vreo dou ă- trei ori.
– înjuri dumneata, dar eu î ți spun pentru ultima oară: de șase ani de zile
de când sunt agent îmi scoți ochii ba cu cinci sute, ba cu cinci sute cincizeci,
ba cu șase sute și un leu…
– Bine c ă-ți dau și leul ăla, mormăi Moromete.
– Bine c ă-mi dai și leul ăla? Află că anul ăsta nu te mai las eu pe
dumneata să joci comedia! declară agentul. Ajunge de cincisprezece ani de
când joci tiribomba.
– Nea ilie, ziarul! strig ă în clipa aceea poștașul care trecea pe drum și
care aruncă din fuga gabrioletei ziarul peste gard.
– Și mai face și politică! izbucni agentul în cuhnea nedumeririi. E abonat
la ziar și foncierea nu vrea s-o plătească.
Adev ărul era că în privința abonamentului Moromete plătise o dată un poj
pentru o luna, ș i Mișcarea îi venea de atunci, de aproape doi ani, pe gratis.
Agentul porni furios spre poart ă urmat de celălalt om, continuând:
– Face politic ă! E abonat la ziar! Și impozitele nu vrea să le plătească.
Lasă că stăm noi de vorbă!
XXIV
Strigătele agentului făcuseră parcă gol în jurul casei Moromeților. Era
tăcere și nu se vedea nimeni. Moromete mai stătu câtva timp pe prispă, apoi
se ridică cu fruntea în pământ și o luă încet spre poartă. In dreptul
106
ziarului se opri, se uit ă la el ca și când ziarul ar fi picat acolo din cer,
apoi se aplec ă și îl ridică.
De la poarta cealalt ă Tudor Bălosu îl urmărea cu atenție, auzise totul din
curte precum și suma mare pe care o avea Moromete de plătit, și când îl văzu
că iese pe podișcă, porni spre el. Bălosu se așeză ca și în seara trecută pe
cealaltă stanoagă, dar de astă dată nu zise nimic, aștepta să înceapă vecinul
vorba, fiindcă nu era plăcut să ți se strige în gura mare că ai datorii, și cum
Bălosu avea de gând să-l întrebe din nou despre locul de casă, nu vroia să
lase să se creadă că îl urmărește pe vecin la strâmtoare.
După câtva timp de tăcere, Moromete, care fuma gânditor, deodată ridică
fruntea și se uită vesel la Bălosu.
– L-am p ăcălit! spuse el .
Bălosu nu înțelese. Moromete vârî mâna în buzunarul dinăuntru al
flanelei și scoase de acolo niște hârtii la care se uită încântat.
– Cât mi-ai dat tu pe salcâm?
– O mie dou ă sute! răspunse Bălosu.
– L-am p ăcălit cu două sute de lei, repetă Moromete. I-am dat numai o
mie, adăugă apoi cu ciudată voioșie și cu o voce scăzută ca și când agentul,
care acum era departe, ar fi putut să-l audă.
Bălosu se uita la el cu o privire rece și buimacă. Nu înțelegea. Glumea
Moromete? își bătea joc de el?

Fără să-și dea seama dacă se înșeală sau nu, vecinul lui Moromete avu
pentru întâia oară bănuiala că Moromete se gândește la el, la Bălosu, cum s-
ar gândi Bălosu la nimic, adică așa, ca și când Bălosu nici n-ar fi. Se hotărî
să-l întrebe totuși despre loc și își spuse că dacă și acuma va glumi – și
gândind astfel Bălosu simți deodată că îl urăște pe acest om și că îi dorește
să-l vadă venind la el poartă să se roage, iar el, Tudor Bălosu, să se uite
surd, disprețuitor, țn aer, așa cum se uita de astă dată Moromete – dacă deci
nici acum Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da d cel
dintâi bună ziua, așa cum se întâmplase până azi, și niciodată n-o să-i mai
treacă cu vederea glumele lui tâmpite și felul lui de a fi care totdeauna îl
zgândărise.
– Moromete, te-ai mai gândit, m ă, la ce-ți spusei eu de dimineață? se
pomeni Bălosu întrebând cu același glas de până acum, dacă nu chiar mai
binevoitor ca de obicei.
în ultima clip ă alungase undeva în adânc ceea ce îi trecuse prin cap. Nu
se putea un loc mai bun unde să-și facă Victor casă; era așa de bun locul, îți
lăsa gura apă…
– îți dau bani frumoși pe el! adăugă.
– A! Locul! murmur ă Moromete parcă pe gânduri.
107
r
– Ce dracu faci cu el acolo? spuse B ălosu cu dispreț pentru loc, speriat
acum că omul va ceda și va cere un preț prea mare. Stă de ani de zile acolo
și cresc scaieți pe el. Să zici că ți-l cumpără cineva, nu e bun, că e înghesuit,
dar să fac eu un coșar pe el mai merge!
(fu trebuia s ă-i spună că vrea să-i facă lui fi-său pe el o casă…
A vândut, m ă, Boțoghină din lot? întrebă Moromete curios, amin-iu-și că
la fierărie se spusese că Bălosu ar fi cumpărătorul.
– Da, m-am gândit s ă cumpăr eu, trebuie să mă duc să vedem cum îl dă,
confirmă Bălosu.
Moromete c ăzu iar pe gânduri. Scuipă printre dinți și nu mai zise nimic.
Bălosul vru să se înghesuie din nou în așa-zisele gânduri ale celuilalt, dar
trecu un flăcău pe lângă ei și dădu bună ziua.
– Bun ă ziua, răspunse Moromete cu plăcere și cu glas mult și cum ceva îi
atrase luarea-aminte la flăcău, se răsuci și se uită îndelung în urma lui.
Când încet ă să se mai uite, după clipe nesfârșite, cum i se păru lui
Bălosu, se întoarse foarte nedumerit și întrebă:
– Al cui e, m ă, ăsta?
– Al Bâldii! r ăspunse Bălosu.
– O fi însurat?
– Nu este! r ăspunse Bălosu cu un glas surd.
– Dar pe unde st ă Bâldea ăsta?
– Prin C ățelești.
\ – Hm! f ăcu Moromete.
– De ce te miri?
– Păi tu n-ai văzut?!
– Ce s ă văd, Moromete? întrebă Bălosu cu fălcile încleștate.
– N-ai v ăzut, mă, ce urât e?!
Bălosu se ridică pe neașteptate de pe stanoagă și plecă scrâșnind din
dinți:
– II dau dracu de om care eu îi spun una și el face pe surdul! bolborosi el.

Moromete d ădu din umeri cu totul nedumerit de ieșirea aceasta… „ăsta e
nebun", șopti el.
– Mă, Bălosule, nu e locul meu, degeaba te superi! strigă apoi în urma
acestuia. E al soră-mii, mă, nu-ți spusei de dimineață? Sau tu ești zăpăcit?
„Ei… pe m ă-ta de chior, după ce că ești chior, nici n-auzi bine", adăugă
apoi în șoaptă, pentru el însuși. Bălosu nu se mai văzu.
– Toat ă ziua stai la drum și bei tutun și la sfânta biserică nu vrei să mai
vii! Ilie, în fundul iadului ai să ajungi! Să fi auzit ce cazanie s-a citit azi: că nu
cel ce se îngrijește de viața asta, care e trecătoare, o să vie în
108
împărăția lui Dumnezeu! Ridica-voi ochii mei spre ceruri și voi preaslăvi
mărirea Ta!
– …Și dă-ne nouă, Doamne, cât mai multe leturghii și colive… și adu cât
mai multe proaste la biserică! Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh… pe
mă-sa de popă cu preoteasa lui și cu tot comitetul lui bisericesc!… răspunse
Moromete Catrinei, care se întorcea de la biserică și se oprise lângă
stanoagă.
– Ce se mai bucur ă Satana când te aude! continuă Catrina cu busuiocul
în mână. Uite așa bate în pumni de bucurie!
– Du-te, fa, d-aci, zise Moromete vesel, și când Catrina se întoarse să
intre în curte, Moromete întinse un picior prefăcându-se că vrea să-i pună
piedică, la care Catrina se feri și îl amenință cu busuiocul:
– Negru trebuie s ă fie sufletul tău, îi spuse. De păcate și de tutun,
adăugă ea stăpânindu-se din răsputeri să nu râdă.
Era furioas ă că ținea totuși la el, așa păcătos cum era, dar se străduia să
uite de asta, ca să nu-și strice starea ei lăuntrică de sfințenie.
Moromete r ămase mai departe pe stanoagă podiștei. Arăta într-adevăr
bucuros că îl păcălise pe agent. Stătea pe stanoagă și se uita cu atenție pe
șosea, fără grijă, fumând liniștit, întorcând din când în când capul după
cineva. într-o vreme se auziră niște lovituri puternice dinspre curtea vecinului
și se întoarse mirat să vadă ce era. Victor Bălosu se urcase pe spinarea
coșarului și, cu un topor în mână, descleia acoperișul și căpriorii. Lovea cu
toporul și părea îndârjit. Pesemne că tatăl său îi și spusese despre a doua
discuție avută cu Moromete. întâi zburară vârfurile putrede ale coșarului, apoi
căpriorii și stinghiile care susțineau șindrila. Victor Bălosu apucă apoi
acoperișul și după ce îl desprinse din ultimele cuie, îl aruncă la pământ.
Trosnetele și pocniturile tulburau liniștea dimineții de vară. între timp, ca un
huruit îndepărtat se auzea dinăuntrul casei zgomotul mașinii de cusut. Când
avea mult de lucru, Aristița lucra și duminica.
Paraschiv terminase de rânit în grajdul cailor. Acum st ătea cu mâinile în
buzunarele pantalonilor lui militărești, singurii pe care îi avea, rezemat de ușa
grajdului și se uita și el spre șosea. Moromete se ridică de pe stanoagă și
intră în curte. Văz«ndu-și feciorul, se uită la el lung și în tăcere. Se uită apoi
prin curte, peste grajduri, peste ulucile înnegrite și rânjite de ploi, peste
grădina goală acum de salcâmul ei falnic; umbre de îndoială și nesiguranță îi
licăreau acum în priviri. Mototoli ziarul în pumn, se apropie de prispă, se
așeză și oftă. Paraschiv se uita la el mereu, cu mâinile în buzunare, nemișcat
și încremenit, parcă ar fi fost totuna cu peretele de pământ netencuit al
grajdului.
– Paraschive, chem ă omul cu glas tainic.
– Ce vreai? morm ăi flăcăul fără să se miște.

109
ir
După câteva clipe, simțind parcă ceva, Paraschiv se urni de lângă perete
și se apropie încet de tatăl său. Se așeză lângă el pe prispă, abia privindu-l
cu o ușoară urmă de interes. Moromete îl măsură de sus până jos, parcă nu l-
ar fi cunoscut, vru să spună ceva dar se opri. Apucă ziarul de pe prispă și
încet de tot, cu migală curioasă, începu să-i rupă marginea albă. Fruntea lui
bombată și limpede era acum încrețită. Aștepta. în așteptare, oftă din nou și
greși ruptura ziarului. O aruncă, oftă iarăși și începu să rupă alta, mai încet și
mai cu grijă ca la început, cu mai atentă migală.
– Ce e, m ă? îngăimă Paraschiv, moale, lipsit de chef, neînțelegând ce
aștepta tatăl său de la el.
Moromete î și privi a doua oară fiul, de astă dată mai pieziș, mai ascuns.
Nu-i răspunse. Din nou ochii îi rătăciră peste curtea goală, plină de lumina
fierbinte a soarelui, peste pereții netencuiți ai grajdului și peste căruța
murdară de pământ pe care agentul o scosese de sub umbra salcâmului din
dreptul porții. Se uită din nou la Paraschiv, dar de astă dată își reveni, nu mai
vru nimic de la el, se făcu nepăsător și ceru fiului să-i dea o țigare.
Paraschiv îns ă nu-i dădu, înțelegând pesemne că nu era vorba de țigare.
Se sculă de lângă tatăl său și se îndepărtă spre grădină. își ținea și acum
mâinile în buzunare și călca nepăsător. „Vreți nepăsare? parcă întreba. Și eu
mă pricep la așa ceva. Sigur, acum ai vrea să ai banii lui Bălosu, parcă îi
spunea el tatălui său, dar când eu am vrut să-i fac, ți-ai bătut joc de mine.
Acuma descurcă-te!"
Nu în țelegea că tatăl său nu-l chemase pentru a-l învinui de ceva.
XXV
Plecând furios de pe podi șca lui Moromete, Tudor Bălosu simți nevoia – o
simțea pentru întâia oară – să se întrebe dacă ceea ce se petrecuse între el și
vecinul său era din vina lui sau din vina vecinului. Nu se întâmplase încă
nimic, dar avea să se întâmple, simțea că de aici înainte avea să dorească și
mai mult să-l vadă pe Moroatete așa cum îi țâșnise în clipa aceea dorința,
adică acesta să vină la el la poartă și el, Tudor Bălosu, să-și bată joc de el și
să-l umilească.
îi povesti într-adev ăr lui Victor cele întâmplate și avu bucuria – și
întrebarea despre cine era vinovat se stinse și ea – să-l audă pe Victor
amenințând:
– O s ă-i arăt eu domnului Moromete. He, rânji Victor, domnul Moro mete
vine în casa mea și bea țuică și pe urmă se duce și-l pune pe Dumitru lui Nae
să-și bată joc de mine! Lasă, tată, pun eu mâna pe locu ăsta de
110
– – – SE C \ D U1 f –
casă, nu e vorba de asta… Dar nu e întâiași dată când domnul Moromete
își bate joc de noi! Ai răbdare!
Era întocmai cum gândea și Bălosu.
După ce desfăcură coșarul, se așezară la masă grăbiți. Vroiau să se
înțeleagă cu Boțoghină chiar astăzi și pe seară să se ducă să vorbească cu
avocatul pentru contractarea vânzării. Plecară spre marginea pădurii, să mai
vadă încă o dată locul lui Boțoghină. Conveniră că nu trebuie să dea mai mult
de cinci mii de pogon și se îndreptară apoi spre casa acestuia. Omul era
taman la masă când cei doi intrară în curtea lui și îl strigară să iasă și să-i
apere de câini.

Casa lui Vasile Bo țoghină era așezată la trei-patru case de fierăria lui f
Iocan. Avea o curte mititic ă în mijlocul căreia stătea căruța omului; nu ; avea
nici șopron, nici vreun salcâm mai umbros sub care s-o vâre. în fundul r curții
se vedea un fel de gard mic din nuiele care despărțea casa și bătătura ^ de o
grădină la fel de mică în care Vasile Boțoghină avea câteva straturi » de
ceapă și usturoi. între grădină și curte omul făcuse un grajd pentru C, cai. . T
– la vezi, Irino, cine e la poartă, zise el când auzi câinele hămăind.
Vasile Bo țoghină avea doi copii. Pe Vatică, un băiat de vreo treisprezece
ani, și o fetiță pe clasa a treia primară, Irina. Vasile Boțoghină se însurase din
dragoste și Anghelina, nevastă-sa nu-i adusese ca zestre decât casa în care
stăteau.
Fetița ieși pe prispă și se întoarse numaidecât îndărăt cu niște ochi parcă
speriați, deși nu văzuse altceva decât doi oameni.
– Doi in și, zise ea încet, chiar șoptit, ca și cum cei de la poartă nu
trebuiau să audă aceste cuvinte.
– Mă, Boțoghină, se auzi tot atunci glasul lui Tudor Bălosu.
– Ăsta e Tudor Bălosu, zise Boțoghină sculându-se de la masă și ieșind
în prag.
– Dă, mă, în câini, zise iar Tudor Bălosu. Ce făceai? Ești la masă?
– Hai c ă nu e p-aci, e dus prin grădină, intrați! răspunse omul din prag,
frecându-și mâinile de mămăligă.
Vatic ă și Irina, auzindu-i pe cei doi apropiindu-se, se sculară de la masă
și încercară să treacă în odaie, dar chiar atunci Tudor Bălosu și fiul său îi
văzură în dreptul prispei și Victor spuse repede și tare:
– Mai bun ă masă! Dar stați, stați și mâncați…
– Am cam terminat cu mâncatul, zise mama copiilor, ridicându-se și ea de
la masă.
Vasile Bo țoghină stătea în prag și nu se mișca. Cei doi, văzându-l că nu
se mișcă și nu spune nimic, se așezară pe prispa casei.
111
8 8 *•
o 3
co p o 5- e >—• i
P | 93 V)
g >a «. 3- 3 >
3 pe p £ș C ~ I O.«£. S, 3 O
&3 3nEc g -F"a "2.
,B*
B« S *r
,B.Sg-S
co
O
P»< O* -•
o ct
e> B
Ș B. o."
p 3'
£• S– Ș s 5» ș
£.« » O
8 2-i
es'e-g

pe
65 p
SL – oq p r js;
șO O g
ci o
b* s: s- ^
=- o*
o -S 3
3^' -c?3-3
t_. O
CU CO c/i
a* o
o ps "52.
B'. o"
ii. O. ,
C cn
o o-,
3 co P <
O Q B* ',
3"
•52. co a
r^- 3
6J< c p «"O n k- n
8* F
r1 o-
o a.
șa
->K
O T3
n o g n »
5" ță.
pi j^
gs.
II
= < 3
a. 3
65 O
3" B-
"2. g 5' cT p> »'
O "O g-r* m *"t
-U-0 §>-.
"> P ta ,
Sî *=ș S- B 3
"S. S-
s> v – A
8 2.
B. 03 „
»

șS. 3
«a "(
co 3
&;ș*!
5 & 5c 3 c
o. S
-o p H :
Sil1
p
a • 03
C^ g-
cn Ji,
Cu ff.
»" 5 –
o- &
pt 3 t
p P
f-î*i
§ 8
Eî •§ 8
3" 2.
3' 3 p< 65
P r»
^ ro ri
p sv
P 3 C
O-P'S
i ?iini s. iî
pi g- =t o 5' 03
Ș5 -• C3C
3 Jr
.»• a. «ș'
03
1:
53?
8 S
– Aha, îngân ă celălalt. De unde e prețul ăsta?
– Cum de unde e? Ăsta e prețul pământului! Tudor Bălosu se uită
nepăsător prin vârful salcâmilor.
– Bine, Bo țoghină, zise el după un timp. încolo, ce mai faci? Ai terminat
de sapă?
– Mai am ni țel… Numai că e cam prost cu rarița. Trebuie să mă duc pe la
fierarul ăsta să-i ascută limba, că nu știu în ce s-a înfipt când spărgeam
pământul cu ea și i-a plesnit buza…
– Aha! Bine, m ă! îngână Tudor Bălosu, ridicându-se. Ce faci după-
prânz? Vii devale? Vin p-acolo să mai stăm de vorbă.
Vasile Bo țoghină nu răspunse decât târziu. Felul nepăsător al celui care
vroia să cumpere îl neliniștea. Tudor Bălosu nu părea hotărât să sfârșească
repede socoteala, așa cum ar fi vrut Boțoghină.
– Ascult ă, nea Tudore, vrei să cumperi pământ? întrebă Boțoghină
nemulțumit.

– Păi nu-ți spusei? răspunse Bălosu din mers, fără să se mai întoarcă,
îndreptându-se agale și nepăsător spre poarta de la drum.
Boțoghină îl privi din urmă și o clipă întârzie uitându-se în ceafa albă,
nearsă de soare a lui Bălosu. Clipa aceasta cât și privirea ascuțită a celui din
spate îl făcu pe Bălosu să se oprească și să se întoarcă pe jumătate spre
Boțochină.
– N-auzi, m ă, ne întâlnim devale! Boțoghină! Ce treabă ai?! Fiecare
cuvânt scos de cei trei oameni scârțâia, nu se lipea de celălalt,
nimerea al ături, nu se putea rotunji și încălzi, atât Boțochină cât și Bălosu
se uitau în lături, întorceau capetele în altă parte când unul din ei deschidea
gura.
– Poate c ă nea Vasile o fi vrând să aranjezi acum, tată, zise Victor
Bălosu, oprindu-se și el și întorcându-se pe jumătate spre Boțoghină.
– Păi ce să aranjez, mă?! Ce să aranjez? Nu tot trebuie să vorbim cu
Voicu Dobrescu să ne facă vânzarea la ocol? D-aia ziceam să vină devale!
Atunci se auzi un glas aprig din tind ă:
– Haide, Vasile, ce tot ții oamenii de vorbă; fă așa cum te-ai înțeles, nu
mai tot ține oamenii!
Cei doi deschiser ă poarta de la drum și ieșiră. Vasile Boțoghină se
întoarse în tindă și se așeză pe prag, încrețit la față.
XXVI
Femeia terminase de strâns masa și se ștergea pe față de sudoare cu o
treanță nu prea curată. Când îl văzu pe bărbat așezându-se, încremeni cu
treanța pe un obraz, în timp ce cu o mână își vâra sub basma șuvițele
114
de păr care îi acopereau urechile. După aproape cincisprezece ani d e la
măritiș, nevasta lui Boțoghină nu mai păstra din frumusețea ei de atunci
decât gura și ochii. Avea obrajii subțiri și înăspriți, iar fruntea parcă i se
îngustase. Sem ăna cu o țigancă pribeagă, cu fața arsă de vânturi și ploi,
înnegrit ă și îmbătrânită înainte de timp. Numai când stătea liniștită^fără
să vorbească sau să se uite undeva, abia atunci liniile gurii se rotunjeau
ca un desen luminos și împrăștiau de pe chipul ei asprimea și urmele
anilor. Cât vorbea sau se uita undeva și vedea ceva de făcut, trăsăturile
rotunde și liniștite ale buzelor se stricau, lumina ochilor se întuneca.
^ – Vasile, mie de ce nu mi-ai spus nimic de p ământ? Cum o să vinzi
[ș^pământul?! Copiii ce au să facă fără pământ? fi arunci pe drumuri, ce
U faci cu ei?
Vasile Bo țoghină se uită la femeie lung și după câteva clipe șopti:
– Cum nu ți-am spus de pământ! Nu ți-am spus că-mi trebuiesc douăzeci
de mii de lei?
– Ei și dacă îți trebuiesc douăzeci de mii de lei, trebuie să vinzi din
pământ? întrebă Anghelina cu un glas în care uimirea și îndărătnicia abia
erau stăpânite.
~* Omul încerc ă să-i prindă privirea, să-și dea seama ce vrea să spună,
dar Anghelina stătea țeapănă în mijlocul tindei, cu treanța murdară în mână și
cu pleoapele și trăsăturile feței încordate și lăsate în jos. Se vedea din
înfățișarea ei că nu se gândise nici o clipă că pentru douăzeci de mii de lei
trebuia vândut din pământ. Neînțelegerea aceasta îl turbură pe bărbat:
-Dar ce-ai vrea tu s ă fac, de unde să iau douăzeci de mii de lei? Ce să
vând? Dacă ași putea să mă vând pe mine m-ași vinde, dar cine mă
cumpără? zise el stăpânindu-se, încercând să-și ascundă turburarea, vor bind

liniștit, cu glasul limpede.
– Da, și noi ce ne facem? întrebă femeia, dezbrobodindu-se cu o mișcare
aprigă.
– Păi așa întreabă, nu te repezi că de ce nu ți-am spus… Om vedea noi;
un an de zile pâ nă mă fac eu ^ănătos^n-o_ £ăjnurimi-
– Păi dar, te repezi la pământ, ce-ți pasă ție! Ai uitat că ai doi copii care
umblă cu spinarea goală. De doi ani de zile de când umblu cu o singură fustă
pe mine.. Să ieși și tu până la poartă, nu poți să te duci, că râde lumea de
tine! Tot timpul cu gura căscată; una-două, la munte, una-două, aoleo, să
facem bani, aoleo că ăla se duce după porci, o viață întreagă ai alergat ca un
besmetic și când veneai cu banu, hop cu el în buzunarul percitorului… Și-ți
spuneam: „Măăă, nu vezi că degeaba alergi? Ai șase pogoane de pământ, fă
cum a făcut ăla și ăla, vinde și scapă de percitor S> pe urmă dacă poți să mai
faci, mai pui la loc…" „Nuu! Taci, tu-ți raiul
115
mă-tii! Taci, ceara mă-tii!" Acu 'vii la vorba mea și nu mi-e de mine că mă
lași despuiată, dar te-ai apucat să faci copii!
– Și tu ce vreai se fac acuma? întrebă omul uitându-se ascuțit la femeie.
– S-a mai îmboln ăvit lumea și nu și-a vândut pământul. A stat omul aca
$ă, a mai mâncat un ou, a mai tăiat un pui și dacă a avut zile, a trăit!
– Da, las' c ă știu eu!… Tot așa s-a uitat și alde Florea lui Gogoașă la
pământ. „Eu, mă? striga. Decât să ajung ca alde Țugurlan fără pământ și să
râdă lumea de mine, mai bine la cimitir." Pe urmă se ruga de muiere să-i
bage pumnii pe beregăți…
Anghelina se îmbrobodise strâns și se așezase pe pragul prispei. Gura\
ei frumoasă era încleștată și crâncenă. Stătea cu gâtul înțepenit și se fereai
să-și privească bărbatul. Vasile Boțoghină simțea cum nevasta lui se stă –
pânește să nu țipe.
– Eu î ți spun una și tu îmi dai zor cu Florea lui Gogoașă.
– Păi tu ai uitat, fa, ce-a pățit Măria lui Turcin astă-toamnă? Vreai să mă
duci la cimitir? întrebă omul plin de mânie. Cu ce mă duci, fa, la cimitir? Nu
tot trebuie să vinzi?
– Vorbe ști parcă ai fi proasta în târg, răspunse Anghelina tăios. Mai bine
nu m-ai fi luat, dacă n-ai fost în stare de-o casă! Parcă am fost din alea care
să-ți puie sula în coastă să-i cumperi marchizet și pantofi de lac. Toate iernile
cu gura căscată pe la munte și nemâncat și nedormit. Cum să nu te
îmbolnăvești? N-am să uit pân-oi muri iarna de-acu' trei ani, când; ai pus
porcu în căruță și te-ai dus de l-ai dat! Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?!! Stăteai cu
banii doldora și când venea ăla, fonciirea, fonciirea, te uitai ca blegu, nu
puteai s ă-l dai afară pe poartă. Ai lui Moromete nu plătesc cu anii și trăiesc și
nici pământ n-au vândut…
– Fă, tu nu vreai să taci odată din gură? strigă omul nestăpânit. Când ți-oi
da una acuma îți mut fălcile în partea ailaltă. Ce-ai fi vrut să fac, fa, ce-ai fi
vrut să fac? Să-l las să-mi ia țoalele și brișcă din bătătură?
– Să nu te fi îmbolnăvit să fi vândut din pământ și să nu fi alergat ca
besmeticu toată iarna. Acum erai sănătos și n-ai fi avut nevoie să vinzi trei
pogoane. Așa a făcut toată lumea.
– Așa a făcut toată lumea?! Ai uitat, fa? Tâmpito! (Că mai bine nu ți-ași
mai zice!) Cu ce-am cumpărat în vara aia plugul și rarița? Că doar nu mă
duceam la munte ca Bălosu, să mă îmbogățesc!
– Da, te-ai repezit s ă cumperi plug nou, în loc să mai aștepți cum au făcut

unii, și au luat când se mai ieftinise…
– Și cu ce aram, fa, că-ți dau una acuma?! Ce ce aram?
– Da' lumea ailalt ă cu ce ara?
– Care lumea ailalt ă? Care lumea ailaltă, fa, prăpădito?! Lumea ailaltă!
Care n-a cumpărat, a avut de bine de rău un plug vechi. De unde era să iau
eu un plug vechi? Tu nu vezi, fa, că ești proastă de dai în gropi? Și
116
acuma ce vrei? Ti-e fric ă de pământ? Tu auzi, fa? Uită-te la mine, n-auzi,
Anghelino?! Al dracului să fiu dacă dau o brazdă. Am să stau aici până o să
cad pe brânci și atunci să vedem ce-ai să te faci. Să vedem cum ai s-o duci.
Eu mă duc la cimitir, m-am săturat de atâta alergătură, dar să vedem ce-ai să
faci tu! Cum ai să trăiești tu, singură. Să te văd! Atunci să vedem ce ai să
faci!
Omul t ăcu, zvârli cu unghia piciorului o fărâmă de mămăligă storcoșită
alături de el și după un timp începu din nou:
– Că de ce am muncit și am alergat! Ce-ai fi vrut să fac? Să stau de
pomană și să înjur ca alde Tugurlan? Am muncit cât am putut. N-oi mai putea
munci, la cimitir e loc destul! Mă duc acolo și mă odihnesc și să te văd pe tine
ce-ai să faci! Că dacă muncești, e rău, dacă nu muncești, e mai rău!
– Vezi c ă ai luat-o pe urmele Măriei lui Turcin, mârâi femeia. Măria lui
Turcin vorbea tot așa: „Eu o să mor și o să mă odihnesc la cimitir, dar să
vedem ce-o să facă Turcin fără mine".
Vasile Bo țoghină, al cărui glas se tot înmuiase până acum, ridică fruntea
atins și mârâi și el (asemănarea cu Măria lui Turcin îl scosese din sărite):
– Când ți-oi da una, Anghelino!… De ce am luat-o pe urmele Măriei lui
Turcin? Păi bine o să fie de tine, raiul mă-tii, când ai să rămâi singură?!
– Ce tot îi dai zor cu cimitirul? strig ă Aughelina înfuriată. Una-două, la
cimitir! Mă duc la cimitir! Du-te la cimitir, dacă nu mai ești în stare să trăiești!
Uimit de glasul nemilos al nevestei, omul r ămase cu ochii holbați la ea,
neștiind ce să răspundă. Stătea moleșit pe prag și răsufla încet. Vru să mai
spună ceva, dar simți parcă zădărnicia vorbelor și tot atunci o liniște adâncă
ai fi zis că îl atinse ca o răcoare și în același timp ca o deznădejde. Această
nemișcare a omului se pare însă că înfurie și mai rău femeia: «*
– Se duce la cimitir! Mare brânz ă că te duci la cimitir! Nu striga tot așa
Măria lui Turcin? „Să vedem ce-o să facă"…
Repetarea acestor cuvinte turbur ă pacea omului într-o clipă și el n-o lăsă
să termine; sări drept în picioare și fără să mai facă vreun pas se îndoi ca o
prăjină și o plesni pe femeie peste cap cu toată puterea. El făcu setos „ha" și
se lăsă tremurând pe pragul lui, roșu la față:
– Raiul m ă-tii, nu vreai să taci din gură?!… J^
Anghelina se înghemui lâng ă tocul ușii și nu mai suflă. După un timp ea
ridică ochii și se uită cu ură la bărbat.
– Nu- ți vine neam să taci, lovi-te-ar buba, mormăi omul gâfâind. Parcă ai
fi Guica lui Moromete! Ce vreai, fa, ai? Ce te-a apucat? Eu spun că să vând,
să scap de belea, ea că nu, că ce-au să facă copiii! Eu spun că
117
n-am s ă vând, ea că am luat-o pe urmele… Ni așa, ni așa! Atunci ce
vreai, fa? Ești nebună! Spune ce vreai? Vorbește! Ai amuțit? Spune, fa, n-
auzi, ce-ai vrea tu? Ai surzit?
Femeia t ăcea înghemuită în colțul pragului, cu fața ca de piatră, și nu se
vedea că are de gând să mai scoată vreun cuvânt, lucru care îl stârnea acum

pe bărbat din ce în ce mai mult.
– Fă, tu n-auzi ce spun eu? Vorbește, să auz ce vreai tu. Cam ce te taie
pe tine țeasta. Că de vândut când veni vorba o luași de la moș Adam, că de
ce-am plătit fonciirea, că de ce-am cumpărat plug… Da, așa o fi! Nu e bine să
dau din pământ, rămân copiii pe drumuri… Bine, nu mai vând, vorba ta, dacă
am zile scap! Păi nici așa nu taci din gură! Ce vreai tu să fac? Spune! Ori
acum ți-a luat moartea glasul, prăpădito! Mă faci să mai dau și în tine, parcă
nu-ți ajunge că ai ajuns ca o lăiață! Ce să-ți fac eu? Că ai văzut și tu cum am
muncit! Nu mai bâzâi degeaba că nu te-am omorât! De ani de zile nu ne-am
mai certat și taman acuma te găsiși, când… Fă, tu n-auzi să nu mai plângi
degeaba? Lasă. Sunt alții care au ajuns mai rău ca pe vremea ciocoilor. O să
mă fac sănătos și atunci o să știm ce să facem! Fă, tu n-auzi că vine Irina și
să nu mai plângi?
Poarta de Ia drum zdr ăngăni și fetița, cu umărul ei puțin ridicat, se
apropie în goană de prispa casei.
– Mam ă, ieși afară! strigă ea îmbujorată de bucurie. Hai că vin călușarii:
s-au oprit la Iocan și joacă acolo…
XXVII
între prânz și seară, Birică se îmbrăcă de horă și se duse să-l
întâlnească pe Nilă al lui Moromete.
înainte de asta, îns ă, se petrecu acasă între el și ai lui ceva neobișnuit.
De obicei, duminica dup ă-amiază, când se îmbrăca să se ducă în sat,
aproape toată familia lua parte la plecarea lui. Nu se știe când și în ce fel se
stabilise în familie că decât să iasă toți în lume și să se facă de râs că sunt
rău îmbrăcați, mai bine să iasă unul, bine îmbrăcat, iar ceilalți să stea și să
nu se ducă nicăieri.
Birică îndura rău situația lui de flăcău mai mare între frați, deoarece toți îl
așteptau să se însoare. Nimeni nu suflase niciodată nici un cuvânt despre
acest lucru, dar seara, când Birică se întorcea și le găsea în dosul porții pe
cele două surori, înțelegea că ele au stat acolo tot timpul și că nimic altceva
n-au făcut decât să stea și să se tot uite peste gard cum se scurg spre horă
fetele de seama lor. Totuși, Birică avea niște surori vesele și răbdătoare.
Sufereau nițel duminica și apoi uitau.
118
Când fusese militar, ele avuseser ă grijă să-l facă să nu simtă așa de mult
asprimea cazărmii; îi trimiteau mănuși și ciorapi, îi scriau des, îi spuneau „ale
tale surori Ileana și Gheorghița și părinți și frați care te dorim în tot
momentul"…
Dar ele nu se schimbar ă nici după ce se făcură mai mari, adică nici după
ce Birică se întoarse din armată și le găsi gata să iasă în lume. în multe
familii ieșirea în lume dădea naștere la certuri cumplite, dar surorile lui Birică
păreau să fi descoperit ele ceva deosebit… Erau foarte vesele și îl găteau pe
fratele lor cu haz mare, numai ele știau de ce râdeau, îi călcau hainele, îi
periau ghetele și aproape de fiecare dată îi făceau în necaz că nu știe să ia
batistoare de la fete.
Cu timpul îns ă veselia surorilor începu să-l apese pe Birică. Surorile se
lăsau pe ele la o parte până într-atât încât cu adevărat nu puteau ieși nici
măcar până la poartă; aceeași fustă veche, aceeași bluză arsă de soare și
cârpită, „Nene, spuneau ele, ce zici de mătasea asta? Să-ți facem din ea
niște piepți la cămașă, că nouă tot nu ne-ajunge!" Sau: „Nene, din lâna asta
să-ți facem mai bine o flanelă!"…

Mai bine!
Când le auzea a șa, lui Birică îi venea să plece din sat, să se ducă nu se
știe unde, să muncească nebunește câțiva ani și să se întoarcă plin de haine
și de lucruri frumoase pentru surorile lui. Ținea la ele cu o durere pe care cu
greu și-o ascundea prin cuvinte aspre, gonindu-le de Ia muncă, muncind el
mai mult sau ridicându-se supărat de la masă și lăsând pentru ele bucățica
mai bună.
Astăzi însă, în timp ce se îmbrăca, băgă de seamă că ele lipseau și nici
frate-său nu era acolo. Numai cei doi gemeni mai mici stăteau pe pat și se
uitau cu ochii strălucitori la cămașa lui cu piepți de mătase, gata să sară să-i
aducă apă să se spele, să-i țină oglinda sau cureaua să dea briciul pe ea.
Birică era tăcut și galben la față. Tocmai se încălțase și își trăsese
pantalonii, când mama lui intră în odaie.
– Biric ă, spuse ea, fetele și tat-tău sunt supărați pe tine. Aseară și azi-
noapte n-ai dormit și n-ai mâncat nimic… Noi n-am vrut să-ți spunem, dar ce
cauți tu la aia a lui Bălosu? Noi am zis de la început că n-o să iasă bine, că
n-o să vrea Polina să vie în casa asta cu atâția frați… Maică, Birică – și
deodată mama, văzând chipul palid al feciorului, izbucni în plâns -las-o,
maică, nu te mai duce… însoară-te cu o fată pe potriva ta… Ai să
, găsești tu o creștină…
Mama nu mai putu vorbi și ieși din odaie. Intrară fetele.
– Ce e, Biric ă, fir-ar a morții de minte pe care o ai tu! spuse cea mare
mânioasă și jignită. De-aia muncim noi și ne căznim, să te vedem pe tine
119
strigând pe la por țile lui Bălosu? Ce-ai avut aseară de-ai strigat și-ai
înjurat ca un țigan? Numai asta n-ași fi crezut-o, să ne faci de râsul lumii!
– Parc ă nu mai sunt alte fete! spuse și cea mică, roșie de necaz, între
timp intră și tatăl și se făcu o clipă liniște. Văzând că tatăl nu
zice nimic, fata cea mare în țelese că poate să-i dea ea mai departe.
– Nu e vorba c ă nu mai sunt fete! spuse ea rezemându-se de marginea
patului și ținându-și pleoapele peste ochi. Nu e vorba de asta. Avea o
expresie înțepenită și parcă spunea ceva învățat pe dinafară. Acest ceva însă
era deosebit de necruțător și toată lumea, chiar și Birică, o asculta în liniște și
tăcere, așa cum în liniște și tăcere se asculta ploaia sau vântul. Aia care e,
să fie! reluă ca după o clipă. Dar dacă nu e, ia-ți gândul și vezi-ți de treabă,
că d-aia ești flăcău! Muncim cu toții aici ca să trăim cum e bine, să nu zică
lumea că alergi după ea din pricina pământului.
– Așa zice lumea! spuse tatăl cu un glas limpede, uitându-se o clipă
neclintit la feciorul său.
– Dar nu e vorba numai de lume! continu ă fata după ce tatăl își termină
uitătura sa. Fiindcă dacă Polinei îi place, dă-o morții de lume, n-o să te apuci
să lași pe cine îți place din pricina lumii! Dar ai umblat destul după ea, reluă
fata cu un glas și mai înalt și mai aspru și mai îndârjit, și nu mai spuse nimic,
încheie aici.
– Să mai umble și ea după tine, dacă îi place, spuse cea mică,
ambițioasă, dar mama se răsti acum la amândouă fetele:
– Ho, ajunge! Nu v ă e rușine? E frate-tău mai mare!…
îi părea rău. Asemenea lucruri erau neobișnuite la ei. Era neobișnuit să
se amintească de ce o anumită faptă era bună sau rea; aceasta trebuia să se
știe.
Dar tat ăl socoti că dacă acest lucru s-a petrecut, atunci să se meargă

până la capăt.
– O fi el mai mare, dar a f ăcut armata degeaba. Un flăcău… Dar mama
socoti totuși că era destul.
– Ho! ajunge și tu! îl întrerupse ea. E flăcău, știe el ce face.
– Ce mai la deal și la vale, ținu totuși să încheie tatăl. Birică! îl strigă el
pe fecior.
– Ce vreai?
– Tu vezi cum tr ăim noi! -Văd.
– Uit ă-te la fetele astea.
Dar Biric ă n-avea nevoie să se uite. Fetele totuși se lăsară parcă văzute,
rămaseră neclintite una lângă alta, desculțe cum erau, cu fustele și bluzele
lor care nu mai aveau culoare, cu brațele puternice, arse de soare, strânse la
piept; stăteau astfel cu pleoapele peste ochi și arătau nespus de mândre
120
și de frumoase. „Astea suntem, păreau să spună. Sărace și curate; și
niciodată n-o să murim după vreunul fiindcă ar avea pământ. Cui îi place!
sfidau ele parcă niște flăcăi închipuiți. Și să știți voi că nu puțini vor fi flăcăii
care să alerge după noi când o s ă ieșim în lume".
– Vorbi ți degeaba, spuse Birică posomorât. Nu eu am alergat după ea. Se
gândi o clipă și continuă: Aseară n-am știut, că nu m-ași fi dus… A ieșit Tudor
Bălosu și m-a înjurat!
– Bine ți-a făcut! afirmă tatăl, dar săriră cu gura pe el să tacă. Birică
continuă:
– De ce s ă mă înjure?! L-am înjurat și eu.
î încheie, astfel și nimeni nu mai zise nimic. Birică se întoarse la
oglindă , I să termine cu îmbrăcatul. Acum, surorile rămaseră să-l petreacă.
Cea mică
îi peria haina în timp ce cealalt ă căuta ceva în chichița lăzii. '' – Na,
dă cu astea, spuse ea punându-i înainte o cutie mică de cremă
și o sticluță cu parfum făcut de ea în casă din levănțică și alcool.
Birică își puse cravata, sora cea mică îi ținu haina, se pieptănă și se '
parfumă, după care ieși pe poartă petrecut de privirile familiei și ale
vecinilor. Costumul negru și cravata nu-i stăteau rău, spre deosebire de „
alți flăcăi pe care hainele orășenești îi făceau de nerecunoscut.
XXVIII
în drum spre Morome ți, Birică se luptă din răsputeri să alunge supărarea
pe care i-o pricinuise tatăl său. Acesta îi vorbise ca și când el, Birică, ar fi
uitat vreo clipă felul cum trăiesc ei. Ce-a vrut să spună? Că surorile lui… Era
de neînțeles! Doar știa că trebuie să se însoare cât de curând, să lase drum
surorilor, știa totul, ce rost avea să-i reamintească?!…
Având o stare turbure de nemul țumire și ură împotriva nu se știe cui și de
pornire necruțătoare contra Polinei care îl zăpăcise cu dragostea ei, Birică
ajunse pe ocolite în fundul grădinii Moromeților – nu vroia să fie văzut de ai lui
Bălosu – îl strigă pe Nilă printr-un șuierat scurt și se așeză să-l aștepte. Era
hotărât s-o vadă acolo pe Polina cu orice preț și, dacă s-o putea, să-i ardă
câteva… Gândea că ea nu se purtase cinstit…
– Tu e ști, Birică?
– Nil ă, hai că vreau să vorbesc ceva cu tine, spuse Birică în șoapta
groas ă.
Nilă se așeză greoi și nu mai zise nimic. Se vedea după fața lui că

bănuiește despre ce e vorba. Birică nu mai zise nici el nimic.
Stăteau sub un dud bătrân și tăceau. Nilă se gândea și Birică aștepta.
Deasupra lor câteva păsărici se certau pe o cracă și țopăiau cu piciorușele
121
lor sub țiri ca firul de iarbă. Era cald și liniște, în aer nu se simțea nici o
adiere. Pe o cracă mărginașă câteva frunze late ale dudului începură să
pâlpâie slab, dar obosite se stinseră în nemișcare. Peste sat zgomotele erau
parcă înnăbușite chiar de la început, parcă se dormea în aer. Obosit și parcă
mâhnit, Nilă se uită țintă la prietenul său.
– Vreai s ă vorbești cu Polina?… Să-i spun Titei s-o cheme?…
– Spune-i!
Nilă se ridică ceva mai vioi și vru să se îndepărteze, dar Birică îl opri:
– Nil ă, șopti el mohorât. Adu și o măciucă…
Nilă se posomorî, nu înțelese dintr-o dată, apoi se împotrivi slab: – –
Lasă, mă, ți-e frică de Victor?
– Nu, dar s-o am aici! mai spuse Biric ă.
Nilă se întoarse cu Tita, care și ea înțelese când îl văzu pe Birică lungit
sub dud. Dar parcă nu vroia să se ducă.
– Vreai s ă vorbești cu Polina? întrebă ea. Arăta supărată. Să-i ia moartea
cu neamul lor! spuse ea așezându-se. Nu știu cum o fi Polina, dar Victor, mă
gândesc ce proastă am fost! Guica mă făcea de râs că ași vrea eu să mă
mărit cu Victor! Și Victor sta acilea și nu zicea nimic… Nu mă duc eu la gardul
lor! mai spuse Tita furioasă. O să creadă că strig să mă vadă el.
– Las ă, Tito! Du-te! șopti Nilă.
– Nu m ă duc. O s-o trimet pe Ilinca! răspunse Tita și vru să se ridice, dar
taman atunci Ilinca o strigă din curte și apoi glasul ei se apropie de grădină și
o strigă iar:
– Tito, unde e ști? Hai că trec călușarii!
Se auzea într-adev ăr în liniștea satului cum se apropie cântecul
lăutarilor. Birică, Nilă și Tita ascultară. Deodată se auzi strigătul prelung al
mutului, urmat de țipetele ascuțite ale muierilor și fetelor.
– AbreaaaaaauL.
Tita se ridic ă, Nilă vru să se ridice și el, dar se uită la prietenul său:
– Hai s ă vedem călușarii!
– Dă-i dracului de călușari că-i vedem noi pe urmă… Te gătești și
mergem pe urmă după călușari! răspunse Birică.
– Hai, Tito, du-te odat ă și spune-i Ilinchii, dacă tu zici că nu te duci! se
supără Nilă.
» Tita plec ă, dar Ilinca întârzia să se arate. Călușarii se opriseră undeva
Toarte aproape și țipetele de spaimă vesele ale muierilor și fetelor nu mai
conteneau.
– Ia hai, m ă, până la drum, să vedem unde joacă! nu-și putu stăpâni Nilă
nerăbdarea.
122
Se ridicar ă și se întâlniră cu Ilinca. Venea fuga să le spună că n-o poate
chema pe Polina fiindcă s-au oprit călușarii la ei, și Polina e în casă, se
gătește.
– Hai acolo! se hot ărî Birică.
Lumea umplea toat ă curtea lui Bălosu. Nu era loc și năvăleau pe prispă
și în grădină, în spatele casei Moromeților. Copiii cățărați pe garduri
urmăreau mutul, gata să țipe și s-o ia la goană. Bălosu deschisese poarta

spre șosea și, cu toate că împrejurimile casei erau înțesate, cea mai mare
parte din lume rămăsese afară.
Birică și Nilă se înghesuiră prin grădină să ajungă mai aproape. Birică îi
spuse Ilinchii să se strecoare ea până lângă prispă și când o ieși Polina să-i
spună să vină după căluș sub dudul din fundul grădinii. El căuta totuși , să se
apropie de călușari, s-o vadă pe Polina când o ieși. Avu noroc cu mutul, care
se repezi în mulțime urlând și lovind cu sabia lui roșie să facă loc călușarilor.
Ținu piept navalei înapoi și se împinse aproape de tot în față fără să ia în
seamă lovitura pe care o primi de la mutul furios. 41 Tocmai se începea
vestitul joc și călușarii se strigau unul pe altul să ^ se adune: hăp! hăp! hăp!
Se aliniară în mijlocul bătăturii cu fața spre pridvorul lui Bălosu și îl așteptară
pe mut să dea semnalul. ,
Tudor B ălosu cu muierea și cu Victor ieșiseră în pridvor, Victor stătea în
picioare, îmbrăcat într-un costum gri, cu cravată în dungi roșii la cămașă
galbenă de mătase, cu capul gol și pieptănat lins. Arăta cam spălăcit la față,
dar era distins îmbrăcat și țeapăn. Tudor Bălosu și muierea, gătiți și ei de
sărbătoare – Tudor Bălosu purta vestă neagră peste cămașă albă cu mâneci
bogate, Aristița rochie de catifea albastră – stăteau pe scaun . avându-l pe
Victor între ei. Nu oricine putea primi călușul, care ținea mai bine de un ceas,
și felul cum stătea Victor în picioare și se uita în jos la mulțime dădea de
înțeles tocmai acest lucru.
– Mă, șeful ăla al călușarilor! strigă el, și când acesta se apropie de .
Victor, Victor îi spuse: Jucați călușul întreg! lucru care plăcu la toată
lumnea, fiindc ă numai la Aristide și la câțiva din sat se juca în întregime
acest joc rar. Aristița Bălosu părea mai retrasă și mai puțin mândră, și se uita
din când în când spre tindă așteptând-o pesemne pe Polina, care întârzia.
– Mutule! strig ă șeful călușarilor spre mut. Mă, Abreau, treci încoace!
Mormăind, Abreau se apropie cu oala în mână și se opri în fața
călușarilor aliniați.
Nu era mut și nu-l chema Abreau, îl chema Costică Giugudel și rostul lui
ca „mut" în jocul călușarilor părea să fie al unui regizor sau director de scenă.
în timpul jocului lovea groaznic cu sabia călușarii care oboseau sau jucau
prost, iar clăușarii erau legați prin jurământ să nu se supere și să nu întoarcă
loviturile, ci doar să se apere cu frumoasele lor ciomege
123
la care aveau lega ți clopoței. Călușul ținea trei zile, de Rusalii, și istovea
cumplit pe călușari, căci era un joc cu atât mai frumos cu cât ritmul său
ajungea mai încordat și mai intens.
Când speria și stropea cu ouă clocite muierile și copiii, mutul mormăia ca
un urs sau urla ca un taur: aabreau! Purta o fustă murdară și zdrențuită sub
care ținea ascuns falusul de lem n. Era boro școit pe mâini și pe față cu roșu și
arăta înspăimântător.
Abreau se gr ăbi să facă așa-numita numărătoare, trecând de la un
călușar la altul și mormâind nu se știe ce în dreptul vreunuia pe care îl știa
mai slab. Se trase înapoi și se stropși la ei poruncitor:
– Hăp-șa!
– Hăp-șa! răspunse șeful călușarilor care apoi își întoarse fața de la mut
și porni la pas, în tactul muzicii, ocolind în cerc cu jucătorii în urma lui. Toți
aveau clopoței la picioare, la ciomege și la fes, betelii și caftane roșii. Erau
oameni din sat, dar erau de nerecunoscut, arătau deosebit de frumoși în
această îmbrăcăminte a lor. Jocul lor stârnea în sat o încântare aproape fără

margini; era singurul joc care avea rigoarea lui veche: nu se putea juca decât
în formație, în costume, cu mut și cu încă ceva care era greu de găsit și de
păstrat și anume un conducător neobosit și mai bun decât toți ceilalți care „să
știe călușul", adică să țină minte numărul și ordinea figurilor de joc. La a patra
măsură șeful întorcea fața spre jucători și striga chemarea: hăp-șa! la care
ceilalți, la măsura următoare, răspundeau în același fel. Din ce în ce însă
chemarea șefului se lungea ca o rugăminte și în același timp ca o poruncă,
până ce, deodată, el se întoarse cu totul spre jucători, ridică ciomagul
deasupra capului și strigă aspru:
– Hăp-șa!
– Hăp-șa! i se răspunse și intrară în plin căluș, șeful jucând în fața lor,
mergând de-a-ndăratelea și strigând mereu, în tactul trepidant al muzicii,
aceeași chemarea
\ – Abreaaau! izbucni mutul și se repezi cu sabia roșie în mulțime, care la
vederea lui se năpusti îndărăt cu strigăte sălbatice de veselie și spaimă.
Mutul scoase falusul de lemn și gonind și mormăind bestial de-a lungul
cercului din jurul călușarilor începu să toarne peste el lapte și să spargă ouă.
Fără să se fi uitat spre pridvor, Birică simți că Polina a ieșit din casă și
întoarse capul într-acolo luptându-se cu mulțimea care îl înghesuia. O văzu
pe Ilinca apropiindu-se. Polina stătea în spatele maică-sii, în picioare, cu
brațele strânse la piept. Văzând-o, Birică uită pentru o clipă totul și
înverșunarea se topi în el ca și când n-ar fi fost. Ea arăta veselă și liniștită, și
când Ilinca lui Moromete se apropie și îi șopti la ureche, Polina dădu din cap
că a înțeles și continuă să rămână veselă, cu fața spre călușari.
124
Buimac, neîn țelegând, flăcăul nu mai putu sta la călușari și se retrase
spre grădină. Se duse sub dudul Moromeților și se întinse în iarbă cu fața în
jos. Stătu acolo singur, așteptând spargerea călușului, care părea să nu ^se
mai termine. Strigătele animalice ale lui Abreau, țipetele și râsetele ascuțite
spintecau aerul până departe, iar printre ele, neîncetat, ritmul clopoțeilor,
chemarea încordată a călușarilor, hăp-șa!, uneori istovită și lungă, hăp-șa și
mereu în tactul rigid și intens al viorilor. Când în sfârșit muzica încetă și se
auziră strigătele de astă dată răzlețe, hăp! hăp!, Birică sări în picioare. Viorile
însă începură din nou. Uitase că după căluș flăcăii și fetele jucau și ei horele
lor mai domoale.
Se întinse la loc în iarb ă din nou mohorât și înverșunat, dar deodată
tresări. Polina deschidea poarta grădinii și se apropia. Nu mai arăta veselă,
dar nici nu se putea spune că ar fi îngrijorată de ceva. Se apropie totuși cu
sfială de flăcău și când se opri îi dădu bună ziua.
– Bun ă ziua, Birică! îi spuse și avu o sticlire ciudată în ochi, când îl văzu
cum arăta și cum stătea întins în iarbă.
Birică se ridică încet și se dădu după copac. Polina veni după el. Se uita
la el drept, cam de sus și aștepta.
– Ce e, Biric ă? îl întrebă.
Era frumoas ă, cum stătea înaintea lui cu fața aproape. Avea un obraz
alb, bărbia rotundă și curată. încă de tinere unele fete aveau pe chipul lor
ceva muieresc. Polina nu avea, și nici nu se vedea că va avea curând, cu
toate că împlinea douăzeci de ani. De obicei ținea pleoapele peste ochi și
numai Birică îi cunoștea privirea vie, strălucitoare, umbrită totuși de ceva
tainic care nici ea nu părea să știe ce ascunde. Acum se uita la el cu privirea
aceea.

– Ce vreai, Biric ă? îl întrebă ea din nou și arăta parcă grăbită să se
întoarcă la căluș.
– Va s ă zică, Polino, eu fluier la tine și tu îl trimiți pe tac-tău să mă înjure!
spuse Birică întunecat.
Polina nu r ăspunse și nu se clinti.
-Te m ăriți, ai? spuse el, de astă~3~ată cu un glas tărăgănat de încordare
și amenințare. Dumnezeul tău că n-am știut eu cine ești! exclamă el acum cu
o durere vie și se uită la ea crunt, gata s-o plesnească.
Ea nu se feri, ceea ce îl f ăcu pe flăcău să se abțină:
– Și nu puteai să-mi spui mai dinainte? Să-mi fi spus că nu-ți mai place și
te…
– Păi, ți-am spus, zise fata.
– Când?
– Joi dup ă Paști!
125
„Joi dup ă Paști" era o batjocură, adică niciodată. Ea îi spusese totuși
ceva atunci la început când el adusese vorba de însurătoare.
– Joi dup ă Paști, nu ții minte? repetă ea batjocoritor. Și pe urmă ce,
trebuie să-ti spun ție cine îmi place? Pe cine îmi place pe ăla îl iau.
Birică o plesni peste față cu toată puterea. Ea țipă înăbușit și își duse
brațele la ochi, dar nu se clinti din fata lui. Fiindcă el nu mai dădu, își
descoperi ochii. Ardeau.
Birică o văzu și rămase nemișcat sub privirea ei, sumbru și necruțător.
Dar ea nu clipea și o umbră de spaimă și un fulger de bucurie licăriră în
privirea lui.
– Ei, te-ai r ăcorit?! murmură fata. Birică înghiți greu de câteva ori. Gâfâia.
– Hai, Biric ă, nu fi supărat! repetă fata, de astă dată cu sfială și teamă. Nu
fi supărat pe mine, că mi-a fost frică de tata și d-aia n-am ieșit. Eu credeam
că tata știe de tine, dar el a aflat abia alaltăieri… Stai să vezi cum s-a
întâmplat…
– De ce nu mi-ai trimes vorb ă? o întrerupse Birică mânios. Să mă fac eu
de râsul lumii la poarta voastră!
– Biric ă! se rugă Polina cu o voce diferită de a lui, șoptită și fierbinte, și el
începu s-o asculte posomorât și îmblânzit, pe chip cu o expresie care arăta,
înainte ca el să fi știut, că se afla din nou sub puterea simțirii care o stăpânea
și pe ea.
Era glasul ei cunoscut, glasul ei care îi aprinsese inima. Surorile lui, care
îi ceruser ă să fie necruțător cu ea, nu cunoșteau acest glas, iar părinții ei,
care vroiau s-o mărite cu altul, nici ei nu-l cunoșteau.
XXIX
Tudor B ălosu cel puțin nici nu se gândea în clipa aceasta la ea. Pentru el
măritișul Polinei se și terminase. Stan Cotelici avea douăzeci de pogoane de
pământ și hotărâse în mintea lui – deocamdată nu știa nimeni de acest lucru –
să-și mărite fata fără zestre și anume cu obligația scrisă din partea ginerelui
că renunță la ea, ceea ce însemna la urma-urmei înzestrarea pe socoteala
ginerelui, lucru greu de înfăptuit, dar acum nu se gândea la asta. în timp ce
călușarii jucau și lumea se înghesuia în curtea lui mică, Tudor Bălosu
constata încă o dată că locul din spatele casei lui Moromete îi trebuia ca
aerul. Nu se mai gândea nici la Boțoghină, socotea afacerea încheiată, se
întreba mereu ce anume ar fi de făcut să pună mâna pe locul Moromeților și
nu vedea nimic și ura împotriva lui Moromete creștea în

126
el în a șa fel încât își dădea seama că această ură nu se va opri până ce
nu-și va împinge curtea până sub casa aces tuia.
Starea aceasta nu-l p ărăsi până seara, și la masă abia băgă de seamă
că Polina întârzia de la căluș. După masă însă, cineva, o muiere, strigă la
poartă și îi spuse Aristiței că a auzit că Birică ar fi furat-o pe Polina. „Așa o
fi?" se interesă muierea. Aristița răspunse de formă că astea sunt vorbe, dar
se întoarse în casă înspăimântată și îi spuse bărbatului ei care, auzind,
scoase .un răcnet de furie. Victor înjură de astă dată fără nici o eleganță și
strigă: „Hai, tată!" și ieșiră amândoi din curte cu ciomege groase în mâini.
Nici nu se gândeau c ă Polina ar fi vinovată de altceva decât de faptul că
e proastă și s-a lăsat amenințată de cel care a furat-p*-Qa'nd îi spuseseră că
a cerut-o Stan Cotelici, ea nu zise nimic, era deci umpede pentru ei c ă numai
din prostie s-a dus după al lui Birică.
– Vezi, tat ă? Ți-am spus eu că trebuia să-i fi spart capul ăluia aseară
când a fluierat în poartă, zise Victor. N-ar fi îndrăznit el acuma să-i iasă
Polinei înainte.
La Biric ă era lumină în tindă și nimic neobișnuit. într-un fel foarte pașnic,
fetele spălau vasele, iar Birică-tatăl, în izmene, se pregătea să se culce.
Rămaseră cu toți uluiți când, fără să strige sau să dea de veste cu ceva,
Tudor și Victor Bălosu și încă vro doi, rude ale acestora, năvăliră cu
ciomegele în tindă și amenințară să iasă Polina afară:
– Polino, ie și afară de bunăvoie și hai acasă, dacă vreai să nu intru eu
peste tine! strigă Bălosu.
– Iar pe dumneata, dom'Ie Biric ă, dacă te mai prind că-i ieși Polinei
înainte, pe cuvântul meu că-ți dau Ia cap! amenință Victor cu un glas iarăși
elegant.
Numai c ă repede își dădură seama că Birică n-a fost el atât de prost să
tragă acasă cu Polina. Intrară prin odăi se urcară în pod, căutară prin grajd și
grădină…
– Ia las ă, Victore! spuse Bălosu într-o vreme, oprind cercetările. Ia hai
acasă! Hai acasă că s-a terminat, s-a făcut de râs, dumnezeul ei de fată…
Las-o că se întoarce ea, n-avea nici o grijă! dacă n-am s-o omor!
– Nu e vinovat ă ea, tată! spuse Victor cu glasul Iui spălat. Ar trebui să
mergem Ia șeful de post și să-Dar se opri; își dădu și el seama că n-ar fi
izbutit decât să se facă de
râs.
– Ascult ă, Birică, dacă voi credeți că o s-o las eu pe Polina la voi, vă
înșelați! spuse Bălosu în pragul tindei, adresându-se tuturor. Atâta vă spun,
că dacă Polina e proastă fiindcă n-am bătut-o, dumnezeul ei de fată, că
trebuia s-o bat s-o omor, și credeți că o să-i dau pământ, vă înșelați amarnic,
127
încheie el cu ceva din felul elegant de a vorbi al fiului s ău. Dar să ști{i de
la mine, mai spuse în timp ce Victor și ceilalți se îndepărtau spre poartă, nici
o brazdă n-o să-i dau și mai bine ați face să vă duceți acum și să-i spuneți
acolo unde s-a pitit că n-o să mă împac cu voi orice-ați face! Să lase mai bine
fata să vie acasă și să fim oameni de omenie… Atâta să știți, să nu ziceți că
nu v-am spus! Bună seara!
Bălosu se mai liniștise. N-avea îndoială că ai lui Birică l-au înțeles cum
trebuie; să se însoare Birică-fiul cu o fată fără zestre, nu putea fi o glumă
pentru ei.

Numai c ă familia lui Birică nu știa nimic. După ce ai lui Bălosu plecară,
Birică-tatăl rupse tăcerea uimită care stăruia în tindă și porunci:
– Să se ducă cineva și să afle ce e cu ăla; să-i spună să se întoarcă
acasă, dacă nu cumva e nebun!
Fata cea mare se îmbrobodi în t ăcere și pieri grăbită în întuneric, întârzie
cam mult, se întoarse cam după vreo două ceasuri. Ea spuse că a fost la ai
lui Moromete și l-a întrebat pe Nilă. Acesta i-a spus că Birică s-a vorbit cu
Vasile al lui Dumitru lui Nae să stea la ei cu Polina până mâine dimineață.
Fata ar ăta parcă împăcată cu ceea ce făcuse fratele ei. Ba, ceva din
povestea aceasta începea chiar să-i placă.
– Ei, și ai fost la Dumitru lui Nae? întrebă Birică-tatăl supărat de
înfățișarea fetei. Ce te râzi așa?
– Păi râd fiindcă Polina era gătită ca o mireasă, spuse fata veselă, dar
fără să fie ea însăși prea convinsă că asta era pricina veseliei. Am fost la
Dumitru lui Nae și i-am găsit în odaia curată, povesti ea. Erau cu Dumitru lui
Nae și cu fi-său Vasile și cu toții stăteau și beau vin!. ..
Fata izbucni de-a binelea în râs, spre stupoarea familiei.
„Ei, bine c-ai venit, Ileano! m-a luat Biric ă în primire când m-a văzut. Ia
stai tu colea, zice, lângă fratele tău și spune-mi că nu ești supărată pe mine".
„Eu pe tine?!" zic. „Păi da, zice, că azi după-prânz m-ai luat la rost…" „Treaba
ta, zic, ești mai mare! N-o să te învăț eu!" „Ei, ia lasă, Ileano, zice Dumitru lui
Nae cu glasul ăla al lui. Ia lasă", zice.
Fata pufni din nou și se făcu roșie de rușine, dar nu-și putea stăpâni
veselia.
– Ce e cu tine?! se dumiri tat ăl deodată. Ai băut ceva pe-acolo! constată
el cu reproș.
– Să-l ia moartea pe Dumitru lui Nae, mi-a dat cu sila, se dezvinovăți fata,
supărată acum că se făcuse de rușine dintr-un pahar de vin.
Toți înțeleseră că fata n-a mai găsit de cuviință să-i spună lui Birică și
Polinei despre amenințarea lui Bălosu. Ar fi fost zadarnic, n-ar fi izbutit
128
decât s ă le strice bucuria. încât familia se împacă cu ideea că, bine sau
rău, Birică s-a însurat.
în zori se pomenir ă cu Birică și Polina intrând în casă, se treziră și
rămaseră cu ochii mari și fără glas, iar mama abia putut să mai exclame:
– Biric ă, mamă! Iar Polinei: Și tu, Polino!
Se uitau la ei și parcă nu le venea să creadă că doi inși pot arăta atât de
bucuroși, că le poate sta atât de bine unul lângă altul. Surorile cel puțin parcă
se prostiseră cu totul, iar cea mică nu se sfii chiar să rămână mai mult timp cu
privirea asupra Polinei și să spună:
– Ce frumoas ă ești, țață Polino!
– Maic ă, să vă fie cu noroc! se rugă parcă mama, apropiindu-se. Polina îi
luă mâna și i-o sărută; mama o îmbrățișa, dar nu se putu
stăpâni și izbucni în lacrimi. Polina însă era veselă, și la lacrimile soacrei
ea se veseli parcă și mai tare.
– Nu plânge, mam ă, că mai avem și nunta, spuse ea.
Adică dacă era vorba că plângă de bucurie, să plângă la nuntă, când
bucuria o să fie mai mare, și aceste cuvinte sporiră și mai mult bucuria
aceasta de acum, venită parcă pe neașteptate.
129
PARTEA A DOUA

I
în ziua când Achim se preg ătea să ia drumul spre București, de
dimineață căzu o ploaie scurtă și furtunoasă care se porni cu picături rare și
puternice ca de piatră. Pe prispa casei Moromeților stătea un tânăr îmbrăcat
într-o dulamă jerpelită și fuma în tăcere, gânditor, fără să ia în seamă ploaia
care zguduia cerul. Achim se uita nemișcat la el, rezemat de stâlpul
parmalâcului. In curând pământul se acoperi de clăbuci și aerul se încețoșa
ca de toamnă.
Mai galben ca ceara – dup ă bătaia cu pândarul îl prinseră iarăși frigurile –
Niculae ieși pe prispă și se opri între tânărul tăcut și fratele său Achim.
Catrina și fetele, Moromete, Paraschiv și Nilă stăteau și ei nemișcați,
împrăștiați pe toată lungimea prispei și ascultau înfiorați zgomotele
văzduhului.
– Chestiunea asta nu prea îmi vine mie la socoteal ă, spuse Moromete
nemulțumit. Planta are sucurile ei care…
– Mai bine închin ă-te la Dumnezeu să nu dea piatră, îl întrerupse Catrina
înfricoșată că omnul ei cârtea acum împotriva norilor. Tito, Ilinco, închinați-vă
voi, că ăștia…
Dar nu se închin ă nimeni. Din grădină se auzi zgomotul cuiva care vroia
să intre în curte. Era Duțulache. Se ridicase dincolo de poartă cu labele pe
gard și schelălăia; poarta grădinii era prinsă în lanț. Câinele dădu ocol prin
spatele casei, ieși în goană prin grădiniță și străbătu bătătura supărat și
fleșcăit de ploaie, se piti sub streașină mică a grajdului.
– Du țulache, vin, mă, încoa'?! îl chemă Moromete familiar.
C;\- Achime, dup ă ce stă ploaia, pleci? întrebă Niculae cu ochii aprinși,
uitându-se cu dragoste când la fratele său, când la tovarășul acestuia care
stătea tăcut pe prispă.
– Da, plec ăm, îi răspunse Achim.
– Și nu e așa că vă întoarceți taman la toamnă?
– Așa o fi!
130
– Bietul de el, l-a pr ăpădit de tot pârlita aia de Bisisica, murmură mama,
la auzul glasului tremurat și plin de teamă al băiatului. I-e drag și lui să se
ducă la școală, continuă ea. Copiii oamenilor stau cu cartea și el zace aci pe
capul meu și plânge în fiece seară, zise Catrina mai departe, trăgând albia de
spălat sub streașină casei.
– Păi să se ducă, de ce nu se duce! spuse Moromete iritat. Și ce să
caute la urma-urmei? Că de trecut clasa tot nu-l mai trece! Atunci cum? Doar
așa, ca să se afle și el în treabă?!
– Nu e vorba c ă să-l treacă clasa, zise femeia. I-e drag și lui… că toată
ziua stă singur pe izlaz și i-o fi urât…
– Ce-i facem, Paraschive, ce d ăm la caii ăia? zise Moromete luând vorba
femeii din gură.
– Mai sunt ni ște coceni… mormăi Paraschiv.
– Și tu ce faci, Nilă, ce găinezi acolo pe scaun? spuse Moromete din ce
în ce mai iritat. Ia du-te și adu hamurile alea să le mai dregem… Niculae, vezi
unde e sula, ad-o încoace…
– Ilinco, d ă-i sula lui tata, vezi că e pe poliță, deasupra ușii, zise Niculae
fără să se miște dintre cei doi.
– Și zici că să te mai duci la școală! se răsti mama nemulțumită.
– Da' ce, o doare ghearele s ă-i dea sula de pe poliță?!… mormăi Niculae

arțăgos.
în loc s ă se supere, femeia avu un zâmbet ascuns. Asemănarea dintre
copil și tată o izbise în clipa aceea. „Neamul, lovi-l-ar moartea să nu se
stingă!" gândi ea .
După o jumătate de ceas ploaia se opri și Achim scoase oile din obor.
Moromete stătea cu fruntea aplecată în hamuri și cosea. Abia când fiul ieși cu
oile în drum și se întoarse să-și ia ziua-bună, omul strigă de pe prispă fără
să-și ridice privirea din c urele:
– Achime!
Acesta se apropie. Niculae se apropie și el, chipul lui galben se
însuflețise de bucurie.
– Vezi cum îi faci p-acolo! morm ăi Moromete mereu cu fruntea și cu sula
în hamuri. Te lăudai că… Tăcu câteva clipe lungi, apoi, deodată, încurcat și
nemulțumit, ridică fruntea din curele: Soră-mea Guica clănțăne pe la toate
ulucile că nu vă las să vă căpătuiți! înfipse sula adânc și se opri uluit: Auzi?!
Nu vă las eu!
– Ai, m ă, Achime, ce faci? Când mai ajungem noi la București? strigă
flăcăul din d rum.
Moromete î și întoarse privirea spre poartă și observă:
– Ce e, m ă, Cătănoiule?! Crezi că se mută Bucureștiul din loc?
– Hai, nea Ilie, d ă-o dracului! răspunse flăcăul supărat.
131
– Du-te, m ă, și aranjează-te, viu și eu acuma, zise Achim așezându-se pe
prispă lângă tatăl său.
Moromete scoase sula din ham și se întoarse spre Achim:
– Na! f ăcu el. Uitați-vă la ăsta! Ce-o mai fi așteptând?! Ce mai aștepți,
Achime?
Niculae izbucni în râs.
– Tu ce râzi, m ă, ca proasta? se supără Moromete, căruia pesemne că
nu-i ardea de glumă.
Achim se ridic ă de pe prispă și porni spre poartă.
– Vezi c ă peste o săptămână începem secerea, zise Moromete tare, cu
spatele spre drum. Cumpără d-acolo câteva seceri și trimite-le prin ăsta al lui
Scămosu… că n-avem cu ce secera.
– Unde îl g ăsesc eu pe Scămosu? răspunse Achim, oprindu-se din mers.
– întreab ă și tu pe cineva p-acolo: „Mă, unde trage alde Scămosu de la
noi din sat?" și o să-ți spuie! Fiindcă toată lumea îl cunoaște p-acolo! îl lămuri
Moromete sarcastic.
– Hai, Ilie, lovi-o-ar moartea de vorb ă! zise Catrina. Omul pleacă la drum
și tu… Achime, ia-mi și mie o basma, că îmi iese părul prin cap, mi-e rușine și
mie de muieri la biserică… se rugă apoi mama.
– Auzi, m ă, Achime, ce spune mă-ta? zise Moromete dintre hamuri cu un
glas furios. Trimite pentru ea și pentru fetele astea, așa, cam… o duzină de
basmale.
Paraschiv și Achim izbucniră într-un râs, care mamei i se păru nerușinat.
Ea se făcu roșie de mânie și nu putu înghiți batjocura:
– Și ce dacă zic? spuse ea. Zic și eu ca o mamă, care… Moromete
întoarse fulgerător capul spre ea. Catrina tăcu o clipă.
– Ia nu te mai uita! îl înfrunt ă apoi. „Așa cam o duzină de basmale!" îi
imită ea glasul furios și adăugă cu dispreț: Cloșcă! Stă între hamuri și
vorbește! Gu ica al treilea!

Dar Niculae era vesel, și Catrina nu-l mai luă în seamă pe bărbatul ei. Se
uita la Niculae care îi tot sărea lui Achim în spinare, încerca să-i pună piedică
și cum acesta arăta pentru bucuria lui o înțelegere mai mult decât
binevoitoare, Achim chiar promise că dacă anul ăsta Bisisica rămâne
stearpă, are s-o taie la București și are s-o vândă. Ce ciudat era copilul ăsta,
gândea mama despre Niculae. El nu-și ura frații vitregi…
– Niculae! îl chem ă ea mai târziu, după ce Achim nu se mai văzu. Ia-o și
tu prin grădină, vezi să nu bage tat-tău de seamă, și du-te la școală!
Nu pentru c ă taică-său ar fi avut ceva împotriva școlii, dar astăzi, după
cum socotea Catrina, nu l-ar fi lăsat să se ducă la școală, l-ar fi prins pe ie
să-i țină, de pildă, h amurile…
Nu mult dup ă plecarea lui Achim, pe ulița Moromeților fu văzut șeful
secției de jandarmi însoțit de doi soldați cu puștile în bandulieră și de un om
cu capul bandajat. Câinii lătrau nu ca la urs, ci într-un fel deosebit, și anume
așa ca pentru niște oameni-jandarmi. Mare îi fu mirarea lui Moromete când
văzu, dintre hamurile și curelele lui, că șeful secției trece podișca și intră
chiar la el în curte.
Duțulache, care până atunci stătuse liniștit, porni glonț fără să latre și ar fi
sărit în capul șefului dacă acesta nu s-ar fi tras înapoi și nu ar fi închis
repede poarta.
Catrina se sperie r ău:
– Mă! îi spuse omului. ScoaP în sus. Jandarmii! Apoi către fete: Și voi ce
stați? Intrați în casă!
– Ce-ai, fa, cu ele? zise Moromete, v ăzându-și de treabă …
– Moromete, strig ă un glas din poartă, vin' până aici! Moromete abia
acum ridică fruntea și se uită cu adevărat spre drum.
Chipul i se pref ăcu surprins.
– Vin' pân ă aici, Moromete, ce, n-auzi? strigă iar șeful de post, ezitând să
intre în curte.
Moromete î și lăsă fruntea în jos și spuse încet, înfigând sula într-o curea,
ca și când ar fi vorbit hamurilor: „…Pe mă-ta și pe tine, găinarule! Parcă ai fi
mâncat cu mine dintr-o strachină!" Apoi ridică fruntea și răspunse cu un glas
binevoitor, glumeț chiar :
– Acu' de ce m-oi fi f ăcând să mă scol degeaba?! Ce-i fi având cu mine?!
– Moromete, n-auzi s ă vii pân' la poartă?
– Hai, domnule, c ă n-o să te mănânce! De ce mai porți pușca aia în
spinare? Dacă te mușcă îți dau autorizație să tragi în el…
Șeful de post, însoțit de cei doi soldați și de civilul bandajat la cap intrară
în curte și se apropiară de prispa casei.
– Nea Ilie, zise șeful de post oprindu-se înaintea hamurilor, bună-
dimineața!
„Așa!… pe mă-ta de 'oț!" își spuse Moromete în gând, satisfăcut. Apoi
răspunse cumsecade:
– 'Nea ța, domnule Florică! Stați pe prispă! Uite, mai dreg și eu hamurile
astea, că s-au cam prăpădit… mai spuse el, deși nimeni nu-l întrebase ce
face.
– Nea Ilie, unde e b ăiatul ăla al dumitale care a fost duminică cu caii prin
Răteasca? Trebuie să-l iau la post, am primit o reclamație de la moșie. Azi-
dimineață, personal, a venit la mine administratorul și a reclamat… S-a
apucat cu omul ăsta, a băgat caii și oile în ovăzul moșiei,
133

l-a bătut pe pândar până l-a nenorocit și i-a luat și pușca! Acum te-ai
lămurit? încheie șeful de post mai puțin familiar.
– Cine s-a apucat cu omul ăsta? Administratorul? întrebă Moromete după
un lung timp de gândire.
– Moromete, nu te preface c ă nu înțelegi!! zise jandarmul. Moromete nu
mai zise nimic. Se căută prin buzunarul flanelei și scoase
de acolo ni ște praf de tutun. începu să rupă dintr-un jurnal. Stătea
înconjurat de hamuri și nu spunea nimic. După chipul posomorât se părea că
chibzuiește adânc ce trebuie să facă. Șeful de post își pierdu răbdarea.
– Haide, nea Ilie, c ă n-am venit să stau la taifas cu dumneata.
– Mă vezi pe mine tăifăsuind, ori nu ești în.toate mințile?! răspunse
Moromete ieșindu-și și el din sărite.
– Moromete, nu glumi cu mine c ă o pățești! zise șeful de post, strângând
patul puștii și ridicându-se de pe prispă înfuriat. Cei doi soldați strânseră și ei
patul puștilor.
– De ce s-o p ățesc? întrebă Moromete răsucindu-și țigarea. Apoi adăugă:
Ce, m-ai prins cumva furând găinii și apăsă cu un anumit glas pe cuvântul
găini.
– Cheam ă băiatul, Moromete, și nu mai sta cu mine la discuție! zise șeful
de post stăpânindu-se. Eu n-am nimic cu dumneata! Dacă ar fi vorba să am,
întreabă-l pe Nilă, ălălalt băiat al dumitale, să-ți spună cum m-am purtat cu el
la premilitară, când era s-o pățească. Ce dracu, ne jucăm de-a baba-oarba!?
Ei, fir-ar al dracu' de om, te porți bine cu el și el jefuiește moșia… Cheamă
băiatu! Nu-i fac nimic, îi iau declarație și pe baza ei, să se judece cu ăsta!
Moromete prinse sula în mân ă și arătă în spate: șr Du-te la ăstălalt, la
alde Bălosu, sau la alde Voicu Câinaru că și ăia au băieți care se duc cu
vitele.
– Moromete, n-o mai sc ălda, îți spun cu frumosu, zise șeful de post
amenințând. Nu mă face să pun soldații pe urma lui și să spui că sunt om al
dracului. Băiatul dumitale a fost cu caii și cu oile și a intrat pe moșia boierului.
– Nu e boier, e boieroaic ă! observă Moromete.
– Să știi că te dau în judecată și o pățești urât, îl preveni jandarmul. Omul
ăsta nu minte! Crezi că i-a cășunat așa, ca orbul, pe băiatul dumitale?
– Dar ca pe ce i-a c ășunat?! Ca orbul i-a cășunat, nu vezi? răspunse
Moromete căznindu-se să-și lipească țigarea. Cine știe cu cine s-o fi bătut și
fiindcă n-a mâncat destulă bătaie îl taie capul să intre în târla mea, cu șef ul
de post!
134
– Nene, zise paznicul înfumurat, eu n-am nimic cu dumneata. Dar știu că
e băiatul dumitale. Am întrebat al cui este și mi-au spus. Am întrebat și pe
băieți și mi-au spus: „Ai Iu' Ilie Moromete!"
– Ce vorbe ști? bolborosi Moromete absent. Iete-m'! Ai lui Moromete, ai?
Deștept mai ești! Ce-i fi crezând, că numai un câine e ciunt de coadă?
– Moromete, cheam ă băiatul și nu mai discuta! mârâi șeful de post
uitându-se la soldați într-un anumit fel. Ia puneți mâna și căutați-l! ordonă el.
Puneți mâna pe el, că dacă n-am să-i trag o bătaie de-o să…
Solda ții intrară în casă tropăind, iar șeful de post porni spre grajduri, în
drum se mai întoarse spre omul bandajat la cap:
– îl cuno ști, mă?
– îl cunosc și mort, răspunse pândarul apropiindu-se și el de șef să
caute.

