Morfologia Incisivului Lateral Superior

LUCRARE DE LICENȚĂ

Morfologia incisivului lateral superior

hipodonție,microdonție

INTRODUCERE

MORFOLOGIA INCISIVULUI LATERAL SUPERIOR

HIPODONȚIE,MICRODONȚIE

I. Aparatul dentomaxilar

Aparatul dento-maxilar(ADM) reprezintă un ansamblu de țesuturi și organe cu structură variată dar armonizate morfologic și funțional în vederea îndepliniri acelorași funcții sub controlul sistemului nervos central(SNC).

Componenetele aparatului dento-maxilar sunt:

-oase

-mușchi

-articulția temporo-mandibulară

-glandele salivare

-mucoasa bucală

-vase și nervi

Funcțiile aparatului dento-maxilar sunt:

1 Masticație

2 Fonația

3 Fizionimia

În cele ce urmează se va face o scurtă prezentare a dezvoltării aparatului dento-maxilar,în legatură cu fenomenele dentației. După cum s-a arătat,la naștere,etajul inferior a feței este foarte puțin dezvoltat,mandibula ocupă o poziție posterioară față de maxilar, există o mare libertate de producere a mișcărilor în A.T.M(care este dabea schițată),unghiul mandibular cercetat cu ajutorul tangentelor este larg deschis. Raporturile dintre cele două maxilare se stabilesc la nivelul crestelor prin intermediul mucoasei gingivale,care prezintă denivelări sub forma unor mici perinițe ce servesc atât la transmiterea forțelor cât și pentru a favoriza alunecarera mandibulei.(1)

Programul de dezvoltare somatică, în care este inclus și aparatul dento-maxilar (ADM),este câștigat de organisme în cursul evoluției lor filogenetice; acest program este transmis ereditar la descendenții aceleiași specii și parțial realizat în cursul dezvoltării ontogenetice, factorii de mediu continuând să influențeze acest program.

Din acest punct de vedere evoluția filogenetică poate fi considerată „un factor patogen al anomaliilor dento-maxilare” (P.Firu)(5), factor inclus în cel genetic, și poate fi în același timp un indicator de „prospectare“ a formei ADM al omului, cu eventualele sale anomalii. Pentru desfășurarea activității, orice ființă, viețuitoare trebuie să „importe“ din mediul exterior alimente și să poată elimina („exporta“) produse de dezasimilație.

Apariția dintelui pe scara animală a fost rezultatul unui îndelungat proces adaptativ, determinat de însăși necesitatea supraviețuirii speciei, atributul major al dintelui fiind acela de armă de atac și apărare.

La om, începând cu a 6-a săptămână de viață intrauterină, în țesuturile ecto-mezodermice ale stomodeumului, printr-un proces de transformări celulare sunt inițiate structurile ADM moi și dure legate de funcția de import a materiei.

Părțile dure ale ADM sunt reprezentate de trei componente:

– Baza maxilarelor

– Osul alveolar

– Dinții ( 4)

I.1 CAVITATEA BUCALĂ

Cavitatea bucală (cavum oris) reprezintă primul segment al tractului digestiv,prin intermediul căruia alimentele sunt preparate pentru digestive si ingerate.(2)

Cavitatea bucală sau gura este segmentul inițial sau facial al canalului alimentar. Aici au loc procese digestive ca: triturare, insalivatie, deglutiție.

Cavitatea bucală mai servește și la trecerea aerului în timpul respirației, cât și articularea sunetelor emise de laringe. În cavitatea bucală se mai gasesc și receptorii,gustului,simțului .

Așezare:cavitatea bucală este asezată sub fosele nazale, deasupra diafragmului muscular al gurii și anterior față de faringe cu care comunică prin istmul gătului. (3)

Raporturile cavitații bucale:

Anterior comunică cu exteriorul prin orificiul bucal, delimitat superior și inferior de buze,unite în parțile laterale prin intermediul comisurilor labiale

Posterior comunică cu orofaringele prin istmul orofaringian,delimitat în parțile laterale de arcadele palatogroase, superior de palatul moale și inferior de ,,V,,-ul lingual ce desparte zona orală a limbii(2/3 anterioară ) de cea faringiană(1/3 posterioară)

Superior este desparțită de cavitatea nazală prin intermediul palatului

Inferior este delimitată de structuri musculare, precum mușchii milohioidieni,geniohioidieni și limba 4

