Morfologia Urechii la Carnivorele Domestice

Medicina

Morfologia Urechii la Carnivorele Domestice

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL 1

MORFOLOGIA URECHII LA CARNIVORELE DOMESTICE

MORFOLOGIA URECHII

Analizatorul statoacustic, reprezentat de ureche, este alcătuit din punct de vedere morfofuncțional din: urechea externă, medie și internă.

Urechea externă

Este alcătuită din pavilionul urechii și conductul auditiv extern, care au rolul de a capta si conduce spre urechea medie undele sonore. Funcționează asemănător unui cornet acustic mobil, care poate fi direcționat spre undele sonore ( COȚOFAN și PREDOI, 2003).

Pavilionul auditiv este format dintr-un schelet cartilaginos acoperit de pielea regiunii și mușchii pieloși. Forma și mărimea diferă in funcție de specie și rasă. Acesta prezintă o fața externă mai largă în treimea mijlocie, o față internă și o deschidere eliptică delimitată de două margini subțiri ce se unesc spre vârful urechii. La baza pavilionului cele două margini se prelungesc în cutele anterioară (tragus) și posterioară (antitragus), care delimitează între ele o incizură intertragică. La câine cuta antitragică se împarte într-o ramură medială și una laterală. Cartilajul pavilionului auricular se rulează în zona tragusului și antitragusului formând cornetul auricular al cărui lumen se ingustează treptat spre craniu (TOPALĂ ROXANA, Teză de doctorat- Contribuții la studiul și tratamentul otitei la carnivore).

Pielea de pe fața externă este pigmentată, acoperită cu peri scurți și deși în funcție de rasă. Pielea de pe fața internă este în general lipsită de pigment, acoperită cu peri lungi ce diminuă treptat spre centrul conchiei auriculare și dispar în conductul auditiv unde există glande ceruminoase (COTEA C., 2003- Histologie specială, Ed. Tehnopres, Iași, CAZACU P., TOPALĂ ROXANA, 2007, Morphology of the external ear canal in dogs, Lucr. șt., vol 50, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași)

Mușchii cornetului auricular sunt sistematizați în mușchi intrinseci și mușchi extrinseci. Cei intrinseci sunt repartizați pe partea cartilaginoasă a pavilionului în direcții trasnversale, pblice și longitudinale fața de cornetul auricular. Mușchii extrinseci au originile pe oasele craniului sau structurile anatomice învecinate și se inseră pe cartilajulurechii externe.

Mușchii extrinseci sunt clasificați în funcție de topografie în: mușchi auiculari rostrali, mușchi auriculari dorsali, mușchi auriculari caudali și muschi auriculari ventrali. Inervația locală este asigurată de ramuri ale nervului facial.Astfel, mușchii auriculari dorsali și cei caudali sunt inervați de nervul auricular caudal, cei auriculari rostrali sunt inervați de ramuri auriculare rostrale ale nervului auriculopalpebral, iar mușchii auriculari ventrali de ramura cervicală a nervului facial (COȚOFAN V., PREDOI G., 2003, Anatomia topografică a animalelor domestice, Ed. BIC ALL București, DYCE K. M., SACK W. O., WENSING C.J., 1987- Text book of Veterinary Anatomy, W.B. Saunders Co., Philadelphia).

COȚOFAN și PREDOI afirmă că arterele urechii externe provin din artera auriculară caudală, care în grosimea glandei parotide, sub baza conchiei se termină prin: artera auriculară laterală, artera auriculară intermedie, artera medială și profundă. Venele sunt satelite arterelor, iar vasele limfatice sunt aferente limfocentrului parotidian.

Conductul auditiv extern are ca bază anatomică o porțiune catilaginoasă inelară și o porțiune osoasă, reprezentată de procesul osos aln osului temporal.

Porțiunea cartilaginoasă este alcătuită dintr-o lamă cilindrică aflată între porțiunea rulată a cartilajului concav și porțiunea osoasă a conductului auditiv. Acesta se îngustează treptat spre fundul lui, unde este închis de membrana timpanică

Urechea medie

Este o cavitate mică, săpată în stânca osului temporal, plină cu aer la o presiune egală cu cea atmosferică .

Spre urechea externă, este mărginită de membrana timpanică, constituită din trei structuri: cutanată, fibroasă proprie, mucoasă. Ea este cuplată relativ rigid cu oscioarele urechii medii. Nu are suprafața plană, ci conică, orientată spre urechea medie.

Aceasta conține: un lanț de 3 oscioare auditive, 5 ligamente, 2 mușchi (tensor timpani sau mușchiul ciocanului și mușchiul stapedius sau al scăriței) și sistemele articulare. Mușchiul tensor timpani este inervat de fibre motorii ale nervului V, iar mușchiul stapedius – de fibre motorii ale nervului VII. Pe jumătatea superioară a feței interne, timpanul este lipit de coada ciocanului și prin el se articulează cu nicovala și scărița, a cărei talpă este fixată de membrana fereastrei ovale a urechii interne.

Cavitatea timpanică este căptușită la interior de o mucoasă dependentă de porțiunea respiratorie a faringelui cu care comunică prin trompa faringo-timpanică sau tuba auditivă (trompa lui Eustachio). Forma cavității este ușor neregulată, sferică, ușor aplatizată în sens medio-lateral, având doi pereți și o circumferința.

COȚOFAN și colab., 2000, menționează că peretele lateral este în cea mai mare parte membranos, fiind format de membrana timpanică prinsă pe inelul timpanic, în jurul căruia se dispun radiar lame osoase ce delimitează celule timpanice.

Peretele intern sau medial, format din porțiunea pietroasă a timpanului este ușor convex și prezintă promontoriu ce desparte două ferestre, cea ovală și cea rotundă.

Circumferința cavității timpanice prezintă un plafon ce mărginește recesul epitimpanic și un planșeu ce revine bulei timpanice (Hypotympanicum) cu un perete osos foarte subțire. În bula timpanică, spațiile celulare sunt delimitate de o serie de lame ososase. În partea rostrală a planșeuluise găsește deschiderea timpanică a trompei auditive. (COȚOFAN V., PALICICA R., HRIȚCU VALENTINA, ENCIU V., 1999- Anatomia animalelor domestice, vol. III, Aparatul circulator, Sistemul nervos, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, EVANS H.E., 1993 – Miller’s Anatomy of the Dog, 3th ed. W.B. Saunders Co., Philadelphia).

FIZIOLOGIA AUZULUI

Urechea – ca organ de simț al percepțiilor auditive

Urechea reprezintă un excelent aparat de captare a vibrațiilor acustice din mediu ambiant, transducție și codificarea lor în impulsuri nervoase, care, transmise la scoarța cerebrală, sau senzația auditivă. Excitantul sonor poate fi perceput când are o frecvența cuprinsă între 20 hertz și 20 kilohertz ( hertz = numărul oscilațiilor periodice pe secundă,1KHz = 1000 Hz), sensibilitatea maximă fiind pentru intervalul 1000 și 4000 Hz.

MARCU ELENA și colab., 1998, precizează că animalele percep sunetele a căror frecvență se măsoară în KHz: șoarecele și cobaiul – 30, câinele – 40, pisica – 50, liliacul – 70-100. Omul percepe vibrațiile acustice în limitele frecvențelor de 20 – 16000 Hz, vocea obișnuită având limitele de 200 – 3500 Hz. Câinele are un auz de 4 ori mai bun decât al omului, percepe suntetele cu frecvență înaltă ( 20.000 – 40.000 vibrații/secundă). La pisică, auzul este foarte bine dezvoltat numărul de fibre nervoase din nervul auditiv fiind de 52.000. Pisica localizează foarte bine sursa sonoră și apreciaza corect distanța pană la sursa sunetului. Mai mult, pisica produce în laringe vibrații rapide ale aerului, cu lungimea de undă din domeniul ultrasunetelor care sunt percepute de pui și invers (MARCU ELENA, PAVEL GETA, 1998 – Fiziologie, Editura Vasiliana, Iași, MĂRGĂRINT IOLANDA, CHELARU ANA, 1999 – Fiziologia animalelor, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași ).