– Cum s ă nu-l cunoști, dacă te-a picnit în moalele capului, observă
Moromete vesel. Apoi se supără: în loc să te apuci de muncă, bați câmpii în
bocanci, păzești pe boier!
Moromete nu s-ar fi sup ărat pe pândar dacă în legătură cu moșia nu și-ar
fi adus aminte de discuția de la fierărie și de Țugurlan. Avea dreptate
Țugurlan: prostu ăsta în bocanci în loc să vrea să rupă și el un lot din moșie,
stă și o păzește să n-o fure cineva și trage cu pușca cu sare în copiii
oamenilor.
– Auzi, m ă, prostule, că nici nu știu cum te cheamă! reluă Moromete și
mai supărat. Bine ți-a făcut, dacă zici că te-a bătut, și nu-l mai căuta
degeaba, că a plecat la București; așteaptă-l și tu să se întoarcă. Până atunci
poate că îți mai trage cineva o bătaie!
Jandarmi în curtea cuiva nu putea fi ceva de laud ă. Catrina, de obicei
înspăimântată în asemenea împrejurări, de astă dată stătea în tindă și nu-și
putea înăbuși râsul. De la o vreme, mai ales de duminică încoace, bărbatul ei
avea mereu starea aceasta de nemulțumire și iritare care ei îi stârnea
veselia, o stare ciudată pe care ea o numea suceal ă. Moromete era într-
adev ăr nemulțumit de ceva, dar era parcă nemulțumit mai mult de însuși
faptul că era nemulțumit decât de acel ceva care îi stârnea de fapt
nemulțumirea. Catrina nu-și ascundea satisfacția când îl vedea apucat de
starea aceasta, ea știa ce înseamnă, și se simțea parcă răzbunată.
– Aha! exclam ă ea după ce jandarmul plecă amenințând. Nu mai zici că
suntem noi proaste?! Na! mai zi și acuma! Că ești deștept tu să te cerți
135
cu un pândar! Ooo! exclam ă Catrina ridicând o mână spre cer. Ai umplut
pământul cu deșteptăciunea ta!
Moromete se uit ă uimit la mâna ei și în ciuda iritării care îl stăpânea,
trebui să convină că nevasta lui era reușită.
– Intr ă, fa, în casă! râse el uitând o clipă de starea lui. Vezi să nu-ți înfig
sula asta undeva!
– Desfrânatule, spuse Catrina cu indignare bisericeasc ă. Ești mort după
ședere și după tutun! Habar de grijă n-o să am, să știi! amenință ea. Și intră
în casă triumfătoare.
Știa că n-o să treacă mult și o să le strige, pe ea și pe fete, să se
sfătuiască cu ele, nefiind în stare, sau nevroind, nu se putea ști, să hotărască
singur ce era de făcut.
Dar Catrina amenin ța degeaba: nu se putea stăpâni să nu fie alături de
el. Tot așa se întâmplă și astăzi; când Moromete lăsă hamurile și intră
Z;ă, ea chemă cea dintâi fetele cu glas îngrijorat: Tito, Ilinco! Hai la tată-
tău! Hai, că ce-o să fie acuma fără oi, o să i de capul nostru, o să mâncăm
știr și urzici!
– Păi dar! exclamă fata cea mare supărată. Taci că te găsi grija! Când îl
îndemnai pe tata să-l lase pe Achim să plece, mă făceai pe mine proastă!
– Ho! o opri mama împ ăciuitoare. Ho, că n-o să murim! Trăiește lumea și
fără oi. Mai rău e de tat-tău, că vă duce grija și nu știe nici el ce să facă.
– Ba o s ă-i dau să mănânce numai urzici! se împotrivi Tita intrând în casă
peste tatăl ei.
Paraschiv și Nilă nu erau acasă, plecaseră nu se știe unde. Niculae
fugise la școală. Ilinca intră și ea în odaie și se așeză lângă sora ei. Stăteau
amândouă supărate și potrivnice și păreau hotărâte să nu-i dea tatălui nici o
mână de ajutor. Mama se așeză pe celălt pat, dar nu prea aproape de

bărbatul ei. Ea vorbi cea dintâi și spre surprinderea tuturor începu prin a-l
învinui pe tată de un lucru la care nu se gândise nimeni până acum, și anume
că nu era rău că i s-a dat drumul lui Achim la București, dar de ce trebuia să i
se dea drumul cu toate oile? Nu se putea să fi lăsat aci șapte-opt dintre ele și
să aibă familia ce mânca? Se putea, cum să nu se poată, dar așa se întâmplă
într-o casă unde stăpânul sade toat ă ziua și bea tutun: toate ies de-a-
ndoaselea și toți trag în toate părțile! Cum o să fie bine?!
Ce ciudat lucru! Auzind aceste învinuiri, tat ăl nu numai că n-o opri pe
mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-și fruntea în jos, el parcă chiar
o îndemna să-l învinuiască și mai mult. Ceea ce Catrina și făcu, și încă cu
multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau împreună, față de
copii, această comedie.
136
– Că dacă ne-am învățat cu ele, acum o să fie rău… Mai bine nu le-am fi
luat și n-aveam greutatea la bancă! Numai tu ești vinovat: cu cinci mii de lei
pe care i-am plătit astă-toamnă la bancă cumpăram o vacă și era mai bine și
nici prăpăditu ăla de Niculae nu se mai chinuia cu ele pe izlaz… Că am zis că
din pricina lânii, că vaca dă lapte, dar oile dă și lână… Iar acuma uite că n-o
să fie nici una, nici alta, și fetele astea, râde lumea de ele! Râde Guica!
– Ei, mânca-o-ar p ământul de Guică! spuse Moromete cu fruntea în
pământ.
– Mânca-o-ar p ământul, dar vine colea și te face de râs! i-o reteză
Catrina cu asprime. Vine colea și râde de asta mai mare, că ar vrea să se
mărite cu Victor!
– …Pe m ă-sa de Victor! mormăi tatăl posomorât.
– Pe m ă-sa, pe mă-sa, dar ce-ți pasă ție dacă fata o să rămână aici
nemăritată? strigă Catrina furioasă.
– Ia mai taci din gur ă, mamă, că nu e vorba de măritiș! Dacă e vorba să
mă mărit, și mâine mă mărit! spuse Tita supărată pe mama ei.
Mama t ăcu. Izbutise deci să atragă și spre ea supărarea f etelor.
– Chestiunea st ă în felul următor, începu Moromete cu un glas mai puțin
vinovat decât s-ar fi crezut, totuși prevenitor. Nu e asta care zice mă-ta, se
adresă el fetelor, că dacă e să cauți în satul ăsta – și de astă dată se adresă
mamei – n-ai să găsăști o fată mai vrednică decât Tita. Nu e problema asta!
Și nici că am rămas vara asta fără oi! Că fetele astea sunt supărate și îmi
spun mie că o să-mi dea numai urzici! Poți să-mi dai și scaieți, Tito, că eu nu
mă supăr! o asigură el și rămase o clipă nemișcat și convins (adică toată
lumea știe că el mănâncă orice și se miră că fata îl amenință cu urzicile).
– Hai, lovi-o-ar moartea de suceal ă, vorbește ca lumea, nu te mai fan dosi!
spuse Catrina, izbutind să nu pufnească în râs.
-^Păi nu e problema asta!!! se dezvinovăți Moromete uitându-se la
mamTși rugându-se parcă de ea, cu durere, să fie înțeles că nu e vorba de
ce-o să mănânce el.
– Spune odat ă și nu mai ține fetele aici, că au treabă!
– Ce facem cu fonciirea! arunc ă Moromete deodată grăbit și cu mâna făcu
gestul: iată, asta e problema! Ce facem cu fonciirea, că vine ăla peste o
săptămână și nu ne mai iartă! repetă el cu un glas dramatic. Că nu e vorba
de urzici, încheie supărat și posomorât.
Dar atât glasul s ău dramatic cât și supărarea cu care încheie nu făcu
fetelor nici o impresie. Tot așa, el părea mai mult supărat că era el supărat,
că nu-i era lui bine.

137
– Atunci de ce n-ai f ăcut cum am zis noi? spuse Tita, ghicind această
stare ascunsă a tatălui. De ce i-ai dat drumul la București? De ce-ai tăiat
salcâmul? Dacă e vorba să răbdăm, barim să știm că nu răbdăm degeaba, că
o să vie grâul și o să avem, nu să-l vindem să plătim banca.
– Și dacă nu pleca Achim la București cu ce plăteam? întrebă tatăl vrând
s-o încurce, deși gândul fetei era li mpede.
– Cu ce pl ăteam? Cu oile plăteam. Le vindeam și plăteam, spuse fata.
– Aha! f ăcu Moromete fără noimă.
– Și ne rămânea și lâna și aveam și ce mânca toată vara, spuse și Ilinca.
– Măi fetițelor! se rugă Moromete din nou, îndurerat că nimeni nu
înțelege ideile lui atât de simple. Măi fetițelor, repetă el, păi nu ne-am înțeles
noi că o parte din bani ne trimite Achim să plătim banca? Nu ne-am înțeles
așa? Ce Dumnezeu, uităm de la mână pân'la gură? De ce să vindem oile? O
parte din bani ni-i trimite Achim, iar ce n-ajunge pentru bancă, mai dăm din
grâu! Așa s-ar făcea că ne-ar rămâne oilea aici, am plăti banca și n-am vinde
nici cine știe ce grâu! De ce nu înțelegeți voi!
Mama se pref ăcu că a înțeles.
– Ar fi bine a șa!
– Păi așa trebuie să fie! se miră Moromete că există îndoieli în privința
asta. Așa trebuie să fie, repetă el convins. Vedem cu toții că Dumnezeu are
grijă de noi (și aceste cuvinte el le spuse ca să-i facă plăcere mamei), are să
se facă grâu berechet și în felul ăsta scăpăm de bancă pe jumătate și ne
rămân și oile! Nu mai spun de banii care le rămân lor! O să-i las să facă ce
vor ei cu banii ăia! Și dacă o să fie cinstiți și n-o să se apuce să înșele lumea,
o să fie bine de toți!
Moromete t ăcu și mama se uită nedumerită la fete. Era limpede: avea să
fie bine, de ce mai erau nemulțumite?
– Las ă, maică, răbdăm și noi vara asta! le mângâie ea.
– Dar ce-i facem cu fonciirea! turn ă Moromete apă rece peste propria-i
liniștire. Și ce-i facem cu fonciirea acuma! Că dacă ar fi să ne mai lase și anu
ăsta, poate o veni vreo lege să ne mai taie din ea! Trebuie să vie, fiindcă
toată lumea geme, dar ne apucă de ea acuma.
– Păi cât ave'm noi de dat? se interesă Catrina.
– Patru mii!
– Păi mai plătește și tu din ea acolo și las-o până la anu! îl sfătui Catrina.
„Mai lasă-ne, Jupuitule, nu ne lua cămașa din spinare", vorbește și tu cu el!
– Am vorbit… pe m ă-sa de jupuit cu ochii ăia ai lui, am vorbit, cum să nu
vorbesc, răspunse Moromete furios. M-a trimis la perceptor, zicea că numai
perceptorul poate să mă amâie. M-am dus la ăla și ăla, oleu, nici nu vrea să
stea de vorbă. Dar n-ar fi nimic dacă m-ar amâna până
138
\
după culesul porumbului. Ași vinde și din porumb, că o să se facă și
porumbul, și am scăpa, dar mă apucă acuma!
– Imprumut ă-te și tu la Arist ide!
Asta era! Aici vroia s ă ajungă. De fapt hotărârea de a se împrumuta o
luase el mai dinainte dar vrusese să aibă și girul fetelor. Moromete se ridică
de pe pat și deodată părăsi consiliul de familie.
– Aoleu, m ă dor oasele! se cumpăni el pe șolduri.
Avea cu totul alt glas. Se îndrept ă spre ușă și ieși, lăsând-o pe Catrina să

se descurce ea cum o ști cu fetele.
III
Aristide nu fusese c ămătar și nu împrumutase bani decât la începutul
începuturilor, acum vroia să se uite acest lucru, dând de înțeles că el se
îmbogățise datorită politicii.
A împrumuta cu bani și a sta la pândă pentru ca în momentul potrivit să-l
scoți pe om la vânzare sau a „ajuta" pe cineva în așa fel încât ajutorul acesta
să-ți fie întors de cinci ori mai mult, de pildă să dai un sac de grâu și să-l
primești înapoi după treieriș, dar la prețul din timpul iernii, în felul acesta
putea să facă avere Tudor Bălosu, care niciodată n-avea să ajungă primar,
dar nu Aristide, care străbătea județul pe motocicletă și avea des chisă ușa
preotului, a judecătorului și chiar a prefectului. Aristide nu mai împrumuta nici
bani, nici cereale, avea nevoie de ele pentru combinații comerciale în afara
satului, care trebuia să rămână numai o piață, ca să zicem așa, a prestigiului
politic și socotea că pe bună dreptate afacerile acestea mărunte cu oamenii
sfârșeau totdeauna, din punct de vedere elec toral, prost pentru cel care le
făcea. Crâșmac, adversarul său țărănist, nici acum nu știa pentru ce, numai
după doi ani, căzuse în alegerile pentru consiliile comunal e.
Moromete știa că Aristide nu împrumuta bani, dar asta n-avea nici o
importanță. Mult mai important era faptul că el, Moromete, se ducea la
Aristide sa-i ceară ceva.
^-Gasa lui Aristide era a șezată în centrul satului, unde se încrucișau
toate drumurile comunale și județene. Centrul semăna cu un cerc turtit și
tăiat. De aici se putea apuca spre răsărit, șoseaua Glavacioc – București (80
km); spre miazăzi, spre Dunăre (60 km); gara era la 4 km de sat, iar spre
munte, spre „creierul Carpaților" cum spuneau oamenii, era de obicei
urmărită șoseaua care însoțea calea ferată până la Pitești – Curtea de Argeș.
139
Clădirea cea mai impunătoare a comunei era banca populară cooperativă
„Primăvara", clădită în 1931 și care dăduse faliment îndată ce apăruse legea
conversiunii. Era clădită în stilul primăriilor comunale, dar mult mai mare, cu
paisprezece trepte de ciment, cu câte două coloane în părți și cu două intrări
laterale mai mici. Acum era folosită la întrunirile consiliului comunal, sau ale
comitetului bisericesc, sau în timpul cam paniilor electorale. Uneori tinerii
obțineau aprobarea lui Aristide pentru baluri și serate.
Alături de bancă, înconjurată de o bogată grădină cu pomi și straturi de
zarzavat și flori, se afla casa parohului Petrică Provinceanu, care imita
clădirea băncii. în partea cealaltă a centrului, ocupând o mare întindere de
pământ, se vedea conacul fostei moșii, cu numeroase dependințe. Acum
conacul era închiriat de maior (sau vândut, nimeni nu știa) stației de
agronomie și montă care fusese înființată de curând. Bătrâna Marica și fiica
ei cu părul verde locuiau în spatele stațiunii, într-o clădire ceva mai mică
decât conacul. In fața stațiunii, peste drum, se afla o căsuță mică și
pipernicită: acolo locuia ruda lui Moromete, Parizianul, „Guica al doilea mai
prost", cum îi zicea Catrina. Mama lui Parizianul era soră cu nevasta dintâi a
lui Moromete și pe vremuri ea însoțise la Paris, ca servitoare, pe cucoana
Marica. La câteva luni după ce se întorsese de acolo născuse, nemăritată
fiind, un băiat pe care Moromete îl poreclise Parizianul. Parizianul era mai
mare decât Paraschiv, și se însurase de mult; avea un băiat cam de seama
lui Niculae. De nenumărate ori Aristide îi oferise pământ și bani, numai să-și
vândă casa și locul care stăteau înfipte ca un cui în coasta gospodăriei

acestuia. Nu vroise.
Aristide avea o curte imens ă care înconjura din trei părți și căsuța și locul
lui Parizianul. In curte se ridicau două șoproane uriașe sub care se odihneau
o batoză vopsită în roșu și un vapor al cărui coș răzbătea printr-o gaură
făcută în acoperiș. Casa lui Aristide era toată învelită în coarde de viță care
se împleteau de la stâlpi până la streașină, ajungând până în vârful
acoperișului. Casa era împrejmuită cu un gard mic făcut din scânduri vopsite
cenușiu, iar în spațiul dintre prispă și gard creșteau flori. De-a lungul gardului
dinspre drum, pe partea dinafară a curții, Aristide lăsase o fâșie lungă pentru
jocul de popice. Construise chiar anume un fel de acoperiș, demontabil, pe
care îl întindea peste gard atunci când ploua.
Avea cârcium ă, care era așezată cu obloanele spre centru. Doi stâlpi în
afară susțineau o prelungire mare a acoperișului, sub care Aristide scotea
trei-patru mese mici cu scaune, la care se putea așeza oricine. .— 1 In
continuarea șoselei, de la centru spre răsărit veneau rând pe rând: o fântână
de piatră, școala primară, o uliță care ducea spre prima biserică, primăria
comunei, față în față cu primăria, casa notarului, alături de el
140
casa ginerelui, directorul școlii primare, învățătorul Toderici, apoi casa
celui de al doilea paroh al comunei, un tânăr învățător care se făcuse popă și
reușise să împartă chiar anul acesta parohia în două (acum umbla prin sat și
strângea de la oameni să repare vechea biserică). Alături de el se afla
magazinul comercial și casa lui Petre Ianculov, vechi negustor al comunei.
Acesta era centrul sau Devale, cum i se spunea, pentru c ă într-adevăr
comuna semăna^cTTcTalBIfrși orice uliță pornea la vale spre fundul acestei
albii- La marginea dinspre răsărit a comunei, pe un câmp deschis, împrejmuit
cu un gard înalt de sârmă ghimpată, se afla moara cu valțuri a lui Aristide și
presa de ulei. Jjfc
Moromete îl c ăută pe Aristide la primărie și întrebă secretarul dacă
„domnul primar ăsta" e aici.
Secretarul prim ăriei era un om care avea pentru Moromete multă
considerație. Cândva Moromete fusese consilier comunal, o singură dată și,
nu se știe de ce, nu-i plăcea să i se amintească de acest lucru, era și acum
membru în comitetul bisericesc dar nu se ducea niciodată la adunări, și pe
vremea aceea, mnTîncI secretarul primăriei, Moromete îl susținuse în consiliu
pe tânărul Oprescu, sectștarul de acum, care nu uita acest serviciu și îi
păstra lui Moromete o veche și Inutilă, nu recunoștință, ci considerație,
recunoștința fiind ceva care trebuia să i se cuvină lui ca secretar, fiindcă el
era acela care scotea pentru oameni copii după registrul de nașteri, acte de
naționalitate și origine etnică, bilete pentru vite și adeverințe…
– Am onoarea, dom'le Moromete,! spuse secretarul f ără să se oprească
din scris: scria nemaipomenit de repede și de frumos și izbutea să facă acest
lucru fiind, ca orice secretar'de primărie, jumătate beat; am onoarea și toată
stima, repetă el, cu ce temot servi?
– Cu o țuiculiță, spuse Moromete^ironic. Primarul ăsta e aici?
– Este! r ăspunse secretarul cu un glas ca de chelner. Este! strigă el,
continuând să scrie în felul lui nemaipomenit, spre admirația oamenilor, care
nu lipseau niciodată de pe capul lui./
Moromete ie și din birou și intră la primar .
Aristide îl întâmpin ă cu voioșie. Era un om cu trăsături tinerești, deși avea
tâmplele încărunțite. Gulerul alb Șal cămășii, răsfrânt peste haină, accentua

buna dispoziție tinerească a primarului.
– A… Moromete! strig ă el ridicându-se de după birou și dând la o parte
hârtiile și ziarele pe care le răsfoia. Aha! Aha! exclamă. Ai citit în gazetă
discursul lui Madgearu și ai venit să-mi spui că o să cadă guvernul! Șmecher
Moromete! Crezi că o să ieși primar!? He, he, he! Hai noroc!… Stai jos, nea
Ilie, stai pe scaun. Ce faci, domnule? E posibil, după cum se
141
aude, c ă la toamnă o să fie alegeri generale, dă-o în… mă-sii, treibu ie să
intri în consiliul comuna l. *""""
Aristide se întoarse vorbind la birou și, așezându-se la loc p se dădu
puțin pe spate și se întrerupse familiar și totodată paiftîcos:
– De ce nu stai, nea Ilie! Stai, domnule, pe scaun!..„ fa spune-mi, nea
Ilie, Coco șilă ce mai face? ,.—~""
Moromete, dep ășit de veselia și politețea primarului, se așeză pe scaun
și nu zise nimic. Aristide, degajat, reluă printr-o nouă exclamație:
– He, he, hej râse el. Coco șilă îi înjură pe liberali, dar nu vrea să spună cu
cine o să voteze. Te pomenești că l-ai atras dumneata să voteze pentru
Iorga!
– Nu vrea! zise Moromete.
– He, he, he!
– Da. Cic ă nu se poate discuta cu el.
– Cu cine?
– Cu Iorga.
– De ce?
– Cic ă degeaba are doi creieri, că nici unul nu e bun.
– Iorga? He, he, he! râse Aristide. He, he he, Moromete, ciudat mai e ști!
Care va să zică degeaba are doi creieri, he, he, he, fugi d-aici… Chiar așa
zice? Ce zice?… Lasă, nea Ilie, tot cu ai noștri o să votați toți, ce să mai
discutăm! Ia spune, ce mai faci? Vreai ceva p-aici, vreun act?~~
– Aș vrea eu un act, dar nu se poate! zise Moromete.
– De ce s ă nu se poată?! Pentru dumneata facem noi.
– Oare? încerc ă Moromete uitându-se dintr-o parte la primar. Așa, un
act! zise el și începu să spună cu glas oficial și să scrie cu mâna în aer prin
fața oc hilor:
Act
Domnul Ilie Moromete, din comuna cutare, jude țul cutare, consfințim noi
că nu mai are dreptul să plătească fonciire si impozite!
– He, he, he! izbucni primarul nest ăpânit, uitându-se curios la mâna lui
Moromete care tocmai semna actul în aer cu o mișcare lungă și încogârlițată.
He, he, he, las-o dracului, nea Ilie, dă-o în… mă-sii!
– Sigur, î ți convine să râzi, dar ia întreabă-mă pe mine!
– Ai de pl ătit mult?
– Hm! f ăcu Moromete.
– He, he, he, las-o moart ă, nea Ilie, se veseli Aristide. Anul trecut
dumneata nici nu știi că eu personal l-am oprit pe perceptor să nu-ți confiște
căruța! Păi dacă o tot amâi… He, he, he! Te pomenești că ți-au și luat ceva
din casă! Ai?
142 ' \
– Nu! spuse Moromete parc ă cu recunoștință că nu s-au purtat încă cu el
în acest fel. Nu, nu mi-au luat nimic, adăugă. Dar o să-mi ia! spuse apoi cu
glas de parcă i-ar fi făcut celuilalt o promisiune.

– O s ă-ți ia? He, he, he! Las-o moartă, nea Ilie! Lasă că dacă o să fii ales
în consiliul comunal ne descurcăm noi.
Aristide nu mai râse. Moromete se uit ă o secundă la el, apoi întoarse
capul în altă parte și rămase nemișcat și posomorât. Primarul îi propunea
într-un fel destul de lămurit să devină omul lui. Ceva asemănător se mai
întâmplase o dată pe vremea când Aristide nu era așa de bogat și Moromete
nu atât de prudent în politică. Aristide plăcuse oamenilor și fusese susținut în
alegeri, iar consiliul comunal din care făcuse parte și Moromete aprobase cu
multă nevinovăție două importante hotărâri ^e care le propusese Aris tide
îndată ce fusese ales primar: o hotărâre cu privire la un monument în cinstea
eroilor și alta cu privire la ridicarea unui cămin cultural. Amân două proiectele
trebuiau realizate prin autoimpunere. Porniseră membrii consiliului comunal
prin sat cu căruțele și strânseseră grâu și porumb; de două ori, în doi ani; și
oamenii dăduseră, avuseseră încredere în consilierii lor; iar consilierii
predaseră grâul și porumbul primarului, în care aveau încredere; iar primarul
nu dezminți încrederea consilierilor săi, ridică un monument de ciment de doi
metri pe un teren de un metru pătrat, monu ment pe care fură trecuți toți eroii
războiului de reîntregire și clădi o aripă a școlii începută de mult, adăugând,
sub frontispiciul pe care scria Școala, și: Căminul cultural. Dacă între timp
Aristide n-ar mai fi luat și alte hotărâri la fel de importante, de astă dată
referitor la executarea bugetului comunei, la folosirea terenurilor și altor
bunuri ale primăriei, și nu le-ar fi executat în același chip, adică având grijă
să nu existe hârtii sau să existe hârtii care îl acopereau, afacerea cu
monumentul și căminul cultural ar fi sfârșit rău pentru el, adică așa cum i s-ar
fi întâmplat oricărui om care n-ar fi fost total cinstit; dar amestecată cu altele
și întinsă pe mai mulți ani, această afacere de început se împletise într-un
lanț gros, puternic și total, pe care nimeni, o dată ce lanțul se formase, nu mai
putea să-l desfacă. Moromete cunoștea și el această chestiune cu
monumentul și căminul cultural, dar Aristide îi dăduse de înțeles că afacerea
era în ordine; era foarte mirat că Moromete nu-i spusese din vreme să-i dea
și lui niște izlazuri să le folosească; ce dracu, toți consilierii luaseră, numai
Moromete rămăsese… Drept răspuns Moromete părăsise consiliul și se
găsiseră destui care să râdă de el că a fost prost și nu s-a ales cu nimic și că
de aceea nu se mai duce pe acolo. Poveste veche și uitată chiar și de
Moromete. Dar iată că Aristide n-o uitase și îi propunea iarăși, având în
vedere alegerile apropiate, să voteze din nou pentru el și să-l sprijine iarăși
în sat. în schimb
143
Aristide avea s ă-l ajute să se descurce în consiliul comunal mai bine ca
data trecut ă.
– Știi că eu nu fac aici la primărie decât să iscălesc hârtii, spuse Aristide
mai departe, văzând că Moromete tace posomorât.
„Se știe de mult că eu las acuma pe alții să se ocupe de afacerile
primăriei", însemnau de fapt cuvintele lui.
– Nu mai am timp nici s ă mor, adăugă el vesel, și nu mințea, era ocupat
până peste cap cu construcția unei noi mori în Tătărăști, o comună mai mare
decât aceasta de aci unde era primar. A! Ce zici; Moromete?
– Domnule, i-am dat drumul la Bucure ști, răspunse Moromete după lungă
vreme de tăcere. I-am dat drumul la București și e vorba să-mi trimeată niște
franci! repetă el. Dar mi-e frică să nu vină iar Jupuitu după fonciire!
– Stai c ă nu pricep nimic, zise Aristide.

– N-auzi c ă i-am dat drumul la București lui Achim? spuse Moromete puțin
supărat că celălalt nu înțelegea. I-am dat drumul lui Achim, lui fi-meu!
– Ei și?
– Trebuie s ă-mi trimeată niște franci!
– Nu pricep!…
– N-am acuma s ă-i dau ăluia cu fonciirea.
– Ei si?
– Dă-mi patru mii de franci să-i dau la fonciire și când îmi trimite
fi-meu, ți-i dau îndărăt… Aristide se hotărî repede:
– Mi-am închipuit eu, când te-am v ăzut, de ce ai venit, Moromete, spuse
el devenind din nou vesel. Bine, atunci rămânem înțeleși: îți dau. Și se ridică
de la birou: prietenii mei îi împrumut cu plăcere. Hai cu mine pe la cârciumă
că n-am bani la mine!
De la prim ărie la Aristide nu era departe. Mergeau împreună agale.
Aristide era mai înalt, și cu toate că era elegant în costumul său ușor, de
vară, albastru-deschis, cu pălărie moale de pai de orez, atrăgea atenția mai
puțin decât Moromete, care arăta parcă supărat, și avea o expresie ca și
când nu singur, ci silit de cineva ar fi mers alături de primar.
IV
în acest timp Paraschiv pornise înfrigurat spre tu șă-sa Guica. Achim
plecase și trebuia făcut ceva repede cu Nilă, să-l îndemne să termine o dată
cu bombănelile lui de neînțelese
144
\
– Ei, gata, ga Mario! îi d ădu Paraschiv de veste tușei. Gata, dar nu știu
ce să fac cu Nilă, că îmi vine să-i dau câțiva pumni după ceafă și să-l sat ur.
Guica st ătea în fața bordeiului și împletea la ciorap; ea nu luă în seamă
supărarea nepotului și, de bucurie că în sfârșit Achim plecase, scăpă câteva
ochiuri la ciorap.
– Ce vorbe ști, Paraschive? șopti ea cu glas strâns. I-a dat drumul? A
plecat? Cân d a plecat?
– De diminea ță! răspunse Paraschiv. Mi-era nițel frică și mie: haiti, acu'îl
întoarce îndărăt! Că și ăla se moșmonea, se moșmonea… mai adăugă
Paraschiv supărat.
– Așa, mă! Așa! continuă Guica cu bucuria ei sărată și nițel surdă, ca și
când bine făcuse Achim că se moșmonise. Aha! Aha! mai exclamă ea. Și
alea ce zicea? A? Paraschive! Alea nu zicea nimic?
Paraschiv nu r ăspunse.
– Hai, m ă, dă-te naibii, ce ești supărat? îl certă Guica. De ce nu spui?
Acuma trebuie să plecați și voi! Când plecați? Paraschive, se rugă Guica
sfătuitor, vezi, nu stați mult p-acolo! Un an, doi și întoarceți-vă acasă. Eu ți-
am mai spus. Locul ăla din spatele casei e al tău. Cu banii din București faci
o casă pe el, te însori, cumperi pământ și să mor și eu acolo ca o creștină
între ai mei, să aibă cine să mă îngrijească. Vorba ăluia, să nu vie un străin!
Că de! Suntem de-un sânge! Și acolo, în București, mai trimite-mi și mie un
frâng, că dacă nu eram eu să vă învăț de bine, ce făceați? Nu mai pierdeți
vremea de pomană, să mai munciți și la secere pentru ei! Auzi tu?! Când
plecați?
– Nu vrea boul ăla de Nilă, ga Mario, n-auziși ce-ți spusei? zise Paraschiv
scuipând și făcând ca buzele lui să se încalece și să se despletească în fel și
chipuri.

– Ce, e nebun?! se mânie Guica, oprindu-se surprins ă din împletit.
– Cică: „Nu, bă, că cum să plecăm cu caii și să lăsăm grâul pe câmp?";
Cică: „Nu acuma, bă, mai încolo, pe la Sântămărie!"
– Păi și tu, zise Guica, prost ești? De ce n-ai venit cu el încoace? Ia du-te
și vin' cu el încoace! Ce, e prost?
– E prost, r ăspunse Paraschiv scuipând furios. Apoi continuă cu un glas
gros, care vroia să semene cu al lui Nilă: „Că ce, bă, ce ți-a venit și ție!
Plecăm acuma, râde lumea de noi: ăia ai lui Moromete fugiră câteștrei de
acasă și-l lăsară pe tat-său singur cu grâul pe câmp…"
– Du-te, m ă! Du-te! zise Guica fără să mai asculte. Du-te, mă, n-auzi? Du-
te și vin cu el încoace! Am să-i spun eu ceva și ai să vezi că n-o să mai zică
nimic!
145
Nilă însă plecase cu caii la păscut și abia a doua zi spre seară se
întâlniră cu tușa lor.
Când îi v ăzu trecându-i pârleazul, Guica se ridică de pe scăunelul ei din
fafa bordeiului și le făcu semn să vie după ea înăuntru. Ca de obicei nepoții
își îndoiră cefele să nu se izbească cu fruntea de pragul de sus al ușii, intrară
în odaie și se așezară tăcuți pe aceleași scăunele de-o șchioapă; se fereau
să stea pe pat, care era de totdeauna șubred și s-ar fi putut rupe cu ei.
Guica se a șeză pe prag în fața lor, fără să-și lase ciorapul de la gât și
începu:
– Ei, Nil ă! Păi ce-am vorbit noi până acuma? Ia ascultă aici la mine: lui
Achim i-a dat drumul la București și dacă nu trimite bani, crezi că tac-tău e
prost? Păi știi ce e în stare să facă? Să se ducă peste el acolo și să nu mai
puteți face voi nimic! Tu auzi, mă?!
Paraschiv se uit ă la Nilă și făcu un semn din mâini care vroia să spună:
vezi! Nilă se uită la Paraschiv și dădu din umeri vrând să spună că nu
înțelege nimic. Guica deschise gura să-i dea drumul mai departe, dar Paras –
chiv o întrerupse. El îi aruncă fratelui o privire de dispreț și parcă mugi:
– Mai și vorbești!
– Ce vorbesc, m ă, ce vorbesc? bolborosi și Nilă în felul lui de neînțeles,
din care nu puteai să-ți dai seama niciodată dacă protestează, cere explicații,
sau pur și simplu nu pricepe des pre ce e vorba.
– Cum nu vorbe ști? Păi nu spui? reluă și Paraschiv.
– Ce spun?
– Cum ce spui? C ă: „Lasă, bă, că să mai așteptăm, că râde lumea de
noi!" Tu auzi ce spune ga Măria? Crezi că tata când o vedea că ăla nu-i
trimite nici un frâng, o să ne aștepte pe noi să vie Sântămăria?
Nilă își încreți fruntea lui lată și groasă, o lăsă în jos și nu mai spuse
nimic. Dar iarăși nu puteai să știi ce e cu el. Guica vorbi mai departe:
– Nilă, dacă n-o să rămâneți voi cu buzele umflate, haida-de! Păi voi nu
știți ce vorbesc aleai Ce spun pân sat? C ăjac-tău are să-i treac ă ge toți pe
numele lui și are să-i treacă ăleia bătrâne casa și jumătate din locul
Jejcas ă. Pentru că ești bleg și umbli cu capul între urechi, d-aia! E averea
voastră! Ce-ai să te faci tu dacă tac-tău îl pune alea la cale și le trece casa?
Ai, mă? Ce-ai să faci, Nilă? Că atunci nu poți să le mai dai afară, că se duce
la secție și vine cu jandarmul. Tu auzi ce-ți spun eu? Guica se opri din
împletit și se ascuți cu capul spre Nilă. Tu auzi, mă? repetă ea. E casa
voastră, e averea voastră de la biată mă-ta! Și lumea o să fie de partea –
voastră, că tac-tău cu nimeni nu se are bine…

Nilă asculta în tăcere, cu pleoapele lăsate cu totul peste ochi ca și când
ar fi dormit. Guica continuă:
146 ,
– Și atunci ce să mai așteptați? încălecați într-o noapte pe cai și luați-o
spre București. Și când o să vă întoarceți cu bani peste vreun an și-o să le
dați pe-alea afară, lumea o să zică: „Bine Ie face! Au fugit la București din
pricina lor! Așa le trebuie, că au vrut să pună mâna pe averea fraților!" fi
averea voastră, Nilă! De câte ori să-ți tot spun?
Guica î și trase capul care stătuse întins și înfipt sub ochii lui Nilă, apucă
ciorapul din poală și începu să împletească repezit, cu mișcări înghiontite.
– Nu, c ă Iui îi e rușine de lume, zise Paraschiv când tușa se opri. Nu
înțelege că lumea râde de noi taman d-aia, că îi lăsăm pe ei să ne mănânce
munca. Păi, bă Nilă, lumea zice că suntem noi proști, tu știi asta? îl informă
Paraschiv având în glas ceva care arăta că în privința asta de mult sunt ei
acoperiți de rușine.
Nilă însă tăcea mai departe, cu fruntea lui lată și groasă cât degetul
aplecată în jos. Nu se știe de ce, lucrurile acestea care păreau foarte limpezi
continuau să fie pentru el turburi. Paraschiv se uită la el cu dispreț și spuse
iar, cu un glas lung, tărăgănat, ca și când l-ar fi strigat de la cine știe ce
depărtare:
– Băi, Nilă, bă! O să te tragă fetele de turul pantalonilor, ca pe Năstase
Besensac. Zici și tu că ești flăcău! Eu m-ași fi însurat până acum de zece ori,
dar n-am vrut! Tot pentru voi, pentru tine și Achim! Să vă fac oameni!
Nilă ridică fruntea, se uită la fratele său și mormăi ca un urs.
– Faci tu oameni! P ăi dar! Dăștept mai ești! Mă mir că nu te vezi!
– Nu, c ă sunt ca tine, să dau în gropi, răspunse Paraschiv pornit. Dacă n-
aș fi eu… Dacă ar zice tata să tragi la jug, ai trage la jug.
Nilă își încreți fruntea și chipul lui mare se aprinse de această jignire. Se
întoarse spre Paraschiv și mormăi cu toată puterea, clipind des din ochi și
strângând pumnii amenințător:
– Ce, b ă, ce? Ce, ce? Ce vrei? Ce?
– Cecsina! blodog ări Paraschiv fără să se sinchisească.
– Ia nu v ă certați! interveni Guica ridicându-se de pe prag și căutând ceva
între sobă. Ea scoase de acolo o oală cu dude și o puse înaintea nepoților.
Nu vă certați ca proștii, ce v-a apucat? Paraschive, tu ești mai mare, ce vorbă
e aia? De ce râzi de el? Parcă tu ești mai breaz? Să te duci acolo la
București și să te-ntorci, să te-nsori! Să faci copii! Atunci să te vedem! Haide,
luați niște dude d-astea și nu vă mai certați!
Cei doi începur ă să bage mâinile în oală și să mănânce din ea în tăcere.
Guica se așezase la loc pe prag și bestecăia la ciorap. După puțin timp trase
un fir lung din ghemul negru de lână și spuse:
– Hai, m ă, ce faceți? Că trebuie să plămădesc, să vă fac niște pâine! Am
și eu câteva ciurele de făină pentru zile mari. Să vă fac să aveți pe drum!
înțelegeți-vă mai repede!
. – Ce s ă ne mai înțelegem, zise Paraschiv ridicându-se. Gata, plecăm!
147
– Și caii? întrebă Guica.
– Ii lu ăm cu noi, răspunse Paraschiv hotărât. Cu ei câștigăm mai mult
decât cu oile. Altfel de ce dracu mai plecăm?
– Cum, m ă, să furăm caii Iu' tata? tresări Nilă cu un glas din care se
vedea că acest gând nu izbutea cu nici un chip să-și facă loc în capul lui.

– Păi nu sunt caii voștri, Nilă? N-ați muncit voi anul trecut și ați plătit cinci
mii la bancă? Cu ce v-ați ales voi din douăzeci de mii care s-a împrumutat
tat-tău? Nu și-au făcut alea covoare de pe urma oilor? Sunt caii voștri, tu nu
vezi, ce naiba tot vorbești! Ia vezi, că acum mă supăr pe tine!
– Păi vorbește și el ca să nu tacă, zise Paraschiv mereu furios de
împotrivirea lui Nilă. El se sculă în picioare și continuă hotărât să termine cu
atâta vorbă: Ascultă, Nilă, eu încalec și plec și te las pe pe-un prost aici… Mie
să-mi spui verde… Te întreb: mergi sau nu mergi? De-un an de zile de când
vorbim; mergem, mergem, mergem! Și acum faci pe… Că râde lumea că
furăm, că, bă, să mai așteptăm! Ce să mai aștepți? Nu mai aștept, am
așteptat destul!
De pornit ce era, Paraschiv uit ă și se așeză pe patul tușei, care îndată
începu să trosnească și să pârâie. Guica țipă la el:
– Du-te, m ă, naibii, că-mi rupi patul!
Paraschiv s ări în sus. Supărat, el puse mâna pe umărul lui Nilă și-l mișcă,
parcă l-ar fi sculat din somn.
– Nilă, mergi, mă, sau nu mergi?
Nilă tresări și deodată sări în picioare: "' A
– Merg, m ă, merg, ce tot mă îțâni? N-auzi că merg? Nu ți-am spus o dată
că mergem?
– Păi vorbește!
– Ce s ă vorbesc? mormăi Nilă, de astă dată cu un glas slab, fricos, ca și
când i-ar fi părut rău că spusese că merge. Continuă: Să mergem odată! Ce
tot vorbim atâta! Și dacă se întâmplă ceva…
– Dac ă se întâmplă ceva, eu răspund! aproape că strigă Paraschiv.
După ce se luaseră, Birică și Polina continuau să se uite unul la altul ca
și când ar fi fost singuri pe pământ. Zadarnic încercau, Polina să stea mai
mult prin casă cu soacra și cumnatele, iar Birică prin curte cu tatăl și frații! Se
strigau pentru lucruri de nimic și dacă se stăpâneau să nu fie mereu unul
lângă altul, nu se puteau împiedica să nu-și audă glasurile. Se
148
auzea glasul ei sau al lui spunând nu se știe ce, se opreau pentru o clipă
și bătaia inimii se iuțea…
Dar dac ă durerea trebuie stăpânită fiindcă îndurerează și pe alții,
bucuria prea mare trebuie și ea stăpânită fiindcă poate fi rău înțeleasă.
fntr-o zi mama spuse „o vorb ă" Polinei, închipuindu-și că îi face un bine
dacă îi amintește că traiul ei aici o să fie rău, dacă nu se împacă cu ai ei.
Erau la mas ă. Polina nu luă din ciorbă decât de vreo două ori și lăsă
lingura pe mas ă. Era o ciorbă de verdețuri nici mai bună nici mai rea ca
în alte zile, dar mama-soacr ă nu se uită la chipul norei să vadă că de fapt
ei nu-i ardea azi de mâncare la fel cum nu prea îi arsese nici pân ă acum
! de când venise aici; socoti c ă ciorba era de vină:
– E fără untdelemn! spuse ea. Trebuie să păstrăm untdelemnul pentru i
secere! Și în loc să se oprească aci, se pomeniră cu toții auzind pentru întâia
oară niște cuvinte cam nepotrivite și supărătoare. Noi suntem învățați, maică,
să mai mâncăm și fără untdelemn!
.; Nepotrivite și supărătoare cuvinte, dar adevărate și de aceea clipa
care urmă după rostirea lor nu fu alungată de nimen i.
Polina se f ăcu roșie și deodată, cu totul pe neașteptate pentru ei, ea •
rosti cu o veselie înțepată și necruțătoare:
– Ba eu, mam ă, nu sunt învățată să mănânc fără untdelemn!

„N-am de gând s ă înghit ceea ce nu se cuvine", însemnau de fapt cuvin –
tele e i.
– Și nouă ne-ar plăcea, dar ce să facem! rosti mama-soacră între două
porniri, frică să nu iasă ceva urât, dorință să nu ocolească ceea ce trebuia în
cele din urmă spus pe față.
Dar Biric ă-tatăl se sinchisi mai puțin. Se întoarse spre noră și-i aruncă cu
nepăsare:
– Ba o s ă mănânci, că n-o să ai încotro!
– Nemâncat ă nu stau!? răspunse Polina cu veselia ei șuierată.
– Las ă, maică, o să vă aranjați voi! rosti mama. O să vă împăcați cu alde
tac-tău și o să vă duceți acolo! Că aici e greu de trăit, suntem mulți și-Nu
spuse mai mult, se făcu tăcere. Ce însemna asta?! Așadar în timp
ce ea și Birică nici nu știau ce mâncau amețiți de marea lor bucurie, aici
exista nemulțumire, gânduri grăbite să-i împovăreze cu grija traiului… Polina
nu mai zise nimic, se ridică de la masă și intră în odaie. Birică se posomorâse
și mânca în tăcere. El socotea ieșirea soției lui la fel de nepotrivită ca și
cuvintele mamei. Era însă limpede că bucuria familiei trecuse de mult; și că ei
doi băgau de seamă acest lucru abia acum. – Ce e cu tine, mamă? spuse el
supărat.
149
– Ce s ă fie? rosti tatăl numaidecât. Spune și ea ce este. Sau nu-i așa?
întrebă el cu nepăsare.
în clipa aceea, în cas ă, Polina izbucnise în plâns. Birică tresări, se făcu
galben la față. El rămase cu lingura într-o mână și cu bucata de mămăligă
într-alta, ascultând înfiorat, zguduit. Pe chipul lui se așternea încet o ex presie
rece, străină de familie, care nu fu observată de ceilalți. Lăsă lingura și
mămăliga pe masă, se ridică și se duse la soția lui.
– Hai, taci din gur ă! o ocroti el. Ce-ți pasă ție de mama? Numai dacă îți
fac eu ceva, atunci să plângi!… Hai! își înmuie el glasul.
„Hai, uit ă-te la mine, uită-te în ochii mei, însemna acest hai. Cum poți să
plângi când eu sunt cu tine, când amândoi știm ceva care nu știe nimeni?!"
– Hai, Paulino! o mângâie el cu numele ei întreg, turburat de plânsul ei
care întocmai ca și bucuria creștea din el însuși copleșitor. Hai, tu… taci!
Lasă! Numai dacă eu…
Dar Polina, cum st ătea pe pat cu capul lăsat pe coate și coatele pe
genunchi, se răsuci fără să se ridice și își puse fața udă pe piciorul lui.
înfiorat, el îi apucă fața în palmele lui aspre și sub palmă îi simți gura
^ fierbinte cum plânge și vorbește: v – Destule vorbe urâte am auzit în
casă! Am crezut că dacă mă mărit o să scap! Toată ziua și toată noaptea
numai bani și pământ! Bani și pământ!
Polina aproape c ă striga și era limpede că o spunea pentru cei din tindă.
într-adevăr, aceștia încetaseră să mai mănânce și ascultau.
– Am fugit de acas ă numai să nu mai aud și acuma vă bateți joc de mine
că nu sunt învățată să mănânc fără untdelemn. Am fost și eu fată pe lumea
asta! A trebuit să mă feresc și să strâng din dinți și acuma…
– De ce a trebuit s ă strângi din dinți? o întrerupse Birică-tatăl din tindă.
– Hei, tat ă! protestară într-un glas fetele și mama.
– Pentru c ă alte fete se mărită cu nuntă și cu lăutari, răspunse Polina
plângând. Dar dacă e vorba pe-așa, am să plec chiar acuma, dacă soacra nu
mă lasă nici măcar să răsuflu! Birică, hai cu mine!
în tind ă, mama se ridică speriată de la masă și trecu pragul odăii.

– Polino*, tu degeaba te superi și plângi, că n-am zis ce ți se pare ție. Am
zis și eu o vorbă, oi fi greșit! Dar vorbește lumea prin sat, maică, și voi nu știți
nimic. Tat-tău zice că nu cumva să ne prindă că venim peste el cu
împăcăciunea, că ne dă afară și ne face de râsul lumii. E pus pe dușmănie
contra lui Birică și ne-am gândit și noi că tu, Polino, trebuie să te duci pe-
acasă și să le spui eă nu sade frumos să ne dușmănească degeaba! Dacă o
vrea să-ți dea ceva, bine, dacă nu, lasă-l să-i rămână lui, să se
sature de p ământ. Dar ne pare și nouă rău când auzim ce spune la lume.
Barim să tacă din gură! Adineauri spusei vorba aia cu dusul la alde tat-tău
fiindcă așa ar fi stat bine, ne-am fi bucurat și noi să-ți dea tat-tău dreptul tău
și să vă ajute până vă faceți o casă. Dar Doamne păzește dacă am vrut să
spun ceva rău. Fiindcă noi ne-am gândit: dacă se însura Birică cu alde Leana
lui Floricel, care n-are decât o jumătate de pogon pământ, ce făceam? Nu tot
trebuia să stea aici, cu ea? Te-a luat pe tine! Ei! Și dacă n-o să-ți dea tat-tău
nimic, ce?! Uite, sunt fetele astea aci și frații ăștia, să spună ei dacă se
gândește cineva rău la tine. Atâta zicem și noi: să tacă din gură alde tat-tău
și să nu ne mai înjure. Fiindcă fetele astea s-au făcut și ele mari și altă zestre
decât că sunt vrednice și cinstite n-au, de ce să-și bată Tudor Bălosu joc de
ele? D-aia eram supărați, că altfel, maică…
Mama se opri. Era foarte îndurerat ă și când sfârși de vorbit se așeză pe
pat și oftă; privirea ei se lărgi și rămase nemișcată într-o contemplație liniștită
a durerii. Asta era tot, nimic altceva nu mai aveau cu Polina. Fetele intraseră
în casă și tăceau, adeverind prin asta spusele mamei. Numai Sffică-tatăl
părea să mai aibă ceva de spus. Pe de altă parte atmosfera aceasta o
surprinsese atât de mult pe Polina, încât ea nu zise multă vreme nimic, se
uita mereu când la mama-soacră, când la cumnate și pe fiece clipă care
trecea, o ciudată licărire creștea în privirea ei. întâi se îndreptase pe pat, apoi
se îndepărtase puțin de bărbatul ei. Urmele plânsului se șterseră treptat, apoi
un zâmbet ascuns, cu neputință de ghicit ce însemna, se ivise pe buzele ei.
Se cunoștea totuși că nu se îndoiește de adevărul celor auzite, că o crede pe
soacră și pe cumnate și le dă întru totul dreptate. Dar zâmbetul acela… parcă
își bătea puțin joc de ei, parcă râdea de nevinovăția lor.
– Păi bine, Birică, tu de ce nu mi-ai spus? se întoarse ea după o vreme
spre bărbatul ei. Ia hai cu mine la tata! Hai chiar acum cu mine! repetă ea și
se dezbrobodi și îmbrobodi cu o singură mișcare. Se sculă de pe pat și
rămase în picioare liniștită și hotărâtă.
– Vezi s ă nu te întorci plângând! spuse Birică-tatăl batjocoritor. Se pare
că el știa ceva mai mult decât toți despre Tudor Bălosu.
– Nu acuma, Polino, spuse mama cu îndoial ă. Mai lasă-l pe alde tat-tău
să se mai gândească, să mai…
– De dou ăzeci de ani de când m-a făcut a avut destul timp să se
gândească, spuse ea uimindu-i pe toți cu acest răspuns. Hai, Birică!
– Nu striga la mine, f ă! murmură Birică scuturându-se parcă. Tânăra lui
nevastă era de nerecunoscut, se uita la ea uimit și părea să
nu priceap ă ce vrea de la el.
151
Polina deschise u șa de perete și o lăsă larg deschisă. I se auziră pașii
apăsați străbătând bătătura. Birică se ridică de pe pat și se luă după ea. Abia
o ajunse din urmă, atât de repede și mânioasă se îndrepta nevasta lui, după
măritiș, să dea ochii cu părinții.
VI

în seara și în zilele următoare după ce fugise cu Birică, mama ei
plânsese și încercase s-o trimită pe fata mai mică, Rafira, cu câteva lucruri
de-ale Polinei, dar Rafirica, deși avea numai zece ani, în loc s-o asculte pe
maică-sa, se apucase să-i spună lui Victor. Tudor Bălosu aflase și o
amenințase pe muierea lui cu bătaia.
Dar a șa slabă cum era, Aristița îndrăznise să se împotrivescă:
– Tu ai f ăcut-o de râs! strigase ea plângând. Parcă ți-a păsat ție vreodată
de noi! Proastă să fie Polina să-ți mai spună în viața ei tată.
– Si dac ă nu-mi mai spune, ce? rostise Tudor Bălosu, îngrozind-o pe
muiere cu acest răspuns. Lasă c-o să-mi spună ea, n-avea grijă. N-are să
treacă nici o săptămână și ai să vezi cum intră pe poartă cu împăcăciunea.
Are nevoie de pământ.
– Și dapă are nu e dreptul ei? Ea singură a muncit cât voi toți… Nu ți-e
frică să nu te ia lumea la ochi?
– De ce s ă mă ia lumea la ochi, că i-am vrut binele? Ce-are băiatul lui
Stan Cotelici ? O s ă trăiască cu al lui Birică din cântat? Treaba ei! Eu nu-i dau
nici o brazdă! Băiat cu atâta pământ și fuge de el! Ce are fa, băiatul lui Stan
Cotelici?
– Are pe dracu! strigase Aristi ța înfuriată. Dacă nu-i place, vreai tu să i-l
bagi pe gât?
– Nici nu-mi trece prin cap, r ăspunsese Tudor Bălosu nepăsător. Dar
dacă făcea cum am spus eu, era ferice de ea. N-a vrut să-l ia pe-al lui Stan
Cotelici? Foarte bine! Dar de ce s-a apucat să se ducă după al lui Birică?
Altul mai bun nu găsea?
Se certaser ă până târziu, fără folos. Tudor Bălosu era mereu nepăsător
la rugămințile femeii care îi spunea să se ducă acasă la Birică și să se
împace cu fata. \Tudor Bălosu nu numai că nu-și cunoștea bine fata, dar nici
măcar nu bănuia ce se petrecuse cu. ea după măritiș; când o văzu pe Polina
intrând pe poartă cu Birică, de uimire, ochiul care nu i se deschidea bine, de
astă dată i se deschise cât o ceapă; Polina intra în curte cu o înfățișare și
niște pași care nu semănau deloc cu ai Polinei pe care o știau ei, sfioasă șu
supusă, cam încăpățânată în sfioșenia ei ascunsă, dar tot deauna
ascultătoare.
152
Pe drum Polina se sf ătuise cu bărbatul ei. Spre uimirea acestuia, ea
spusese că are dreptate mama-soacră: trebuie negreșit să se împace cu
părinții. Cum au să poată trăi fără zestrea ei? Nici să nu se gândească, nici
să nu-i treacă prin cap. Unde-au să stea? Așadar, se vor împăca și vor sta la
părinții ei, vor munci împreună un an, doi și în acest timp vor strânge să-și
facă o casă. Așa face toată lumea. Toate acestea are să le spună el.
– Pe urm ă să taci din gură și să mă lași pe mine, că o să mă înțeleg cu
ei, încheiase ea.
^Despre faptul c ă Tudor Bălosu făcea de râs în sat familia bărbatului ei,
fapt care o nemulțumise atât de mult pe mama-soacră și pe cumnate nu mai
putea fi vorba, de vreme ce scopul lor era împăcăciunea.
Birică se cam supărase de sfaturile acestea, dar în cele din urmă con
venise. Era încă nedumerit de schimbarea ei parcă neașteptată.
Tudor B ălosu îi văzu dinăuntru intrând în curte, și fără să știe pentn ce,
închise fereastra care era deschisă și deschise ușa din tindă. Aristiț. aprindea
focul în vatră și se pregătea să lucreze la mașină niște rochii.
– Vezi c ă vine Polina și cu ăla, îi spuse Victor Bălosu mamei trecânț și el

pragul și intrând în casă.
Tot atunci, Polina și Birică urcară scara prispei; ajunși în tindă, fati .se
opri, se uită la mama ei care se îmbrobodea zăpăcită și-i spuse simplu dar cu
ceva nou parcă străin, în glas:
– Bun ă-ziua, mamă!
– Bine v-am g ăsit! spuse și Birică încet.
– Bine-a ți venit, răspunse Aristița luând-o înaintea lor în casă și uitându
se îngrijorată dacă nu era ceva aruncat în dezordine peste paturi.
Cei doi intrar ă în odaie și dădură și acolo bună-ziua. Tudor Bălos
răspunse limpede bună-ziua și-și aruncă privirea cercetător spre fiică, da
Polina parc ă nu-l lua în seamă; se așeză pe pat și-și strânse mai bin
basmaua sub b ărbie. Pe nesimțite, în tăcere, Tudor Bălosu, Aristița !
| Victor se apropiar ă de celălalt pat și se așezară pe rând, așteptând.
Polin
§ se uit ă la bărbatul ei. Acesta se posomori și-i întoarse privirea parcă
furio:
J începu s ă vorbească limpede și încet, simplu, parcă s-ar fi cunoscut și z
"% fi trăit împreună cu ceilalți de multă vreme:
^ – îmi pare r ău, nea Tudore, că ne-am certat… ! Flăcăul se opri
câteva clipe, timp în care Victor se așeză mai bine p j pat. Dar Tudor B ălosu
nu luă în seamă părerea de rău a ginerelui, cai | trebuia să fie începutul
împăcării. I – Ce vre ți, mă, voi? Ce căutați aici? întrebă el. 'h – Tudore,
taci din gur ă! sări Aristița speriată.
V.
– Stai c ă eu n-am chef nici de ceartă, nici de discuție! răspunse el liniștit,
și continuă spre cei doi, mai mult spre Birică, despre care credea că pusese
la cale venirea la el în casă: Ce e, Birică, ce cauți aici? în seara când ai furat-
o pe proasta asta, eu am venit la tat-tău și i-am spus. Ce mai vreai? Sau
unde te-am lăsat să intri pe poartă crezi că am să mă tocmesc cu tine!
– Nea Tudore, n-am s ă-ți spun decât câteva vorbe și ne ducem… Nici eu
n-am chef să mă tocmesc cu dumneata. Eu cred că ar fi bine să ne înțelegem
ca oamenii. Am un singur pogon de pământ, mare și lat. Pământul Polinei…
dar nu e vorba acuma de pământ, fiindcă… Polina spune că să stăm la
dumneavoastră, un an sau doi, până ne facem noi… dumneavoastră aveți trei
odăi… și muncim cu toții. De ce să ne certăm? Dacă vreți, bine, dacă nu…
treaba dumneavoastră, noi ne-am luat și o să ne descurcăm noi…
Victor B ălosu rânji din patul lui și se mișcă în el într-un fel care făcea să
se vadă că ceea ce auzise îi plăcea mult, îl înveselea. Birică băgă de seamă
și chipul i se aprinse. Se ridică în picioare gata să plece, dar Polina se prinse
în aceeași clipă de umărul lui:
– Unde te duci? Stai c ă merg și eu.
– Da, stai, zise Tudor B ălosu batjocoritor.
– Da, s ă mai stea, răspunse Polina rece. Apoi la fel de rece și liniștit
continuă: Și tu, Victore, ce rânjești acolo în pat? Nu ți-e rușine?
Victor B ălosu, Aristița și Tudor Bălosu făcură ochii mari.
– Polino, ce e cu tine? zise Aristi ța abia șoptit.
– Ia spune, tat ă, continuă fata fără să răspundă. Ce zici de ce-a zis
Birică?
întrebarea aceasta lini ștită i se păru tatălui obraznică. Se înfurie:
– Vezi s ă nu te iau acum de moațe și să te satur de măritat, spuse el
așezându-se la locul lui.

– Atunci nu vreai s ă stau nici cu Birică? întrebă Polina iarăși, uitându-se
la el deschis.
– Ia spune, Polino, vreai s-o iai pe coaj ă? spuse tatăl amenințător. Acum
te iau de mână și te dau afară! Ai fugit cu ăsta ca o* proastă, te-ai dus în crila
lor de copii! Că altul mai bun nu găseai.
– Nu, altul mai bun nu^g ăseam, răspunse Polina limpede. Ăsta mi-a
plăcut mie! Și de ce zici că nu ne lași aici? Spune, ca să știm și noi.
Drept r ăspuns, Tudor Bălosu se ridică de pe pat și spuse încet și
scrâșnit:
– Bă, ia ieșiți afară d-aici! Ieșiți afară până nu asmut câinii pe voi. Aristița
sări și i se puse în față:
– Tudore, ne aude lumea! Râde lumea…
– Ia las ă-l, mamă, spuse Polina apăsat. Se ridică în picioare înaintea
tatălui:
– Să asmuți câinii pe mine? întrebă ea mușcându-și adânc buzele,
aprinsă la față. Să asmuți câinele? N-ajunge cât am îndurat aici, cât am
muncit? Ia stai tu nițel, tată, să vorbești aici cu mine! strigă ea cu un glas
tăios și înalt. Se rupse din fața tatălui, merse spre ușa odăii care rămăsese
deschisă și o trânti cu putere. Se întoarse apoi spre mama ei: Iar tu, mamă,
să nu te amesteci, că nu ești bună de nimic! Ai rămas oarbă, de când lucrezi
la mașină să le dai lor mii de lei! Și de săptămâni de zile de când mă omoară
să mă mărit cu Stan Cotelici, tu n-ai spus nimic! Iar acuma m-ai lăsat să mă
fac de râsul lumii!
De ast ă dată, Tudor Bălosu se năpusti spre ea și vru s-o apuce de mâini
și s-o dea afară. Birică și Victor săriră de pe pat. Polina se smulse din mâinile
tatălui și țipă:
– Ia mâna de pe mine!
Tudor B ălosu încremeni cu ghearele în aer. Fata îl fulgera cu niște priviri
a căror ură ardea în ele ca o flacără.
– Să nu dai în mine că-ți scot ochii! rosti Polina cu un glas șuierător.
– Polino, țipă Aristița, ai înnebunit?!
în clipa aceea, Victor s ări între ei, deschise ușa și spuse tare și
disprețuitor spre Birică:
– Ia ie și, mă, afară d-aici! Ia ieșiți afară d-aici!
Birică îl privi mocnit, mestecându-și fălcile. Nu se mișcă. Victor Bălosu se
apropie de el și îl apucă de flanela lui cârpită în coate. Spuse cu același
dispreț:
– Ieșiți, bă, afară!
Acest glas îngâmfat îl f ăcu pe Birică să-și smucească mâna cu putere și
să se dea îndărăt gata să-i sară în cap. Polina îl apucă liniștită pe fratele ei
de gulerul hainei și când acesta se întoarse cu fața, ea îi cârpi o palmă atât
de năprasnică încât Victor se clătină. Când își reveni și se repezi spre Polina,
Birică îi ieși atunci înainte și într-o clipă se încleștară unul cu mâinile în gâtul
celuilalt.
– Tudore, sai c ă se omoară! strigă Aristița înăbușit.
Mama și fiica și Tudor Bălosu săriră și începură să izbească în mâinile lor
încleștate.
O dat ă despărțiți, cei doi se priviră cu ură, mult timp gâfâind. Victor
Bălosu parcă uitase de palma dată de sora lui. Abia întru târziu își aminti și
se repezi pe negândite spre ea, dar Aristița îi ieși înainte.

– Dai în mine, hai? Polino! Dai în mine! gâfâi el.
154
155
– Dau în tine! r ăspunse ea tremurând. Măgarule! Ai și tu o soră care se
mărită și strigi la ea să iasă afară! Porcule! Ai un obraz de porc, mă mir că
nu-ți plesnește.
Victor B ălosu sări iar de la locul lui și de astă dată o luă spre ușă, să iasă
afară. Bănuind ceva rău, Aristița țipă:
– Victor, stai aici, Victore? Stai aici! Stai aici! Tudor B ălosu sări și el și îl
apucă pe fiu de umeri.
– Ia stai, m ă, la locul tău! Stai să le spun eu încă o dată, să nu zică pe
urmă lumea că a venit fata la mine și am gonit-o.. .
VII
Se făcu un timp de tăcere grea. Se așezară iarăși pe paturi, cei doi
singuri într-o parte, iar ceilalți pe celălalt pat. Tudor Bălosu rupse tăcerea cu
un glas schimbat din care înfumurarea de tată pierise. * – Va să zică, Polino,
abia te-ai măritat și ți-a și sărit țandăra. Te-au pus ai lui Birică la cale. Vii să-
mi bagi ghearele în ochi! Ași putea să ies afară și să-mi văd de treburi, dar
mă gândesc la ce-ai să tragi când te-or pune ai lui Birică la muncă. Acolo să
vezi muncă, nu ca acasă! Ai muncit și acasă, nimeni nu zice, dar taman d-aia
ar fi trebuit să nu-ți iai lumea în cap. Dacă ar face toate fetele ca tine, ar fi un
balamuc în tot satul… Așa că vezi, îți spun încă o dată, pentru ultima oară, cu
frumosul, să te întorci…
– îmi spui cu frumosul, dar s ări cu pumnul la mine, spuse Polina lim pede,
uitându-se drept în ochii lui.
Tudor B ălosu înghiți greu.
– Nu vreai s ă taci din gură, cauți ceartă! zise el.
– Să vorbești ca lumea și să nu mă minți! Niciodată nu te-ai uitat la mine
ca la o fată. Tot cu Victor: Victor în sus, Victor la deal… Numai eu am muncit
și ai crezut că sunt proastă, am să înghit mereu și o să mă mărit cu cine vreți
voi…
– Acum te-ai f ăcut deșteaptă, măgăreațo! Nu ți-e rușine să vorbești așa
cu tata? spuse Victor.
– Nu mai pot de ru șine, răspunse Polina batjocoritor. Uite unde s-a
adunat rușinea, la alde tata și la domnul voiajor!
– N-am știut eu ce zace în tine că te învățam eu minte, răspunse Victor
clocotind. Poți să zici că cu vorbele astea care le-ai spus acum, te-ai spălat
pe bot de-un frate!
– Păi da, că mama nu putea să facă și ea un limbric lângă un gard în loc
să-mi facă un frate ca tine.
156
Era de o r ăutate care adâncea și nu apropia groapa care să căscase
între ei. Birică nu mai pricepea cum o să se mai împace soția lui cu părinții
după toate acestea. Nimeni însă nu mai îndrăznea s-o amenințe pe Polina.
– Uite, Polino, una și cu una face două! rosti Bălosu. Eu atât am de spus:
ai fugit de acasă, te-am sfătuit să te întorci, nu vreai, gata, acum n-ai ce mai
căuta îndărăt. Am terminat socoteala.
Se făcu tăcere. Polina își rezemă un cot în genunchi și apoi își rezemă
bărbia în podul palmei:
– Așa crezi tu, spuse ea neturburată.
– Așa are să fie! apăsă Bălosu. Polina repetă:

– Așa crezi tu!
– Așa cred eu, așa este, am terminat, ce mai atâta vorbă! zise Tudor
Bălosu gata să-și piardă din nou răbdarea.
– Nu-nu! îl preveni Polina aproape vesel ă. Trebuie să înțeleg și eu. Va să
zică de ce zici că nu vreai să stăm amândoi în odaia de dincoace, până ne
facem noi casă?!
– Tudore, las ă-i, mă, să stea, îndrăzni Aristița încet. Birică e băiat
muncitor, ce-aveți cu el? Așa face toată lumea…
Era de necrezut, mama se d ăduse deschis de partea fetei. Tudor Bălosu
o fulgeră cu ochii, dar Polina nu-l slăbi:
– Nu te mai uita a șa la mama, zise ea. Ai să ne lași să stăm aici.
– Voi amândoi s ă stați cu mine?! se miră Bălosu. Poate dacă mor eu și
băiatul ăsta! Atunci da!
Polina se uit ă spre fratele ei și, ce lucru de neînțeles, glasul i se făcu mai
cald, așa ca al unei surioare mai mici:
– Victore, nici tu nu vreai s ă mă lași să stau aici?
– Da' ce, e casa mea? r ăspunse Victor colțos dar zăpăcit totuși de
rugămintea ei. Ce mă întrebi pe mine? se scutură el. Din partea mea, n-ai
decât să stai!
– Da, se vede, spuse Polina cu p ărere de rău. Apoi, ridicându-se pe
neașteptate de pe pat: Hai, Birică! Se întoarse spre toți ai casei: zi, mă
goniți? Bine, mă goniți voi, da' să nu credeți că eu sunt proasta aia! Nu
scăpați voi de mine câtă viață oți avea!
Deschise u șa înainte și ieși afară, fără să dea bună ziua sau să mai
spună vreun cuvânt. Birică mergea în urma ei cu fălcile încleștate. Când
ieșiră în poartă, tânărul mârâi supărat:
– Fă, tu ești nebună!
Se oprir ă în drum, în fața casei. Polina întârzia, parcă ar fi vrut să se
întoarcă îndărăt, să mai spună nu se știe ce.
– Haide! o îndemn ă bărbatul mohorât, fără să se uite la ea.
157
– Nu merg!
– Ce?! se mir ă Birică și se uită la ea. Avea o înfățișare ascunsă, ca pe
vremea când era fată. îl fulgeră un gând, pe care îl și rosti: Polino, mă
lași?
Ea nu r ăspunse și nu se mișcă. Se uita înțepenită nicăieri.
– Nu merg! Unde vrei s ă merg? Unde să dormim la iarnă? în coșar?
în tren țe, pe jos?
Aceste cuvinte îl însp ăimântară pe Birică, se făcu alb ca varul.
– Da, șopti el copleșit. Bine, Polino! Atunci rămâi la ai tăi! Du-te atunci!
șopti el într-un târziu și de astă dată își înălță fruntea.
Văzuți de departe, nimeni n-ar fi putut să-și dea seama ce se întâmplă
între ei. Birică nu mai putu îndura și se îndepărtă încet. Lumea care se uita
putea crede că s-au înțeles să rămână la Bălosu; altfel s-ar fi certat și înjurat
cu glas tare, așa cum se întâmpla cu cei mai mulți când nu se înțelegeau. De
aceea, când Polina îl chemă din urmă pe Birică, chemarea
nu mir ă pe nimeni.
Birică se opri, se întoarse și o așteptă. Privirea lui ardea și dacă n-ar fi
fost în drum ar fi lovit-o întocmai ca atunci sub dudul Moromeților; din nou ea
îl făcea să se teamă că ar putea-o pierde. își aminti însă privirea și răspunsul
ei de atunci și deodată înțelese că nu pentru a-l chinui zad arnic

se purta ea a șa.
„Ah, ce na ție de femeie! gândi el. De rămas la ai ei nu vrea, dar nici
cu mine nu merge!"
– Hai, Paulino! șopti el mohorât. Hai, nu te speria, că să fie ea a dracului
de casă, cu două etaje o fac, dacă e vorba că din pricina casei…
Și o luă înainte îndârjit. Polina merse de astă dată în urma lui, ca orice
nevastă supusă bărbatului. Birică mai întoarse o dată capul spre casa lui
Bălosu și îl văzu pe acesta pe după geamuri urmărind ceea ce se petrecea la
poartă. „ Mama ta, amenin ță Birică . Ai crezut c ă dacă nu-i dai zestre^
am s ă ți-o las!"
– Blrîc ă^ întrebă Polina din urmă, cu ce zici că ai să faci casă? Și fiindcă
el întârzie cu răspunsul ea adăugă: Să știi că mie nu-mi place cu
două etaje!
Era vesel ă, râdea de el, dar el nu se supără, începuse s-o înțeleagă;
firea ei era așa că vroia să trăiască în voie și bărbatul să nu-i pună pe umeri
nici o povară; doar de aceea îl luase pe el și nu pe altul și de aceea fugise de
la părinți. Dar ce era de făcut, de unde să facă rost de bani pentru casă? Ea
glumea, dar dacă până la toamnă frații și surorile lui mai puteau dormi pe
prispă, când s-o face frig vor trebui să intre înăuntru și atunci unde are-s-o
culce pe Polina? Ce-are să se întâmple între ei dacă
158
n-or mai avea unde s ă stea? Pentru că, oricât de ciudat părea lucrul ăsta,
ciudat mai ales fiindcă nu-și dăduse deloc seama de el până acum, pur și
simplu n-avea unde să stea cu ea!
VIII
Astfel se întâmpl ă că, în scurtă vreme de la însurătoare, bucuria lui Birică
se și făcu dureroasă. Gândul că s-ar putea să-l apuce toamna fără casă îl
neliniști atât de mult încât, fără să se mai sfătuiască cu familia, se hotărî să
facă rost de bani numai în singurul fel în care putea să facă atât de repede și
anume să vândă de îndată jumătate din pogonul lui de pământ. Se gândi
câteva zile în șir, îi trebuiau cel puțin trei mii de lei dacă vroia să-și facă o
casă ca să nu fie bordei (și numai o astfel de casă îi trebuia, altfel toată
lumea ar fi zis că iată ce rău a ajuns Polina trăind cu el), dar de unde să ia
trei mii de lei? Și apoi cum avea el să trăiască cu o jumătate de pogon de
pământ, când alții cu un lot întreg abia se țineau?
Dar aceast ă întrebare din urmă nu-l turbură pe Birică. înainte de orice
trebuia să-și ridice casă, și încă una frumoasă, așa cum pe drept merita o
nevastă ca a lui. După aceea avea să vadă.
Luând aceast ă hotărâre el se grăbi să anunțe familia:
– Gata! De mâine încolo, cine vrea s ă mă ajute să fac casă, să meargă cu
mine în vale la văgăuni să facem cărămizi.
Erau tot a șa, la masă, a treia sau a patra zi de când făcuseră încercarea
de împăcăciune.
Polina nu se ar ătă deloc surprinsă, dar Birică-tatăl și ceilalți încetară o
clipă să mai mănânce și se uitară la el bănuitori.
– Să faci cărămizi și să le lași acolo să dea zăpada peste ele! Sau de
ce?! se miră tatăl.
– Nu, ci s ă ridic casă cu ele, răspunse fiul.
– Aha! exclam ă Birică-tatăl dumirit. Uitasem că acolo în vale la văgăuni,
după ce sapi și termini cu cărămizile găsești la fund și niște bani!
– Asta m ă privește pe mine! zise Birică închis în sine, dar tatăl socoti,

uitându-se la el, că n-avea el ce să închidă în sine și i-o întoarse cu
nepăsare:
– Te-o fi privind, zise. Mai bine d ă flanela aia mă-tii, s-o cârpească în
coate, că atârnă jurăbiile pe tine, adăugă măsurându-l de sus până jos.
Polina, care n-avea nimic rupt pe ea, se sim ți iarăși atinsă ca și data
trecută cu untdelemnul.
– Ce s-o mai cârpeasc ă, trebuie altă flanelă, zise ea.
După aceste cuvinte, tânăra nevastă văzu multe perechi de ochi
îndreptându-se scurt și în tăcer e asupra ei.
159
– O fi trebuind, morm ăi Birică-tatăl sorbind încet din strachina cu
verdețuri din mijlocul mesei.
– Ce tot dbnd ănești din gura aia? interveni atunci mama-soacră, uitându-
se cu simpatie la noră. Așa este, îi trebuie flanelă că s-a însurat și a intrat și
el în rândul oamenilor!
Tatăl prinse cu privirea mulțimea de copii de la masă și așteptă câteva
clipe ca să fie înțeles de ce se uită: cei doi gemeni aveau pe ei doar niște
închipuiri de cămăși, iar fetele…
– O s ă tundem câinele și o să n e facem flanele, zise el.
– Parc ă noi o să ne luăm după tine! răspunse mama.
Știa și ea că tatăl avea dreptate, dar dacă nu era lână pentru flanele,
barim să fie o vorbă bună!
Trecu deci cu bine aceast ă clipă grea pentru Birică: nu-l întrebă nimeni
de unde avea să ia bani și el înțelese că la urma-urmei într-adevăr acest
lucru îl privea numai pe el.
Umbla prin curte fluierând și cântând. Puse mâna pe secure și se duse în
grădină să taie salcâmul pentru tălpici. Polina stătea lângă el și îl asculta cum
cântă, parcă amețită, cu ochii închiși și cu mâinile încrucișate pe sâni. Din
când în când el se oprea din cântat și arăta cu mâna:
– Dărâmăm cotețul… în partea asta o facem, cu fața încolo.
Și începea iar să cânte și să izbească în salcâmi cu securea. Era așa de
vesel încât își amesteca glasul cu loviturile de secure în așa fel, încât frații lui
mai mici, care se așezaseră puțin mai în vale, se tăvăleau pe iarbă cu burțile
lor goale și râdeau.
– Și cu ce zici că o să cumperi metri cubi, Birică? întrebă tatăl din poarta
grădinii.
Adică metri cubi de lemn de construcție, podele, uși, ferestre… Dar Birică
și Polina nu mai erau singuri, apăruseră din fundul grădinilor câteva fete
atrase de galsul cunoscut al vecinului, și Birică nu mai putu să răspundă.
– Ce are s ă mai cânte Birică la nuntă! se minună una dintre fete,
apropiindu-se și așezându-se jos lângă Polina.
– Biric ă, ia cântă tu Vai de copilul str ăin, că vreau să-l învăț și eu… zise
alta care se apropia încet, cu fruntea într-o cusătură.
Dar a doua zi, când Biric ă puse caii la ham să se ducă la văgăuni, tatăl îl
opri:
– Salcâmii ca salcâmii, zise el, sunt verzi și până se usucă trebuie să-i tai
din vreme, dar nu pune tu copiii să muncească degeaba la cărămizii
– De ce?
– D-aia, fiindc ă nu te-aranjează!
– Bine, o s ă mă duc singur.
– Du-te singur, dac ă n-ai ce face!

160
– De ce n-am ce face?
– Fiindc ă te-am mai întrebat și ieri: de unde faci tu rost de bani?
– Păi nu spuneai că-i găsesc la văgăuni?
– A, uitasem. Du-te! îl îndemn ă tatăl binevoitor. Ileano și Gheorghițo,
strigă el, hai, duceți-vă cu Birică și ajutați-l!…
Fetele chiar se urcaser ă în căruță. Ele erau acum vesele pentru ele
însele; de când fratele se însurase, nu prea le mai păsa de el. Dar de ajutat
cu brațele lor vânjoase puteau să-l ajute.
– Adev ărat, nene, de unde faci rost de bani? întrebă cea mai mare când
se dădură jos la văgăuni.
PolinarSe" uit ă țintă la bărbatul ei și Birică citi în privirile ei aceeași
întrebare. Prefăcându-se vesel, el le spuse că are să vândă jumătate de
pogon din partea lui de pământ. La auzul acestei vești pe chipul surorilor
apăru o expresie rece.
– Nu v ă speriați, îl cumpăr la loc după ce îmi fac casă, zise Birică, dar
tăcerea străină a surorilor îl tulbură și îl supără ca niciodată. începu să strige:
Ce vă uitați așa la mine? Ia duceți-vă acasă d-aici și lăsați-mă voi în pace. Vă
uitați la mine parcă cine știe ce v-am făcut. E pogonul meu de pământ și fac
ce vreau cu el: Nu știți decât să stați cu ochii pe om și să-l păziți: aia nu;
ailaltă nu; așa nu!
Apuc ă târnăcopul și începu să izbească în lutul galben și gras. De uimire
surorile abia se dezmeticiră. Se uitară la Polina. Ea stătea lângă căruță cu o
înfățișare de nepătruns. Se gândea, dar era greu de ghicit la ce.
– Hai, Gheorghi țo, hai acasă! spuse fata mai mare, după o vreme de
tăcere, în timp ce Birică își vedea de treabă fără să le mai ia în seamă.
Plecar ă amândouă fără nici un pic de șovăială. Birică lovea mai departe
cu târnăcopul. După o vreme Polina se mișcă de lângă căruță și se duse
alături pe malul gârlei, se așeză și începu să se spele îndelung pe picioare.
– Polino! strig ă Birică, când băgă de seamă lipsa ei. Tu ce tot faci acolo,
nu vii să arunci pământul ăsta în căruță? Sau crezi că o să se arunce singur?
Polina î și văzu de spălat ca și când n-ar fi auzit. Când se întoarse se
rezemă de șușleț și începu să se uite la bărbatul ei. El și săpase să umble o
căruță, dar ea nici nu se gândea să pună mâna pe lopată. Se uita la el cu o
ciudată satisfacție; pe chip avea o expresie de parcă totul ar fi fost pus la
cale de ea; până și sudoarea pe care el și-o ștergea din când în când cu
cotul, și mirosul puternic de pământ care parcă țâșnea de sub târnăcopul lui,
chiar și acestea erau ale ei.
– Tu n-auzi, Polino? spuse el din nou, dar Polina nu se urni și atunci el se
uită la ea.
161
UhlZU**u
£, a. =r -a o 5
Mi C a M "CJ3 |
E E: 3 S Mi
3 O CL Mi – E
651 S ", S g-
o E. c XS "• _^ 3 Mi __
3 3>O g, £

f-l,8-
S
O! W fi)C
e.s. S
S. E.-o a « &«•« g-sr-S
< 3 cr- « £ £l 3 a-» Q 2 ffB„ffg;fi.|c32
' 3. M £• w Mi 6> O.
•s s !;^ , 2 âr "•p-rîi-B/3 2,
*" Mi Mi
șo s
O <S.
I- * s3.m srâs g. « 8 g.a-s-0 : B g.-^ s e s;a-§;5>-"5' ă^.:- s
! fîFIIfll fffflIflfflIîHlfl Uf? f
care/i le pusese acolo colegul s ău Toderici Artur, băiatul directorului,
învățătorul, care nu se avea bine cu directorul, îl pedepsise pe Toderici Artur
și acesta, ca să se răzbune, îl pândise pe colegul său Tugurlan și cu ajutorul
altor copii îl pusese jos și îi băgase pământ în gură.
După se ascultase această poveste, Tugurlan își luase copilul între
genunchi, se uitase crunt în ochii lui limpezi și îl înfricoșase astfel: „Dacă
mâine la prânz nu vii să-mi spui că i-ai spart capul ăluia care ți-a băgat
pământ în gură, te omor cu bătaia", și îi cârpise și o palmă ca să-l facă să
priceapă că în astfel de lucruri nu avea tată.
Copilul îns ă avea mamă și s-a dus și i-a spus ei și ea l-a înțeles, iar de
tatăl său a început să se ferească. Tugurlan a băgat de seamă și pentru
întâia oară s-a simțit cuprins de neliniște: oare nu așa trebuie crescut copilul,
să învețe să se apere singur? Și deodată Tugurlan s-a pomenit întrebându-se
pe el însuși de cine și de ce s-a apărat el toată viața, și unde a dus această
apărare? Și și-ă dat seama că de fapt el crezuse până atunci că avea să
ducă undeva.
Altă dată stătea la poartă și a trecut cineva pe drum și i-a dat bună ziua.
Tugurlan nu dădea nimănui bună ziua și nici nu răspundea când i se dădea
lui. Nu i-a răspuns nici acestuia, dar s-a pomenit întrebându-se: „Pentru ce
îmi dă el mie bună ziua? El nu știe cine sunt eu și atunci de ce… Dar, la
urma-urmei, cine sunt eu?"
Iar acum, în leg ătură cu fierăria, din nou: de ce, ducându-se acolo, se
purtase așa cum se purtase? îl supăra mai ales faptul că Moromete nu se
sinchisise deloc de înjurături. „Lasă, mă, Țugurlane, lumea să trăiască în
pace", spusese el, iar la sfârșit nu se știe de unde scosese Moromete că „trei
chestiuni rezultă din cele spuse de Tugurlan".
Se scul ă de pe prispă nemulțumit și se duse în grădină să cosească
iarbă pentru cal. „Sigur că da, gândi el întărâtat, când ai două loturi cred și eu
că nu-ți pasă când te înjură alde Tugurlan. Dacă ar mai fi să fie patruzeci de-
moșii, în toate patruzeci v-ați repezi, lua-v-ar dracu pe toți!"
Tugurlan cosea iarba și gândurile sale curgeau fără oprire, negre și
turburi. „Trei chestiuni rezult ă din cele spuse de mine, Chestiuni, ai?
Astea
i la tine sunt chestiuni! Și ce deștepți v-ați făcut voi! Se apucă domnul
' Moromete s ă-i spună lui Dumitru lui Nae cum a fost împușcat frati-meu
la Bucure ști! Parcă ar fi fost acolo al dracului! Și când te gândești bine,
habar n-are".