Lateral cavitatea este închisă de obraji, a caror pereti sunt constituiți în cea mai mare parte de mușchii buccinator (2)

Anatomia cavitatii bucale :

Componentele cavității bucale :

1 Arcadele dentare

2 Limba

3 Mucoasa bucală

1. Arcadele dentare sunt două la numar maxilară și mandibulară,ele se împart în două comparimente:

-vestibul bucal (vestibulum oris) este compartimentul anterior al cavitații bucale, are formă de potcoavă și este cuprins între buze și suprafețele profunde ale obrajilor pe plan extern și arcade dentare și gingii pe plan intern. De sus până jos, vestibulul este limitat de reflexia mucoasei de la nivelul buzelor și obrajilor până la nivelul gingiilor ce acoperă arcurile alveolodentare superioare și inferioare respective, formând șanțurile gingivo-labiale superioare și inferioare.

Anterior comunică cu exteriorul prin orificiul bucal delimitat de buze.

Posterior,in timpul ocuziei dentare, vestibulul comunică cu cavitatea bucală propriu-zisă printr-o apertură determinate de arcadele alveolodentare începand cu cel de-al treilea molar, numit spațiul retromolar și prin spațiile interdentare. Pereții laterali ai vestibulului sunt constituiți din obraji ce cuprind mușchii buccinatori captușiți de mucoasa cavității bucale. Ductul glandei parotide, canalul Stenon se deschide printr-o papilla mică la nivelul celui de-al doilea molar superior.(2)

-cavitatea bucală propriu-zisă (cavum oris proprium) reprezintă compartimentul posterior, în fața și lateral este mărginit de arcadele alveolodentare ,iar posterior comunică cu faringele printr-o apertură constrictive, anume istmul faringian. Plafonul este format din palatul dur și moale, iar cea mai mare parte a palnșeului este dat de limba.(2)

2. Limba este un organ musculos, cu o mobilitate deosebită acoperită de o mucoasă ce conține numeroși receptori. Are rol în masticație prin direcționarea bolului alimentar între arcade,în deglutiție și în fonție.Limba este acoperită de o mucoasă ce contine numeroși receptorii implicate în percepția senzațiilor gustative.(6)

3. Mucoasă bucală tapetează întreagă cavitate atât vestibulul cât și compartimentul oral. Din punct de vedere topografic se clasifică după zonele pe care le acopera în :

Mucoasa jugală

Mucoasa labială

Mucoasa alveolară

Mucoasa linguală

Mucoasa gingivală (6)

Mucoasă bucală poate fi :fixă, mobilă și pasiv-mobilă.

Mucoasa fixă este cea care aderă la os prin intermediul periosului,

o întâlnim la nivelul bolții palatine și proceselor alveolare

Mucoasa mobilă este mucoasa care acoperă parțile moi o denumim așa pentru că are posibilitatea de deplasare față de țesuturi musculare subiacente, o întalnim la nivelul: feței interne a buzelor și obrajilor, planșeul bucal, vălul palatin și limba

Mucoasa pasiv-mobilă face trecerea dintre cele două tipuri de

mucoasă. Fundurile de sac sunt zonele de răsfrângere a mucoasei mobile de la nivelul buzelor, obrajilor, planșeului bucal spre mucoasa fixă a proceselor alveolare.

Există fund de sac vestibular la maxilar, există fund de sac vestibular și la mandibulă și există fundul de sac lingual la mandibulă. Fundurile de sac prezintă pe linia mediană frenul buzei superioare și frenul buzei inferioare, acestea fiind formațiuni musculo-tendinoase ce împart vestibulul în două jumatăți simetrice.Există și frenul lingual care asigură inserția anterioară a limbi și care este localizat pe linia mediană a fundului de sac lingual.(6)

Fig. I.1 Anatomia cavitații orale

I.2. ETAPELE DE FORMARE A STRUCTURILOR DENTARE 4

Dintele uman are origine embrionară dublă: ectodermică și mezodermică. Schematic, după Schour si Massler, fiecare organ dentar parcurge trei perioade distincte:

1. Creșterea proliferativă

2. Calcifierea

3. Erupția

Etapele sunt diferite pentru dinții temporari și dinții permanenți, iar în cadrul fiecăreia din cele două categorii, diferite pentru fiecare entitate morfologică.