Urechea este alcătuită din: urechea externă, urechea medie și urechea internă, toare aceste componente fiind implicate în auz.

Componentele urechii externe sunt pavilionul si conductul auditiv extern , membrana timpanică separând-o de urechea medie.

Pavilionul urechii are formă de pâlnie la animale și ajuta la captarea și dirijarea sunetelor spre conductul auditiv extern. Acesta participă la aprecierea distanței sursei sonore si la localizarea acesteia, animalele putând realiza mișcări ale pavilionului fără modificarea poziției capului. Puterea de localizare depinde și de unghiul dintre planul median al capului și sursa sonoră, asfel, sursele ce acționeaza în planul median al capului, nu pot fi localizate.

Conductul auditiv extern focalizează și amplifică ușor sunetele, încălzește și umezește ușor aerul, creând astfel condițiile necesare funcționării membranei timpanice. La nivelul canalului auditiv extern se gasesc glandele sebacee, a caror secreție, cerumenul, are rolul de a împiedica pătrunderea corpilor străini sau a insectelor, ce pot cauza leziuni la nicelul membranei timpanice.

Membrana timpanică este o membrană elastică, acoperită de piele pe fața externă. Aceasta vibreaza la orice frecvența pe toata durată sursei sonore, iar când sunetul se oprește brusc, vibrația se oprește. Vibrația perfectă este asigurată de egalizarea presiunilor celor două fețe ale sale, prin comunicarea faringo-timpanică-trompa lui Eustachio.

Urechea medie este o cavitate plină cu aer ce conține un lanț de oscioare, ciocănelul, nicovala si scărița, care fac legatura între membrana timpanică și membrana care acoperă deschiderea principală către urechea internă (fereastra ovală). Între urechea medie și cea internă există fereastra rotundă, o deschidere acoperită de o membrană.

Cele trei osicioare, articulate între ele, recepționează vibrația sonoră de la timpan și o transmit membranei ferestre ovale. Avantajul acestui raport dintre cele două suprafețe vibratorii este posibilitatea amplificării sunetelor slabe. În același timp, funcționarea pe bază de pârghie a oscioare care dispun de doi mușchi, tensor timpani și stapedius, permite atenuarea vibrațiilor excesive. Aceste două mecanisme asigură o transmitere eficientă a undei sonore către urechea internă.

Urechea internă este localizată într-o escavație a osului temporal numită labirint osos. În acest labirint osos se află labirintul membranos complet închis.

Urechea internă conține aparatul vestibular alcătuit din utriculă, saculă și organul auzului, melcul.

Melcul (cohlea) este alcătuit din elemente ale labirintului osos si ale celui membranos. Spațiul labirintului osos denumit vestibul, se află între fereastra ovală și baza cohleei osoase. Melcul este un tub conic, răsucit în jurul columelei (ax central). Este divizat în două compartimente de către lamina osoasă spirală ce pornește din columelă. Separarea celor două compartimente se face prin interpunerea porțiunii de labirint membranos denumit conduct cohlear, care urmărește răsucirile melcului pâna la vârful acestuia. Conductul cohlear se prinde de melcul osos prin lamina osoasă spirală și prin ligamentul spiral din peretele extern al mecului. Cele două compartimente ale melcului osos separate de conductul cohlear sunt rampa vestibulară și rampa timpanică. Rampa vestibulară comunică cu vestibulul, iar rampa timpanică comunică prin fereastra rotundă cu urechea medie. Cele două rampe sunt separate total pe toată lungimea melcului, dar comunică prin helicotremă, un spațiu de la vârful melcului.

Conductul cohlear este delimitat de membrana bazilară, ligamentul spiral și membrana Reissner. Acesta conține organul lui Corti, transductorul vibrației sonore, atașat de membrana bazilară. Melcul membranos este plin cu un lichid numit endolimfă, cu o compoziție asemănătoare cu a citosolului, bogat în ioni de K+ care sunt în permanență secretați de stria vasculară.

Transducția sunetului

Vibrația sonoră transmisă prin timpan, oscioarelor si apoi membranei ferestre ovale, determină oscilații ale lichidului din melc. Inițial, oscilațiile cuprind perilimfa rampei vestibulare, apoi endolimfa din conductul cohlear. Mișcarea endolimfei antrenează vibrația membranei bazilare, acest fenomen fiind esențial în transmiterea undelor sonore. Orice vibrație a membranei bazilare determină înclinarea cililor. Astfel, cilii se depolarizează și descarcă potențiale de acțiune în fibrele nervoase care se ramifică la baza lor. Potențialele de receptor denumite potențiale microfonice reprezintă generatorul de influxuri nervoase în nervul auditiv, acesta din urmă transmițând mesajul sonor sistemului nervos.

Diferența de concentrație a ionilor de sodiu și de potasiu, respectiv diferența de sarcini electrice, creează un potențial electric de 80 mV între perilimfă și endolimfă, cu electropozitivitatea în interiorul melcului membranos și electronegativitatea în afara lui. Această diferență de potențial reprezintă forța motrice care permite depolarizarea celulelor senzoriale

Căile auditive

Organul receptor primește dendrite de la neuronii bipolari din ganglionulo lui Corti, ai caror axoni formează ramura cohleară a nervului acustic. Axonii acestor neuroni se termină în bulb și punte, în nucleii cohleari. Aici au loc sinapsele cu al dooilea neuron. O parte din fibre trec de partea opusă, formând lemniscul lateral și fac sinapsă cu neuronii din olivele superioare. Axonii celui de-al doilea neuron (care pornesc fie din nucleul cohlear, fie din oliva superioară) merg în cea mai mare parte contralateral, dar rămân și fibre neîncrucișate. În porțiunea dintre bulb și mezencefal aceste fibre formează lemniscul lateral. Fibrele se termină in coliculuii cvadrigemeni inferiori, care prezintă un centru pentru reflexele legate de auz (întoarcerea capului în direcția unui stimul auditiv). În coliculii cvadrigemeni inferior se află un al treilea neuron; axonii acestuia se opresc în corpii geniculați mediali ai metatalamusului, unde face sinapsă cu un al patrulea neuron, ai cărui axon se proiectează pe scoața cerebrală.

Calea de conducere a sunetelor de la cohlee până la cortex este formată din cel puțin 4 neuroni, dar poate cuprinde chiar și până la 6 neuroni. Deoarece neuronii pot sinapsa sau nu în olivele superioare, în nucleii lemnisculului lateral sau chiar în coliculii inferiori, unele impulsuri pot ajunge în scoarța cerebrală mai repede decât altele.

Impulsurile proenite de la ambele urechisunt transmise prin căile auditive în ambele părți ale trunchiului cerebral, predominând cele de la partea opusă pentru că are loc o încrucișare a căilor în cel puțin trei locuri (corpul trapezoid, comisura lui Probst și comisura coliculilor inferiori).

În sfârșit, din tractul auditiv se desprind o serie de colaterale, dintre care cele mai importante sunt cele spre sistemul reticulat ascendent și mai ales spre cerebel (care pot pleca din nucleii cohleari, din colinculii inferiori, din formația reticulată și din aria auditivă corticală), și activează vermisul cerebelos în cazul unor zgomote bruște.