Tugurlan se șterse pe frunte cu mâneca, înfipse coasa în pământ și se
aplecă să strângă iarba. „Ce bine mi-ar fi și mie, gândi apoi mai departe, în
grajd, în timp ce dădea cu țesala pe spinarea calului. Ce bine mi-ar fi să știu
acum că la deal îmi crește porumbul pe șapte pogoane, iar pe alte șapte
pogoane plesnește bobul de grâu în spic. Ași _sta și eu iarj a-dup ă
164
«nhă, fa
Mnrnmrtp <ji asi ști pn ș g-l pun pe Marin s ă
EQY£$ti!"
Tugurlan se opri din țesălat și rămase câteva clipe gâtuit de amintiri.
Marin al lui se rugase într-o seară de iarnă să-l lase să se ducă pe la Niculae
al lui Moromete, cu care era într-o clasă, să citească cu el povești. Nu-l
lăsase și această amintire îi făcu rău lui Tugurlan. La urma-urmei, de ce nu-l
lăsase? La urma-urmei, Moromete…
Tugurlan se pomeni gândind f ără voia lui că niciodată până acum nu se
oprise atât de stăruitor asupra cuiva. îi disprețuia pe to ți, fără al egere
e. f>-i r ășnn^*- •"ș""! pp Mnrr.rn.ptf 9 -D ă-l în rnă-sa, n] țntnrilp.
P Dar ceva
și cu chestiunile lui! " încerc ă Tupurlan să alnnpp, to tul r)in cu neputin ță
de explicat îi aduse în ureche glasul acestuia, parcă aievea, cum stătea acolo
la fierărie și citea ziarul… „Domnilor!… Așa și pe dincolo… Ocupațiunea lor
mintală…" Ce ciudat citea! „Vă rog să mă credeți că nu eu am scris
drăcoveniile astea", parcă vroia să spună Moromete tot timpul.
Nedumerit, Tugurlan l ăsă țesălatul și se așeză pe marginea ieslei.
„Primul agricultor o fi având pământ?" își aminti el într-un fel uimitor discuția
lor despre rege.
„Are! zicea Coco șilă. Are, așa, cam vreun lot și jumătate".
„Are mai mult, zicea altul, fiindc ă trebuie să-l țină și pe ăla micu, pe
Mihai… trebuie să-i dea să mănânce!"
„Ești prost, zicea Cocoșilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!"
Tugurlan r ămase o clipă cu privirea în gol, apoi deodată izbucni într-un ^
hohot furios: „Ptiu, fir-ați ai dracului!" scuipă el în pământ și rămase mai
departe pe ieslea grajdului, negru la față. Dar dacă amintirea acestor lucruri
nu izbutea să răzbată în afară și să-i lumineze chipul posomorât, simțea
totuși cum ceva se topea în el. Cunoștea și el starea în care mintea con –
templa în liniște lucrurile și pătrundea dincolo de ceea ce arătau ele că sunt.
Era o bucurie deosebită și rară. El se înfuriase când Moromete citise
discursul regelui, ei, dimpotrivă, se înveseliseră. Nu era oare înveselitor să
descoperi că un rege părea mai puțin deștept d ecât Ion al lui Miai?
îngândurat, Tugurlan se ridic ă de pe marginea ieslei și ieși afară. Se
duse în casă și se întinse în pat.
„Da, a șa o fi, continuă el să se gândească, dar săracul Ion al lui Miai era
un nevinovat, pe câtă vreme primul agricultor avea sute de mii de hectare –
Țugurlan știa acest lucru de la fratele său care, înainte de a intra la Grivița,
muncise câteva veri pe moșiile Coroanei – și când o țară întreagă îl lasă să
se lăfăie cu atâta pământ, nu-mi mai arde mie să mă înveselesc că e prost.
Lasă că bine v-am făcut că m-am repezit în voi, gândi Țugurlan mai departe
despre cei de la fierărie. Să vă mai gândiți și
165
voi că nu toată lumea are timp să se înveselească; dacă de altceva nu
sunteți în stare, înveseliți-vă barim mai puțin, fir-ați a i dracului!"

După-masă Țugurlan se gândi să se ducă și el la fierărie, să-§i dreagă
secerile. Muierea îi spuse că au terminat mălaiul și că trebuie să se
împrumute de la cineva, altfel o să-i apuce secerișul fără nimic în hambar.
– Vezi la Ion al lui Miai, r ăspunse Țugurlan, îndreptându-se spre poartă.
– N-are nici el!
Țugurlan se opri o clipă fără să se întoarcă:
– Vezi la Tudor B ălosu! spuse el.
– Nu mai iau de la Tudor B ălosu! se feri și se rugă femeia. O să ne
cheme iar la secerat și ai văzut ce ne dă el să mâncăm!
– Cere și tu la cineva! se scutură în cele din urmă Țugurlan^și porni pe
lângă garduri cu secerile pe umăr. \
„Sigur c ă da, domnul Moromete! bolborosrapoi în gând. Tu n-ai nevoie să
te împrumuți! Te găsește secerea cu făină veche în hambar".
Țugurlan se pomeni ispitit să-i ceară lui Moromete să-l împrumute. în
astfel de împrejurări el cerea ori de la cineva care rupea de la gură ca să-i
dea, cum era Ion al lui Miai sau Marmoroșblanc, ori de la Tudor Bălosu sau
Crâșmac, cărora le făcea zile la câmp; niciodat ă însă de la acești oameni ca
Moromete, nici săraci, nici bogați și cărora le tremura mâna până se hotărau
să spună da sau nu. Lui Țugurlan îi veni un gând: să-i ceară lui Moromete să-
l împrumute și apoi, fiindcă era sigur că acesta n-avea să-i dea, să-i scoată
pe nas deșteptăciunea de la fierărie. „Nu mai zici că rezultă trei chestiuni?" și
să-și bată încă o dată joc de el.
X
Moromete era acas ă, dărâmase poarta și își făcea una nouă. După ce
plătise cu bani de la Aristide partea de fonciire pe care i-o cerea Jupuitu și
amânase jumătate din ea până spre toamnă, se dusese a doua zi la gară și
cumpărase cu restul de bani o căruță de uluci. Nu se mai putea, atât poarta
de la drum cât și gardurile grădinii se înnegriseră și putreziseră de tot,
trebuiau altele. începuse întâi cu poarta de la drum, și lucrase la ea două
zile. Acum era pe sfârșite cu poarta și nu se grăbea deloc să treacă la
grădină: o poartă sau un gard le pui o dată la zece ani, dacă nu chiar la mai
mulți.
– Asta depinde de uluc ă, Dumitre, îi spunea Moromete lui Dumitru lui Nae
care tocmai făcea observația de mai sus. Depinde de ulucă, repetă el. Asta
care am luat-o eu, explică el, e ulucă bună. E fag!
166
– Nu prea ai stache ții buni! observă Dumitru lui Nae după câtva timp, și
glasul său făcu ca pe o distanță de zece-cincisprezece case toată lumea să
audă ce fel de stacheți avea Moromete.
Era și Cocoșilă acolo. Alături, cu un topor în mână, Paraschiv ascuțea
ulucile pe un trunchi. Niculae stătea pe vine lângă tatăl său și pândea când
să-i dea cuie. Fără să se uite, Moromete lua cuiul din mâna întinsă a lui
Niculae, îl potrivea îndelung, uitându-se de câteva ori în spate să vadă dacă
ștachetele va fi prins drept în mijloc, apoi cu tesla împrumutată de la Dumitru
lui Nae bătea adânc uluca, mai stăruind apoi și cu lovituri nefolositoare
asupra cuiului care pierise în lemnul alb vrând parcă să spună că e de dorit
ca acest cui să nu mai iasă niciodată de acolo.
– Era unul al dracului, unul Nastratin, zise Coco șilă scuipând subțire
înaintea sa. Și-a pus poarta pe foc și pe urmă tot el s-a supărat!
– Niculae, adu ulucile! ceru Moromete.
Paraschiv se oprise din ascu țit. Ridică toporul și continuă să ascută mai

departe. Hotărâse plecarea la București chiar în seara aceasta și era supărat
că Nilă întârzia să se întoarcă cu caii de la izlaz. Era furat de gânduri.
– Ce zise și tu, Cocoșilă? întrebă Moromete. Paraschive, bate tu astea
care au mai rămas.
Moromete l ăsă tesla jos și se căută prin buzunare să găsească o hârtie.
O găsi și i-o întinse lui Cocoșilă sub nas.
– în locul unde e poarta asta era gol, spuse Coco șilă în timp ce umplea cu
tutun foița lui Moromete. Poarta mică o pusese și p-aia pe foc și venea cum
ași veni eu la tine, intra prin golul ăsta mare.
– Cine, m ă?! întrebă Moromete sâcâit că nu înțelegea. Apoi înțelese:
Aha, când venea cineva pe la el!
– Așa, mă! Și ăsta striga din casă, de la geam, că de ce intră pe poarta
mare (adică prin locul pe unde fusese poarta mare!), să intre tot pe poarta
mică! Cum e, Niculae?
– „într-o zi Nastratin Hogea, lemne de foc neavând", spuse Niculae
începutul acelei pove ști.
– Păi ce dracu îi mai păsa lui pe unde intră?! se miră leneș Dumitru lui
Nae.
– Păi îi păsa! zise Moromete așezându-se jos, cu țigarea în gură. Să nu
uite omul unde-a fost poarta! Nu trebuie să uităm ce-a fost, mai adăugă el.
Poate facem la loc ce nu mai e…
Niculae îi d ădea acum cuie lui Paraschiv. într-o vreme nu se știe ce văzu
el la fratele său că în loc să ție cuiele cu vârful în jos, cum le ținuse până
atunci, le întoarse, și zâmbind viclean, le ținu în așa fel că Paraschiv când
întinsp mâna se înțepă în ele.
167
J
– Mă, dar prost mai ești! bolborosi Paraschiv cu dispreț îngăduitor. Nu
așa!
– Dar cum? întreb ă Niculae nevinovat.
– Invers.
Dumitru lui Nae se ridic ă alene de jos, de pe iarbă.
– Mă duc acasă! spuse el parcă nemulțumit de ceva. Paraschive, vezi să
nu știrbești tesla aia!
Paraschiv ridic ă fruntea și se uită la el:
– Păi dar ce, bă, nea Dumitre, eu bat cuiele cu tăiușul?
înalt cum era, Dumitru lui Nae v ăzu peste garduri ceva care îl făcu atent.
"^
– Trece Țugurlan, spuse el și rămase în picioare. Unde dracu s-o fi
ducând?! se miră apoi fără nici un rost și fiindcă nimeni nu zise nimic, își
dezveli dinții și mai adăugă: păzea, Cocoșilă!
Spre uimirea lor, Țugurlan, care se apropia încet pe lângă garduri, când,
ajunse în dreptul porții lui Moromete, se opri și se uită înăuntru.
– Ce e, Tugurlane, îl cau ți pe Cocoșilă? zise Dumitru lui Nae destul de
străveziu.
– Vezi s ă nu te caut eu pe tine, răspunse Țugurlan și împinse poarta nouă
a lui Moromete și se apropie de locul de sub salcâm unde acesta și Cocoșilă
stăteau jos.
O clip ă se uitară țintă la el, apoi își feriră privirile.
– Bun ă-ziua! zise Țugurlan cu glasul său neprietenos, și ceilalți, de
uimire, uitară să-i răspundă.

– Să trăiești, Tugurlane! răspunse în cele din urmă Moromete cu un glas
curat și grăbit. Uite mai dăm și noi din coadă până vine secerea; că după ce
vine… Niculae, porunci apoi Moromete stăpân pe sine, adu un scaun lui
nean-tău Țugurlan!
Dujni țruJuiN ae nu mai plec ă, iar Cocoșilă arjuXga și când nu s-ar fi
întâm plat nimic între el si Țugurlan. (Jand Niculae adusescaunul, Țugurlan
se~făcu că nu vede și se așeză și el jos pe pământ. Rămase apoi tăcut și
așteptă tot așa cum așteptau și ei, având aerul că a venit așa degeaba și că
are de gând să stea așa degeaba cât timp au să stea și ei. Cineva trecu pe
drum și din pricina ulucilor albe nu-i văzu pe cei din curt e.
– Ce mândre țe de om mai e și Vasile ăsta al lui Tăbârgel! zise Moromete
urmărindu-l cu privirea pe cel care trecea. Cică își bate muierea în curte să-l
vază toată lumea, iar aia strigă în gura mare: „Aoleo, fire-al dracului, p-aici n-
ai dat!"
– He, he, he! zise Dumitru lui Nae cu pl ăcere. Păi a prins-o de vreo două
ori cu unul al lui Trăilă; și cică îi zise „fire-ai a dracului cu…"
– Țigani, întrerupse Moromete, și schimbă repede vorba. Mai bate un cui
în uluca aia, Paraschiv/. Jos mai bate un cui, că e stachetul mai gros.
Din curtea lui Tudor B ălosu se auzi glasul spălat al lui Victor, care îi
spunea ceva lui tat-s ău.
– Am auzit c ă vecinul tău, Moromete, a mai cumpărat două pogoane!
spuse Dumitru lui Nae, înțelegând că lui Moromete nu-i place să audă
vorbindu-se deșuchiat.
– Așa e vorba! răspunse Moromete. Hm! făcu el după câteva clipe de
tăcere. Iar îi „amendează" alde Pisică pe copiii ăia ai lui. A trecut p-aici pe la
mine după ce a vorbit cu Tudor Bălosu. Alaltăieri. „Ce faci, Traiane, iar vinzi
pământ?" îl întreb. „Nu vând, zice, îi amendez iar pe copiii ăia." „Mai ai?" zic.
„Ce?" „Pământ." „Gata! zice. Nu mai vând decât astea două pogoane. Mai
am două, le păstrez pentru tutun."
Omul despre care pomenea Moromete era cizmarul satului. Avea o
droaie de copii pe care cizmarul îi „amenda" mereu vânzându-le p ământul.
– He, he, he! râse Dumitru lui Nae gânditor. Nu știu ce dracu are să ' facă
el cu copiii ăia când s-or face mari.
– Păi ce vreai șa facă, Dumitre! se miră Moromete. Când s-or face mari și
le-o veni vremea să se însoare o să le spună alde tat-său: „De vândut
pământul, vi l-am vândut, de învățat să fumați, v-am învățat, de băutură mai
învățați și singuri!"
– He, he, he! râse Dumitru lui Nae, de ast ă dată cu satisfacție,
așezându– se mai bine pe pământ. Zău, mă? Ce vorbești!
între timp, aproape pe neobservate, mai veniser ă vreo câțiva inși care se
așezaseră pe iarbă fără să se anunțe prin bună-ziua; erau vecinii lui
Moromete. După felul cum vorbise, Moromete părea să aibă ceva nou de
spus despre Traian acela, deși ceilalți știau tot ce se putea ști despre el.
Acest Traian Pisică nu vânduse din lot chiar îndată ce-l avusese. Dimpotrivă,
^ambiția lui fusese să-l mărească și într-un fel chiar izbutise, plătindu-și titlul
de împroprietărire și impozitele din cizmărie. Muierea lui însă îi strică planul;
începu să-i toarne la copii. întâia oară îi făcu doi gemeni, apoi după aceea
patru copii în mai puțin de șapte ani, apoi iarăși doi gemeni și încă timp de
șapte ani, alți cinci copii. în acești ani, iarna sau vara, pe vreme rea ori în zile
frumoase de primăvară, cine trecea prin dreptul casei cizmarului trebuia să-și
pună amândouă mâinile la urechi și să grăbească pașii. Zarva celor

treisprezece copii ai lui semăna cu aceea pe care o fac țiganii pribegi când
chefuiesc ori se iau la bătaie. Pe seama gălăgiei și urletelor care se" auzeau
uneori din casa lui, femeile spuneau în mod Firesc când era vorba să fie
pricepută mai bine neorânduiala sau dezmățul din vreo familie: „Ca la alde
Pisică".
169
– Cine? Pisic ă, mă Dumitre?! exclamă Moromete văzând că Dumitru lui
Nae își întinsese picioarele lui lungi, pregâtindu-se să asculte. Păi voi nu știți
nici unul cu cine avem noi de-a face aici în sat, anunță el cu glasul acela
nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să cauți în toată România, de la munte
la baltă, și la turci să căutați și altul ca el nu mai găsiți.
Coco șilă, gelos de ceea ce avea să urmeze, îl întrerupse pe Moromete
spunându-i că minte, e prost. Moromete răspunse că nu-nu, nu minte! Și ca
să convingă pe ceilalți care ascultau, începu cu o falsă înflăcărare și
seriozitate să se înjure la persoana a treia că ceea ce spunea el e adevărat.
Atunci Cocoșilă îi răspunse că dacă e vorba pe așa, să răscolești în toată
lumea și unul ca Parizianul n-ai să mai găsești! Moromete vru să-i dea lui
Cocoșilă replica cuvenită, dar ceilalți îl apucară de mâini și-i potoliră cu
șiretenie falsa lui înfierbântare.
– Hai, Moromete, las ă-l pe Cocoșilă, spune de ce zici că nu mai găsești
altul ca Pisică…
– Nu exist ă, domnule!… exclamă Moromete și ridică mâna în sus și se
înjură din nou la persoana altuia că nu există.
Cineva care nu l-ar fi cunoscut pe Moromete, ar fi putut crede c ă între el
și Pisică s-a petrecut ceva neobișnuit. De fapt nu se petrecuse nimic.
Moromete se dusese într-o dimineață să-i vadă pe-ai lui Pisică ce fac ei când
dorm atâția "copii, cum se scoală, ce le spune Pisică, ce face el și muierea,
dacă se pun la masă și în ge/ieral cu ce se ocupă această familie și mai ales
din ce cauză e atâta zarvă, și zbierete, și gălăgie, și răcnete care se aud de
la cinci kilometri.
– Am fost într-o diminea ță la el!… Trebuia să mă duc în ziua aia pe la
obor și n-aveam cu ce să mă încalț, începu Moromete, mințind din capul
locului.
– Ține, mă, cuiele aicea, Niculae, unde te uiți?! se răsti în clipa aceea
Paraschiv.
– Ce faci, m ă, acolo?! se miră Moromete, uitându-se la Niculae, care și el
se uita la tatăl său cu niște ochi sticlind de nerăbdare. Muierea zice: „Ia
cizmele și du-te cu ele să ți se dreagă, le-au ros șoarecii acolo în pod". Iau
cizmele și plec spre Pisică. Erau ele bune, trebuia numai să le bată niște cuie
pe talpă, că aveau tălpile desfăcute. Intru înăuntru și, bună dimineața, bună
dimineața! Pisică cu ai lui în pat! „Uite, mă, Traiane, trebuie să mă duc pe la
obor și e noroi afară, nu e bun bocancul, bate-mi acilea câteva cuie și unge-
le cu ceva", îi spui eu. Nu știu dacă ați mai fost vreunul în casă la el. Tu ai
fost vreodată, Cocoșilă?
– N-am fcist!
– Păi tu unde-ți pingelești bocancii?
– Eu mi-i pingelesc singur.
170
– Nu știu, dar eu n-am mai văzut paturi ca ale lui Pisică. Eu zic că zece
paturi de-astea de-ale noastre nu fac cât unul de-al lui. Dar ca să nu zic
zece, zic cinci. Erau așezate acolo în magazia aia a lui, fiindcă așa de mare e

odaia unde stau ei, ca o magazie. Când să mă așez pe scaun, o dată mă
pomenesc că mă apucă cineva de gât și se încleștează de spinarea mea;
întorc așa mâna spre ceafă, îl apuc de păr și îl dau jos și mă uit la el: un ăla
ca un gherlan, de-o șchioapă, se uita la mine și făcea au! ooo! au! ooo!
– Ții, mă, cuiele astea aici, sau acuma îți dau una după ceafă! amenință
Paraschiv de lângă uluci.
– Ține cuiele acolo, Niculae, zise Moromete. Era băiatul ăla al lui, micu și
mutu. Pisică, din pat, când vede gherlanul ăla pe mine, bate din palme:
„Sfârfâlică, zice, na la tata din țigare!", „Hai, mă Traiane, zic eu, scap oborul,
vreau să cumpăr niște cartofi, ce faci?" Traian în loc să răspundă îl văz că-și
umflă pieptul și o dată urlă de răsună toată magazia: „Deștepta-rea!" Știți?
Ca la armată! Ei! zic eu! Ce să-i faci? Aici trebuie instrucție'! Nici n-apuc eu
să-mi vin în fire, că îl văz pe gherlanul ăla că sare de lângă tat-său! Așa cum
era, fără izmene și cu burta goală, începe să țopăie și să joace sârba peste
spinările ălora care dormeau. Știți cum sărea? Peste nasurile lor, peste ochi,
peste capete, pe grumaji. Sărea și mormăia! încep urletele! Au, chiu, jap!
Țin'te nene! începe păruiala! Mă uit la Traian și la muierea lui… Nimic!
Muierea căsca și cu pieptenele în mână începuse să se țesale. Traian își
răsucea țigarea și numai așa, din când în când, ridica fruntea: „Sfâr-fâ-li-că!
zicea, na la tata din țigare, lua-te-ar dracii!" Din paturile lor, copiii au sărit jos
și acolo în fața mea a început o viermuiala… Trei-patru din ei, ăia mai mari,
căutau să-i desfacă, dar ce să desfaci, că uite așa le umblau cracile pe sus;
și se rostogoleau; și se dădeau de-amboua; și se loveau la burtă; și pârâiau
cămășile de pe ei; și se bășeau; și le curgea sânge din nas! Traian, din pat
de-acolo uite-așa «punea, știți, întâi încet și subțire: „Sfâr, și pe urmă tot mai
gros, fâ-li-c ă!" „Traiane, strig eu, d ă, mă, în ei, că-și fac cămășile ferfeniță!"
„Păi tot nu le iau eu altele", zice. „Bine, dar dă în ei, de ce îi lași să urle
așa?" „Dacă dau în ei, atunci să vezi urlete, Moromete", zice el.
– Ce-ai cu mine, nene, e ști nebun? strigă Niculae indignat.
– Ce-ai cu el, Paraschive?! se mir ă și Moromete, dar Paraschiv bătea în
ulucă mânios și nu răspunse. Ține-i bine cuiele, Niculae! Auzi, Cocoșilă?
Cum crezi tu că s-au astâmpărat cei treisprezece copii ai lui Pisică? Crezi că
de bunăvoie? Nu, fiindcă unii intraseră pe sub paturi și se gâtuiau pe-acolo;
alții pe după sobă, alții puseseră mâna pe calapoade și se pocneau cu ele…
Și în timpul ăsta muierea lui Traian taman se terminase de țesălat. După ce
termină ea așa, o văzui că se ridică în picioare, înfige pieptenele
171
sub grinda casei, î și duce o mână la ureche, își vâră un deget în ea și
începe să-l miște așa repede ca și când i-ar fi intrat ceva înăuntru. „Ei,
Ciulco, ia uite, ia! ia uite, ia!" La glasul ei văzu că una dintre fete se oprește
din zbănțuit și când o vede pe mă-sa cu degetul în ureche rămâne cu ochii
beliți. Mă-sa, iar: „Ciulco, ia uite, ia!" Fata, e una mică de vreo șase ani,
seamănă cu tat-său, se apucă cu mâinile de păr, se lasă pe vine și începe să
urle ca în gură de șarpe. De ce urla ea, exclamă Moromete nedumerit, n-am
putut să pricep! Chestia e că s-a făcut liniște, muierea și-a scos degetul din
ureche și fata a tăcut și ea dintr-o dată. Știți? Odată a tăcut!… îți spusei
adineauri, Dumitre, de tutun! Moromete se opri și se uită la Cocoșilă: fiindcă
veni vorba de tutun, spuse el cu alt glas, mai dă-mi o țigare, Cocoșilă! Tu nu
fumezi, Țugurlane?
– Nu, r ăspunse Țugurlan răgușit.
– Alde Traian Pisic ă, continuă Moromete, pune numai tutun pe pământul

lui. Când am fost eu cu cizmele, după încăierarea de dimineață, care mi s-a
părut că ține loc de mâncare, îl văz pe Traian că se ridică din pat și strigă:
„Haida! gata! Toată lumea la păpușit tutun". A ieșit liota afară, s-a suit în pod
și s-a întors cu șiruri de tutun; umpluseră casa; doisprezece inși; făceau
păpuși și fumau! Afară de doi mai mici și de fete, toți fumau. Traian zice că el
câștigă cu pusul tutunului mai mult decât scot eu de pe un lot. Ei, pe urmă s-a
așezat el pe un scaun și a început să-mi dreagă cizmele. îmi dregea cizmele
și îl chema pe ăla micu: „Sfârfâlica! Na la tata din țigare!" Și scotea țigarea
din gură și-i dădea ăluia să tragă din ea.
Dumitru lui Nae î și mișcă fălcile și rămase cu dinții dezveliți, într-un râs
mut, cu privirea sticlind de satisfacție. După ce își mancă astfel plăcerea pe
care i-o făcuse Moromete, se miră:
– Și ce dracu face el cu banii de pe pământ?!
– Păi nu-i trebuie să-i bea, Dumitre? exclamă Moromete nedumerit că
încă nu se înțelesese bine acest lucru.
– Gata poarta, Moromete! zise Coco șilă uitându-se la Paraschiv, care
bătea ultimul cui.
Moromete se uit ă și el gânditor la Paraschiv. După câteva clipe de tăcere
își lăsă fruntea între genunchii desfăcuți și se îndoi.
– Nu e gata! spuse el. Mai trebuie un vi țel care să se uite la ea!
Se ridic ă apoi să vadă cum a bătut Paraschiv ulucile; ceilalți înțeleseră că
au stat destul și se ridicară să plece.
– Hai, Țugurlane, mergi la fierărie? zise Dumitru lui Nae uitându-se la
secerile lui Țugurlan.
– Păi, Țugurlan a venit pe la mine, ce să caute la fierărie? se miră
Moromete cu spatele.
172
– Văz că e cu niște seceri!
– Aia e altceva! zise Moromete. Dar cu tine ce e, Coco șilă? îl întrebă apoi
pe Cocoșilă. Parcă îți lipsește ceva…
– Niște parale! zise Dumitru lui Nae rar, și cuvântul parale se urc ă în
salcâmi și pluti limpede prin împrejurimi. He, he, he, uite la Cocoșilă, se
înveseli el, parcă ar zice că nu-i trebuie!
– Fugi c ă ești prost! mormăi Cocoșilă supărat nu se știe de ce și ieși pe
poartă agale, fără să-și ia ziua-bună. De altfel tot așa făcu și Dumitru lui Nae,
iar Moromete nici nu-și întoarse spatele; se despărțeau ca și când s-ar fi
înțeles să se vadă îndată în altă parte. Cocoșilă era totuși supărat. Moromete
spusese: „Țugurlan a venit pe la mine", ceea ce însemna că se purta
prietenos cu unul cu care el, Cocoșilă, era certat. Asta nu se făcea!
– Ei, ajunge! Strânge ți de pe-aici!
Moromete l ăsă poarta și veni lângă Țugurlan. „Strângeți de pe-aici și
plecați", înțeleseră Paraschiv și Niculae.
-/Ce mai faci, Țugurlane? zise Moromete în treacăt, așteptând ca Paras –
chiv și Niculae să plece de acolo.
Avea totu și un glas deosebit pe care nu-l avusese mai înainte.
– Ce s ă fac! mormăi Țugurlan răgușit de atâta tăcere. Bine.
– Apuc ă-te de gardul de la grădină, Paraschive, că până mâine trebuie
să-l terminăm și pe el, mai spuse Moromete în timp ce Paraschiv se
îndepărta.
„Pân ă mâine ai să vezi tu ce-o să fie", îi răspunse Paraschiv în gân d.
XI

Țugurlan continua să tacă. Ceea ce văzuse și auzise aci era același
lucru, aceeași vorbărie fără noimă pe care o mai auzise și la fierărie și fără
de care acești oameni se pare că nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul fusese
acela în jurul căruia amețiseră învârtindu-se, aci, povestirea lui Moromete
despre Traian Pisic ă. Ceea ce îl uimise însă pe Țugurlan și îl făcuse să
părăsească gândul de a-și mai bate joc de ei, era faptul că ei pluteau pe apa
aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputință să nu-ți dai seama
că acest fel de a fi era de fapt bucuria și libertatea lor. Dacă ar mai fi avut și
niște parale, cum spunea Dumitru lui Nae, n-ar mai fi dorit nimic nici pentru
ei, nici pentru al ții. Moromete cel puțin se pare că chiar ajunsese acolo, adică
să-și ajungă lui însuși cu ce avea. Era sănătos, avea copiii sănătoși, avea
două loturi de pământ, era un om deștept care îți făcea plăcere să stai cu el
de vorbă (Țugurlan trebuia să convină că un om supărat nu putea asculta
povestirea lui Moromete despre Pisică fără
173
să nu uite o clipă de supărarea lui) și pe lângă toate acestea mai era și
un om bun. Acum, la sfârșit, Țugurlan nu se mai îndoia că Moromete avea să-
l împrumute cu bucate fără să stea pe gânduri. Ce om ciudat! Dar la urma-
urmei, de ce se purta el așa de prietenos? se întreba Țugurlan. Nici rudă nu
era cu Țugurlan, nici prieten, nici prieten cu un prieten de-al lui Țugurlan!
– Ce e cu prostul ăla de Cocoșilă? se pomeni Țugurlan întrebând. Tot el
mă înjură, și tot el e supărat?
Abia mult mai târziu avea s ă-și dea seama Țugurlan pentru ce simțise el
nevoia să se împace cu Cocoșilă. Și nu era vorba numai de Cocoșilă.
întrebările lui din ultima vreme porniseră de fapt din această nevoie de a se
împăca cu lumea, dar el încă nu-și dădea seama de acest lucru.
– Păi nu, zice că tu l-ai înjurat întâi, explică Moromete cu o anume
veselie care de fapt ținea partea lui Țugurlan.
– Păi așa și pe dumneata te-am înjurat și dumneata de ce nu te-ai
supărat? se răsti Țugurlan și în aceeași clipă se făcu roșu ca para focului.
– Nu, pe mine m-ai comb ătut, zâmbi Moromete, scuipând subțire printre
genunchi. Aia e altceva!
Țugurlan arăta cuprins de o puternică emoție. Niciodată nu făcuse ceea
ce făcea acum.
– Moromete, spuse el cu o voce sc ăzută, intensă. Uite, ascultă-mă aici…
dumneata ești singurul care meriți loturile pe care le ai!
– Ei, nu mai spune, m ă, Țugurlane? se înveseli sincer Moromete.
– Da! S ă ții minte asta de la mine! spuse Țugurlan cu un glas profetic
care îl făcu pe Moromete să tresară. Acuma, uite de ce m-am oprit la
dumneata… Imprumută-mă cu un sac de porumb.
– Mă, Țugurlane, n-am porumb! exclamă Moromete. Grâu dacă vrei!
– Dă-mi grâu, că găsesc eu să-l schimb.
– Ai sac?
– Am acas ă.
– Ia cu sac cu tot și mi-l dai tu îndărăt.
Moromete se ridic ă în picioare. Țugurlan apucă secerile și porni spre
poartă.
– Trec dup ă ce mă întorc de la fierărie, spuse el și se îndepărtă repede
pe lângă garduri.
Iar spre sear ă, când plecă de la Moromete cu sacul în spinare, toată
lumea află ^i se miră și nu înțelese nimic din această neobișnuită purtare a lui

Țugurlan.
Acas ă, el îl găsi apoi pe cumnatu-său Grigore Armearica^care îl căutase
și duminica trecută. MuiereaTTTntrebii pe Țugurlan de Ia cine luase el un
174
sac cu grâu și se îngrijoră: nu cumva s-a împrumutat iar la Tudor Bălosu
sau Crâșmac?!
– Ei, ia spune, Grigore, ce s-a întâmplat? se adres ă Țugurlan cumnatului
său după ce o liniști pe muierea lui spunându-i de la cine a împrumutat grâul.
Am vrut să trec eu pe la tine, dar n-am avut vreme, am lucrat zilele astea la
gară, la siloz.
Țugurlan avea de la moșie doar două pogoane pământ, deoarece nu-i
convenea să dea maiorului jumătate de pe un număr mai mare de pogoane.
Alții luau mai mult, Ion al lui Miai, de pildă, muncea vreo opt pogoane. Anul
acesta Țugurlan câștigase mai bine lucrând cu ziua la gar ă, unde se
construia un siloz.
– Ascult ă, cumnate, ce să fac eu cu ăștia ai lui Aristide? Alde Tache vrea
să mă dea afară! spuse Grigore Armeanca după ce Țugurlan se așeză lângă
el pe prispă.
Țugurlan nu zise nimic. Cumnatul său era de mult mecanic la moară și
dm asta trăia, n-avea nici el pământ. Numai că dându-i această veste Grigore
Armeanca, deși îngrijorat, avea pe de altă parte aerul că nu prea îi vine lui să
creadă că o să i se întâmple chiar a șa. Parcă ar fi vrut să-i spună Țugurlan
ce-o să i se întâmple.
– Ascult ă, cumnate, te dă sau nu te dă afară? întrebă Țugurlan uitân-du-
se la el curios. Ți-au spus ei că or să te dea afară?
– Nu mi-au spus ei, mi-a spus alde Isosic ă.
– Și alde Isosică de unde știe ?
– I-a auzit vorbind.
Părea limpede, dar Grigore Armeanca ar fi vrut să nu fie adevărat.
– Uite de ce, explic ă el, dacă ei mă dau afară, eu pot să-i dau în judecată
și să-i pun să-mi plătească locul. Eu pot să nu cer bani pentru loc, și atunci
ce-au să facă, au să mute moara de pe locul meu?
– Nu în țeleg! se miră Țugurlan. Moara lui Aristide e așezată pe locul tău?
– O parte.
– Păi atunci ce-ți mai pasă! se miră din nou Țugurlan. Dar tot nu înțeleg.
Moara lui Aristide e chiar pe locul tău?
– A vrut el s-o fac ă dincolo în vale, dar la mine e taman locul unde se
întâlnește șoseaua de la Tătărăști cu drumul dinspre Ciolănești și pe vremea
când a făcut-o el mai avea Crâșmac moara aia cu piatră. Nu s-a mai dus
nimeni din partea asta la moara lui Crâșmac, a ști ut el Aristide ce face!
– Păi acolo parcă e o măgură! se miră mai departe Țugurlan.
– Păi partea aia de măgură e a mea și Aristide credea că e a comunei;
când i-am spus a zis că o să ne înțelegem noi, o să mă ia să lucrez la
175
l>
moar ă. Ei! Și iese acuma fi-său, Tache, din școala de meserii și vrea să
fie el mecanic! Asta e povestea!
– Păi, Tache ăla parcă vrusese Aristide să-l facă popă! _
– A rămas repetent! spuse Armeanca făcând un gest de lehamite.
– E limpede, spuse Tugurlan dup ă câtva timp de tăcere. O să te dea
afară!

Nu era îns ă deloc limpede, Grigore Armeanca nu-i spunea totul. Era o
poveste pe cât de simplă pe atât de uluitoare pe care n-o știa decât Grigore
Armeanca. El vroia acum să se folosească de ea ca să nu fie dat afară, dar
nu știa dacă o să izbutească și de aceea venise să se sfătuiască cu cumnatul
său. Era_mrba iie _faptul c ă proprie tarii furau de mult grâul și, floarea-
sQareliii^din_ceie-trei sate „care;. măcinaut la ei. Ideea o avusese N astase,
fratele cel mare al lui Aris tide. care era co proprietar.
Mpara avea o țeava de scurgere pentru rămășițe (irimic) și la în ceput,
pe*, când mai exista înc ă moara l ui Crâ șmac, acest irimic omuljijyuajLCasa
la păsări, dar dup ă~ce moara lui Crâjînac fusese~ părăsită, Ari șțidg,
.să
șca^pe- jiesimtite irimicul acesta s ă fie considerat ca fă când parte
djn_uium. v^_^^– ^
Văzând că oamenii înghit mica hoție, Năstase plănuise pe cea mare, care
îi izbutise pe deplin. Furtul se făcea sub ochii lor, printr-o a doua țeava de
scurgere, nu prea ingenioasă, care pornea chiar de la coș. Oamenii care
măcinau se sprijineau chiar cu mâna de ea, fără să le treacă prin cap ce fel
de scurgere avea țeava aceea. Ei controlau doar irimicul, să nu fie prea
mare, adică nu cumva ca proprietarii să tragă o dată cu irimicul și boabe
curate.
Țeava nu era prea ingenioasă, dar ideea era, fiindcă tragerea se făcea
pe nesimțite și cu anii devenise lege că la o moară cu valțuri nu iese sută la
sută făină. Furtul se stabilizase cam la un kilogram din șaptezeci și cinci și
aducea într-un an de zile câteva v agoane de grâu și floarea-so arelui.
Năstase nu ajunsese totuși la acest rezultat fără să lupte împotriva
amenințării de a fi descoperit. Legând băierile sacului, țăranul avea nu o dată
nedeslușita impresie că lipsește ceva… Nu mult, era adevărat, dar de ajuns
ca să-l facă să se uite dintr-o parte la coproprietar, să întârzie bănuitor ,< cu
mâna la gura sacului… Dar Năstase, care avea grijă să fie totdeauna j acolo,
devenea deodată grăbit, striga „altul la rând", îl înghesuia pe om 1 fie cu
vorba, fie împingându-l ușurel să facă loc… '
– Eu zic c ă n-or să îndrăznească ei să mă dea afară. Dacă o să mă dea,
am să spun la toată lumea hoțiile pe care le fac ei acolo de ani de zile, spuse
Grigore Armeanca pe gânduri.
Tugurlan se f ăcu atent:
– Ce ho ții? întrebă el.
176
– Cu cântarul… cu irimicul… se feri îns ă Armeanca.
– Prostii! spuse Țugurlan cu dispreț. Vreai un sfat de la mine? u" întrebă
apoi scrutându-l liniștit.
– Da…
– Dac ă te dă afară, dă-i foc la moară!
– Să mă bage în pușcărie?…
– Atunci… spuse Țugurlan și dădu din umeri supărat. „Atunci du-te
dracului, de ce mai vii la mine să-mi ceri sfatul?!" ar fi vrut să-i spună de fapt
Tugurlan.
Grigore Armeanca încheie spunând c ă o să vadă el mai pe urmă.
Tugurlan îl întrebă apoi ce-i mai fac copiii, mai vorbiră câtva timp, și la
plecare Armeanca îi aminti că vaca lui, care fătase nu de mult, continua să
dea o grămadă de lapte. De ce nu-l trimite pe Marin cu oala să-i dea niște
lapte? Țugurlan răspunse că o să-l trimită.

Seara, Țugurlan întârzie iarăși să adoarmă, dar de astă dată nu din
pricina întrebărilor. întinzându-se sub așternut el simți cum se întoarce în el
acea liniște adâncă și ocrotitoare a cărei bucurie, în cei peste patruzeci de
ani pe care îi avea, Țugurlan n-o cunoscuse decât foarte puțin și foarte rar: o
simțise mai puternic astăzi, când întârziase de dimineață pe prispa casei.
Această liniște nu adormea întrebările și nici nu le dădea un răspuns, dar le
dădea un înțeles. Pentru ce? Nu se știe pentru ce, dar dacă așa a fost făcut,
așa o să rămână și n-are nici un rost să-și spargă capul dacă asta e bine sau
rău. Iar dacă vreodată o să afle și de ce, o să fie cu atât mai bine!
XII
în aceea și seară, fără ca Moromete să bănuiască ceva, Paraschiv
încălecase pe cai spunând că se duce să mâie noaptea cu ei pe câmp și o
luase pe drumul spre București. Nilă îl așteptase la Guica și de acolo
încălecase și el și porniseră împreună.
Era o sear ă cu un cer adânc, încărcat cu stele. Cei doi ieșiseră în goană
la câmp și se opriră abia când lăsară în urmă valea satului. Caii tropăiu și
sforăiau îndărătnici, neînvățați cu drumul pe care erau duși; de nenumărate
ori, din plină goană, căutară s-o ia pe drumurile lăturalnice ale câmpiei sau
chiar înapoi, atrași de zgomotele înfundate ale satului, de respirația lui abia
simțită.
La un moment dat, Nil ă se opri și el, ținând calul pe loc. Tăcerea câmpiei
era desăvârșită și întinderea ei învăluită de întuneric. Ceva se pare că
începuse să-l neliniștească; el șopti cu un glas turburat plin de îndoială:
177
– Paraschive! Stai!
Paraschiv se opri și el. Așteptă câteva clipe și fiindcă fratele său nu
spunea nimic, întrebă:
– Ce este?
Nilă tăcea mai departe. Atunci Paraschiv se apropie și mai mult, strunin-
du-și calul și întrebă iar, răgușit și intrigat:
– Ce este, m ă? De ce te-ai oprit?
Nilă se uită încet îndărăt, cu teamă, parcă s-ar fi așteptat să fie urmărit de
cineva. Șopti neliniș tit:
– Mă, unde mergem noi?
Paraschiv îi r ăspunse printr-o smucitură a calului, pornind în goană
înainte pe șosea. Calul lui Nilă porni și el pe urmele celuilalt. Goneau unul
lângă altul în tăcere, aplecați peste coamele cailor și până aproape de întâiul
sat prin care trebuiau să treacă, în afară de un automobil cu niște faruri
puternice, nu întâlniră pe nimeni.
Tot în aceea și seară, Vasile Boțoghină se pregătise și el de plecare.
între timp copiii aflaser ă și ei de la mama lor despre boala tatălui lor și
despre vânzarea pământului. Vatică umbla tăcut prin curte, parcă rătăcind,
nevroind să intre în casă, deși Boțoghină îl strigase de câteva ori. Numai Irina
se uita întristată la tatăl ei. Stătea pe prag cu umerii ei micuți și strâmbi și îl
urmărea cum înghite rar și adânc dumicații. într-o vreme începuse să-i
povestească despre ceea ce se întâmplase în timpul dimineții la școală; cum
la examen domnul învățător Teodorescu o lăudase și îi dăduse să învețe o
poezie; cum pregătiseră ei serbarea, care va avea loc chiar mâine, de
Sâmpetru, și sfârșise părându-i rău că el n-o s-o audă când o să spună
poezia. Boțoghină n-o auzea nici acum; îi făcea rău glasul ei și când Irina
tăcu, el spuse:

– Anghelino, ia fata asta la culcare.
După aceea, Boțoghină ieșise afară și începuse să se pregătească
pentru plecare. Umpluse căruța cu niște paie de ovăz, apoi o chemase pe
femeie să vie cu lampa lângă căruță și să lumineze roatele. Boțoghină îl
strigase pe Vatică să-i aducă oala cu păcură din grajd, apoi amândoi
începuseră să desfacă roatele și să ungă osiile căruței.
A doua zi diminea ță, înainte de revărsatul zorilor, Boțoghină se deșteptă
și după ce îl sculă și pe băiat, înhamă caii, se urcă în căruță și împreună cu
el porni spre spitalul din Udup. înainte de plecare el scoase din brâu un teanc
de hârtii, alese două de câte o mie și i le întinse femeii. Anghelina le luă și
rămase cu ele în mână, uitându-sc nemișcată la omul ei care stătea pe cutia
căruței cu hățurile pe genunchi.
178
– Pân ă la Udup v-apucă prânzul! Cum o să se întoarcă Vatică singur?
Dacă îi ia cineva căruța și caii? se temu ea.
Drept r ăspuns, Boțoghină apucă hățurile în mâini. Simțind mișcarea
curelelor, caii porniră și trecură podișca de la drum cu zgomot. Femeia o luă
în urma căruței și ieși înaintea cailor, oprindu-i în drum. Se apropie apoi de
loitră și vorbi iar:
– Vasile, când ai s ă te întorci?
– Am s ă-ți scriu eu d-acolo, răspunse omul cu grabă. Apoi adăugă: Vezi
cum îi faci cu seceratul! Ia-o și pe fata aia să v-ajute. Ai grijă să nu se taie cu
secerea. Tăcu câteva clipe, apoi vorbi iar: La treierat, vezi că am aranjat cu
alde Cocoșilă să vă ia în ceată cu el. Tăcu iar un timp, apoi vorbi din nou, de
astă dată cu un glas care arăta că nu mai are nimic de spus: Vezi să nu se
întâmple ceva p-aici! Și ridică hățurile: Haida! Hăț! Hai! die!
Caii porniser ă, dar femeia se ținea mereu de căruță. Mergea alături de
răscruci și se uita întruna spre bărbatul ei, vrând parcă să mai spună ceva. El
ghici slăbiciunea și frământarea ei și îi spuse cu glas gâtuit, cu o asprime
dureroasă:
– Fugi d-aici! P ăzea că te calcă roata!
In clipa aceea, femeia nu se mai putu st ăpâni și izbucni scurt într-un
plâns deznădăjduit:
– Vasile! S ă nu mori p-acolo, Vasile! Boțoghină dădu bici cailor.
XIII
Aproape de prânz ajunse la Udup. Spitalul de plas ă era așezat la mar –
ginea satului și de departe semăna cu un conac boieresc. Acoperișul lui de
țiglă se vedea de la cinci kilometri. Era înconjurat de o mulțime de salcâmi
altoiți, cu coroanele ca niște măciuci uriașe, și de duzi stufoși și bătrâni din
care se auzea de departe ciripitul gălăgios al păsăricilor…
Vasile Bo țoghină opri sub unul din duzii din fața intrării și sări jos din
căruță. Vatică se uită mirat peste clădiri și spuse arătând cu degetul înainte:
– De ce nu opre ști în dr eptul spitalului?
– Asta e spitalul, nu acolo, r ăspunse Boțoghină. Așa fac toți care nu-l
cunosc, se opresc dincolo. Acolo stă doctorul! E casa lui! Stai jos și dă iarbă
la cai!
Vatic ă sări jos, scoase căpestrele din capul cailor, le desfăcu șleaurile,
luă din căruță un braț de paie amestecate cu iarbă și îl puse înaintea vitelor.
Boțoghină dădu câtva timp ocol căruței, uitându-se pe sub
' 179
sprâncene s ă-și dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lui, apoi intră

încet în curte spitalului.
Ui Intrarea în cl ădire avea niște scări de ciment negru care dădeau într-
un ^^oHdor lung; atât scările cât și coridorul erau înțesate de țărani desculți;
cu chipurile galbene și supte; de femei îmbrobodite strâns, cu privirile
înțepenite și dârze, cu câte un copil în brațe sau de mână; de lucrători istoviți
cu cămășile rupte pe ei și murdare; stăteau pe cele două bănci de lemn
așezate de-a lungul pereților și așteptau. în afară de cei de pe scări și cei
dinăuntru, pe lângă zidurile spitalului stăteau alții sub umbra duzilor în
grupuri mici. Era timpul prânzului și unii întinseseră pe pământ legăturile cu
care veniseră și începuseră să mănânce.
Vasile Bo țoghină văzu încă din poartă mămăligile întinse pe iarbă și
coridorul înțesat de oameni. Intră înăuntru și fiindcă pe bănci nu mai era loc
se rezemă de tocul ușii pe care scria Consulta ții și începu să aștepte cu
aceeași răbdare pe chip ca a celorlalți.
La un moment dat u șa se deschise dinăuntru fără veste și Boțoghină,
care se rezemase puțin de ea, se clătină și se izbi de umărul doctorului care
tocmai ieșea.
– Ce te propte ști în ușă? Stai jos pe bancă! se supără doctorul. i
Speriat, Boțoghină se trase într-o parte simțind cum obrajii îi ard dej
rușine. Doctorul își roti privirea peste oameni și spuse:
– Sunte ți prea mulți azi, cine stă mai aproape să plece acasă și să vie
mâine dimineață.
Dar to ți parcă înțeleseră pe dos, adică să se apropie și să-i spună ce-i
doare.
– Domnule doctor, de trei zile nu vrea s ă mai sugă, stă în brațe și
doarme! Mi-e frică să nu-mi moară în brațe! I-au mai ieșit și niște pete roșii pe
tot corpul. Nu știu ce să…
– Vars ă mereu, domnule doctor, ce mănâncă, varsă! spuse altă femeie
arătând copilul.
Alte glasuri se îngr ămădiră strângându-se și înconjurându-l pe medic.
Toată lumea se sculase de pe bănci și de afară câțiva chiar alergaseră
înăuntru.
Medicul, un om scund și cam gras, cu niște trăsături înăsprite de soare t
și vânt, întocmai ca ale țăranilor, stătea liniștit în mijlocul bolnavilor și se f uita
peste capetele lor, reținut, cam aspru, cu o privire care arăta că ceea ce
vedea el acuma era un lucru obișnuit pe care îl vedea de mulți ani.
El apuc ă de cămașă copilul uneia din femei, i-o ridică spre bărbie,
dezvelindu-i burta și după ce se uită o clipă spuse:
– Fă-i o baie cu flori de mușețel!
180
Apoi se adres ă unei alte femei, spunându-i să se ducă la sanitar, să-i dea
niște prafuri, dar femeia cu copilul cu pete pe trup îi acoperi glasul:
– Domnule doctor, i-am f ăcut de trei ori, așa cum mi-ai spus…
Un om care st ătuse până atunci la o parte se apropie și el de doctor, îl
apucă de braț și spuse șoptit, cu un glas insinuant:
– Domnule doctor!…
Dar doctorul nu-l lu ă în seamă. Boțoghină se vârâse și el printre ceilalți și
se uita drept în ochii medicului, crezând că acesta are șă-și aducă aminte de
el și are să-l cheme înăuntru. Doctorul deschise ușa fără să ia în seamă
glasurile numeroase care îl chemau și pieri înăuntru cu bolnavul care era la
rând.

– Ce s ă-i faci, zise un țăran tânăr, posomorându-se și căutând abătut un
loc pe bancă. Un singur doctor la atâtea sate! De fier să fii și tot nu prididești!
Cineva vru s ă răspundă, dar în clipa aceea un copil din brațele unei
femei începu să țipe. Femeia ieși repede afară. Un om oftă greu și se sculă
de pe bancă. O dată cu el se mai sculară încă vreo câțiva. După o jumătate
de ceas, coridorul se goli mai mult de jumătate. Abia pornind prin curtea
spitalului, oamenii și femeile puteau fi văzuți că sunt într-adevăr bolnavi. Un
țăran înalt ca o prăjină mergea încet, abia pășind, ținut de două rude de
amândouă brațele: sudoarea îi năvălea des pe frunte și gemea încet, cu gura
deschisă, cu privirile rătăcite; un altul însă, era singur, și cât se sculase de pe
bancă, începuse să se clatine ca beat, mergea orbecăind, ținându-se de
ziduri. Ieși cu greu și se așeză pe iarbă aproape căzând pe brânci, în patru
labe, ca și când ar fi fost împușcat.
– Omule, de ce nu intri acolo peste el? zise un muncitor, apropiindu-se de
cel căzut și ajutându-i să se întindă mai bine. Noi putem să mai așteptăm, dar
dumneata de nu intri peste el?
Omul vru s ă bâlbâie ceva, dar tot atunci curtea spitalului fu străbătută de
un glas sfâșietor ca de cuțit. Privirile se întoarseră spre drum. Pe poarta
spitalului se văzură intrând cățiva oameni care duceau o femeie pe o cergă.
O dăduseră jos din căruță și femeia țipase crunt. Ajunși în fața scărilor,
oamenii lăsară cerga cu femeia pe iarbă și unul dintre ei se șterse pe frunte
de sudoare și intră în coridor. După câteva clipe,' doctorul ieși afară și întrebă
scurt, din capul scărilor, spre oamenii care stăteau alături lângă bolnavă:
– Când a n ăscut?
– Ieri diminea ță, domnule doctor! răspunse unul din țărani, luându-și
pălăria de pe cap.
– Copilul tr ăiește?
– Trăiește, domnule doctor!
Medicul se apropie și privi câteva clipe în jos spre bolnavă. Femeia
stătea cu ochii închiși și părea moartă; la soare, chipul ei arăta albastru,
181
livid. Doctorul se aplec ă și-i prinse încheietura mâinii între degete. Cât îi
prinse însă încheietura, îi și dădu drumul și se răsti la oameni fără milă:
– A{i omorât-o! A ți adus-o în căruță și i-ați mâncat zilele!
Unul dintre cei trei oameni care aduseser ă bolnava, la auzul acestor
cuvinte tăioase, nu se putu nici el stăpâni:
– Am adus-o în c ăruță? N-oi fi vrând s-o aducem cu aeroplanul!
– Haide, las ă vorba! porunci doctorul ca un militar. Băgați-o înăuntru.
Abia spre seară îi veni lui Vasile Boțoghină rândul la consultație. El
intră în cabinetul doctorului și spuse:
– Nu m ă mai cunoașteți?! Am venit acum vreo două săptămâni…
Doctorul se apropie de el și-l întrebă grăbit:
– Da! Ce ți-am spus că ai?
Boțoghină vru să răspundă, dar doctorul întrebă iar, cu aceeași grabă
reținută:
– Cum țe cheamă?
Omul î și spuse numele și comuna iar doctorul îi întoarse spatele și
începu să răsfoiască un registru gros. Răsfoind, întrebă din nou:
– Când spui c ă ai fost aici?
– Acum zece-cin' șpe zile! răspunse Boțoghină nedumerit că doctorul nu-
și aduce deloc aminte de el.

– Vasile Bo țoghină, din Siliștea-Gumești, zise doctorul cu un glas rece.
Păi asta e a treia oară cân d te consult! Ai fost la raze?
– Da, r ăspunse Boțoghină vinovat și-i întinse doctorului sulul negru al
radiografiei, pe care acesta îl desfășură la lumină și îl cercetă multă vreme.
– Stai jos. De ce nu stai jos? se adres ă el bolnavului la sfârșit. Boțoghină
se așeză pe un scaun rotund și alb și începu să urmărească
intrigat fiece mi șcare a doctorului. Medicul, după ce îi arătase omului
scaunul, se așezase la birou și începuse să scrie pe o foaie. Scria repede și
mult, și din când în când se oprea, ridica fruntea de pe foaie pentru câteva
clipe, apoi, începea iar să scârțâie din peniță. Acest lucru ținu multă vreme și
când doctorul se ridică de la biroul lui, Vasile Boțoghină se ridică și el.
Medicul însă nu mai arătă acum nici o grabă. El se așeză pe un scăunel în
fața omului și-i făcu semn să stea jos. începu să-i spună rar, apăsând pe
cuvinte, cu un glas care uneori era străbătut de urme de neîncre dere, alteori
de amenințare:
– Uite ce-ai s ă faci! Te duci acasă și vinzi ceva: un cal, un bou, un pogon
de pământ…
Se opri și spuse după câteva clipe, amenințându-l pe om cu rețeta:
– Ai s ă te duci la farmacie cu rețeta asta. O să-ți trebuiască mulți bani,
pentru că ai să iai doctoriile astea dt trei ori. Dar nu e vorba numai de
doctorii. N-ai voie nici să ridici un pai de jos. înțelegi? Nimic. Să nu faci nimic.
Și în fiecare zi să mănânci ouă, să bei lapte mult și să nu-ți lipsească găina
de la masă. Să vorbești cu sanitarul din sat să-ți facă injecțiile și să
182
te înve țe cum să iai doctoriile. Asta e o boală grea, dar voi nu vă
vindecați pentru că nu vreți să cheltuiți. Și chiar dacă cheltuiți, cât vă simțiți
nițel mai bine, gata, vă puneți pe muncă să vă scoateți pârleala pentru ce-ați
vândut. După o boală ca asta nu mai ai voie niciodată să muncești prea
mult… Doctorul se opri o clipă: Vrei să nu mori?
Boțoghină făcu ochii mari, înspăimântat și răspunse repezit, dar nu
îndată:
– Da, domnule doctor!
– Atunci s ă faci așa cum ți-am spus. începând de azi te întinzi cu burta la
soare, mănânci bine, iai doctoriile astea și după o lună de zile să treci iar pe
la mine. Altfel să știi că nu e glumă. Dacă ajungi să cazi la pat n-ai
. ce mai c ăuta la mine.
Medicul ie și de după birou și-și puse mâna pe flanela cârpită a omului,
care cât o simți se și ridică în picioa re.
– Să nu-ți pară lucru de glumă! că eu știu cum sunteți voi: „Lasă că-mi
trece", până începeți să vă scuipați bojocii pe jos. Vă repeziți pe urmă la
doctor și când vedeți că nu vă mai poate face nimic, începeți să înjurați că nu
e bun doctorul.
– Domnule doctor, îl întrerupse Bo țoghină, nedumerit mereu că medicul
uitase ce-i spusese data trecută, păi eu am făcut rost de douăzeci de mii de
lei, că mi-ai spus că mă bagi într-un spital unde o să mă fac sănătos într-o
lună, două…
Medicul tres ări.
– Dou ăzeci de mii? întrebă el neîncrezător.
– Păi așa mi-ați spus dumneavoastră!
– Ai la dumneata dou ăzeci de mii?! întrebă doctorul uimit, impresionat de
privirea bolnavului, pe care abia acum i-o vedea. Era o privire lărgită,

strălucitoare de viață și de speranță, dar străbătută și de umbre nedeslușite,
umbre ale nopților de neliniște și spaimă.
– Păi am vândut din lot, domnule doctor! întări Boțoghină limpede și
ușurat, ca și când ar fi fost de pe acum sănătos. Adăugă senin și împăcat: Ce
era să fac? Astă-primăvară au murit doi inși la noi în sat, tot așa au stat
acasă și…
– Uite ce e, Bo țoghină, da, știu acuma… Așa este, cu vreo douăzeci de
mii de lei poți să intri într-un tratament supravegheat, bine că ai vândut. Eu ți-
am spus data trecută să vinzi și să faci rost de bani, așa cum spun la fiecare.
Dumneata, bine că ai avut ce vinde… Uite ce-ai să faci: …ia spune-mi, ești cu
căruța?
– Cu c ăruța, domnule doctor. Cu băiatul.
– Dă drumul căruței acasă și rămâi aici. Mâine o să te trimit la munte într-
un sanatoriu…
183
XIV
A doua zi diminea ța, Guica își luă ciorapul de gât și porni spre casa
fratelui ei să fie de față când Moromete și cu toți ai lui au să bage de seamă
că Paraschiv și cu Nilă au fugit cu caii la București. Se gândea încet, cu o
bucurie care îi ungea inima, cum are să se întindă vestea numaidecât în sat
că cei trei băieți ai lui Moromete au fugit câteștrei de acasă cu caii și cu oile
și că asta s-a întâmplat – și Guica avea să aibă grijă să se afle întocmai așa –
din pricina celor două fete ale lui Moromete, care vroiau ele să pună mâna pe
averea fraților…
Plecarea aceasta se întâmplase cum nici ea, Guica, n-ar fi crezut c ă se
putea mai bine; întâi Achim cu oile, acum două săptămâni; apoi seara trecută
cu amândoi caii, Paraschiv și Nilă; astăzi era zi de sărbătoare, Sfinții Petru și
Pavel; mâine toată lumea avea să iasă la secerat grâul. Mai întâi, Moromeții,
rămași, adică cele două fete, Tita și Ilinca, Niculae și mama lor Catrina, cu
Moromete în cap, n-au să mai aibă ce mânca în timpul muncilor, nu mai
aveau laptele; apoi, nu vor mai avea cu ce să se ducă la deal, o să
trebuiască să se ducă pe jos, cu secerile pe umăr; apoi, strânsul și treieratul
grâului, căratul lui pe arie și celelalte munci: n-au să mai aibă cu ce le face,
vor trebui să dea din colț în colț, să bată la porțile oamenilor după vite.
Acest dat din col ț în colț îi săra inima Guichii. Și mai ales dusul
Moromeților la secerat pe jos. Și încă: Niculae nu știa să secere, Catrina
Moromete trebuie să rămână acasă și să facă de mâncare, să îngrijească de
păsări, Moromete la fel, cu atâția copii, se dezvățase să muncească, stătea
toată ziua pe miriște, zicea că leagă snopii, fuma și umbla încoace și încolo;
singurele care aveau să muncească rămâneau cele două fete.
„Na! S ă vă săturați, gândi Guica, apropiindu-se de casa fratelui. Să
munciți acum să vă iasă ochii din cap. Și până să cumpărați voi cai și oi, se
întorc ăia cu buzunarele pline de bani! O să vedeți voi atuncea ce-o să vă
facă ei, că v-ați făcut stăpâne pe casa lor!"
Guica se apropie de podi șca fratelui și se opri pe ea, uitându-se în curte
peste gard. Fata cea mare a lui Moromete, Tita, mătura bătătura cu un târn
uriaș făcut din fire de rosmarin. Pe prispa casei stătea, într-o parte Moromete,
iar în colțul dinspre drum Niculae și cu sora lui mai mare, Ilinca. Niculae
plângea încet, prelung, jelindu-se prostește și spunând mereu unul și același
lucru:
– Hai, m ă, Ilinco, dă-mi! Dă-mi, mă, Ilinco, n-auzi?! Hai, mă, Ilinco, aaaa!

Dă-mi, mă, Ilinco, și mie niște flori!
Moromete bea tutun și se uita spre șosea. Din când în când, cineva
trecea pe drum și îl saluta. Moromete răspundea tare, cu multe cuvinte,
184
spunând „bun ă să-ți fie inima, cutare", sau „să trăiești, mă, Dumitrache!".
în acest timp Niculae bâzâia mereu, dar nimeni nu-l lua în seamă, ca și când
treaba lui ar fi fost să plângă așa mereu, fără nici o socoteală.
Guica intr ă încet în curte, cu ciorapul de gât, și apropiindu-se de prispă,
dădu bună dimineața. Nu-i răspunse nimeni. Tocmai atunci Ilinca se răstea la
Nicul ae:
ș – Mai taci, m ă, din gură, dezghiocatule! Până mai alaltăieri te-ai ținut de
coada oilor și acuma te găsi coroana. Să-ți dau eu flori din grădiniță ca să
faci coroană altora! Păi dar!
– Dă-i, fa, și lui niște flori, dosădito, ce ești așa de cârpănoasă?! se auzi
din casă glasul mamei.
– Ia mai taci din gur ă, mamă, ați săpat vreunul grădinița? Să-i dau flori să
facă altora coroană! Ia uită-te!
La auzul acestui r ăspuns, Niculae începu să urle de-a binelea. De astă
dată el se ridică și sări spre grădiniță .
i- Să nu te prind că iei vreo floare, că-ți rup zulufii, Niculae, amenință
Iliiica de pe prispă.
Catrina Moromete ie și afară, gătită pentru biserică. în clipa aceea,
clopotele bisericii începură să bată. Femeia de închină și se dădu jos de pe
prispă. Chipul necăjit și ars de soare al femeii era acum liniștit, plin" de
bunătate. Ea își sumese fusta neagră de lână și își ascunse pe la spate cine
știe ce albitură care nu trebuie să se vadă. Se uită peste bătătură și văzând-o
pe Guica așezată pe prispă, cu ciorapul de gât, i se adresă cu multă evlavie:
– Mario, mai las ă și tu ciorapul ăla, că o să te duci în fundul iadului! Cât e
săptămâna de mare, umbli mereu pe la muieri și spui că azi e joi-mari, mâine
miercurea păsărilor, poimâine lunea verde! Și acum, că e sărbătoare lăsată
de Domnul Cristos, lucrezi la ciorap în loc să vii și tu să asculți baremi Sfânta
Evanghelie!
« – Ei las' s ă mă duc eu în iad, răspunse Guica lucrând parcă înadins
Își mai repede la ciorap. Ce e iadul? S-a întors cineva d-acolo? 1 1
Moromete î și încreți fruntea și aprobă subțirel: \ l – Așea-ie! j Guica
continuă:
I – Că n-o fi mai rău ca p-aici. Că când oi muri, intri în pământ și te f
mănâncă viermii. Și sufletul? Un abur care trăiește și el și se tot plimbă… l –
Păi se plimbă! aprobă Moromete, cu o indescriptibilă ironie. „Păi jda, n-are
încotro, se plimbă, firește…"
! – Ei, he! f ăcu Catrina, pornind încet spre poartă. Ce trebuie să fie în ii
inima voastră! Stăpânește ăla spurcatul! | – Păi, stăpânește! făcu
Moromete din nou.
:Î! 185
în acest timp, furat de starea ciudat ă a tatălui său, Niculae uitase să mai
bocească. Deodată însă el își dădu seama că dacă mama lui se duce, nu mai
e nimic de făcut cu coroana lui. Sări de pe prispă și se luă după ea și îi ieși
înainte și o apucă de fustă; se uită în ochii ei cu jale și începu să verse
lacrimi cât boabele de porumb de mari:
– Mam ă, mi-a spus dom'nvățător să fac și eu o coroană, se jeli el
deznădăjduit. Și mi-a spus să veniți și voi la școală, mi-a dat să învăț Ș» eu o

poezie, hai, măi, maică, spune-i Ilinchii să-mi dea flori din grădiniță… mi-a
spus că o să mă treacă clasa și că o să spui și eu o poezie… dom'nvățător
Teodorescu mi-a spus să nu lipsesc, că am dat examen acu' o săptămână,
m-a ascultat și mi-a spus să-mi fac coroană… spune-i Ilinchii, mamă…
Băiatul își încleșta mâinile lui mici și înnegrite de soare de fusta aspră a
femeii și n-o lăsa deloc să se mai miște. El se uita în sus spre chipul ei și
vărsa lacrimi atât de copleșitor încât femeia îi puse mâna pe cap și înghițind
greu îi mângâie urechile înnegrite cu palma ei aspră și îi șopti:
– Du-te în gr ădinijă și ia-ti flori, hai!
Apoi, se întoarse spre cas ă și se uită spre fată. Dar Ilinca i-o luă înainte
chemându-l pe băiat cu un glas înmuiat:
– Hai, m ă, treci încoace, căpățânosule, nu ti-am spus că-ți dau, ce te
jelești așa? Plânge ca blegu!
Ilinca nu era mai mare ca Niculae decât cu un an, dar se purta fa ță de el
ca și când ar fi fost cu cinci, cu toate că atunci când își amintea de această
diferență atât de mică, Niculae o plesnea.
– Ilinco, Ilinco, amenin ță și mama din poartă! Pentru niște flori, fa? Te
vede Dumnezeu de sus!
Moromete, auzind aceste cuvinte din urm ă, își lăsă capul într-o parte și
întări cu finețe:
– Păi te vede!
Guica st ătea mai depărteze prispă, împletea la ciorap și aștepta ca
fratele ei să înceapă să se neliniștească de lipsa celor doi, Paraschiv și Nilă.
Moromete însă stătea mereu pe prispă, bea tutun, se uita din când în când
spre drum răspunzând la saluturi și nu se sinchisea că deși soarele se
ridicase sus pe cer, Paraschiv și Nilă încă nu se întorceau cu caii de pe izlaz.
Atunci Măria Moromete se întoarse spre Tita, care ajunsese cu măturatu
aproape de scara prispei, și întrebă într-o doară:
– Tito, unde sunt, f ă, băieții ăia?
– Ce m ă-ntrebi pe mine? Cu caii pe izlaz, unde să fie?! răspunse fata în
silă.
– Dar de ce n-au venit pân ă acum? întrebă Guica iar, cu o bucurie
ascunsă.
– Du-te și-i întreabă, răspunse fata ursuză.
186
„He, o s ă vedeți voi! O să te văd eu cum ai să te duci mâine pe jos la
secere", gândi Guica.
– Dar de ce s-au dus amândoi? Ce i-a g ăsit? întrebă Guica iar. Că
vorbisem cu ăla marele să vie să-mi dreagă podul, că s-a stricat la căpriori.
Fata nu mai r ăspunse. Moromete nici nu auzise schimbul de cuvinte, în
grădiniță, Niculae își terminase coroana și se pregătea să plece la școală. El
se apropie de tatăl său și-i puse mâna pe umăr:
– Taicule, d ă-mi și mie pălăria ta, să mă duc și eu la școală. Moromete se
trezi din visare:
– Ce e, m ă? Pleacă de-aici!
– Hai, t ăticule, zău, dă-mi și mie pălăria ta, se rugă băiatul încet.
– Hai, tat ă, dă-i pălăria să plece o dată, că iar începe să bâzâie, spuse și
Ilinca din grădiniță.
Moromete î și scoase pălăria din cap, se uită la ea cu atenție, parcă abia
atunci ar fi văzut-o întâia oară, și spuse:
– Na, m ă, pleacă de-aici. Căpățânosule! Ai un cap cât o baniță! Unde te

duci tu? Ce cauți Ia școală?
Băiatul tăcu, nu spuse nimic și se îndreptă sfios spre drum. Moromete îl
urmări câteva clipe, apoi îi strigă:
– Mă, n-auzi? Ia vin'ncoace.
Niculae se întoarse și se opri în fața tatălui. Așa cum se oprise, cu obrajii
negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria destul de
veche a tatălui, în cămașă și cu picioarele desculțe și pline de zgârieturi,
Niculae parcă era o sperietoare.
– Spal ă-te pe picioarele alea, îi spuse Moromete descingându-se de
cureaua de piele care îi ținea brâul roșu peste mijloc. Spală-te cu săpun și na
ici, încinge-te cu cureaua asta peste cămașă, că parcă ești dăulat, parcă te-a
prins cineva de pe gârlă.
Băiatul luă cureaua nemaiputând de încântare și alergă spre troaca
păsărilor să se spele. Tot atunci, de pe șosea, se auzi un tropăit zgomotos de
cai. Guica sări în picioare atât de repede, încât s-ar fi crezut că a mușcat-o
ceva de sub pământul prispei. Poarta se deschis_ e_sJLcei doi, Paras-rh jy qj
is^lă, intrară în g urte. Caii sfor ăiau întruna și se vedea c ă aujxist goniți; dungi
mari de umezeal ă Te brăzda u sei narca și pulpele liTerau pline de spuma
alba. Guica încremenise lâng ă prispă și ghemuTnegru de lâna 1 se rostogoli
în mijlocul bataturit "Jvloromete î și ridică și el privirea:
– Ce e, m ă, cu voi?! Sunteți nebuni? Ce-ați gonit caii ăia așa? '
Nu căpătă însă răspuns. Paraschiv descăleca repede și avea buzele atât
de ieșite în afară și atât de încălecate una peste alta, încât de departe
semăna cu unul care și-ar fi agățat de gură niște clape de gumă. Nilă era
187
posomorât și se mișca mai greu decât oricând. Trupul lui gros alunecă de
pe spinarea calului ca un sac cu picioare și rămase tăcut, ștergându-se încet
cu palma peste turul pantalonilor.
– Nilă! Ce, mă, tu ești surd? Ce e cu voi? întrebă Moromete iarăși. Atunci
Nilă se întoarse spre tatăl său și fruntea lui lată și cu carne
multă pe ea se încreți și se îngrămădi spre rădăcina groasă a nasului;
răspunse mormăind, dar glasul i se auzi totuși limpede:
– N-auzi, m ă, că ne-a gonit niște pândari? Ne-au intrat caii în niște ovăz!
„Ce e cu ăștia? se întrebă Guica trăsnită de întoarcerea aceasta a celor
doi. De ce n-or fi plecat?"
– Paraschjve! izbucni ea cu glas ascu țit, clocotind de furie acră și
nestăpânită. Bine, mă, ce e cu tine, fire-ai al naibii să fii?! D-aia îți fac eu
ciorapi, mă? Ziceai că vii să-mi dregi căpriorile alea ale podului! Fire-ai al
naibii să fii, cu botul tău!
Si fără să mai aștepte răspuns își culese ghemul din țărână și porni cu
pașii ei iuți spre șosea. Paraschiv se întoarse spre ea și o strigă din urmă:
– Viu acuma, ga MarioL. Bag ă, mă, caii în grajd, se adresă apoi lui Nilă,
făcându-i un semn, adică să vie și el la ga Măria.
Dar Nil ă nu-i luă în seamă semnul, îi întoarse spatele și intră cu cai cu tot
în grajd.
XV
Paraschiv era atât de furios, încât intrând în bordeiul tu șei uită de
șubrezenia patului și aproape se aruncă pe el.
– Nu ți-am spus eu, ga Mario, că ăsta n-are să meargă? Fir-ar capul lui al
dracului de bou! Asta e bou! Bou de mere și de pere.
Dar tu șa îl primi cu strigăte ascuțite:

– Si tu de ce n-ai fugit singur? Ce- ți pasă ție de el? Dă-te la o parte de pe
pat, n-auzi că trosnește?
Paraschiv se ridic ă și se așeză pe un scăunel. Tușă-sa era atât de
înăcrită, încât îi întoarse spatele și nici nu vroia să-l mai asculte cum s-a
întâmplat. Ea își scoase firul de lână de pe gât, aruncă ciorapul între sobă, în
timp ce se uita în curte și blestema; un câine al nu știu cui hlăpăia niște mălai
dintr-o strachină mică în jurul căreia piuiau jalnic vreo zece-cincisprezece
puișori mici cât nucile.
– Nia d-acolo, plesni- ți-ar ochii de potaia dracului! țipă Guica ieșind afară.
Mâncași mâncarea puilor, lovite-ar turbarea astăzi și mâine!
188
Guica se lu ă cu bulgări după câinele care sări gardul vecinului și-i arătă
femeii o clipă coada și picioarele dinapoi. Furioasă, Guica izbi cu bulgă ri în
gard blestemând: s
– Mânca- ți-ar coada cui te are, că nu-ți dă să mănânci și vii să faci burtă
în curtea mea! Fă, armăsăroaicelor, legați-vă câinele, mânca-l-ați fript!
De la vecin nu r ăspunse nimeni și Guica se întoarse în bordei. Paraschiv
stătea cu coatele pe genunchi și o aștepta să se liniștească, deși era și el
furios.
j – Plecasem, ga Mario, și când am trecut de Tătărești n-a mai vrut Nilă ;
să meargă, explică el. De la început se tot oprea și se uita îndărăt… ce să *
fac eu cu el dacă e tâ mpit?!…
t – P ăi, fiindcă sunteți buni numai să vorbiți! țipă Guica scoasă din
sărite.
j Toat ă iarna stați pe la mine, și ga Măria în sus, ga Măria în jos… fir-ați
a ai naibii s ă fiți că sunteți mai proști ca Năstase Besensac! Sunteți buni
t numai s ă veniți să vă fac ciorapi și flanele și să vă pui deoparte ce am
și
Jeu mai bun și voi vă moșmoniți de-un an de zile și nu sunteți în stare să
vă faceți și voi un rost!
– Hai, ga Mario, taci din gur ă și ascultă aicea, nu mai țipa așa ca o
coțofană. Dacă nu știi, de ce vorbești? mormăi și Paraschiv arțăgos.
Guica î și ieși din minți.
– Ce s ă știu, mă, ce să știu? Cine e coțofană? Să nu-ți dau acuma cu
ceva peste botu ăla!
– Păi dacă te repezi și nu vreai să asculți! Ascultă aicea la mine.
– Nu vreau s ă mai ascult nimic. Am avut și eu un loc acolo, în spatele
casei lui tac-tău, se vaită ea pe neașteptate. Ooof… o să iau pe cineva străin
și-o să i-l dau, că am avut și eu nepoți și m-au făcut de râsul lumii! Un pogon
de pământ am și un cap de vie și casa asta așa cum e… am s-o iau pe fata
aia mai mică a lui Ripitel, săraca, să-i rămâie ei bordeiul ăsta și să se mărite
și ea cu pogonul meu, să nu stea ca mine nemăritată! Că alde frate-tău a
rămas neînsurat, vai de capul lui, și cine să-l ia așa gol și fără nimic?! Și-o s-
o dau aici, și o să-i trec și pogonul și casa și să aibă și ea grijă de mine când
o să închiz ochii… că frate-meu Ilie… că rudele… nepoții…
Măria Moromete se făcu deodată moale și se lăsă încet pe pragul
bordeiului. Ea începu să se jelească lung și fără lacrimi și bocetul ei, deși
încet, împânzi aerul bordeiului și al bătăturii și se răspândi ca de mort pe
toată întinderea uliței:
– Ooof, nepo ții, nepoții! Doamne, Doamne… eee… C-am avut și eu o
mamă, Doamne; și a intrat în pământ îîî… î-îî… și m-a lăsat singură-î! Că frati-

meu Ilie s-a însurat a doua oară-î. §i soră-mea a făcut copil de fată mare iii!
Și dacă s-a dus din sat m-a lăsat pe mine singură, Doamne! Și lui Ilie nu-i
pasă de mine, Doamne! Of, Doamne, Doamne-ei!… eeeii!
189
Și-am avut și eu un copilîî… și-a murit și-ăla, că mi l-ai luat, Doamne! Și
m-ai lăsat singuricăăă! M-ai lăsat singurică, Doamneeei!… eeee! Singurică
m-ai lăsat, Doamne, pe pământul ăsta! Că nici nepoții și nici frații și nici
rudele, că s-a dus cu toți și nimeni nu te ia în seamă și toți râd de tine,
Doamne! Că am vrut și eu să las nepoților bucățica mea de pământ și să-și
facă și ei casă pe ea… și să mă ție și ei în casa lor, că am îmbătrânit și nu
mai pot, Doamne… că am zis și eu că să fie bine de ei, că sunt nepoții mei și
am vrut să se însoare și ei să-și ia muieri și dacă închiz ochii și mor să aibă
cine să mă spele, să nu mor cu ochii beliți, Doamne… Of, Doamne,
Doamneee!… eee… că n-am vrut răul nimănui și i-am îndemnat și eu să-și
facă rost de bani și să-și facă casă că sunt mari și le trece vremea, Doamne!
Că numai tu știi ce e în inima mea, Doamne, inima mea friptă și prăjită… că
sunt singurică și mi-e urât și frică, Doamne! Of, Doamne, Doamneee, eee!…
eeeee! Că dacă îi înveți îți ies fel de fel de vorbe, Doamne, și lumea te
poreclește și-ți spune Guica… și nimeni nu știe cum îmi tremură mie inima,
Doamne, și picioarele mi s-au răcit, că nu mai poci, că o viață am avut și s-a
dus și-aia, Dumnezeule!!
Paraschiv se ridic ă de pe scăunel și îi puse mâna pe umăr.
în timpul cât tu șa lui jelise, el se uitase pe geam să vadă dacă aude
cineva. Lumea care trecea pe drum, auzea, dar nimeni nu se oprea. întorcea
doar capul și apoi își vedea de drum; numai niște copii se opriseră sfioși și
ascultaseră un timp, cu gravitate, bocetele femeii.
– Ei, ga Mario, șopti Paraschiv încurcat. Hai, taci o dată, că nu e nimic.
Ce te-a apucat? De ce nu stai să auzi cum a fost, că nu e vorba să…
Măria Moromete tăcu și se ridică încet de pe prag fără să-l ia în seamă
pe nepot. Ea merse și ridică din mijlocul bătăturii strachina răsturnată de
câine, o șterse cu mâna de mălai și uitându-se în jurul ei începu să cheme
puii cu un glas care nu mai amintea cu nimic de cel cu care se jelise puțin
mai înainte. Ea chema puii și risipea mălai, iar cloșca dădea târcoale
cloncănind și cârâind zgomotos. De pe cer soarele de vară începuse să
verse cu putere o căldură înăbușitoare.
Paraschiv ie și din bordei și plecă încet, cu umerii îndoiți. Fuga nu
izbutise, dar nu era nimic; trebuia căutat curând un alt prilej, până nu trecea
vara. Și altfel trebuia acum să procedeze.
XVI
Niculae intr ă în curtea școlii, foarte mândru de pălăria pe care o avea pe
cap și de cureaua cu cataramă albă cu care era încins peste cămașă. Se
îndreptă spre grupul fetelor din clasa lui care făceau mare zarvă în curtea din
spatele școlii; nici nu apucă să se apropie bine și se pomeni
190
arătat cu degetul de vecina lui, Bălosu Rafira, care cât îl văzu, începu să
țipe:
– Uite la Moromete, uite la Moromete! A venit cu p ălăria lui ta-său! ăăă!
Pălăria lui ta-său! Pălăria lui ta-său! Și cureaua!
Niculae îng ălbeni de furie, dar nu putu să spună nimic. Se liniști însă
repede văzând că celelalte fete își văd de joc și nu-l iau în seamă. El se opri
în dreptul unui grup de trei-patru fete care jucau ceva sărind într-un picior

printre niște pătrățele și semne zgâriate în pământ. Boțoghină Irina stătea §i
aștepta să-i vie rândul la sărit. Când o văzu Niculae cum stă, cu umărul ei
stâng puțin ridicat, oacheșă și cu coadele mici lăsate peste o bluză nouă, i se
păru atât de frumoasă încât, uitându-se la ea, sângele îi împurpura obrajii și
inima începu să i se zbată în piept ca o vrabie. Așteptă ca ea să ridice ochii
și să-l vadă cu pălărie și curea. Irina însă nu ridica deloc ochii spre el;
aștepta cu nerăbdare să-i vină rândul la joc. Chiar îi veni rândul; luă bucățica
de ciob în mână, se așeză în dreptul pătratului, aruncă ciobul și începu să
sară printre pătrățelele și semnele jocului. Niculae o urmări cum sare și după
un timp nu mai simți decât necaz. Când fata aruncă ciobul în figurile cele mai
grele și anume în iad și în cer, Niculae f ăcu pe neașteptate un pas, strică
liniile și o îmbrânci pe fată din mijlocul figurilor. Celelalte țipară ascuțit și
tăbărâră pe el. Pălăria lui Moromete fu mototolită rău pe capul fiului. Niculae
o luă la goană și fetele îl lăsară în pace. Ele refăcură repede pătratul stricat
și Irina spuse că trebuie acum să dea din nou cu ciobul.
în ziua serb ării școlare, copiii veneau în număr mare. Veneau chiar și cei
care lipsiseră mai tot timpul anului; chiar și cei care știau că au să fie lăsați
repetenți. –
în fața intrăț3fbăieții din cursul complimentar ridicau o scenă. Băncile
fuseseră scoase în curtea școlii să se așeze oamenii în ele. Din când în
când, câte un învățător ieșea afară și bătea din palme să potolească zarva.
Unii copii jucau oină, alții chinuiau o minge de cârpe jucând forbal. Niculae
era mare fotbalist, juca la becie, era vestit prin șuturile lui și i se spunea
Dobay .
Deodat ă un murmur începu să umble prin toată curtea. Un băiat care
stătea la poartă strigase tare:
– Vine dom' înv ățător Teodorescu cu doamna.
Vestea str ăbătu curtea prin toate colțurile și zarva începu să se stingă.
Cei care jucau oină lăsară jocul, iar fetele ieșiră din spatele școlii și trecură
fuga în față. învățătorul Teodorescu și soția lui erau însă departe de școală,
abia puteau fi văzuți. Un copil care stătea în poartă anunță că cei doi au intrat
în primărie. Copiii așteptară în liniște, iar cei care încercau să facă gălăgie
erau înghiontiți.
191
– Bă, tu n-auzi? Vine dom' învățător Teodorescu!…
în cele din urm ă, învățătorul fu văzut apropiindu-se de poartă. El mer gea
încet alături de o femeie mică și grăsuță, îmbrăcată în costum național și
încălțată cu niște pantofi cu tocuri foarte înalte. Avea buzele rujate și mărgele
la gât.
Copiii se îngr ămădiră de-a lungul drumului de la poartă până la scările de
la intrare. învățătorul pătrunse în curte și se îndreptă spre școală. în clipa
aceea, din capul șirului izbucniră câteva glasuri subțiri:
– Bun ă-ziua! Bună-ziua!
Și pe măsură ce învățătorul și soția lui înaintau erau urmate neîntrerupt
de altele, din ce în ce mai puternice și mai ascuțite.
Nu de aceea și primire se bucură însă învățătorul în cancelarie. Direc torul
Toderici, cât îl văzu intrând, sări în picioare. Era îmbrăcat în uniformă de
locotenent. El își desfăcu mâinile și strigă:
– Haide, domnule Teodorescu, pleci din comun ă și lași situația elevilor
neîncheiată! Am să fac raport la inspectorat. Ai plecat și ai luat catalogul cu
dumneata. Ce înseamnă asta?