Dezvoltarea dintilor incluzând și erupția lor, se întinde pe o perioadă foarte lungă de timp, cuprinsă între a 6-a săptămână de viață intrauterine și 18-24 de ani.

1. Perioada de creștere proliferativă .Această perioadă numită de Firu și perioadă de creștere și dezvoltare este formată din trei etape distincte:

a) Proliferarea

b) Histodiferențierea

c) Morfodiferențierea

a) Etapa de proliferare este definită de o multiplicare celulară rapidă și inegală, începând cu a 6-a săptămână de viață intrauterină. Ea începe prin proliferarea stratului bazal al stomodeumului (cavitatea bucală primitivă) în mezenchimul subiacent al primului arc branhial și duce la formarea lamei dentare primare în formă de potcoavă; câte una pentru fiecare maxilar (lama dentară primară maxilară și lama dentară primară mandibulară). În aceeași perioadă, celulele din partea profundă a lamelor dentare primare prin proliferare rapidă formează lama dentară secundară, din care vor lua naștere mugurii dinților definitivi care îi vor înlocui pe cei temporari

b) Etapa de histodiferențiere poate fi caracterizată de diferențieri celulare. Multiplicarea celulară este inegală și se realizează într-un ritm lent. În această etapă, celulele din extremitatea liberă a mugurelui dentar prin multiplicare foarte rapidă transformă mugurele în cupã și în continuare prin invaginarea zonei marginale a cupei se ajunge în faza de clopot.

În această etapă, prin diferențiere, se constituie două ansambluri celulare:

• unul epitelial formând organul smalțului

• altul mezenchimal formând papilă dentară (organul dentinei) și sacul folicular.

c) Etapa de morfodiferențiere, denumită și apoziția matricei organice, este etapa în care celulele diferențiate și specializate încep să funcționeze.

Ameloblaștii secretă matricea smalțului, odontoblaștii pe cea a dentinei. În cursul etapei de morfodiferențiere, prin geneza matricelor organice, se determină forma și dimensiunea dinților. Ambele sunt supuse unui determinism genetic și dependente de existența unui număr fix de centri de creștere pentru fiecare categorie de dinți,plasați la nivelul joncțiunii smalț-dentină.

Incisivii și caninii au patru centri de creștere, 3 vestibulari și al 4-lea oral, la nivelul zonei cingulare. Molarii au 4 sau 5 centri de creștere corespunzător celor 4 sau 5 cuspizi, iar premolarii au 2 corespunzător celor 2 cuspizi.

I.1.4. Perioada de calcifiere

Matricea organică a smalțului și dentinei este transformată în smalț și dentină prin impregnarea, depunerea de substanțe anorganice. Inițierea calcefierii se face la nivelul dentinei, urmată de cea a smalțului, depunerea fãcându-se ritmic și succesiv. La nivelul smalțului încărcarea cu componentă anorganică se face în doi timpi, din care primul decurge lent până ce componenta anorganică atinge nivelul de 30%, urmat de cel de al doilea, sub formă de criză cu descărcare bruscă de apă și material organic și încărcare rapidă cu elemente anorganice, până la atingerea nivelului de 99% caracteristic smalțului.

Pentru dentină, mineralizarea se face inițial în jurul prelungirilor lui Thomes, în granule izolate, apoi în restul masei dentinare pânã la atingerea nivelului de 75%, având loc odată cu omogenizarea încărcăturii anorganice.(4)

I.1.3. Erupția dentară 4

Erupția dentară reprezintă migrarea dinților din zona osoasă, în care s-au format coroanele acestora, în cavitatea bucală, până la atingerea planului ocluzal.

Fig I.2 Fazele erupției dentare

Se desfășoară în trei etape:

– etapa preeruptivă;

– etapa prefuncțională;

– etapa funcțională

Etapa preeruptivă cuprinde mișcările pe care le face dintele din zona de formare până la atingerea mucoasei bucale. Este numită și etapa intraosoasă. Mugurele dentar își începe mișcările predominant axiale din momentul în care coroana este complet mineralizată iar formarea

rădăcinii este abia începută.

Etapa prefuncțională cuprinde mișcările dintelui de la străpungerea mucoasei bucale până la atingerea planului de ocluzie și întâlnirea cu antagoniștii. Deplasarea dintelui în această perioadă este asigurată de modificările osului alveolar, caracterizate prin creșteri abundente pe fundul alveolei și mai reduse pe pereții laterali ai acesteia .