MARCU ELENA și colab., 1998, precizează că, unele fibre realizează legături și cu nucleul dorsal al vagului, fapt dovedit de tublurările de echilibru însoțite de tulburări digestive, cardiovasculare și respiratorii).

Sistemul vestibular

Sistemul vestibular este un mecanism senzorial extrem de sensibil, care furnisează informații asupra posturii, echilibrului și orientării corpului în spațiu, împreună cu analizatorii vizual, kinestezic și cutanat. Aprecierea corectăn a poziției corporale și a mișcărilor efectuate în spațiu reprezintă o necesitate biologică a animalelor (MARCU ELENA și colab., 1998, MĂRGĂRINT IOLANDA și colab., 1999). Această funcție este îndeplinită de urechea internă.

Examinarea urechii și a auzului la carnivorele domestice

Examinarea analizatorului auditiv se face în două etape. Prima etapă constă într-un examen fizic, prin inspecție, palpație, otoscopie, sondaj, examen radiologic, al urechii si conductului auditiv extern și al stâncii temporalului, ulterior realizându-se un examen funcțional.

În urma examenului fizic se poate evidenția imobilitatea conchiei auriculare (paralizii), contracturi ale mușchilor auriculari, mialgii, nevrite sau obstruări ale canalului auditiv extern cu cerumen, pământ, furaje, corpuri străine.

Inspecția se efectuează din porțiunea cea mai externă pentru a putea continua cu partea cea mai profundă a conductului auditiv și a timpanului.

Palpația este o metodă generală de exameninare ce urmează inspecția. Aceasta constă în atingerea sau presarea repetată a diferitelor regiuni corporale ce se examinează. Palpația se poate realiza direct sau indirect. Cea directă este manuală, în timp ce palpația indirectă se realizează cu ajutorul unui instrument.

Palpația mai poate fi clasificată în funcție de mordul de realizare astfel: superficială (se realizează prin atingerea și menținerea palmei pe suprafața examinată), profundă (prin presare cu vârful palmei, deget sau cu pumnul), penetrantă (se utilizează pentru organe situate în profunzime), glisantă și percutorie (prin loviri ușoare fără ca mâna să piarda contactul cu corpul).

Ascultația este o metodă ce presupune recepționarea și interpretarea zgomotelor fiziologice sau patologice produse în organismul animal. Pentru realizarea acestei metode sunt necesare urmatoarele condiții:

Animalul sa fie examinat în liniște;

Animalul trebuie contenționat în stațiune patrupodală, fără să se miște;

Evitarea furajării și adăpării animalului în timpul furajării.

Ascultația este clasificată, în funcție de tehnica aplicării în ascultație directă și ascultație indirectă.

Ascultația directă necesită folosirea unui câmp de ascultație de care persoana care examinează lipește urechea. Această metodă nu alterează calitățile zgomotului, dar prezintă devavantaje, expunând examinatorul la diferite riscuri.

Ascultația indirectă modifică relativ calitățile zgomotelor datorită instrumentului folosit- stetoscop. Acest dezavantaj, în timp dispare (VULPE, V.- Semiologie medicală veterinară, volumul II, Semiologie specială, editura PIM, Iași 2003).

Examenul funcțional al auzului se face prin emiterea unor zgomote de intensitate variată și din direcții diferite, urmărindu-se mobilitatea pavilioanelor urechii și mișcarea capului, în funcție de excitantul sonor.Tulburările de auz se pot manifesta sub formă de:

Hipoacuzie, semnifică scăderea percepției auditive, ca urmare a lezionării căii de transmitere a sunetului sau a componentelor de receptie a acestuia.

Cel mai des, urechea internă prezintă leziuni, localizarea fiind la nivelul nervului stato-acustic sau la nivelul centrilor nervoși.

Surditatea, anacuzia sau cofoza, reprezinta lipsa auzului și presupune lezarea profundă și uneori definitivă a analizatorului acustic. Anacuzia, cât și hipoacuzia se pot întâlni doar la o singură ureche, unilaterală (sau parțială) sau la ambele urechi, bilaterală (sau totală). În anacuzia toală, animalul nu poare recepționa nici un zgomot și rămane pasiv și indiferent, la orice zgomot. Anacuzia parțială este greu de diagnosticat. În paralizia congenitală cocleară, în encefalite, otite cronice, în unele leziuni bulbulare, pot fi întâlnite fie hipoacuzii parțiale sau totale. La câine surditatea congenitală poate fi însoțită și de afonie, câinele fiind în acest caz surdo-mut (Popa, 1988);

Hiperacuzia, constă în creșterea sensibilității auditive. Tulburarea poate fi întâlnită în unele situații patologice, ca urmare a afecțiunilor de tipul meningoencefalitelor sau a intoxicațiilor, ce se evidențiază clinic prin mobilitatea exagerată a pavilioanelor și prin stări de halucinație (PAPUC, I.- Semiologie medicală veterinară, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2012)

Examenul otoscopic se realizează cu ajutorul unei pâlnii, care, asociat cu o sursă de lumină, permite inspecția mucoasei conductului, conținutul, și, într-un final, al timpanului. Prezența exsudatului sau a secreției ceruminoase împiedică realizarea examenului, ceea ce impune o curățire mecanică înainte de realizarea acestuia (se pot recolta probe pentru realizarea examenului bacteriologic).

Examenul microscopic al cerumenului sau al exsudatului obținut poate conduce spre numeroase direcții diagnostico-terapeutice.

Temperamentul carnivorelor domestice și abordarea unui conduc inflamat și durerps impune o sedare profundă sau chiar o anestezie.

Examenul macroscopic al cerumenului poate furniza informații importante:

Aspect de zaț de cafea în otită parazitară;

Umed și maro în afecțiuni cauzate de levuri și/sau stafilococi;

Purulent/ cremos în afecțiuni cauzate de Gram negativi;

Ceruminos, uleios cu detritusuri în otite provocate de Malassezia spp.

Un examen mai profund asociat cu un lavaj auricular (Flushing), necesită anestezie generală, indispensabilă pentru vizualizarea corectă a timpanului.

Este important sa se utilizeze substanțe ceruminolitice, dar în prezența semnelor vestibulare, suspectarea lezionării timpanului este recomandat să se utilizeze doar soluții saline sterile călduțe.

Prin examenul ototscopic se evaluează și mobilitatea, grosimea și flexibilitatea conductului, hiperemia, eroziunile și ulcerele de la nivelul mucoasei.

O evaluare obiectivă a acuziei se poate efectua prin analiza răspunsurilor auditive evocate de trunchiul cerebral (BAER). Aces examen se efectuează provocând sunete metalice care stimulează activitate encefalică ce este înregistratp de către eletrozii de pe piele.

Acest sistem este conectat la un monitor care permite utilizatorilor să înregistreze activitatea electrică. Este singurul sistem pentru diagnosticul anacuziei unilaterale.

Examenul radiologic al bulelor timpanice poate fi de mare ajutor prin compararea bulei probabil afectate cu cea sănatoasă, identificând modificări ale formei, volum, densitate, prezența exsudatului și grosimea peretelui (cronicizarea leziunii).

Diagnosticul afecțiunilor otice frecvente la carnivorele domestice

Otita este comună la câine ( de la 3,9% până la 20% dintre cazurile din clinică) și la pisică (de la 2% la 6,6% dintre cazurile clinice). Poate fi asociată și cu alte patologii dermatologice, mai ales cele cutanate de natură alergică sau imunologică (de exemplu, dermatite alergice alimentare, atopie si dermatită de contact) sau cele sistemice (de exemplu, endocrinopatii, hipotiroidism si tumori ale celulelor Sertoli). Alte cauze sunt reprezentate de infecții bacteriene, corpi străini, paraziți (de exemplu Otodectes cynotis, Sarcoptes scabiei, Notoedres cati) purici, ciuperci, levuri ( de exemplu, Malassezia pachydermis) sau neoformații. Otodectes cynotis este responsabil de cel puțin 50% de otitele externe la pisică.