în cancelarie era strâns întreg corpul didactic al școlii. Parohul Petre
Provinceanu și parohul Andrei Bălan, dintre care primul cu soția, învățătoare
în sat, erau și ei aici. Preoteasa era numită doamna Lily. Apoi tinerii învățători
Bădilă Aurel și Enăchescu Adrian, dintre care al doilea cu soția, tot
învățătoare. Ea era numită doamna lui dom' învățător Enăchescu.
învățătorul Teodorescu trase un scaun și se așeză, puse catalogul pe
birou. Doamna Lily schimbă o privire scurtă cu soțul ei, preotul, și ieși din
cancelarie. Teodorescu răspunse atât de agresiv, încât toți învățătorii și
doamnele se ridicară în picioare.
– Situa ția elevilor mei e încheiată și pe catalog eu sunt stăpân!
Se petrecea un lucru nemaipomenit. Teodorescu vroia s ă lase repetent
pe fiul colegului său, Toderici Artur, care învăța foarte prost. De altfel,
Toderici se resemnase ca fiul său să ajungă doar un bun proprietar de \
pământ, așa zicea, dar nu chiar un analfabet.
– Am mai discutat o dat ă pe chestia asta și ți-o spun verde, domnule
director: am să-ți las băiatul repetent, așa cum se cuvine, și să nu strigi aicea
la mine, pentru că nu ești la instrucția cu premilitarii…
Directorul î și mușcă buzele. El mârâi stăpânit, lăsând deodată la o parte
formulele de politețe și oficiale cu care îl întâmpinase mai înainte:
– Teodorescule, î ți spun prietenește că cu mine ai s-o pățești urât de tot.
Te răzbuni că ți-am luat locul de director?! Suntem aici cu toții de față: băiatul
meu nu e cel mai rău și mai prost din clasa ta; am să cer inspectoratului
reexaminare și am să te dau în judecată…
192
– De trei ani de zile ți l-am trecut clasa de rușine, răspunse Teodorescu
cu dispreț. Eram director pe vremea aia, așa că vezi, nu e vorba de
răzbunare. E un copil rău, pe care l-ai crescut obraznic… îmi terorizează
clasa…
Se făcu o tăcere de câteva clipe, după care Teodorescu continuă:
– Și ce mă sperii tu cu inspectoratul? Ce-mi pasă mie! Eu ți-l las
repetent, îmi iau catalogul colea în fața satului…
– Te rog s ă predai imediat catalogul clasei a patra fiindcă eu sunt director
și eu prezint situația!
Toderici izbi cu un scaun în podea și începu să urle soldățește și să
insulte cu grosolănie pe colegul său, fără să mai țină seama de doa mne.
– Te g ăsiși tu, să-mi faci, în școala mea, pe grozavul.
Toderici izbi a doua oar ă cu al doilea scaun de dușumea și ridică brațul
în sus strigând cu o voce înaltă:
– Bag ă de seamă, Teodorescule! Să-i… dumnezeul mă-sii dacă n-am să
te fac eu pe tine să tremuri și să mă ocolești zece kilometri când ai să mă
vezi! Bagă de seamă! Vrei să te pui cu mine și să mă muști de c…, dar eu îți
spun că am c… tare și ai să-ți rupi dinții în el.
Parohul Petre Provinceanu interveni cu glasul lui bisericesc:
– Ascult ă, Florică, nu striga așa că te-aud copiii de afară.
– Las ă-mă, părinte, că am ajuns cu toții o adunătură de nebuni, nu de
învățători, continuă să strige directorul. Nu te uiți la el cum stă și se uită la
mine ca un…
în clipa aceea so ția învățătorului Teodorescu sări în sus și începu și ea
să strige cu glas subțire, pițigăiat și care se vedea că tot timpul se încărcase
de revoltă:
– Păi să-ți fie rușine, domnule director, cu înjurăturile și mitocăniile

dumitale. Am să te dau în judecată, toată lumea e martoră! Da, am să te dau
în judecată și n-am să te las până nu înfunzi pușcăria! Mocane! Ai venit aicea
în ițari și te-ai ghiftuit și acum urli și strigi la el parcă ar fi ordonanța ta! Mă
mir că nu-ți crapă obrazul de-atâta nerușinare.
Glasul înv ățătoarei clocotea de atâta revoltă și ură, încât directorul
rămase încremenit și prostit în fața ei. Ea își îndreptă privirea spre cei doi
învățători Bădilă și Enăchescu, și li se adresă palidă, tremurând de indignare:
– Să vă fie rușine că stați și vă uitați la un astfel de spectacol. Rușine!
Huo!
Adev ărul era că soția lui Teodorescu nu se putea împăca cu gândul că
„mocanul" luase locul de director bărbatului ei. După prima izbucnire,
Toderici își reveni din surpriză. El rânji cu grosolănie și spuse:
– Măsoară-ți cuvintele, madam, să nu ți le măsor eu!
193
Nu apuc ă să termine. Soția învățătorului Teodorescu apucă strâns
călimara mare și grea de pe masa cancelariei și o repezi drept în capul
directorului. Acesta se feri și călimara plesni în țăndări în portretul regelui
Carol al II-lea de pe peretele opus. Geamul portretului se sfărâmă cu zgomot
și trăsăturile „primului învățător" fură boroșcoite de cerneală și de lovitură.
Portretul începu să se clatine în sfoara și cuiul de care era agățat, fără să
cadă însă, și se clătina încet la dreapta și la stânga ca și când și-ar fi mustrat
părintește corpul său didactic din cancelaria școlii, învățătoarea, văzând că
dăduse greș, apucă în mână un scaun și se repezi spre Toderici; se făcu o
învălmășeală mută și încleștată; Toderici îi smulse scaunul cu ușurință;
femeia apucă altul; soțul ei sări și se repezi spre director; parohul Petre
Provinceanu îi ținu calea; în cele din urmă învățătoarea, aprinsă la față,
izbucni în plâns și își apucă soțul de braț; își
pierduse firea.
– Haide d-aici! Ți-am spus de la început să nu vii astăzi la serbare! T?
Teodorescu își desprinse brațul, deschise ușa cancelariei și o împinse
ușor afară.
Rămași singuri, cei șase bărbați se priviră unul pe altul în tăcere și pe
nesimțite corpul didactic se împărți în două tabere. Singur parohul Andrei
Bălan nu se amestecă; el porni spre ușă și ieși afară fără să scoată vreun
cuvânt.
– Domnule director, începu tân ărul Bădilă, bagă de seamă că se aude!
Școala asta nu e casa noastră particulară.
Toderici trase un scaun și se așeză oftând agresiv. El răspunse cu un
glas care căuta să-l atragă pe tânăr de partea sa și să-l izoleze pe fostul
director.
– Las ă-mă în pace, dragă Aurele, asta e curată bătaie de joc… Vezi ce-a
făcut cu cerneala? Cum dracu să nu înjuri… dumnezeul mă-sii, când te
scoate din sărite? Eu știu că nu învață bine, dar dă-l în mă-sa, n-o să fac din
el un savant. Și pentru asta trebuie lăsat repetent? Dă-o dracului,
Teodorescule, că întreci măsura!
– De ce întrec m ăsura? întrebă Teodorescu așezându-se și el pe scaun.
Eu nu pot să trec clasa un elev care își bate joc de carte. Pentru că băiatul
tău nu e prost și ar putea să învețe și ți-am spus de atâtea ori să-l ții din
scurt. El știe că tat-său e învățător și director și în loc să învețe îmi terori –
zează clasa ca o bestie.
– Las ă, măi Teodorescule, zise parohul Petre Provinceanu/plimbându-se

agale pe lângă biroul cancelariei. Ce dracu, parcă ai fi venit acum de pe
băncile școlii normale.
– Ca un Apostol de Cezar Petrescu, complet ă Enăchescu vrând să fie
ironic. Domnule Teodorescu, continuă el, de fapt numai dumneata ești
194
de vin ă, pentru că n-ai știut să sădești în el dorința de carte! Asta e! S-o
știi de la mine, nu te supăra.
– Lăsați-l, dragă, că eu nu mă supăr, zise directorul ridicându-se de pe
scaun. Să-mi lase copilul repetent. Bine! Lasă-l repetent, Teodorescule! pe
cuvântul meu de onoare! Și ce-o mai fi pe urmă om mai vedea.
– Domnule En ăchescu! strigă fostul director furios. îmi spui mie că n-am
știut să sădesc în el dorința de învățătură? Ai uitat că până mai anul trecut
veneai aproape în fiecare zi la mine să te învăț cum să predai o lecție? Acum
ți s-a îngroșat obrazul și faci ironii.
– Teodorescule, lini ștește-te, dragă, murmură cu blândețe parohul Petre
Provinceanu. Ce-o să creadă lumea despre noi dacă ai să-l lași pe băiatul lui
Florică repetent? „Ia uită-te, o să zică, mama lor de învățători, că proști copii
mai au". Gândește-te și tu, ce dracu!
Teodorescu vru s ă răspundă, dar fu întrerupt de revenirea în cancelarie a
celor care ieșiseră: parohul Andrei Bălan și învățătoarele Lily și soția lui
Teodorescu.
– Haide c ă s-a strâns lumea și așteaptă, e curtea plină, spuse parohul
Andrei Bălan lăsând ușa deschisă.
XVII
Spre prânz, Moromete se satur ă să stea pe prispă; ieși la drum pe
stănoaga podiștei. Ziua era frumoasă, deși căldura năvălea din cer asupra ei.
Pe stănoaga era la umbră, deasupra salcâmi înfloriți, iar pe șoseaua curată,
măturată din toate părțile de fete, treceau oameni. La a treia casă, înainte,
ieșea din curte și se ducea nu se știe unde Matei al Barbului, care avea o
gâlmă în gât și care din pricina asta, când vorbea, îți venea mereu să-i spui:
„Tușește, mă, Matei, să-ți iasă gâlma aia din gât".
– Unde te duci, Matei?! îl întreb ă Moromete anume ca să-l audă vor bind.
– …ă duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăstru!
„Vede ți? Din pricina gâlmei cuvintele lui sunt ciumpăvite, topite în
omușor", părea să spună Moromete prin întreaga lui înfățișare. Vecinul din
față, alde Udubeașcă, ieșise și el la poartă.
– Mă Udubeașcă! chemă Moromete parcă prăpădit de uimire. Ce face,
mă, Gheorghe ăla al tău?
Gheorghe acela al lui Udubea șcă nu făcea nimic deosebit ca să se mire
și să fie atât de nemaipomenit de încântat Moromete, dar întreba de el tocmai
de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe al lui Udubeașcă era un flăcău
șters și bun, ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni.
195
– Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! r ăspunse Udubeașcă. „Vedeți?! asta
face Gheorghe al lui Udubeașcă".
– Bun ă ziua, Moromete!
– Bun ă ziua, Nae!
Nae Boldeaf ă, un creștin! Vreți să mai știți altceva despre el? Nu e
nevoie. Iată-l pe altul:
– Ce faci, Moromete? Hai devale!
Ei, ăsta da, om în toată puterea cuvântului: trece pe lângă tine, nu dă

bună-ziua, te întreabă doar așa, ce faci, hai devale, adică nu faci bine ceea
ce faci, mai bine ai face dacă te-ai lua după el.
Trecând pe lâng ă el, unii încercau să-l ia cu ei la fierărie, la Iocan, dar
Moromete le răspundea că nu merge, ce să caute el acolo? Și spunea acest
lucru cu un glas care vroia să însemne că el niciodată n-a fost pe acolo, ba
chiar s-a ferit totdeauna să se ducă; altora le răspundea că n-are timp; unuia
i-a răspuns chiar că nu poate, e ocupat.
Intr-o vreme, un vecin din fundul gr ădinii, care de cele mai multe ori
trecea prin curtea Morometilor ca să iasă spre șosea, se oprise lângă el și îi
adusese aminte că astăzi după-masă popa Petrică are comitet la bancă și că
Moromete să fie și el acolo, ca fiind membru în comitetul bisericesc.
Moromete îi răspunse vecinului că nu merge și, la întrebarea celuilalt că de
ce nu merge, tăcuse câteva clipe, apoi răspunsese rar și tărăgănat: „Nu viu,
mă Ene; ce, tu nu știi că eu nu mai sunt în comitet? Am fost destituit! M-a
destituit popa". Vecinul nu în țelesese cuvântul destituit, plecase f ără să mai
spună ceva.
Moromete fu urnit de pe st ănoagă de Cocoșilă. Dar nu fără cârâială și
discuție. Cocoșilă îi spunea să meargă împreună la serbare, că e serbare la
școală, să vadă și ei ce-o fi pe acolo; Moromete răspunse că nu merge, ce să
facă acolo?
– Hai, m ă, trecem pe la Aristide și bem câte-o țuică, fac eu cinste, spuse
în cele din urmă Cocoșilă, știind că la această invitație celălalt n-are să se
mai opună.
Moromete ridic ă privirea spre prietenul său și întrebă cu neîncredere
prefăcută:
– Zău, mă? Ce te-a apucat? Ce-ai pățit?
Coco șilă se supără și spuse că Moromete să nu facă pe deșteptul, că
dacă e vorba să numere care a făcut cinste de mai multe ori, el, Moromete,
iese prost. Moromete începu să râdă încet și părea dispus să înceapă
numărătoarea, dar Cocoșilă îi întoarse spatele și se prefăcu că pleacă; fără
folos însă, deoarece Moromete îl cunoștea și știa că totdeauna când Cocoșilă
era atât de insistent, avea ceva de spus, ceva care îl rodea și în care nu se
poate descurca.
196
Pornir ă încet spre centru, răsucindu-și țigări.
– Moromete, ai auzit, m ă? anunță în sfârșit Cocoșilă. Am vrut să-ți spun
eu de ieri, dar a venit Țugurlan și… în fine, m-am gândit aseară, până să
adorm… M-am gândit… am făcut la țigări, iar m-am gândit… Mă, tu auzi? Am
băut la tutun… stăm și mă gândeam și am băut tutun! Mă, am băut tutun!!! Ce
să-ți mai spun, până m-a luat dracu și-am adormit.
– Ce, m ă, la ce te-ai gândit? întrebă Moromete vesel.
– Am fost alalt ăieri pe la gară și am auzit doi inși care vorbeau.
– Ce spuneau?
– Vorbeau de politic ă. Erau doi inși nu știu de pe unde. Am vrut să-ți spun
eu de ieri, dar a venit Țugurlan și… Intrasem la Marinescu să iau o țuică și ei
stăteau în picioare și discutau; aveau o gabrioletă în fața cârciumii. Nu-ș' ce-
or fi fost ei, în tot cazul oameni deștepți, nu proști ca tine.
– Sau ca tine, complet ă Moromete neturburat.
– Da, și vorbeau între ei. Vorbeau, vorbeau, uite așa le mergea gura! Dar
nici unul nu se lăsa! Amândoi deștepți! Trebuie să fi fost niscai geam-bași
sau negustori din ăștia care au magazii de grâne prin gări. Adică numai unul

din ei, că avea ceafa groasă; ălălalt nu-ș' ce era, că era mai spălatei, așa ca
agentul ăsta al nostru de la C.A.M. La început n-am prea înțeles, că nu știam
despre ce e vorba. Eu am cerut o țuică și m-am făcut că nu-i aud; și pe urmă
am început să prinz ceva. De fapt mâncau amândoi c.t, spuneau că o să vie
legionarii la putere, că țărăniștii nu sunt contra lor… Ei! au mâncat ei la c.t
așa cam vreo jumătate de ceas și o dată îl auz pe ăla mai spălatu că dacă vin
legionarii la putere, atunci e bine, s-a terminat cu partidele. Ălălalt, ăla
borțosu, zice că nu se poate. Dacă e vorba așa, atunci regele ce face fără
partide? „S-a zis cu partidele, zice ălălalt. Ori așa, ori așa, partidele nu mai
sunt în stare să guverneze: e limpede că partidele n-au să mai fie; au dus
țara la râpă și trebuie oprită să nu se rostogolească. Numai legionarii pot s-o
oprească." Așa spunea ăla, trebuie să fi fost legionar… pe mă-sa, că avea pe
sub haină o flanea verde.
– Și ăla grasu ce spunea? întrebă Moromete cu interes.
– Dracu s ă-l ia, că n-am înțeles ce politică făcea. Ba spunea de legionari,
că nu se poate, ba spunea de Maniu și de rege. Spunea că Maniu și cu
regele, numai ei pot să mai facă un guvern care nu știu ce mânca el c.t că
țara românească este așa și pe dincolo. Eu ce mi-am spus? Dă-i în mă-sa,
ăștia sunt legionari amândoi. Asta vream eu să-ți spun ție, că nu e de glumă
cu legionarii ăștia, dar tu ești capiu, nu înțelegi…
– Fugi, m ă, d-aici! Dă-i în mă-sa de legionari! zise Moromete senin,
mergând agale, cu mâinile la spate.
197
Ajunser ă apoi la centru, la Aristide, și intrară în cârciumă. Cocoșilă făcu
într-adevăr cinste, și după aceea, fiindcă în cârciumă nu prea găsiră
cunoscuți, ieșiră și se îndreptară spre școală.
Când intrar ă înăuntru, curtea școlii era înțesată de oameni și serbarea
gata să înceapă. In fața băncilor dinaintea scenei se așezaseră un rând de
scaune. Tocmai atunci pe aceste scaune începuseră să se așeze fruntașii
comunei: notarul Istrătescu cu soția lui, o femeie grasă, îmbrăcată cu o fustă
uriașă de catifea subțire; agentul C.A.M. cu soția, o cucoană îmbrăcată în
costum național și cu o umbreluță de soare pe care o ținea deasupra capului
cu un aer de mare doamnă; alături de ea se așezase Aristide Rădulescu, fără
soție; apoi veneau la rând perceptorul cu soția, agentul fiscal, Jupuitul,
singur, cu pălăria lui de paie și cu obrajii lui care păreau jupuiți; și în sfârșit
inginerul agronom Ionescu cu toată familia, un student și două eleve de liceu
abia veniți în vacanță. în spatele acestora, în primele bănci, se așezaseră
Crâșmac, Tudor Bălosu și administratorul moșiei Marica, Cristescu.
Scena din fa ța școlii ocupa intrarea în întregime. învățătorii și
învățătoarele, cu un grup de elevi, premianții, stăteau în dosul scenei, pe
coridor, fiecare clasă cu învățătorul ei.
Moromete și Cocoșilă se amestecaseră și ei printre oameni și,
nemaiavând loc pe bănci, se așezară jos pe pământ. După câtva timp,
serbarea începu. Directorul școlii o deschise cu o cuvântare. Când apăru pe
scenă, în uniformă, se făcu în toată curtea o tăcere deplină.
– Domnilor! începu el cu glas tare, proptindu'- și pumnii pe catedra de pe
scenă și rezemându-se în ei. Domnilor, repetă el nepoliticos, uitând că în fața
sa, pe scaune, se aflau și doamne, serbarea școlară din anul ăsta se
serbează cu bucurie pentru părinții care și-au trimis copiii la școală și fără
bucurie pentru ăia care nu și i-au trimis. Și vă spun, domnilor, că din situația
încheiată pe școală iese că oamenii nu-și dau copiii la școală. Știți și

dumneavoastră că cine are carte, are parte. Păi, să vă spun eu, d-aia n-aveți
parte fiindcă n-aveți carte. Și pentru mine, domnilor, să vă spun drept, că eu
așa am obiceiul să vorbesc, pentru mine, zic, după părerea mea, e cel mai
prost ăla care nu-și dă copilul la școală! Eu am aicea înscriși patru sute
cincizeci de elevi și din ăștia patru sute cincizeci și ceva, nu zic să fi venit
toți, că n-ai unde să ții atâta mulțime de copii, și la urma-urmii unii din ei sunt
așa de proști că n-au ce căuta la școală; nu zic patru sute cincizeci, dar zic
jumătate, ca să batem și noi recordul pe toată România, fiindcă noi, domnilor,
ăștia din Siliștea-Gumești suntem mai breji ca alții din alte sate, și am fi zis
atunci că stăm bine, adică uite, fir-ar al dracului, ce spun ăia că suntem o țară
fără știință de carte? Păi foarte mulțumesc, dă-mi și mie ici, României, niște
colonii, să trăiesc bine,
198
si să vezi cum învăț carte. Așa că dacă veneau două-trei sute aș fi zis că
degeaba se laudă Franța și Anglia că la ei oamenii sunt bătuți în cap de atâta
carte; uită-te aici în România, uitați-vă, domnilor engleji și franțuzi, sunteți mai
proști ca noi, sunteți proști de dați în găuri, noi avem cu ce trăi fără colonii și
învățăm carte, avem daravelile noastre și nu ne ducem la mama dracului cu
vapoare și cu submarine? Deși am putea să ne ducem că avem ieșire la
mare, dracu știe de ce n-avem și noi corăbii și vapoare măcar ca grecii, dacă
nu ca englejii. Numai dracu știe cine ne oprește să le fabricăm, că de fabricat
am avea cu ce. Avem lemn, avem fier! Numai pe dracu în noi, care să ne
înghioldească, n-avem! Suntem prea cuminți, domnilor, suntem plini de
cumsecădenie. Și când nu suntem o nimerim prost ca Ieremia cu oiștea în
gard. Măcar dacă am învăța mai multă carte, să-i tăiem pe toți prin știință de
carte! îi tăiem noi, dar nu cine știe ce, se apucă unul ca Iorga și învață prea
multe, în timp ce altul nu știe să se iscălească, asta e paradoxal, domnilor.
De-aia ziceam adineauri că e cel mai prost ăla care nu-și dă copiii la școală!
Zice că n-o să-l facă popă și nu-l trimite și… Ia dă-mi, Enăchescule, situația
aia, spuse directorul întorcându-se spre fundul scenei și părăsind brusc
incursiunile sale istorice și geografice, care îi lăsau ca de obicei cu gura
căscată pe părinții adunați. Apoi continuă cu situația în mână: Pe clasa întâia
au fost înscriși o sută cincisprezece. Au frecventat regulat, câți credeți?
Optzeci și șapte, anunță Toderici tare. Și din ăștia au rămas repetenți patru.
Asta e cu clasa întâia, dar aici stăm bine, fiindcă pe clasa întâia tot mai vin ei!
Și stăm bine și cu clasa a doua. Dar ce se întâmplă după aia, nici dracu nu
mai poate să mai înțeleagă. Să vedeți: clasa a treia înscriși șaptezeci. Au
frecventat cinci zeci. Din cincizeci ce să scoți? Mai poți să lași vreunul
repetent? Cu clasa a patra…
Directorul întinse mâna înapoi:
– Dă-mi te rog catalogul și situația clasei, domnule Teodorescu…
Teodorescu îi întinse catalogul și situația și timp de un minut asistența
așteptă ca directorul să continue. Toderici cercetă catalogul încordat și
când ajunse la sfârșitul lui, văzu că în dreptul partidei fiului său era scris
absolvent. Ridică fruntea și continuă:
– La clasa a patra situa ția e ceva mai bună pentru că domnul învățător
Teodorescu a fost mai aspru decât mine și v-a trimis amenzi încă de la
începutul anului. Că așa e omul nostru, nu vrea să înțeleagă dacă nu-i trimiți
amenda pe cap. Eu am vrut să nu mă înjure oamenii, și ca rezultat mi-au
venit, mari și lați, douăzeci și cinci copii la clasa mea. Dar de la anul încolo,
uite, vă spun verde, să nu ziceți că sunt al dracului: care nu $i-o trimite

copilul la școală, o să-l amendez și o să-l usture, pardon de expresie, știți
dumneavoastră unde. Clasa a patra au fost înscriși cincizeci și șapte, au
frecventat patruzeci și opt, dintre care trei repetenți. Și dacă
199
trecem la cursul complimentar, aici nu se mai poate discuta. Eu cam atâta
am avut de spus. Acuma doamna Lily are s ă vă spună cum stă situația clasei
întâia la fet e…
Toderici se întoarse cu spatele spre asisten ță și chemă:
– Unde e ști, doamnă Lily? Poftește, te rog, pe scenă!
După care directorul părăsi catedra și coborî printre păturile scenei jos
lângă fostul director Teodorescu.^El îl apucă pe colegul său de braț, îl trase
printre copii înăuntrul școlii și/rămaseră singuri, într-una din clase. Toderici
își îndoi mâinile spre spate și se miră:
– Măi Ionele, de ce mă pui în situația să facem scandal de pomană?! Dă-
o în… mă-sii de afacere, biserica mamei lui de copil! Dacă nu învață, ce
dracu vreai să-i fac? Eu te rog să mă scuzi, știți cum e felul meu, roag-o pe
soția ta să nu se supere! Crucea lui de copil, că dacă mi-ar semăna mie, aș
ști ce să fac, dar seamănă cu soacră-mea, fir-ar a dracului cu mama ei de
soacră, că toată ziua îl ține pe-acolo pe la ei; eu am treabă, n-am timp să-l
învăț carte! Pentru asta să ne certăm și să mă faci să-mi ies din sărite? Te
rog să mă ierți și să nu fii supărat pe mine!
– Să-i ceri scuze în cancelarie în fața tuturor soției mele, zise Teodores-
cu. E în tine un amestec de măgărie și inteligență care mă scoate din sărite,
într-o zi o să-ți dau eu cu călimara în cap, da' am să te nimeresc. Păstrează-ți
pentru soacră-ta măgăriile și la școală poartă-te ca un învățător, nu ca un
văcar.
– Am s ă mă port, am să mă port, mă, Teodorescule, răspunse directorul
cu o obidă amenințătoare și patetică, dar scutește-mă și tu de înțepăturile
cucoanei tale, că n-avem timp de ele. Și încă dacă s-ar rezuma la înțepături.
Dar dacă nu eram eu ager, pe cuvântul meu că îmi spărgea capul.
Teodorescu nu mai zise nimic, se ridic ă și ieși.
XVIII
Afară, învățătorii și învățătoarele își strigau premianții și copiii spuneau
poezii. Când veni rândul clasei a patra, fostul director se urcă pe scenă și
înainte de a începe să numească pe premianți, el se opri câteva clipe în fața
catedrei, dând de înțeles că are și el ceva de spus. Se făcu liniște, și unii
oameni care stăteau jos, tăifăsuind încet, se ridicară în picioare și curmară
șoaptele. Numai niște babe surde, uitându-se la învățător, își aduceau aminte
de părinții acestuia; fostul director era chiar de-aici din sat.
– Bietul b ăiat al lui Niță Teodorescu! îl căina una. E mereu slab, săracul.
200
– L-a supt înv ățătura, că ce mai învăța, eu îl știu de când era m ic, zicea
alta.
– Ia tăceți din gură, muierile alea d-acolo! se răsti un bărbat, întorcân-du-
se foarte indignat încotro se auzeau șoaptele.
– Ei, mai vorbim și noi, Ghiță, ce belești ochii ăia așa? răspunse una din
babe cu un glas nepăsător.
– Duce ți-vă încolo, afară, dacă aveți chef de vorbă.
– Hai, nu- ți mai răci gura, Ghiță, că faci praf, spuse altă babă râzând.
– Tăceți din gură! Hei! se auzi atunci glasul poruncitor al directorului.
– Oameni buni! Domnul director a spus la început c ă e cel mai prost ăla

care nu-și dă copilul la școală. Dar eu știu de la părinții mei că nu sunt decât
oameni care au cu ce să-și dea copiii la școală și oameni care n-au cu ce, nu
pot să-i dea, că au nevoie de ei, n-au cu ce să-i încalțe și să-i îmbrace, cu ce
le lua cărți. Sunt și oameni care nu vor să-și dea copiii să învețe, dar nu sunt
proști, sunt neștiutori, și dacă sunt neștiutori, sunt tot din cauză că părinții lor
i-au ținut fără carte. Dar de ce trebuie să învățăm carte? Eu nu vorbesc
numai de ăia săracii care nu pot veni. Dar sunt și alții care mai au și nici ăștia
nu-și dau copiii la școală. Iarna, copilul dacă stă în casă, îl scutește pe om de
o treanță pe el și de o opincă în picioare. Eu vă întreb, cui nu i-ar plăcea
dintre dumneavoastră să-și vadă copilul îmbrăcat și încălțat și să vie iarna să
învețe, să nu rămână neștiutor?
– S-a f ăcut lumea rea, maică, spuse una din babe din fund cu busuiocul
în mână (de la biserică venise și ea la serbare).
O clip ă se lăsă tăcerea peste toată curtea. în fată, Aristide stătea cu aerul
său tineresc picior peste picior, își clătina pantoful în aer și se uita intrigat la
învățătorul de pe scenă.
– Așa este, continuă Teodorescu, sunt țări care nu sunt așa bogate ca a
noastră și trăiesc mai bine ca noi. Ei s-au lăsat de plugărie și au început să
facă industrie; în fabricile lor ei țes pânza și ne ia grâul nostru pe ea,
bucatele noastre. Dacă ați ști carte… Dumneavoastră ați primit pământ după
război, dar viața nu s-a făcut mai bună. Dar unii n-au pământ deloc și eu am
vrut să vă spun că trebuie să vă dați copiii la școală, să învețe carte și să
apuce alte drumuri. Altceva nu e de făcut pentru copiii dumneavoastră, așa a
făcut și tata cu mine, așa că la toamnă lăsați-i pe copii, rupți, cârpiți, să vie la
școală. Rupe de la gură și ia-i numai o carte, două și dă-i drumul să se ducă.
Aici la Miroși e o școală de meserii și bursierii nu plătesc nimic. Am citit ieri în
ziare (dumneavoastră dacă nu știți carte, nu citiți ziarele) și am văzut că la
București, la Atelierele Grivița, s-a înființat o școală gratuită de ucenici, nu se
plătește nimic, îl ține pe ucenic în cămin, îi dă mâncare și îmbrăcăminte,
dimineață învață carte, după masă învață meserie… Stă patru ani, și după
patru ani iese din internat
201
și intră la uzină. Pe urmă am citit iar că la Spanfov, pe domeniile statului,
e o altă școală. înseamnă că dacă vă dați copiii să facă cel puțin patru clase
primare, puteți pe urmă să-i da(i undeva să-și câștige o pâine mai bună.
învățătorul se opri: sudoarea îi curgea pe obraji și pe g ât. Era foarte cald.
– Am s ă strig acum catalogul, încheie el. Veniți mai încoace, băieți.
Premiul întâi la fete e Botoghin ă Irina! anun ță el. Haide, Boțoghină, treci
încoace!
Abia acum oamenii se destinser ă din încordare; se pare că învățătorul
fusese ascultat de oameni cu trupurile înțepenite. Fata lui Botoghină se urcă
pe scenă și se uită drept în sus spre învățător.
– Treci aici! îi spuse Teodorescu, luând-o de umeri și împingând-o în fata
scenei. Spune poezia!
Cuvântarea înv ățătorului făcuse însă o impresie care nu se ștergea și
oamenii nu mai fură atenți la poezia fetei.
– Lăsați gălăgia, domnilor, că nu se mai aude nimic! Prospectul cu
Spanțov și cu Gri vita a venit și la primărie, o să fie afișat și o să-l citiți, spuse
directorul.
Pe scen ă Botoghină Irina ajunsese la sfârșit cu poezia ei în care niște
pisici, certându-se pentru o bucată de brânză, se duseseră la un cotoi să le

facă dreptate; cum acesta rupsese brânza în două, o pusese pe cântar și tot
mușcase din ea ca să facă părțile egale, până nu mai rămase nimic…
Moromete nu prea asculta, dar deodată ochii îi rămaseră pironiți pe scenă. El
murmură nevenindu-i parcă să creadă:
– Coco șilă! Mă! Ăla nu e Niculae al meu?
– Prtmiul întâi la b ăieți, MjjrjojnețeJViculaeJ spuse învățătorul
Teodorescu tare, apoi îl împinse pe băiat în fața scenei.
Moromete nu se mai îndoi, mai ales c ă își recunoscuse pălăria pe capul
mare al fiului; gâtuit de emoție, tatăl strigă din coltul lui:
– Mă, n-auzi? Scoate-ți pălăria din cap. Și adăugă încet, vorbindu-i lui
Cocoșilă: Săracu de el, nu i-am luat deloc o pălărie șt uite că nu e învățat s-o
poarte, stă cu ea pe cap.
Teodorescu a șteptă să se facă liniște, timp în care spuse și el elevului
să-și ia pălăria de pe cap, apoi îi dădu o coroană și câteva cărți și-i șopti să
spună poezia. Se făcu liniște, dar premiantul încă nu-și spunea poezia;
învățătorul îi tot șoptea și se vedea că elevului i se întâmplă ceva. In cele din
urmă, premiantul tuși și începu tare să spună o poezie, dar nu izbuti să recite
decât două, trei versuri; elevul se opri și se clătină; el se apucă de catedră cu
o mână, și încercă să spună mai departe. învățătorul, care pricepu ce e cu el,
îl opri:
– Ajunge, Moromete! 202
Elevului începur ă să-i clănțăne dinții; mâna cu care se ținea de catedră îi
tremura; foarte încăpățânat, el încerca totuși să-și spună poezia.
– Ce-are, m ă, băiatul tău, de ce nu l-a lăsat să sfârșească? întrebă
Cocoșilă.
Moromete nu-i r ăspunse. Se smulse din loc și o luă repede spre poarta
din dosul scenei. Din momentul acela el nu mai auzi nimic din serbare. Intră
în coridorul școlii și se apropie de fiu-său atât de repede încât copiii din sală
se speriară și crezură că omul vrea să bată pe vreunul din ei. Niculae stătea
rezemat de zid și tremura; cu toate acestea el zâmbea fericit, cu coroana într-
o mână și cu câteva cărți mici și subțiri sub braț. Moromete îl apucă de mână
și îl strânse; îl întrebă încet cu un glas apăsat și greu:
– Mă, ce e cu tine? De ce tremuri?
Băiatul își desprinse cotul din mâna aspră a tatălui și îngână, stins,
clănțănind:
– Păi azi îmi vine rândul la friguri; nu știi că două zile mă lasă una mă ia?
Nu știa, de unde să știe? Parcă frigurile erau o boală care să fie luată în
seamă?
– Hai acas ă, nu mai sta aici! spuse Moromete cu același glas apăsat.
Băiatul se împotrivi, dar până la urmă se lăsă prins de mână și tras
încet printre oameni, afar ă din curtea școlii. Moromete îl ținea de mână și
îl îndemna:
– Hai, m ă! Hai, mă!
Ieșiră la șosea. Copilul mergea zgribulit și din când în când se oprea și-și
strângea brațele clănțănind; se închircea și dârdâia parcă ar fi suflat crivățul
peste el.
– Uuuu! brrr! Taicule, mi-e frig r ău, taicule!
– Hai, m ă! Hai p-aici pe la soare, răspundea Moromete șoptit, într-o
vreme, pe la jumătatea drumului, băiatul se lăsă deodată pe vine
și dinții din gură începură să-i toace des, ca și când fălcile i-ar fi fost puse
în contact cu un motor; clănțănea acum neîntrerupt și gemea; coroana de flori

îi căzu în țărână și cărțile îi alunecară și ele de sub braț și se împrăștiară pe
jos.
Moromete se uit ă în jur zăpăcit și nemaiștiind ce să facă se aplecă și
strânse lucrurile copilului; îi luă coroana de jos cu niște mișcări sfioase, abia
atingând buchetele de flori, apoi adună cu aceleași mișcări line cărțile
împrăștiate; el se apleca încetișor, prindea cartea de coif și o ștergea de
praful de pe ea făcând-o să alunece ușor peste cămașa și izmenele sale,
apoi o lua sub braț și aduna altă carte; în acest timp băiatul încerca să se
203
ridice; el chiar se ridic ă pe jumătate, dar se adăposti numaidecât lângă
genunchii tatălui:
– Taicule, uhuhu, ame țesc… mi-e frig rău… mă duc în jos…
Și se agăță de izmenele lui Moromete, cât era de mare, turtindu-și pălăria
de pulpele lui; atunci omul făcu o mișcare să-l apuce de subsuori, dar se opri
și-și întinse gâtul în aer; sub bărbie i se ridicase și rămăsese înțepenit mărul
lui Adam; omul căuta aer cu buzele deschise și înghiți adânc și cu caznă
ghemul care îi tăia răsuflarea; apoi se aplecă, vârî un braț sub picioarele
chircite ale băiatului și apucându-l cu celălalt peste mijloc îl ridică de la
pământ. Se pare însă că această mișcare îi făcu rău bolnavului, pentru că el
își încolăci strâns brațele de gâtul părintelui și se lipi gemând de pieptul lui;
brațele încolăcite de gât nu-i conveniră însă lui Moromete; glasul său se auzi
bolborosind în liniștea de vară a șoselei:
– Hai, m ă! Hai, mă! Prăpăditule! Lovi-o-ar moartea de treabă, vă
îmbolnăviți așa, fără nici o socoteală. Că eu când vă spui… voi…
Moromete porni cu b ăiatul în brațe și mergând se ferea să se uite la copil;
vorbea singur și ca niciodată făcea pași largi și repezi. Părea nemulțumit și
dezorientat, atins tocmai în liniștea sa neturburată. Ce era cu Niculae ăsta?
De unde mai răsărise și el cu povestea asta a lui cu școala? Și ce vroia la
urma urmei? Când ajunse în fața porții el o împinse cu piciorul, intră, se
apropie de prispa casei înălbită de soarele fierbinte al amiezii și strigă
supărat:
– Ilinco, Tito!
Fata cea mic ă, Ilinca, ieși din tindă unde făcea mâncare și când îl văzu
pe tatăl ei cu Niculae în brațe, se sperie. întrebă ce s-a întâmplat. Moromete,
în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte,
nemulțumit, și spuse că băiatul a luat premiul întâi. Fata se apropie de tatăl ei
și îl apucă pe Niculae cu două degete de bărbie:
– Mă țestosule, ai luat primu întâi, mă? întrebă ea cu un glas bat jocoritor.
Niculae gemu și deschise ochii; se vede că el auzise cuvântul țestosule,
care însemna ceva în legătură cu capul lui mare; se zvârcoli m brațele tatălui
și încercă să dea în sora lui. Aiura:
– Stai tu, s ă trec eu valea… Să vezi cum o să vă duc eu cu o căpățână de
usturoi… lovi-te-ar moartea de Bisisică!…
– Hai, Ilinco, nu te mai uita, a șterne o pătură pe prispă, că mi-a rupt
mâinile! se răsti Moromete, lăsându-l jos pe băiat.
Fata a șternu o bucată de cergă pe prispă, puse un căpătâi și îl apucă pe
Niculae de subsuori. îl urcă sus și îl înveli. După aceea, Moromete îi întinse
fetei coroana și cărțile:
204
– Ia astea și pune-i-le undeva… prăpăditul de el… când l-am văzut pe
scena aia acolo, mi-a secat inima… că nici nu spune… eu ziceam c-o să-l

lase repetent…
– Zău, tată? A luat primu întâi? Nu glumești? întrebă fata cu neîncredere.
De pe prisp ă, Niculae se uită la tată și la soră cu niște ochi arzători.
Tremurul îi încetase și el stătea nemișcat sub cergă și asculta. Ilinca se
întoarse spre el și îl întrebă:
– Așa e, mă?
Bolnavul îns ă nu răspunse. Fata intră în tindă, iar Moromete se așeză
tăcut lângă copil, care din nou începuse să aiureze .
4
PARTEA A TREIA
I
Timp de câteva s ăptămâni satele câmpiei rămaseră după aceea pustii.
Căldura începea numaidecât după răsăritul soarelui, și dacă în timpul nopții
se mai întâmpla ca norii să acopere cerul, acești nori dimineața se făceau
nevăzuți și lăsau să se reverse din adâncurile limpezi dogoarea necontenită
și grea a zilei de vară. Tocmai în această vreme, când dobitoacele scurmă
țărâna căutând răcoare, ori aleargă bezmetice după umbră, viata oamenilor
iese afară din sat și se mută cu totul sub soarele năprasnic al câmpiei.
Căruțele încep să iasă din sat înainte ca luceafărul să fi pierit de pe cer.
Oamenii se îndreaptă spre câmp întretăind izlazul pe numeroase drumuri ^și
poteci, și pe aceste drumuri roatele pocnesc neîncetat și câmpul e '"străbătut
de glasuri răzlețe care se cheamă între ele ori se vorbește neobișnuit de tare
și de omenește unei vite care trage rău.
Diminea ța e alburie și satul răsună încă de cântecul cocoșilor. Omul se
scoală, trezește copiii, înhamă caii și umblă de colo până colo prin curte. Nu
este nimic de făcut, plecarea în prima zi de secere pare să fie un lucru
obișnuit, totuși căruța și caii înhămați așteaptă în bătătură de mult timp; omul
și copiii sunt gata; secerile și bota cu apă sunt puse în căruță; mâncarea
gătită de cu seară asemeni; nu se știe însă pentru ce căruța stă timp atât de
îndelungat în mijlocul bătăturii. Omul se învârtește pe loc, se uită prin
grădină, străbate curtea, intră în casă și strigă la femeie fără rost, întrebând-o
dacă a pus mâncarea în căruță; muierea se supără și-i răspunde că a pus-o
demult, dar bărbatul nu aude, nu ascultă, iese afară cu un aer grav, foarte
grăbit și foarte îngrijorat. Se pare că s-a întâmplat ceva, a fost uitat cine știe
ce lucru. Omul se apropie de căruță, se uită la secerile vârâte între scoarțele
loitrei, le numără, scoate una și-i pipăie zimții, o bagă la loc și începe apoi să
caute sub cergă; dă totul la o parte și se uită la oalele cu fiertură de buruieni,
la mămăliga încă aburindă; le acoperă repede, nemulțumit parcă de faptul că
totul e în ordine, și trece la cai. Animalele așteaptă liniștite, cu buzele în jos,
și când
206
omul se apropie de ele, se întâmpl ă ca unul din cai să ofteze adânc; omul
se uită la hamuri, apucă hățurile, bagă zăbala unuia din cai în gură; îi trage
smocul de sub cureaua de pe frunte și răzgândindu-se scoate zăbala din
gura animalului. în această clipă muierea strigă din prag înfuriată: „Ce mai
așteptați? Ce vă tot învârtiți? Ei, cutare, ce stai cu capul între urechi?! Hei,
voi! dați-i drumul odată!"
Căruța însă tot nu pornește. A fost uitat ceva. Da! „Ăsta micu, să meargă
și el la secere", zice omul cu un glas pătruns de o neașteptată gravitate,
apropiindu-se de așternutul de pe prispă. Acolo, în așternut, doarme un copil
de cinci- șase ani. Zgomotele acestea puternice și îndelungate nu l-au trezit

din somn. El doarme suflând rar, topit parc ă în somnul lui greu. „Tu, mă!
ScoaP în sus! Hai la deal." Femeia începe să strige: copilul să fie lăsat în
pace. Are nevoie de el să-i toace la păsări, să-i culeagă ștevie, să-i aducă
cutare și cutare, să aducă mâncarea de prânz. Omul n-o ia în seamă. îi
răspunde că să facă singură treburile astea, băiatul – trebuie să vie la câmp
și să pună poloage pe legături, să aibă grijă de cai și să învețe să secere.
Muierea încearcă să-l înduplece pe bărbat, dar omul n-o ia în seamă. El dă
așternutul la o parte, dezvelește pe copil, care doarme mereu, îi vâră o mână
pe sub mijlocul lui plăpând și îl ridică în brațe; apoi.așa pe brațe, pe sus, îl
duce la căruță și îl așează înăuntru peste paie și cergă. Băiatul se deșteaptă
și adoarme iar. „Gata! Plecarea! strigă omul. Hei, cutare, deschide poarta!
Haide! Sus în căruță! Ia vedeți în cutie acolo, nu lipsește nimic? Bota cu apă
este? Tu, muierea aia, unde ești? Ai pus, fa, mâncarea în căruță?"
Deschiderea por ții se face cu repeziciune și bătătura curge spre șosea,
șoseaua pătrunde înăuntru prin golul căscat. Căruța pornește zdroncăind rău
peste podișca de lemn, iese în drum și acolo se mai oprește iarăși. Uneori, se
mai uită totuși ceva. Muierea aleargă cu lucrul acela în mână, o bucată de
brânză, o ceapă, un ou, o lingură care a fost uitată, sau chiar și mai rău,
sarea! A uitat să pună sare, legăturica mică de treanță cu sare în ea, și
muierea aleargă pierdută, străbate bătătura cu legăturica aceea în mână și
se apropie de căruță și atunci omul strânge din pumni, înjură din gât și se
preface că dă în ea, dar muierea nu se sperie deloc, vâră sarea în coșnița cu
mâncare și îl învinuiește tot pe om că se moșmondește_ atâta până pleacă,
încât îți pierzi capul de atâta pregătire.
Căruțele ies din sat prin toate părțile lui, prin toate ulițele și ulicioarele și
cu mult înainte de răsăritul soarelui casele rămân goale de viață și drumul e
pustiu și tăcerea și căldura domnesc peste tot timp de săptămâni întregi.
Căruța străbate câmpul și se apropie de capul locului. Pe timpul drumului
oamenii tac, nu prea vorbesc între ei și în această tăcere își mână caii
alergând unul după căruța altuia, fără să se privească, cu o grabă
207
liniștită în care se simte gândul stăruitor la întinderea de pământ peste
care grâul s-a ridicat și s-a copt.
Soarele începe s ă răsară; câmpia se limpezește de spuma argintie a
aburilor de rouă și întinderea ei care joacă acum în nemărginiri de foc rece
pătrunde prin ochi înăuntrul omului, îl împrăștie afară, îl golește de
frământările lui trudnice și apăsătoare, pentru ca după aceea să-l adune la
loc, într-un fel nou; florile albastre de cicoare, ale căror priviri mai curate ca
adâncul cerului răsar din loc în loc pe marginea drumurilor înguste, și vântul
ușor al dimineții care face cu grâul valuri asemănătoare mării, și ciocârlia
care țâșnește din lan și urcă cu spinarea în sus spre cerul boltit și albastru și
într-adevăr, pitpalacul turburător și barza care pășește rar printre răzoare, și
floarea galbenă a spicelor de grâu care nu s-au copt încă și se revarsă în aer
din nimic, și drumurile care lasă satul în urmă, și ierburile groase de pe
marginea drumurilor înțesate cu scaieți puternici a căror floare uimește ochiul
de la mare distanță, toate acestea răzbat cu putere din viața câmpiei și
pătrund înăuntrul omului subjugându-l. El încearcă să prindă vraja, s-o
păstreze cu sine mereu, și fiindcă nu izbuteș te lovește caii cu biciul și
aleargă posomorât spre locul lui de grâu. Iată însă că animalele se opresc la
pas, suflă cu putere pe nări, nu vor să mai alerge. Un mânz nechează
undeva departe și i se răspunde numaidecât cu îngrijorare; mânzul rămas în

urmă aleargă voinicește cu coama lui mică înfoiată puțin în lături și bate pe
loc și zvârle din copitele lui mici cât pumnul de copil, maimuțărind goana
cailor mari; atunci omul râde încet, obsesiile lui se topesc și o bucurie
liniștită, aproape neștiută nici de el însuși, dar luminoasă și eternă ca și cerul,
se așterne pe c hipul lui.
Ajuns la capul locului se d ă jos și deshamă caii, copiii iau secerile în
mâini și încep să se învârtească pe lângă capul încărcat cu ierburi al
pogoanelor de grâu. S-ar părea că nu se petrece nimic, că se vor apuca
numaidecât să lucreze, dar și aici se întâmplă ca și acasă. Trece timpul și ei
tot nu încep; stau în fața locului și se uită peste mărimea lui, se întorc spre
soare, învârtesc secerile în mâini, spun câte o vorbă ca să facă totuși ceva și
de început nu încep. Se ceartă pe seceri, fiecare dintre ei vrând să aibă pe
cea mai bună; dacă i se pare cumva că secerea lui cutare e mai nouă și cu
zimții mai bogați, cel mai mare dintre copii i-o schimbă cu forța, atunci acesta
o schimbă și el cu altul mai slab și de obicei celui mai mic îi ajunge în mână o
ghioarsă subțire și tocită cu care el va trebui mai mult să rupă decât să taie.
Atunci el dă cu ea de pământ și începe să plângă; secerișul ține multe zile și
în această vreme el se va chinui tot timpul cu unealta tocită și bună de nimic.
Amenință că nu va secera, dar nimeni nu-l ia în serios. „Haide, începeți
odată, că soarele se ridică! strigă
208
omul nec ăjit, dar copiii nu-l iau în seamă nici pe tatăl lor. Ei așteaptă
ceva, smulg câte un spic, îl sfărâmă în palmă și îi suflă pleava; aruncă în
gură boabele pârguite, le mănâncă, vorbesc despre grâul vecinilor și despre
cei care încă n-au sosit la câmp și de care își bat joc, se întind, își trosnesc
unul altuia oasele apucându-se pe după gât și lucrul tot nu începe. Atunci
omul se apropie de ei și strigă: „Bă, voi sunteți nebuni?" Cel mai mare râde
cu toată gura și le spune fraților: „Ia uitați-vă la tata, l-a găsit vred nicia".
Copiii izbucnesc în hohote. Ei sunt aceia care vor munci, și o dată lucrul
început, nu va mai fi timp pentru vorbă și glume. De aceea râd acum atât de
zgomotos. De aceea în aceste minute de așteptare caută să-și amintească
de trecut, să se pregătească pentru istovitoarea muncă, în această așteptare
cel mai vrednic dintre copii începe să măsoare cu pasul stanțiile, părțile de
loc pe care fiecare va trebui să le ducă înainte până la terminare. De la
această măsurătoare tatăl este scutit. El trebuie să lege snopii și să-i așeze
în clăi. Odată măsurătoarea făcută, cel mai ^vrednic dintre copii începe
deodată să taie spicele și să arunce thănunchiurile în urmă. Pe toată
întinderea câmpiei oamenii încep apoi să intre în inima spicelor: secerișul a
început.
II
Soarele se ridic ă greu pe cer și fot atât de greu se îndepărtează și
omul de capul locului. Uneori el st ă aplecat timp de o jumătate de ceas,
nevoind s ă se uite în urmă; chiaf când se ridică și își îndreaptă spinarea
înțepenită, secerătorul închide efchii; trage nădejdea că pașii lui stăruitori
de melc se vor fi îndep ărtat njult de capul locului. Cel mai slab însă nu
se poate st ăpâni. Din vreme îrivreme el se întoarce să se uite îndărăt. Și
<; cu cât se întoarce ș^se uită, cu atatsettpleacă mai greu la rădăcina
spicelor.
? Uneori secer ătorul izbește cu unealta lui bicisnică în pământ și înjură
j crunt c ăldura năprasnică a soarelui;Xntră în porumb și rupe foi verzi cu
s care î și încinge mijlocul și-și înfășoară capul. Acolo însă unde sunt copii

j mulți, tatăl, care strânge poloagele și face snopi, este înarmat cu vorbe
| ustur ătoare și cu rafinate ironii. „Păzea, mă! Bă, ăsta, cutare!… Bă, n-
auzi?
) Vezi c ă se ia locul după tine!" Ori i se spune cu o falsă bunăvoință și
comp ătimire: „Mai stai jos, cutărică!" Sau omul își scoate, politicos, bo-
' iere ște, pălăria de pe cap, și salută scurt pe cel ce se uită în urmă; atât
numai, îl salut ă scurt și-și vede de snopii lui. Alteori însă secerătorul este
cruțat în timpul lucrului, dar când toată lumea se așează la masă, cel în
cauz ă înghite cu noduri în vreme ce frații lui se prăpădesc de râs. „Nu
știu ce să facem noi, că toată dimineața m-am gândit mereu la alde
Badea
lui Modan, începe omul misterios. Badea lui Modan, continu ă omul, ar
trebui s ă-l pună pe Bărăgan să sune cu goarna înainte de secere și să
cheme pe toată lumea la primărie. Eu i-am spus odată să facă treaba asta:
bă, Modane, să-l… care te minte dacă nu-ți spui drept! Strânge, mă, oamenii
la primărie cu câteva zile înainte de secere!" „Nu, zice, cine are nevoie n-are
decât să vie la mine acasă." „Păi nu prea știu oamenii, mă, de! De unde să
știe ei că unul ca tine nu se mai găsește prin satele astea", îi spun eu. „Cine
are nevoie află", răspunde el. Acum, eu am stat așa, mai cu seamă ieri. Mă
tot gândeam: „Mă, să-l trimet sau să nu-l trimet? Dacă îl trimet, trebuie să-i
dau ăluia, lui Modan, un ciurel de mălai. Că nu face degeaba! P ăi te gândești
pe urmă și altminterea: costă el un ciurel de mălai? Merită să dau eu un
ciurel de mălai lui Modan pentru el?" „Pentru cine, tată?" întreabă unul din
băieți, neînțelegând aceste ocolișuri. „Cum pentru cine? strigă omul,
prefăcându-se surprins că nu se pricepe despre ce e vorba. Cum pentru
cine? Păi nu vă spusei? Pentru alde cutărică ăsta al nostru, n-auziți? N-auziți
că mă tot gândeam dacă să-l trimet ori nu la Modan?" „Dar ce să caute acolo,
tată?" La această întrebare omul se supără. Apucă un cocoloș de mămăligă
în mână și-l trântește între genunchi dezamăgit. Apoi în culmea uimirii: „Bine,
mă, voi nu știți că alde Modan știe să taie de lene?!! Nu știți că are niște
scule, acolo, la el acasă, cu care taie de lene?" în urma acestei izbucniri
false, copiii fac ochii mari, încă nepricepând limpede despre ce e vorba, după
care deodată înțeleg și încep să orăcăie, să urle, să se tăvălească de râs.
Secerătorul slab se face roșu. Râde și el în silă, se preface că râde.
Toate acestea se întâmpl ă cu cei care au mult de secerat, care pot
semăna de la trei pogoane în sus. Insă cei mai mulți ar dori ca micul lor
pogon să nu mai aibă sfârșit. Ei seceră încet, cu multă grijă, cât pot de jos de
la rădăcină, adunând spic cu spic. în urma lor miriștea rămâne lucie, ca o
perie tocită. Din cauza aceasta, pentru că zăbovesc prea mult secerând,
mulți dintre ei sunt socotiți puturoși, și cei care au loturi întregi, cum sunt
Moromete și Dumitru lui Nae, îi iau peste picior cu întrebări usturătoare de
soiul acesta: „Mă, alde cutare, mai ai, mă, mult de secere?"
Loturile lui Moromete aveau din dou ă părți astfel de vecini, iar din alte
două părți era înghesuit de moșia Marica și de pământurile bisericii. El era
văzut călcând încet pe miriște și trecând pe rând la vecinii săi. Se oprea
deodată din legat snopii, își punea palma la frunte, rămânea astfel timp de
aproape un minut, apoi striga tare și lung, ca și când vecinul s-ar fi aflat la o
depărtare de mulți kilometri: „Bă, Voicule, băăăăăîîîî!"… Voicu lui Rădoi nu
răspundea. I se vedea spinarea mi șcându-se jos la rădăcina grâului. Târziu,
el se ridica, se uita la vecinul său și întreba scurt și încet, ca și când
Moromete s-ar fi aflat acolo lâgă el: „Ce, bă?" Moromete începea iar și mai

lung: „Mai ai, mă, mult de secerat?". Voicu Rădoi se apleca iarăși la rădăcina
spicelor și de astă dată nu mai răspundea. Și atunci Moromete începea să
pășească încet pe miriște și se pornea spre el. Până
_; -'îeteca h
-mo
ajungea acolo se putea în acest timp trage un pui de somn, de și până la
vecin nu erau decât patruzeci-cincizeci de metri. Moromete făcea un pas, se
oprea; smulgea un spic rămas în urma băieților, îl ținea în mână, se uita la el,
făcea socoteli, chibzuia ce e cu spicul? A, da! Cine a secerat pe-aici? Nilă!
„Bă, Nilă! Vezi, mă, când trece vreo barză pe-acilea, spunei să-ți ajute să
aduni spicele astea". Nilă, cu chipul aprins, se întorcea, se uita, își ștergea
sudoarea, nu zicea nimic; se apleca să nu rămână cu postata în urmă.
Moromete, cu spicul în mână, se întorcea și pășea peste unul din snopi. Vâra
spicul sub legătură și pornea iar spre vecin. Călca chibzuit, să nu se înțepe în
miriște; dibuia cu talpa desculță miriștea, făcea loc degetelor și abia după
aceea îi dădea pas. După vreo zece călcaturi se oprea. Era cald, aerul era
aprins, soarele bătea în creștet cu puterea unui foc uriaș care ardea aproape
de tot, la câțiva metri deasupra capului. Moromete se uita în sus, cu mâna la
frunte; vorbea singur: „Mă, ce arde! Ne coacem! Murim!" Apoi tare: „Măi,
Voicule, ce-i facem, mă, cu soarele ăsta? Arde de-ți aprinzi țigarea la el!"
Vecinul nu se ridica și nu răspundea, Moromete înainta, cucerea terenul încet
și sigur, pas cu pas. Din când în când se oprea, se apleca, răsturna un
bolovan mai mare și se uita la el pe gânduri. In golul de sub bolovan,
pământul era negru și gras; un vierme se zbătea pe toate părțile să se facă
nevăzut. Moromete vâra unghia dege tului său negru și gros, strivea larva.
Mormăia: „Strădania mă-tii! Stai la răcoare! Ar trebui făcute după secerea
asta, niște ogoare!" Pornea mai departe; intra în porumb; deodată își amintea
de ceva și exclama necăjit: „Na! Mă faci să mă întorc îndărăt!" Se întorcea
îndărăt spre căruță să-și ia tutun! Vecinul n-avea tutun și la căruță chibzuia
îndelung dacă să ia sau nu o țigare și pentru vecin. Se hotăra să ia și pornea
din nou. Nu făcea însă prea mulți pași și se oprea țintuit de un glas ascuțit și
necruțător; una din fete se oprea din secerat și striga la el: „Haide, tată, leagă
snopii ăștia că te-apucă noaptea cu ei! Unde tot umbli? Te învârtești mereu
ca un ou într-o căldare." Moromete răspundea necăjit, cu o mincinoasă obidă:
„Hai, mă, ce strigi așa? Mă speriași! Nu-mi dai voie să fumez și eu o țigare?"
„Lovi-o-ar moartea de țigare! Se usca legăturile colo și te tot învârtești!" Omul
însă nu o mai lua în seamă. își continua expediția sa spre locul vecinului.
III
în acest an la seceri ș Moromete n-avea de ce să nu fie ca totdeauna el
însuși, adică nepăsător față de ceea ce se aduna în urma lui, uitând de toate
și pierzându-se pe miriște în contemplări nesfârșite. Nu avea nici cea mai
slabă bănuială că Paraschiv socotea acest seceriș ultimul la care
210
211
avea s ă ia parte și cu atât mai puțin bănuia că o dată cu aceasta
Paraschiv plănuia să smulgă familiei nu numai oile și caii, dar și ceva din
acest seceriș. Dimpotrivă, Moromete constata că socotelile lui se împlineau
cu prisos; făcuse aprecieri adevărate în dimineața aceea când se trezise din
somn; recolta avea să fie deosebit de bogată. Pentru ce avea să se teamă?
Nu prea în țelegea, era adevărat, de ce Paraschiv, în loc să se bucure că

grâul ieșise cum nu-și aduceau ei aminte să se fi făcut vreodată, arăta mereu
posomorât și secera ca și când ar fi tras la jug. De fapt, ar fi trebuit ca în
toamnă, cum era un an bun, să se însoare și el ca orice flăcău și să intre în
rândul lumii, dar pesemne că nu găsea fata care să-i convie lui, adică una
care să aibă pământ mult, și de aceea era posomorât. Așa își închipuia
Moromete.
în schimb Niculae era, nu se știe de ce, nemaipomenit de vesel, fetele se
împăcaseră și ele cu lipsa oilor, iar mama nu mai contenea să-l laude pe
Dumnezeu pentru „mana cerească", cum îi spunea ea grâului, cu care îi
milostivise cerul.
Ca întotdeauna, Moromete o încurc ă cum putu cu legatul snopilor, dar
când după câteva ceasuri soarele se urcă sus și începu să-i apese ceafa, el
înfipse liniștit secerea într-un snop și se alungă singur cu un glas de parcă s-
ar fi pedepsit:
– Mă duc încolo d-acilea! spuse el supărat și o luă agale spre căruță (mai
întâi la căruță, unde avea flanela cu tutun, și abia după aceea spre vecini).
Familia îl văzu întâi într-o parte, apoi se constată că de multă vreme se afla
în partea astălaltă, apoi se topi nu se știe unde și când se făcu prânzul și se
pregătiră pentru masă trebuiră să-l strige de nenumărate ori. Niculae se urcă
pe cutia căruței și îl strigă în gura mare:
– Măi, tată-m'! Tată-ăăăL.
– Ce e, m ă! răspunse Moromete deodată.
Era acolea cu vecinul, dar se a șezase jos și nu se vedea din pricina
spicelor. Fetele scoaseră mâncarea din cutie și făcură umbră cu rogojina.
Mama aprinse focul și puse la încălzit o tigaie mare plină cu fasole scăzută.
La lumina albă a zilei flăcările de paie pâlpâiau în culori când galbene, când
în umbre albe de aer topit și viu, care o înșelau pe femeie frigându-i mâna. în
așteptare, Paraschiv și Nilă zăceau sub căruță cu fețele în jos. Chipul lui Nilă
se făcuse parcă mai mare, și aprins cum era, ai fi zis că flăcăul s-a
îmbolnăvit, are temperatură și suferă în tăcere cu mintea buimăcită.
– Domnule, una și cu una fac două: murim! spuse Moromete apropiin-du-
se de căruță. Alde Voicu spuse că să te uiți 1a noi când s-o ridica soarele la
amiaz: ne topim!
Niculae beh ăi de pe cutia căruței ca un ied: he-he.
212
– Dă-te jos de pe cutie, te cocoțași acolo să te vadă lumea! se răsti la el
soră-sa mai mare.
– Las ă-l, c-a fost vrednic, îl apără tatăl, așezându-se sub umbra
rogojinei. A fost vrednic și la școală a luat premiul întâi și e vrednic și la
secere, îl lăudă el.
– Ei, tat ă, se miorlăi Niculae, pe care glasul tatălui îl înșelase o clipă
crezând că îl laudă. Dar ce, n-am învățat?! se revoltă el. Spune tu, Ilinco, nu
secer eu bine?
– Da, ai înv ățat, spuse Ilinca. Țâi secerea în mână parcă ai fi o barză.
– La mas ă! spuse mama venind cu tigaia cu fasole sub umbra rogojinii.
Moromete se uită o clipă la tigaie. Fasolea, cu boabele mari, parcă nu
fusese luat ă atunci de pe foc, prinsese pojghiță pe deasupra și parcă era
sleită, rece. Paraschiv și Nilă se târâră de sub căruță și se așezară în capul
oaselor.
nici o grij ăjnghiti dumicatu l. înjJipa urm ătoare însă e, Ls£ carrMn țepeni
peTocul_und e_se afla, se f ăcu roșii la față și îi țâșniră lacrimile.J3for in loc

sjibeaj pă si să-s jjotoleasc ă ars ura, el se^ șjăpini șLș£ întoarse către fete.
– Voi de ce zice ți că n-ați încălzit fasolea asta? întrebă el în treacăt, cu o
înfățișare de nepătruns și nu prea tare, încât mama care scotea niște ceapă
din cutia căruței nu-l auzi, să-i răspundă că abia o luase de pe foc.
– Hai, mam ă, tu ce faci acolo?! se miră Tita. Și tu, Niculae, ce stai în
spinarea mea? Stai jos, starea-i bumben!
– Bumben?! se mir ă Moromete. Asta ce-o mai fi?
Asta însemna c ă Niculae să fie bolnav și să stea cu șezutul în sus.
Paraschiv parcă era singur. Nu_ mai astep tă_să_s g_ așeze to ^țfl ^ir"^ft.-r"Pfie
pa g^atal_ țaii_rtin n^mqlig? ^i răni r.n nădp.jnV, Hin tigaie. î n clipa ag ££a_
Moromete î și pironi privirea asupra lui șx^așțgpT^ Paras £hiy^bujrjiav_5i–
absenjrrn^ țidințr_-odată~. dar apoi ochuj jie~beUr ă si scoase un răcn et
– Na, Paraschive, bea ap ă, se precipită Moromete apucând bota în brațe
și întinzându-i-o grijuliu. Te-a ^ars t ău? Eli credeam c ă e.reșe,, mărtu risi el
naiv.
Cu privirea sticlind, Niculae se uita când la Paraschiv, când la tat ăl său.
Mama nu înțelegea.
– Ce s ă fie rece? întrebă ea.
– Fasolea asta! r ăspunse Moromete.
– Răj acu * o luai df pp focii ftr-T^/Vin'uVttti ea.
Fetele pufnir ă în râs, iar Niculae, înțelegând, începu să răcnească și să
dea din picioare, arătându-l pe Paraschiv cu degetul. Acesta, schimonosit,
bând apă, aruncă deodată bota de la gură, se întinse și îl
213
cârpi pe Niculae cu atâta sete, încât din pricina asta Niculae nici m ăcar
nu simți durerea, atât de mult îi plăcu furia cu care îl plesnise fratele său.
Până și Nilă râdea.
– îți arde de prostii, se supără mama fără să se uite la omul ei. După ce
că nu muncești, nici nu taci!
– Dar ce-am zis eu, frate?! exclam ă Moromete nedumerit, stârnind din
nou hohotele care se mai potoliseră. M-am uitat și eu la fasole și când am
văzut-o așa încrețită pe deasupra și fără nici un pic de abur care să iasă din
ea, mi s-a părut că e rece și v-am întrebat de ce n-ați încălzit-o. De unde să
știu eu că arde! exclamă apoi.
Tita, care tocmai se potolise din râs și înghițea un dumicat, izbucni din
nou, și se înecă, se făcu roșie ca focul. Mama dădu în ea, spunându-i că nu-i
e rușine? (
Se lini știră și începură să mănânce în tăcere.
– Voicu lui R ădoi! afirmă Moromete după câtva timp. Vine și el la secere,
dimineața (nu prea de dimineață fiindcă dimineața somnul e mai dulce, și de
ce să se scoale el cu noaptea în cap? Nu e ziua destul de mare?). Si când
oprește căruța și se dă jos din ea, se uită lung peste loc și zice:
„BunS-diminea ța, locule!" ^
Iar locul r ăspunde: !
„Mulțumesc dumitale, Voicule!" \
Si dup ă ce se uită așa, Voicu întreabă:
„Să m-apuc de tine, locule?"
– Și locul ce zice, tată? întrebă Ilinca văzând că tatăl ei nu se grăbește să
spună ce mai răspunde locul.
– Păi locul ce să zică? explică Moromete. Crezi că se ceartă cu Voicu?
„Poți să mă lași si asa, Voicule!" zice, „po ți să te duci acasă", adaogă

Moromete de la el.
Moromete nu avea dreptate, vecinului s ău îi plăcea să muncească, dar
se învăța greu cu faptul că lotul său se micșorase prin vânzare. De fiecare
dată când se dădea jos din căruță el se uita lung peste el și nu începea de
îndată munca.
– Acum cincisprezece ani era foametea aia, parc ă îl văz și acuma! Venea
Voicu cu căruța și cu muierea, continuă Moromete după câteva clipe. Era mai
în putere el, nu se cocârjase ca acuma. Mă! exclamă Mpromete aducându-și
aminte. Aoleu! se văietă. Se ridica soarele sus și
"Ha te uitai c ă e prânzul, n-aveai ce mânca! Mâneai numai o dată pe '-
^^nama asta a voastră (era așa, după vreo două zile de secere), j că nu mai
pot." „Mâncăm noi, îi spun eu ei, dar ce facem jk. în sear ă?" Voicu și el, tot
așa, mai făcea ce mai făcea
uita la soare . Abia pe urm ă am aflat noi că săracu Voicu cu muierea n-
aveau neam de mâncare. Noi tot mai aveam așa să amețim o dată foamea.
Ne așezăm noi și eu mă pomenesc zicând: Hai, Voicule, să mâncăm"!" Am
zis așa ca omul, dar Voicu nimic, să răspundă și el cum e obiceiul:
„Mulțumesc, am mâncat", nu! tăcea! „Fă, îi spun eu mă-tii speriat, să știi că
Voicu a re de gând s ă vie la noi sg rnănânrp, d-aia îaffî f\ asa!" Dar
mă-ta zice: „Ei! Nu vine el, știe că atunci când vreai să chemi pe cineva
la masă trebuie să spui de trei ori." N-am mai zis eu a doua oară, dar
degeaba, fiindcă zisesem o dată și Voicu a așteptat el ce-a așteptat și pe
urmă îl vedem că înfige secera într-un snop: „P ăi să viu și eu să iau de.
vreo_doii ă_ori^, zice ai când l-am auzit asa mi s-a f ăcut fr ig. Ne p ărea l
Credeamjcăare mâncareajuisi că.vjne l l^ în
jumătate de palmă de mămăligă aveam. Și acum râde-Voictrcând ft-
aduc___
aHuîîteT
– Nu prea îi vine lui s ă râdă, că a vândut în anul ăla trei pogoane, s puse
mama . Atunci am vândut și noi un pogon …
Fiindc ă veni vorba de acel pogon care fusese vândut să nu moară Paras-
chiv, Nilă și Achim de foame, fetele își aduseră aminte că pentru pogonul
acela tatăl lor promisese să treacă pe numele mamei și al lor casa
părintească și grădina și că acest lucru nici până azi nu se făcuse.
– Să stăm acum să ne aducem aminte de boi bălțați! spuse fata cea mare
cu un glas mohorât, aruncând o privire întunecată spre Paraschiv.
– Păi dacă avem vaci, de ce să nu ne aducem aminte! rânji Paraschiv și
privirea îi sticli de satisfacție pronunțând cu vântul vaci.
Mândr ă, fata nu răspunse, se îndepărtă de căruță să se odihnească
undeva sub o tufă, pedepsind-o astfel pe mama să strângă singură masa.
Ceea ce mama și făcu în timp ce toți ceilalți se lungiră care încotro. Numai
Niculae nu se simțea ostenit și când maică-sa închise cutia căruței, și căută
și ea un loc cu umbră să se culce, el o luă pe urmele ei. Nici nu se terminase
bine povestea cu Bisisica și Niculae și intrase în alta. Deocamdată sfios,
necutezând. N-avea încă cu ce să răzbată spre atenția mamei; ea nici măcar
nu-l asculta, dar să-l mai și înțeleagă.
– Mam ă! mamă! șopti el în urma ei, și când mama se întinse pe răzor sub
o tufă, el se așeză aproape de tot de ea și îi șopti din nou numele.
Era lini ște peste câmp, totul zăcea în căldură și nemișcare. Niculae
șoptea lângă capul maică-sii cu un glas în care voința și teama îi făceau ruga
atât de curată, încât mama deschise ochii:

– Ce e, Niculae, mam ă?! îl întrebă ea copleșită de osteneală. Ce vreai tu,
maică, de ce nu te odihnești?
215
Niculae r ămase cu privirea deschisă larg spre chipul ei, cu bulbii ochilor
arzând…
– I-ai spus lui tata, mam ă?! se rugă el sfios și înspăimântat că mama s-ar
fi putut să nu-i fi ascultat ruga.
– I-am spus, i-am spus, Niculae, l ăsă-mă în pace, du-te de-aici! se rugă și
mama îngrozită parcă de neputința ei de a rezista acestui copil. Du-te de-aici,
haide, lasă-mă să mă odihnesc!
Niculae nu se duse, iar ea nu se mai putu odihni. B ăiatul stătea alături,
cu labele picioarelor strânse sub el, cu mijlocul frânt într-o parte și cu capul
aplecat spre miriște.
– Mă duc, zău că mă duc, dar roagă-l pe tata, începu el zgândărind
pământul fierbinte cu degetul. Spune-i, mamă, că ai văzut că am luat premiul
fără să mă duc prea mult la școală și dacă tata vrea, n-o să mă coste ni mic.
Eu^am s ă învăț și ara să am bursă. Zău, mamă, cejsăjfec eu
Jfiată iaraa_ £cas ă? Am_jă_ynTîn vacantă și o să fiu la secere ca și voi!>
i~ numai iftamMșjj3Ț]^vara._n-o să fiu.. Și toamna la arat eu tot n;am"ce~ să
fac, iar primăvara când începe sapa, se .țsrmină anul școlar; așa cjTo Să
fiu„§Lla_&apă… Și nu_coisță nimic, mamă, și după opt ani… Niculae^șt~
întoarse fața din minsțe^ se holbă din nou la mama lui și șopti cu patimă"
mistuitoare: Mamă, după opf ani eu ies învățător și… ~~~*—
– Tu ce tot vorbe ști acolo, Niculae? se răsuci atunci pe neașteptate sora
cea mare și Niculae aproape că se înspăimântă de acest glas tăios și
necruțător.
– Vezi s ă nu te fac eu acuma popă, nu învățător, spuse Ilinca de pe
undeva.
Ascultaser ă amândouă și Niculae nu se mai r ăzvrăti ca altădată împotriva
lor. Erau rele și atotputernice și el înțelegea că împotriva voinței lor era cu
neputință să se întâmple ceea ce dorea el.
vf- Hai, m ă Ilinco, ce strigi așa la mine? se rugă el. Și Ilinca, uimită că
arțăgosul de altădată s-a fleșcăit, îl luă peste picior, totuși binevoitoare:
– Te faci tu înv ățător, un prost ca tine!
– Taci din gur ă, Ilinco, de ce îl faci prost? se supără mama.
– Păi n-ai văzut că am luat premiul întâi, Ilinco? se rugă Niculae mai
departe.
– Și dacă ai luat, ce?
– Bă, voi vă odihniți acolo, sau ce faceți? strigă Moromete de la căruță.
Niculae arăta atât de întristat încât ți se făcea rău uitându-te la el. Când
începură din nou să secere, Moromete, intrigat, o întrebă pe
mam ă, în șoaptă, ce vrea băiatul acela. Nu uitase nicidecum întâmplarea
cu premiul și cu frigurile. Turburarea care îl cuprinsese în ziua aceea lăsase
în el o urmă care nu voia să se șteargă. Era ceva de neînțeles aici.
216
Pentru întâia oar ă Moromete nu putea scăpa de un sentiment de
vinovăție care își scotea capul ori de câte ori se uita și vedea ochii mari și
aprinși și chipul galben-negru al băiatului. Și se supăra fiindcă de muncit nu
prea fl pusese să muncească, și de mâncare nu ducea lipsă. Atunci ce avea?
Și cum de căzuseră frigurile taman pe el? Mama repetă noua poveste cu
școala și Moromete se înveseli:

– Așa, mă, Niculae? D-aia ești tu trist? Hai, mă, lasă, că te facem noi
popă, nu învățător!
– Păi, dar! murmură Niculae cu buza în jos.
– Hai, m ă, că e mai bine popă, ascultă aici la mine, a consolă tatăl, iai
colivă și leturghii de la muieri, mă!
Fetele râser ă și a îndemnară pe Niculae să pună poloage pe legături.
Paraschiv rânji:
– Niculae, ia s ă vedem dacă ești bun de învățător: spune, ce învelește
pisica? Dacă știi, atunci ești bun! hotărî Paraschiv.
– Las ă băiatul în pace! zise tatăl.
Dar nu-l l ăsară în pace, îl sâcâiră și râseră de el din toate părțile, și când
Niculae se lăsă jos și-și ascunse fața cu brațul, fetele strigară la el ^ să se
apuce de pus poloage. Dar el nu se ridică și rămaseră cu toții foarte uimiți
când auziră din locul unde stătea el jos izbucnind pe neașteptate un hohot de
plâns. încrederea înșelată și dorințele călcate în picioare 3 chinuiau pe băiat
și așa de cumplit îi învinovățea prin hohotele lui disperate, încât toți se
supărară și se răstiră la el să se ridice. Mama protesta și închise gura fetelor,
iar tatăl se apropie de băiat și a apucă de braț. El se împotrivi și atunci tatăl îl
săltă de braț ca pe-o pasăre și 8 sili să stea în două picioare, spunându-i că
plânge degeaba ca un bleg care nu știe de glumă.
– Nie, se smuci Niculae furios și o luă din loc pe miriște, îndreptându-se
spre drum.
Va să zică așa! Moromete porunci atunci unei fate să se ia după el și să-i
dea câteva la spate. Se duse Ilinca, cu intenția de a se întoarce cu el de
urechi, dar când să pună mâna pe el, Niculae o plesni peste ochi, făcând-o
să țipe.
– Mânca-te-ar câinii s ă te mănânce! scrâșni apoi Niculae repezindu-i-se
în cap și trăgând-o jos de păr.
– Ce e cu b ăiatul ăsta?! se miră tatăl stăpânindu-și mânia. Ilinco, ia lasă-l
în pace! Ia vin' încoace de acolo și lasă-l în pace.
ÎUăsară, dar nici Niculae nu se dădu bătut. La distanță de ei, se așeză
rmiriște și își puse capul pe genunchi. Trecură ceasuri întregi și nu se mișcă
din locul acela; se făcu amiază și se așezară din nou la masă, el nu se clinti
și nu veni să mănânce.
217
Moromete se sup ără de-a binelea, se duse la el și îl întrebă uluit:
– Ce vreai tu, Niculae? Vreai la școală, am înțeles! Dar vreai acuma, azi?
Sau ești nebun? Și începu să se închine: vine de dimineață cu noi cu toți în
căruță, începe ca un băiat cuminte ce e și învață să secere și pe urmă, o dată
îi trăsnește că vrea să plece la școală. Vreai să pleci la școală, acuma?!!
– Nu ți-am spus de-alaltăieri ce zice domnul învățător Teodorescu de
bursă? De ce n-ai zis nimic?
– Dac ă ai fi băiat deștept, mi-ai plăcea mai mult, spuse tatăl. Un băiat
deștept spune o dată lucrul pe care îl are de spus și a doua oară nu-l mai
repetă. Mi-ai spus o dată: gata!
Parcă era o promisiune în glasul tatălui! în orice caz, îl făcuse să
înțeleagă că în familie nu există numai Paraschiv, Nilă și Achim și banca și
fonciirea, la care el, tatăl, să se gândească. Trebuie să se gândească de aici
înainte și la Niculae.
IV
în ziua când Bo țoghină îi dăduse fiului său secerea în mână, băiatul, care

avea atunci zece ani, se uitase la tatăl său nedumerit:
– Și de cai cine o să aibă grijă? întrebase închipuindu-și că problema
cailor e fără soluție.
– De cai o s ă aibă grijă Irina, răspunse tatăl cu simplitate. Vatică făcuse
ochii mari:
– Irina?! P ăi are s-o calce pe picioare, tată.
Boțoghină îl apucase atunci pe fiu de umeri și îl silise să stea jos cu
umerii drepți.
– Ia stai a șa! Țin-te bine. Ține grumazul încordat! Și spinarea. Apoi îi
apucase în palme rotunzimea umerilor încă plăpânzi și se lăsase
greu pe gâtul fiului. Ambi țios Vatică rămăsese drept, simțind că e vorba
să-i fie încercată puterea. Boțoghină începuse să râdă:
– Ia te uit ă ce măgar! Ar fi în stare să mă ducă în ciuș. De anul trecut ar fi
trebuit să te pun la secere. Ești bun de secere!
Irina avea atunci șapte ani și Vatică a fost foarte mirat când a văzut cu
câtă grijă se feresc caii să n-o calce pe sora lui pe picioare. Uneori Vatică
încremenea când Irina se așeza ca un nod între ei și începea să-i împiedice
la picioare. Caii stăteau liniștiți până ce fetița se ridica de lângă ei, apoi
ridicau picioarele din față, împiedicate, și săreau un pas mai încolo, sforăiau
și începeau să pască. Vatică striga de departe cu secerea în mână:
218
– Mă, păzea, mă! Păzea, mă, Irino, că dacă te lovește unul o dată, vai j
de pielea ta, vai de tine! îți plâng de milă, Irino, înțelegi tu?
' Nu se întâmpla îns ă nimic. Copitele cailor călcau aproape de tot
de
picioarele mici ale feti ței, fără ca s-o atingă vreodată.
în acest an, dup ă serbarea școlară, când Irina se întoarse acasă, Vatică
stătea în mijlocul prispei și dregea hamurile întocmai ca un om mare. Când o
văzu pe sora lui, își ridică privirea și spuse scurt:
– Hai mai repede, m ă premianto! Ia să te văz mâine la secere, tot
premiantă ești?
– Da, p ăi dar, a plecat tata și ai rămas tu să comanzi, răspunse Irina
strâmbându-și buzele spre fratele ei.
Vatic ă nu răspunse nimic. își plecă fruntea grav în curele și continuă să
înfigă sula. Anghelina ieși în prag, se uită la fată, care rămăsese în soare cu
coroana în mână, și după un timp o întrebă:
– Ai venit?
Și glasul i se păru fetiței aspru. își ridică privirea spre mama ei și
răspunse:
– Am venit!
Femeia î și înmuie atunci glasul și întrebă blând:
– Ai luat premiu?
– Am luat.
– întâi?
Fetița răspunse că da, a luat premiul întâi la fete. Atunci femeia se uită la
coroana ei și la cărțile de sub braț. întinse mâna:
– Alea ce sunt?
Irina r ăspunse că sunt cărți. Atunci femeia, după ce tăcu un timp, își
înmuie și mai mult glasul și șopti:
– Bine! Trece ți la masă că se răcește mămăliga!
în tind ă, înainte să se așeze la masă, Vatică se apropie de sora lui, care

stătea jos pe prag, își puse mâinile pe umerii ei și se lăsă cu toată |;
greutatea lui de paisprezece ani. Feti ța se înmuie și țipă: 3 – Vatică! Stai
la-n loc!
| – Țin-te dreaptă, nu te moleși! spuse el apăsând mai încet. Apoi
hotărî:
î E ști bună de secere, ce să mai vorbim!
A doua zi au ie șit la câmp. Lotul lor, prin vânzare, se înjumătățise. Deși
nu era deloc frig și nici măcar răcoare, Irina tremura din tot trupul. Se dădu
jos din căruță și în timp ce deshăma caii, Vatică strigă la ea:
– Haide, Irino, pune mâna pe secere și dă-i drumul!
219
Glasul aspru și neînduplecat al fratelui, un glas necunoscut, parcă al unui
om străin, o sperie; dârdâia; se uita la mama ei, așteptând să audă de la ea
un cuvânt bun, dar femeia tăcea posomorâtă și nici n-o vedea.
Vatic ă luă repede o secere și începu să taie cu iuțeală grâu amestecat cu
iarbă. încarcă brațul și dădu cailor să mănânce în spatele căruței. Femeia se
pregătea și ea de muncă. Irina îl urmărea pe fratele ei cu niște priviri
rugătoare, fierbinți. Vatică luă din cutia căruței o secere și se uită spre sora
lui cu asprime. O chemă:
– Treci încoace, ce-ai r ămas înțepenită lângă cai?
Se pare c ă micul flăcău pricepu ceva în legătură cu privirea neclintită și
umedă a sorei lui pentru că se apropie de ea șl apucând-o de braț îi spuse
frățește, mai înduplecat:
– Hai s ă te învăț, nu te speria așa! Ia uită-te la ea cum tremură, ca
proasta! Mă, ce moale ești!
îi dădu drumul de braț și-i puse secera în mână. Irina o apucă de coadă
și rămase cu ea în aer, neștiind ce mișcare să facă. în acest timp, mereu
posomorâtă, mama lor începuse să secere în tăcere. Vatică se apropie de
grâu și, înainte să se aplece la rădăcina spicelor, întoarse capul și spuse cu
mândrie:
– Uită-te la mâinile mele, Irino!
Fetița se apropie și se uită. Vatică se aplecă, prinse un pâlc de spice sub
încovoierea secerii, îl apucă cu cealaltă mână și trase; paiele se rupseră
toate deodată, ca tăiate de brici, si mănunchiul de spice se ridică în aer
foșnind. în clipa următoare mișcarea se rep%tă, apoi iar și încă de patru-cinci
ori până ce mănunchiul se îngroșă. în acest timp pașii secerătorului înaintau
în golul făcut, călcând ușor peste miriștea rămasă.
– Ai v ăzut? întrebă Vatică ridicându-se și lăsând la pământ mănunchiul.
Ei, ia apleacă-te. Treci aici lângă mine.
Atunci mama copiilor î și ridică spinarea și spuse:
– Vatic ă, vezi să nu-și taie vreun dești.
– Să nu-ți tai vreun dești, spuse Vatică uitându-se cu atenție să vadă în
ce fel vâră sora lui secera în grâu.
Fetița făcu aceleași mișcări pe care le văzuse la fratele ei, dar când
trase, grâul, în loc să fie tăiat, se smulse cu pământ, cu niște bulbi mari și
fărâmicioși. Vatică se îndoi de spinare și izbucni în râs:
– Bă, Irino, au! Bleaga mai ești! Păi nu așa! Nu trebuie să tragi de grâu,
trebuie să tragi de secere și să împingi spicele înainte.
Fetița se ridică și rămase în picioare prostită, într-o mână cu secera și în
alta cu un mănunchi de spice smuls din rădăcini. Văzându-l pe fratele ei că
râde, se simți mai bine și începu și ea să râdă. Se prefăcu supărată și ceru:

220
I
– Nu mai râde, parc ă tu când ai secerat la început…
– Uită-te, mă, la mine, răspunse Vatică iar aplecându-se la rădăcina
spicelor. Vezi? Uite! Tragi așa și ții secera uite-așa, nu ca tine, parcă ai ține
un băț. Și te apleci jos de tot, că n-ai oase în burtă! Și până te-nveți, apucă
puțin, nu intra în grâu ca o barză! Ia treci acum!… Nu! Ce apleci spicele în
jos? Apucă-le bine în mână! Și când ai să tragi cu secera lasă mâinile moi, că
pe urmă ostenești și faci bătături în palmă; lasă mâinile moi, ce, n-auzi? Așa!
Acuma, când ai să tai să nu tragi de spice, să le împingi înainte, dar fără să
le calci. Acuma ia să te văz: taie!
Fetița tăie mănunchiul și se ridică veselă. Privirile ei licăreau de bucurie.
– Ei, d ă-i înainte! sfârși Vatică mulțumit. Vezi să nu nimerești în dește. Ai
grijă și apucă doar atâta cât poți lua cu mâna!
Se întoarse apoi spre mama lui, care între timp înaintase în grâu, scuip ă
în palmă și se așeză la lucru.
Irina puse m ănunchiul jos și vru să se aplece la rădăcina spicelor să
secere mai departe, dar se opri. își duse mâna la frunte, ca și când ar fi vrut
să alunge vreo gânganie, se șterse apăsat, se uită la dosul palmei: nu era
însă nici o gânganie. Fetița se șterse iar și din nou se uită; nimic, în afară de
câteva picături de umezeală, de sudoare limpede și curată ca rouă; atunci
copilul își trase un colț al basmalei ei subțiri și decolorate, își șterse cu uimire
chipul ei micuț și oacheș, se îmbrobodi mai strâns în așa fel ca fruntea să-i fie
apărată de soare, se aplecă și începu să secere.
4
în diminea ța plecării la seceri ș, Bir icăpricepu în sfârșit ce era cuPc^^ la
ce se gândise ea în ziua aceea candT întorcându-se de la văgaum cu
pământ, spusese că au să-și ridice casă fără să vândă nici un fel de jumătate
de pogon: nici mai mult, nici mai puțin decât ca întreaga familie să meargă cu
ea la seceriș pe locurile ei, să pună astfel mâna pe grâul de pe pământul care
i se cuvenea de la părinți și din vânzarea lui să-și ridice casă.
Birică-tatăl o auzi cel dintâi spunând aceste cuvinte, dar nu socoti că
merită să le dai vreo atenție. între timp el înhămase caii. Căruța aștepta în
bătătură. Unul din copii deschise poarta și tatăl se urcă pe cutia căruței și
spuse cu glasul lui gros și căptușit de ani:
– Gata! în c ăruță! Vedeți să nu fi uitat ceva.
Atunci Polina se apropie de cai și-i apucă de zăbale; ea se adresă
bărbatului ei care se apropiase și el de căruță:
– Ioane, tu ce faci? N-auzi ce zic eu, s ă mergem întâi să secerăm la noi!?
221
Aceste cuvinte i se p ărură socrului cu totul prostești și din nou se făcu că
nu le-a auzit. Câțiva dintre copii se uitară nedumeriți la cumnata lor. Birică
însă își privi nevasta cu atenție și rămase nemișcat lângă răscrucile cailor. El
învățase s-o cunoască destul de bine pe Polina lui și nu i se părură deloc
prostești cuvintele ei.
– Haide, m ă, păzea de acolo! Te sui în căruță, sau ce faci? zice Birică-
tatăl cu un glas surd, adresându-se norei.
Polina se pref ăcu și ea că n-aude ce zice socrul. Continua să se uite
stăruitor la bărbatul ei. Tatăl apucă hățurile și învârti biciul. Caii porniră.
Birică se smulse din loc și sări în căruță. Atunci Polina apucă strâns de^
zăbale și trase. Caii tropăiră pe loc și se opriră. Mama rămăsese înlemnită pe

prispa casei. Unul din băieți se ridică în picioare în căruță și strigă:
– Hei, cumnat ă, ce e cu matale? Polina răspunse cu blândețe:
– Stai ni țel! Sunteți surzi?
Deși era liniștită, avea un glas care îi făcu pe toți să se ridice din căruță și
unii chiar să sară jos. Birică sări și el de pe cutia căruței și se apropie de
nevasta lui. O întrebă :
– Ce e, f ă?
– Să mergem întâi la noi să secerăm, că e grâul mai mare și mai copt,
răspunse Polina.
– Care la noii întreb ă Birică puțin cam supărat. Ești nebună? Sui-te în
căruță că se face prânzul!
– Hai, m ă! Hai, mă! Dii! strigă tatăl înfuriat, învârtind biciul pe deasupra
cailor, dar Polina apucă iar de zăbale:
– Tată, n-auzi să stai?
– Ce vreai, m ă, tu asta? Acu' îți dau una cu biciul! La cine strigi tu așa?
Tânăra nevastă, când îl auzi, se făcu galbenă. Dădu drumul zăbalelor și
se trase în lături. Se apropie de bărbatul ei. Căruța porni. Birică vru să se
urce, dar femeia îl chemă:
– Ioane, n-auzi s ă stai?
Birică o privi în treacăt, se urcă pe loitră și spuse cu asprime:
– Urc ă-te odată, ce dracu tot cauți ceartă?!
– Ioane, unde te duci? Vezi s ă nu te duci de tot! zise atunci Polina. Ea
înfrunta acum ceea ce de obicei nu înfruntă femeile decât foarte
târziu. De pe prisp ă mama-soacră socoti că n-ar fi rău ca băiatul ei să-i
tragă câteva Polinei, s-o învețe să nu mai poruncească peste el.
Polina a ștepta și ea același lucru, dar avea o privire care nu spunea
nimic bun. Birică se dădu jos din căruță și apropiindu-se de ea ridică pumnul.
222
– Vreai s ă dai în mine? îl preveni ea.
– Fă!
Dar nu lovi. L ăsă pumnul jos. Porunci:
– Hai la deal!
Femeia r ăspunse scurt, fără teamă, dar totuși supusă: . – Nu merg la
deal!
– Atunci ce vrei?
– Hai la mine la deal!
– Ce, e ști nebună?
– Dac ă nu mergi tu, mă duc singură. Eu am dreptul meu. Mie îmi trebuie
dreptul meu, dacă e vorba că sunt măritată.
– Vreai s ă mă iau la bătaie cu ai tăi? N-am chef să mă fac de râs în sat că
mă bat pentru averea ta.
– Ba s ă te bați, ai auzit? izbucni deodată Polina cu un glas care parcă piui
în liniștea dimineții. Sunt muierea ta și am dreptul la zestre. Tata n-o să-mi
dea nimic dacă nu te bați cu el.
Din glasul și mânia ei se vedea pe de altă parte cât de mult ținea ea la el.
Birică izbucni și el întărâtat:
– Fă, tu ești sărită din balamale? Cum o să viu să secer pe locurile lui tac-
tău?
– Să vii cu mine și să seceri acolo! Secerăm grâul nostru pe care ai s ă-l
cari pe urmă cu căruța în aria noastr ăl
– Să sară ăla cu parul!

– Să sari și tu cu parul!
De ast ă dată Birică își ieși din minți, o înjură și-i spuse că nu e vorba de
par, ci de jandarmii cu care tatăl ei are dreptul să vină. N-ar vrea cumva să se
bată și cu jandarmii?
– O s ă vedem noi atunci ce e de făcut, răspunse Polina mai domolită, în
timpul acesta căruța ieșise în drum și se oprise acolo. Toți copiii
ascultau. Unii se d ăduseră jos, se apropiaseră și se uitau. Bătrânul
ascultase și el înmărmurit. Când schimbul de cuvinte luă sfârșit, sări și el din
căruță și se apropie de cei doi, dar fiul îl opri:
– Ia nu te amesteca, tat ă, lasă-mă dracului în pace!
Bătrânul dădu din umeri, se întoarse și familia plecă. Birică și Polina
rămaseră. își luară secerile pe umăr și porniră amândoi spre locurile lui
Tudor Bălosu. Pe_drum, PojinajLșj?use din nou că nu se poate ajunge la o
înțelegere cu tatăl ei dacă au să stea și să-l aștepte pe el să se împace. Ea îl
cunoștea bine. Pământul trebuie luat cu forța. Birică îi răspunse că orice lucru
se poate lua cu forța cum ar fi să zicem un cal, o căruță, o vită; îl iai cu forța
și îl duci cu tine. Dar pământul n-ai cum să-l iai. Pentru
223
pământ trebuie forme la notariat și numai atunci poți să zici că e al tău.
Spunându-i acest lucru, Birică îi atrase luarea-aminte cât e ea de proastă
când își închipuie că nu s-a gândit în toate felurile la situația lor. Polina
răspunse că știe ea de forme, chiar mai mult decât crede el. Și anume că
dacă_teJfolose5tLds, im lucru,.maijnultf_am..§Lâduci pe urmă martori că
atâția ani lucrul acela a fost al tău, poți să-i faci forme că e al tău_ch!ar dacă
^ftjDii_35sa_Birică își descreți fruntea și spuse cu multă mirare și admirație
că, zău, a dracului nație de muiere mai este ea. Polina se făcu roșie auzindu-
l cum o laudă și îi răspunse că cu alde tat-său ea și-a luat gândul de la
omenie. Nu trebuie să se mai strice omenia pe el. Cât a fost fată mare nu i-a
cumpărat nici o ață, nici un petic, a umblat desculță la horă; el, Birică,
cunoaște și el bine povestea asta. Ar trebui să înțeleagă că altceva nu mai e
de făcut. Merseră mult în tăcere și el nu-i răspunse decât târziu. îi atrase
luarea-aminte că tatăl ei îl poate da în judecată. îl dă în judecată și iese rău.
Polina îl întrerupse spunând că asta n-are să îndrăznească el s-o facă. Ea s-
a măritat și are dreptul la pământul pe care l-a muncit. Și dacă tatăl ei are să
le facă proces, are să aibă și ea grijă să-i scoată procesul pe nas.
– Cum de nu în țelegi tu, Ioane, că trebuie să-l faci pe tata să tremure
când ți-o pomeni numele! Pe marginea satului să te ocolească, când te-o
vedea! Să vezi tu atunci cum îi trece lui cheful să se mai bucure de zestrea
mea!
Birică o înjură pe nevasta lui liniștit și supărat, dar cu glas bun și cald, ca
și când ar fi mângâiat-o, și îi răspunse că abia acum înțelege el ce e cu ea și
anume că ei nici prin cap nu-i trece să trăiască fără pământul de la tatăl ei.
– Dar ce credeai? zise ea, și apoi tăcu și-și lăsă pleoapele peste ochi.
Cum nici el nu mai zise nimic, merse apoi tot timpul tăcută. Cine ar
fi văzut-o călcând alături de el, cu o jumătate de pas în urma lui și cu
pleoapele lăsate peste ochi, ar fi crezut că cine știe ce palme i-o fi tras
bărbatul; arăta acum supusă și blândă. Se făcuse înțeleasă.
VI
Treceau pe lâng ă căruțele oamenilor mergând fără grabă, cu secerile pe
umăr și arătau amândoi liniștiți și nepătrunși. Birică ducea mâna la pălărie,
spunea bună-dimineața și trecea mai departe fără să se uite la cel pe care îl

saluta. Din urmă se auziră de câteva ori șoapte pe care aerul liniștit al
dimineții de vară le împrăștie până la urechile lor. Se spunea:
224
I
„Alde Biric ă a venit la socru-său!" Sau întrebări nedumerite:
îmgăcaj^ăstia^cu Bălosu?" Un sinj;ujjglasj^ £ye^ți2_jjSă_băgaj ca se
încaieră!"_
Tudor B ălosu nu-i văzu pe cei doi apropiindu-se pe drumul de plan, deși
stătea cu fața spre ei; în clipa când Birică și Polina intrară în miriște, el se
întoarse liniștit cu spatele și continuă să pună poloage de grâu pe legătură;
tresări speriat când auzi alături un glas șoptit, apăsat:
– Bun ă dimineața, nea Tudore!
Tocmai atunci mâinile omului se preg ăteau să strângă snopul și să-l lege.
Ridică fruntea și legătura se desfăcu; genunchiul care îndesa spicele se
dezdoi; Tudor Bălosu se ridică în picioare. Cei trei oameni care secerau cu
ziua grâul lui Tudor Bălosju _se opriră și ei din lucru și se uitau și ei să vadă
ce are să se întâmple. Pe drumul de plan, destul de departe, o pereche /de
cai pășteau unul lângă altul ținuți în lanț de sora mai mică a Polinei.
Tudor B ălosu nu avu timp să răspundă la salutul ginerelui. Birică vorbi
mai departe; vorbea încet și apăsat, să nu se audă; spunea cuvintele cu
buzele strânse, cu hotărâre:
– Am venit la secere, nea Tudore. Trebuie s ă ne înțelegem ca oamenii, că
dacă nu, iese rău; iese urât! amenință el.
Tudor B ălosu era singur. Oamenii care îi secerau se uitau nemișcați,
așteptând. El nu răspunse nimic ginerelui. îi întoarse spatele și se îndepărtă
câțiva pași. îndepărtându-se, își scoase pălăria din cap și făcu semn spre
partea unde se aflau caii și fata; strigă:
– Firico, vino încoace! w
Și după ce văzu că fata întoarce caii și vine spre căruță, se apropie de
snopul pe care-l lăsase nelegat, îl legă, luă secerea de jos și, îndepărtându-
se iar, își văzu de treabă. Birică schimbă o uitătură cu Polina, apoi se apropie
iar de socrul său. Tudor B ălosu nu-l lăsă să se apropie; se întoarse și porni
spre căruță. Atunci Polina i-o luă înainte:
– Unde te duci?
– Firico, spuse Tudor B ălosu în loc de răspuns, du-te acasă și spune-lui
Victor să vie încoace!
Fetița, văzând-o pe sora ei mai mare și pe Birică, înțelese repede despn
ce era vorba și o luă la goană. Atunci Polina strigă în urma ei:
– Hei, und'te duci? Stai locului! Te frâng cu b ătaia, afurisito! Fata se opri
fără voie, speriată. Polina amenință cu pumnul în aer:
– Stai aici! î ți rup părul!
Tudor B ălosu strigă și el ridicând pumnul și înjurând:
– Ia-o la goan ă, raiul mă-tii, de cine asculți tu? Birică o apucă pe femeie
de braț și o potoli:
– Las-o s ă se ducă! Ia secerea și hai să măsurăm locul!
22
Nu trecu mult ă vreme și se încăierară. Victor veni de acasă și începu să
înjure de departe. Se apropia pe drumul de plan și înjura tare. Peste toată
partea aceea a câmpului seceratul se opri. Unii copii, nefiind lăsați de părinți
să se apropie, se urcaseră pe cutiile căruțelor ca să vadă mai bine. După
felul cum Victor Bălosu se apropia cu bocancii în picioare și ce pantalonii lui

bufanți, înjurând și amenințând, s-ar fi părut că o dată ajuns în fața
dușmanului are să-l amestece numaidecât cu pământul. Călca cu pași mari și
iuți, ridica pumnul și striga fără încetare. încă de pe când intrase pe drumul
pe plan începuse să se aprindă; alături de el alerga Rafira, abia ținându-se
cu fuga de pașii mari și iuți ai fratelui ei. Mai întâi începuse să întrebe tare, să
audă lumea, s-o întrebe pe fată ca și când n-ar fi știut despre ce era vorba:
– …și au venit pe lotul nostru? Cum? A dat în tata? Cine, mă, al lui
Birică? Păi ce să caute el pe lotul nostru… pe mă-sa și tat-su de hoț! Și tata
n-a pus mâna pe furcă? Bă, al lui Birică, ce cauți tu, mă, pe locul nostru, hai?
Cejjnă, e lotul lui tac-tu, fire-ai al dracului cu mama ta! Ai^ mă? Ce cauți tu pe
lotul meu, mă, al lui Birică? Ce, mă, mai stai și te uiți la mine? ~"
ș •.—-ș-
Aceste cuvinte le spuse pân ă în clipa când intră pe miriște, după care
urlă:
– Pune mâna pe-un par, țață, ce, ți-e frică de el… în paști și dumnezei de
hoț! Și se repezi ca un uliu asupra cumnatului. ~
Toată povestea asta însă, cu înjurăturile și strigătele lui amenințătoare,-
înfierbântate și furioase, se sfârși în momentul când se repezi în celălalt. El fl
lovi pe Birică din zbor drept în obraz. Carnea lovită se auzi închis, ca de apă
zdrobită. Birică nu se ferise de prima lovitură. La a doua însă el apucă brațul
dușmanului cu mâna stângă, iar cu cealaltă îi dădu un pumn după ceafă. Un
singur pumn; Tudor Bălosu nu avu când să sară și el. Victor rămase în
picioare, nu căzu: stătea doar năuc, înfipt în miriște. Birică își descleștă
pumnii și porni încet spre Tudor Bălosu. Pășea cu brațele lăsate în jos și se
ducea drept spre socrul său. Atunci săriră cei trei oameni care munceau cu
ziua pentru Tudor Bălosu și îi ieșiră înainte, dar se dădură totuși la o parte
lăsându-l să treacă spre celălalt. Strigau numai ca proștii, așa de pomană:
– Mă, Birică, stai, mă! înțelegeți-vă ca oamenii! Măi băiete!
în acest timp, Victor B ălosu se împletici și căzu pe miriște. Căderea lui
târzie îl făcu pe un băiat al unui vecin, care se cocoțase pe cutia căruței, să
înceapă să râdă în hohote și să arate cu degetul în direcția aceea. Unul din
cei trei oameni îl lăsă pe Birică în pace și se apropie de cel căzut.
– Să știi că i-a rupt junghietura gâtului, spuse el uitându-se la Polina și
scărpinându-se la spate.
226
– Așa-i trebuie, răspunse Polina cu mândrie și ură urmărind să vadă ce
se întâmplă cu tatăl ei.
Tudor B ălosu apucase o secere în mână și aștepta. Birică se opri
înaintea lui și bolborosi:
– Bă! Vă omor, fir-ați ai dracului! Vouă nu vă e rușine, mă? Nu ți-e rușine,
mă? Nu e fata ta? Nu ți-a muncit? Nu ți-a muncit destul, mă? Că acum te fac
morman!
Birică vorbi astfel în timp ce oamenii îl tot îngânau trăgându-l de
mânec ă:
– Măi Birică! Lasă, mă, astâmpără-te! Ajunge!
Birică se potoli și îi întoarse socrului spatele. Se apropie de Polina și își
ridică secerea de jos. Nu se sinchisea de Victor; știa că n-are să-și vie
repede în fire. Biricăjjrjmisael însuși o astfel de lovitură dfi Ikiin plutonier când
era militâr~și învățase mai târziu să lovească, și el cu_ chibzuială. în acest
fel; știa că o lovitură ca aceasta între ceafă și osul.capului, dacă e dată pe
neașteptate și cu putere, poate chiar să omoare pe cineva.

Totuși Victor Bălosu putu să se adune de pe jos. Se împleticea însă. Se
potolise cu totul, era galben și liniștit. El se apropie de cumnatul său cu pași
rari și încercă potolit și în tăcere să se vâre în fața acestuia. Birică îi propti
palma lui lată în piept și îl opri, vorbindu-i cu milă, rugându-se
parcă de el:
– Du-te, m ăi cumnate, nu căuta belea! Du-te, mă! Vezi-ți de voiajoria
ta, nu m ă face să-ți mai dau una!
– Zi, dai în mine, Biric ă! spuse Victor blând cu reproș parcă. Dai cu
\ pumnii în mine!
– Du-te, m ă, Victore, îl imploră Birică iarăși.
– Va s ă zică dai în mine, Birică, sări la mine, pe locul meu! continuă
Victor, în glas cu aceeași blândețe. Bagă de seamă, Birică, să știi de la
mine c ă…
Victor B ălosu se opri, își înmuie și mai mult glasul și vorbi șoptit, ca
un gu șter:
– Biric ă, mă, Birică! Dacă n-ai să spui tu, „aoleu, mamă, de ce m-ai
făcut", ascultă tu aici la mine!
Birică scuipă, se îngrețoșă, făcu un pas îndărăt, își îndoi brațele și
spuse scârbit și sâcâit:
– Du-te, m ă! Pleacă, mă, dinaintea mea!
Victor B ălosu se retrase de sub ochii cumnatului și se duse la căruță. Se
ținea drept, dar nu mai era bun de nimic, își simțea junghietura gâtului
fierbinte.
La capul locului, Biric ă și Polina începuseră să secere, fără să se
sinchisească de Bălosu, care îi lua martori pe oameni de cele întâmplate.
227
VII
în aceste zile oamenii lui Aristide preg ătesc mașinile de treierat și pe la
jumătatea lui iulie ei le și scot pe izlaz. începe să se care grâul la arii și să fie
așezat în șire. Aceste șire nu sunt altceva decât însuși satul, construit de
astă dată din snopi de grâu.
La treieri ș familia trăiește aici câteva zile neobișnuite, care nu seamănă
cu nici una din timpul anului; adus până aici numai de familie, snopul de grâu
intră de astă dată pe mâini străine, pe mâinile cetei fără de care treierișul nu
poate avea loc. O căruță străină va trage lângă șiră, o furcă necunoscută se
va înfige în snopi, iar la batoză legătura snopului, legătura aceea cu
răsucitura deosebită, care amintește familiei de mâna puternică, a tatălui, e
desfăcută acum de altcineva. Și cu toate acestea, o bucurie necunoscută și
de neuitat stăpânește pe toți.
Doi oameni la co ș, în amândouă părțile mașinii, două căruțe cu alți doi
oameni, la șiră alte două căruțe care încarcă, la paie doi-trei care să le tragă
în față, lângă hambar câțiva care vor duce grâul acasă. Timp de un ceas, sau
poate un ceas și jumătate, vor asuda numai pentru familie, vor glumi
încărcând snopii, își vor șterge praful de pe față trăgând paiele familiei, se
vor bucura pătrunzând în curte, trăgând la scara prispei, descărcând grâul…
înainte de a fi pâine, grâul trece astfel și prin mâinile altora și sudoarea frunții
care l-a câștigat se șterge mai repede din amintire. Bucuria aceasta Țugurlan
o avea înjumătățită, deoarece el trebuia să împartă grâul pe din două cu
maiorul. Treierișul se începea de obicei cu grâul moșiei, fiindcă maiorul se
grăbea să pună mâna pe recoltă și cerea oamenilor să secere întâi grâul lui.
Avea administra ție puțină, nu ținea recolta în magazii, o vindea repede și

pleca din sat. La treieriș stătea lângă mașină așezat pe marginea ham –
barului, cu capul gol, într-o cămașă colorată, cu mâneci scurte și se uita cum
curge grâul din batoză.
„înghite praful degeaba, domnul maior", spuneau oamenii parc ă cu un
anumit regret.
în diminea ța treierișului Țugurlan se sculă mai devreme și se apucă să
golească odaia, să facă loc unde să pună grâul. Muierea se sculă și ea și îl
sculă și pe băiat.
– Stane, îl întreb ă ea pe bărbatul ei, când ne vine nouă rândul la batoză?
– Nu știu, pe la prânz, răspunse Țugurlan grăbi t.
Femeia se vait ă și îl întrebă dacă nu s-ar putea cumva să-i schimbe de
pe listă și să le vină rândul după-prânz, sau înainte de prânz.
– Nu știu, înainte de prânz, după-prânz, când ne-o veni rândul atunci
treierăm! De ce întrebi?
228
– Păi, pentru că dacă e la prânz trebuie să dăm de mâncare la mecanici
și n-avem ce le da.
– De ce trebuie s ă dăm de mâncare la mecanici? întrebă Țugurlan cam
surd, deși știa că așa era obiceiul, să se dea mâncare la mecanici de către
cei care se întâmplau să treiere la ora mesei.
Nu-i p ărea nimănui rău din pricina asta, în general, în aceste zile toți erau
mai generoși, și cu anii devenise chiar un lucru de cinste pentru familia care
se nimerea să treiere la orele prânzului în a găti pentru mecanici bucate cât
mai bune și mai din belșug. Toți erau atenți: cine dă
mâncare la mecanici?
– Dac ă ne-o veni rândul la prânz să treierăm, să mănânce și ei ce
mănânc eu, adăugă Țugurlan pregătindu-se de plecare. Marine, chemă el,
hai, tată, și tu la arie, să vii după căruță după ce treierăm, să te uiți să
nu curg ă grâul pe drum!
La arie, Țugurlan se uită pe listă. Ceata treiera de ieri de la prânz și
/ astăzi până pe seară aveau să fie treierați toți. Șeful cetei, văzându-l pe
/ băiatul lui Țugurlan, se supără și zise că de ce Țugurlan n-a spus că
are
un băiat așa de mare? Ar fi trebuit să-l treacă și pe el pe listă să tragă
paiele de la ma șină.
Șeful cetei era unul de prin capul satului care nu prea îl cunoștea pe
Țugurlan și trebui să-i facă cineva un semn să tacă din gură.
– Nu te apuca cu el, i se șopti când acesta se dădu mai la o parte. A avut
o groază de copii și i-au murit toți și d-aia îl ține pe ăsta să nu
munceasc ă.
Șeful cetei nu mai zise nimic, dar socoti că dacă așa stau lucrurile, atunci
Țugurlan să se urce pe batoză la coș și să muncească el mai mult. Țugurlan
nu zise nimic, se urcă la coș. Altă dată ar fi zis, nu s-ar fi urcat, deoarece în
ce privește copilul nu era singurul dintre ei care și-l cruța, iar cât despre
urcatul la coș, se mai urcase și ieri. Se pomeni spunându-i băiatului:
– Marine, pune, tat ă, mâna pe-o furcă și dă și tu la curul mașinii. Băiatului
i se păru ceva vesel să se vâre cu furca acolo în praful și pleava aceea. Mai
erau și alți copii, niște fete ceva mai mărișoare decât el și Marin învăță de la
ele cât ai clipi din ochi cum să amestece paiele cu pleava, cum să se vâre
chiar lângă sitele batozei cu lanțul și să le țină din urmă cu coada furcii. Când
caii traseră grămada afară, Marin trebui să se vâre pe sub gura mașinii și

atunci sitele scuipară peste el noi mormane de pleavă și paie. Marin se
despresura de ele râzând și petrecu grămada vesel cu gura până la urechi ca
și când cine știe ce ispravă ar fi făcut.
– Mă, n-auzi?! strigă Țugurlan de sus de pe batoză. Ține-te departe de
coarnele furcii, să nu d ai cu burta în ele!
229
Batoza morm ăia și vuia ca o ursoaică hămesită. Glasurile oamenilor se
auzeau numai strigând, iar praful se ridica sus de tot, întunecând lumina
soarelui.
Tugurlan vâra snopii în batoz ă, stând în picioare. Nu se întreba pentru ce
își schimbase gândul punându-l pe băiat la treabă. Nici pentru ce nu-l luase
în seamă pe omul acela care era șeful cetei. Așa simțise și așa făcuse. Că
altă dată i s-ar fi făcut negru înaintea ochilor și numai aruncându-i omului
acela o.privire l-ar fi făcut să-i rămână vorba în gât și să meargă de-a-
ndăratelea, era adevărat, dar tot atât de adevărat era că de astă dată nici
măcar prin minte nu-i trecuse să se supere. Și apoi, la coș era parcă mai
bine. Ce forță amețitoare se zbuciuma sub ochii lui, cum înghițea snopul și îl
făcea praf, cum se îneca și tușea și cum vuia și scuipa! . \
Tugurlan dezlega snopul, îl lua în bra țe, îl răsfira de-a lungul coșului, îi
dădea drumul în inima furtunoasă a mașinii și propria lui inimă își mărea și ea
bătăile când câteva clipe mai târziu gura batozei își arăta, cu străluciri
fulgerătoare, din nou zâmbetul ei metalic. Și încă un snop, și apoi iarăși alt
snop, și mereu cu ochii pe vietatea aceea neostenită, mereu pe ea cu snopi,
să nu i se mai vadă dinții, să înghită fără întrerupere și să țină minte că la coș
se află Tugurlan…
– Uăăăăăăaî… Pfiuu… Bagă mai încet!… Pfiu…
De ce s ă bage mai încet? Cine striga așa? A, cel căruia i se treiera. Se
îneca "mașina și ieșeau paiele cu boabe! Tugurlan începu să bage mai rar și
inima lui începu și ea să bată mai rar. Soarele înfierbântat îi dogorea în
creștet, dar el nu-l simțea. Urmărind pulberea spicelor, ochii minții începură
să vadă năluciri. El era aici sus, peste întreaga arie; în depărtare, lumea se
pierdea în nimic. Cerul se împreuna cu pământul și gândul se întorcea
îndărăt, neputincios să străpungă orizontul închis. Acolo în depărtare exista
ceva încuiat, ceva ca o părere, ca un gând întunecat. Acest lucru ar trebui
apucat în mâini, ridicat până în dreptul frunții și înfipt în măruntaiele sălbatice
ale batozei. Ca în povești, ca în basme, ca pe tărâmul celălalt, s-ar auzi
atunci o pârâitură asurzitoare. Ar ieși poate flăcări și fum. S-ar face poate o
mare liniște și s-ar face și puțin întuneric. Uimit, Tugurlan își luă pălăria din
cap și-și făcu vânt. Era foarte cald. „După ce o să treier trebuie să împart
grâul cu domnul maior", gândi el foarte limpede și se miră că acest gând,
înfierbântat de căldura soarelui, se împrăștiase ca o nălucă spre zarea
câmpiei și îi t urburase mintea.
Se uit ă peste câmpie cu mâna Ia ochi. Nicidecum, dincolo de orizont erau
alte sate și în partea asta se afla Bucureștiul. Acolo trăia domnul maior.
– Uăăăî… Pfiuuu… Urlă mașina în gol! Ce faci, mă, Țugurlane, ai ador –
mit?
230
începu din nou s ă dezlege snopii, dar ostenise. După câtva timp se uită
jos să-l vadă pe șeful cetei și să-i spună să vie cineva să-l schimbe. Dar nu
mai era nimeni prin preajmă, numai femei și fete și câte-un flăcăiandru cu
căruța. Ce-au făcut, l-au lăsat singur?

Tugurlan mai vârî câtva timp în batoz ă dar deodată inima îi zvâcni și
mintea i se întunecă de mânie. Adică cum, ei nu-și dădeau seama că îl țineau
prea mult la coș?
Dar punându- și această întrebare Tugurlan se pomeni ispitit să afle dacă
într-adevăr ei nu-și dădeau seama. Fără să înceteze să fie mânios el
continuă să bage snopi și gândul care îl stăpânea, să afle ce era cu ei, i se
păru atât de nou și plin de atâta interes încât oboseala îi mai pieri. „Fir-ați voi
ai dracului, 'ai să vedem cât o să mă țineți aici!" exclamă în
sinea lui.
Vârând snopii începu s ă se uite peste arie. Liniștite, mâinile lui își vedeau
în acest timp de treabă, călăuzite de revenirea ritmică a snopului care urca
spre aripa mașinii în vârful furcii celui care se afla jos în căruță. Alături de el,
la celălalt coș, fusese mai înainte un om care nu așteptase să fie schimbat și
plecase singur, nici nu băgase de seamă când. Da, iată că venea un altul în
locul lui, dar să-l schimbe pe el, pe Tugurlan, nu venea nimeni. Tugurlan se
și văzu coborând, căutându-l pe șeful cetei, apucându-l de guler și înjurându-
l. „Să dea dracul, sau Dumnezeu, să încerce vreunul să țină partea șefului
cetei", își spuse el.
Noul-venit se urc ă la coș și începu să bage snopi cu pofta celui odihnit.
El chiar îi aruncă lui Tugurlan câteva priviri îngăduitoare și într-o vreme
îi strig ă:
– Mai cu via ță, frate-meu, că nu ești babă!
Tugurlan vru s ă-i răspundă printr-o înjurătură urâtă, să-l învețe minte cum
să vorbească, dar în loc de asta, un zâmbet bizar îi strâmbă gura. „Tâmpitul
ăsta nu vede nimic, gândi el, nu vede că sunt ostenit și că stau aici dinainte
de a veni el."
Se uit ă iar peste arie. Sub o șiră de grâu, la umbră, stăteau vreo trei inși
cu burțile la pământ. Tăifăsuiau. Ceva mai încolo, unul stătea foarte liniștit pe
oiștea căruței și mânca. Se vedea mămăliga galbenă într-o mână și brânza
albă în cealaltă. Era năbușeală mare. Unul chiar adormise și i se vedea
trupul în cămașă albă, zăcând nemișcat la umbră, ca și când ar fi fost mort.
„Fir-ați voi ai dracului să fiți!" exclamă Tugurlan stăpânit de-o veselie pe care
nu și-o înțelegea. Pe deplin liniștit, părăsi snopii și începu să coboare încet
scara batozei. Jos, se scutură de praf și pleavă și porni apoi spre grupul celor
care tăifăsuiau. Nimeni nu-l văzu și nimeni nu protestă.
231
Ajuns lâng ă cei trei, se întinse alături de ei §i deveni, pe nebăgate de
seamă, al patrulea.
– Să se ducă cineva la coș că eu am ostenit, zise el. Am fost și ieri!
Auzindu-l, ceilalți tresăriră și foarte mirați părăsiră tăifăsuiala. Unul
dintre ei chiar se revolt ă:
– Păi ce dracu face șeful ăla de ceată?
– Tu de ce nu spui, Țugurlane?!…
– Vasile, du-te la co ș! porunci atunci un altul și cel numit se ridică
numaidecât în picioare și plecă. O clipă, se făcu tăcere, apoi cel dintâi,
uitându-se la Țugurlan, se răsti la el:
– Și tu ce mai stai, Țugurlane? Du-te la șiră și trage un pui de somn.
Veselia de mai înainte, pe care Tugurlan nu și-o înțelegea, se încălzi
și mai mult în inima lui și toropit de bucuria aceasta bună și răcoritoare,
pe care n-o cunoscuse îndeajuns în viața lui, se propti în coate și ridicân-du-
se de jos, se supuse.

– Păi să mă duc, șopti el. Parcă m-a bătut cineva cu ciomagul.
La șiră, însă, după ce se întinse și stătu câteva minute, oboseala îi pieri
din trup ca și când n-ar fi fost. își aminti că s-ar putea să-i vie rândul la
treierat în timpul amiezii și că trebuia să dea mâncare la mecanici. Se sculă
și îl căută pe șeful cetei să se uite pe listă. Fără să-i mai arate lista, acesta îi
spuse că va treiera spre seară și ceva din glasul lui îl făcu pe Tugurlan să
înțeleagă că ordinea treierișului fusese schimbată.
– De ce, eu parc ă eram înaintea lui Bălțoi?! se miră el.
– L-am trecut pe B ălțoiJnainteaJa^cajjă dea el mâj răspunse, ssMxSH.
aicJd££um*£-««p ă*ăTuguiJa/i Cinfit ți că n=
– Oamenii! r ăspunse șeful cetei.
– Nu, spuse Tngur\ iiTi
T cetei nu mai zise nimic. Tugurlan se apropie de spatele ma șinii și se
uită la fiul său, care continua să muncească în pleavă și praf ca și când s-ar
fi jucat.
– Marine, strig ă Țugurlan, vin încoace! Du-te acasă și spune-i mă-tii că
treierăm la nimiez: să taie o găină… Fuga! Mă, n-auzi? Mai spune-i să caute
în chichița lăzii și să te trimită să cumperi o litră de țuică. Pentru mecanici. Ai
ajuns?
Până la prânz, Țugurlan se plimbă încoace și încolo pe arie. Nu făcea
nimic. Se uita liniștit la oameni, la arie, la căruțe… Se uita cu atenție și
descoperea lucruri pe care niciodată nu le văzuse. Iată-l pe Sandu lui
Troscot, era furios de ceva și din pricina asta nu izbutea să prindă o vită;
232
umbla dup ă ea și vita sărea în lături chiar în clipa când omul vroia să-i
pună lanțul în coarne. Curios, Tugurlan se dădu mai aproape.
– O, ho, ho, ho! f ăcea Sandu în șoaptă, apropiindu-se de vită cu lanțul în
mână și încercând să-și stăpânească mânia. O, ho, ho, ho, ho, ho! și când
să-i pună lanțul izbucnea nestăpânit: Ho, aci! Vita țâșnea înapoi speriată și
Sandu o lua de la cap și mai furios: Ho, ho, ho, ho! Și iarăși: Ho, aci! Până ce
își ieși cu totul din pepeni, nu mai putu să spună ho, ho, în șoaptă, începu să
strige ho, fir-ai al dracului cu limba ta și se luă după bou cu lanțul, lovindu-l
groaznic din urmă peste șolduri.
„Tâmpitul, gândi Tugurlan înveselit, ce vinovat ă o fi fiind vita că e el
supărat!" Și ce înfățișare avea! Țugurlan își dădu seama pentru întâia oară
că înfățișarea unui om furios nu era deloc ceva de lăudat. „Cine știe de câte
ori or fi râs și alții de mine așa", își spuse el și această reflecție îl uimi prin
adevărul ei neașteptat și nebănuit.
– Cornile! auzi apoi în spatele s ău glasul pițigăiat al unei femei.
Se întoarse și o văzu pe Anghelina Șutică, îl striga pe Cornel, bărbatul ei,
care era mecanicul batozei. Se fandosea strigându-l pe Cornel înadins, ca
lumea s-o audă și să zică: „Uite ce bărbat are Anghelina, e mecanic"…
Cornel era ungur, fusese găsit de Anghelina la un târg, purta bretele și
vorbea stricat românește.
– Cornile! strig ă Anghelina din nou.
– Ce vrei? r ăspunse Cornel cu un glas subțire.
– Cornile, iunde e fiurca? se izmeni Anghelina la fel de sub țire.
– Uite-o în pelaria mea, r ăspunse ungurul furios, și Țugurlan se întoarse
cu spatele să nu-l vadă cineva râzând.
Avea o stare ciudat ă, parcă îi era lene. își aduse aminte că Dumitru lui
Nae când râdea acolo sub salcâmul lui Moromete avea lenea aceasta în râs,

he, he, o moliciune așa ca și când ai pluti peste niște valuri calde. Auzi parcă
glasul lui Traian Pisică în urechi și parcă îl și văzu pe Traian Pisică cu
mustățile mari mergând pe drum și cu bidigania după el mormăind printre
picioarele lui: „Sfîrfîlică, lua-te-ar dracii, na la tata din țigare".
Țugurlan își dădu pălăria pe ceafă și se uită lung spre aria învecinată.
Acolo treiera batoza lui Iocan și era sigur că Moromete treiera la el. Se urni
din loc, porni într-acolo:
– Bă, Țugurlane, bă! se auzi strigat din depărtare, din vârful unei șire
mari.
Era chiar Moromete. Se apropie, dar înc ă de departe Țugurlan rămase
uimit de cât de mare era șira de grâu a acestuia. Tocmai terminase, îi făcea
creastă ca unui acoperiș, și Paraschiv se chinuia greu cu snopii din pricina
înălțimii. Parcă era un palat șira lui Moromete, un acaret, față de colibele de
prin preajmă.
233
– Faci vreo șase sute? întrebă Țugurlan tare, de jos.
– Ce, duble? -Da.
– Nu, dar cinci sute tot ies, zise Moromete. Am avut o idee, Țugurlane,
explică Moromete de sus. „Mă, zic, ia să pun eu nouă pogoane de grâu!"
Gata, Paraschive? Mai ai vreun snop?
Paraschiv morm ăi că nu mai are și Moromete începu să se dea jos. Ca -i
ajute, Paraschiv se urcă pe patului căruței și înfipse furca în șiră, să se
sprijine tatăl cu piciorul.
– Hai, b ă, să fumăm o țigare, Țugurlane! spuse Moromete când ajunse
jos. Se dădu mai încolo și se așeză la umbră. Țugurlan se așeză și el. E
topenie de grâu, Țugurlane, continuă Moromete făcându-și de țigare. Uite
așa curge, pe toate drumurile. Ejijicjcăjțoată iarna o să mănânce
Țugurlan nu zise nimic și tăcerea lui îl făcu atent pe Moromete.
– Câte pogoane ai tu de la mo șie? îl întrebă.
– Dou ă, răspunse Țugurlan.
– Și din astea două, jumătate trebuie să- i dai maiorului?
– Mai îmi r ămân și paiele! zise Țugurlan.
– Măi, Țugurlane! exclamă deodată Moromete. De ce stai tu aici să
muncești pe din două pe moșia ciocoiului ăsta?!
– Dar ce s ă fac, Moromete?
– Du-te în lume, domnule! zise Moromete cu un glas din care se
înțelegea că nu vorbea doar ca să se afle în treabă. Du-te în lume și ai să
găsești tu să muncești mai cu folos decât aici. Trăiești în sat și-ți faci sânge
țăuj^Eu în locul tău ași pleca, domnule, și îndărăt nu m-âș măi uîtaT—"~
– Așa zici acuma! șopti Țugurlan nu prea turburat.
– De ce?! se mir ă sincer Moromete. Să stai aici în sat și să te uiți la mine
că am o șiră cât toate zilele? Dar hai să zicem că treacă-meargă cu șira mea,
e pe copii mulți, abia dacă mi-o mai rămâne și mie să am pâine până la anul,
că am datorii multe, dar cum să împart eu, mă, munca mea^ cu unul care n-a
muncit?! exclamă Moromete revoltat și în același timp nedumerit.
Se uit ă la Țugurlan cu o privire limpede, așteptând răspunsul. Arăta cu
adevărat uimit cum poate cineva să îndure așa ceva.
– Cum adic ă, izbucni el de astă dată iarăși într-o totală neputință de a
înțelege, să-i dau eu jumătate din munca mea?! și-și arătă brațele și-și
întoarse apoi capul în altă parte, vrând să spună că de fapt nici nu vrea |i
să înțeleagă, lucrul fiind în însăși esența lui cu neputință de înțeles.

234
Exagera, deoarece el însu și, când era flăcău, muncise pe moșia
ciocoiului și știa foarte bine cum era cu putință un astfel de lucru; totuși nu
glumea.
– N-auzi c ă-mi rămân mie paiele?! zise Țugurlan cu un zâmbet ascuns,
dând de înțeles că apreciază sinceritatea revoltei lui Moromete, dar
obiectează împotriva faptului că acesta se prefăcea că nu înțelege de ce
există moșieri.
– Adic ă vreai să spui că nu e pe din două, din moment ce-ți rămân ție
paiele! zise Moromete.
– întocmai! confirm ă Țugurlan.
– Ei, atunci se schimb ă socoteala! zise Moromete subliniind ideea cu
sprâncenele.
Țugurlan, pe care problema aceasta se pare că nu-l mai turbura deloc,
începu să râdă cu poftă, spre uimirea lui Moromete, care acum cu adevărat
că nu-l înțelegea pe atest om.
– Să-ți spun drept, Moromete, îl bag în mă-sa de maior cu moșia lui!
exclamă Țugurlan. Mă uitam la el când m-am urcat la coș cum sta pe
marginea hambarului, cu gâtul alb, descheiat. Ce-mi pasă mie de el! Dă-l în
mă-sa! mai spuse Țugurlan cu un glas curat și schimbă vorba întrebându-l pe
Moromete ce se mai aude cu guvernul: jCade,șavi:cedracu face? După glas
întrebarea i se păru lui Moromete cam suspectă. Țugurlan da de bănuit că în
ce privește problema discutată, nu credea că Moromete poate să înțeleagă
ce gândea de fapt Țugurlan despre ea și asta oricât de mult ar încerca
Țugurlan să-i explice: „Mai bine hai să vorbim despre lucruri care sunt la
îndemâna amândurora, de pildă despre guvern", se înțelegea pe dedesubt
din glasul lui Țugurlan. Până să găsească Moromete răspunsul potrivit,
acesta izbucni într-adevăr în râs. II prinsese, îl atinsese bine și Moromete
râse și el, dar nedumerirea tot nu se stingea de pe chipul lui. Ce era cu
Țugurlan? Și apoi de unde și până unde la el să facă glume atât de subțiri?
Când se întoarse înd ărăt la arie, Țugurlan se înveseli și mai mult de mica
întâmplare. Moromete, care avea acel fel uimitor al său de a fi, de a vedea
lucrurile și faptele oamenilor cu niște ochi limpezi și neturburați, se dovedea
că nu înțelegea nimic când altcineva era la JsLcaxl- Credea că numai el
putea fi așa, sau în orice caz i se părea cu neputință să fie cineva așa când
trebuia să dea jumătate din munca lui altcuiva. „Aia e, Moromete, gândi
Țugurlan din ce în ce mai înveselit, așa stau lucrurile, dacă vrei să știi."
în urma lui, Moromete, întins la umbra șirei de grâu, se întreba și el cu o
vagă neliniște ce-ar face dacă ar ști că din două pogoane pe care le-ar avea,
jumătate din bucatele de pe ele ar trebui să le dea moșierului. Nu ajunse
până acolo încât să răspundă, dar în cele câteva clipe cât acest gând stărui
asupra lui, se făcu negru și crunt la față.
235
VIII
A doua zi pe la prânz, dup ă ce treierase și își cărase paiele acasă,
Țugurlan se duse la Ion al lui Miai.
– Ioane, hai la moar ă să măcinăm de pâine, îi spuse.
– Taman asta vream s ă-ți spun și eu, răspunse Ion al lui Miai, care
treierase și el de dimineață. Mergem cu căruța mea, sau să aduc calul la
tine? mai întrebă el.
– Adu calul s ă mergem cu căruța mea, hotărî Tugurlan. Tu du-te înainte și

pune-te pe listă, că o fi gloată la moară.
Era într-adev ăr gloată dar foarte mulți oameni măcinau puțin și mergea
repede, încât le veni rândul înainte de a se face seară. Se măcina necontenit,
ziua și noaptea.
Fiindc ă tot era acolo, Țugurtau îl lăsă pe Ion al lui Miai la căruță și se
duse pe la cumnatu-său^țțjggre. Nu-l mai văzuse din ziua aceea și era curios
să știe ce făcuse, daca^i lui Aristide îl dăduseră sau nu afară. Nu-l vedea pe
acolo pe la moară și bănuia că da, dar era mirat că judecând după
îngrijorarea Iui din ziua aceea, ar fi trebuit să vină să-i spună și iată că nu
venise. „Poate că nu l-au dat!" își spuse Țugurlan și intră în curtea
cumnatului.
Armeanca nu era acas ă. Nevastă-sa, sora lui Tugurlan, era în curte,
cocea pâine afară, în țest, se simțea mirosul de departe. Când îl văzu pe
fratele ei, femeia se ridică în picioare.
– Bun ă ziua, didă! spuse Țugurlan apropiindu-se. Sora lui nu era mai
mare ca el decât cu doi ani, dar el o respecta spunându-i didă, învățat de mic
de părinți, și cu anii respectul acesta nu scăzuse, ci dimpotrivă. Ce faci, coci
pâine?
– Mai mult pentru copii, c ă pentru noi… răspunse sora și se uită alături la
copiii care stăteau pe lângă ea. Traiane , uite unchiul! spuse ea.
Avea o voce moale și dulce și niște ochi negri. Lui Țugurlan nu-i scăpă
felul cum rostise ea cuvintele „că pentru noi" și nici privirea care com pletase:
„s-a întâmplat ceva rău, am să-ți spun îndată".
– Uite unchiul! repet ă ea cu vocea ei bogată, în care dragostea pentru
copii căpăta o tărie care nu lăsa loc nici unei îndoieli: era o mamă care ar fi
știut să-și apere copiii tot atât de bine ca și un bărbat.
Pe Traian, care îl ar ăta ea, și care era cel mai mic, îl ținea în brațe o fetiță
de vreo treisprezece ani. Se cam căznea cu el, era cam greu. Traian era
aproape gol, cu burta neagră, arsă de soare; cu capul cât un dovleac și cu
niște ochi de asemenea mari, larg deschiși, și nemișcați; stătea cuminte în
brațele sorei, cu mâinile încolăcite de gâtul ei.
236
– Traiane, unchiul, unchiul! zise și fetița și răsucindu-și gâtul îl pupă pe
copil pe obraji, apăsat, cu poftă.
în acest timp, se apropie o clo șcă croncănind, cu o grămadă de pui de
rață care se și revărsară printie picioarele lor; unii din ei se opreau pe labele
picioarelor mamei, care aveau culoarea prafului și o ciuguleau cu ciocurile lor
late de unghiile degetelor.
– Vasilico, ia du-te tu pe m ăgură și când o fi pâinea gata te chem eu,
spuse mama. Hai că trebuie să vină și tat-tău și frati-tău și te chem eu!
După ce fetița plecă, Tugurlan se așeză jos pe troscotul verde al
bătăturii.
– Da' unde e Grigore? întreb ă el.
– E dus cu Pavelic ă la obor, să încerce să cumpere un cal, zise sora. Nu
ți-a spus că l-au dat afară?!
– Nu, r ăspunse Țugurlan cu ochii mari.
– L-au dat afar ă și pentru locul ăsta – femeia arătă cu mâna spre moară –
ne-au scos ochii cu o mie de lei. Mai aveam strânși vreo mie și el s-a gândit
să ia un cal. /
– Și voi ce faceți, stați așa? întrebă Țugurlan nedume rit.
– Nu știu ce e cu el… I-am spus să nu ia mia de lei și nu știu ce mi-a

bălmăjit, că știe el ce face.
– A venit și la mine și mi-a spus și n-am înțeles nimic! se miră din nou
Tugurlan.
– Uite-l c ă se întoarce, zise femeia, și o strigă pe fetiță să vină să
mănânce pâine.
Armeancj se bucur ă când, fl_ văzu peJ^ugurlan^Se ; așezară,Joțj_ge iarbă
și femeia Jrâgă vătraiul în capul țestului. Când scoase pâinea aproape că se
îmbătară. Privirile li se lărgiră, chipurile li se făcură frumoase. Femeia se
închină, iar Armeanca, fiul său cel mare și Țugurlan își luară pălăriile de pe
cap. Femeia rupse pâinea și le dădu bucăți mari care în mâinile lor palpitară
de dogoare și abur, parcă ar fi fost vii. începură să mănânce cu o lăcomie
curată și reculeasă și timp de câteva minute nimeni nu scoase
nici un cuvânt.
i – M ă, borțosule, îl mângâie apoi Armeanca pe Traian cel mic. E
bună
; pâinea, m ă? Dar la secere de ce nu vreai să te duci?
Nu putuse cump ăra un cal, erau grozav de scumpi. Țugurlan schimbă o
privirre cu soră-sa și nu zise nimic.
– Și acum ce-ai să faci, cumnate? se răsuci în cele din urmă Țugurlan,
ridicându-se să plece. Mi se pare că n-o să ai încotro și o să trebuiască să iai
pământ de la moșie.
237
Armeanca vru s ă răspundă, dar câinele începu să latre spre grădină și se
uitară toți într-acolo. Țugurlan rămase înmărmurit. Ion al lui Miai se apropie
alergând și strigând:
– Țugurlane! Mă, Țugurlane! Ha! Hai că m-au bătut ai lui Aristide!… Auzi
tu, mă?!… M-au bătut!…
Săriră în picioare cu chipurile țepene ca de lemn. Cu un glas încordat,
dar păstrându-și cumpătul, Țugurlan întrebă ce este. Ion al lui Miai însă nu
putu spune nimic limpede, numai înfățișarea lui era grăitoare. Avea privirea
înspăimântată și buza de sus, cu mustața pe ea, i se strâmba într-un fel de
neîndurat. Spunea ceva de niște saci, adică chiar aceia cu care veniseră la
moară, zicea că al lui e mai mare de cinci duble, a cerut să i-l cântărească și
i-a cântărit Tache.
– Ei, și? întrebă Țugurlan.
– {ȘHEâ-ce-am măcinat..am,cerut.să mi-l cântărească din nou, mi l-a^
cântărit și era mai puțin. Eu am zis că de ce și el s-a pus cu pumnii pe*
mine… S-a pus cu pumnii pe mine, în dumnezeujpe mama lui! începu să urle
Ion al lui Miai tremurând din tot trupul.
Atât glasul cât și gesturile și privirile sale aveau ceva care dovedeau că
toată ființa lui era o rană vie de durere și jignire. Se uita la Țugurlan ca un
copil și uitătura sa disperată și rugătoare îți făcea rău.
Țugurlan însă rămase nemișcat. „Săracul Ion al lui Miai, gândi el, a făcut-
o fiartă și acum vine la mine ca și când eu ași fi frate-său"…
– Mă, Ioane, încercă Țugurlan să-l domolească. Tu cum ai obiceiul să-ți
dai drumul la gură, nu prea îți dai seama ce faci! Nu cumva l-ai înjurat pe
ăla?
– Mă, nu i-am zis nimic! se prăbuși parcă Ion al lui Miai implorând.
Țugurlane, nimic nu i-am zis! Nimic!
„O fi având și el dreptate! gândi Țugurlan. Și la urma-urmei, cine e Tache
ăsta de crede că poate să dea cu pumnul în oameni?"

– Ia hai acolo! spuse el. Grigore, hai și tu!
Până acolo Țugurlan întrebă care era Tache. Tache, răspunse Armean –
ca, e acela mai mic care a ieșit acum din școală și i-a luat lui Armeanca locul.
E mare și gras, are un cap cât ciutura și niște pumni ca baroasele.
– Să dea cu ei în mă-sa și în ta-său, dacă are așa pumni, nu în oameni,
spuse Țugurlan liniștit. Unde e? Arătați-mi-l și mie!
Fără să bage ei de seamă, venise în urmă și sora lui Țugurlan cu băiatul.
Când ajunseră printre căruțe, ea se apropie de fratele ei și îl apucă de braț.
– Stane! porunci ea.
– Nu, zise Țugurlan, vreau să văd dacă e adevărat că e făină mai puțină.
– N-ai s ă poți vedea!
238
– De ce?
– N-au s ă-ți cântărească.
– Ba trebuie s ă cântărească, spuse Țugurlan cu un glas înalt, făcându-i
pe cei din jur să se înfioare. Ioane, hai înc oace cu mine!
Mergeau printre c ăruțe cu pași mari și încordați. De câteva ori oamenii îl
înconjurară, încercând să-l oprească, dar el le spuse că dacă sacii lui
cântăresc atât cât trebuie n-o să fie nimic.
Auzi ce prostie! Vrea s ă cântărească făina când toată lumea știe că fiii
morarului „trăgeau" de mulți ani. Chestia asta n-o mai discuta nimeni.
– Ce! strig ă Țugurlan uluit.
– Tu și cuJon alJuJLMiâiJlU-Slisți de„chestia-asta?-. râsF cineva.
– Las-o moart ă, Țugurlane!
– Cum?!
îl lăsară în pace. Ăsta parcă era căzut din cer, se mirau ei. Ăsta abia
acum află cine erau ai lui Aristide. Ba mai rău: nu știa nici ce putere aveau,
că nimic bun nu ieșea dacă te ridicai împotriva lor. Dar dacă nu știa aceste
lucruri trebuie lăsat să le afle; nu te puteai numi un om întreg dacă nu știai cu
cine trăiești în sat.
Țugurlan într-adevăr nu știa acestejucrurj. Dacjnj>_-arJî^p_us_că_av£rea
lui Aristide și a fecioriîor~săi era de două ori .mai. mare dedtjnoșia maiorului
ar fi rămas buimăcit. Șjji :aj ,fi,<*ezut.âLnicLun.caz_c ă_oamenîi care munceau
cu ziua pe, pământurile lui AristideJrăiau,tot ațâț de rău ca și el. Faptul că
Aristide avea trei mașini de treierat, o moară cu valțuri și o fabrică de ulei aici
în sat și gata să fie terminată în Tătărăști altă moară și presă de ulei, aceste
lucruri le știa, nu i se părea de mirare; cineva trebuia să aibă mașini de
treierat; mașina de treierat și moara cu valțuri, care îți făcea făina albă de ți-
era milă să pui mâna pe ea, erau niște minuni. Altceva era cu pământul; un
om singur să aibă sute de pogoane de pământ, cum evea maiorul, în timp ce
Țugurlan să nu aibă nimic, asta nu mai era Q minune. Moara și fabrica de
ulei și mașinile de treierat nu puteau fi împărțite. Dar moșia? Nu știa că pe
lângă moară și mașini de treierat Aristide mai aveji cel puțin o sută de hectare
de pământ și mai mult de douăzeci de hectare de pădure și vie…
încât faptul c ă Tache, feciorul lui Aristide, îl bătuse pe Ion al lui Miai pe
nedrept i se părea lui Țugurlan ceva de neiertat, tot atât de grav ca și când ai
descoperi că într-o familie tatăl își leagă copiii cu capul în jos. Există o putere
și un drept al tatălui asupra copiilor și există și o putere și un drept al celui
care are moară asupra celor care macină la ea, ai putere ca la urma urmei,
dacă nu-ți place de Ion al lui Miai, să-l gonești de la moară și să nu-i dai voie
să macine, dar de unde dreptul să-l lovești?

239
Țugurlan era foarte liniștit, dar aceste gânduri îl stăpâneau cu atâta
putere încât nu vedea cum ar mai putea să rămână liniștit și bucuros cu el
însuși, cum se simțea în ultima vreme, dacă ar lăsa lucrurile așa cum se
petrecuseră. Bucuria de a fi liniștit și împăcat n-ar mai avea nici o valoare.
IX
îl căuta pe feciorul lui Aristide cu niște priviri negre, strălucitoare, cu
chipul alb și înțepenit. Tache se afla la marginea poienii cu căruțe, împreună
cu unchi-său Năstase. Venise un convoi dintr-un sat vecin și u treceau pe
listă pe aceștia care n-aveau moara lor în sat…
Țugurlan îl zări și, cu Ion al lui Miai după el, se îndreptă într-acolo. Se
apropia cu pași rari, cu fruntea sus, și cei care îl văzură se înfiorară. Mulți nu-
l cunoșteau, și întrebau cine era. De mult nu mai văzuseră un astfel de om și
faptul că ăsta, care ar ăta a fi unul stăpânit care știa ce face, îndrăznea totuși
să nu se împace cu ceea ce de mult se stabilise în sat, îi făcură să uite ceea
ce știau bine de ani de zile. Dacă el îndrăznea, însemna că el știa ceva care
ei nu știau și înfrigurați să afle acest ceva nou și nebănuit care apăruse în
mijlocul lor, lăsară căruțele fără pază și începură să se apropie din toate
părțile. Se apropiau însă cu grijă, mai mult la pândă decât hotărâți la ceva. în
orice caz, el avea dreptate, o știau % prea bine, și dacă nu puteau face ceea
ce făcea el, puteau totuși să-l apere.
Tache §i N ăstase se pomeniră fără veste cu Tugurlan lângă ei și o clipă
se mirară. Tache era așa cum spusese Armeanca, adică foarte gras și avea o
frizură înaltă și deasă. Mirarea lui de o clipă scoase la iveală ceva care
statura și grosimea sa ascundeau și anume faptul că era mult mai tânăr decât
s-ar fi crezut. Altfel, cu ceafa mare, cu gușa care îi apărea sub bărbie, cu
grosimea de butuc a trupului, ai fi zis că are cel puțin treizeci de ani. Nu
numai ochii, dar și gura și nasul și urechile i se ascundeau în grăsimea
chipului. Brațele piereau și ele de asemenea în umeri, parcă avea mâini
numai de la coate în jos. Pe lângă el, Ion al lui Miai părea o creangă lipsită
de coajă și frunze.
– De ce, întreb ă Țugurlan, l-ai bătut pe Ion al lui Miai?
Tache mai r ămase o clipă cu ochii lui neclintiți, nedumeriți de apariția lui
Țugurlan.
– Cine l-a b ătut? întrebă Năstase.
– Dumneata l-ai b ătut! afirmă Țugurlan uitându-se la Tache. De ce? Ion al
lui Miai ieși în față cu chipul lui parcă strâmbat de lovituri, în
realitate de umilin ța aceea pe care o îndurase și de care vroia să scape,
240
și atunci Tache își aduse aminte. Văzându-l, deodată, fără nici un fel de
semn de furie, se repezi în el și îl lovi iar cu pumnul cu atâta putere, încât Ion
al lui Miai se prăbuși.
– …Pe m ă-ta să te… iar ai venit, dumnezăul… sughiță apoi Tache cu un
glas straniu, neașteptat de subțire pentru gâtul și pumnii lui înfricoșători. Iar
ai venit, fir-ai al dracului, mă faci pe mine hoț, dumnezăul… M-a făcut hoț,
strigă el mai departe cu glasul acela, adresându-se unchiului său.
– De ce te-a f ăcut hoț? întrebă Țugurlan liniștit, fără măcar să-i arunce lui
Ion al lui Miai o privire, ca și când ceea ce făcuse Tache, noile lovituri pe
care i le dăduse prietenului său, nu prezenta pentru el nici un interes. De ce
te-a făcut hoț? repetă el, de astă dată apropiindu-se mai mult de Tache,
venind chiar lângă pieptul lui.