Etapa funcțională cuprinde perioada ce urmează din momentul întâlnirii cu antagoniștii și a intrării în funcțiune.

I.2. ERUPȚIA DINȚILOR TEMPORARI (7)

Fig. I.3 Perioada dentației temporare

Fig I.4 Arcadele dentare temporare

Erupția dinților temporari este un fenomen de serialitate. Dinții erup în grupuri din 6 în 6 luni, cei ai arcadei inferioare precedând cu puțin omologii superiori, cu excepția incisivilor laterali, unde superiorii preced de obicei inferiorii(Boboc,1975)

Ordinea erupției dinților temporari (7)

Erupția dinților temporari începe cu aparitia pe arcadă a incisivilor centrali inferiori. Urmează în ordine: incisivii centrali superiori , incisivii laterali inferiori, primi molari inferiori, primii molari superiori, caninii inferiori, caninii superiori, molaraii secunzi inferiori și erupția dinților temporari se încheie cu erupția molarilor secunzi superiori, dupa schema de mai jos :

Fig. I.5 Ordinea erupției dinților temporari

Din aceasta ordine rezultă două reguli, fiecare având câte o excepție:

-de obicei dinții inferiori erup înaintea omologilor superiori, excepție fac incisivii laterali, cei superiori erupând înainte inferiorilor

-dinții temporali erup in ordinea lor numerică,excepție făcând caninii care erup după primii molari.

Cronologia erupției dinților temporali

Erupția dinților temporali începe la varsta de 6 luni prin aparitia pe arcadă a incisivilor centrali inferiori și se termină la vârsta de 2-1/2 ani prin erupția molarilor secunzi superiori.La fiecare 6 luni erupe câte un grup de dinți.

Cronologia eruptiei este urmatoarea:

-incisivii centrali la 6 luni

-incisivii laterali la vârsta de un an

-primi molari la 1-1/2 ani

-caninii la 2 ani

-molarii secunzi la vârsta de 2-1/2 ani

I..3. ERUPȚIA DINȚILOR PERMANENȚI

Studiul erupției dinților permanenți se impune datorită importanței practice a acestui fenomen biologic complex. Se stie că dezvolatarea osoasă la nivelul maxilarelor precede în medie cu 1-2 ani eruptia dintilor permanenți. Din momentul în care această creștere începe intr-o anumită zonă, dintii temporari corespunzători își pierd importanța și pot fi sacrificații.

Momentul erupției dinților permanenți este importatnt și pentru efectuarea extracțiilor seriate in ortondontie.

Fară a contitui o regulă, dinții permanenți erup în urmatoarea ordine: primul molar inferior, primul molar superior, incisivul central inferior, incisivul central superior, incisivul lateral superior, incisivul lateral inferior, caninul inferior, primul premolar superior, primul premolar inferior, premolarul second inferior, caninul superior, molarul second inferior, molarul second superior, molarul de minte inferior si superior.(7)

Fig. I.6 Ordinea erupției dinților permanenți

Cronologia erupției dinților permanenți 4

Începe la vârsta de 6 ani, cu primul molar inferior, locul de erupție al acestuia aflându-se înapoia molarului 2 de lapte. De la această vârstă și până la 11 ani, copilul va avea dinți aparținând celor două dentiții (dentiția mixtă).

Tot în jurul vârstei de 6 ani va erupe și molarul 1 superior, acești doi dinți stabilind rapoarte de contact ocluzal, realizând prima înălțare a ocluziei, folosind totodată ca referință în aprecierea poziției dinților pe cele două arcade (cheia de ocluzie a lui Angle).

La 7 ani erupe incisivul central inferior, concomitent cu acesta apărând pe arcadă și incisivul central superior.

După aproximativ un an erupe și incisivul lateral, prioritate având incisivul inferior. În continuare, după datele clasice, există diferențe de erupție între dinții arcadei maxilare și a celei mandibulare.

La maxilarul superior, primul premolar erupe la 9 ani, la 10 ani cel de al doilea premolar,iar la 11 ani erupe caninul..

La mandibulă, în jurul vârstei de 9 ani erupe caninul, urmând ca la 10 și 11 ani să erupă succesiv premolarul unu și premolarul doi.