Otitele pot fi clasificate, în funcție de segmentul anatomic afectat, în:

Otite externe;

Otite medii;

Otite interne.

Otita externă reprezintă inflamația epiteliului canalului auricular orizontal și vertical cât

și a structurilor vecine, meatul acustic și pavilionul auricular.

Tipurile de otită externă, au fost clasificate după GRONO, 1980, în aseptice (reactive) și septice (infective). Otitele aseptice sunt evidențiate prin prezența unei reacții eritematoase acute, sau prin prezența unor forme cronice proliferative. Ca și otite septice sunt încadrate otita purulentă acută și cronică, otita cronică ulcerativă, otitele fungice și cele parazitare.

Otita externă denumită și catar auricular debuteză prin prurit a regiunii auriculare și frecvente scuturări din cap. Când evoluția este unilaterală animalul ține capul plecat de partea urechii bolnave.

Otita medie reprezintă inflamația porțiunii medii a conductului auditiv.

Aproximativ 16% din cazurile cu otită medie sunt consecința otitei externe (MACY, 1989). Aceasta se poate transmite pe cale hematogenă, prin membrana timpanică sau prin trompa lui Eustachio. Otita transmisă prin trompa lui Eustachio este rar întâlnită, fiind des asociată în cazul pisicilor cu infecțiile căilor respiratorii superioare (MACY, 1989).

Ca și factori favorizanți pot fi precizați prezența corpilor străini, traumatisme sau tumori ce duc la perforarea membranei timpanice (GENTILINI, E., DENAMIEL, G., ESCALADA, J., NEYRA, J., 2001- Otitis externa cronica, Internet publisher- www.interscience.com). Soluțiile de continuitate apar în majoritatea cazurilor în zona centrală a membranei timpanice, situată la limita dintre vârful cozii ciocanului și partea ventrală a șanțului timpanic (DYCE și colab., 1987).

Examenul obiectiv al subiecților cu otită medie și externă evidențiază în general scurgerea unor secreții din canalul audititv exten, hiperplazia și ulcerarea țesutului epitelial auricular. Semnele neuroligice referitoare la urechea internă sau la paralizia nervului facial sunt absente la majoritatea animalelor cu otită medie. Poate fi prezent sindromul lui Horner ca și rezultat al unei leziuni al simpaticului de-a lungul urechii medii. Semnele asociate acestui sindrom sunt ptoză, mioză, enoftalmie si prolabarea pleoapei a III-a.

Examenul otoscopic al acestor pacienți solicită foarte des anestezia generala a animalului. Membrama timpanică poate fi ruptă sau poate fi împinsă spre exterior de materialul purulent, sangvinolent sau seros. Integritatea membranei timpanice nu exclude posibilitatea unei patologii a urechii medii. Prezența unei cantități enorme de mucus în interiorul cavității timpanice este ascociată cu leziune de natură adenomatoasă. Membrana timpanică apare lucioasă, de culoare gri sau albă, devine opacă în cazul infecțiior. În cazul rupturii membranei timpanice, există pisibilitatea recoltării probelor citologice sau culturale direct din urechea medie. Ca alternativă, probele pot fi obținute introducând un ac spinal de 20 G, de 8 cm lungime de-a lungul jumătății ventrale a timpanului.

Otita internă reprezintă inflamația urechii interne și apare ca o consecință a difuzării afecțiunilor urechii medii. Afectarea acestui segmentului anatomic duce la apariția manifestărilor nervoase fiind afectat sistemul vestibular: înclinarea capului pe partea afectată, mers în manej, nistagmus (MACY., 1989). Transmiterea infecției de la urechea interna la SNC, pe calea perechii a VIII a de nervi cranieni poate duce la disfuncții neurologice: ataxie, mioză, pareză auriculară și facială (BERNARDINI, M., 1997- Otiti e syndrome vestibulare. L’impotanza dell’esame otoscopico).

Cauzele afecțiunilor auriculare la carnivorele domestice

AUGUST, 1986 realizează o clasificare a factorilor etiologici astfel:

factori primari

factori predispozanți

factori favorizanți

Factorii primari pot produce inflamația și pruritul segmentului conductului auditiv în mod direct. Aceștia pot fi factori externi și factori interni. Cu ajutorul examenului otoscopic pot fi evidențiați cu ușurință factorii externi.

PARAZIȚII

Râia otodectică afectează de regulă câinii până la vârsta de 1 an. Paraziții în toate stadiile de dezvoltare se află situați pe fața internă a conchiei auriculare la suprafața epidermei hrănindu-se cu resturi celulare și lichid tisular, iar prin mișcările lor produc o dermatită pruriginoasă. Râia demodecică se întâlnește într-un procent mai mic evoluând în asociere cu leziuni cutanate.

POWEL și colab., 1980 afirmă că otodecții se hrănesc cu ser și celule sanguine- explicând astfel contactul antigenelor cu sângele, care ar induce răspunsul imunitar. Reacția imună s-a observat la 94% din pisicile infestate și la 54% din cele neinfestate. A demonstrat existența imunoglobulinei E dirijată specific contra parazitului Otodectes cynotis. Prezența anticorpilor antiotodectes se poate evidenția prin imunodifuzie în geloză. Nu se observă eozinofilie în cazul pisicilor cu anticorpi antiotodectes.

Transmiterea între animalele din aceiași specie se realizează cu ușurință. Puricii (Ctenocephalides felis și Ctenocephalides canis) pot fi considerați vectori, deoarece ouăle aderă la corpul acestora (BOURDEAU, P. 1989- Dermatologie du jeune carnivore, Point. Vet.,21)

Demodex canis este considerat simbiont al pielii câinilor, (la 50-60% din câinii considerați sănătoși) afectând câinii din rase sensibile caBoxer, Teckell, Dallamtian, Doberman, Dog, Shar-peii. Poate fi întalnit și laYorkshiire, Botaiill, Chow-chow.

Ca predispoziție de sex, masculii sunt mai afectați, iar carența vitaminelor A, C, K, B, excesul glucido-lipidic cresc receptivitatea. Starea pielii, pilozitatea, rezistența organismului, influențeză receptivitatea. Demodicoza debutează clinic între 3 lunii si un an.

Demodex felis este considerat rezident al foliculilor pilosi si glandelor sebacee la pisică. Ca predispoziție de rasă, se întâlneste ceva mai frecvent la rasele Siameză și Birmaneză. Tendința de generalizare este observată în bolile asociate diabet, leucoză, lupus, hiperadrenocorticism și imunodeficientă felină.

Alți paraziți care pot afecta ocazional conductul auditiv sunt Sarcoptes scabie, Eutrombicula alfreddugesi.

În cazul râiei sarcoptice, incidența reală în otită la câine încă imprecis cunoscută, fiind crescută iarna și primăvara. Receptivitatea este mare în cazurile de subnutriție, gestație, lactație, întreținere. Aceasta nu pare să fie legată de vârstă, sex, rasă sau învelișul pilos.

CORPII STRĂINI

Corpii străini sunt reprezentați de ariste, resturi de plante, pulberi, spini a unor plante, fire de păr scurte. Acest gen de otite sunt foarte durerose în special când perforează membrana timpanică și sunt întâlnite de regulă unilateral.

Anumite rase de câini mici (Boston Terrier, Chihuahua) pot avea un discomfort otic sever datorită firelor de păr libere din conductul auditiv, care sunt omise la examenul otoscopic (GRONO, 1980).

.