Aștepta răspuns. Se făcuse liniște.
– Ce?! gui ță Tache.
– De ce te-a f ăcut hoț?
– Și tu ce vreai? Și tot așa pe neașteptate, își făcu vănt și-și repezi
pumnul în capul lui Țugurlan.
Acesta se feri, se trase înapoi și vru să repete întrebarea, dar Tache,
înfuriat că lovitura nu-i izbutise, își făcu vânt din nou, năpustindu-se ca orbul
înainte.
Oamenii țâșniră în lături, lăsându-i lui Țugurlan loc să se retragă.
Țugurlan se dădea îndărăt, repede, ferindu-se. Privirea sa strălucitoare nu-l
slăbea însă pe fiul morarului și se lărgea din ce în ce mai mult, fascinată
parcă de ceea ce vedea. Tache devenise parcă un vierme monstruos, din
fața căruia ori trebuia să se dea mai repede îndărăt, ori să-l omoare cu
scârbă, cu groază și cu mânie. Și nu putu să se dea mai repede și se opri și îl
lovi în față, o dată, de două ori, una după alta. în aceeași clipă sângele țâșni
din nasul și gura lui Tache, și acesta, buimăcit, nevenindu-i parcă să creadă,
se uită zăpăcit în jur. Mugi și se repezi iar înainte, dar de astă dată lovitura
care o primi îl trimise de-a-ndaratelea și îl culcă în cele din urmă la picioarele
celor din jur. De acolo însă oamenii nu-l mai lăsară să se repeadă, nu mai
putură îndura să-l vadă cu sângele acela cleios curgându-i din nas și îl
împinseră la margine și umplură cu trupurile lor golul dintre ei și Țugurlan.
Tache se zvârcolea însă mereu să se repeadă, dar oamenii îl țineau uitându-
se la el cu dispreț.
Năstase fusese luat fără veste, n-avea în clipa aceea pe nimeni de-ai lui
care să-i sară în ajutor, încât văzându-l pe nepotu-său trântit la pământ, nu
îndrăzni să sară să-l răzbune, se smulse de lângă căruță și o luă spre șosea
cu pași repezi. Cineva băgă de seamă și strigă:
– Fugi, Țugurlane!
241
Se îngr ămădiră toți pe el și-l îndemnară să urce în căruță și să fugă cât
mai repede. Năstase avea să se întoarcă cu ai lui de prin Cotocești și au să-l
taie.
– Cum adic ă! strigă Țugurlan. Ei sunt hoți și sar cu pumnii pe mine și pe
ăsta și tot ei să mă taie? De ce să fug? Să cântărească sacii, să fiți martori,
am să-l dau în judecată! Adică cum…
– Țugurlane, fi-ți-ar cântăritul al dracului, îl întrerupse unul dintre ei, un
om voinic pe care Țugurlan nici nu-l cunoștea, fugi dracului de aici și nu mai
aștepta! Și spunând acestea îl apucă strâns de braț pe Țugurlan și îl trase cu
el spre căruță. Al lui Miai, strigă el, fără să-l slăbească pe Țugurlan din
strânsoare, înhamă caii, ce dracu te mai uiți ca un prost!
Pe drum îns ă Năstase se răzgândise să se mai ducă în Cotocești la ai
lui. Se duse fuga la primărie și îi spuse fratelui său, care auzindu-l /își pierdu
cumpătul și chemă jandarmii. '
Când șeful postului sosi, Țugurlan și Ion al lui Miai coborau cu căruța
spre sat și, neprevăzători, trecură chiar prin fața primăriei.
– Uite-i! strig ă Năstase țâșnind afară.
Văzându-l, Ion al lui Miai se sperie și vru să dea bice cailor, dar era prea
târziu. Năstase tăbărî peste saci și sărind deasupra se prăvăli cu pumnii și
picioarele în capul lui Țugurlan. Acesta nu-și pierdu cumpătul, sări jos și vru
să întoarcă loviturile, dar în același timp o mână i se înfipse în ceafă pe la
spate și când se răsuci să vadă cine era, o palmă grea îl făcu să simtă flăcări

înaintea ochilor.
Se trase înapoi și se dezmetici. Era jandarmul. înghiți greu și se liniști.
– De ce dai în mine, dom' șef?
– Am s ă-ți spun la secție! răspunse șeful postului la fel de calm și nu se
mai uită la el. Se apropie de căruță și îi spuse și lui Ion al lui Miai: Mergi și tu
la secție.
Țugurlan avu o presimțire fulgerătoare a tot ceea ce avea să se întâmple
cu el de-aici înainte și tot atât de fulgerător el se împacă pe deplin cu ceea ce
vedea în această presimțire… Inima, pe care palma jandarmului o înghețase
ca de moarte, îi spunea că dacă o va lăsa așa, înghețată de palma aceasta,
niciodată nu va mai bate cum bătuse. îndurată, palma jan darmului va stinge
în el flacăra îndrăznelii și nenorocirea aceasta ar fi mai mare decât orice
închisoare (închisoarea fusese presimțirea care îi trecuse ca un fulger prin
cap).
– De ce dai dumneata în mine, dom' șef, când nu știi despre ce e vorba?
repetă el cu un glas liniștit.
Jandarmul tres ări. „Aha!" se miră el. Va să zică avea de-a face cu unul
care vroia să știe de ce. înainte de orice trebuia să afle că de aceea, pentru
242
că așa vroia el, jandarmul, așa judeca el, așa socotea el că e bine, el era
acela care judeca lucrurile și nu Țugurlan .
– Nu știi despre ce/e vorba?! se miră jandarmul. Vrei să spui că nu tu ești
ăla care a sărit și l-a bătut pe domnul Tache?
– Nu, el a s ărit la mine, răspunse Țugurlan.
– Și de ce n-ai venit la mine să-mi spui? zise jandarmul împingându-și
pușca cu cotul spre spinare și apropiindu-se din nou de Țugurlan. Sau crezi
că eu sunt pus aici de… mă-tii! zise aproape vesel și de astă dată îl cârpi pe
Țugurlan din plin, aruncându-l pe picioare trei pași mai încolo.
Țugurlan scutură din cap, încordat, și avu o clipă de spaimă. Această a
doua palmă amenința să șteargă tăria celei dintâi: jandarmul lovea fără ură și
fără plăcere; se vedea cât de colo că el credea că aceste palme erau niște
fleacuri.
– De ce zici c ă n-ai venit la mine să-mi spui? repetă jandarmul apropiin –
du-se de Țugurlan cu niște pași leneși și cam plictisiți.
– Oamenii sunt martori, zise Țugurlan cu răsuflarea șuierătoare. L-am
întrebat de ce ne-a dat făină lipsă și de ce l-a lovit pe Ion al lui Miai! A sărit la
mine și…
– Ia-l la post, jandarm! Ce stai la discu ție cu el? strigă atunci Aristide de
pe treptele primăriei, și acest strigăt alungă clipa șovăitoare care se
strecurase hoțește în inima lui Țugurlan.
– Da, da, și? Spune! îl încuraja jandarmul pe Țugurlan ca și când n-ar fi
auzit strigătul lui Aristide. Făină lipsă, zici tu, nu-i așa? Spune! Va să zică îl
faci hoț pe domnul primar, cu alte cuvinte! Pentru tot satul domnul primar e
domnul primar, dar pentru tine nu!
De ast ă dată șeful nici nu-și mai ascunse mișcările și Țugurlan văzu
din timp cum îi preg ătește o nouă lovitură. O bucurie arzătoare licări în
, privirea lui. Inima începu s ă-i bată rar, cu o putere copleșitoare: d-aici
înainte nimeni și nimic n-avea să-i mai înghețe sau să-i încetinească
bătaia.
– Da, pentru mine domnul primar e un ho ț! spuse el rar și răspicat și în
clipa următoare sări asupra omului din fața sa, a cărui mișcare de a lovi nici

măcar nu se mai văzu.
Se pr ăbuși cu jandarmul în mijlocul drumului, încalecă peste pieptul lui și
îl strangula izbindu-l cu capul de pământ. Mișcarea aceasta nu avea însă
puterea care trebuia și îndată țâșni în picioare, apucă pușca de țeava și vru
să lovească cu ea, dar o aruncă și năvăli din nou cu picioarele lui desculțe
peste pieptul și fața jandarmului.
Acesta se r ăsuci pe jos cu destulă ușurință. De uimire aproape că nici nu
simțise cele câteva lovituri pe care i le dăduse Țugurlan peste față.
Oamenii alergar ă de prin curți, se auziră țipetele înfricoșate ale muierilor.
243
– Pune ți mâna pe el! strigă Aristide și se repezi el însuși în Țugurlan
împreună cu fi-său.
Năstase sărise pe la spate și încerca să-i prindă mâinile. Până să se
apere, Țugurlan se pomeni gâtuit și izbit în față de primar. îl lăsă pe Năstase
să dea pe la spate și gâtuindu-l la rândul său pe primar îl împinse de-a-
ndaratelea spre primărie și izbindu-l sălbatic, roși zidul cu capul lui.
– A, domnul primar! gâfâia el. De ce pui jandarmul pe mine, dom'le
primar? De ce, dom'le primar, faci una ca asta? Fiindc ă ești hoț și ți-e frică să
nu afle lumea, d-aia pui jandarmul pe mine? Păi tot hoț rămâi și așa, dom'le
primar, biserica și crucea dumnezeului mă-tii! D-aia ai făcut tu moară, să furi
bucatele oamenilor?
Și în această clipă de buimăceală, în care nimeni nu îndrăzni să se
atingă de el, Țugurlan se îndreptă spre căruță continuînd să strige:
– Și-a pus copiii la moară să fure bucatele oamenilor și să dea ci pumnul
și tot el cheamă jandarmul. Mama voastră de hoți, lasă că v-arăt eu vouă!
Când s ă se urce alături de Ion al lui Miai, deodată Țugurlan se opri, se
întoarse înapoi liniștit și trecând printre oameni, care îi făceau loc încă uluiți,
se aplecă, ridică de jos arma jandarmului și se întoarse la căruță cu aceiași
pași măsurați.
– Mân ă, Ioane! strigă el și abia atunci șeful postului se dezmetici și se
repezi spre căruță, dar era prea târziu. Să vii la mine acasă, dom" șef, să-ți
dau pușca! mai strigă Țugurlan în timp ce caii cu căruța se îndepărtau în
goană, înecându-l pe jandarm într-un nor de praf.
Țugurlan ajunse repede acasă și o îngrozi rău pe muierea lui când o dată
cu sacul de făină el dădu jos și o pușcă. Ion al lui Miai nu era mai puțin
îngrozit, dar Țugurlan îl liniști spunându-i că n-avea de ce să se teamă:
– Tu n-ai f ăcut nimic, Ioane, îi spuse. Du-te acasă și vezi-ți de treabă.
Țugurlan deșertă sacul cu făină în hambar și îl puse pe băiat să
pândeasc ă la poartă.
– Vezi dac ă vine jandarmul cu soldați! îi porunci el. Muierea nici măcar
nu-l mai întrebă ce s-a întâmplat.
Tocmai când se a șteptau mai puțin, tocmai acum când de câtăva vreme
bărbatul ei arăta mai liniștit și mai împăcat, se petrecuse nenorocirea. O
presimțise de mult și iată că acum era aici, în colțul tindei, având forma
înfricoșătoare a unei puști.
244
Țugurlan scutură cu grijă sacul să nu pice făină pe jos, se întoarse în
tindă și se așeză apoi pe celălalt prag, aruncând sacul în colțul unde era
pușca.
– Nu- ți fie frică, zise el. A dat degeaba în mine, n-are ce să-mi facă. Ea
oftă resemnată, cu privirea pierdută parcă în niște depărtări fără

sfârșit.
– Ei și! zise el și aceste cuvinte însemnau: „Și dacă o să fie rău, ce? Nu
te-ai învățat încă cu acest gând?"
– Stane, ce-ai f ăcut? se auzi deodatăr un glas urcând pe prispă și o clipă
mai târziu intrară înăuntru Armeanca și nevastă-sa.
– Ce s ă fac, didă, o întâmpină Țugurlan pe soră-sa cu un glas firesc, de
gazdă, și-i dădu un scăunel mic cât șchioapa. Șezi, didă. Au vrut să mă ia la
secție și jandarmul a dat în mine. I-am luat pușca! De ce nu șezi?
– Stane, spuse sora poruncitor. Las ă pușca aici și fugi. Aștepți să vie să
te prindă, ori ai înnebunit?
Abia spuse aceste cuvinte și se auziră alte glasuri la poartă. Era Ion al lui
Miai cu fiu-său și cu muierea și cu încă vreo doi vecini. Le povestise Ion al lui
Miai și intrară peste Țugurlan cu spaima în priviri, îndemnându-l să fugă
numaidecât.
– Unde s ă fug? întrebă Țugurlan supărat.
– în p ădure.
– Și acolo ce să fac?
Nu știau nici ei, arătau cu totul rătăciți.
– Ce s ă fac în pădure, nu tot trebuie să mă întorc acasă? Și pe urmă,
dacă mă prinde, ce? zise Țugurlan.
Nu-l în țelegeau. Ca să rămâi curat și întreg trebuie să plătești. Și dacă
alții trăiesc ca niște iepuri, treaba lor. Trăiește fiecare om cum poate. El,
Țugurlan, nu putea trăi ca un fricos. Copilul veni fuga, înspăimântat și strigă
că se vede jandarmul.
– E cu solda ții? întrebă Țugurlan.
– Nu, e singur.
Vecinii se împr ăștiară. Țugurlan se ridică de pe prag, apucă pușca și se
duse cu ea în grădină, unde o piti sub șira de paie. Uniforma jandarmului se
vedea de departe înaintând pe lângă garduri. El intră în curte fără grabă,
închise poarta și, fără să se uite la Țugurlan, care îl aștepta în mijlocul
bătăturii, urcă scara prispei și pătrunse în tindă. Țugurlan veni după el.
Jandarmul intră în odaie, își luă capela din cap și se așeză pe pat. Țugurlan
rămase în picioare. Din toate acestea el înțelese îndată că a dezarma un
jandarm nu era rău numai pentru tine, ci și pentru el, dacă nu chiar mai rău
pentru el.
– Ce e, dom' șef? zise Țugurlan.
245
Fără capelă, șeful de post semăna cu un țăran mai umblat. Era tuns ca și
țăranii, fără frizură, și la tâmple încărunțise.
– Uite, Țugurlane, eu când întâlnesc dreptatea omului îl dau dracului, îmi
scot capela! zise șeful uitându-se țintă la Țugurlan.
– Dar pân ă o întâlnești, îl lovești pe om peste obraz! răspunse Țugurlan
așezându-se pe celălalt pat.
– Vezi p ărul ăsta al meu! zise șeful arătându-și tâmpla cu degetul. Al tău
e negru! întreabă-mă pe mine și o să-ți spun multe! promise el cu un glas
care nu mințea. Ce-ai avut de te-ai apucat cu ai lui Aristide?
– Nu puteai s ă întrebi așa dinainte?
– Mai bine taci din gur ă și ascultă-mă aicea, zise jandarmul supărat. Am
dat eu, ai dat și tu! Ce mai vreai?
Țugurlan nu mai zise nimic. Șeful își lăsă capul cărunt în jos și rămase
astfel, cu coatele pe genunchi, câteva clipe lungi. Când își ridică fața,

expresia lui era ca și mai înainte, aspră și întunecată. Nici o urmă nu-i
rămăsese pe chip de loviturile primite. Numai privirea îi era mai vie.
– Mă, băiatu-ăla, ia vin' încoace! spuse el uitându-se spre ușă, și când
băiatul lui Țugurlan, uimit și cam speriat, pătrunse în odaie, jandarmul se
căută în buzunarul dinăuntru al vestonului și scoase portofelul. Du-te la
Crâșmac și adu două kile de vin. Ia-o prin grădină, să nu te vadă cineva.
Marin se întoarse spre taic ă-său dar acesta, cu privirea neagră, se uita
neclintit la jandarm și nu-l vedea pe băiat. Marin ieși în tindă cu bancnota în
mână și șopti maică-sii ciudata însărcinare.
– Du-te, oft ă mama ușurată și intră în odaia cealaltă după sticle. Ar –
meanca plecase, dar sora lui Țugurlan aștepta pe prispă să vadă ce-o să se
mai întâmple.
Până veni Marin, șeful de post rămase mut, cu pleoapele peste ochi. Se
gândea. Țugurlan ieși afară și îl lăsă câtva timp singur.
– Să nu-i dai pușca! îi șuieră sora lui Țugurlan, în tindă.
– O s ă vedem! răspunse Țugurlan.
– Să nu bei cu e l, spuse ea din nou.
– Și asta o să vedem.
Nevenindu-i înc ă să creadă, nevasta lui Țugurlan intră în odaie, așternu
o față pe măsuța de la geam și aduse pahare. Totul se petrecu în tăcere.
Când Marin puse sticle pe masă, șeful de post se apropie și trase perdelele
de la geam, să nu se vadă în drum. Apucă sticla și turnă hotărât, fără să-l
prea ia în seamă pe Țugurlan. Nu zise noroc, ciocni doar și dădu paharul pe
gât dintr-o singură sorbitură. Turnă iar și paharul de vin tremura în mâna lui,
dar nu de slăbiciune, ci de emoție pentru vin. La al treilea pahar fața aspră i
se mai destinse și se uită în sfârșit la Țugurlan, care în acest timp nu-l
slăbise nici o clipă din priviri.
246
– Bă, eu nu sunt jandarm al dracului! se răsti șeful de post rezemându-se
cu cotul de masă și uitându-se drept în ochii lui Țugurlan. Ai auzit tu de mine
ceva p-aici prin comună? (Supărat, își turnă al patrulea pahar). Nimeni nu
poate să zică de mine că am făcut ceva cuiva! Asta s-o știi de la mine, că eu
nu sunt prost și n-am venit aicea să beau cu tine ca să mănânc c.t de
pomană. Crezi că eu nu știu cine ești tu? Știu, dar tu nu știi cine sunt eu. Te-
ai luat după palmele pe care ți le-am dat, dar când ai fost în armată, ia să-mi
spui, câte palme de astea ai-mâncat? Și acuma am să vin eu să-ți pun ție
întrebarea și să-ți dovedesc că țr-ai făcut-o singur cu mâna ta. Pentru că ți-ai
făcut-o singur, fiindcă dacă veneai la mine și-mi spuneai: uite, dom' șef, așa
șLâ§a! eu te-ași fi învățat ce să faci, nu mjtcunoștij nu știi pe câți am
scăpat.eu.de. la pușcărie. Uite al lui Baltag, să te duci să-l întrebi și pe
Lisandru Pițur. (Jandarmul își aprinse o țigară, fuma, vru să continue, dar îl
întrerupse tușea, tuși și scuipă alături de masă și șterse furios cu talpa cizmei
ca și când ar fi strivit ceva). Să nu crezi că am venit la tine să mă rog să-mi
dai arma! spuse el aproape cu dușmănie, clătinând mărunt din cap și
amenințând cu privirea. Să nu crezi chestia asta! Fac .un raport că am fost
dezarmat prin atac de forță majoră și pe urmă tu belești coceanul, nu eu.
Martor mi-e primarul și lumea care era acolo! Dar eu vreau să-ți pun ție
întrebarea de ce te-ai apucat tu cu ai lui Aristide? Și la chestia asta să te
vedem cum răspunzi!
Șeful de post, în timp ce vorbise, se aplecase din ce în ce mai mult spre
Țugurlan. Se retrase dintr-o dată și puse din nou mâna pe sticlă. Țugurlan

tăcea.
– Eu am venit aici acum șapte ani! Eu numai o singură dată am fost
mutat, și de la Stoilești de unde am venit le-a părut rău după mine. Eu n-am
nimic pe conștiință! Dar știu cum să procedez, și dacă beau acum un pahar
cu tine (Țugurlan nu se atingea de vin), mâine când ne-om întâlni pe drum,
dacă vreai îmi dai bună ziua, bine, dacă nu, nu! Și îi găsesc aici: pe domnul
primar Aristide, pe domnul notar, pe domnul Toderici, pe domnul Crâșmac,
pe domnul Stan Cotelici, pe domnul Tudor Bălosu! Și veneau oamenii la
mine: dom' șef, așa și-așa, mi-a omorât un mânz, m-a bătut, nu mi-a plătit…
Chem la anchetă: aduce martori că nu e adevărat. Poți să-i faci ceva? Cu ce
dovedești? Dragă Căciulă, nene Izmana, frate Peline, mi-a dat statul
misiunea de jandarm, dar n-am ce să-ți fac! Vino cu martori și-ți fac proces.
Aude omul cum stă povestea, vine cu martori și-i fac proces, dar are el bani
să ia avocat, ca să-l apere? Domnul Crâșmac ia un avocat, iar domnul notar
ia doi! Și vine altul să-i fac și lui proces. Și mă uit la el și-i spun! „Bă, ce vreai
să faci tu?" „Să-l dau în judecată!" „Dar n-ai să mă înjuri pe mine?" „De ce?"
„Că-ți fac proces!" „De ce să te înjur?" „Păi fiindcă o să cheltuiești degeaba și
o să mă înjuri pe mine
247
că te-am pus la cheltuială!" Se duce omul acasă. Mai vine el altă dată să-
mi ceară să-i fac proces? Nu mai vine! De ce? Pentru că a băgat la cap că
mai bine să se fereaș £ă de^ojnnuJL^rimar și de domnul Crâșmac și șă ți-
ajnngă r.i| q\ )a_ prnr.e.s. Acum șase ani era unul al lui Ciucă, de acolo de la
ei din Cotocești. Stătea toată iarna pe la ei prin curte, tăia lemne, vai de
capul lui, avea o grămadă de copii. Vara muncea toată ziua pe câmp, cu
muierea și cu copiii (copiii și muierea mai veneau acasă, dar el rămânea și
noaptea, dormea la vie, le păzea via aia cu struguri albi). Și mă pomenesc
într-o zi că vine la secție. „Ce e, mă, Ciucă?" Așa și pe dincolo, s-a îmbolnăvit
și a zăcut în spital. Era alb la față. „Și ce vreai de la mine? Vorbește și tu mai
tare, că nu se înțelege nimic", i-am spus eu (abia i se auzea glasul!). Hîr-mîr,
abia am putut să pricep că domnului Năstase nu-i mai plăcea de el și că
tocmise altă slugă. Dar nu era aia, că mai găsea el unde să muncească, dar
zicea că avea la el cinci mii de lei. Am rămas trăsnit. „Cinci mii de lei?" „Am
adunat și noi, zice, să cumpărăm un pogon de pământ". Avea două fete mari
și zicea că una să ia pogonul de pământ, alteia să-i rămână casa, iar băieții
când s-or face mari, e mai lesne cu ei, că sunt băieți, dar fetele e greu să se
mărite fără nimic. M-am dus la Aristide și l-am întrebat. „Habar n-am, zice, fi-
meu, Tache, se ocupă cu chestiile astea, întreabă-l pe el". „I-am dat toți banii,
dă-l în mă-sa", mi-a răspuns Tache. Nici măcar n-a vrut să stea de vorbă. L-
am chemat iar pe Ciucă: „Ai martori că ai muncit la el?" „Păi toată lumea știe",
zice. „Dar ai martori căjiuJisa_dat nimic?" „Păi el trebuie să aibă martori, nu
eu", zice Ciucă. Hm! Avea și el dreptate. M-am dus iar la Tache. „Ai chitanță
că i-ai plătit cinci mii de lei?" „Care cinci mii de lei? zice Tache. L-am ținut pe
mâncare și îmbrăcăminte." „Domnule Tache, îi spun, omul a venit la mine și
declară că a muncit la dumneavoastră cinci ani de zile, cu o mie de lei pe an,
cu mâncare și un rând de haine pe iarnă. El așa zice." „Minte, dă-l în mă-sa."
„Are martori, zic, are să te dea în judecată." „Să mă dea, zice, și eu am
martori." Nu era de competența mea, așa că nu i-am făcut eu procesul, i l-a
făcut alde Dobrescu, avocatul. II ții minte pe Ciucă? Era unul așa, înalt și
slab, cu nasul mare, cam amelița de-un picior, îi scăpase odată securea în
fluierul piciorului. Era pe primăvară. L-a apucat primăvara ailaltă și procesul

tot nu l-a câștigat. Pe toamnă a căzut iar la pat și a murit în spital.
Șeful de post se opri și-și udă gâtlejul uscat cu un pahar de vin. Se uită la
Țugurlan și mormăi: – De ce nu beai?
Țugurlan apucă paharul și îl dădu pe gât. Se înnoptase de mult și între
timp muierea aprinsese lampa și o pusese în firidă.
248
– Acum trei ani, pe toamn ă, vine la mine al lui Baltac cu falca ruptă.
„Dom'șef, zice, dau declarație că așa și pe dincolo și mă duc și-l omor." „Pe
cine, mă?" „Pe Tache al lui Aristide." „Ce ți-a făcut?" O chestie cu niște
lemne… într-o noapte Tache a trimis doi inși cu tunicile în cap, i-au spart lui
alde Baltac geamul, au intrat peste el și l-au bătut numai în fălci. „Nu da nici o
declarație, îi spun, du-te în… mă-tii, omoară-l, fă ce vrei, dar dacă te
dovedesc cu martori, pușcăria te mănâncă." S-a pus alde Baltac la pândă și
l-a prins; a stat și a așteptat câteva luni până a crezut Tache că nu mai e
nimic și într-o noapte Baltac și cu frate-său, și ei tot cu tunicile în cap, l-au
prins și l-au bătut tot așa, în fălci… Dar mai rău! Prinde orbul scoate-i ochii!
Am anchetat cazul de față cu Tache și cu tat-său, domnul primar: „Baltac,
unde-ai fost în seara cutare, la ora cutare?" „în seara cutare, la ora cutare,
zice Baltac, am fost la Pălămida să cumpăr niște blană." „Blana mă-tii, zic,
lasă că-ți arăt eu ție". „Am martori că am plecat / cu căruța și dacă vreți uite și
hârtia de vânzare de la negustor cu data și TV-ziua aiaj întrebați și
negustorul." (Dracu să-l ia pe Baltac, cum băgaseel / în cap sa se
ferească! Chestia cu hârtia de laTnegusțor nici eu n-ași fi putut ' . să-
TlnvaTmai bine; nu știu cum o fi aranjat el cu iiggușțgniLăi.Qirn. jle-a I
pândit el ca chiar în ziua aia să-i prindă pe Tache!) L-am dat afară și 1|' i-am
spus lui Aristidej.jJDjamnuIejmmar, vă spun etT["nu e ăsta!" Â scăpat I
Baltac de pușcărie, căjlacăjvu_venea la mine^ ar fi^fost în stare să se ducă
orbește peste ăla și s-o pățească! Ei și acum, azi pe seară așa, stăm eu în
secție și-mi făceam rapoftuX"în*cepu șeful deodată cu alt glas, dând la o
parte sticla goală și turnând din cealaltă. „Țîrrr! Domnule șef, vino imediat . la
primărie că a sărit unul să-l omoare pe fi-meu!" „Cine dracu o fi nebunu ăla?
mă întreb eu. Unde domnule primar?" „La moară!" „Cine e?!" „Unul al lui
Țugurlan!" Al lui Țugurlan! Cum să nu știu! Atunci, când cu chestia cu nunta,
când l-ai bătut pe ăla la nuntă, crezi că n-am aflat?! Crezi^că n-a venit;
ălaJajnine^^PăijdrjLaj^țe^a^us să zici ce i-ai zis? i-am spus eu. N-am dreptul
să-l, chs mJa.jie.etie fiindc ă .ULte.-ai fegatde el și nu el îe tine." Dar
cu.muier^a^lui^ta^^GQj £lici 1_când i-ai turnat laptele în cap? Jp ă-l în
judecată", i-am spus lui Stan Cotelici, dar el nu vrea să te dea pentriTatâta
lucru, că ar fi râs lumea de el, ar fi j/ruj^șăj^gciiejne la „secție și să te bat. Te-
am chemat? Nu te-am cEemat! Puteam să te chem?! Puteam!!! Puteam să-ți
trag, în mod legal, o bătaie a dracului, s-o ții minte cât oi trăi?! Cum să nu
pot, d-aia sunt șef! N-am făcut chestia asta! Eu nu fac chestii d-astea! Dar
acum, frate Peline, ai pus-o de mămăligă! încheie șeful de post pe
neașteptate cu un glas dramatic. Ai crezut că-mi bat joc de tine când ți-am
spus acolo în fața primăriei de ce n-ai venit să-mi spui
– Chiar dac ă știam, tot nu veneam, răspunse Țugurlan răgușit de tăcere.
249
mie!
Jandarmul se posomori și nu mai spuse nimic timp de câteva minute.
Rămase nemișcat, cu mâna pe pahar, cu pleoapele peste ochi. S-ar fi părut
că acest răspuns îi amintea de ceva și că amintirea aceasta îl uimea, de altfel

ca și răspunsul lui Țugurlan. își ridică încet pleoapele și se uită la omul din
fața sa cu privire străină, rece: nu mai înțelegea. Se posomori din nou și turnă
vin, de astă dată numai în paharul său, atât de mult îl stăpânea
neînțelegerea. Nu se lipise oare nimic din tot ceea ce spusese el de
Țugurlan? Se uită bănuitor la el și îl întrebă:
– Unde e pu șca?
– E la mine.
– Ad-o încoace!
Țugurlan se ridică, se duse la paie și aduse arma. Jandarmul o luă și o
puse alături, lângă el. Se făcuse târziu. Jandarmul se ridică, mai turnă un
pahar, pe care îl bău din picioare, apoi spuse:
– Eu n-am s ă-ți fac nimic, dar ai lui Aristide n-au să se uite la bani ca să
te bage în pușcărie. Bună-seara!
– Bun ă-seara, dom' șef! răspunse Țugurlan, cu un glas curat și ieși \
după el să-l petreacă.
**ș Jandarmul nu-l min țise pe Țugurlan, tot ceea ce spusese era
adevărat. Dar nu-i spusese totul. După ce Țugurlan fugise cu căruța, Aristide
intrase în primărie..-furios, și chemase la telefon pe pretorul plășii, cu care
era prieten, și căruia îi ceruse să intervină la legiunea de jandarmi să vină
cineva în comună unde șeful de post, ca un papă-lapte, a fost bătut și
dezarmat de oameni. Primarul avea de mult bănuiala că șeful de post îi
ascundea unele lucruri, nu descoperise nici până astăzi cine îl bătuse pe
Tache acum trei ani, și vroia să scape de el, să fie mutat din comună.
Șeful de post înțelesese că dacă vine șeful legiunii și îl găsește fără armă
o să fie sancționat și încercase să-I îmblânzească pe Aristide, dar Aristide se
făcuse că nu înțelege și atunci jandarmul plecase spre Țugurlan, hotărât să
facă orice ca să pună mâna pe arm ă.
Când îl v ăzuse pe Țugurlan în mijlocul bătăturii, înțelesese că acest om
nu se sperie de el cu una, cu două, în primul rând era de mirare că nu fugise,
și că nu va izbuti decât cu vorbă bună să-i ia arma. Dacă Aristide
n-ar fi chemat legiunea, l-ar fi iertat pe Țugurlan, l-ar fi ținut câteva zile.__
la arest, i-ar fi tras de ast ă dată o bătaie pentru că sărise asupra lui și i-
ar_ fi .dat drujnuLfărăjsă-i maiiacă acte. încât nu mințise nici când îi spusese
~ la sfârșit că el n-o s ă-i facă nimic, dar știa că în aceeași seară va trebui să
se întoarcă și să-l ridice și acest lucru nu i-l spusese. ~~
Țugurlan era încă la masă când auzi poarta bătăturii deschizându-se.
– Tot eu sunt, Țugurlane, spuse șeful de post în șoapă (era acum însoțit
de doi soldați). Ce faci, te-ai culcat?
– Nu, taman mâncasem.
250
T
Șeful de post intră în curte și se așeză pe prispă.
– Țugurlane, Aristide a telefonat la legiune, îi spuse el. Când m-am dus
la secție și am vorbit și eu cu legiunea, dom' majur mi-a dat ordin să te trimit
acolo cu escortă; așa că îmbracă-te, ia-ți ceva de mâncare, și ceva bani dacă
ai, și hai să mergem!
– Dom' șef, dar dumneata de ce n-ai raportat cum s-a întâmplat? Dum –
neata știi că eu nu…
– Las ă vorba, Țugurlane! Ți-am spus adineauri că n-am ce să-ți mai fac!
După ce că-mi sari în cap, mai vreai să te și apăr.
– N-am nevoie de ap ărarea dumitale!

– Atunci îmbrac ă-te mai repede și nu mă mai ține aici! Țugurlan intră în
casă. își luă o flanelă. își puse pălăria pe cap.
Nemaiavând ce s ă ia, vru să iasă, dar avu o clipă de neliniște. Rămase
țintuit în mijlocul casei și i se păru că lumina lămpii scade și se face întuneric.
într-o clipă își aminti de arie, de snopii de grâu, de Moromete. („Ce-o fi
făcârid Moromete?" îl fulgeră prin cap și îi păru rău că n-are să mai poată să-i
dea îndărăt sacul de grâu.) Apoi neliniștea îi trecu și o strigă pe muiere din
tindă. Ii spuse că are să se întoarcă, să n-aibă nici o grijă. Să nu i se
întâmple ceva băiatului.
– Pân ă mă întorc, mai du-te pe la soră-mea, sfârși el și ieși și trecu prin
tindă, fără să se uite spre prag.
Acolo era b ăiatul și simțise că era mai bine să nu-l vadă.
XI "
în acest timp, la Morome ți era liniște. Mai târziu când întâlnindu-se cu
Cocoșilă, cu Dumitru lui Nae și cu Iocan, avea să afle că Țugurlan a fost
condamnat la doi ani închisoare, Moromete avea să întrebe: „De ce a făcut
Aristide chestia asta? A înnebunit, sau ce e cu el? El nu-și dă
seama c ă…"
Și nu mai spusese restul gândirii, de uimit ce era…
La ora aceasta îns ă, când șeful de post încheia procesul-verbal pe baza
căruia Țugurlan avea să fie condamnat, Moromete d ormea.
Erau istovi ți toți, treieraseră chiar astăzi și se culcaseră devreme ca să se
poată duce dimineață din nou, la arie. Ceata nu terminase și în afară de asta
mai aveau de cărat paiele.
Cu toate c ă Niculae dăduse toată ziua cu furca la spatele mașinii și se
simțea zdrobit de oboseală, când se făcu liniște deplină peste sat el deschise
din nou ochii lângă spinarea tatălui său și, ca și data trecută când se
251
hotărâse plecarea lui Achim la București, bucuria îi luă cu mâna oboseala
și rămase treaz, cu privirea deschisă spre stelele de pe cer.
De ast ă dată tatăl său dormea dus și putu să se gândească în voie la el
însuși și la dorințele lui arzătoare.
Din ziua aceea, de la seceri ș, când plânsese pe miriște fiindcă frații î§i
bătuseră joc de el, înțelesese că într-adevăr tatăl său nu era un tată din aceia
pe care un copil, ca să i se îndeplinească dorința, trebuie să-l sâcâie mereu
cu același lucru. Tatăl său era un om care gândea și gândirea lui era
limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminți putea să-l
facă să-l dea la școală, ci cu argumente…
Și din ziua aceea începuse să le caute. Nu mai suflase o vorbă nimănui
și ori de câte ori avea prilejul să rămână singur (de obicei seara la culcare
sau ziua în grădină sub dud, sau la câmp pe o brazdă), se retrăgea în sinea
lui și se gândea în liniște la acel lucru necunoscut care îi închidea calea:
voința tatălui său. Așezându-se jos cu coatele pe genunchi și cu fruntea
aplecată spre pământ, încerca să-i pătrundă adănc taina, să afle cum și în ce
fel trebuie să procedeze pentru ca de acolo să țâșnească hotărârea: „Pe
Niculae am să-l dau la școală".
Prima descoperire pe care o f ăcu fu aceea că tatăl său nu spunea nici
da, nici nu și socoti acest lucru drept o victorie; tatăl său ar fi putut spune nu,
din capul locului! Gândindu-se ce lucru turbur ător ar fi să plece din sat și să
învețe mai departe la școala normală, nehotărârea tatălui său (el așa credea,
că era vorba de nehotărâre) căpătă pentru el proporții nemăsurate: îi pândea

expresia chipului, privirea, mișcarea cutelor frunții și își spunea: „Se
gândește, ah, ce bine! Să nu spun nimic, să nu suflu o vorbă, să-l las să se
gândească."
Și între timp se gândea și el și în curând făcu altă descoperire, și anume
că pentru frații și surorile lui școala era ceva absolut străin și îndepărtat, al
cărei rost pe pământ nu-l cunoșteau și nici nu vroiau să-l cunoască.
Descoperirea aceasta îl întrista pu țin pentru mama lui. Ar fi dorit ca ea să știe
să citească și să se bucure și ea așa cum se bucura el când îi cădea în mână
o carte și o citea. Descoperirea îl făcu apoi să simtă pentru frați și surori
dispreț și dușmănie. Ei nu numai că nu doreau cartea, dar încercau chiar să-i
dea de înțeles că dacă el o dorește, asta n-o să le schimbe lor părerea
despre el, tot la muncă au să-l pună și tot „țestosul ăla de Niculae care
trebuie luat de urechi" o să-l numească. Tatăl său prețuia cartea, dar nici el
într-atâta încât să înțeleagă că pentru cineva ea putea însemna totul.
Ajuns aci cu descoperirile, Niculae î și dădu seama că trebuie negreșit, cu
orice preț, orice s-ar întâmpla, să plece din sat și să învețe mai departe și
descoperirea i se păru atât de revelatoare încât i-o comunică fără șovăială
tatălui său.
252
– Tată, eu trebuie să mă duc la școală! spuse el într-o după-amiază la
arie, cu un glas dramatic și amenințător, în auzul întregii familii.
– Du-te, m ă! răspunse Moromete cu simplitate, și toți, până și maică-sa,
izbucniseră în hohote.
Tatăl său avusese un glas din care înțelegea că era vorba de școala asta
din sat.
– O s ă vedeți că am să mă duc, răspunse Niculae, de astă dată fără să
se mai tulbure, cu acea convingere care nu mai avea nevoie să fie dovedită.
Și în clipa aceea se produsese desprinderea de familie, un sentiment
tainic, care trebuia ascuns în adâncul sufletului: avea încă nevoie de ei, nu
putea zbura fără ei.
începuse apoi atacul. Totul trebuia f ăcut prin mama, de ea se simțea încă
legat și fără ajutorul ei nu putea să înceapă lupta.
– Mam ă, eu, dacă mă însor, am dreptul la două pogoane de pământ, nu e
așa?
– întâi s ă te faci mare și pe urmă să te gândești la însurătoare, răspunse
mama.
– Mam ă, dacă ia Tita un pogon și Ilinca un pogon, partea mea, mă lasă să
mă duc la școală? Eu n-am nevoie de nici un pământ, să-l ia ele și să mă
ajute să plec.
– Niculae, Niculae, nu ne arde nou ă de școală! răspunse mama după
câteva clipe de uluială.
– Ba s ă le spui, mamă, să vorbești cu ele, că eu la toamnă plec! Zău că
plec, fug!
Niculae nu știa totuși ce se petrecea cu mama lui. în duminica următoare
ea rămase mai la urmă în biserică și, când se termină slujba, îngenunche în
fața altarului. Preotul o văzu și, deschizând mica ușă, o întrebă cu blândețe:
– Ce este, CatriaOj vrei s ă te spovedești?
– Părinte, aș vrea să mă spovedesc, că iar n-am odihnă în somn! Parohul
Petre Provinceanu nu era pentru mama un sfânt. Știa că în
timp ce le îndemna pe femei, la biseric ă, să țină post și să nu
păcătuiască, el mânca de dulce și păcătuia. Când era mai tânăr era chiar

hrăpăreț, umbla după muieri și îi plăcea să tragă la măsea. Nu mai târziu
decât cu un an în urmă săvârșise un mare păcat certându-se cu celălalt
paroh mai tânăr, în altar, pentru leturghii. Toate acestea nu scădeau însă în
ochii mamei „harul" preotului. „Părintele are copii în școli, o duce și el greu!"
spunea ea. Preotul se așeză în strană și o chemă pe Catrina sub patrafir.
– De ce nu dormi? o cert ă el. Să știi că uneori când ești prea ostenit, nu
te odihnești bine. Ați terminat de secerat?
253
– Am terminat, p ărinte, l-am cărat la arie.
– Ei, ia spune, ce mai este? Te-ai certat iar cu copiii, vitregi?!
– Nu, c ă eu de mult nu le mai zic nimic!
– Dar zic ei.
– Nu mai zic nici ei, c ă i-am lăsat să facă ce vor. Dumnezeu a avut grijă
de mine și m-a iertat din partea lor, nu mai visez nimic.
Preotul spuse o rug ăciune scurtă, o închină pe mamă peste patrafir și
apoi se făcu tăcere.
– Părinte, începu mama într-o șoaptă reculeasă, am un băiat și nu știu ce
e cu el… A zăcut de friguri toată vara… Părinte, l-am crescut și eu cum am
putut și de dat la școlă l-am dat ca și pe ceilalți… Ba se ducea, ba nu se
ducea, că îl trimeteam cu oile și iarna era desculț… Nu știu ce să fac, părinte,
că tat-său nu se uită la el și mi-e milă de el că slăbește și plânge pe sufletul
meu! S-a lipit învățătura de el! Ar munci el, săracu, dar e slăbuț și fetele alea
sunt rele. Că nici el nu e bun, dar îl doare și pe el inima când vede alți copii
prin școli. îi e necaz, râd de el și n-am ce face… M-am gâdit, părinte, că ar fi
bine să plece de-aici.
Mama se opri și părintele nu întrerupse tăcerea ei dureroasă. Deodată
mama oftă din adâncul inimii și își acoperi fața cu palmele.
– Am avut un vis, p ărinte, și nu pot să mă mai odihnesc. Cât pui capul pe
căpătâi și închid ochii, văd visul.
– Spune visul, șopti preotul ocrotitor.
– L-a prins odat ă frigurile pe miriște și în ziua aia eram pe terminate la
secere și se făcea seară și fetele voiau să sfârșim până seara, să nu mai
venim și a doua zi și s-au pus cu gura pe el ca să dea mai repede. El,
săracul, a dat, dar e numai inima de el, părinte, și a ostenit băiatul și a doua
zi l-au prins iar frigurile. Cum eram pe miriște – că nu terminasem – tat-său l-a
trimes acasă și el s-a dus și când am venit și noi pe la nimiez, l-am găsit în
mijlocul bătăturii, zăcea la soare. Nu știu ce mi s-a părut mie, părinte, că nu
mai mișcă! „Niculae, scoal' că te calcă căruța!" M-am dat repede jos și l-am
tras de acolo. Noaptea am avut visul… Se făcea că îl luase sanitarul la spital
– că așa ne-a tot spus, să-l băgăm în spital – și eu mă sculasem de dimineață
să mă duc să-l văd. Mergeam spre spital așa spre revărsatul zorilor și
ostenisem. M-am așezat pe iarbă să mă odih nesc. Când mă uit pe cer, văd o
stea. „E steaua lui Niculae",. am auzit un glas. M-am ridicat de pe iarbă și se
făcea că ajunsesem. Mergeam încet pe dealul ăla și în vale se vedea spitalul.
Când mă uit eu în curtea spitalului, văz o luminiță la morgă! O lumină mică și
albastră, ca o stea. Și atunci am auzit glasuri cântând: „La Cristos
împăratul!" „Doamne, a murit băiatul", am zis eu.
Mama se opri din nou și tăcu câtva timp.
254
– Dar n-am sim țit eu, în vis, nici o durere, părinte, continuă apoi cu alt
glas, dar de câte ori îl văd cum se uită la mine cu ochii, mi se face rău și-mi

tremură picioarele. Că el nici nu mai îmi spune, dar eu îl simt după ochi și mi-
e frică să nu moară dacă nu se duce la școală. Ce-o fi steaua aia care am
visat-o, părinte?
– E steau a-hu, r ăspun SELOteotul.
– Și lumina aia de la morgă mi-e frică să nu fie moartea, părinte!
mărturisi mama turburată. Că dacă nu-l lăsăm pe băiat să-și urmeze steaua
lui, moare!
– înva ță bine băiatul? întrebă preotul.
– Părinte, el a fost rar la școală, dar a luat mereu premiul întâi.
– Cât p ământ aveți?
– ȘJ-i ajute fetele și să le rămână Jor^pariejaJuJLjie^r^jriânț.
– O, p ărinte… murmură mama în prada unei mari turburări. Fetele trebuie
să-l ajute, că e pământul meu, și dacă vreau nu le dau, dar e tat-său care nu
se poate înțelege nimeni cu el. Avem datorii mari la bancă și la fonciire.
– Ai vorbit cu el?
– I-am spus o dat ă: „Ilie, fă și tu ceva pe lumea asta, dă-l pe băiat la
școală".
– Și el ce ți-a răspuns?
– Le-a spus fetelor: „Auzi ți ce zice mă-ta, că să-l dăm pe Niculae la
școală!" Râde, părinte, nu-i pasă!
– Nu trebuie s ă te superi pe el! o sfătui preotul cu blândețe. Vreai să
vorbesc eu cu el?
– Asta am vrut s ă te rog părinte, șopti mama cu un glas gâtuit, dar preotul
îi acoperi șoapta cu o rugăciune și după ce o închină din nou peste patrafir îi
puse întrebările spovedaniei: A mințit? A furat? A făcut farmece?
Mama r ăspunse că s-a ținut cât a putut să nu facă nici un păcat de la
ultima spovedanie încoace, dar că i-a mai scăpat. Dar n-a făcut farmece și n-
a furat în viața ei!
– Ăsta e păcatul de care mă tem, să nu moară băiatul, spuse ea din nou
și începu să plângă liniștită și ușurată, în timp ce preotul spunea rugăciunea
de încheiere.
Acas ă mama îi spuse lui Niculae, și Niculae, oho! sărise în sus: era o
idee grozavă. Și pe loc îi venise și lui una: să se ducă să vorbească cu
învățătorul. Se dusese și vorbise chiar azi pe seară și acum stătea în
întuneric pe prispă la spatele tatălui său și chicotea în sinea lui gândindu-se
că tatăl nici nu știe ce-l așteaptă.
255
„Dar dac ă nici așa n-o vrea?" i se strecură apoi îndoiala în suflet. îl
cunoștea bine! Era în stare să-i spună atât părintelui cât și învățătorului că
dacă părintele și învățătorul îi dau niște bani așa de la ei, atunci el,
Moromete, „consimte cu cea mai mare plăcere" să-l dea la școală.
„Ba o s ă consimți tu și așa! gândi Niculae uitându-se supărat la spinarea
lui taică-său. Păi sigur, dacă vouă puțin vă pasă ele" rrîine, credeți că așa
merge! Să vedeți voi cum vinde ea mama două pogoane ale mele și mă dă!
A, mamă! exclamă Niculae cu inima ticăind de recunoștință pentru ea. Când
o să ies învățător, o să-ți cumpăr o fustă de catifea și n-am să te las să mai
muncești. Iar tu, Tito și Ilinco, mânca-v-ar câinii, ce-o să vă pară vouă rău
când m-oți vedea învățător!" „Niculae, ești învățător?" o să spună Ilinca cu
privirea plecată. „Păi sigur că sunt, ce credeai tu?" o să-i răspundă el bățos și
încă supărat de câte a îndurat din partea lor. „Nu-mi iai și mie o rochie,
Niculae?" o să se roage Tita. „Nu-ți iau. Când eu spuneam să mă duc la

școală, râdeai. Râzi și acuma!" Iar lui Paraschiv o să-i spună așa: „Bă, nene,
ia spune, mă, ce învelește pisica?" adică o să-i aducă aminte de cuvintele lui
tâmpite de la secere, când a plâns din pricina lui.
Astfel gândea Niculae, tremurând de bucurie, de speran ță și de teamă, în
timp ce liniștea nopții cobora din ce în ce mai jos pe pământ. In salcâmi
țânțarii bâzâiau. Undeva în tindă cricăia un greier. Fără să bage de seamă,
liniștea pământului se strecură încet în inima lui Niculae și privirea lui
deschisă spre lumea fantastică a cerului plin de stele se închise pe nesimțite.
Gândurile lui răzbunătoare se topiră și ele ca și când n-ar fi fost.
Niculae nu știa că tatăl său se gândea la el mai puțin decât oricând.
Știri neliniștitoare îi veniseră lui Moromete la urechi. Ieri seara se
întâlnise cu Scămoșu, negustor de găini, care îi._goyesti^e^£eya_d.6sgre
Achim,Jar de dimineață auzise pe unii vorbind că ș-a dus cinevaJa^ohaL…„
să vândă grâu si că s-a întors cu căru ța îndărăt:_n_e^U5țom_de cereale
dădeau pe dublă nici mai mult nici mai puțin decât douăzecjLde lei.
Știrea despre prețul pieței i se păru lui Moromete cam fără rost (cu toate
că îngrijorătoare, deoarece pentru a urca în toamnă la cincizeci și în iarnă la
șaizeci-șaptezeci ar fi trebuit ca piața să ofere acum pentru dubla de grâu cel
puțin treizeci-patruzeci de lei) și nici nu vru să se gândească prea mult la ea,
dar de-a dreptul de neînțeles i se păru ceea ce îi povesti Scămosu despre
Achim.
256
Nu spuse nimic nim ănui, încercând să priceapă singur, dar câteva zile
mai târziu, după ce termină de cărat paiele și macină, renunță să mai
înțeleagă.
Era sâmb ătă după-amiază și mama făcuse pâine nouă. Fetele puseră pe
masa o strachină cu borș de lobodă, dar nimeni nu vroia să strice gustul
pâinii cu borșul acela, o mâncau goală, trântiți prin colțurile tindei. Singur
Moromete stătea la masă cu o înfățișare nepătrunsă și și-l strica. După felul
cum umbla în strachină ai fi zis că își alege gândurile cu lingura și le
mănâncă. Dar nu-i plăceau și într-o vreme rotindu-și privirea în toate părțile
deodată lăsă lingura pe masă și spuse:
– Să mă ierte sfânta pâine, că sunt cu ea în mână, dar eu vă spun că nu
înțeleg care e situația. Adică cum, exclamă el în culmea nedumeririi, punând
pâinea pe masă și dând-o la o parte cu dosul palmei, d-aia te-ai dus tu
acolo?!!
Niculae se uita la tat ăl său cu un zâmbet uitat, cu o anumită superioritate
înțepenită, vrând să spună că el știe despre ce e vorba, dar că plăcerea de a
aștepta să se confirme că el știe e mai mare decât aceea de a anticipa pentru
ceilalți.
– I s-a t ăiat foamea lui tata, spuse Ilinca cu același zâmbet ca a lui
Niculae, și fiindcă Moromete apucă din nou lingura cu o grabă și cu o
enervare mincinoasă, ea puse mâna pe oală și îl întrebă: „Mai vrei?" Și fără
să-i aștepte răspunsul, răsturnă toată oala cu borș în strachină.
– Cum, m ă?!! D-aia te-ai dus tu acolo? repetă Moromete și se uită țintă la
Ilinca, supărat.
– Unde s ă mă duc, tată? întrebă fata.
– Cum unde? La Bucure ști.
Paraschiv tres ări. Erajoxbajteci de Achim. Trecuseră aproape două luni șî
AcTmirmTtrirriIsese nici un leu. Nu cumva tatăl a intrat la bănuială? După
felul cum vorbea se înțelegea lesne că dacă n-a intrat la bănuială, în orice

caz a aflat ceva, i s-a povestit ceva. Dar cine și ce putea să-i povestească și
să-i trezeacă vreo bănuială? în afară de ei trei și Guica nu știa nimeni de
planul lor. Se prefăcu că nu înțelege și își luă o înfățișare nepăsătoare,
așteptând însă la pândă să audă despre ce e vorba.
– Mă întâlnescjLU^alde găinaru ăsta, cu JSeămosu, înpepu Moromete și-
și înghesui _de jajjun început umerii în sus» dândjde,Jnjt £les c ă. cele vor
urma vor fi fapte, brute, neînsoțite de comentarii șjjsă înțeleagă cirjțe poate.
„Mă, zice, Moromete! Fi-tău ăla, Achim, e mare și tare, mă, la București.
„Ce vorbești-m'?" „Păi dar!!!" zice. „Ei, cum?"
257
„Uite-a șa."
„De ce, m ă, Scămosule?"
„Moromete, ascult ă aici la mine, zice, vândusem găinile, eram la Obor și
ce zic eu: să intru nițel, să iau o țuică! Ei, intru eu și iau țuica, o beau și dau
să plec. Era pe seară așa. Ce să plec, că țuica veni și-mi făcu foame. M-așez
la o masă și cer o ciorbă, zic, stai să mănânc o ciorbă că n-o fi foc! (Aveam
eu de mâncare, dar zic că stai să iau ceva cald.) Mi-aduce ăla ciorba,
chelnăru ăla, mănânc eu și mă ridic să plec. Când să plec, să ies pe ușă, cu
cine crezi că dau piept în piept?"
„Cu cine, m ă, Scămosule?"
„BăjJHiejCU aldejfi-tău, mă!"
„Ce vorbe ști, măi"
,jPăi dar! ÎJ^Cii Acbim^ină!.,CjijQ-tău Achim. Era cu o fată, .cujma.Xțu^,
știu dacă îți mai aduci tu aminte de ea) fusese într-o vreme servitoare p-
acilea pe la popa Provinceanu, una Nina de p_e la BalacJuJJă, Ilie, mă uit la
ea, se făcuse frumoasĂ mă, a dracului. Parcă era cucoană. Cu buzele uite
atâta date cu roșu, ca pe deșt și cu rochie pe ea și cujinghiile tot așa, ascuțite
și roșii. Achim, și el: cu haine pe el, așaca Ia București, de! Cu pantofi, cu
cravată la gât… Mare și tare, Moromete, era să nici nu-l mai cunosc. Bă,
Moromete, o văz pe Nina aia că se apropie de tejghea, ia două ouă fierte, la
taie cu cuțitu ca pe varză, le scobește acolo și numaidecât le și înghite.
Achim al tău, cu chef! Mă apucă de mânecă și nu, că să stau cu el la un
pahar de vin. «Nu poci, mă, neică, trebuie să plec că nu mai am ovăz la cai.»
Nina aia, o văz și p_e_ £a.că_Y.ija £_lâjig ă.J iî-tău Achim și-l apucă de după
gât: «Hai, mă, iubitule, zice, că mor de sete, lasă-l pe ăsta, dacă nu vrea»
(adică pe mine). §i îl trăgea de gât să se așeze la masă."
Moromete se opri. î și aruncă privirea spre Paraschiv și Nilă, o clipă, apoi
se uită afară:
– Aia e! spuse el. Mai de ștept ca voi.
– De* cenm*âT*âe ște~pl"câ" rîoîf! selumfla Paraschiv. Ce, n-are și el
voie să intre undeva și să se așeze la o masă?
'" Trebuia înl ăturată cu hotărâre bănuiala. Acum că rămăseseră la secere
și munciseră, trebuiau să aștepte să se vândă jjjrâul; făcuseră aproape cinci
sute de duble și era o neghiobie să lase acasă atâta grâu, iar ei,
ParaschivjiJ^iiă J-să. fugă la București, fârj^săia nimic. De obicei grâul se
vindea mai încolo, prin toamnă (îndată după treieriș, prețul era totdeauna
scăzut), încât hotărâseră să aștepte până după Sfânta Măria Mică și să plece
înainte de culesul porumbului. Văzând că tatăl său tace, Paraschiv insistă:
258
§? j£ avea pantofi și cravată, ce? Le-o fi găsit ieftin și le-o fi luat. Că
așa e la București, după ocazie.

– De ce, Paraschîve?! r ăspunse Mor omete cu candoare. Am zis eu
ceva?
– Nu, dar spui c ă Scămosu așa și pe dincolo! îl… pe mă-sa de Scămosu!
Te iai după el?
Moromete se uit ă afară și părea că se gândește acum la altceva.
– Cic ă odată, un om și-a trimis băiatul la București, spuse el. După un an
vine cineva și-i spune: „Mă, l-am văzut pe băiatul ăla al tău. E rău de el." „De
ce?" „Mă, zice, înjura." „Nu e nimic", zice omul. După un an vine ăla iar: „E
rău de băiatul tău, zice, l-am văzur cum se bătea cu unii, era plin de sânge!"
„Nu e nimic, zice omul, trece." Când s-a întâlnit a treia oară, ăla n-a mai
îndrăznit să-i spună. „Nu îndrăznesc să spun, zice, e rău de tot." „De ce?" „L-
am văzut cum îl duceau legat, furase." „Da, nu e prea bine, a zis omul, dar
trece și asta." în fine, când se întâlnesc ei iar după un an, omul întrebă: „Nu l-
ai mau văzut pe fi-meu?"" „Ba l-am văzut", zice. „Ei?" „Mă, zice acum era
bine! Ieșise din închisoare și l-am găsit într-o cârciumă cu niște muieri.
Chefuia acolo cu ele, bea vin." Dar omul a dat din cap: „Nu, zice, acum e rău;
asta nujnai trece^.
Moromete se uit ă câteva clipe în jos, printre genunchi, scuipă subțire
printre dinți și încheie:
– Aia e !
Se ridic ă apoi după prag și ieși afară. Ieși întâi pe prispă, unde rămase
câteva clipe pe gânduri, apoi se dădu jos și nu se mai văzu. în tindă se făcu
tăcere deplină. Povestirea scurtă a tatălui le uluise pe fete și pe mamă.
Niculâe rămăsese în colț, cu dumicatul uitat în gură. El nu înțelesese bine
tâlcul celor povestite și de aceea rupse tăcerea și întrebă prostește:
– Cum? Ce-a f ăcut? Ce-a făcut, Ilinco? Fata, cu mătura în mână, îl
înghioldi:
– ScoaP în sus d-aici, s ă mătur, și mai taci din gură!
Uimit de t ăcerea nefirească din tindă, Niculae se urcă pe prag și făcu loc.
Ilinca începu să măture apăsat, ocolind labele picioarelor celor doi frați
vitregi. în cele din urmă li se adresă și lor, scurt, întunecat:
– Da ți-vă la o parte să mătur!
XIII
Moromete nu credea totu și că era chiar așa de rău, că într-un timp' atât
de scurt Achim prinsese gustul să cheltuie banii pe care îi câștiga cu vin și cu
femei, dar nu-i plăcea ceea ce auzise și mai ales nu înțelegea.
259
La urma-urmei pentru ce a socotit Achim c ă e mai bine să-si cumpere
haine, pantofi și cravată, când fusese vorba că primii bani pe care avea să-i
câștige trebuia să-i trimită acasă? Nu fusese de față când tăiase salcâmul?
Se împrumutase la Aristide cu o sumă neobișnuit de mare și nu știa Achim,
nu presupunea, că acest împrumut, care avea să se facă în urma lui, trebuia
acoperit tocmai de el, de Achim?
Punându- și aceste întrebări, Moromete se văzu silit să răspundă că într-
adevăr Achim nu știa și nu presupunea, altfel totul ar fi de neînțeles. Se pare
că Achim luase drept bună ideea că dacă la toamnă aduce trei mii de lei,
toată povestea s-a încheiat.
„Fie!" gândi Moromete și îl scoase pe Achim din socoteli… Până la
venirea lui n-avea nici un rost să mai pomenească de el. Bineînțeles însă că
Paraschiv și Nilă nu trebuiau nici ei să mai aibă pretenții la grâu, adică din
vânzarea care se va face curând pentru târgul de la 6 august trebuiau să

cumpere numai fetele, urmând ca la târgul de Vinerea Mare, când se va
întoarce Achim cu bani, să-și cumpere ei, să-și ia numai ei de
îmbrăcăminte.
Fonciirea și banca aveau să fie plătite tot din grâu, și anume grâul care li
s-ar fi cuvenit lui Paraschiv și Nilă, dacă Achim ar fi trimes bani. Cum Achim
n-a trimes, și după cât se poate înțelege, nici nu va trimite, va veni la toamnă
cu toți banii, e cât se poate de limpede că Paraschiv și Nilă trebuie să aștepte
ca Achim să se întoarcă.
Cu podul plin de grâu, Moromete sim țea bine pământul sub picioare.
Cinci sute de duble erau acolo, în pod, în mod sigur. Patruzeci pentru
sămânță, o sută șaizeci pentru făină până la anul. Rămâneau trei sute de
vânzare.
De pild ă(gândea Moromete): Și dacă: 300 x 60 = 18 000 lei!
300 x 50= 15 000 lei, era r ău?! Dar dacă: 300 x 70 = 21 000 lei? Ei?!
Era exclus?
Anul trecut în octombrie, oborul din Coste ști dădea 70 de lei/. In orice
caz: \
300 x 50 = 1.5 000. Admitem cazul cel mai r ău!…
4 000 Aristide
5 000 banca (plus dobânda, n-are importan ță!)
2 000 fonciirea
Total 11 000
Din cincisprezece mii r ămâneau patru mii de lei pentru fete, adică exact
cât aveau să primească și Paraschiv și Nilă când s-o întoarce Achim de la
București. „Dar prăpăditul ăla de Niculae?" se întrebă Moromete
260
într-o zi, aducându- și aminte de el. Nu mai spun de mine și de mă-sa, pe
noi ne lăsăm la o parte, dar a secerat și el anu ăsta, ar trebui să-i iau și lui
ceva! Dar ce să-i iau, că el vrea la școală! Auzi ce-i trece prin cap!"
– Vrei la școală, Niculae? îl întreabă pe băiat cu un glas ciudat, vesel, și
Niculae nu băgă de seamă această veselie ascunsă și sări ars:
– Da, taicule!
Stătea pe prispă cu burta pe carte, iar tatăl său stătea mai încolo cu
coatele pe genunchi. „Așadar? Nu cumva?"… îi trecu prin cap lui Niculae. –
Mă, Niculae, păi n-am cu ce, taicule! zise Moromete cu duioșie și blândețe,
dar totodată cu gravitate și hotărâre. Era pentru întâia oară când îi vorbea
astfel. Trebuie cheltuială și de unde să luăm noi bani?! Spune și tu! mai
adăugă Moromete.
– A!… f ăcu Niculae stins și chipul lui se lungi și se îngălbeni. Dar își
reveni curând. Tatăl său nu știa pesemne de ideea renunțării lui la pământ.
Nu zise nimic, nu i-o spuse de teamă ca tatăl său să n-o respingă imediat.
Dacă și această din urmă speranță s-ar prăbuși? Ca să aibă puterea
trebuitoare ideea trebuia să vină din partea învățătorului și a preotului, așa se
înțelesese cu maică-sa, încât tăcu mâlc, se întoarse cu nasul în carte și după
ce oftă fără voia lui, își văzu de citit.
Era duminic ă după-amiază și Moromete întârziase să iasă la drum pe la
oameni din pricina socotelilor pe care și le încheiase în cap. / Vru să se ridice
și să plece, dar ceva îl opri, și anume tăcerea lui Niculae, faptul că acesta
primise cu destulă resemnare, așa i se păruse, știrea că nu va putea să
meargă la școală. Din nou acel sentiment de vinovăție îi dădu târcoale și,
neștiind ce să facă, se apropie de băiat și se

așeză lăngă el.
– Ce cite ști tu? îl întrebă după căteva clipe de tăcere.
– O carte! r ăspunse Niculae cu totul absorbit.
– O carte!? se mir ă Moromete.
– Hai, tat ă, lasă-mă în pace! se încreți Niculae sâcâit. în viața mea n-am
să mai vorbesc cu tine despre cărți și nici să-ți mai citesc eu iarna…
– Și dacă n-ai să mai citești, ce!
– Las ă-mă în pace!
– Niculae, tu te superi degeaba! se rug ă parcă Moromete întristat. Dacă
aș avea eu cu ce, crezi tu că nu te-aș da eu pe tine la școală?
– Nu m-ai da! r ăspunse Niculae arțăgos. Nu m-ai lăsat tu nici aci în sat!
M-ai trimes cu oile. Și când te rugam și eu: „Tată, cumpără-mi măcar
Citirea", te răsteai la mine.
Niculae se foi cu burta pe prisp ă și rămase apoi cu nasul în carte,
nemișcat și furios. Nu mai citea. Moromete se posomori și nu știa ce să
li-
mai zic ă. Avea dreptate Niculae, nici măcar nu-l auzea când se ruga să-i
cumpere cărți.
– Dac ă vreai, du-te și la anul pe clasa a cincea și am să-ți cumpăr cărți.
Te las să faci șapte clase, încercă tatăl să-l îmbuneze, dar Niculae parcă nici
nu-l auzea.
De lâng ă grajd, unde dormea la umbră, Duțulache ridică botul și dădu
veste că s-a oprit cineva la poartă. Niculae se uită și sări în capul oaselor.
– Tată! Popa și dom' învățător! șopti el.
Moromete se uit ă și el la poartă, dar nu înțelese. Preotul și învățătorul se
opriseră într-adevăr în dreptul casei lui, dar ce căutau ei la el, pentru ce se
opriseră? Se ridică de pe prispă și rămase în picioare.
– Plec ăciune, părinte! spuse el cu pălăria în cap. Bună ziua, domnule
învățător! Mă căutați pe mine?
– Tat ă, du-te la poartă, ce mai stai? șopti Ilinca din odaie, închizând
fereastra. Aoleo, uite cum stă și se uită!
– Dă în câini, Moromete! zise părintele și intră în curte însoțit de
învățător. > v
Mama dormea ostenit ă în odaie. Se trezi și când văzu pe fereastră
apropiindu-se de prispa casei pe părintele Provinceanu, se pierdu cu totul și
ceru fetei să-i dea fusta și bluza cu care se ducea la biserică. Ilinca săltă
capacul lăzii și i le aruncă, iar mama și le trase pe ea cât ai clipi din ochi. Era
aprinsă la față de tulburare și parcă îi tremurau mâinile.
– Ei, ho, c ă n-o să intre în casă! o liniști fata.
– Taci din gur ă, așterne velința aia nouă pe pat.
Niculae intr ă și el în casă și sări în dreptul geamului unde se piti să poată
auzi totul fără să fie văzut.
– Ce s-a întâmplat, mam ă? Ce caută la noi? întrebă Ilinca.
– Nu știu, de unde să știu eu? minți mama. Niculae, fugi de acolo, nu ți-e
rușine?
Afară, Moromete tot nu se dumirea. îi ținea pe musafiri în picioare lângă
prispă. învățătorul se supără și îl luă peste picior.
– De ce nu ne dai ceva s ă ședem, Moromete? Sau te-am deranjat?
– Aoleo! se scuz ă Moromete tresărind. Poftiți în casă! Poftiți!
– Las ă, nu mai poftim, stăm pe prispă, zise învățătorul cu același glas.
Arăta pentru gazdă un dispreț pe care înadins nu-l ascundea. Nici

măcar nu se uita la el, îi vorbea uitându-se în altă parte, iar când Ilinca
aduse din casă două căpătâie înflorate și le puse pe prispă, învățătorul
refuză la fel de nepoliticos, spunând să i se dea mai bine un scaun. Zăpăcită
și roșie de rușine, fata aduse un scăunel din acelea cât șchioapa (altele nu
aveau) și învățătorul se urcă pe prispă și se așeză pe el țărănește.
262
Preotul ceru și el un astfel de scaun, peste care însă puse căpătâiul
înflorat, să-i fie moale.
– Unde e b ăiatul? întrebă învățătorul.
Niculae se înf ățișă în pragul prispei dar nu se apropie, rămase acolo
tulburat, cu capul lui mare și cu izmenele cu un crac mai lung și cu unul mai
scurt.
– Mai e ști bolnav? îl întrebă învățătorul.
– Nu mai sunt.
– De ce ții băiatul bolnav, nea Ilie? îl întrebă învățătorul pe Moromete fără
respect. Sau crezi că frigurile nu înseamnă boală? Păi dumneata știi că de
friguri poți să mori? Sau unde dumneata ești sănătos, puțin îți mai pasă de
copil?! Nea Ilie, reluă învățătorul, strâmbându-și buzele și clătinând din cap
fără considerație, am venit la dumneata fiindcă mi-a spus părintele, dar să știi
că n-aș fi venit! Du-te, Moromete, se adresă apoi lui Niculae, făcându-i semn
cu capul. Să stăm nițel de vorbă cu tac-tău.
Niculae pieri dup ă colțul casei. Nu mai avea nici o îndoială: învățătorul
avea ceva în felul lui de a fi care te făcea să înțelegi că știe el lucruri pe care
când i le va spune lui taică-său, acesta va rămâne mut și nu va mai putea
decât să zică: „Bine, domnule învățător, dacă așa stau lucrurile, văd și eu că
n-am nici o ieșire și că trebuie să-l dau pe băiat la școală." Și Niculae era atât
de convins că așa are să se întâmple totul, că o luă încet spre grădină să se
culce sub dud și să trăiască singur bucuria acestor clipe hotărâtoare.
El se în șela însă. învățătorul avea acea înfățișare a cuiva care știe că
întreprinde ceva zadarnic; dacă ținea totuși să-i spună omului ce credea, o
făcea în nădejdea că poate va fi totuși înțeles și atunci, cine știe, spusele lui
vor pătrunde prin carapacea groasă pe care orice țăran o are, oricât ar fi de
deștept, peste creierul lui.
Preotul îns ă era mai încrezător și-i arăta lui Moromete mai multă
considerație.
– De ce te-ai l ăsat de politică, Moromete? întrebă el parcă încântat că
Moromete făcuse această ispravă. Taman acum când a început mie să-mi
placă, nu-ți mai place dumitale.
– Nu m-am l ăsat deloc, sfinția-ta, răspunse Moromete. îi dau înainte!
– Atunci s ă te văd, ai să vii la întrunire?
– Care întrunire?
– Poimâne sear ă la Aristide, la bancă. Vine prefectul! .J^Jjic^rje
Moromete._a jutor de primar", spunea Aj^ șj^^zudiniuieaiâj,^
Moromete întoarse privirea s ă vadă dacă preotul nu glumește. Nu glumea
deloc.
263
– Altă treabă n-am eu acuma, părinte, decât să fac politică cu Aristide!
spuse Moromete enervat brusc.
Și preotul începu să râdă:
– Păi ziceai că îi dai înainte!
– Ii dau eu, dar… spuse Moromete și nu-și termină gândul, se supără

parcă și mai rău și-și plecă fruntea. Șjjrit plin ^ jfornrji părintg,. continuă
ajrjoyiupă_câte ¥a clipe, ridicâîîdu- și din nou fruntea. Am făcut și eu câteva
boabe de grâu §i mă gândesc cum să fac să-mi rămână și mie să am de
pâine.
– Las ă, nu te mai plânge cu cinci sute de duble de grâu» zise preotul, și
Mpromețe_Ji aruncă o privire bănuitoare, întrebându-se de unde știe popa
cât grâu„a făcut el
fi trecu prin cap c ă popa a auzit că are grâu mult și că a venit după
căpătat pentru biserică. vSe știa că părintele Provinceanu avea de gând să
strângă de la oameni să zugrăvească biserica, dar celălalt paroh strângea și
el pentru biserica lui care era neterminată și oamenii nu vroiau să dea pentru
două biseric i.
– Păi, mai am altceva afară de dublele alea? zise Moromete cu un glas
care dădea de înțeles că dacă părintele nu avea grâu, în schimb avea leafă
și leturghii la biserică.
-Nu te speria, c ă nujțj le iajiimeni, spuse învățătorulghicindu-igând.uL
Uite_de_C £ am yenit Jr ngji Ilie»,
Moromete asculta jupuind un ziar împ ăturit să-și facă foiță pentru țigare.
învățătorul vorbi timp de câteva minute și spuse că nu se poate ca un
băiat așa cum avea Moromete să nu urmeze mai departe o școală
superioară. Nu luă în seamă nici un fel de împotrivire. Datorii a avut
Moromete o viată întreagă și va avea o viață întreagă. Nedându-l pe băiat
mai departe la școală, nu va scăpa de datorii, dar de nenorocit îl,va nenoroci;
băiatului îi place cartea și va suferi cât va trăi din pricina asta, ft:.Q~Să„fie
niciodată om întreg dacăjjimâne aci în sat. Asta s-o știe de la el, de la
învățător, care îl cunoaște pe băiat de patru ani!
– Dă-ți băiatul la școală, nea Ilie! porunci învățătorul cu un glas a cărui
tărie îl făcu pe Moromete să tresară cu putere. Nu e băiatul meu, e al
dumitale. Are frați, surori! Să-l ajute! Și dacă îl dai la școală, n-o să mai aibă
el nevoie de pământ, și rămâne fraților și surorilor partea lui de pământ. Și
dacă frații și surorile nu vor să-l ajute, vinde partea lui de pănjânt!
învățătorul se opri și urmară câteva clipe de tăcere. Atunci începu să
vorbească preotul. El atrase atenția că învățătorul n-are nici un interes în
chestia asta, dar își da seama că trebuie să-și facă datoria și să spună
.părinților care e soarta care îl așteaptă pe băiat. După care preotul începu
264
să dezvolte ideea învățătorului (de fapt a mamei) că adică băiatul nu e
bun de muncă și că s-ar puteaisăjTTnârăjj ^rJi J l. j
i
Moromete t ăcea mereu și continuă să tacă și după ce preotul se opri. Se
vedea că e cu totul copleșit de întâmplare. Niciodată n-ar fi bănuit că fiul său
putea fi ceea ce spunea învățătorul că este. Pe neașteptate, ceva nou,
asemănător unei legi neîndurătoare, se ridica în fața lui și îi poruncea: trebuie
să faci acest lucru!
învățătorul rupse tăcerea:
– Hai s ă mergem, părinte! și Moromete, la auzul acestui glas, se zăpăci și
se ridică în picioare.
– Domnule înv ățător, stai puțin… păi… problema asta… care școală și
cum să fac eu să…
– Te înv ăț eu ce să faci, nea Ilie, îl asigură învățătorul cu un glas mai
binevoitor. Fă dumneata rost.de bani și te învăț eu ce trebuiafăcuLBună

i șearal
\JL Ceea ce se mai petrecu nu dur ă mult. Ilinca auzise totul din casă,
jplzuse zăpăceala tatălui ei și cum rostise el cuvintele din care se înțelegea
că învățătorul și preotul biruiseră și, fără să spună vreun cuvânt, ieși afară și
se întoarse repede cu soră-sa mai mare. Moromete intră în odaie, își desfăcu
brațele și rămase așa, nemișcat, în formă de cruce, cu înfățișarea celui care
n-are putere să se împotrivească soartei. Urmă o luptă scurtă și îndârjită, cu
zvârcoliri neputincioase din partea fetelor.
– Eu sunt st ăpână! puse mama capăt strigătelor și amenințărilor cu care
fetele încercau s-o sperie. Nu vreți să-l ajutați, vând partea lui de pământ și
am terminat socoteala. Alegeți, una din două.
în grădină, Niculae citea întins pe burtă și era atât de absorbit încât abia
când amurgul îl împiedică să mai citească, își aduse aminte că acolo pe
prispă soarta lui s-a hotărât de mult. Sări în picioare și, alergând în casă,
nimeri tocmai la sfârșit, când surorile, tăcute și întunecate la față, ieșeau să
aprindă focul. Vi
– Mam ă!? strigă. /
– Taci din gur ă! porunci mama cu blândețe. Poartă-te bine cu tat-tău și
fetele…
XIV
Așteptând vânzarea grâului, Paraschiv și Nilă îngrășau caii. Se duceau la
câmp și îi băgau în porumb, îi lăsau să jefuiască știuleții încă cruzi. Nilă nu
zicea nimic, dar ceva dintr-însul se revolta totuși când îl găsea pe fratele său
dormind, iar mai încolo caii prăpădind firele negre ale porumbului.
– Și ce-o să facem, bă, noi la București? îl întrebă el pe Paraschiv într-o
zi, încrețindu-și în sus, a nedumerire, fruntea lui lată și groasă.
265
– Cum ce-o s ă facem? îți spun eu ce-o să facem! răspunse Paraschiv
mirat că Nilă nu înțelesese până acum ce aveau să facă ei la București.
întâi și întâi se vor întâlni cu Achim și vor împărți banii pe care îi făcuse
cu oile. Cu banii de la Achim, cu banii care aveau să-i primească de la tatăl
lor din vânzarea grâului (Moromete nu le spusese că le destinase lor banii pe
care îi aștepta de la Achim și că nu le va da nimic din vânzarea grâului), cu
banii aceștia, continuase Paraschiv, aveau să cumpere un camion și să
închirieze o casă cu grajd la'marginea Bucureștiujui, cum văzuse-el la
manutanța armatei când fusese militar. Știa Nilă că având cai buni (așa cum
erau ai lor) și având un camion, puteau să câștige la București o grămadă de
bani? Nu știa! Ei, atunci să afle! Și știa Nilă că apoi, strângând iar o sumă de
bani, puteau mai pe urmă să închirieze o baracă la Obor, sau la Rond, sau la
Piața Mare și că având „transport propriu" puteau face comerț cu cereale și
alimente?! Nu știa. Ei, păi dacă nu știa, atunci de ce vorbea?
– Eu am fost, în armat ă, magazioner! explică Paraschiv supărat că Nilă
uita acest lucru (în general Nilă uita mereu că Paraschiv nu era ca Nilă, să
stea mereu cu capul în jos, cu fruntea încrețită și să nu înțeleagă nimic!). Prin
mâna mea treceau mii de kilograme de arpacaș și de untdelemn și de vite
tăiate, eu mergeam în oraș și achiziționam, continuă Paraschiv să-i explice.
Stăteau pe miriște, la umbra căruței, și coceau porumb. Nilă cu pleoapele
peste ochi, mesteca rar, parcă în neștire și asculta.
– Când venea majurul batalionului, poftim, dom' majur, bonurile și se uita
majurul și cântărea. DjțrjmHeșea?_Păi sigur că îmi ieșea, fiindcă majurul,
după ce făceam" predarea, poftim, dom' majur, trei sute de lei, patru sute de

lei, cinci sute de lei. De ce? Pentru că socoteam la scăzământ și putea să vie
el mama intendenței, că socoteala ieșea așa cum o făceam eu. Și nu era
numai scăzământul, pentru că, bă, pe mă-ta, Vasile, carnea asta nu face
zece lei, dă-mi-o cu șapte lei, că dacă nu, iau de la altul. II convingeam? Păi
sigur că nu-i convenea și mi-o dădea cu șapte jei, dar pe bon cât puneam?
Cât puneam, mă, Nilă?
– De unde s ă știu eu cât puneai? răspunse Nilă tot așa, mestecând în
neștire porumbul copt -pe care îl mânca.
– Cum de unde s ă știi? Păi dacă prețul aprobat de intendență era zece lei
și eu luam carnea cu șapte lei, cât puneam pe bon?
Nilă își închipuia că e vorba de o socoteală complicată de cifre, care
ținea de știința de a fynagazioner, știință care dacă nu era învățată, n-aveai
cum pricepe cât punea Paraschiv pe bon, și nicidecum că era vorba de hoție,
încât rămase cu fața vinovată sub privirea întrebătoare a fratelui său.
Paraschiv însă crezu că el a înțeles și dădu din cap cu reproș, adică să
poftească acum Nilă să mai aibă îndoieli în ce privește priceperea lui
Paraschiv în afaceri.
266
– Să mă văd eu la București, că nu mi-e frică mie… mai spuse Paraschiv
și mușcă vârtos dintr-un porumb. Cu gura plină, el continuă apoi să-i explice
amănunțit și alte secrete ale comerțului.
Nilă nu dădea însă nici un semn de entuziasm și nici măcar de acceptare
înțeleasă a planurilor pe care le făcea fratele său. El continua să nu înțeleagă
ceva și Paraschiv știa care era acel ceva: în primul rând Nilă nu înțelegea
pentru ce toate acestea trebuiau făcute pornind de la furatul oilor și cailor
familiei. Altfel nu se putea? Paraschiv însă obosise să-i tot explice că altfel
nu se putea și nu-i explică nici acum. în al doilea rând Nilă nu înțelegea pur și
simplu ce însemna din punctul de vedere al legăturii lor cu familia ceea ce
aveau ei de gând să facă; rupeau cu ea, fugeau, n-aveau să se mai întoarcă
niciodată îndărăt, părăseau satul definitiv? Aici problema era ceva mai
neclară și Paraschiv spuse ce gândea el.
– Dup ă ce ne ridicăm case în București, ne însurăm, bă, Nilă, și atunci
venim în sat colea cu nevestele: „JHe-am însurat,.dă-ne partea noastră de
pământ", o să-i spunem tatii și vindem pământul și cu banii deschidem
prăvălii. ~ – – –
– Vezi s ă nu-ți dea tata pământ! mormăi în sfârșit Nilă, aruncând
coceanul în foc.
– De ce s ă nu-mi dea pământ! Să îndrăznească să nu-mi dea pământ!
zise Paraschiv amenințător. Crezi că mai merge așa?
Nilă nu arăta că are de gând să mai spună ceva, și Paraschiv,
posomorât, nu mai zise nici el nimic, rumegă timp îndelungat din cotolanul
copt pe care îl ținea în mână. La urma urmei, dacă Nilă nu înțelegea, treaba
lui. Până la urmă, dacă o fi și-o fi, poate chiar să nici nu mai meargă. Numai
să nu spună, că atunci e rău. Dacă ar ști că spune, ar încăleca chiar acum pe
cai și ar pleca. Ar pierde banii pe grâu, dar n-ar pierde caii. Fără cai și fără
bani, numai cu cât avea Achim, ar fi fost aproape cu neputință să
încropească ceva în București.
– Și ce face tata aici cu banca, bă, Paraschive? Că el așteaptă să-i
trimită Achim bani, mai spuse Nilă într-un târziu.
– Cum ce face cu banca? Dar grâul?! se mir ă Paraschiv. Treaba lui, să
vândă din grâu și să plătească.

– Și fonciirea?
– Fonciirea?! Las ă să le ia țoalele din casă, răspunse Paraschiv cu
satisfacție. Au făcut covoare din lâna oilor și eu nici o pereche de ciorapi nu
mi-am făcut. Să nu creadă Tita și Ilinca că eu sunt prost!
Seara se duser ă pe la tușa lor, care îi primi cu gura pungă de satisfacție.
Aflase ceva și știa dinainte că acest ceva când are să li-l spună nepoților,
aceștia au să sară în sus.
– Veni ți încoace că am să vă spun ceva. Vino încoace, Nilă, prostule, că
eu când îți spuneam ziceai că așa și pe dincolo. Auziți voi?J^or^să-l^ facă
boier pe ăla micu. Auzi, Paraschive?
267
r
– Pe cine s ă facă boier?
– Pe ăla micu, pe zgâmboiatu ăla de Niculae. Mă-sa vrea să-l dea la
Scoală! Și l-a pus pe tat-tău la cale. Voi nu știți nimic, degeaba stați cu ei în
casă.
– Fuși d-aici, ga Mario! zise Paraschiv care știa că tatăl său nu dăduse
nici un semn că s-ar gândi să-l dea pe Niculae la școală. Cine ți-a spus ție că
vrea să-l dea?
– A venit popa Petre și.cu un învățător, acum o săptămână, la ei acasă!
Mi-a spus mie Marița lui Udubeașcă! Dar nu știa nici ea de ce și am aflat. S-a
lăudat Niculae la alde fata aia a lui Boțoghină, cu care e într-o clasă, și aia a
spus mă-sii și mă-sa a spus ăsteia a lui Șutică, care are și ea un băiat într-o
clasă cu Niculae. „Mario, zice asta a lui Șutică, de unde are bia, frate-tău Ilie,
bani să-l dea pe Niculae la școală?"
– Fugi d-aci, ga Mario, s-a l ăudat Niculae la fata aia, se îndoi Paraschiv
mai departe.
– Așa am zis și eu, dar ce, crezi că nu l-am întrebat pe popa? L-am
întrebat, na! M-am dus să mă spovedesc și l-am întrebat, răspunse Guica
triumfătoare. „Părinte, zic, am și eu un nepot și aș vrea să se ducă și el la o
școală, dar nu vrea alde ta-său." „Cum nu vrea? zice. Când am vorbit eu cu
el, a spus că vrea." Ei?! exclamă Guica vârându-și fruntea sub fețele
înțepenite ale nepoților. Ați văzut? Ai văzut, Nilă, unde o să se ducă
grâușorul vostru?
– Vezi, b ă?! exclamă și Paraschiv, uitându-se înfuriat la fratele său. Ei-
he! exclamă apoi amenințător și se ridică de pe pat. Să prind eu pe cineva că
dă vreun bob de grâu fără știrea mea.
Dar Guica îi potoli repede mânia, spunându-i c ă nu e bine să arate că
știu despre ce e vorba. Interesul lor e să pună mâna pe bani, nu să-i lasfe pe-
ai lor cu podul plin de grâu!
– Las ă-l pe tat-tău să vândă, și într-o noapte… puneți mâna pe bani și
fugiți. Tot eu să vă învăț?! ș
XV
Pe la începutul lui august, într-o dup ă-amiază, Anghelina lui Boțoghină
stătea în mica ei bătătură și trăgea pe războiul de țesut niște urzeală de
cânepă. Vatică o ajuta să învârtească sulul, iar Irina ședea ca greutate pe
scara de la pod de care se lega de obicei urzeala de țesu t.
– Aștezău! strigă cineva la poartă, adică „așa să vă ajute Dumnezeu" și
Anghelina răspunse fără să se uite:
– Mul țumim dumitale!
– O scrisoare! strig ă atunci omul din drum. Fetița țâșni de pe scară și

alergă cu toate puterile spre poartă.
Era o scrisoare de la Bo țoghină.
Mama și copiii lăsară războiul. Tatăl scria că o duce bine, s-a făcut
sănătos și în curând avea să se întoarcă acasă. îi era dor de copii. Era
îngrijorat ce-au făcut ei cu seceratul și cum s-au descurcat la arie cu ceata.
Spunea că arată zdravăn, a făcut o ceafă de boier. Povestea despre doctori
și spunea de unul care a zis că de o boală trebuie să și vrei să te vindeci, că
altfel nu faci nimic chiar dacă cheltui o groază de bani și iai la doctorii toată
ziua. Cât a stat la spital, mai spunea el, erau și zile când se întorcea pe-o
parte și pe-alta. Se gândea la pământ, că a mai rămas doar cu jumătate; îi
era milă mai ales de Irina, ce-o să se facă ea când o fi mare și a întrebat pe o
soră de acolo care îl îngrijea dacă fata lui n-ar putea și ea să intre într-un
spital și să ia și ea leafă? Sora a răspuns că se poate, mai ales dacă fata a
fost premiantă la școală și că în privința cheltuielii nu e cine știe ce. I-a dat o
adresă la București, unde să se ducă după ce iese din spital, să vorbească
cu cineva de acolo, o rudă de-a ei, și să-i spună cum să facă.
Fetița citea și chipul îi înflorise de fericire. Mama o domoli, spunând că
unde să se ducă ea așa mică, dar Vatică îi ținu parte, spunând că nu e așa
mică, e măgăreață mare, pleacă pe treisprezece ani. „Săracul Vatică, gândi
mama, ar vrea să rămână singur pe cele patru pogoane".
– Trece ți la război, spuse ea oftând. Irinico, treci pe scară!
De atâtea nop ți cât suferise, scrisoarea bărbatului o făcuse să uite totul.
Sărăciseră, dar erau sănătoșLCumplit lucru să sărăcești, era adevărat: să te
uiți că nu ai, să-ți dai se?(ma că nici nu poți avea și să fii silit să înduri fără
nici o speranță; dar ce-ar fi putut face? Să fi furat? Să nu fi vândut din
pământ? Mai bine moartea decât pământul? Nu, au să se descurce, alții au
ajuns și mai rău. Și apoi, d-aici înainte el n-avea să mai muncească așa cum
muncise, mereu cu gândul și cu spaima la pământ. Grija l-a îmbolnăvit. Acum
grija asta nu mai era și nici fonciire mare nu mai aveau de plătit. Și dacă n-o
să le ajungă să aibă ce mânca, dacă are să fie rău de tot, au să lase mândria
la o parte și au să mai muncească și pe la alții. La urma-urmei tot muncă e și
oamenii sunt oameni, chiar dacă unul e sărac și altul bogat.
Astfel gândea ea: nu muncise niciodat ă la alții și nu știa ce înseamnă
acest lucru.
O săptămână mai tărziu primi și muierea lui Tugurlan vești de la bărbatul
ei, dar nu prin poștă, ci prin cineva dintr-un sat vecin, un soldat care se
liberase din armată și care făcuse parte din corpul de gardă al penitenciarului
Jilava.
268
Ion al lui Miai era în curte și văzând străinul avu bănuiala că trebuie să
fie în legătură cu vecinul și prietenul său Țugurlan și nu șovăi să afle ce
putea fi.
O dat ă cu el intrară și câteva muieri, care, tot așa, avură și ele aceeași
bănuială. Ceea ce auziră semăna a poveste. Judecata lui Țugurlan nu ținuse
mult. Ajuns la închisoare el se pregătise dinainte pentru ceea ce știa toată
lumea că e o închisoare, adică o încăpere cu pereți întunecoși unde erai
băgat și niște oameni înfricoșători la vedere care te păzeau și erau gata să te
împuște dacă ai fi încercat să fugi.
– Așa mi-a spus el că credea, preciza fostul soldat având un aer vesel,
lucru care i se păru atât nevestei lui Țugurlan cât și lui Ion al lui Miai și
celorlalte muieri de neînțeles, și chiar straniu.