La 12 ani, atât la maxilar cât și la mandibulă erupe molarul doi. Datorită vârstei la care erup acești molari li s-a dat denumirea de „molari de 12 ani“.În condițiile pierderii molarului de 6 ani, molarul de 12 ani capătă o valoare restaurativă, (protetică) deosebit de mare.

Între 16-25 de ani erupe de „regulă“ molarul al treilea. Corespunzând vârstei maturizării somatice și psihice a mai fost denumit în limbajul curent „molar de minte“.

Erupând la o vârstă la care maxilarele sunt complet dezvoltate, molarii de minte nu au întotdeauna spațiul suficient pentru a ajunge pe arcadă, dificultățile de erupție provocând o serie de accidente inflamatorii. Asemănător caninilor superiori, molarii de minte pot rămâne incluși în grosimea oaselor maxilare.

Fig.I .7 Perioada de erupție a dinților permanenți

II .1 TERMINOLOGIA IN MORFOLOGIA DENTARĂ 4

Pentru înțelegerea descrierii dinților și arcadelor dentare este necesar sã fie cunoscute o serie de noțiuni prin care sunt desemnate elementele componente ale acestora.

În acest sens, terminologia de bază utilizată în morfologie devine indispensabilă.

Morfologic și funcțional orice dinte este alcãtuit din coroană, rãdăcină și colet

Fig.II.1. Morfologia dintelui

Coroana dentară.

Anatomic este porțiunea extraalveolară a dintelui, acoperită de smalț, vizibilă în cavitatea bucală. Prezintă o extremitate liberă, marginea incizală sau ocluzală ce vine în contact cu dinții antagoniști și o extremitate gingivală -marginea cervicală

-unde coroana se continuă cu rădcina. Coroana dentară clinică se definește ca acea porțiune a dintelui care se vede în cavitatea bucală putând cuprinde coroana anatomică precum și o parte din rădăcina anatomică.

Rădăcina.

Anatomic rădăcina este porțiunea intraalveolarã a dintelui acoperită de cement care nu se vede decât pe radiografie sau când dintele este extras.

Partea cuprinsă între apex și colet se numește rădăcină anatomică, iar partea cuprinsă între apex și inserția gingiei se numește rădăcină clinică. Rădăcina clinică poate fi mai mică sau egală cu rãdăcina anatomică.

Apexul.

Reprezintă vârful rădăcinii și este locul de comunicare a conținutului dentar (pulpa dentară) cu țesuturile înconjurătoare ce contribuie la nutriția, inervația și menținerea dintelui în alveolă. Prezintă cel mai frecvent un orificiu la extremitatea distală a rădăcinii „foramenul apical“ sau multe orificii cu ramnificații canaliculare ce se unesc formând „delta apicală“.

Coletul.

Reprezintă linia de separație dintre coroanã și rădăcină. Există un colet anatomic,

limita de unire a smalțului cu cementul și un colet clinic la nivelul inserției gingiei

pe dinte care nu întotdeauna coincide cu coletul anatomic.

Coroana este alcătuită din smalț, dentină și camera pulpară; rădăcina din cement, dentină și canalul radicular prezintă sub formă de prisme microscopice legate între ele printr-o substanță organică.

Duritatea sa este puțin inferioară celei a diamantului sau carborundului, material abrazive folosite pentru șlefuirea dinților. Stratul de smalț este mai gros la nivelul cuspizilor și mai subțire la colet.

Fig. II.2 Structura macroscopică a dintelui

Cementul.

Este substanța organo-minerală, asemănătoare osului, care acoperă în strat subțire rădăcina pe toată suprafața ei. În mod normal nu este vizibil, ci doar atunci cînd dintele este extras sau gingia s-a retras foarte mult. Cementul participă la fixarea dintelui în alveolă.

Dentina.

Este substanța organo-minerală care formează masa de bazã a dintelui atât la coroană cât și la rădăcină. Dentina se formează toată viața, la fel ca și cementul în timp ce smațul se formează doar în perioada preerupțională a dintelui

Camera pulpară.

Este cavitatea cuprinsă în interiorul coroanei dintelui; are o formă asemănătoare coroanei și volumul de 4-5 ori mai mic (Fig III.2). În dreptul cuspizilor camera pulpară prezintă proeminențele numite coarne pulpare.