Factori favorizanți

factori bacterieni – reprezentați de Staphilococcus spp, Pseudomonas spp, Proteus spp, Escherichia spp, Klebsiella spp și evoluția procesului patologic la nivelul conductului auditiv .

CARP-CĂRARE și colab., 1998, subliniază că doar 22,7% din culturile bacteriene prelevate de la câinii sănătoși au fost negative. Staphilococcus intermedius coagulazo-pozitiv poate fi prezent chiar și în absența modificărilor patologice într-un număr redus. Acesta este considerat cel mai important agent microbian patogen al pielii la câine. Pseudomonas aeruginosa și Proteus miriabilis au fost izolate doar din otita externă eritematoasă.

De la pisicile cu otită cel mai frecvent au fost izolate bacterii din genul Staphilococcus spp. și Pasteurella spp.

factori micotici – reprezentați de Candida și Malassezia pachidermatis, etc.

CRESPO, 2002, evidențiază că Malassezia canisa fost izolată din conductul auditiv la 57-72% din câinii cu otită externă. Deseori, Malassezia spp. poate fi izolată alături de Staphilococcus intermedius.

Cauzele predispozante ale otitei externe sunt umiditatea excesivă sau crescută, conformația îngustă sau obstrucția canalului auditiv. Staphylococcus spp. și Streptococcus spp. sunt epifiți ai conductului auditiv. Umiditatea si temperatura crescută dezvoltă un mediu umed în interiorul urechii, ducând la macerarea epiteliului, favorizând colonizarea bacteriană secundară. A fost sugerat că in otita externă cronică, glandele apocrine sunt mărite în dimensiuni, număr și activitate secretorie, pe când cele sebacee scad în număr și devin mai putin active. A fost demonstrat că, în comparație cu alte rase, rasa Cocker spaniol cu otită externă prezintă diferențe distincte în caracteristicile patologice al tractului orizontal, al canaluilui auditiv. Se observă foarte comun răspunsuri ale țesutului ceruminos, pe când la alte rase se observa în mod predominant fibroză.

Fig. 1.3. Streptococii beta-hemolitici și Streptococcus canis

Bacteriile izolate foarte frecvent din urechea câinilor cu otită externă cronică sunt Corynebacterium spp., Escherichia coli., Proteus mirabilis, Pseudomonas aeruginosa și Staphylococcus intermedius. În schimb, la pisică se întâlnește Pasteurella multocida și Staphylococcus intermedius. La anumite animale, otita externă cronică poate cauza alterări secundare la nivelul canaluilui auditiv (de exemplu, hiperplazia epitelială si osificarea țesuturilor cronic inflamate, care mențin infecția și îngreunează tratamentul medical cauzând îngustarea lumenului canalului auditiv extern. Astfel, se verifică des ulcerările și infecțiile secundare cauzate de bacterii piogene, levuri și/sau fungi.

Diagnosticul imagistic

Pentru a determina prezența unei otite medii concomitente este necesar efectuarea unui examen radiologic al craniului; este de preferat vizualizarea în secțiune transversală deoarece evită suprapunerea, având o sensibilitatea mai ridicată pentru individualizarea unor anomalii. Înclinarea greșită a craniului în timpil executării examenului radiologic sau poziționarea greșita a limbii pot duce la erori inadecvate, rezultate fals negative sau aproximarea unei zone afectate a urechii medii mai extinsă, toate acestea influențând alegerea tehnicii chirurgicale folosite. În anumite cazuri se pot observa semne sugestive de neoplazie ( de exemplu, liza osului temporal). Cu ajutorul Tomografiei Computerizate, otita externă prezintă semne reprezentative alterării conductului auditiv: mineralizarea, îngustarea lumenului tractusului extern și prezența materialelor care atenuează țesuturile moi din interiorul lumenului. CT-ul poate fi util chiar și pentru evaluarea formarii accesului unei ablații rotale ale canalului auricular. În zonele cu infecție (abcedarea, fustulizarea) este posibila captearea mediului de contrast. Evaluarea canalografică a conductului auditiv extern a fost exprimată ca un mecanism pentru a contribui la delimitarea statutusului membranei timpanice înainte de terapia medicala sau chirurgicala la câine.

Proiecția radiografică pentru evaluarea pacienților cu otită medie estea cea frontală cu gura deschisa (cunoscută ca proiecție rostrocaudală cu gura deschisă), în care animalul vine poziționat în decubit dorsal cu capul flexat la – fața de tava radiografică.

Fig. 1.5. Poziționarea pentru Proiecția frontală cu gura deschisă

În această poziție sunt observate bulele timpanice și conținutul lor. Reperele cele mai comune în cazul patologiei urechii medii sunt opacifierea cavității timpanice plină de aer în mod normal și îngroșarea și scleroza pereților bulei timpanice. Proiecția laterală oblică cu capul înclinat la – arată bulele individuale. Prezența lizei sau a reacției periostale a bulei și a osului temporal îndrumă diagnosticul spre neoplazie. La pisicile cu polipi inflamatori este posibilă observarea unei mase la nivelul țesuturilor moi din interiorul faringelui.

Examenul radiologic nu este o metodă sensibilă pentru patologia urechii medii, Computerul Tomografia fiind mai sensibil. Aproape un sfert dintre animalele cu afecțiuni la nivelul urechii medii nu prezintă anomalii de interes radiografic ale bulelor timpanice.

Computer Tomografia este utilă pentru diagnosticul otitei medii, evaluarea polipilor rinofaringieni si determinarea extinderii otitei externe sau a neoplaziei. În cazul colapsului faringelui când animalul este sub amestezie , greu poate fi identificat un polip rinofaringian utilizând tehnici de diagnosticcu imagini în secțiune transversală.

Fig. 1.6. Imagine CT Câine.

CAPITOLUL 2

DESCRIEREA CADRULUI INSTITUȚIONAL

Lucrările practice s-au desfășurat în cadrul Laboratorului de Rontgendiagnostic al Facultății de Medicină Veterinară din Iași. Această instituție face parte din Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad , instituție specializată în învățamântul superior agronomic și medical veterinar.

Cazurile ajunse la laborator provin fie de la celelate clinici ale facultății cât și de la medicii veterinari din cabinetele particulare din Iași sau județele vecine. Metodele imagistice sunt în mod obligatoriu completate, după caz, cu examene paraclinice necesare stabilirii corecte a etiologiei fiecărui caz în parte.

Laboratorul Rontgen al facultății deține un aparat ELTEX 400, producție 1981 și pus în funcțiune în anul 1983 și un aparat mobil de producție Italia, INTERMEDICAL BASIC 4006. Ca piese de bază ale instalației se enumeră tubul radiogen și masa de comandă. Intrarea propriu-zisă în laborator este precedată de o antecameră destinată protejării clienților de radiații, datorită plumbului incorporat în pereții acesteia.

Tubul radiogen constituie partea principală a instalației de rontgendiagnostic. Tuburile de raze X moderne, bazate pe fenomenul termoelectric sunt cu mult superioare tuburilor cu gaze folosite inițial. Cantitatea de electroni emiși în aceste tuburi este cu atât mai mare cu cât temperatura materialului catodului adus la incandescență este mai ridicată.

Orice tub cu raze X este constituit dintr-un balon de sticlă prevăzut de două prelungiri tubulare la care sunt fixați cei doi electrozi (catodul și anodul) și sistemul de răcire. Filamentul catodic are formă de spirală fiind confecționat dintr-un fir foarte subțire de wolfram cu diametrul de 0,2 mm. Viteza electronilor care determină penetrabilitatea fasciculului de raze X este proporțională cu tensiunea utilizată la fiecare examen. Pentru ca fluxul de electroni să fie cât mai bogat catodul este constituit din tungsten, metal foarte greu fuzibil, cu o temperatură de topire de 3370ºC. Anodul aparatului ELTEX 400 este format dintr-un bloc de cupru, pe suprafața căruia este aplicată o plăcuța de tungsten sau wolfram. Locul pentru anod unde are loc frânarea electronilor fasciculului catodic constituie punctul de formare al razelor X și poartă numele de focar termin, focar de sarcină focus sau punct de impact. (Ambrosă I., Vulpe V., 1996).