– Și nu era așa? întreabă Ion al lui Miai buimac.
– Nu e chiar a șa, nu e dracu chiar atât de negru, spuse omul. Adică e
rău, ferească Dumnezeu să ajungi la pușcărie, o întoarse el clătinând din cap
într-un fel care voia să spună că nu trebuie înțeles greșit. Dar, adăugă el din
nou, sunt unii care stau acolo pe viață și trăiesc!
– Ce trai o fi ăla-a! se strâmbă Ion al lui Miai nemaiînțelegând nimic.
– Ioane, biat ă Țugurlănoaia arde sufletul în ea să afle ce-o fi cu rumânul
ei și tu… Lasă omul să-i spuie, se supără una din muieri.
– Asta mi-a spus s ă spun acasă, reluă fostul soldat adresându-se muierii
lui Țugurlan. „Spune-i muierii mele, zice, că e ca la cazarmă, dar că în loc de
instrucție, dăm cu târnăcopul. Tot așa, păduchi, goarnă, santinele și mâncare
proastă." Cănd a venit el acolo, începu fostul soldat să povestească, eu eram
în schimb, era într-o duminică dimineață. Când vine unul nou se strâng
ceilalți pe el și-l întreabă la câți ani e condamnat, de unde e și pe cine a
omorât. Au râs de el când au auzit că numai dintr-atâta l-au condamnat.
Stătea el cam retras și când s-a adus mâncarea a început să mănânce. îi era
foame. Numai că n-a luat el nici de două ori și îl văz că lasă lingura și se uită
la mine. „Ehe, tată, zic eu în gând, asta e pușcăria! Dacă n-ai bani să-ți mai
cumperi de-ale mâncării, te prăpădești." Vreo săptămână eu am escortat pe
urmă niște civili la Curtea Marțială și când m-am întors, zic, ia să vedem ce-o
mai fi făcând vecinul meu de sat? Stătea tot așa retras. „Camarade, zice, de
unde ești?" „Lasă vorba!" zic (că n-avem voie să vorbim cu deținuții), dar el
nu se sperie și îmi spune că e dintr-un sat vecin cu al meu^nu/stiu cine i-o fi
spus!). „Să fii sănătos", zic și nu m-am mai uitat la eMEiau unii soldați care îi
cunoșteau mai bine, le aduceau băutură și îA de fel; aveau afacerile lor,
dracu s ă-i ia. Eu am fost transferat de fa Compania administrația financiară și
nu prea cunoșteam serviciul penitenciar.
270
Fostul soldat se opri din povestit și rămase câteva clipe gânditor, apoi își
ridică privirea către muierea lui Țugurlan și-i ceru o cană cu apă.
– în seara aia i-am spus b ărbatului dumitale dacă vrea să scrie vreo
scrisoare acasă, continuă el, după ce bău apa. Dar n-am apucat s-o iau,
fiindcă am fost chemat la companie și nu m-am mai întors la penitenciar. Dar
am vorbit cu el în seara aia și m-a rugat să-ți spun să nu-i duci grijă. Doi ani
trec ca două zile și o să se întoarcă sănătos. Spunea că să te duci pe la
cumnatu Grigore, parcă așa a spus, și să te rogi de el să vie cu matale la
București, că vrea să te vadă.
– Păi se poate? tresări nevasta lui Țugurlan și privirea ei lărgită de
suferință se opri pe chipul tânărului.
– Se poate, spuse acesta, dar trebuie s ă fii acolo joia, că numai joia poți
să-l vezi.
Se făcu tăcere. Nevasta lui Țugurlan stătea dreaptă cu privirea pierdută
în depărtări. Pe obrazul ei nemișcat începură să alunece lacrimi mari. Dar ea
parcă nu știa de ele, se uita mereu în gol, cu răbdare și nădejde, așa cum se
uitase mereu toată viața.
întru târziu o întrebare ap ăru parcă în privirea și pe trăsăturile ei. Era
parcă o îngrijorare.
– Și numai atât ți-a spus? zise ea apoi.
Ar fi vrut s ă întrebe: omul ei nu se schimbase? Tot așa curat rămăsese,
cum îl știa ea? Pușcăria nu-l speriase și nu cumva uitase ce fel de om
fusese?

– Ce s ă-mi spună? întrebă fostul soldat.
– Știu și eu? Nu arăta speriat?
– Speriat? Hm! avea ni ște ochi cu care parcă te apăsa.
– Slăbit nu era?
– Nu era neam! Adic ă, ce să spun, gras nu era, dar nici nu-i ieșeau ochii
din cap de foame, ca la alții. Știa să rabde, alții de foame se făceau ca
animalele. El nu! Arăta bine! Păi de-aia mi-a și plăcut de el și am venit să-ți
spun. Că altfel, câți nu sunt care îți cer fel de fel de servicii.
– Of, Doamne, șopti tânăra muiere luptându-se cu greu să înfrângă
încordarea care i se urcase în gât. Câte mai trebuie să pătimim! Taman în
ultima vreme începuse și el să se împace cu lumea și taman acum a pățit-o.
Dar bine că zici că se ține tare și nu și-a plecat genunchii. Că nu e nimic mai
rău decât să suferi degeaba. Ți-o fi foame, se adresă apoi fostului soldat. Ai
venit pe drum și e departe de la Tătărăști până aici.
în aceste zile Biric ă și Polina primiră și ei o veste. Le-o adusese la poartă
șeful de post.
Birică Ion era citat la judecătoria de ocol să se prezinte la data de 2
septembrie, în calitate de inculpat în procesul de furt săvârșit asupra dom-
271
nului Țudor Bălosu. Agenții forței publice erau obligați să ducă la
îndeplinire numita cita ție.
Șeful de post îl puse pe Birică să semneze și vru să afle și despre ce furt
e vorba, dar Birică nu-i dădu nici o lămurire. Vestea îl lua pe
neașteptate.
După bătaia de pe miriște, nu se mai întâmplase nimic. Birică socotise
că, din pământul tatălui ei, Polina avea dreptul la cel puțin cinci jgogoane
to jjămâțit, nu socotise pe cele patru de pădure și tot atâtea de vie, și
nici pe cele cump ărate de curând de la Boțoghină și Traian Pisică; de
fapt socrul s ău avea vreo patruzeci de pogoane de pământ care dacă ar
fi fost împ ărțite la toți membrii familiei, cum se făcea de obicei ca să se
afle zestrea de drept a unei fete, ar fi însemnat s ă i se cuvină Polinei cel
putinop țjDogcang, dar Birică spusese că un tată are dreptul să dea unuia
mmmuît și altuia mai puțin; cinci pogoane erau deci atât cât un tată
părtinitor și nedrept putea să dea, mai ales că nici vite, nici unelte și nici
altceva nu luaser ă, și Polina spusese și ea la fel, și măsuraseră și
seceraseră
prin urmare cinci pogoane de grâu. Tudor B ălosu nu mai suflas e un
cuvânt,
îi lăsase să secere, să care grâul la arie, să treiere și să-l ducă acasă.
Iată
însă că îi dăduse în judecată.
Polina era în mijlocul b ătăturii cu cumnatele ei, cu mâinile și picioarele
pline de pământ, făcea chirpici pentru casă. Se apucaseră de ea îndată după
treieriș, cumpărând totul pe grâu, prin schimb direct, atâtea duble pentru
salcâmi de fundament, atâtea pentru șindrilă și metri cubi de blană – metri
cubi și șindrila le luase Birică făcând două drumuri la munte -iar tâmplarului,
căruia îi comandaseră uși și ferestre, îi plătiseră tot cu grâu. Polina se
apropie și, ferindu-și brațele pline de pământ până peste coate, întinse capul
alături de umerii bărbatului ei și ceru să vadă și ea hârtia. O citi și rămase
câteva clipe nemișcată. Se uitară unul la altul în tăcere.
– Hm! f ăcu după aceea Polina. Ce zici, Birică?

– Ce s ă zic! O să ne condamne să-i dăm grâul îndărăt, să plătim chel –
tuielile de judecată și dacă vrea tat-tău, se poate să iau și câteva luni de
pușcărie.
– Când zice c ă e procesul? întrebă Polina.
– Peste dou ă săptămâni, la 2 septembrie.
Polina se uit ă iar la bărbatul ei și încetul cu încetul ochii ei care erau țtât
de catifelați și de frumoși se micșorară și căpătară culoarea oțelului clătină
din cap cu îndoială: nu credea că la data aceea de 2 [tatăl ei se va prezenta
la proces. Birică clătină și el din cap. ipună? La ce se gândea?
2, '
– Nu, șopti Birică gânditor, înțelegând că soția lui îi dă toată libertatea să
ia orice fel de măsuri împotriva tatălui ei. Nu, să mergem întâi la proces, să
vedem ce face, mai spuse el.
Ea își aplecă fruntea: avea dreptate omul ei, trebuia văzut… Nu se putea
spune că tatăl ei nu avusese prilejul să-și dea seama cât de hotărâtă era ea
și bărbatul ei să câștige această luptă. Dacă la proces el avea să
îndrăznească să meargă mai departe, însemna că încă nu-și dădea seama
cu cine avea de-a face.
Polina gândea c ă nu mai târziu decât a doua zi după proces, el avea să
afle o dată pentru totdeauna ce fel de fiică și ginere avea. Se duse liniștită la
cumnatele ei să facă mai departe chirpici pentru casă. Cumnatele auziseră
totul și nu întrebară nimic. în dimineața aceea a secerișului înțeleseseră toți
că Polinei lui Bălosu nici prin gând nu-i trece să-și lase bărbatul din pricină
că tatăl ei nu vrea să-i dea zestre și de atunci începuseră să țină la ea. Era
rău că Birică se bătuse cu ai ei pe miriște, dar era drept; Birică nu vroia să se
îmbogățească din averea socrului; cerea cinci pogoane de pământ, dreptul
cât de cât al Polinei; și dacă acum venise citație pentru proces, rușinea era
pentru Bălosu și familia lui, nu pentru Birică.
XVI
– Ei, Niculae, hai acum cu mine s ă vedem dacă poți să mergi la școală
sau nu. E nenorocire, Niculae! Am crezut că, hai, că n-o fi el prețul grâului ca
acum un an, că piața mai scade când se face grâu mult, dar să scadă el la
jumătate, asta n-ași fi crezut niciodată că o să se întâmple. Sui-te sus și fă-ți
cruce. Dacă ne întoarcem cu grâul îndărăt, n-am ce să-ți mai fac, sărac de
sufletul tău!
Moromete înc ărcase căruța cu grâu și se ducea să încerce piața de la
Pitești. La gară, la obor și la oborul mare din Costești fusese lumea ailaltă, nu
mai avea nevoie să se ducă și el. Era de dimineață. Niculae se urcă în căruță
peste cergă, deasupra grâului și, de înfigurat și înspăimântat ce era, i se
auzeau dinții clățănind în gură.
Nenorocirea de care pomenea Moromete amenin țase tot timpul satul. Cu
toate că trecuse mai bine de o lună de zile de la treieriș, prețul grâului
rămânea mereu același ca la început, adică scăzut la jumătate față de anul
care trecuse. Cu toate că Moromete auzise mereu și văzuse și cu ochii lui
cum oamenii, neliniștiți și furioși, se întorceau cu căruțele cu grâu îndărăt, el
nu luase în seamă amenințarea, nu crezuse în ea nici o clipă. își spunea – și
avea dreptate – că fiind grâu mult, oamenii se repeziseră prea fără socoteală
cu căruțele în oboare și firește că negustorii știuseră să-i
273
primeasc ă cum se cuvine. Dar timpul trecea și dubla de grâu nu urca nici
măcar cu cincizeci de bani.

Nevenindu-i îns ă să creadă, și cum septembrie se apropia și Niculae
trebuia să plece, Moromete încarcă șaptezeci de duble în căruță și plecă spre
Pitești, o piață mai îndepărtată, al cărei preț se zicea că era mai bun. Trebuia
să vândă negreșit, nu mai putea aște pta.
Plecaser ă de dimineață de tot și soarele răsări târziu în urma lor.
Moromete ținea hățurile în mână, îndemna caii fără încetare și timp de câteva
ceasuri, trecând peste poduri și bariere, prin sate și păduri, urcând și
coborând vâlcele, el nu scoase nici un cuvânt, nici o exclamație, nici măcar
atunci când ar fi fost trebuincios pentru cai; încorda doar brațul și ridicând
biciul lovea îndesat; odihniți și grași, caii duceau la trap căruța încărcată,
sforăiau și scuturau din cap.
Soarele r ăsărit îl lumina și îl încălzea pe Moromete din spate, dar el nu-l
simți și nu-i văzu lumina. Nu văzu nici oamenii de pe drum și nici casele-
pejângă care treceau. Cu această grabă și cu această orbire încerca să fugă
el de un gând care îl urmărea: ce va face dacă la Pitești va fi / aceeași piață?
Niculae stătea și el în căruță la fel ca și tatăl său, mut, nemișcat, în prada
aceleiași așteptări încordate…
Multă vreme nu văzură nici unul căruțele cu care se întâlneau. Aceste
căruțe semănau într-un fel izbitor cu a lor, adică aveau aceeași cergă de
cânepă pe deasupra acoperind ceva. Dar, deodată, Moromete
le văzu și trase de hățuri.
– O, hooo!… exclam ă cu tot pieptul, mai lung și mai tare decât era nevoie
și, deși caii se opriseră, mai adăuga încă: Ho! Ho! Se răsuci apoi cu tot trupul
și strigă în urmă: „Bă, rumânilor!"
– Ce este, m ăi tăticule?
– Ia opri ți nițel.
Era un șir întreg de căruțe și se opriră uimiți la auzul acelui glas încordat
care voia parc ă să le dezvăluie o taină.
– De unde veni ți, mă, voi? fură întrebați cu același glas.
– De la Pite ști, tăticule, răspunseră câțiva deodată.
– Cu ce sunte ți?
– Cu grâu.
– Și unde vă duceți?
– Acas ă.
– De ce?
– E grâu mult.
– Ei, și?
– Nu cump ără nimeni.
274
Aici întreb ările se opriră. Se scurseră câteva clipe și se auzi nesfârșită și
uriașă tăcerea câmpiei, apoi sforăi un cal, își aduseră aminte de ei înșiși, și
cei cu șirul de care îndemnară vitele să pornească.
– Ce-i facem, Niculae?
– La Pite ști, tăticule! porunci și se rugă Niculae și glasul său, arzând ca o
flacără, îl răsuci repede pe om cu fața înainte.
Merser ă toată noaptea și dormiră cu rândul. Când căruța ajungea la o
răspântie de șosele și se întâmpla ca tatăl să doarmă, Niculae îl deștepta să-i
arate drumul și tatăl spunea: drept înainte, sau hart caii, sau hăț. Mergeau
din ce în ce mai greu, erau din ce în ce mai numeroase dealuri și văi și de la
miezul nopții Moromete nu mai dormi.
Diminea ța, Niculae se deșteptă ud de rouă. Căruța scârțâia pe o șosea

necunoscută, cu pulbere puțină, albă ca sarea pisată, cu pietriș ascuns
trosnind mărunt sub șinele roților. Moromete mergea pe jos și ceva din
înfățișarea lui și din felul cum mergea cu caii atrase băiatului luarea-aminte.
– Tată, unde suntem?
– Am trecut de Pite ști.
– De ce?
– N-avem loc de c ăruțe.
– Și unde mergem?
– La munte.
– De ce nu m-ai sculat s ă văd și eu Piteștiul?
– Ai s ă-l vezi când ne întoarcem. Uite, zise tatăl mergând alături de roată
și dezvelind un colț de cergă. Ia și mănâncă.
Lâng ă pâinea de acasă era un pachețel cu ceva. Băiatul îl desfăcu, și
mirosul șuncii afumate făcu nările lui subțiri și străvezii să palpite. începu să
mănânce.
înainte ca soarele s ă apună, muntele începu să-și dea de veste apro –
pierea, între sate, șoseaua era mai puțin umblată ca la șes. Din depărtare ,
se făcea simțită răcoarea; privirea obosea, trecând de la un munte la alt
munte, de la o râpă prăpăstioasă la un ascuțiș înalt, iar liniștea era aici mai
aspră, mai lipsită de taine, ascuțea auzul și întețea bătăile inimii. Niculae
băgă de seamă că tatăl său arată schimbat. în afară de faptul că tăcea, fața
lui se urâțise, fruntea parcă i se făcuse mai mică, nasul mai mare, părul tuns
scurt se vedea de sub pălărie ca al unui străin…Niculae se simți și el străin în
liniștea aceasta străjuită de munți neprietenoși. In curând însă își dădu
seama de ce se schimbase tatăl său așa: se întâlneau din când în când cu
căruțe și văzu cu ce ochi se uita tatăl său la ele. Erau căruțe de-ale lor, de la
câmpie, se întorceau acasă goale. Veneau deci de la munte după ce
vânduseră grâul. Niculae se uită din nou la tatăl său și se sperie: niciodată
până acum nu crezuse că el poate avea o privire atât de turbure și de
dușmănoasă.
275
– Tată! șopti.
– Ce vrei tu?
Niculae sim ți cum inima i se micșorează.
– Ce vrei? repet ă tatăl și se uită înapoi și privirea lui turbure îl zăpăci pe
băiat.
Trecur ă astfel ceasuri lungi. Abia într-un târziu Moromete înfășură
capătul hățurilor de vârful loitrei, înfipse biciul în grâu și-și plecă fruntea. Ce
se petrecea? îi ura pe cei care cutreieraseră înaintea lui aceste râpe, în
căutarea de prețuri mai bune, ca și când dacă aceștia vânduseră n-ar mai fi
rămas loc și pentru el. Ce însemna acest lucru?
– Ce e, Niculae, tat ă? Te doare ceva?
– Nu…
Moromete se întoarse și puse mâna pe piciorul slăbuț al băiatului. îl
strânse ușurel și se uită la fața lui. Cum stătea aplecat spre genunchii
băiatului, acesta îi văzu întâi mustățile și se rușina că i se păruse mai înainte
că tatăl său era urât. Tatăl său semăna uneori cu Ștefan cel Mare (fără
pletele acestuia), iar alteori, când purta căciulă și era supărat, aducea puțin
cu Matei Basarab.
– Atunci de ce m ă chemași? Ți-e foame? întrebă Moromete.

– Nu…
– Te-ai s ăturat de mers?
– Nu! protest ă Niculae. Tată, de ce nu întrebi pe unul din ăștia care au
vândut ?…
Moromete î și retrase mâna. Copiii pătrund în sufletul unui om repede și
necruțător. Abia auzind-l pe băiat își dădu seama Moromete că se ferise să
intre în vorbă cu cei care vânduseră. Era furios pe ei, pe graba lor și poate
chiar pe norocul lor: dacă ei dăduseră grâul bine, luaseră caimacul și acum
poate că și scăzuseră prețurile în urma lor. Opri căruța unuia care se întorcea
gol și îl întrebă până unde s-a dus și cu cât a dat grâul. Omul răspunse că a
fost cam departe, dar a dat grâul bine.
– Cu cât?
– Cu șapte lei.
—<**- Ce înseamn ă asta? întrebă Moromete.
– Șapte lei peste Pitești.
Moromete întoarse capul înainte și porni caii. Asta însemna bine la omul
ăsta? Pentru șapte lei la dublu să bați drumul prin creierii Carpatilor?
– Credeai c ă e mai mult? strigă omul din urmă. Moromete opri caii.
– Păi eu așa credeam… mărturisi el cu o dezamăgire naivă în glas.
– N-au mocanii bani! explic ă celălalt. Iarna au ei mai mulți bani.
– Păi poate cineva să păstreze grâul până la iarnă, domnule? protestă
Moromete către cel din urmă, ca și când acela ar fi pretins contrariul și din
pricina asta se și supără parcă brusc pe el și-i întoarse spatele.
în sfâr șit, după două zile și-o noapte, Niculae, recunoscând vechiul ft de
a fi al tatălui său, behăi de bucurie ca un ied în aceste locuri necunoscut și
se agăță și-l trase fără nici o noimă pe tatăl său de flanelă. Moromet îndemnă
caii și râse pe sub mustață.
– Auzi și ce zicea ăla?! îl luă apoi martor pe Niculae. Un creștin și e S-a
dus la munte și a dat grâul cu douăzeci și șapte de lei dubla!
– Tat ă, dacă mocanii nu fac grâu și porumb, de unde au ei bani?
– Păi tu n-ai învățat la geografie? Care sunt bogățiile țării? îl examin
Moromete sever. Ia vezi, că dacă la examen nu ieși bursier, n-am de und da
șapte mii de Iei pe an!
Niculae întâi râse, dar apoi începu s ă-i turuie gura de localități und se
găsesc bogate zăcăminte de fier, aur, sare, aramă, var, aluminiu, c industriile
lor cu tot.
– Oamenii ăștia de pe aici, îl întrerupse Moromete văzând că știe, ma
lucrează și în păduri, fac șindrilă din brad, metri cubi de construcție, obez: fel
de fel de putini și butoaie, unii sunt zidari, alții sunt ciobani, au livezi fac țuică,
fac drojdie, fac poame și… ghici mai ce? Poșircă, mă, Niculae încheie
Moromete cu dispreț binevoitor și Niculae îl trase iar de flanelă
Când soarele apuse, Moromete îi f ăcu băiatului o destăinuire: aveai să
tragă și să mâie chiar la femeia aceea despre care povestise el acun două
ierni, când fusese la munte cu Tudor Bălosu. își mai aducea ami nte
Numai c ă Niculae fu cam dezamăgit de felul cum îi primi mocana. Di
bucuroasă era ea bucuroasă, așa cum povestise tatăl său, dar lui nu i-;
plăcut nici pâinea, nici ciorba de fasole și nici mâncarea de prune pe can le-o
puse ea pe masă. Pâinea era parcă făcută din uruială, fasolea n-ave; nici un
gust, iar prunele erau leșinate. Numai țuica era bună.
A doua zi vândur ă grâul în sat, iar pe la prânz, împăturind banii ș
vârându-i la brâu, Moromete oftă cu tristețe și-i spuse băiatului:

– Râdeam de ăla, Niculae, care a dat grâul cu douăzeci și șapte dubla
Noi l-am dat cu douăzeci și șase!
Pornir ă îndărăt, iarăși tăcuți și tatăl și fiul. Erau însă împăcați și Moro
mete ajunse chiar la concluzia că șase lei peste Pitești e un preț destul di
bun. Ce puteau face?
La Pite ști tatăl arătă băiatului orașul și îi arătă oborul de cereale. Ni culae
rămase buimăcit de mulțimea de oameni. Nu se vedea de la o margini la alta,
iar înghesuiala căruțelor era de neînchipuit. Cum ele trebuiau si se miște,
unele să dea înapoi să iasă, altele să-și facă loc să intre, roțili se atingeau,
oiștile intrau una în alta, sușlețul uneia strivea capetele boilo din spate… Se
auzeau îndemnuri mânioase, alteori cineva răcnea înjurânc înspăimântător…
Și aceleași cergi de cânepă cenușie, întinse peste căruț;
276
Sat»»*
o*S- 3'
ti E o
P- le B? 3' 3
o-
T3 3 =i 3
a- 3
E B-
^1
o 3 S
8-8 i
<e F8
p( O "O O
a; c/i O ^
51 °* I'
=< 3 3'ș§
șa g » 3 e.
JJ p> p> C p
o ^ o-
E-B.B" 8 S/3'
3, 3 p
p^ e-s
8
o 3
. P"t3
ș•o E £*
a 8 3 »
I!
cr. O p, £
«O 05'
o 3
—• o p p
f Z.
%%.
I 8
5 c
B.£
O 5 (

3 O
3
8
o
pe
c/j
P
5 «I
SC o =ș o -i
S c
2-
V pe
O P
•C/l țfi
O pt
g a.
S"
-o
S- o
8
o"
o
P>
3
"2-p*
i
»«
nil.
3 a p p &. -> S'° B
t/i pe
g
2.8
E- p
p 3 CC O
p
' .cr. ~
^" cr-
• 3 S5(
P
P
&
2-c_
p o
o
%
p
I §
c/î cr.
sl
C/i
8-.

I
p
s
'I
3: Q. ^
S'i
. o 8
O [« pe
« S.ft
|B*8
^ = p
p H2. pe
o g. p<
3' P cr. O 3 "O
< *> S
^ 2 3
pe O-
3. C
8 2.«
5*Ș &
^ N05 5-
5 -' X ff
0 c
cn 3
p 3 H P<
<->ș r+ P< O
p &^ ^ 2-
OP p> e>
— <j c 2 2. ^ _ 8 șa
a. S
p< o
11
.e/i "^ -• O
§ș0-8 2- c?
2"- £
2. o
s5-3
1 8- <
o 5
ș* cr.
e p o
*~<ș 3 cr p> 3 pe
3 e» lL
cn 'Cr
0 -5'
^. p:
I
s>'
fi, p "p pi O- 3. –O. e- »
r>. S P'
0 -S. p"

1 o
S-S' Q.
C/i
p
C 3
s
cr. p<
"o 3 pqs.
c pr o
_ "O
330
•a S- o 2- S ^
3 cr O 3 12 p C- țtq
1.1 i
aii
III.
•-* »-t t O c/i
3 = ^,
c
CL 3
r» 3
p> p
p O-
o
o o
2. «
șo
•'£. .cr. P C T3
g S
£'. o os n 3' p o o"
Or C 1 "
2 3
5 >
1=1
o o c o"
șa o-p o
o' o
«•1
-O o
_ p -• 2-0 S
șC/î
ă §
3l
11
ei -o J"1 o
3 ^ pe
ș – cr pe
5.3' e*. 8 8 »
l-8?8
p s-
8 E-5 05 3 o

<
p
ri 3
& § E-f
|§ |8
£.-• E- o _- p 3 ^
cr
1
3 *£.
I 8 p «-•
I*
11
0 8"S-.
No*»
ș1 ^ 1
£; 3 ș«
ș p g. ff
O O 3
o P' E-
p ^
O o
3 O
-• p a- e 0 -a p 2.
II
. 3 o co P' .p ș
pe
P . r .
5» °
.8 &
3: n o
– p'ot
o 2- 2-o* ^* p » J* SL pj.
o'
8.
" cs 2
8 St
, 1 a
O pe
3 3 3
p g.i^Sl
vw – —-
^* >C/5 "-*
T3 o
|>-^ 3
S o <=»
cr 3 b' v* ~" ^J l-
U I 1 ^ ii- ,«i O- _
o — p p
r CT
^> »•
3 B" p pe

^ I 1.
cr P o"
-• o-
cr pe p
cn "S 3 P
ct — p p
II
3 1
p p cr o o
I § §
o-
o p* § wt o I
p> a o E. O .cr
P O
cr pe
pe
8 "
p" 3
a 2
S.8
o ș
o-n
o-
ct
cr
•8.
y 2.
3^ g,
3' ~
-.8
""^ ».
p. p< o n b ~ 5" p
^ fț pe
p 2
o.
3
&
'pe
p
O
n O
O
' o
gr
o-
8
s» 2-
§"s.g
3'§' * _-"H. 2. o 3' _ o O-2.
o o S
o

o
5 g-^5'2.1 E- ș * fi « Jn 3 1
p" 3 ^e 8. w
o> S ^
£. 5* H- o 1
C. o
8
fe ,ft §«
„, g 0=' o 8* o p- o « n a & E -; N < ~
e i. r; s1 b. & 05 §' ^ S 2. P & ; gl- s- b
05' pt fr q. S 3 % ^ . — 3 o 2. o p.
Q. "*,&> cr r*5 o f ^ & ss-o fr Q sr
-o S
651 \ 1 S ^ B-
.£. țr. 5 – s* p', 3 g.
-șS-Ia" S.s-l S-g'f g»
3
-IIlți|
p 3 " S- 3^ 3
»m> r^- p lm^
5
o=
-g
nS:g3
3 S.P»
P
B5' O t
o- 05 ft
§ș 11
V
1.1.
P
-• pe O- O
S os 3
g
i iflît
3
1 s< f I
cr „ g Si
& s- 2 ș*
g o.gS
«2
<£. 3
O pe
3 o C
& E

P cr er. "2
g.8
ș3 8
SI
p< &
2-iS. p<
o
o-
% o
o"
I
pe
Q*.
8 3 Sf
O
c.
/i—.
~<-
t
.
/lp
. n3ri
32-
Z.r
c
ăi
î
n
0
; -l"
^ i
i<
i-"&
r
Ș
,t
"^
3 0
ș
p>
osl.
0
-~

JQe
3 -O g. 3
=• o o q
p p— \'
pe o.
– Vezi- ți de deșteptăciunea ta, lasă-ne pe noi! mai spuse mama și se
închină la icoană. Abia termină însă crucile și continuă: Banca să faceți ce
știți, fiindcă voi ați fost ăia care nu mai puteați cu gurile căscate după bani.
––
– Dar lâna de la oi a fost bun ă! Ehei! amenință Paraschiv cu glas
acoperit, vrând pe de o parte să spună că iată cine a trăit și trăiește bine de
pe urma băncii, dar lasă că de-aici înainte o să curme el acest trai.
– Ce-ai s ă faci? îl sfida mama ieșind în tindă și apoi pe prispă. Uite colo
lână, niște velințe și niște pături, ia-le și sătură-te cu ele! Altceva mai ai ce să
mai iai?
Și se dădu jos de pe prispă și porni spre grădină să nu-l mai audă. Ce
ciudat lucru! Cât fusese tatăl aici, nu scosese un cuvânt și iată-l acum ce
ieșea din el! Ce-a vrut să spună cu banca si fonciirea? El vorbea ca și când
n-ar fi avut nici o legătură cu aceste datorii și amenința fără rușine. De unde
răbufnirea asta? Achim fusese lăsat să se ducă la București; ce mai vroia? I
se spusese doar limpede c ă cheltuiala cu Niculae era din dreptul fetelor, din
munca lor. Scăpată de grija lui Niculae, mama simți acum că vechile ei temeri
n-au părăsit-o deloc. își spunea iarăși că de-ar fi să rămână singură cu copiii
vitregi, n-ar avea nici o scăpare, ar arunca-o pe drumuri chiar a doua zi.
Mama avea dou ă vieți și, adesea, cea din timpul nopții era neliniștitoare.
Cu ochii deschiși, nimic nu i se părea greu de îndurat, ar fi putut răbda chiar
și izgonirea din casă. Noaptea însă, în vis, faptele ei și ale altora începeau
din nou să trăiască și în această a doua viață puterea ei de a înțelege și a
îndura se prăbușea sau se înălța fără voința ei. Trecuseră ani îndelungați și
nu izbutise să afle decât foarte puțin din taina acestei vieți.
Adev ărul unei bucurii sau liniștea unui gând curat erau deseori puse la
îndoială în timpul nopții, iar alteori îndoiala și apăsarea din timpul zilei erau
străluminate în somn de bucurii mari.
De câte ori avea ceva cu Paraschiv, chiar și numai în gând, Catrina
Moromete îl visa apoi toată noaptea, și astăzi își aduse aminte de acest lucru
abia după ce se certă. Era însă prea tărziu să mai dreagă ceva, gândul rău îl
avusese, nu se înșela față de ea însuși, și de frică se hotărî să se culce târziu
și sa se culce ostenită, poate că va trece noaptea fără să i se turbure sufletul.
Se apuc ă și cară nenumărate căldări de apă, sapă și udă straturile de
zarzavaturi și grădinița cu flori, făcu singură de mâncare și tocă tot singură
ierburi pentru păsări. Puse apoi mâna pe lopată și curăță cotețul de păsări,
râni la porc…
Paraschiv st ătea pe prispă și juca tabinet cu Nilă, dar ea nu-i vedea pe
nici unul și nici la ea nu se gândea. Uitase de sine și de toți. Dădea
280
mișcărilor ei acea distanță dintre ea și lucruri în care trupul, dăruindu-se
întreg mișcărilor pe care le făcea, ferea sufletul de urmările rele ale acestor
mișcări cum ar fi fost gândul că munca este istovitoare sau murdară,
nemeritată sau nepotrivită. Din pricina asta Nilă, de obicei mai atent, nu băgă
nici el de seamă că mama umbla cu lopata în mână, un lucru față de care și

un străin s-ar fi simțit rușinat; juca tabinet și pierdea mereu și fruntea îi era
încrețită în sus, a uimire și nedumerire că fratelui său îi veneau cărțile în așa
fel încât lua de jos tot ce d ădea el.
Terminând și cu cotețele, Catrina trecu în spatele casei și începu să
curețe cu o săpăligă scaieții care creșteau pe lângă gardul dinspre curtea lui
Bălosu ; Ostenise și într-o vreme rămase nemișcată, cu palmele pe coada
săpăligii. își apleacă urechea minții asupra stării ei lăuntrice, dar nu putu să-
și dea seama dacă sufletul i s-a liniștit. Se uita în zare fără să vadă, trudită și
mâhnită. Cerul era larg și lumea fără margini, dar viața omului se învârtea
înăuntrul unei curți ca într-o închisoare. Adânc și luminos era cerul, dar aici
jos era o casă împrejmuită cu gard și sufletul omului se chinuia aci, întunecat
și orb. „Iisuse Cristoase, se rugă mama, luminează sufletul lui Paraschiv și
luminează-l și pe-al meu."
Văzând-o așa nemișcată, Aristița Bălosu se apropie încet de gard.
– Ai ostenit, Catrino! șopti ea. Eu zic că ai cărat mai mult de douăzeci de
căldări de apă.
Catrina tres ări.
– Ce s ă fac?! Omul e dator să muncească! spuse ea. Mai rău o fi când n-
oi mai putea. Parcă nu auzii azi mașina, schimbă apoi vorba după câteva
clipe de tăcere, nu mai ai ce coase?
Aristi ța oftă:
– Spun și eu… să nu m-audă Tudor… Mi s-a urât, Catrino! Uite-l, mai
adineauri a venit de la ocol… N-aș fi crezut, Catrino, să ajungem în judecăți
părinți cu copii.
– A! se sperie mama. Ce judec ăți?
– Uite cu Polina! S-a m ăritat contra lui tat-său, tat-său nu vrea să-i dea
pământ, s-au bătut cu al lui Birică… acuma, am ajuns să ne judecăm! Azi a
fost proces! S-a amânat, continuă Aristița văzând uimirea vecinei. Noroc de
judecător, cică ar fi unul bun care nu prea ia în seamă advocații, „împăcați-
vă, zice, vă dau termen". Tat-său a sărit în sus, că nu vrea să se împace, și
Polina… Aristița făcu un gest și oftă. Cică ar fi strigat acolo la alde tat-său:
„Lasă că ai să te împeci tu, te fac eu să te împeci". Și Victor mai rău ca tat-
său: „Câtă viață oi avea, zice, cu mine n-ai să te împeci, Polino". Fratele îi
spune sorii! exclamă Aristița îngrozită. Nu știu ce să mai fac cu ei! Văz că tu,
Catrino, te mai duci la biserică, dar eu degeaba mă duc…
281
„La al ții mai rău ca la noi", își spuse Catrina, dar seara, când se culcă,
simți că truda din timpul zilei tot nu-i alungase neliniștea pricinuită de cearta
cu Paraschiv și îl visă numaidecât ce adormi. Se făcea că Paraschiv stătea în
mijlocul bătăturii și strângea de gât o purcea albă; o ținea cu picioarele în sus
și o sugruma; purceaua țipa ascuțit și fața ei cu rât alb și cu ochii roșcați se
schimba și ba era purcea, ba era Ilinca… Se auzeau țipete: „Mamă, mamă!"
– Mam ă!
Catrina s ări în sus înfricoșată. Era chiar Ilinca la căpătâiul ei și în clipa
următoare auzi țipete undeva în noapte, parcă la spatele casei.
– Ce este?
– Arde casa lui B ălosu.
– Săriți! strigă mama, uitând într-o clipă de visul ei urât.
Alerg ă în tindă după căldarea cu apă și pieri pe după spatele casei.
Paraschiv și Nilă săriră și ei. Casa lui Bălosu ardea dintr-un colț cu o
vâlvătaie care clătina rar și liniștit întunericul nopții; dacă ar fi fost vânt, s-ar fi

întins numaidecât peste tot acoperișul. Dar și așa, în liniștea aceasta neagră,
flacăra roșie amintea parcă iadul cum trosnea și făcea să urce și să coboare
asupra ei grămezi uriașe de întuneric.
<X – S ăriți, săriți! țipau femeile, deși sărise să stingă focul aproape toată
lumea din acea parte a satului.
Câțiva bărbați îndrăzneți se urcaseră pe acoperiș, foarte aproape de
flacără și aruncau una după alta gălețile cu apă care erau aduse în goană de
la fântână. Nu era prea aproape fântâna și primejdia era mare, încât țipetele
și îndemnurile nu mai conteneau. Țipau mai ajes vecinii lui Bălosu, muierile
care se temeau că focul s-ar putea întinde și la ei. Temerea nu era fără
noimă, cu toate că în aer nu se simțea nici o adiere, dar flacăra părea o ființă
vie, un balaur amenințător care printr-o voință dușmănoasă putea să-și
întindă limbile și spre acoperișurile vecine.
Nu trecu îns ă multă vreme și se văzu că flacăra ardea acolo liniștită.
Se aduser ă scări și în curând vâlvătaia începu să scadă. La întrebările
oamenilor, Tudor Bălosu răspundea unul și același lucru: nu știa cum de i-a
luat casa foc. Au scos cenușa din vatră cu tăciuni în ea? Nu, cenușa era
scoasă dimineața și nu la spatele casei, ci departe, în fundul grădinii, o duce
muierea. Atunci, cum au țâșnit scântei pe coș? Nu știa nimic. Nu puteau țâșni
scântei tocmai spre colțul casei jos la tălpici; dacă ar fi țâșnit de pe coș ar fi
trebuit să ia foc acoperișul; și acoperișul era de tablă și cel mult la streașină
putea ajunge o scânteie; dar nu de la streașină, ci de jos se aprinsese. Era
limpede: cineva a dat foc casei.
282
Muierile î și făceau cruce, obosite și speriate. Se duceau acas întrebându-
se în dreapta și în stânga cine ar fi putut să dea foc.
Singur ă în odaie – fetele și Paraschiv și Nilă dormeau tot afară – Catrin
Moromete îngenunche în fața icoanei și începu să se roage. Ea bănui cine a
dat foc casei lui Bălosu. își aminti de ceea ce îi spusese Aristiț de după gard
și se gândi la Birică.
De fapt, nu Biric ă, ci chiar Pjolina, cu mâna ei, pusese focul; venise p
întuneric cu o sticlă de gaz și fugise apoi prin fundul grădinii. Dăduse fo
numai la un colț. Tatăl și fratele ei nu erau proști să nu înțeleagă: eă dac nu
sting procesul contra bărbatului ei, le va aprinde toată casa. Lupta n se mai
dădea cu martori, ziua în amiaza mare, cum se întâmplase pân acum, ci pe
ascuns, noaptea pe întuneric și cu o îndârjire mai mare și mj primejdioasă ca
înainte.
„Iisuse Cristoase, se rugase mama în genunchi, ne-ai ap ărat până acun
apără-ne și de aici înainte. O fi el Paraschiv rău și întunecat la suflet, da
gânduri de astea, Mântuitorule, știu că nu l-ai lăsat să aibă."
Când peste câteva zile Moromete se întoarse de la Cîmpulung – Nicula
era de-a dreptul fericit, reu șise la examenul de admitere printre prim din
câteva sute de candidați – mama nu socoti că mai trebuie să-i m« spună și
bărbatului ei de răbufnirea lui Paraschiv. O stăpânea încă gândi acela că față
de alții, față de ai lui Bălosu de pildă, feciorul vitreg nu ei chiar atăt de
înfricoșător cum i se păruse ei. Visele sunt vise, uneori vise: rău și nu se
întâmplă nimic; visul rău e gândul care n-ai scăpat de el, cai ți se cuibărește
în suflet și e numai al tău, venit din păcatele tale.
Catrina gândea astfel și din pricină că Paraschiv se purta parcă m; bine
cu ea, el arăta ca și când s-ar fi temut ca mama vitregă să nu-l spuni și
Catrina gândea că dacă lui Paraschiv îi e frică de tatăl lui, atunci nii ea n-are

de ce să fie îngrijorată.
Ea nu se în șela, dar n-avea de unde ști că teama lui Paraschiv era d altă
natură; el făcuse o prostie lăsând să i se simtă o parte din gânduri se temea
că dacă mama vitregă vorbaște, tatăl ar putea deveni bănuito în aceste zile el
se arătă mai vorbăreț și mai vesel și se interesă chiar d examenul lui Niculae,
întrebându-l de câteva ori cu bunăvoință:
– Ei, și acuma când te duci la școală, Niculae?
– Peste dou ă săptămâni, răspundea Niculae și mama auzea și își spune
că, deci, făcea bine tăcând.
în duminica urm ătoare, însă, dimineață, intră în curte Jupuitu. Nu era
„nimeni" acasă, adică tatăl era pe la oameni. Dar agentul de urmărire se
așeză pe prispă și porunci scurt:
– Să vie imediat aici!
Moromete nu era departe, era la Dumitru lui Nae, pe marginea șanțului,
și veni repede acasă.
– Moromete, \îl întimpin ă Jupuitu, ridicându-se în picioare, plătește
fonciirea. \
– Păi n-am plătit-o?! exclamă Moromete plin de uimire și se opri la
distanță, cu mâinile în șolduri.
Dar agentul, posomorât, nu mai st ătu ca înainte la discuție. Moromete
vroia să spună că dacă a plătit acum trei luni jumătate din ea, însemna că a
plătit-o toată; începea iar comedia și agentul se săturase.
– Dac ă peste două ceasuri nu vii imediat la primărie să plătești, mă întorc
cu șeful de post și-ți iau vita din grajd, spuse el. Bună-ziua!
Moromete, ca de obicei, nu se sperie de aceast ă amenințare. E drept că
niciodată nu se arătase Jupuitu atât de categoric, dar poate că îl lua și pe el
la rost perceptorul și înțelese că trebuie să se ducă iar pe la primărie și să
facă ce-o face să amâie plata până mai încolo… Trebuia să vorbească cu
perceptorul, numai acesta putea să-l amâie.
Plecă liniștit la primărie. Nu se putea, doar nu erau nebuni; la iarnă prețul
grâului avea să se ridice de două ori cât acum, avea să vândă și să
plătească atunci, era limpede ca lumina zilei, doar n-o să-l silească să piardă
jumătate din grâul pe care îl mai avea. Pierduse pentru Niculae fiindcă n-
avusese altă scăpare, dar în chestiunea asta plătise totdeauna când îi venise
mai bine.
– A! Ce faci, Moromete, bine c ă te văd! exclamă primarul din biroul său,
care avea geamul deschis spre șosea. Se apropie de geam și îl chemă pe
Moromete înăuntru: hai că am ceva de vorbit cu dumneata!
Moromete intr ă, dar primarul rămase în picioare: nu-i întinse mafia lui
Moromete și nici nu-i spuse să stea pe scaun.
– Am avut de dou ă ori întrunire la bancă, spuse el. Credeam că ai să vii
cu Cocoșilă și cu Dumitru lui Nae, dar nu te-am văzut.
Moromete nu-i r ăspunse imediat și Aristide îi întoarse spatele și se duse
la fereastră. Avea neplăceri.
întâmplarea cu Țugurlan se răspândise în tot satul și de teamă să nu se
repete și cu alții, trebuise să-i poruncească lui Tache să se poarte cu grijă cu
oamenii. Nu izbutise nici șeful de post, care negase că i s-ar fi luat arma în
ziua aceea și legiunea de jandarmi n-avusese ce să-i facă. Apoi, ce se
întâmpla acum, de ce nu mai veneau oamenii la întruniri? Nu înțelegea, nu
credea că din pricina scandalului de la moară cu Țugurlan.
284

Țugurlan nu plăcea la nimeni, era un om pe care îl înjurau mulți, iar cei
care nu-l înjurau puțin le păsa de el. Nu asta era pricina. Cu o săptămână în
urmă avusese loc o întrunire a țărăniștilor cu Crâșmac și nici la ei nu veniseră
cine știe ce partizani. Situa ția politică era turbure, circulau zvonuri ciudate
despre legionari și despre faptul că partidele aveau să fie desființate. Pretorul
îi informase că legionarii aveau să se prezinte și ei în alegeri și că, spre
deosebire de alte dați, nu-i mai împiedica nimeni să facă propagandă.
Aristide, care găsise într-o zi o broșură legionară printre cărțile feciorului său
Tache și citind-o se îngrijorase, îl întrebase pe pretor ce fel de program
aveau legionarii și pretorul îi spusese că nici el nu înțelegea nimic, dar că din
moment ce era vorba de acei oameni care îl împuscaseră pe Duca și care
umblau mereu cu pistoalele la ei, nici nu mai era nevoie să înțelegi. Toate
acestea erau însă numai zvonuri: Aristide nu vedea cum ar putea partidul
liberal să lase puterea din mână, să se lase adică desființat de către rege…
Dar atunci de ce se zvonea? Dacă partidul liberal cădea, cădea și el,
Aristide. Cine l-ar mai fi ales?
– Ai? De ce zici c ă n-ați venit la întrunire?
Și se întoarse de la geam și de astă dată se așeză pe biroul său.
– Adic ă cum, se miră Moromete, veniră alegerile și nu ne văzuși pe noi
votând?!
– Da, dar de ce n-a ți venit la întrunire?! Era foarte important să veniți la
întrunire, să vă vadă lumea pe toți, pe dumnatea, pe Cocoșilă, pe Dumitru
lui Nae… în fine, ce mai faci? Ai vâ ndut grâul?
Privirea lui Moromete se l ărgi.
– Ce te ui ți așa la mine?! zise Aristide fără chef. Știi de ce te întreb.
– Păi tocmai asta bag și eu de seamă, doar nu ți-o fi venit în gând să-mi
ceri banii ăia, se îndoi Moromete.
– Ba chiar mi-a venit, zise Aristide t ăios. Nu pot să vând grâul la prețul
ăsta și îmi trebuiesc bani.
– Păi nici eu nu pot să vând, zise Moromete deodată întunecat și hotărât.
Cum o să vând?!
– Asta nu m ă privește! replică primarul ridicând puțin glasul.
Era neprietenos și se vedea că n-are de gând să ierte un om care nu-și
ținuse promisiunile față de el. îl împrumutase cu bani, dându-i clar de înțeles
că, la rândul său, Moromete să redevină ceea ce fusese odinioară, omul
săujn politică. MjOTom^^rimise bani l_^.jnju^,ru ș6,șe .șă vină la întrunire.
"~ – Nu m ă privește și nici nu vreau să am discuție. Eu nu împrumut la
nimeni; te-am împrumutat pe dumneata din prietenie dar acum am nevoie de
bani!
– Domnule…
285
– Moromete! îl întrerupse primarul și îl fixă cu o privire cenușie. Nu mă
face să-ți spun încă o dată că în trei-patru zile trebuie să vii să-mi dai banii.
Bagă de seamă! îl amenință.
Moromete avu un gest fulger ător de a vârî mâna la brâu și de a arunca
îndată banii, dar mâna înrămase încleștată acolo! întâi că nu avea toți banii,
avea doar trei mii da lei, și apoi din acești trei mii de lei două îi trebuiau
pentru Niculae. își plecă fruntea, se întoarse și ieși fără să dea bună-ziua. Pe
coridor se clătină o clipă, dar își reveni. își ridică fruntea și se îndreptă spre
ușa pe c are scria perceptor.
Când intr ă, perceptorul își ridică privirea din hârtii și se uită țintă la el. Se

uită doar câteva clipe; așa cum arăta, cu mustățile mari și blajine, părea un
om cumsecade care va asculta cu bunăvoință și înțelegere ceea ce i se va
spune; dar deodată el izbucni:
– Ce e, b ă, ce cauți aici, de ce nu-ți plătești impozitele? Ce, bă, vreai să ți
le plătesc eu din buzunar?!
Și se mai uită odată furios și apoi, pufnind, puse mâna pe toc și își văzu
de scris.
Moromete, dup ă ce rămase o clipă locului, se urni spre biroul percep –
torului și se așeză pe un scaun în fața lui.
– Dom'le Lisandre, zise el reflectând, de ce oi fi zicând dumneata c ă
trebuie să strigi așa la mine? Crezi că sunt surd?
Perceptorul nu zise nimic. Tocmai termina, semna și ștampila o hârtie și
arăta ca și când n-ar fi fost nimeni în birou. Trase un dosar dintr-un raft și vârî
acolo copia hârtiei pe care o ștampilase.
– Vasile! url ă el apoi spre o ușă închisă. Adu niște apă, Vasile… și îl
înjură pe Vasile de născătoarea mamei lui. Ce vreai, bă? se adresă apoi lui
Moromete. Nu pot să te amân. Lasă-mă în pace că am treabă.
Moromete îns ă începu să-i explice că era cu neputință să vândă acum
grâul și că dacă îl amână cu vreo trei luni…
– Nici dou ă zile, nici două ceasuri, izbucni perceptorul după ce bău cu
sete apa pe care i-o adusese Vasile. Veniți aici la mine, urlă el, parcă eu aș fi
statul, să vă scutesc de impozite! Statului trebuie să-i plătești, nu mie și nu
mai veniți voi la mine de pomană! Du-te acasă și vinde și plătește că n-am ce
să-ți fac.
– Nu pot s ă plătesc, ce-ai să-mi faci?! se supără brusc Moromete.
– Bă! îți iau vita din bătătură!
– Cu ce drept?
– Trebuie s ă plătești!
– Nu se pl ătesc impozitele acuma! Statul nu-ți cere dumitale să-mi pui
acuma sula în coaste, când eu n-am de unde să dau. Așteaptă până la iarnă,
că statul are destui bani, nu ca mine care…
286
– Te-am amânat cât am putut, Ilie, spuse perceptorul deodat ă cu alt glas,
ca între țărani. Anu ăsta Finanțele e mai al dracului ca oricând, ascultă-mă pe
mine. Nimic, nici o săptămână! Azi-mâine trebuie să plătești. Scurt.
Moromete se ridic ă și plecă. Nu se putea, nu-i venea să creadă. Pe drum
însă se neliniști și se întoarse îndărăt, dar nu la perceptor, ci la secretarul
primăriei. Era adevărat că trebuia să plătească neapărat acuma? Cum adică,
nu se putea să-l amâne cu vreo două-trei luni? Ce însemna funia asta cu
care perceptorul vroia să-l strângă de gât tocmai acuma când grâul…
– E cam groas ă, nea Ilie, mi se pare că nu se poate, îi explică secretarul.
Dacă vrei, mă duc eu să vorbesc cu el, dar nu știu dacă… Stai aici, să
vedem, că mie o să-mi spună.
Secretarul intr ă în biroul perceptorului și se apleacă la urechea acestuia:
– Domn' perceptor, mai amâna ți-l pe Moromete până după culesul
porumbului. Vă rog eu!
Must ățile mari ale perceptorului tresăriră. Se întrerupse din scris și-și
aținti privirea asupra tânărului. Deodată urlă:
– Du-te, m ă, dracului, Oprescule, fir-ai al dracului să fii! Ieși afară! Uite ici
circulara 400 020. Ia și citește… pe mă-t a de secretar!
Secretarul îns ă nu se sinchisea de toate aceste înjurături; rămase serios

ca și când ele nici n-ar fi fost pronunțate.
– Dom' perceptor, v ă rog eu! insistă el. Perceptorul mormăi, cu fruntea în
hârtii:
– Bine-bine! Vezi s ă nu te pomenești cu călimara asta în cap. Și după ce
mormăi astfel, deodată își ieși iar din pepeni: Du-te, mă, dracului… pe mă-ta,
Oprescule!
– Dom' perceptor, v ă rog eu! zâmbi de astă dată secretarul. Perceptorul
răspunse atunci prietenește, cu un glas binevoitor, ca în tre
funcționarii primăriei care își cunosc bine afacerile, se acoperă între ei și
se servesc unii pe alții.
– Nu se poate, m ă, Oprescule. Zău nu se poate. Uite ici ordinul 400 020!
– Dă-l dracului de ordin, dom' perceptor, dacă vreți dumneavoastră!
Perceptorul sări în picioare cu ochii holbați; mustățile îi tresăreau cu
nervozitate:
– Bă, fire-al dracului, nu mă scoate din sărite!
Perceptorul l-ar fi amânat direct pe Moromete, f ără intervenția
secretarului, deoarece Moromete era unul din acei oameni care trebuiau
considerați. Dacă unul ca Moromete nu-l vorbea de rău pe perceptor, acesta
putea să-și vadă tihnit de treburile lui perceptoriale, care dacă ar
287
fi fost cercetate de cineva, multe pensii nepl ătite, sau impozite plătite de
două ori, sau impozabili omiși din roluri, ar fi ieșit la iveală. Perceptorul
făcuse însă destul pentru de-alde Moromete, îi amânase și-i păsuise cât se
putuse de mult, dar în ultima vreme sumele lor se îngroșaseră și trebuia
neapărat să-i execute.
XIX
întorcându-se acas ă, Moromete se pomeni cuprins de mânie împotriva lui
Achim. Faptul că acesta nu trimisese până acum nici un leu nu i se mai părea
deloc firesc. Prețul grâului răsturnase toate socotelile și ideea că banii
câștigați de Achim li se cuvin lui Paraschiv, Nilă și acestuia, nu numai că nu
mai era bună, dar comparată cu amenințarea care se ivise fără veste asupra
familiei i se părea acum lui Moromete nesăbuită. Achim stătea acolo cu mii
de lei în buzunar, iar aici tatăl era silit să-și plece fruntea în fața trufașului
Aristide. Pentru ce? Pentru că Achim chefuia în cârciumi cu muierile?
Nici nu ajunse bine la poart ă și Moromete strigă:
– Paraschive, Nil ă!
Paraschiv nu se arat ă îndată și atunci Moromete strigă din nou, de astă
dată cu o voce mai joasă, mai turbure:
– Paraschive, Nil ă!
– Ce e, b ă? răspunse Paraschiv apărând din fanar, unde dormea (noap –
tea fusese la fete). Ce-ai cu mine? era cam supărat că îi strica somnul. Ce
strigi așa?
– Bă, zise Moromete cu aceeași voce joasă, apropiindu-se cu pași
măsurați și amenințători de fanar, ce e cu Achim de nu trimite nici un leu? Ce
face el acolo la București de nu trimite nimic?
Luat f ără veste, Paraschiv înlemni acolo sus și în prima clipă nu fu în
stare să scoată nici un cuvânt.
– Mă, tu auzi? -Aud.
– De ce nu trimete?
– Cum nu trimete?! f ăcu Paraschiv buimac.
– Mă, tu ești nebun? exclamă Moromete uluit și Paraschiv își veni în fire.

înțelese din glasul tatălui că nu e nici o primejdie, că tatăl său era doar
mânios, dar nu avea nici o bănuială.
– De ce s ă fiu nebun? zise el coborând încet din fanar. N-a fost vorba că
când se întoarce o să aducă patru mii de lei?!
288
– Că când, o să se întoarcă mâncând, strigă Moromete. Așa a fost vorba,
dar vorba asta am spus-o eu! El trebuia să trimeată banii care a zis că-i
trimete.
– Care bani a zis c ă-i trimete?
– Ăia care se lăuda! Ptiu! făcu Moromete spre pământ, detunând aerul cu
glasul și în aceeași clipă îi întoarse feciorului spatele și porni spre poarta de
la drum ca și când l-ar fi chemat cineva. Acolo se opri și așteptă să se
liniștească. Simțea că e nedrept, că la urma-urmei Achim n-avea de unde să
știe că prețul grâului a răsturnat toate socotelile și că între timp se ivise
Niculae cu școala lui.
– Ce adres ă are Achim la București?
– Adresa lui Achim la Bucure ști? întrebă Paraschiv, pălind. Nu știu,
răspunse el, deși știa. Dar își dădu seama că nu folosește la nimic spunând
că nu știe, tatăl său va întreba la al lui Cătănoiu și va afla. Mi se pare că
suburbana Colentina, șovăi el, strada Nufărului. Mă duc s-o întreb pe
muierea lui Cătănoiu. Dar de ce?
– Tu de ce crezi? zise Moromete cu dispre ț.
– Să trimeată bani?
– Nu, s ă trimeată oase. Să se ducă la Chitila, să-și pună vreo două de gât
și să vă trimeată și vouă să vă plimbați cu ele prin sat, de deștepți ce sunteți!
Moromete intr ă în casă. Mama era la biserică, fetele nu se știe pe unde,
numai Niculae stătea în pat și citea absorbit, nu-l auzi pe tatăl său intrând.
– Tu ce faci aici, Niculae?
Niculae, întins pe burt ă, cu călcâiele bălăgănind în aer, sări sus și-i arătă
tatălui o față speriată de întrebare, dar și luminată de bucuria aceea a lui
care nu-l mai părăsea.
– Citesc, t ăticule! se rugă el și tatăl, posomorât, își luă ochii de la el, se
întinse în pat și îi porunci să se ducă în altă parte să citească.
Nu credea c ă perceptorul va da curs amenințării cu sechestrul chiar așa
cum spusese, adică azi sau mâine, dar peste o săptămână sau două era
limpede că acest lucru se va întâmpla. Ce era cu ei? înnebuniseră? Ei
(perceptorul și cei cărora le varsă acesta banii) nu-și dădeau seama că
oamenii așteaptă un preț mai bun pe grâu și că neavând altceva ce vinde nu
puteau plăti? „Asta e o crimă! exclamă Moromete cu glas tare, negru la față,
dar totuși cu ceva din glasul și înfățișarea cu care citea la fierărie dezbaterile
din parlament. E o crimă față de poporul ăsta, de țara asta!" adăugă el
îndârjit.
– Moromete, ia ie și, mă, până afară! strigă cineva din drum (era
Cocoșilă). Mă, prostule, ieși afară că ți-ai uitat urma la poartă!
289
•M'
ti șș
Moromete tres ări. Pentru întâia oară i se păru că Cocoșilă e necuvincios
în limbuția lui tâmpită, că mai glumește omul, dar nici așa să strigi să te audă
toată lumea.
– Mă, n-auzi? Unde ești, mă?! continuă Cocoșilă din drum. Nu mai

așteptă să i se răspundă, intră în curte și se apropie de prispa casei. în
dreptul ferestrei el ridică bățul și bătu autoritar, gata să spargă geamul.
Pațanghele, mă, prostule, scoaP că fată vaca!
Moromete deschise fereastra.
– Ce e, m ă Cocoșilă? Ce bați în geam? întrebă el, și Cocoșilă încremeni
cu bățul în mână. Ce strigi așa? Dacă nu-ți răspunde omul, pe tine nu te taie
capul să-ți vezi de treabă?
Uluit, Coco șilă își dădu vechimea lui de pălărie pe ceafă și exclamă:
– Ia te uit ă la ăsta! Ce e cu tine?
Dar în clipa urm ătoare uluiala îi pieri fără să mai aibă nevoie de răspuns.
Ceea ce i se spusese era prea peste măsură ca să mai caute să dea
cuvintelor și alt înțeles pe lângă acela pe care îl aveau.
– Bun ă-ziua! spuse el cu demnitate și răceală și se îndepărtă țeapăn și
jignit fără să mai adauge ceva, dând de înțeles cu asta că dacă prietenia lor
se va strica, vina o să fie a lui Moromete.
Moromete închise geamul și se lungi pe căpătâi cu fața încordată. Nu
simțea decât mânie și plecarea lui Cocoșilă, așa cum se petrecuse, deși îl
făcu îndată să-i pară rău, totuși îl mai răcori: „Nici așa să întteci măsura și
toată ziua bună-ziua, ești prost, mănânci c.t! își spuse el în prada unei
turburări negre. Mai gândește-te și tu când scoți vorba din gât! Avea drep tate
Tugurlan!… Nu se poate, n-am să plătesc! se împotrivi apoi ridicându-se în
capul oaselor și strângând pumnii. Să prind eu pe cineva că-mi calcă
bătătura!"
Țâșni de pe pat și ieși afară trântind ușa. Se duse în grădină, rătăci pe
lângă șira de paie, se întoarse îndărăt pe la spatele casei. Se așeză pe
tălpici, în locul unde se mai așezase cu trei luni în urmă, dar zadarnic, nu mai
găsi în el liniștea de atunci și nu putu sta locului.
în aceea și dimineață el dădu o telegramă lui Achim: „Trimite urgent to ți
banii pe care îi ai". Pe de alt ă parte, Paraschiv își dădea seama că a venit
ziua hotărâtoare.
Situa ția în care ajunsese familia îl convingea atât de mult că a avut
totdeauna dreptate să lupte împotriva ei, încât fu ispitit să nu plece fără a
avea cu tatăl și cu mama vitregă o ciocnire răzbunătoare. Mai ales tatăl era
vinovat, Fiindcă el fusese acela care schimbase scopul împrumutului de la
bancă, el făcuse din oi ceva care consuma și se folosea în casă, iar din cai
un prilej de a spune povești despre mocani. Fugind de acasă cu caii și cu
oile, Paraschiv gândea că nu face altceva decât să înlăture obstacolul care îl
împiedica să fructifice împrumutul, adică să scape de
familia consumatoare și de tatăl nepriceput în afaceri, căruia pe deasupra
îi mai venise și ideea nesăbuită de a-l da pe Niculae la școală; dar
răzbunarea? Familia nu pierdea prin fuga lor decât ceea ce nu avusese,
adică oile și caii cumpărați prin împrumut, dar cine trebuia să plătească
pentru munca zadarnică pe care Paraschiv o făcuse ani de zile pentru ei?
Paraschiv gândea că nu era destul ceea ce vroia să facă și dacă mai întârzia
să fugă era tocmai din pricină că chibzuia și se sfătuia îndelung cu Guica în
ce fel să-i lovească.
Apoi, a cincea zi, mai devreme cu dou ă luni decât anul trecut, Moromete
primi din partea sucursalei județene a băncii Marmorosch-Blank înștiințarea
că are de restituit din împrumut lei 5 000, plus dobânda, în caz de
nerestituire, banca atrăgea atenția că se va folosi de formele legale pentru a
intra în posesia banilor (era vorba de titlul de proprietate asupra pământului

pe baza căruia banca acordase suma).
– Ilie! șopti mama înspăimântată. Ce-i facem?!
Era la prânz, se aflau to ți în tindă și așteptau masa. Hârtia o adusese
poșta, o dată cu ziarul. Moromete nici măcar n-o citise, își aruncase ochii pe
plic, văzuse titulatura băncii și-l lăsase pe Niculae să-l deschidă. El răsfoia
ziarul și când mama puse întrebarea ei înspăimântată, se supără și se răsti la
ea:
– Ce e, fa, ce vreai tu? Nu știai? Sau credeai că ăia au uitat? Se supără și
mai rău și continuă: Credeai că au pus lacăt la bancă și s-au dus la secere ca
tine?! Se posomori, își vârî fruntea în ziar și încheie: Uite colo caii în grajd și
oile,.. Ne ducem la obor, vindem și gata socoteala!
– Vezi, Niculae! exclam ă mama cu disperare, neștiind ce spune. Uite câte
îndurăm din pricina ta.
– De ce din pricina lui? tres ări Moromete cu nedumerire furioasă. Ți-a luat
mințile biserica aia, sau ce e cu tine? Taci că îl găsiși pe Niculae cu pricina,
lovi-te-ar moartea cu popa în brațe!
– Ho! se sup ără mama îndârjită și ea. Am zis și eu ca să știe și el ce greu
n'e.
– De ce s ă știe? Ce vină are el?
– N-o fi având, dar ce-o s ă ne facem acuma fără lâna și laptele cu care
mai trăiam? O să curgă trențele de pe noi și-o să ajungem ca șofranul.
Moromete se posomorî, î și vâra fruntea în ziar și nu mai zise nimic.
Nimeni nu putea s ă-și închipuie câtă bucurie simțea Paraschiv auzind
toate acestea. Ar fi vrut să fie de față când avea să-și dea seama că oile și
caii nu mai erau ale lor. Atunci ar fi vrut să-l audă pe tată dacă îl mai țineau
curelele să-l facă pe Niculae boier. Paraschiv vedea limpede dezastrul și nu
numai că n-avea nici o remușcare dar socotea că tot nu era destul. Ar fi vrut
ca lotul de pământ al mamei vitrege să fie înjumătățit,
290
291
să nu se poată mărita Tita și Ilinca decât cu câte un pogon, iar Niculae,
căruia îi intrase în cap să ajungă boier pe spinarea altora, să rămână aci și
să muncească. în general să munceasc ă toți (adică să muncească din greu!)
și să se învețe minte că nu merge așa să-ți bați joc și să te crezi mai deștept
decât alții (în mintea lui Paraschiv erau el, Achim, Parizianu și Guica, pe linie
de familie, și Tudor Bălosu, din-afară; de aceștia toți tatăl își bătuse
totdeauna joc). Cu toate că Paraschv își dădea seama că tatăl său ar putea
să se răzbune trecând pe numele mamei vitrege casa și locul de pe ea și
chiar să vândă un pogon de pământ ca să-și cumpere alți cai (Paraschiv nu
știa că Aristide cerea și el datoria tot acum), își spunea că făcea să se piardă
din averea lor un pogon de pământ față de lovitura pe care le-o dădea. Tatăl
n-avea să îndrăznească să se răzbune mai mult, deoarece fugind de acasă
toată lumea avea să creadă (și Guica avea să aibă grigă ca acest lucru să se
întâmple întocmai așa) că băieții lui Moromete au fost „goniți" de tatăl lor din
pricina mamei vitrege și a copiilor acesteia, care vor să pună mâna pe averea
tatălui.
XX
După-prânz Moromete se duse la primărie și-i dădu lui Achim o nouă
telegramă: întoarce-te acas ă urgent"^ se păru că nu-i de ajuns, și mânios
adăugă „altfel vin eu peste tine". "Pfecuser ă destule zile pentru ca Achim să fi
putut să trimită bani și nu trimisese. Moromete nu înțelegea de ce, dar acum

când se făcuse limpede că oile trebuiau vândute, banii pe care presupuneau
că Achim îi avea, nu-l mai interesau.
De mânios ce era avea o dorin ță nemărturisită, asemănătoare aceleia de
anul trecut când cu dusul lui Paraschiv la munte, când de-abia izbutise
Paraschiv să nu iasă în pierdere cu porumbul: dorea și acum ca Achim să nu
fi făcut nimic la București și să-i piară lui Paraschiv pofta, o dată pentru
totdeauna, de a-și mai învinui tatăl că nu-l lasă să se pricopsească.
Ieșind din primărie, Moromete se întâlni pe scări cu Dumitru lui Nae.
Dumitru lui Nae, un om care te făcea să te bucuri atât de mult văzându-l și
auzindu-l, de câteva săptămâni nu-l mai vedea și nu-l mai auzea nimeni.
– Dumitre! îl strig ă Moromete cu glasul său uluit de uimire, uitând
numaidecât de el însuși. Ce este cu tine, domnule? yt Cu statura sa înalt ă și
dreaptă, cu bărbia pătrată și frumoasă prin lăți mea jȘ\ bărbătească și cu pașii
săi largi, Dumitru lui Nae îți făcea rău să-l vezi pacum ce fel de înfățișare
căpătase. Mergea cu fruntea în pământ și arăta posomorât, copleșit de
neliniște și tristețe. Era greu să mai crezi că aveai în față același om al cărui
râs se ridica leneș și puternic prin coroanele salcâmilor lui Moromete când
acesta povestea despre familia lui Traian Pisică.
292
– Dumitre, uit ă-te, domnule, la mine, când îți vorbesc!
Dumitru lui Nae î și ridică fruntea. Ochii lui erau și ei pe potriva staturi și
când se uita undeva, erau largi și luminoși; o uriașă lume nevăzută îș
dezvăluia tainele în această privire; în clipa aceea, dacă spunea: „Are si
plouă", vedeai parcă pământul plutind în spațiu și undeva pe rotundul lui
deasupra câmpiei Dunării, nori îngrămădiți să se descarce; iar dacă spunea;
„Uite-l pe Marmoroșblanc", milioane de marmoroșblanci îți apăreau călcând
agale prin satele lumii.
Acum îns ă privirea lui era întoarsă în sine și ceea ce vedea acolo
înăuntrul său îl împiedica să mai înțeleagă ceea ce se petrecea în afară.
– Ce este, Moromete? șopti el.
– Păi se poate una ca asta, Dumitre?! exclamă Moromete supărat. Tu nu-
ți dai seama? Nu este îngăduit! Nu se poate ce faci tu!
Exclama țiile lui Moromete aveau atâta căldură și reproș încurajator încât
în privirea mohorâtă a lui Dumitru lui Nae pâlpâi o rază de speranță.
– Nu se poate s ă meargă așa, Dumitre, înțelege și tu! exclamă Moromete
mai departe. Dar cș, suntem copii? Unde te duci tu acuma?
– Să vorbesc cu perceptorul.
– Nu te mai duce, c ă te duci degeaba, nici măcar nu vrea să stea de
vorbă. Dă-l în mă-sa de perceptor. Hai acasă și vezi-ți de treabă… Ne strânge
de gât, Dumitre! strigă deodată Moromete cu un glas înalt, iar Dumitru lui
Nae tresări și rămase hipnotizat de privirea cu care fuseseră însoțite aceste
cuvinte, o privire pe care nu i-o cunoștea, bolovănoasă și fulgerată de lumini
amenințătoare. Crezi tu că un popor întreg o să rabde să ne ia bucatele pe
nimic? continuă Moromete să strige. Fii liniștit, Dumitre! Te știam om în toată
puterea cuvântului. Ori ridică prețul la grâu, ori scad fonciirea; până atunci să
nu dăm ce e ăla un bob de grâu.
– Și fonciirea cu ce-o plătesc?
– E vreme pân ă la primăvară.
– Și dacă îmi ia vita din bătătură?
– N-o ia, afirm ă Moromete cu tărie. Ascultă aicea, nu se poate să facă ei
una ca asta… Nu se poate, fiindcă e pericol, te rog să mă crezi… Cu mine e

altceva, adăugă apoi după câteva clipe de tăcere, coborând glasul, am luat
de la Aristide niște bani și mi-i cere acuma. M-am apucat și cu o parte din ei
am făcut gardul ăla, ți-aduci aminte. Toate alelalte le ter minasem și mai
rămăsese gardul, observă el ironic. Dar Dumitru lui Nae nu numai că nu râse,
dar nici măcar nu pricepu.
Perceptorul îns ă era departe de a fi de aceeași părere cu Moromete.
Fără să se sperie de vreun pericol și după ce lăsase mai întâi să se creadă
că nu-și va pune curând în practică amenințările, în dimineața următoare
293
întâlnirii lui Moromete cu Dumitru lui Nae el form ă o comisie din
^funcționarii primăriei și însoțit de șeful de post porni fără veste prin sat "si
începu sechestrările. Singurul pericol de care se temea erau câinii. într-
adevăr, aceștia urlau în voie; jandarmul amenința că va trage cu pușca în ei.
Țăranul lăsa dulăul să urle cu tot gâtul, ca și când asta i-ar mai fi folosit la
ceva. Pe drum, în urma comisiei, veneau câteva căruțe. în ele erau puse
covoarele și velințele, hainele, lăzile de zestre, tot ceea ce comisia scotea la
vânzare din casele impozabililor. O spaimă și o zăpăceală cumplită le apucă
mai ales pe femeile care aveau fete de măritat. Nu era însă greu de ascuns
lada de zestre sau covorul, dar unde putea fi ascunsă căruța sau plugul, sau
vita din grajd? Și chiar dacă și acestea puteau fi ascunse, unde putea fi
atunci ascunsă casa în care stăteau? Se punea sechestru chiar și pe casă,
dacă omul avea datorii mari.
O femeie trecu prin fa ța porții Moromeților și dădu de veste.
– Catrino, pite ște țoalele că a plecat percitoru prin sat!
– Ilinco! Tito! strig ă mama speriată.
– Paraschive! strig ă și Moromete de pe prispă. Pune caii și plugul în
căruță și du-te la lot.
Așadar zadarnic își închipuise că primejdia avea să-l aștepte pe el s-o
întâmpine pregătit. Din depărtare se auzeau urletele câinilor.
Moromete plec ă repede la Iocan să se împrumute de la el până venea
Achim cu oile, dar Iocan îi spuse că n-a vândut nici el grâul și că deci n-are
de unde să-i dea. Nemaiștiind ce să facă, Moromete se întoarse îndărăt și se
duse la Scămosu. Acesta era negustor de găini și nu se putea să n-aibă și să
nu-l împrumute.
– Moromete, ți-aș da, că am bani, spuse negustorul, dar banii ăștia sunt
capitalul meu și îmi trebuie să mi-i dai îndărăt repede.
– în cât timp?
– Maximul o s ăptămână, spuse negustorul. Peste o săptămână cumpăr iar
găini și plec la București. Așa că vezi…
– într-o s ăptămână ți-i dau! îl asigură Moromete. Eu am bani, am oile alea
pe care trebuie să le vând și îl aștept pe Achim; în două-trei zile trebuie să se
întoarcă; mă duc cu ele la obor sâmbăta ce vine și duminică ai banii.
Precupe țul însă nu zise nimic. Auzind de Achim, el îl ascultă pe
Moromete cu acea înfățișare a omului care știa ceva tocmai pe dos decât ce
știa celălalt, dar care nu vrea să spună fiindcă n-are nici un interes s-o facă.
– Nu pot, zice. îmi trebuiesc banii. „Dac ă e vorba că te bizui pe oi, nu pot
să-ți dau" putea să se înțeleagă din glasul său, dar Moromete nu băgă de
seamă în prima clipă. Se uită doar intrigat la precupeț.
294
– Păi n-auzi că dumin…
Si deodat ă avu o bănuială și nu sfârși cuvântul, văzu înfățișarea ciudată

a celuilalt și rămase cu privirea țintă pe chipul lui.
– Acuma de ce-oi fi crezând tu, zise, c ă nu se întoarce Achim cu oile de la
București?! Crezi că te mint?
înfățișarea precupețului se schimbă: la urma-urmei de ce să nu-i spună?
Era mai bine să-i spună, de ce să creadă omul că nu vrea să-l împrumute?
– Eu î ți spun, zise, dar să nu mă înjuri pe urmă dacă n-o fi adevărat. Știu
de la Cătănoiu.
Moromete în țepeni.
– Ce știi de la Cătănoiu?
– S-a certat cu Achim și s-au despărțit. Achim al tău_3_jjl.ecaț_ui altă
parte,' ni alt loc de pășunat (nu știu în care, nici al lui Cătănoiu nu știe).
înainte să se certe ei, al lui Cătănoiu știa. ***""' ~——
Negustorul șovăi și nu mai zise nimic. Mororne|,e aștepțăjcâteya clipe cu
gâtul întins, apoi deodată strigă:
– Spune, Sc ămosule! Ce zici că știa al lui Cătănoiu? ; <r. — Dar n-o
să mă înjuri pe mine?
»•'ș Moromete nu r ăspunse. Tăcerea mai dură câteva clipe, apoi
negustorul /'' coborî vocea:
– Ilie, spuse el cu p ărere >d^răjiiibăiRtiLăiâ.-âJ ^Sîtel&jSHJSL^jiSlSâL
între ei să fugă de acasă. Âchim nu se mai întoarce cju. ojle,-degeaba îl
aștepți dumneata. " *
– Cum? șopti Mqromel^aeîntelegânjLsiî]LIiJ^^ Ce spui tu,
Scămosule?
NegustoruTTepet ă, dar Moromete tot nu înțelese bine și negustorul trebui
să repete încă o dată și să-i dea amănunte, să-i spună ziua când a vorbit cu
Cătănoiu, de ce s-a certat Achim cu Cătănoiu… în sfârșit Moromete înțelese.
Rămase tăcut. Stăteau jos pe prispa casei și fiindcă Moromete tăcea mereu,
negustorul se ridică și îl lăsă singur câteva minute. Se întoarse și îl găsi în
aceeași nemișcare, cu fruntea în pământ, țeapăn și sumbru. Fața i se
înnegrise și în cele câteva minute parcă și slăbise; parcă se^ascuțise și se
subțiase. Negustorul se așeză alături și după ce mai respectă câtva timp
tăcerea celuilalt, simți nevoia să lărgească îndoiala pe care o anunțase la
început:
– Poate c-o fi min țit ăla al lui Cătănoiu…
– Sunt trei luni de când a plecat, zise Moromete cu acel glas firesc și în
același timp straniu, pe care îl au oamenii când vorbesc despre lucruri
practice în odaia unui mort. Nu mi-a trimes nici un ban! Nu mi-a trimes el nici
un leu, Scămosule! adăugă Moromete cu jale și tristețe, dar tot așa, cu o jale
și o tristețe aproape duioasă, nepământească. El clătină din cap
295
și uitându-se țintă în pământ, șopti: Achime, AchimeL. Nilă, Nilă!… Paras-
chive, ParaschiveL.
– Ilie! tres ări Scămosu neliniștit și parcă speriat de glasul lui Moromete.
Eu nu cred să fie adevărat… Nu se poate ca băieții dumitale…
– Băieții mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi știut că avea
băieți. Băieții mei, Scămoșule, sunt bolnavi… Să fugă de acasă! De ce asta?
Nu i-am"Tasât eu să facă ce"yof? Absolută, absolută libertate le-am lăsat!
Dacă veneau și-mi spuneau: „Mă, noi vrem să fugim de acasă", crezi că i-ași
fi împiedicat eu, Scămoșule!? „De ce să fugiți, frătioare? le-ași fi spus. încet
nu puteți să mergeți?"
Moromete oft ă din nou și rămase iarăși tăcut multă vreme. înțepenise pe

prispa lui Scămosu și nu mai zicea nimic și parcă nu mai vroia să plece de
acolo. Scămosu mai stătu cu el câtva timp, dar apoi îl lăsă și își văzu de
treabă, se apucă să curețe de găinaț căruța-coteț din mijlocul bătăturii. Abia
mai târziu, când se uită spre prispă, văzu că Moromete nu mai era. Plecase
nebăgat în seamă.
XXI
Se sculase deodat ă de pe prispă și pornise spre casă cu niște pași
nesimțiți, Nu era grăbit, dar nici timp de pierdut nu avea. Avea o țintă, trebuia
să ajungă acasă, dar ceea ce avea acasă de făcut putea să facă și pe drum.
Mergea cu pași egali, fără să greșească, un pas după altul, când pe
marginea șoselei, când trecând podișca cuiva și luând-o pe lângă garduri. Nu
se uita și nu vedea pe nimeni și pentru întâia oară nu răspunse la salutul
cuiva care trecu pe lângă el și îi dădu cu glas tare bună-dimineața. Când
ajunse în dreptul casei nimic din înfățișarea sa nu se schimbă; ai fi zis că nu-
și va recunoaște poarta și că va merge înainte pe lângă uluci, împins însă ca
de un resort mecanic, trupul său împinse mica poartă și pătrunse în curte fără
să-și fi mișcat brațele: ușa se deschise și se închise parcă singură. Cu
aceiași pași omul urcă scara prispei, străbătu tinda, de astă dată mâna i se
întinse și apăsă clanța ușii de la odaie, trecu pragul și se duse spre pat.
întinse brațele și ridică un genunchi, se urcă și întinzându-se pe-o parte își
așeză tâmpla pe căpătâi și palma sub tâmplă. ,țnchise ochii și rămase
nemișcat ca și când ar fi adormit de multă vreme. /ș^Mama îl văzu din fundul
grădinii unde culegea zarzavaturi într-o coșniță. Lăsă coșnița și se grăbi să
vie în casă. Le strigă și pe fete și pe Niculae. Ceva din mersul omului îi
adiase a nenorocire, o nenorocire cu mult mai mare decât aceea pe care o
așteptau din partea perceptorului, în casă, mama și copiii se apropiară de
pat.
296
i
– Ei, tat ă, ce e cu tine?! spuse fata cea mare punând mâna pe umărul lui
și mișcându-l să se trezească.
– Ilie, șopti mama speriată, ce s-a întâmplat?! ScoaP în sus! Puse mâna
și îl hâțână de umăr, dar omul parcă era țeapăn, parcă închisese ochii pentru
totdeauna. Ce e asta la tine, Ilie? Scoal' în sus, n-auzi?! Am trecut noi prin
altele mai rele… nu ca acuma că avem de dat câteva mii de lei. O să vindem
și-o să dăm! Scoal' în sus!
– S-o fi dus s ă împrumute și n-a găsit la nimeni, spuse fata cea mare.
– Ei, și din atâta lucru?! spuse mama. O să facem rost și-o să scăpăm.
Ilie, ridică ea glasul, n-auzi să te scoli odată?! Și iarăși puse mâna și îl
hâțână.
Fără să facă o mișcare, Moromete deschise ochii. Mama și fetele
amuțiră.
– Ieșiți afară din casă! se auzi atunci glasul său încordat, care acuma era
turbure și însingurat și pe care nu-l mai auziseră până acum.
Rămase cu ochii deschiși și țeapăn într-o așteptare poruncitoare.
Nedumerite și speriate, mama și fetele ieșiră afară. Niculae se uita când
la fete, când la maică-sa. El înțelegea cel mai puțin ce se întâmpla.
Curând câinii începur ă să latre prin apropiere și ceva mai târziu căruțele
comisiei opriră în dreptul Moromeților. Bătătura arăta pustie.
– Moromete! strig ă unul din comisie.
Dar în locul lui Moromete ie și mama, care fără să se uite spre poartă, se

dădu jos de pe prispă și îl goni pe Duțulache în grădină.
Perceptorul, agentul de urm ărire Jupuitu și șeful postului de jandarmi
străbătură bătătura, intrară tropăind în tindă și pătrunseră în odaie.
– Moromete, scoal' în sus! zise perceptorul a șezându-se grăbit pe pat și
desfăcând servieta. Dă-mi rolurile comunale! ceru apoi agentul. Are ceva l a
comunal?
– Are, spuse Jupuitu. Șase sute paisprezece lei.
– Plus dou ă mii pe exercițiul '36 – '37, scrie! plus trei mii pe prima parte a
exercițiului curent. Adică nu, pe exercițiul curent îl mai amânăm. Auzi,
Moromete? Te amânăm. Plătește restanțele, fonciirea și impozitele
comunale.
Moromete se ridicase în capul oaselor și se uita la ei cu o nepăsare
sumbră.
– Ei, Moromete, facem chitan ța? întrebă perceptorul binevoitor.
– N-am! spuse Moromete. Ie șiți afară! Și se întinse la loc cu tâmpla pe
căpătâiul roșu-înflorat și înțepeni cu ochii închiși.
Perceptorul, agentul, șeful de post se uitară o clipă intrigați, apoi per –
ceptorul observă:
– E bolnav Moromete! Țață Catrino, strigă el, ia vin încoace.
297
Mama ap ăru din tindă și nu așteptă să i se spună ceva; ridică fruntea la
bărbați și vorbi:
– Percitorule, nu ne lua c ămașa din spinare! O să vindem, o să plătim,
dar nu ne jupui!
– Nu v ă jupoi, vă amân, dar suma asta trebuie s-o plătiți! Uite aici, spuse
el bătând cu dosul palmei pe registrul deschis, în timp ce mustățile îi tresăriră
de nervozitate. Aveți pământ, ați făcut grâu, vindeți și plătiți.
Glasul i se urca și înăsprea. Era perceptor vechi și știa că dacă bărbații
protestează în aceste momente și înjură furioși, femeile se pun pe plâns și
rugăminți și cu timpul începuse să nu mai poată suferi aceste lacrimi și
implorări zadarnice.
– Plătiți sau nu plătiți? strigă el deodată furios și nu mai așteptă
răspunsul, se ridică în picioare și își roti privirea prin casă.
Nu avea îns ă ce lua. Pereții erau goi. Odaia mare cu două paturi largi, cu
soba de cărămidă dată proaspăt cu var, cu icoana deasupra firidei dinspre
tindă, cu cele două ferestre mari, una spre bătătură lângă patul în care stătea
culcat Moromete și una spre drum, sub care se afla o masă acoperită cu o
față brodată și pe care se aflau cărțile și caietele lui Niculae și la care se
mânca la Crăciun, Anul Nou și Paște, totul era gol, nu se vedea nimic de preț
nicăieri, în afară de un ștergar mare înflorat care încadra icoana și de păturile
cu bătătură din betelii colorate de cârpe, care nu valorau nimic, erau bune de
pus pe jos și nu pe pat.
Perceptorul se apropie de lada bra șovenească așezată la capul celuilalt
pat – covoarele de pe ladă, lucrurile din ea, cât și covoarele de pe paturi
fuseseră pitite de fete la vecini – și-i deschise capacul. Nu era nimic înăuntru
și perceptorul rânji; deschise ușa și trecu tinda spre cealaltă odaie. Aci se
afla o parte din grâu, cerga mare de cânepă, o mulțime de oale și străchini, o
damigeana, războiul de țesut, desfăcut și așezat în cele două colțuri, sucala
de răsucit, fusceii, parul de pus porumb și încă ceva tare, acoperit cu saci și
peste care zăcea un balot de lână legat cu o basma neagră și ruptă.
Perceptorul se duse direct acolo și dădu sacii și lâna la o parte. Privirea

mamei se lărgi: cum de uitase de lucrul acela de preț cum era căldarea cea
mare de aramă? Era căldarea în care fierbea apa de spălat rufe și de lăut în
timpul iernii și în care făcea în fiecare an săpunul, mare cât un hârdău și de
neprețuit pentru ea; o avea de optsprezece ani, de când se măritase, i-o
dăduseră părinții ca zestre. Ea însemna pentru mama nu numai curățenia
trupului, dar și a sufletului. Lipsa ei însemna raia și păduchii și mirosul urât și
mai ales rușinea de a fi murdar în fața acelui sentiment de înălțare pe care îl
trezise în ea biserica.
– Percitorule, nu lua c ăldarea! strigă ea speriată și se grăbi și puse mâna
pe toartele căldării și ieși repede luptându-se cu mărimea și greutatea
298
ei. Chipul i se f ăcuse dârz și mai roșu decât strălucirea metalică a
aramei. Luați orice, dar căldarea n-am s-o las! strigă ea. Tito, Ilinco, unde
sunteți? Ilie, scoaP în sus!
Mama vârî gâfâind c ăldarea sub pat și se așeză straje în dreptul ei.
Jandarmul veni după ea:
– Leit ă, zise, nu te supăra, dar nu mă face să ți-o iau cu sila. Văz c-ați pitit
tot, cine e de vină?
– Ia c ăldarea! porunci perceptorul.
Fetele și Niculae intraseră și ei în casă. Paraschiv și Nilă plecaseră cu
căruța și caii la câmp.
– Tată, ia scoaP în sus! strigă fără cruțare Tita. ScoaP în sus și spune-le
să plece de aici. N-avem acuma bani, să aștepte pân-om vinde oile și-o să
plătim. N-avem bani! strigă ea spre perceptor, fără respect, fără să se
rușineze că ea, o fată de optsprezece ani, striga la un bărbat care avea
asemenea mustăți. Ia uită-te cum intră ei în casă, nu le-ar fi rușine! continuă
ea să strige.
Moromete deschise ochii și Niculae îl văzu. II văzu și pe jandarm și pe
perceptor și înțelese că aceștia nu vor pleca, iar mama nu va lăsa să i se ia
căldarea. înspăimântat, îl văzu atunci pe tatăl său ridicându-se încet în capul
oaselor. Se ridica greu, cu trudă și arăta într-adevăr doborât ca de boală. Era
înspăimântător de posomorât și de întunecat la chip.
– De ce zici, perceptorule, c ă nu poți să mă amâi până la iarnă? întrebă
el.
– Nu se poate, Moromete, zise perceptorul cu hot ărâre, trebuie să
plătești restanțele! Așa am ordin, nu-mi plătești mie! Plătești statului, că statul
te pune la impozite, nu te pun eu, mai adăugă el întorcându-se și așezându-
se pe pat, furios că era silit să explice și să piardă atâta timp. Plătești sau nu
plătești? amenință el.
Niculae v ăzu cum tatăl său se apleacă și saltă capacul lăzii, văzu cum
din chichița ei el scoate un teanc de bani și ceva rece îi săgeta de sus până
jos spinarea. Erau banii cu care peste câteva zile trebuia să plece el la
școală. Nu mai era sigur că tatăl său va mai voi sau va mai putea să facă rost
de alții. Nu putu să mai stea în casă, ieși afară pe prispă și se așeză îndată
jos. I se înmuiaseră picioarele. își plecă fruntea, umerii îi căzură, iar gâtul i se
îndoi și se lungi. Cum stătea cu fruntea în jos, fața nu i se vedea, dar ceafa
îndoită și labele desculțe ale picioarelor, atârnând fără vlagă pe marginea
prispei, arătau că băiatul e stăpânit de o tristețe copleșitoare.
Perceptorul și cei care îl însoțeau ieșiră. Căruțele se îndepărtară. O
liniște grea se lăsă asupra casei. Mama își veni cea dintâi în fire.
299

– Unde-o fi b ăiatul ăla? întrebă ea și ieși repede pe prispă și îl văzu. —
Niculae! șopti ea turburată rău de înfățișarea copilului. Lasă, mamă, că
facem noi rost de al ți bani, nu te las eu pe tine așa! Avem oile alea,
trebuie să se întoarcă Achim cu ele… Și chiar dacă n-o vrea tat-tău vând eu
un pogon de pământ și tot nu te las… aide, scoală-te în sus și nu mai sta așa,
că dacă te îmbolnăvești…
După plecarea perceptorului, Moromete nu se mai culcă.
– Unde sunt b ăieții ăia? o întrebă el pe mamă.
– Au plecat cu c ăruța… Ilie, șopti ea uitându-se drept în ochi, ai aflat ceva
de Achim?
Gândul țîșnise aproape fără voia ei și în aceeași clipă înțelese că nu
greșise. Moromete însă nu zise nimic, se sculă de pe pat și ieși.
– Ilie, vorbe ște odată! strigă mama ieșind neliniștită în urma lui. Despre
Achim era vorba, nu se putea înșela, dar ce putea fi atât de
rău încât să-l dărâme și să-l întunece atât de mult? Mai rău decât că
Achim n-a izbutit să facă deloc bani, ce putea fi?
– Tu n-auzi, Ilie? strig ă ea din nou, de astă dată cu un glas poruncitor,
făcându-l să se oprească din drum. Tu n-auzi, Ilie?
– Taci! strig ă deodată Moromete și în aceeași clipă ridică pumnul. Taci
din gură! aproape că urlă el schimonosit groaznic la față. Vă omor dacă nu
tăceți din gură!
Mama amu ți și îngălbeni. Fiindcă nu înțelegea, o fluturare de spaimă
trecu peste chipul ei. Moromete amuți și el o clipă, dar apoi se smulse din loc
și amenință încă:
– Dac ă mai văz pe cineva înaintea ochilor… Și dacă mai aud o vorbă… Și
pieri cu pași mari pe după colțul casei.
XXII
Mama se gr ăbi să pregătească prânzul, și fetele, neliniștite și ele, o
ajutară amândouă în tăcere. Când mămăliga fu răsturnată pe masă, se auzi
zgomotul podiștei peste care trecea căruța; Paraschiv și Nilă se întorceau de
la câmp.
Moromete ap ăru de după colțul casei și, fără să se uite la cei doi care
deshămau, intră în tindă și își luă locul pe pragul lui. Se adunară apoi cu toții
și începură să mănânce într-o tăcere apăsătoare. Paraschiv și Nilă înțeleseră
de la ceilalți că nu e bine să turbure cu vreun cuvânt tăcerea tatălui. Toate
privirile erau întoarse înăuntru: aveau toți pleopele trase în jos ca și când un
somn greu ar fi plutit peste întreaga familie.
300
Moromete avu astfel timp s ă cerceteze în liniște, de pe pragul li chipurile
celor doi. Nu descoperi însă nimic. Paraschiv avea ca totdeaui aceeași
înfățișare a lui, lipsită de lumină, dedesubtul căreia era greu i bănuiești ce se
petrece, iar Nilă aceeași frunte încrețită în sus, care dovede că cu greu ar fi
putut avea el o voință vinovată. Pe Paraschiv însă pute; să-l vezi vinovat
până în măduva oaselor, dar puteai să te și înșeli. Și î afară de asta nu
cumva Paraschiv, văzând acum familia înconjurată d primejdia ruinei, să-și fi
schimbat sau să-și schimbe gândurile?
Moromete l ăsă lingura din mână și-si puse coatele pe genunchi. Aceast
mișcare făcu ca pleoapele celorlalți să se ridice pe jumătate, la pândă. îș
revenise tatăl? Avea să-i liniștească sau să-i îngrijoreze și mai mult? Ii
privința lui Niculae oare ce hotărâse?
– Am sc ăpat de perceptor! spuse Moromete cu un glas care putea

îndreptăți revenirea speranțelor, sau măcar o parte din ele. Dar mai avem
banca, și Achinvvăz^că^nu se întoarce. Pesemne că n-a primit telegrama.
Paraschive7 du-te după ce mănancTpfc la primărie și dă-i și tu o telegramă,
cheamă-l să se întoarcă îndărăt, că nu e vreme de pierdut.
Spunând acestea întoarse capul în alt ă parte, prefăcându-se că nu se
uită la Paraschiv. Se feri însă zadarnic, pentru că Paraschiv nu se arătă nici
uimit, nici potrivnic. A fi trebuit să se împotrivească, fiindcă telegrama pe
nimiejejujj-ar fi adus,,fără doar și poate, îndărăt pe Achim. Pe de altă parte
mama și fetele se cam mirară; înțeleseseră dinainte că Achim n-a trimis bani
fiindcă nu i-a făcut sau dacă i-a făcut i-a cheltuit pe acolo, cum povestise
Scămpsu, prin .cârciumi £U rnuieri §i c ă astăzLtatăl aflase, tot de la
Scămosu, că nici acum n-are bani, că i-a cheltuit tot așa, chefuind.
Dar telegrama? De ce s-o dea Paraschiv? .__»
– Eu l-a ș lăsa să mai stea, fiindcă văz că a făcut treabă pe acblo, mi-a
trimes patru mii de lei, dar banii ăștia i-am și dat lui Aristide, așa că tot n-
avem cu ce plăti banca și trebuie să se întoarcă repede să vindem oile,
spuse Moromete după câteva clipe de tăcere.
Aceste cuvinte buim ăciră întreaga familie. Dezorientată, mama se uită
zadarnic la chipul nepătruns al bărbatului ei, iar Paraschiv aproape că se
înecă cu dumicatul. El făcu o sforțare să înghită, își ridică privirea turbure
asupra tatălui său și bolborosi:
– Când ți-a trimes Achim patru mii de lei?
în aceea și secundă Moromete își feri ochii. Ceea ce licărea în privirea lui
Paraschiv era greu de îndurat.
– Azi, înainte s ă vie perceptorul, răspunse el cu un glas blând. M-am dus
la Scămosu să mă împrumute el cu niște bani, și Scămosu taman se
pregătea să vie pe la noi. S-a întors aseară de la București și Achim a trimes
banii prin el. Dar ce folos! adăugă Moromete cu îngrijorare,
l
arătându-se stăpânit numai de gândul că Achim n-a primit decât prima
telegramă. Tot trebuie să se întoarcă și să vindem oile.
– Să vindem oile? nu se putu stăpâni să nu strige Paraschiv. După ce că
ți-a trimes patru mii de lei, mai vrei să le și vinzi? Ce-ai făcut cu patru mii de
lei? se stropși el în pornirea și mânia lui tulbure.
– N-auzi, b ă, că i-a plătit lui Aristide? șopti Nilă speriat de amenințarea
nesfiită și fățișă care se simțea din glasul fratelui. Ce-l mai întrebi?! adăugă
el cu un reproș mic și uimit.
– I-a pl ătit lui Aristide? Și ce dacă i-a plătit? strigă Paraschiv din ce în ce
mai furios și mai surd. Ce-mi pasă mie că i-a plătit? își ieși el din sărite,
nemaiștiind ce spune. Deodată Paraschiv își întoarse capul spre Nilă și urlă
înfiorându-i pe toți: îmi spui tu mie, că i-a plătit? Și ce mă privește pe mine că
i-a plătit? Când ți-oi da un pumn după ceafă te podidește sângele pe gură.
Fața lui întunecată începuse să prindă pete albe. Nilă însă, de frică, se
făcuse roșu și nu îndrăznea nici să mai mănânce. Când, după câteva clipe de
tăcere grea, Paraschiv puse mâna pe lingură să mănânce mai departe,
Moromete, uitându-se la el cu o privire intensă, îi explică:
– Ai întrebat ce-am f ăcut cu patru mii de lei și Nilă a spus că ai auzit că i-
am plătit lui Aristide. N-a zis că te-ar privi pe tine ce-am făcut eu cu banii, așa
că nu văz de ce i-ai da un pumn după ceafă să-l podidească sângele pe
gură!
Drept r ăspuns Paraschiv încetă deodată să mai facă vreo mișcare și-și

ridică privirea amenințătoare și spre tatăl său; dar numai atât, numai o clipă;
nu îndrăzni mai mult; în clipa următoare își continuă mișcările mestecând
furios.
– Degeaba te superi! observ ă Moromete cu aceeași blândețe nefirească
în glas. A zis Nilă altceva?!!! se adresă el apoi către ceilalți, cu o uimire și cu
o înfățișare care aștepta cu tot dinadisul un răspuns.
Nu îndr ăzni însă nimeni să deschidă gura. Un răspuns la uimirea
provocatoare a tatălui putea fi primejdios; Paraschiv o dovedise. Tot așa, pe
neașteptate, Paraschiv se satură să mai mănânce și se ridică brusc în
picioare. Scăunelul de sub el se răsturnă și îl împiedică să plece; izbi în el cu
bocancul lui milităresc, trimițându-l în spinarea lui Niculae și părăsi tinda cu
pași grei.
în urma lui, Moromete î și plecă fruntea. Nu mai putea fi nici o îndoială: al
lui Cătănoiu nu mințise și nici nu se putea spune că Paraschiv și-a schimbat
sau și-ar putea schimba gândurile. Oftă îndelung și greu și o tristețe neagră
coborî peste chipul lui.
Fetele adunar ă vasele în tăcere. Mama răsturnă masa și Duțulache se
repezi hulpav, tremurând din tot trupul, făcând ca într-o clipită să nu mai
302
rămână nimic pe jos. De undeva de afară Paraschiv chemă poruncitor
tainic: – Nilă!
Iar Nil ă se supuse și ieși din tindă. Niculae se retrase într-un colț grădinii
pierdut și uitat de toți, fetele plecară nu se știe unde, iar mam care se gândea
că s-ar putea ca omul ei să aibă nevoie de ea, nu pul totuși să uite
amenințarea nedreaptă care îi fusese adusă înainte de mas și părăsi și ea
tinda.
^.Da, gândea Catrina ie șind din curte cu vadra sub braț, ani de zii te-ai
uitat la ei și în loc să pui mâna pe par și să-i dai pe brazdă, i-ai lăsi să facă
ce vor. Dormeai ca un buștean în pat când eu până în grinda casi săream din
somn!… Ilie, mi-e frică! mă rugam în miez de noapte (cum s nu-ți fie frică
când îi visam pe câteșitrei negri și urâți!) și tu nimic, sforăi; de putea să ardă
casa și să nu te deștepți! Ar trebui acuma să nu-mi pesi că după ce că ai
ajuns în întuneric (că nici biserica nu poate să-ți m; ajute, prea ai râs de ea și
ai luat-o în deșert), tot la mine ridici pumni și urli că să nu mă vezi în ochi!
Da, gândi Catrina îndârjită și ispitită s n-aibă nici un fel de remușcări, ar
trebui să te las să te chinuiești singui să știi și tu câte-am îndurat eu lângă
tine… «Ilie, de ce nu treci casa și p numele meu? Are să mă dea afară
Paraschiv» mă rugam. «Ce, zicțvcrej căjo^șă^jnor^eu înaintea ta?» Uite, n-ai
murit, dar ParaschlvTot a ajun să nu-i mai fie frîcTcIe tine~și dacă azi a
îndrăznit să te înfrunte cu vorbî mâine o să te înfrunte cu parul. Ce folos că n-
ai murit? Pe mine o să m dea afară, am știut asta de mult și m-am rugat la
Dumnezeu, dar tu ce-a să faci dacă te dă și pe tine afară?"
Ajuns ă aici cu gândurile, Catrina deodată se sperie. I se păru că îi timp
ce ea îl judeca în inima ei și îl găsea vinovat, acasă Paraschiv și Nil; poate că
au și sărit cu parul la el. Grăbită, tremurându-i mâinile pi lumânarea fântânii,
umplu vadra cu apă și după ce o puse în cap porn repede spre casă. De
obicei mergea cu vadra fără s-o țină și fără s-o verse dar acum o ținea cu
amândouă mâinile și ajunse acasă leoarcă de apă.
– Tito! Ilinco! strig ă de la poartă și când ajunse lângă prispă pust vadra
jos și intră în tindă.
Nelini ștea ei crescu: nu era nimeni. Se întoarse pe prispă și le strigi încă

o dată pe fete, atât de tare și de speriată, încât Niculae veni el dir fundul
grădinii și spuse că fetele au plecat la vie.
– Unde e tat-t ău?
– Nu știu!
– Paraschiv și Nilă unde s-au dus? Nu l-ai văzut pe tat-tău? repeta
mama.
– A ie șit pe poartă și nu știu unde s-a dus, răspunse Niculae.
302
Dar nelini ștea tot n-o părăsi pe Catrina. O turbura gândul că tocmai acum
își găsise să-și învinuiască bărbatul și să-l lase singur când în fiece clipă
putea să i se întâmple o nenorocire. Uitase că în noaptea aceea când luase
foc casa lui Bălosu avusese gânduri mai bune despre Paraschiv; îl credea
acum în stare de orice.
XXIII
Moromete îns ă era departe de neliniștea și temerile mamei. Ceea ce se
petrecea cu el îl împiedica să se mai gândească la soarta familiei.
Stătuse mult pe prag și nu băgase de seamă cum ceilalți se
împrăștiaseră toți. Văzuse afară bătătura și ieșise. Văzuse poarta de la drum
și pornise într-acolo. Un om îi dăduse bună-ziua și recunoscându-l nu-i
răspunse. Era unul dintre aceia care mai credea că lumea era așa cum și-o
închipuia el, care credea că speranțele sunt bucurii adevărate și nenorocirile
numai ale altora și care în Ioc să se oprească pe loc, să se trezească și să se
înspăimânte, trecea pe drum liniștit și încrezător și dădea bună ziua.
Se așezase pe stănoagă ca întotdeauna, dar se ridicase numaidecât și
pornise pe șoseaua satului. Mergea cu fruntea în pământ, nici încet nici
grăbit și nu se uita nicăieri, astfel că nu-l văzu pe Dumitru lui Nae când trecu
prin dreptul casei lui. Dumitru lui Nae stătea rezemat de stachet, dincolo de
poartă, și arăta una cu ulucile, parcă ar fi crescut de la rădăcina lor ca un
pom. Nici el nu-l văzu pe Moromete, nu zise nici el nimic.
în dreptul unei uli ți, Moromete păși cu aceiași pași egali și ghicind de
departe că un om care venea din direcția opusă vrea să-l oprească, se feri
din calea lui. Trebui totuși să se oprească fiindcă celălalt nu înțelese că
Moromete se ferea de el și îi tăie drumul ieșindu-i înainte.
– Hai noroc, Moromete!
Ridic ă fruntea și văzu un om liniștit și parcă blând, cu mustăți mari și cu
un copil în urma lui. Recunoscu întâi copilul, apoi omul: Traian Pisică.
Sfîrfîlică scoase un scheunat mic de rugăminte. Traian Pisică își luă țigarea
din gură și îi dădu să tragă, apoi îl întrebă pe Moromete prietenos:
– Ce mai faci, Ilie? Nu te-am v ăzut de mult.
– Bine, r ăspunse Moromete.
– Ce mai fac copiii ăia ai tăi?
– Bine.
– Tu ce mai faci?
Tăcere. Traian Pisică se uită la bocancii celuilalt:
– S-au rupt. De ce nu vii s ă le pun un petic?
304
între timp Sfîrfîlic ă, văzând că stănoagă podiștei lângă care se opriseră
era puțin aplecată spre șanț, se propti în ea s-o aplece și mai tare" și chiar se
înfurie și începu s-o zgâlțâie.
– Am auzit, Moromete, c ă vreai să-l dai pe băiatul ăla al dumitale,
Niculae, la școală! Am și eu unul de seama lui, învață bine, m-a chemat

Teodorescu să-mi spună că să-l dau și eu. O fi scump? întrebă Traian Pisică.
Moromete nu r ăspunse. Traian Pisică trăgea din țigare gânditor. Se auzi
o pârâitură, apoi un bufnet din acela pe care îl face noroiul când primește un
bolnav în el și Sfîrfîlică fu văzut în șanț cu stănoagă cu tot, plin de noroi până
și pe dinți.
– Sfârfâlic ă, lua-te-ar dracii, rupseși stănoagă, spuse Traian Pisică în
treacăt, și când Sfîrfîlică ieși din șanț orăcăind, scoase țigara din gură: Na
la… Dar uitându-se la gura Iui plină de noroi nu mai putu pronunța „na la tata
din țigare", se întoarse spre Moromete și continuă: Teodorescu zicea că dacă
ia bursă, n-ar fi așa scump. Tu ce zici, Moromete?
– Nu știu, răspunse Moromete și se îndepărtă cu fruntea în pământ, cu
aceiași pași, nevăzând și neauzind nimic.
Ca și mai înainte cu Dumitru Iui Nae, trecu pe lângă doi inși fără să le
dea bună-ziua. Aceștia stăteau la umbra unui salcâm și văzându-l nici ei nu-I
opriră. Erau doi din cei care veneau la fierărie și-l ascultau cu interes: Din
Vasilescu și Marmoroșblanc. Se uitară lung în urma lui.
– S-a întâmplat atunci cu conversiunea c ă i-a fost mai lesne lui Moromete
să scape de datoriile de la bancă și el pe urmă s-a împrumutat iar, a crezut
că o să vie iar o conversiune, spuse Marmoroșblanc cu oarecare uimire.
Acum uite-l că rămâne fără grâu și tot n-o să-i ajungă.
– Păi tot așa zicea el și de fonciire! își aduse aminte și Din Vasilescu.
Zicea că nu se poate să nu vie el Iorga cu o lege în privința asta.
– Nu pricep, se mir ă Marmoroșblanc cu dispreț, Moromete ăsta se
pretinde om deștept; cum putea să creadă în prostiile astea?
Din Vasilescu se uit ă în pământ printre genunchi și se gândi fără grabă.
Marmoroșblanc însă rămase cu bărbia împinsă în sus, a dispreț, vrând să
spună că nimeni nu-l poate convinge că Moromete ar avea vreo justificare.
– N-ai dreptate, spuse Din Vasilescu. Banii de la banc ă i-a băgat în vite,
așa că n-are decât să le vândă și să dea îndărăt, totuna e, iar cu fonciirea,
adu-ți aminte ce ziceau liberalii când erau țărăniștii la putere: că o să
micșoreze fonciirea dacă vin ei în locul țărăniștilor.
– Și el a crezut?
– §i dac ă nu credea era mai bine?! se înveseli Din Vasilescu.
305
– Da, dar nu te ui ți la el cum trece și nu dă bună-ziua? zise
Marmoroșblanc jignit, iar Din Vasilescu dădu din cap într-un fel din care se
înțelegea că lui i se întâmplau altele și mai și, dar nu socotea că trebuie să se
supere.
Moromete se îndep ărtase pe o uliță care dădea în valea satului și care,
sub forma unui drum îngust, urca printre dâmburi spre câmpie.
La ie șirea din sat, în colțul uliței, era o poiană și Moromete_nu băgă de
seamă că acolo se afla strâns un grup de șapte-opt inși care cât îl văzură se
și porniră pe exclamații. Unde se duce Moromete? „A! Moromete,
Moromete!" se auzea.
– Moromete! strig ă cineva.
– Ce faci, domnule?! se sup ără un altul. Stai puțin, unde…
De ast ă dată Moromete se opri, dar nu băgă nimeni de seamă că oprirea
sa fusese bruscă și neprietenoasă. Se sclifosiră și mai mult, iar unul din ei,
parcă râdea mereu (avea niște dinți lungi, rari și galbeni), începu să spună că
Iocan îl înjură pe Moromete de mama focului și zice că dacă îl \ mai prinde pe
la fierărie o să-i dea cu barosul în cap. Cum?! De ce?! întrebară ceilalți

intrigați.
– Zice c ă Moromete nu mai are facultăți de încredere! explică omul,
dezvelindu-și până la urechi dinții… Așa zice! sublinie el rânjind leneș.
„jCică Moromete s-a dedat cu Aristide și d-aia refuză să mai vie pe la
fierărie.
Se făcu gălăgie și iarăși nu băgă nimeni de seamă felul cum ascultase
Moromete aceste cuvinte. Rămăseseră costernați, când, făcând un pas spre
cei adunați, acesta, cu pumnii strânși, bolborosi:
– Voi nu pute ți, mă, să vă mai vedeți de treabă? Altă treabă nu mai aveți?
'' –ș-ș……. """"…..ș—"ș"șș—-.șșș'………..—……-..
Și deodată le întoarse spatele și se îndepărtă mai bolborosind încă nu se
știe ce.
In curând ie și din sat și urcă dealul. La câmp înfățișarea sa se schimbă,
! c ăpătă iarăși acea liniște posomorâtă și închisă pe care o avusese
când
pornise din curte. Merse o vreme peste întinderea neted ă a islazului, apoi
intră pe drumurile de plan, printre porumburi și miriști și se opri în sfârșit
în dreptul unei pietre de hotar. Ajunsese la lotul s ău de pământ.
Moromete se a șeză pe piatra albă de hotar și își luă capul în mâini. Era
cu desăvârșire singur. Dacă n-ar fi fost miriștea locurilor sau urmele – roților
de căruță, uscate adânc în pământul drumului, care arătau că pe aici au fost
oameni, s-ar fi zis că porumburile au crescut singure, că au fost părăsite, că
nimeni n-o să mai calce vreodată pe-aici și că doar el a rămas ca un martor
al unei lumi ciudate care a pierit.
306
Moromete îns ă era departe de a fi rupt de lume și venise aici tocmai
pentru că se simțea îngropat în ea până la gât și vroia să scape. înțelegea că
se uneltise împotriva lui și el nu știuse – timpul pe care îl crezuse răbdător și
lumea pe care o crezuse prietenă și plină de daruri ascuriseseră de fapt o
capcană (fâlfâirea înceată a amenințărilor, întinderea lor de-a "*** lungul
anilor și de aici credința în fărâmițarea și dispariția lor) – iar lumea, trăind în
orbire și nepăsare, îi sălbăticise copiii și îi asmuțise împotriva lui.
Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini și încerca să dea de curgerea
până mai ieri a gândirii sale liniștite, îndârjit și hotărât să nu cruțe nimic
pentru a o regăsi, simțind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul și că
moartea n-ar fi mai rea decât atât. ,Cum să trăiești Uăcă nu ești lirxiștîjpî? Nu
se întâmplase nimic atât de cumplit încât''"sa~mrffe~rcpus"'toituî sub lumina
vie a minții. Nu cumva timpul era undeva același? Nu cumva trecerea lui era
egală și dacă o dată te ocrotea fărâmițând primejdia, când te credeai scăpat
îți distrugea de asemenea speranțele clădite peste legea lui? Nu cumva copiii
de aceea sunt copii, ca să nu-și înțeleagă părinții, fără ca mai întâi să se
rătăcească, și de aceea părintele e părinte, ca să-i ierte și să sufere pentru
ei? „Dar i-am iertat mereu", gândi deodată Moromete și gândirea aceasta
reveni și nu mai fu urmată de alta, i-am iertat mereu, i-am iertat mereu și
rămase cu ea în cap până ce își luă seama și o stinse.
După care nu mai fu nimic, se auzea numai foșnetul porumbului, vântul
ușor care venea dinspre miazănoapte sporind parcă și mai mult tăcerea
omului și a pământului. Un iepure ieși la marginea unui lot și își agită câteva
clipe urechile, după care trecu drumul și pieri în porumbul celălalt,
începuseră să scârțâie greierii.
„Am f ăcut tot ce trebuia, reluă Moromete cu o sforțare, le-am dat tot ce

era, la toți, fiecăruia ce-a vrut… Ce mai trebuia să fac și n-am făcut? Ce mai
era de făcut și m-am dat la o parte și n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva
să le dau și nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine și eu am spus nul
Mi-a ar ătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit
fiindcă așa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Și dacă
lumea e așa cum zic ei și nu e așa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-
au decât să se scufunde! întâi lumea și pe urmă și ei cu ea."
Și această gândire sumbră și trufașă îl ridică pe Moromete în picioare,
pregătit parcă să facă față unei asemenea prăbușiri.
Se apropia seara. Câmpia î și lăsa în jos, nesimțit, pleoapa ei uriașă. La
răsărit era întuneric, se vedeau urcând nori de ploaie.
Când, într-un târziu, se uit ă în jurul său, își duse mâna la frunte, se
clătină câteva clipe, apoi își reveni si porni încet să se întoarcă acasă.
307
XXIV
îndat ă după prânz Paraschiv se duse la Guica și îi spuse să pregătească
mâncarea de drum: aveau să plece neîntârziat, el și cu Nilă, chiar a doua zi
de dimineață.
Paraschiv nu mai d ădu pe acasă toată ziua. Nu veni seara acasă să
mănânce, mancă la tușă-sa. După ce mancă, el plecă apoi prin sat. Era în
vorbă de mult cu o fată, una Manda a lui Bodârlache, cu care vr'usese chiar
să se însoare. Nu se însurase fiindcă îl împiedicase tatăl său și acum îi părea
bine că însurătoarea nu avusese loc – nu avea pe vremea aceea planuri atât
de mari ca acum -, dar, mergând spre casa fetei, el își aminti din nou cum se
întâmplaseră lucrurile și ura lui împotriva tatălui crescu și mai mult. Erau
lucruri la care el niciodată nu putuse răspunde (cum era faptul că tatăl său îl
lăsase să se ducă la munte fără a-l preveni că piața muntelui scăzuse), iar în
pbvestea aceasta cu însurătoarea, tatăl îl „lăudase" atât de mult și de
insistent pe viitorul său socru, încât laudele acestea îl făcuseră de râs nu
numai pe Bodârlache și pe fata lui, ci și pe el, pe Paraschiv. Era adevărat că
Bodârlache, care avea multe pogoane de pământ, nu era un om prea
deștept, dar în urma laudelor lui Moromete, oricărui flăcău i-ar fi pierit pofta
să se mai însoare așa de lesne cu Manda (Paraschiv descoperise cu acel
prilej că Manda lui Bodârlache mai era și foanfă).
Paraschiv n-o lu ă pe Manda lui Bodârlache, dar el nu-i spusese că n-o
mai ia. Fata îl întreba câteodată ce are de gând, dar Paraschiv răspundea
mereu că la toamnă, acum a trecut vremea; toamna se însoară lumea!
Manda avea nou ăsprezece ani, abia ieșise în lume și se ferea de așa-
zisul ei viitor bărbat. Când Paraschiv se așeza lângă ea pe marginea
șanțului, nu trecea multă vreme și începea să se neliniștească. Atunci se
ridica și pleca. Paraschiv încerca s-o țină, dar ea se zbătea crâncen, intra în
curte și se ridica peste gard. Dacă Paraschiv mai rămânea, fata stătea cu el
de vorbă în acest fel, apoi după o vreme se dădea jos de pe stinghia ulucii și
ieșea iarăși în șanț, unde nu rămânea mult timp.
Felul acesta de a face dragoste îi amintea lui Paraschiv de vremea când
avea el șaptesprezece ani, fapt care îl întărâta, îl scotea din sărite. Poate din
cauza aceasta nu-i spusese fetei că n-o mai ia; n-ar fi vrut s-o lase așa cum o
cunoscuse.
în drum spre casa fetei el continu ă să se gândească la ultimele întâmplări
care avuseseră loc în familie. Căuta încet, fără grabă, feluri de răzbunare
împotriva tatălui, ceva pe măsura lui, ceva care să lase urme adânci și de

neuitat. Tatăl său era nemaipomenit de puternic. Până și acum, în ultima
clipă, când perceptorul îi dăduse o primă lovitură, el găsise
308
puterea s ă se prefacă și să-i întindă lui, lui Paraschiv, cursa aceea cu cei
patru mii de lei trimiși de Achim. Se lăsase prins^Sțăpânit de aceste gânduri
Paraschiv ajunse la casajui Bodârlache. El se opri și trebui să facă o
sfiartaxc&ăjasă pentru câtva timp din plasa gândurilor sale răzbunătoare.
Deși era târziu, fata ieși la poartă. Ea îl întrebă însă de ce n-a venit mai
devreme. Paraschiv îi răspunse că a avut treabă, că a stat toată seara de
vorbă cu ai lui. La întrebarea fetei care voia să știe despre ce au vorbit, el îi
răspunse că despre ei au vorbit, adică despre însurătoarea lor.
Auzind aceste cuvinte, Manda se lipi de fl ăcău și își vârî pentru întâia
oară palma sub brațul lui. Paraschiv se făcu că nu bagă de seamă și vorbi
mai departe, se agăță la întâmplare de ceea ce spusese chiar el mai înainte
că adică s-ar fi prăpădit stând de vorbă cu ai lui despre însurătoare. începu
cu un glas bun să-i spună o poveste lungă care ținu multă vreme, și în
cuvintele „alde tata zicea că", „și eu ziceam că" reveneau des în vorbirea lui.
– Da, înc ă de astă-iarnă alde tata zicea „ia-o, mă, ce mai aștepți", dar eu
ziceam că când să fac nunta? S-a mai pomenit să faci nunta în postul
Paștilor? Alde tata zicea că n-are nimic, o iai acuma și faci nunta la toamnă,
ce mare brânză? Eu ziceam că nu, de ce să n-o iau cu nuntă! Ce, n-avem de
unde? Tăiem douăzeci de găini, trei-patru oi și facem o nuntă să pârâie satul!
Și în seara asta mă pomenesc cu alde tata că: „Ce faci, bă, Paraschive, uite,
a venit și toamna, nu te însori?" Eu zic că: „Stai, bă, să se coacă strugurii, să
se facă vinul, vreai să cumpăr vin de la Aristide?" „Dar de ce să nu
cumpărăm, zice alde tata, n-avem cu ce?" „Ba avem, zic eu, dar ce să dăm
banii pe vin dacă avem vinul nostru?" Alde tata se răstește la mine, că: „Ce,
nu cumva o să dau de băut vin din ăsta prostu de la noi? Luăm vin calitatea
întâia de la Pălămida, parcă n-avem cu ce?" „Ba avem, zic eu, dar ce facem
de țuică?" „însoară-te tu și nu-ți fie frică de țuică", zice alde tata. Și pe urmă
mama zice și ea: „însoară-te, Paraschive, uite odaia, de când am spoit-o, de
când te așteaptă!" Frati-meu Nilă: „Bă, să-mi dai mie plosca să chem oamenii
la nuntă. O să-l punem pe-al lui Briță să-ți spună orațiile, că are cal frumos, ai
văzut cum mergea călare prin sat cu bradul în mână, la nunta ăluia a lui
Troscot"… Alde mama zice: „Dar trebuie să vorbesc și eu cu cuscră-mea, să
vedem câte găini tăiem! Trebuie vorbit din pripă, să nu te pomenești că s-a
terminat mâncarea!" Și d-aia am întârziat, uite, vezi și tu! Și eu zic să ne luăm
de duminică într-o săptămână, să mă duc mâine să tocmesc lăutari, că vreau
să avem la nuntă două tarafuri de lăutari și Ilie Neață te pomenești că cine
știe cine pune mâna pe el…
Fata începuse de mult s ă tremure, dar nu se ridica să plece; asculta
pierdută vorbele flăcăului și din ce în ce se alătura cu mai mult curaj de
309
umărul lui. într-o vreme, cerul, care încă de cu seară se tot frământa, se
întunecă de tot și începu să picure. Paraschiv se ridică și o întrebă pe fată
unde să intre. Fata începu să tremure rău și îi răspunse că poate să meargă
pe prisp ă.
– Pe prisp ă au să ne audă ai tăi; că vreau să stăm de vorbă cum aranjăm,
șopti Paraschiv grav.
– Atunci s ă mergem în șopron, răspunse fata luând-o înainte. Intrară în
șopron și acolo fata rămase mereu în p icioare; Paraschiv se

prefăcu că nu se sinchisește de acest lucru. Se așeză jos la picioarele ei
și cu același glas bun continuă povestea lui nesfârșită. Afară, ploaia se
așternuse stăruitor peste pământul întunecat și din când în când cerul era
sfâșiat de fulgere și zgâțâit de bubuituri grele. Cu toate stăruințele flăcăului,
fata stătu tot timpul în picioare rezemată de unul din stâlpii vechi și tari ai
șopronului.
XXV
Paraschiv se întoarse acas ă pe al doilea cântat al cocoșilor, ațâțat și
otrăvit de noaptea pierdută în zadar sub șopronul lui Bodârlache. Ploaia
continua să cadă și drumurile se umpluseră de noroi și băltoace scârboase.
Până ajunse acasă ploaia îl udă până la piele. în timpul nopții Moromeții
mutaseră așternutul de pe prispă în odaie și cineva încuiase ușa de la tindă
cu zăvorul. Paraschiv era atât de acrit încât pentru întâia oară nu mai ținu
seama de nimeni ai casei și începu să izbească în ușă furios. Izbea cu
bocancii lui militărești, amenințând destul de tare și fără teamă pe toți cei
dinăuntru. Până să-și făurească el un plan de răzbunare se simțea împins
înainte de o pornire turbure pe care abia și-o stăpânea.
Catrina se trezi din somn speriat ă de zgomote. Moromete se trezi și el.
Se trezi, dar când deschise gura și vorbi în întuneric, avea un glas atât de
limpede și liniștit încât s-ar fi putut crede că nu dormise deloc până atunci; el
întrebă neturburat din așternutul lui:
– Care e ști, mă, acolo, de bați așa?
întrebase cam încet, de aceea cel de afar ă nu auzi, bătea mereu.
– Du-te de deschide, trebuie s ă fie Paraschiv! îl îndemnă mama.
– Ce, m-am b ăgat slugă să deschid ușa înaintea lui? răspunse Moromete
fără să se miște din așternut. Și continuă să întrebe: Mă, n-auzi? Care ești
acolo?
Tot atunci b ătăile în ușă se opriră. Moromete repetă întrebarea lui
neturburat ă:
– Bă, surdule! care ești acolo?
310
Nfi-'?i° .—vjâ^ <ș -.— — – ^ 'L V s e-n
Urmar ă câteva clipe de liniște, după care deodată se auzi un fel de urlet
gros și înfricoșător care spunea:
– Deschide, b ă, ușa, că când i-oi da un picior o dărâm pe voi cu casă cu
tot. -Ci:"
– Nilă, șopti feraieTa-îngrozită, scoal' în sus și deschide ușa!
– Ce spui tu? întreb ă Moromete din așternut. O dărâmi cu casă cu tot? Ia
să vedem, baremi oi fi și tu în stare de ceva.
– Tat ă, mai taci din gură! zise fata cea mare sărind iute din pat si ieșind
în tindă.
Din a șternutul ei, femeia se văita în întuneric cu un glas rău prevestitor:
– Aoleu, Ilie, Ilie! Iisuse Cristoase! Ap ără-ne!
Din tind ă se auzi scrâșnetul zăvorului apoi pași și smiorcăituri de
încălțăminte fleșcăită. Fata se întoarse în așternut, lăsându-l pe Paraschiv în
întunericul tindei.
v – Aprinde lampa, Tito! șopti Catrina. II lași în întuneric? O fi ud! ;,
– S-o aprind ă singur! Cine îl pune să se întoarcă la ziuă!? J – Ai să vezi tu,
când ți-oi da eu un pumn, cum o aprinzi! se auzi glasul Vlui Paraschiv din
întunericul tindei.
^ – Taci din gur ă! șopti mama cu groază, adresându-se fetei. O fi beat!

îți dă una și te achită!
Fata îns ă nu se sperie deloc. Bombăni în șoaptă, dar destul de tare ca să
fie auzită de fratele vitreg!
– Achit ă! Achită un c.t!
Se pare îns ă că nu fu auzită, pentru că tăcerea continuă. Totuși fata ținea
să arate că nu-i e frică. De aceea continuă să bombănească în așternutul ei :
– Când te por ți bine cu el, e mai rău decât când te porți rău! Paraschiv
aprinse lampa singur și intră în odaie. Se așeză pe un scăunel
și începu să se descalțe. La lumina galbenă și chioară din firidă, chipul
lui arăta schimonosit și crâncen. Descălțându-se, el ceru într-o vreme nu se
știe cui:
– Dă-mi o cămașă și niște izmene uscate!
Nimeni nu-i r ăspunse. Abia într-un târziu, Tita spuse' pe neașteptate,
drept răspuns:
\ – Afar ă nu puteai să te descalți? Ai umplut casa de apă.
Glasul fetei era în țepat și dușmănos. Paraschiv tresări și cum tocmai își
trăsese un ciorap din picioare, el îl mototoli în mână, se îndoi pe scăunel
făcându-și vânt și îl aruncă cu putere în capul fetei. Ciorapul fiind ud și pun
de noroi zbură cu putere și se lipi ca o plăcintă în perete, împroșcând
geamurile și păturile cu nisip; nu nimerise unde trebuia; în perete, ciorapul
stătu o clipă lipit, apoi căzu în pat alături de căpătâiul fetei. Tita se ridică
311
fulger ător în capul oaselor, îl apucă și îl înapoie cu aceeași viteză ținând
capul fratelui vitreg. Paraschiv se feri și ciorapul plesni drept în mica icoană
de pe peretele din spatele lui. Cum icoana avea geam, acest geam plesni și
căzu jos în bucățele mici.
– Tito, icoana! gemu mama înfrico șată. Ați înnebunit?
între timp toat ă lumea se deșteptase. Moromete se ridică într-un cot și îl
întrebă pe Paraschiv cu compătimire:
– Ce e, Paraschive, te-a mânjit proasta la care ai fost cu balig ă pe la
gură? Ai, mă? Săracu de tine! Ești și tu flăcău, de! Te întorci și te iei la bătaie
cu soră-ta!
– Ce mai fl ăcău! scrâșni Tita cu un glas aprins. Nu i-ar fi rușine să spuie
că e flăcău. E mai murdar decât ciorapii pe care îi poartă în picioare!
– Tito, vezi s ă nu sar eu acuma la tine! zise mama din patul ei, căutând
prin aceste cuvinte să înlăture primejdia.
Paraschiv îns ă nu răspunse la batjocura fetei. Se ridică de pe scăunel și
trecu în tindă. De acolo, el luă lampa de pe firidă și intră în cealaltă odaie
unde se schimbă, îmbrăcându-și singura lui cămașă bună cu care ieșea în
lume. Se întoarse și se culcă alături de Nilă. în tăcerea care se făcuse, el
mormăi cu o liniște în glas pe care nu i-o cunoșteau ceilalți.
– Bine, o s ă vă arăt eu vouă! O să vedeți voi!
Nu-i r ăspunse nimeni. Paraschiv își schimbă glasul și mormăi
adreS88du-se lui Nilă :
– Dă-te mai încolo, Nilă! Apoi după un timp spuse mai departe: Lasă!
Stăm noi de vorbă! Vine ea murga la traistă!
Cuvintele din urm ă n-aveau nici o noimă, deoarece Paraschiv nu fusese
niciodată unul din aceia care să poată fi numit traistă și la care să fi venit
cineva să mănânce. La această socoteală se pare că se gândi și Moromete,
pentru că se mișcă în așternut și pregătindu-se să doarmă, rosti:
– Da, a șa mai zic și eu!

– Ai s ă vezi tu, continuă Paraschiv. Să nu zici pe urmă că „uite, de ce nu
mi-ai sp us?!"
Moromete nu mai r ăspunse. J
Afară ploaia continua să cadă stăruitor. Din când în când izbea în
geamuri cu putere. Când toată lumea adormi, mama se ridică din pat, se
închină și se dădu jos. Strânse bucățelele de geamuri care căzuseră de la
icoană, ieși în tindă și mai rămase acolo multă vreme.
Catrina se întoarse din tind ă, închise ușa încet de tot și îhgenunche la
pământ, în fața icoanei. în mâna stângă ținea un ciob de oală din care ieșea
un firicel subțire de fum. Ea rămase mult timp în genunchi, închinându-se rar,
pierdută în rugăciune. în micul ciob, trosnea și sfârâia tămâia.
312
De prin paturi se auzeau uneori gemete grele. într-o vreme mama tres ări
speriată: Nilă avea obiceiul să vorbească în somn. Se opri din rugăciunea ei
mută și ascultă: Nilă chema încet și cu o limpezire în glas care te speria:
– Bă, al lui Pipitel! Bă, n-auzi? Bă, Sandule: Te-n… pe mă-ta!
a Moromete, care abia a țipise, se deșteptă și ridică fruntea de pe
căpătâi, începu și el să asculte. De multă vreme nu mai vorbise Nilă în somn.
– Ce spune, f ă? întrebă omul în șoaptă.
Femeia n-avu timp s ă răspundă. Nilă zise cu simplitate:
– Să încalice pe cai și să fugă? Dă-i una după ceafă! Atâta spuse și tăcu;
i se auzea răsuflarea ușoară în somn. Moromete întrebă:
– Cui, m ă? Cui să-i dea una după ceafă?
Nilă răspunse numaidecât cu un glas parcă supărat de întrebare:
– Ăluia care fură păpuși de tutun. Pune mâna pe ea! Pune bă, mâna pe
ea și dă cu ea în pământ!… Am prins-o tăvălîndu-se în paie! gemu el. I-am
dat cu ciomagul peste fluierele picioarelor.
– Bine i-ai f ăcut! șopti Ilinca încântată. Dar cine era aia, Nilă!
– I-a b ăgat mâna în buzunar, spuse Nilă supărat, apoi gemu foarte greu,
se întoarse pe cealaltă parte și n u mai spuse nimic.
Moromete se adres ă mamei care rămăsese înghemuită pe pământ în fața
icoanei:
– Hai, ajunge, spuse el cu blânde țe, crezi că Dumnezeu n-are altă
treabă, acuma noaptea, decât să te asculte pe tine?!
Mama nu-l lu ă în seamă. Se ridică de jos și cu ciobul în mână începu să
tămâie casa. Deasupra capetelor lui Paraschiv și Nilă se opri mai mult și făcu
nenumărate cruci. Apoi ieși în tindă, stinse lampa și se întoarse în pat pe
nesimțite. Afară, cu toate că ploua, cocoșii porniră să cânte a treia oară.
XXVI
Paraschiv Moromete st ătuse doi ani de zile în armată, dar nu-și aducea
aminte ca cel puțin într-o singură dimineață să se fi simțit atât de rău din
cauza goarnei care suna deșteptarea, cum se simțea acasă când tatăl său
trezea pe toată lumea cu noaptea în cap, strigându-i cu stăruință și pe fiecare
în parte, să se scoale în sus. Se întâmpla uneori ca în ziua care venea să nu
fie nimic de făcut, nimic de lucrat; cu toate acestea, Paraschiv auzea cu
groază același glas înfundat și stăruitor care punea în mișcare toată casa;
era un glas care la început nu chema pe nimeni pe nume și
313
de aceea era atât de chinuitor; intra în ureche și turbura odihna dulce a
somnului, fără să fie însă aspru ori hotărât; plutea în aer și se prelingea în
ureche dureros: „Mă, n-auzi? Scoal' în sus!" Doar atât se auzea la început,

după care se făcea tăcere. Abia într-un târziu se auzea iarăși, în același fel,
tot așa de îndepărtat și fără nume: „Mă, n-auzi? Scoal' în sus, mă!" Și după
câteva clipe de tăcere, se adăuga: „Scoal' în sus c-avem treabă". Și iarăși se
făcea tăcere. Și din nou, după multă vreme, glasul relua necruțător: „Scoal'
mă, în sus, n-auzi? Avem o groază de treburi." Nimic, însă; tăcere deplină!
Nu se mișca nimeni. Atunci glasul întârzia mult timp, căutând nu se știe ce și
deodată striga pe cineva pe nume, striga de astă dată cu asprime, cu o
hotărâre neașteptată, cu ceva apăsător în el, cu ceva rău prevestitor, cu un
ce încordat, ca și când s-ar fi întâmplat o nenorocire: „Ml
strigat șărea.ars,-xau.atins ci[ fierul. înroșit. Buimac bolborosea crâncen:
„Ce e, bă, ce?!JCe?4" Atunci se auzea din întunerie-tm raspunsuluitor de
blând, de simplu și de omenos: „Scoal' în sus c-avem treabă!"
Deși dormise puțin, Paraschiv se sculă totuși o dată cu toată lumea;
pentru întâia oară însă, glasul tatălui se vedea că răscolea în el ura cea mai
neagră; nu se dădu jos din pat numaidecât, așa cum se întâmpla de obicei.
– Ce-ai, m ă, de ce ne scoli? N-auzi că plouă afară? mârâi el fără teamă,
ceea ce făcu ca foșnetele și trosniturile de oase ale celor ce se sculau să se
oprească.
Moromete nu zise nimic, cu toate c ă asemenea vorbe spuse cu un astfel
de glas nu fuseseră niciodată rostite în fața lui. El se ridică doar pe jumătate
în pat și în liniștea care se făcuse întrebă cu o bunăvoință de neînțeles
pentru situația în care se afla puterea lui de tată:
– Ce-ai spus, m ă, Paraschive? Ce zici că ai spus?
Auzind un astfel de glas, Paraschiv se porni deodat ă mânios și nestă –
pânit:
– Ce tot ne scoli de poman ă cu noaptea în cap? Mai lasă-ne dracului să
dormim! în fiecare dimineață: „Mă, n-auzi? Mă, n-auzi? Scoal' în sus c-avem
treabă!" Ce treabă avem?
Paraschiv t ăcu o clipă: apoi se adresă lui Nilă:
ijJunde te ridici? Nu vezi c ă plouă?^^…
șJimeni dintre copii nu în țelegeace se întâmpla cu tatăl lor. Totdeauna
când se răzvrătea cineva în casă, din nepăsător și liniștit cum era, tatăl
deodată ridica un pumn în aer și răcnea: „Bă! Smintitule! Te omor!" Răcne tul
acesta înțepenea aerul, făcea să piuie creierul celui răzvrătit, iar groaza îi
spulbera nemulțumirea ca și când n-ar fi fost.
314
Astăzi, în fața revoltei lui Paraschiv, se pare că Moromete dădea înapo
tăcea. Paraschiv bolborosi iar din așternut:
– Am ajuns b ătaia ta de joc; după ce că ți-am muncit o viață înțreagj nici
să dormim nu ne lași!
Moromete r ăspunse fiului; glasul lui neliniști pe mamă și pe fete; er un
glas blând, poate chiar fricos:
– De,
dacă ți-efsomn, dprmi, de! Poți să dormi! ^i după ce vorbi astfel se adres
fetelor: Sculați-vă voi și lăsați-l să doarmă. O fi ostenit, săracul, a trasTI jug
toată noaptea! –
Batjocura îns ă nu prea mai avea tărie, mai ales că Paraschiv răspuns
numaidecât, devenind amenințător:
– Săjmnz„eu4?ejcineva că trage așternutul; îi umflu botul! Nimeniiiu mai
spusenimic. Ca niciodată însă, Moromete se dădu întâiu
jos din pat și începu să se îmbrace, mama și fetele săriră și ele. Afară s

făcuse ziuă de mult.
Nilă se ridicase în capul oaselor și nu știa ce să facă: să asculte di fratele
lui mai mare, ori de tatăl său. Stătea ca o momâie în așternu! căsca și se
scărpina. Moromete îl îndemna cu blândețe:
– Hai, Nil ă, dă-te jos! Să te duci și să mai dai cu țesala peste caii ăia Uite,
s-a oprit ploaia, trebuie să mergem la moară!
– Stai, m ă, acilea, nu fi prost! bolborosi Paraschiv lovindu-l cu cotu în
burtă. ș
Moromete se îmbr ăcă în tăcere. Tot în tăcere, după ce se îmbrăcă ieși
afară din casă. Ieșind, el lăsă ușa deschisă.
După plecarea tatălui, Paraschiv se dădu jos din pat, deși mai înaintt
amenințase că are să-l lovească pe cel care o să tragă așternutul: arăt:
obosit și parcă încrețit, îmbătrânit. Tăcerea dușmănoasă din jurul lui se pare
că îl răscoli rău, pentru că dându-se jos din pat el întinse o mâni spre ușa
lăsată deschisă de tatăl său și o trânti cu toată puterea în canaturile ei.
Zgomotul f ăcut fu neașteptat de violent și ochiul crăpat al unui gearr se
desprinse din ramă și căzu dincolo, spărgându-se cu un zornăit care nu suna
a bine.
Catrina nu se mai putu st ăpâni. Galbenă la față, ea 0 măsură pe fii de
sus până jos și îl huidui scurt cu un glas întunecat:
– Huo! La oase! Sparge, m ă! Trântește!
Paraschiv r ăspunse numaidecât cu un glas îngroșat de ură:
– Sparg! Le-ai f ăcut tu? E ale tale?
– Du-te, Ilinco, și cheamă-l pe ăla de afară! porunci mama. Ie$i afară și
strigă-l să vie încoace.
Fata cea mic ă ieși repede din casă. Numaidecât după aceea i se auzi
glasul pe prispă, chemând:
– Tată! Ia vino încoace! Hai repede încoace.
Paraschiv se a șezase pe un scăunel și se uita mohorât la ciorap ii lui uzi,
plini de noroi. într-o vreme bolborosi veninos:
– CJ^am ăJ..liiCQa £eJjg^ aia!
într-adev ăr Ilinca se întoarse în casă-șLadeveri:
– Nii știu ce" tot face în grădină, că nu vrea să vie!
– I-ai spus ce fac ăștia aici? strigă mama. Du-te și spune-i, ce vii aici ca
proasta! Ieși afară!
– I-am spus! r ăspunse fata dârz.
– Și acu' ce te uiți? Treci în tindă și aprinde focul! Nu mai sta aici între
ăștia! Niculae, ieși afară pe prispă!
Niculae și Ilinca ieșiră din odaie. Nilă stătea încă în pat, se uita la cei din
casă, se scărpina și rânjea prostește; rânjea și el batjocoritor, simțind că s-a
terminat cu puterea tatălui. Totuși, rânjetul lui se stinse de rușine când mama
îl pironi cu privirea și îi spuse:
– Și tu ce-ți arăți colții, Nilă, îți pare bine că ai ajuns stăpân? O să ne f
ducem de aici, să rămâneți voi cu tat-tău, să vă mănânce câinii!
Paraschiv, auzind-o vorbind astfel, mârâi:
– Unde o s ă vă duceți? La văgăuni?
La văgăuni însemna locul pHn de gropi de la marginea satului unde
mureau sau erau omorâte animalele bătrâne.
– Nu ne las ă el Dumnezeu, răspunse mama cu obidă amară. O să fie vai
de capul vostru, că mi-ați mâncat sufletul, câinilor!
– Hai, mam ă, vezi-ți de treabă! spuse Tita liniștită. Te iei după capul lui?

Paraschiv se uit ă la sora lui cu îngăduință, ca la o muscă, și buzele lui
•împletite se întinseră a veselie; el aruncă ciorapii murdari sub pat și porunci
fetei:
– Ia bag ă tu mâna în lada aia și dă-mi aici niște ciorapi curați, dacă vrei
să nu-ți cârpesc una după ceafă.
Lada aceea era comoara casei; Paraschiv, Nil ă și Achim fuseseră învățați
de tușa lor, încă de mici, să creadă că înăuntrul lăzii se găsește toată munca
lor; că acolo ar fi ascuns mama lor vitregă și surorile vitrege toată averea; că
lada are fundul înțesat de icușari și mamudele, de bani de aur și de argint.
Era încuiată cu un lacăt destul de mare și în afară de fete și mama lor nimeni
nu umbla în ea; pe fundul ei se aflau într-adevăr icușari și bani de argint și
anume doi icușari și trei lei monedă măruntă în valoare de o mie de lei.
316
Auzind glasul poruncitor și obraznic al fiului vitreg, femeia o înghioldi pe
fată cu pumnul:
– Ieși și tu afară d-aici! Nu mai sta aici!
Tita nu mai spuse nimic și se îndreptă spre ușă; atunci Paraschiv lăsă din
mână ciorapii lui murdari de noroi, se ridică de pe scăunel și se apropie de
ladă. Apropiindu-se, el apucă lacătul în mână și îl răsuci cu putere; se auziră
pârâituri de lemn care plesnește. Fata tresări și se aruncă asupra fratelui,
vrând să-l dea la o parte. ParașcJyy^aJmJbrânci cu o mânăjjar_ciL ceajaltă
răsuci balai»atete,jâ .smulse 4in lemnul jorJțivecEÎ^Jraș £deJad ă răsturnând
fflaîdarul de covoare de deasupra și deschise capacul. în clipa când vârî
mâna înăTOtruȚfata se rețjezî iarăși la el; de astă dată ea se agăță de capac
furio3Sâ"și cu atâta violență, încât Paraschiv, prins cu mâ na înăuntru, scoase
un urlet. El se răsuci strâmb, îșî scoase laba de sub capae . și o plesni pe
fată djceptîn. obraz. Tita încercă în aceeași clipă să-i întoarcă lovitura, dar
Faraschiv o izbi iarăși, de astă dată în cap, făcând-o să se clatine, și pentru
că fata nu se lăsa, căutând să-l izbească și ea, Paraschiv o trânti în mijlocul
casei. Răzbită de lovituri, Tita încercă să apuce un scăunel, dar Paraschiv i-l
smulse cu ușurință și-i plesni o labă peste ochi. Cu toate loviturile primite,
fata nu scoase nici un cuvânt, nu strigă și nu se vaită; se ridică de jos și se
agăță din nou de capacul lăzii. Obrajii îi ardeau ca focul și din ochi îi țâșneau
fulgere de ură. în acest timp, Catrina ieșise de câteva ori afară și strigase
zadarnic spre grădină.
în cas ă, Paraschiv reușise să răscolească în ladă și să scoată din ea mai
multe perechi de ciorapi. Când, în cele din urmă, Moromete deschise ușa
tindei și intră în odaie, Paraschiv tocmai își trăgea unul din ei peste talpa
noroioasă a piciorului; ciorapul era însă prea lung, era femeiesc, căputa lui
trecea dincolo de genunchi și Paraschiv nu știa ce să facă cu el, să-l îndoaie
pe gleznă sau să-l tragă în sus pe toată lungimea lui. Din pat, Nilă se uita l a
el cu veselie.
Moromete închise u șa încet și rămase nemișcat lângă ea; el văzu teancul
de pături și covoare răsturnate, îl văzu pe Paraschiv încălțându-se cu ciorapi
albi și curați, o văzu pe Tita cu chipul umflat de lovituri și pe femeie plângând
încet; își întoarse privirea spre pat și îl văzu pe Nilă așteptând în așternut. Se
desprinse de lângă ușă și-și îndreptă privirea spre femeia lui. între timp
Niculae și cu Ilinca intraseră și ei în casă.
– Ce e cu voi?! întreb ă Moromete.
Nimeni nu-i r ăspunse. Moromete întreba pe toată lumea, dar se uita
nedumerit spre femeie.

– Uite unde am ajuns, se auzi glasul mamei, întrerupt de sughi țuri. De ani
de zile ți-am spus mereu: Ilie, Ilie, trece-ne nouă, ăstora, jumătate de loc de
casă, să ne facem noi cocioaba noastră și să-i lăsăm pe ei aici. Că
317
după ce că i-am crescut și mi-au mâncat sufletul, acuma sar cu pumnul
să mă omoare!
Omul se apropie de femeie și îi puse mâna pe umăr cu sfială:
Fata cea mare nu se mai putu st ăpâni și țipă ascuțit:
– Ce tot mai întrebi, nu vezi?- întrebi de poman ă! Parcă nu vezi!
Strigătul fetei clocotea. Moromete întoarse capul spre ea și o privi adânc.
Fata tremura din tot trupul. Ea strigă iară cu încordare, fără să ia în seamă
privirea tatălui:
– Măcar dacă ne-ai fi spus dinainte, ne luam cămașa pe noi și plecam! Să
nu ne lași bătaia lor de joc!
Nu apuc ă să termine cuvintele din urmă, Moromete ridică mâna și cu
dosul palmei o izbi peste obraji cu toată puterea. Toată lumea tresări.
Paraschiv ridică fruntea și se uită cu un aer tâmpit la tatăl său. O umbră de
teamă îi trecu peste chip. Lovitura o înspăimântă rău pe fată; ura și furia care
îi țâșneau din priviri se stinseră ca și când n-ar fi fost și în locul lor apăru
groaza.
Moromete se întoarse spre femeie și o întrebă iar cu același glas stăpânit
și care părea blând și sfios:
– Spune, Catrino, ce ai tu? Spune, n-auzi? Vorbe ște o dată!
Pentru c ă mama nu răspunse, omul o izbi cu pumnul în cap de două ori,
întrebând-o mereu ce are, să-i spună ce vrea. Ciudat însă: înainte de a fi
lovită, ea plângea; întâiul pumn o făcu să plângă și mai tare, dar la al doilea,
deodată tăcu cu desăvârșire. Moromete u dădu al treilea pumn; la cel de al
treilea, mama se lăsă în jos lângă pat, se ghemui cu capul între genunchi și
încetă chiar să mai sufle.
– Ce, tu n-auzi? Ce e cu tine? Ai amu țit?
După ce rosti aceste cuvinte întoarse spatele la toată lumea și vru să
iasă. în casă izbucni atunci deodată un plâns sfâșietor, greu de obidă și de
nedreptate, plâns care îl făcu pe om să-și răsucească umerii și să amenințe
iar:
– Haide-hai! Tito! Pesemne c ă nu te doare!
în acest timp, Paraschiv se hot ărâse să ridice totuși ciorapii în sus peste
pantaloni. Nilă se uită la el foarte intrigat; îi și spuse chiar, în clipa când
Moromete deschise ușa să iasă:
– Bă, Paraschive, trage-i sub pantaloni, peste izmene, că râde dracului
lumea de tine!
Aceste cuvinte îl oprir ă pe tată să iasă. El începu chiar să-și facă o țigară,
în timp ce fata plângea și urla chinuită de necaz și de ură neputincioasă;
ceilalți, în afară de Paraschiv și Nilă, tăceau înspăimântați. Moromete linse
țigara de la un cap la altul, o înfipse între buze și murmură:
– Dă-i un foc, Niculae!
318
Băiatul țâșni ca un glonț și se întoarse cu vătraiul plin de spuză și de
tăciuni. Moromete aprinse, trase un fum și puse iar mâna pe clanță să iasă
afară. în tăcerea în care nu se auzea decât plânsul rupt al fetei, Moromete se
adresă celor doi cu un glas părtinitor și spuse:
– Paraschive, Nil ă, veniți cu mine în coșar! Ploaia asta a înmuiat

acoperișul, mi-e frică să nu se dărâme!
Paraschiv se uit ă la tatăl său și murmură cu nepăsare:
– Las ă-l să se dărâme!
Apoi se ridica 3e~pe~scaunel și izbi pământul cu picioarele să-și scuture
bocancii de noroiul uscat. Noroiul însă se crăpă fără să cadă și atunci
Paraschiv mormăi:
-=Ja-£t ă=ini».mă, ăsta micu, o treanță!
Niculae, speriat, se uit ă în toate părțile, neștiind ce să facă; se uită întâi
la tatăl său, dar tatăl tăcea, apoi la maică-sa, după aceea la surori.
– Dă-mi, mă, o treanță, surdule! bolborosi Paraschiv. Ce.te uiți? ~Niculae
se vârî sub pat, merse de-a bușilea până după sobă.
– Nilă, se auzi glasul lui Moromete blând, tu ce mai stai de pomană? Hai
cu mine că s-au rupt căpriorile coșarului!
NÎlă răspunse și el nepăsător, căutând să semene în totul cu fratele său
mai ma re:
– Dă-le dracului de căpriori! Moromete le explică:
– Dă-le dracului nu e greu de zis, dar vine pe urmă și se dărâmă coșarul!
Ce-i faci atunci? De undeJai altul!
Nilă nu îndrăzni să mai spună nimic și atunci Paraschiv îl ajută: el se
întoarse într-adins cu spatele la tatăl său și în așa fel încât se vedea limpede
că mișcarea aceasta ținea loc de răspuns. Moromete se uită liniștit la spatele
fiului, măsurându-l din ceafă și până la călcâi, după care spuse cu glas senin
și împăcat, dezvinovățindu-se:
– Ce s ă-i faci! Au putrezit, în fiecare zi se strică! Ba aia, ba ailaltă!…
Paraschiv se întoarse și răspunse sâcâit, cu dispreț:
– Las ă-ne bă, în pace, că nu mergem!
Auzind acest r ăspuns, Moromete se întoarse spre ușă și apăsă pe clanță.
Nimeni nu putu să-i vadă fața; i se auzi totuși după câteva clipe glasul,
indiferent, poate puțin descurajat, lipsit de nădejde:
– Trgajîa_voastr ă! Să nit-ziceți că nu v-am rugat și nu v-am tras de
mânecă!
După care omul deschise ușa încet, trecu pragul și ieși în tindă; ieșind în
tindă, el închise ușa cu grijă și cu chibzuială mare, în așa fel că toți cei din
casă văzură cum se ridică limba clanței în sus, apoi se lasă în jos așezându-
se cuminte în cleștele ei.
319
JL
XXVII
După ce omul ieși, mama se ridică de lângă stinghia patului și începu să-i
înghiontească pe copii să iasă afară. Tita plângea mereu și în același timp
aranja covoarele la loc peste ladă. Niculae, la ghiontiturile mamei, se
sclifosea și nu vroia să iasă afară; Ilinca de asemenea. Nilă căsca mereu, se
întindea sub așternut și se scărpina pe toate părțile. Paraschiv se așezase pe
un scăunel și începuse să-și curețe pe îndelete noroiul uscat de pe bocanci.
Trecu astfel o bucat ă bună de timp; nimeni nu vorbea. După ce aranja
paturile și covoarele deasupra lăzii, fata cea mare ieși în tindă și de acolo cei
din casă o auziră plângând mereu în fața vetrei, plângând mai adânc și mai
afâșietor decât până acum: se simțea că loviturile primite peste chipul ei, de
la frate și de la tată, îi atinseseră adânc inima și rana sângera fără oprire; cu
cât plângea mai mult și cu cât durerea se făcea mai cuprin zătoare, cu atât se
simea că fata dorește să plângă și mai mult până la disperarea cea mai

neagră, lucru care se și întâmplă și care îl făcu pe Nilă să se ridice din pat, și
să rămână încremenit, ascultând. într-adevăr fata plângea acum cu
sălbăticie, ca și când ar fi fost chinuită cu fierul roșu.
Mama ie și în tindă și la început o certă scurt, vrând s-o potolească:
*~~~~~- Taci din gur ă! Fată mare ești tu? Ce e ambiția asta? Plângi din
ambiție!
– Ce i-am f ăcut eu lui?… De ce să dea în mine? O! Doamne! Ce i-am
făcut? De ce-a dat?
Nu se știa cine e acest lui, tatăl sau fratele vitreg…
– Taci din gur ă! I-ai răspuns! E tat-tău, zise mama, gândind că din pricina
loviturilor tatălui plângea ea astfel. Să nu-i răspunzi părintelui. Că te-a făcut
și a pătimit cu tine!
Fata î și încleșta pumnii în aer și se chinui greu, rugându-se ca în fața
altarului:
– Du-te, mam ă… lasă-mă… lasă-mă!…
Și pentru că mama nu pleca și încerca s-o apuce de umeri și s-o
mângâie, fata începu să tremure:
– Du-te d-aici și lasă-mă! Mai bin^ nu m-ai fi făcut… lasă-mă! Du-te! O! O!
O! Lasă-mă! Du-te!
Atras de aceste gemete, Moromete se apropie de scara prispei și întrebă
apăsat:
– Ce-are, Catrino, a înnebunit?
Mama se f ăcu că nu aude și nu răspunse. Moromete tăcu câteva clipe,
apoi strigă ușor, cu glas schimbat, fără acel ce apăsător cu care întrebase
mai înainte:
320
f
– Bă, Nilă-m'!
Nu se auzi nici un r ăspuns. Omul strigă iar cu încredere:
– Bă, Nilă- m'!
– Ce e, b ă? răspunse Paraschiv dinăuntru cu același „bă" de mai înainte.
– Hai, sunte ți gata? continuă Moromete prins parcă de o mulțime de
treburi. Hai că se înseninează, uite, să mergem la moară. Trebuie pus grâu în
saci și mers mai devreme, că e gloată, să măcinăm până în seară…
După ce spuse aceste cuvinte, care rămaseră fără răspuns, Moromete
lăsă fruntea în jos și începu să aștepte. Așteptând, el începu să caute prin
buzunarele flanelei, să-și răsucească o țigare. Scoase o bucățică de ziar și
încercă s-o rupă, să-i dea forma unei foițe, dar degetul gros deodată porni să
tremure și hârtia se strică. Omul se stăpâni și vru totuși să-și facă de țigare,
însă acum îi tremurau amândouă mâinile de sus din umeri și din spinare.
Deodată trupul lui țâșni pe prispă, ca scăpat dintr-un arc întins prea mult; din
tindă, mama îl văzu și nu se putu stăpâni să nu exclame cu groază:
– Haiti! Ilie, stai la-n loc! Moromete se opri și spuse apăsat:
– Nu mai plânge, fato, c ă te omor! Nu-ți fac altceva! Te omor! Moromete
își schimbă apoi din nou glasul și de acolo de pe prispă
chem ă aproape duios:
– Bă, Nilă, tată, hai, mă, că s-a înseninat, până nu se face gloată la
moară!
După aceea nu mai așteptă răspunsul. Intră în tindă și se opri lângă
scara podului. Sub scară, în colț, se aflau rezemate de zid o grămadă de
unelte: un topor mic de tăiat lemne, cărpătorul de băgat pâinea la copt, un

rășchitor mic și un par de pus porumbul în brazdă. .MxjtonieJte. luă parul, îl
piti la spate să nu se vadă și intră în casă. El deschise și închise ușa în așa
fel încât să nu se bage de seamă ce ascundea în mâna dinapoi: făcea
mișcări sfielnice și dacă un străin l-ar fi văzut cum închidea ușa, ar fi crezut
că omul se teme grozav să nu spargă ceva, ca și când lucrurile pe care
punea mâna ar fi fost făcute din ceva foarte plăpând, foarte fragil.
Când îl v ăzu intrând astfel, Paraschiv bolborosi mânios:
– Hai, b ă, ce tot intri șîieși p-acilea?! N-auzi că nu venim? Mai du-te și
singur!
Moromete se lipi de u șă și se dezvinovăți numaidecât. Glasul însă îi
tremura, cuvintele abia fură auzite:
– De, m ăi Paraschive, ziceam și eu că…
Paraschiv, care st ătea cu fruntea în pământ și își curăța bocancii, îl
întrerupse ațâțat, fără să bage de seamă, sau să audă cum ușa scârțâie din
când în când din cauza spinării și umerilor omului care tremurau:
321
JftL
– Ce ziceai, m ă?J^e ziceai?. Nu-ți mai răci gura de pomană!
– Tu e§ti mâTcuminte, Nil ă, spuse tatăl cu blândețe. Hai, dă-te jos din pat
și treci încoace!
Rușinat, Nilă se posomori, dar nu răspunse și nu se mișcă; se vedea că
și în el este ceva potrivnic (ceva prostesc însă, necugetat, deoarece nu
răspundea nici într-un fel chemărilor tatălui), tăcea și nu se mișca. Paraschiv
se îndârji, simțind slăbiciunea fratelui mai mic, izbucni aruncând fulgere
întunecate din priviri spre tatăl său:
– Da, Nil ă e mai cuminte! V-a convenit vouă o viață întreagă cumințenia
lui. Toți l-ați pus la ham și i-ați dat cu biciul! în locul lui… hm!… Știu eu ce v-
ași face! Ă muncit ca un bou să vă ție pe voi! Ce stai, mă, prostule, acolo în
pat? Pune mâna și scoate din lada aia și du-te și vinde și cumpără-ți haine!
Umbli desculț și cu izmenele rupte în c. și lada zace înțesată cu crepde șin!
Fără să se grăbească, Moromete ridică parul în aer și își făcu vânt.
Paraschiv văzu, dar în clipa aceea nu înțelese despre ce era vorba; se uită
cu neîncredere la parul ridicat în aer și când primi lovitura în cap ridică
zadarnic coatele în sus; se prăbuși de pe micul scăunel și se întinse la
pământ cu o expresie de mare uimire pe chip.
După ce îl lovi, în timp ce Niculae și Ilinca țipară îngroziți, Moromete se
întoarse spre Nilă. La vederea parului, Nilă răspunse scurt, înspăimântat
dintr-o dată:
– Aoleu, tat ă!
Strigătul arăta atâta spaimă, încât parul întârzie câteva clipe în aer, dar,
ca și când Moromete ar fi reflectat repede în aceste clipe, lovitura totuși
porni, abătându-se însă de la direcția ei, capul, și înfigându-se înăbușit în
spinare. Nilă se făcu ghem și întinse mâinile să se apere, strigând mereu cu
groază mare:
– Aoleu^ta ță! JN u da! Nu maifac!
Moromete îl l ăsă, nu pentru că u era milă, ci ca să se întoarcă spre
Paraschiv. Se întoarse și începu să-l lovească rar și adânc pe unde nimerea.
Loviturile îl dezmeticiră pe Paraschiv: el încercă să se ridice, să se
împotrivească. Parul însă îi paraliza cu chibzuială mâinile, fluierele
picioarelor, oasele șoldurilor. Gemea^nfundat, se tăvălea pe jos și trupul lui
de om în toată firea, întins și făcând mișcări deșucheate, îi speriară pe copii.

Niculae începu s ă clănțăne din dinți. Catrina năvăli în tindă și se agăță de
brațul bărbatului; ea vorbi apăsat, cu un glas coborât, cu o neașteptată liniște
și hotărâre:
– Ilie, nu te potrivi! Nu ți-e rușine să dai în ei?
322
Tocmai în acest moment Paraschiv se ridic ă în picioare și clătindu-se
greu izbuti să apuce în mâini parul tatălui. El vorbi gros, cu un glas turbure,
abia ținându-se pe picioare; lovitura în cap îi luase de la început orice putere
de împotrivire.
– Nu mai da! Auzi? Nu mai da! gemu el.
Moromete întreb ă cu încordare, gâfâind: Mili
Paraschiv nu r ăspunse.
– Mai faci? repet ă Moromete.
– Nu mai fac! se auzi r ăspunsul. Dar nu era al unuiqm treaz.
Moromete arunc ă deodată parul la pământ și prea îndelungata lui
stăpânire de sine se desfăcu într-un urlet:
-J^no-ro-ci-JjfcleLPa^
Apoi se întoarse spre Nil ă, care între timp sărise din pat și se ghemuise
într-un colț:
– Și tu, Nilă? Tu, mă? E lume care alergă din zi și până în noapte pentru
un pumn de făină! Și voi ca niște câini! Ca niște câini turbați săriți unul la
altul! Vă omor! Cu-i nu-i place la târla mea, să se ducă! Să plece!
Moromete, dup ă ce urlă astfel cu ochii ieșiți din cap, făcu un pas repezit
și lung și porni spre ușă. Apucă de clanță violent și vru să se ducă, dar din
tindă se întoarse la fel de vijelios cum ieșise și continuă să urle:
– Atâta timp cât m ă vedeți că trăiesc, ori faceți cum zic eu, ori dacă nu, să
plecați. Am muncit și am trudit și am luat pământul de la ciocoi ca să trăiți voi
mai bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără
să vând, să vă rămâie vouă întreg, orbilor și sălbaticilor la minte! Și am plătit
mereu, n-am vândut nici o brazdă și acum săriți la mine și la ăștia, că v-am
furat munca voastră! Pământul rămas întreg, Paraschive, smintitule, acolo e
munca voastră! Bolnavule după avere! Ai vrut să te însori cu a lui Bodârlache
că avea pământ mult și te-ai făcut de râs. O să-ți mănânce capul averea, să
ții minte de la mine!
Cuvintele din urm ă fuseseră rostite atât de tare, încât se pierdură într-o
răgușeală stinsă și neputincioasă. Om ul era de nerecunoscut.
– Ce v-am f ăcut eu vouă și ce nu v-am dat, Paraschive și Nilă? Nu s-a
muncit și nu s-a împărțit aici în casă tot ce-am avut? De unde să vă dau eu
mai mult dacă atâta e? Vreți să mă jupuiți pe mine de piele? An de an am dat
din colț în colț când intra percitorul în casă. An de an m-am dat peste cap să
nu vând din pământ! Am trăit cu toții desculți și dezbrăcați, nimeni n-a avut
mai mult! Ce vreți voi de la mine, nenorociților? Să ies la drumul mare și să
jefuiesc? Să iau vita omului din bătătură și să mă țin de procese ca alții? Asta
vreți voi?
–––––-