PARTEA A II-A

CAPITOLUL 3

CERCETĂRI PROPRII

SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CERCETĂRII

Afecțiunile auriculare pot deveni extrem de frustrante în urma aplicării tratamentului inadecvat, datorită complicațiilor sau cronicizării. Alegerea unei metode de examinare corecte si complete favorizează obținerea unui diagnostic corespunzător, a unor rezultate pozitive spre vindecare fără complicații secundare.

Începând cu acestea, principalele obiective ale lucrării au fost:

Stabilirea incidenței otitelor la carnivorele domestice și corelarea acestor afecțiuni cu rasa sau dinamica sezonieră a cazuisticii.

Descrierea aspectelor clinice în urma aplicării metodelor de examinare și corelarea acestora cu rezultatul investigațiilor etiopatogenetice.

Stabilirea unui protocol de diagnostic prin corelarea aspectelor clinice cu cele

imagistice ;

CAPITOLUL 4

MATERIAL ȘI METODE

Lucrarea a fost efectuată pe o perioadă de 2 ani, pe carnivorele domestice prezentate în cadrul Clinicii medicale a Facultății de Medicină veterinară, Iași și a cabinetului veterinar individual Twovet Bîrlad, jud. Vaslui. Pentru realizarea unui studiu cât mai complet, au fost utilizate și evidențele Laboratorului de Roentgen Diagnostic și ale Laboratorului de microbiologie, din cadrul Facultății de Medicină Veterinară, Iași.

Activitatea de cercetare științifică s-a desfășurat la specializarea de Semiologie și Patologie Medicală, în cadrul Laboratorului de Roentgen Diagnostic.

Într-o primă etapă s-a luat anamneza, apoi s-a efectual examenul clinic și/sau paraclinic, iar pe baza rezultatelor obținute s-a pus diagnosticul afecțiunii, urmând apoi stabilirea unui protocol terapeutic cât mai adecvat situației. Cazurile reprezentative au fost fotografiate și examinate periodic până la vindecare.

Examenul general a oferit informații privind aspectul pielii și părului, prezența ectoparaziților și a pruritului. Pentru o evidență completă am luat exemplu Fișa Dermatologică elaborată de Dr. Roxana TOPALĂ, fiind completată în urma obținerii informațiilor din anamneză, a examenului clinic și a celui paraclinic.

Înregistrarea semnelor locale s-a realizat prin inspecția pavilionului urechii și a pielii de la baza acestuia.

Examinarea conductului auditiv s-a realizat cu ajutorul otoscopului, pe pacientul anesteziat și contenționat în decubit lateral. Acest dispozitiv este format dintr-un mâner și un cap ce conține o sursă electrică de lumină și lentile cu putere mică de mărire. În partea frontală se poate adapta un speculum auricular din material plastic pentru îndepărtarea cerumenului sau pentru administrarea medicației local.

Fig.4.1 Fișă dermatologică

Teză de doctorat- TOPALĂ ROXANA

CONTRIBUȚII LA STUDIUL TRATAMENTULUI OTITEI LA CARNIVORE

4.1. MATERIALUL DE STUDIU

Studiul a fost realizat în decursul anilor 2012 și 2013, situația numerică a cazurilor fiind următoarea:

câini: 47 cazuri în total (20 cazuri în 2012 și 27 cazuri în anul 2013)

pisici: 35 cazuri în total (19 cazuri în 2012 și 16 cazuri în anul 2013)

Analizând datele din tabel se observă faptul că au fost întegistrate cazuri de otită cu o frecvență relativ crescută la rasa Cocker 19%, Pechinez și Labrador 13% și la rasa Setter 11%. Se remarcă cu ușurință o frecvență relativă a otitei la Shar-pei de 6%, această rasă fiind predispusă infecțiilor auriculare determinate de stenoza caracteristică a canalului auditiv și Caniche 8%, la care părul des din conductul auditiv nu permite scurgerea secrețiilor.

La pisici, o frecvență relativ crescută se înregistrează la rasa Birmaneză, înregistrându-se 12 cazuri, ceea ce reprezintă 34%, iar cele din rasa Persană au avut procentul cel mai mic de 14%.

Faptul că rasa Birmaneză a fost cea cu frecvența cea mai crescută nu semnifică obligatoriu faptul că este rasa cea mai predispusă. O explicație plauzibilă ar putea fi faptul că există un număr mare de pisici din această rasă în zona în care a fost efectuat studiul.

Urmărind datele din tabel se poate preciza faptul că un număr mai mare de cazuri a fost înregistrat vara, 22 câini și 16 pisici. Cel mai probabil acest fapt se datorează condițiilor de mediu. Astfel, vara, factorii de microclimat, temperatura și umiditatea sunt crescute, fapt ce duce la o creștere a frecvenței relative a otitelor la carnivorele de companie.

4.2. METODA DE CERCETARE

Marile metode semiologice de examinare a urechii s-au executat în oredinea obligatorie: inspecție, palpație și termometrie

Inspecția

Obiectivul inspecției a fost acela de a aduna informații clinice în scopul utilizării lor pentru stabilirea diagnosticului. Pentru toate acestea, s-au respectat anumite condiții:

-examinarea realizată la lumină naturală;

-examinare atat in repaus cât și în deplasare;

-inspecția realizată din poziții diferite față de animal (din față, din spate, din lateral)

Aceasta s-a făcut în 2 etape: de la distanță și din apropiere (s-au obținut date suplimentare care le-au confirmat pe cele obținute de la distanța).

În cazul afecțiunilor auriculare, zona examinată a fost fața internă a pavilionului auricular, urmărind cu atenție aspectul general, prezența crustelor sau a depozitelor, zone de alopecie.

Palpația

Aceată metodă urmează în mod obligatoriu inspecția și constă în atingerea sau presarea repetată a diferitelor regiuni corporale ce se examinează.

Palpația poate fi clasificată în funcție de modul de realizare în: superficială și profundă.

Palpația urechii oferă informații despre sensibilitatea locală atât ma marginile urechii cât și la baza acesteia. În funcție de conținut, în cazul în care secrețiile sunt în cantitate mare, s-a simțit o ușoară fluctuație și s-a auzit zgomot de lichid.

Termometria

Este o metodă generală ce constă în măsurarea temperaturii zonei, fie dorect, fie indirect.

Pentru rezultate cât mai corecte, trebuie respectate anumite condiții:

Termometrarea animalelor la 30 minute după alimentare, 20-30 de minute după efort și 10 minute după defecare.

Animalele bolnave se vor termometra de 2 ori pe zi, dimineața și seara.

Termometria directă este subiectivă, apeciindu-se pe baza anamnezei (frisoane, uscarea botului) și prin palpația superficială a bazei urechii, torace sau regiunea capului.

Termometria indirectă utilizează termometrul maximal. Locurile de elecție pentru măsurarea temperaturii centrale sunt rectal, bucal și vaginal. Temperatura mai poate fi măsurată auricular.

Metode speciale utilizate

Pentru examinarea internă a conductului auditiv s-a utilizat otoscopul simplu și otovideoscopul. S-a realizat mai ales în cazurile în care proprietarii susțineau ideea de corp stăin sau atunci când conduita a necesitat examen complementar.

În cazul otitelor medii, pentru examinarea bulelor timpanice, s-a realizat examenul radiologic.

Pentru efectuarea unui tratament cu specificitate crescută, am apelat la efectuarea examenului microbiologic după prelevarea secrețiilor din canalul auricular.

4.3. Simptomatologia afecțiunilor auriculare la carnivorele domestice

În cadrul studiului, în funcție de agentul etiologic. Astfel otitele au fost clasificate în: otite infecțioase, otite parazitare și otite nespecifice.

În etiologia otilelor infecțioase, au fost izolate bacterii aparținând genurilor Klebsiella spp., Pseudomonas spp., Streptococcus spp.

Etiologia otitelor parazitare este reprezentată de Otodectes spp., Demodex spp.

Afecțiunile auriculare manifestate clinic prin otite a căror etiologie nu a putut fi elucidată din diverse motive (proprietarul a refuzat examene paraclinice, rezultatele examenelor microbiologice și parazitare au ieșit negative) au fost denumite generic otite nespecifice.

Tabel nr 4.4. Frecvența otitelor din punct de vedere etiologic în funție de rasă

În Graficul 4.4. este ilustrată prevalența afecțiunilor auriculare în funcție de natura agentului etiologic raportată la predispoziția de rasă. Astfel se poate observa că, rasa Cocker are o predispoziție crescută față de natura infecțioasă a otitelor cuantificată în 6 cazuri față de etiologia parazitară (înregistrându-se 3 cazuri) și față de otita de origine nespecifică, în cadrul căreia nu s-a înregistrat niciun caz. Pe locul doi, cu otită infecțioasă se clasează rasa Labrador (5 cazuri), rasă la care otita nespecifică înregistrează 1 caz, iar cea parazitară nu a fost diagnosticată de-a lungul acestui studiu. La polul opus, se află rasele Shar-Pei și Rasa comună, unde nu au fost înregistrate cazuri cu otită infecțioasă, iar otita parazitară si cea nespecifică evoluează cu un numar redus de cazuri.

În Graficul 4.5. este evidențiată prevalența otitelor la pisici în funcție de rasă din punct de vedere al agentului etiologic. Astfel, la rasa Birmaneză, otita parazitară (7 cazuri) a fost diagnosticată mai des comparativ cu cea de natură infecțioasă (3 cazuri). În cazul rasei Persane a fost diagnosticat doar 1 caz de otită de natură infecțioasă, 4 cazuri de otită nespecifică, proprietarii dorind efectuarea unui tratament simptomatic.

Otita externă reprezintă inflamația epiteliului canalului auricular orizontal și vertical cât și a structurilor vecine, meatul acustic și pavilionul auricular.

Treptat urechea devine caldă și dureroasă la palpare. Tegumentul intern este congestionat și acoperit cu un depozit gălbui uleios (otita ceruminoasă) care în scurt timp poate deveni abundent și fluid (otita exsudativă) uneori îmbracă un caracter purulent (otita supurativă). În această fază sensibilitatea locală este foarte mare, starea generală modificată, puroiul are culoare gri-gălbui sau brun cu miros fetid. Strângerea bazei pavilionului urechii provoacă un zgomot de clipocit dat de dezlipirea puroiului de conductul auditiv.

Puroiul revarsă din conductul auditiv și aglutinează perii regiunii.

În evoluție tegumentul intern poate deveni mai tumefiat iar în porțiunea distală a conductului extern se observă ulcere (otita ulceroasă) care sângerează ușor la efectuarea toaletei iar durerea este intensă.

Persistența procesului inflamator determină dezvoltarea de proliferări indirate care obturează conductul auditiv (otită proliferativă). În această fază apare diminuarea auzului (hipoacuzie) care în timp duce la surditate (cofoză). Cronicizarea procesului inflamator duce la diminuarea secreției tegumentul auricular îngroșat și prezența proliferărilor cutanate cu bază largă de implantare.

Indiferent de forma clinică de otită acută – ceruminoasă (Fig. 4.3), eritematoasă, exsudativă(Fig.4.2) și supurativă(Fig. 4.4), otită cronică – ulcerată și proliferativă, animalul scutura din cap, își freacă urechile de obiectele din jur, se scarpină la baza urechii complicându-se cu othematom, ulcere și pericondrită auricular.

Există cazuri, în care, animalul datorită pruritului intens, se scarpina cu ajutorul membrului pelvin, creând astfel soluții de continuitate si agravând leziunea inițială (Fig. 4.4)

Anamneza.

Pacieții cu otită externă au prezentat semne clinice acute sau cronice. În cazul prezenței unui corp străin în interiorul urechii, semnele tipice sunt scuturatul capului si scărpinatul urechii sau a zonei circondate. Acestea au fost semne caracteristice și pentru subiecții cu infestări parazitare sau infecții bacterice acute. În cazul infecțiilor cronice este prezentă o secreție purulentă urât mirositoare.

Vizita clinică

Palparea urechii sugerează îngroșarea sau calcificarea conductului auditiv. A fost realizat un examen otoscopic complet. În cazul hiperplaziei și a secrețiilor, examinarea conductului auditiv poate fi îngreunată, fiind necesară anestezierea generală a animalului pentru a putea executa o inspecție meticuloasă. Trebuie determinat gradul de implicare al canaluilui orizontal și cel vetical și statutul membranei timpanice. Ipotezele au fost puse pe baza exsudatului.

Otita medie și internă

Vizita clinică

Examenul obiectiv al subiecților cu otită medie și externă a evidențiat în general scurgerea unor secreții din canalul audititv exten, hiperplazia și ulcerarea țesutului epitelial auricular. Semnele neuroligice referitoare la urechea internă sau la paralizia nervului facial sunt absente la majoritatea animalelor cu otită medie. Poate fi prezent sindromul lui Horner ca și rezultat al unei leziuni al simpaticului de-a lungul urechii medii. Semnele asociate acestui sindrom sunt ptoză, mioză, enoftalmie si prolabarea pleoapei a III-a.

Examenul otoscopic al acestor pacienți solicită foarte des anestezia generala a animalului. Membrama timpanică poate fi ruptă sau poate fi împinsă spre exterior de materialul purulent, sangvinolent sau seros. Integritatea membranei timpanice nu exclude posibilitatea unei patologii a urechii medii. Membrana timpanică apare lucioasă, de culoare gri sau albă, devine opacă în cazul infecțiior. În cazul rupturii membranei timpanice, există posibilitatea recoltării probelor citologice sau culturale direct din urechea medie. Ca alternativă, probele pot fi obținute introducând un ac spinal de 20 G, de 8 cm lungime de-a lungul jumătății ventrale a timpanului.

Proiecția radiografică pentru evaluarea pacienților cu otită medie estea cea frontală cu gura deschisa (cunoscută ca proiecție rostrocaudală cu gura deschisă), în care animalul vine poziționat în decubit dorsal cu capul flexat la – fața de tava radiografică.

CAPITOLUL V

REZULTATE ȘI DISCUȚII

Extrasul nr.1

Motan, rasa Persană, 2ani

Diagnostic: otită parazitară

Terapie: Curățarea mecanică a conductului auditiv și a feței interne a pavilionului urechii cu produsul OtoClean, aplicarea produsului local Iver-mite Otic.

La inspecție s-a observat bilateral, prezența unui exsudat de culoare maroniu închis, cu consistență crescută pe tegumentul conductului auditiv. După efectuarea examenului microscopic s-a confirmat prezența parazitului Otodectes spp.

S-a efectuat toaletarea conductului auditiv cu produsul OtoClean, lăsat sa acționeze 2-3 minute, după care a fost aplicat tratamentul local cu Iver-mite Otic.

După această 4 aplicări la interval de 4 zile s-a efectuat examen otoscopic și s-a observat absența exsudatului. Tratamentul a continuat la interval de 7 zile 3 aplicări

.

Extras nr.2

Câine, metis Rottwiler și Pitt-bull, 18 luni

Diagnostic: Otită ceruminoasă

Terapie: toaletarea conductului auditv și aplicarea tratamentului local cu produsul Epi-Otic.

Proprietarul a cazat animalul în boxa Facultătii de Medicină veterinară, Iași timp de o săptămână. A observat scuturături frecvente ale capului și un scărpinat insistent în zona auriculară. La inspecție s-a observat prezența unui depozit ceruminos de culoase galben închis, aspectul congestionat al tegumentului intern.

Datale obținute în urma anamnezei au condus diagnosticul spre Otită ceruminoasă pe fondul iritației locale provocate de microclimatul din boxa de cazare.

În timpul recoltării probe în vederea efetuării examenului microbiologic, s-a observat reflexul oto-podal.

În urma efectuării examenului microbiologic s-au evidențiat bacterii din genul Streptococcus.

Extras nr. 3

Câine, Ciobănesc german, 7 ani

Diagnostic: otită medie exsudativă

Terapie: curătarea canalului auditiv și tratament local antiifecțios, sicativ.

Pacientul a fost adus la consult din cauza unei otite recidivante, rebelă la tratament. S-a efetuat examen cu otoscopul si s-a evidențiat prezentă unui exsudat. Toaletarea locală a fost mai dificilă, deoarece leziunea era cronică, canalul inflamat, iar conținutul în lichit era în cantitate mare. După curătarea conductului a fost aplicata o pulbere sicativă cu efect antiseptic și analgezic.

Pacientului i s-a realizat electrodiagnostic, testul Baer, unde i s-a pus diagnosticul de surditate unilaterală dreaptă.

La examenul radiologic, s-a observat bula timpanică dreapta modificată, comparativ cu cea stânga.

I s-a recoltat probă în vederea realizării examenului bacteriologic și antibiogramă. Rezultatul a fost pozitiv Klebsiella spp.

Extrasul nr. 4

Pisică, rasa Europeană, 8 luni

Diagnostic: otită exsudativă unilaterală

Tratament: osteotomie de bulă timpanică

La efectuarea examenului general al animalului, s-a observat în urma inspecției de la distanță mersul în manej si atitudinea modificată a capului. La inspecția de aproape s-a observat prezența unui depozit de culoare galbenă aderent la tegumentul canalului auditiv.

S-a efectuat osteotomie de bulă timpanică dreaptă, s-a extras lichidul din bula timpanică, s-a curățat cu ser fiziologic și s-a aplicat antibiotic.

CAPITOLUL 6

CONCLUZII

Studiul efectuat permite stabilirea frecvenței relative a afecțiunilor auriculare și corelarea acestora cu diferiți factori precum specia, rasa, variațiile climatice.

În cadrul speciei, la câine, apar diferențe ale frecvenței relative în raport cu rasa, valori superioare ale prevalenței speciei, fiind înregistrate la rasele Cocker, Setter, Labrador și Pechinez. La pisici, putem aprecia că procentele înregistrate de fiecare rasă pot fi explicate prin numărul de pisici din rasa respectivă aflate în arealul luat în studiu.

Afecțiunile auriculare la carnivorele domestice au o evoluție sezonieră cu o concentrare a cazuisticii în lunile de vară (47% în cazul câinilor și 46% în cazul pisicilor).

În funcție de stadiul evolutiv și aspectul clinic, otitele pot fi clasificate în: otită eritematoasă, otită ceruminoasă, otită exsudativă, otită supurativă.

Otita eritematoasă poate avea o evoluție clinică de durată, dar de cele mai multe ori precede otita ceruminoasă, caracterizată prin creșterea secreției de cerumen.

Otita ceruminoasă evoluează spre otită exsudativă, cu consistență crescută sau fluidă și aspect condiționat de microflora predominantă.

Îndiferent de forma clinică de otită, animalul scutură din cap, iși freacă urechile din obiectele din jur, se scarpină șa baza urechii determinând apariția complicațiilor reprezentate de grataj auricular, paracondrită auriculară însoțită de leziuni proliferative.

Prelevarea probelor de exsudat otic și evaluarea lor prin examen microscopic direct sau microbiologic ne-a permis elucidarea unor aspecte etiopatogenetice ale otitei.

Examenul microscopic direct a fost efectuat cu precădere la probele prelevate de la pisici, pentru identificarea paraziților (Otodectes cynotis), iar examenele microbiologice au permis stabilirea frecvenței de izolare a microorganismelor (bacterii, levuri) și implicarea lor în apariția diferitelor forme clinice de otită.

Curățarea periodică a conductului auditiv și a feței interne a conchiei auriculare, reprezintă condiția esențială pentru prevenirea apariției otitei.

Alegerea adecvată a compoziției produsului utilizat în tratamentul afecțiunilor s-a realizat prin corelarea rezultatelor diagnosticului clinic cu cele ale metodelor de diagnostic paraclinic.

BIBLIOGRAFIE

ACKEMAN, L:J:, 1989- Practical Canine Dermatology, American Veterinary Pub., Inc. Goleta CA

ANGUS, J., 2004- Pathogenesis of otitis oxterna: understanding primary causes, NAVC, 807-809, Internet publisher- www.ivis.org

BERNARDINI, M., 1997- Otiti e syndrome vestibulare. L’impotanza dell’esame otoscopico

BOURDEAU, P. 1989- Dermatologie du jeune carnivore, Point. Vet.,21

BOURDEAU, P. 1990- Dermatologie feline: aspects d’actualite, Rec. Med. Vet., nr. 166, 665-697

CARP-CĂRARE, M., 2001 – Microbiologie veterinară, Casa de editură Venus, Iași

COTEA C., 2003- Histologie specială, Ed. Tehnopres, Iași,

CAZACU P., TOPALĂ ROXANA, 2007, Morphology of the external ear canal in dogs, Lucr. șt., vol 50, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași

COȚOFAN V., PREDOI G., 2003, Anatomia topografică a animalelor domestice, Ed. BIC ALL București,

DYCE K. M., SACK W. O., WENSING C.J., 1987- Text book of Veterinary Anatomy, W.B. Saunders Co., Philadelphia

COȚOFAN V., PALICICA R., HRIȚCU VALENTINA, ENCIU V., 1999- Anatomia animalelor domestice, vol. III, Aparatul circulator, Sistemul nervos, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, EVANS H.E., 1993 – Miller’s Anatomy of the Dog, 3th ed. W.B. Saunders Co., Philadelphia

GENTILINI, E., DENAMIEL, G., ESCALADA, J., NEYRA, J., 2001- Otitis externa cronica, Internet publisher- www.interscience.com

HAGIU, N., SOLCAN, GHE., HRIȚCU LUMINIȚA., BEȘCHEA, S., 1994 – Observații clinice și terapeutice privind catarul auricular extern la câine, Lucr. Șt. USAMV, Iași

MARCU ELENA, PAVEL GETA, 1998 – Fiziologie, Editura Vasiliana, Iași,

MĂRGĂRINT IOLANDA, CHELARU ANA, 1999 – Fiziologia animalelor, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași

PAPUC, I.- Semiologie medicală veterinară, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2012

TOPALĂ ROXANA, Teză de doctorat- Contribuții la studiul și tratamentul otitei la carnivore

VULPE, V.- Semiologie medicală veterinară, volumul II, Semiologie specială, editura PIM, Iași 2003

WELCH FOSSUM Theresa Chirurgia dei piccoli animali- edizione italiana a cura di Aldo Vezzoni, 2008