Spre rădăcină, camera pulpară se continuă cu canalul radicular, acesta se termină la vârful rădăcinii prin foramenul apical. Ramnificațiile mai mult sau mai puțin evidente la nivelul apexului ale canalului radicular realizeazã delta apicală.

Pulpa dentară.

Este țesutul complex, înalt diferențiat, de origine conjunctivă, alcãtuit din vase sanuine, limfatice și fibre nervoase ce se află în camera pulpară și canalul radicular.

Paradonțiul.

Este reprezentat de totalitatea țesuturilor: cementul radicular, gingia, periodonțiul și osul alveolar care participă la fixarea dintelui în alveolă. Periodonțiul este țesutul de susținere al dintelui cuprins între cement și osul alveolar din care fac parte fibrele ligamentare

Fig.II.3. Elementele structurale ale dintelui

Alveola.

Este cavitatea din osul maxilar în care stă rădăcina dintelui. Pentru fiecare rădăcină există câte o alveolă. La cele două maxilare pot exista între 52-66 de alveole.

Procesul alveolar.

Este apofiza osului maxilar în care se află alveolele cu dinții. Procesul alveolar se formează odată cu dinții și dispare odată cu ei devenind creastă edentată.

Procesul alveolar și creasta edentată sunt acoperite de mucoasa gingivală.

Arcada dentară.

Reprezintă totalitatea dinților de la nivelul unui maxilar. Înșiruirea dinților pe arcada dentară poate avea formă de parabolă (mai frecvent la mandibulă) sau elipsă (mai frecvent la maxilar).

Ocluzia.

Ocluzia este contactul static dintre marginile incizale și suprafețele ocluzale ale dinților antagoniști (de pe cele două arcade).

Fețele coroanei dentare.

Pot fi asemănate cu unele suprafețe geometrice. Astfel, când sunt orientate spre vestibulul bucal poartă denumirea de fețe vestibulare (FV); la dinții care vin în contact cu buzele,acestea se mai numesc și fețe labiale (FL) iar la dinții care vin în contact cu obrajii: fețe jugale (FJ). Fețele care sunt orientate spre cavitatea orală propriu-zisă: fețe orale (FO), la dinții superiori fețe palatinale (FP), la dinții inferiori fețe linguale (FL); datorită vecinătății cu palatul și respectiv limba.

Muchia dinþilor frontali care participã la incizia alimentelor se numește margine incizalã (MI). Fețele active ale dinților laterali care participã la triturarea alimentelor sunt denumite fețe ocluzale (FOc).

Morfologic, fața ocluzală este delimitată de crestele ocluzale (sagitale) ale cuspizilor vestibulari și orali care se continuă cu crestele marginale realizând ceea ce se definește ca perimetrul ocluzal.

Fig.II.4. Orientarea fețelor coronare ale dinților

II.2. SISTEME DE NOTARE A DINȚILOR 4

Nevoia de a se putea comunica între diferiți specialiști atât verbal cât și grafic, a condus la elaborarea unor modalități de a desemna, nota și identifica dinții. Exista astăzi mai multe sisteme de notare a dinților, a căror utilizare este mai mult sau mai puțin generală.

Se deosebesc sistemele de notare a dinților permanenți și temporari.

1. Cele două arcade dentare, maxilară și mandibulară se împart în 4 sectoare: drept superior și inferior, stâng superior și inferior, prin două linii perpendiculare ce reprezintă planul medio-sagital și planul de ocluzie.

2. Identificarea hemiarcadei se face printr-o cifră, literă sau a unui semn matematic.

3. Desenul sau schema reprezintă imaginea pacientului așezat în fața examinatorului, dreapta schemei corespunzând pãrții stângi a examinatorului.

4. Dinții unei hemiarcade se notează cu cifre arabe sau romane de la linia mediană

spre extremitatea distală a arcadei marcând poziția dintelui pe hemiarcadă.

Fig.II.5 Planurile,arcadele și hemiacade

II.2.1. Sistemul internațional (FDI)

Notarea dinților se face adăugând lânga cifra corespunzătoare hemiarcadei cifra care marchează poziția dintelui pe hemiarcadă. Astfel incisivul central superior drept 1.1, incisivul central inferior drept 4.1, premolarul doi superior stâng 2.5, molarul prim inferior stâng 3.6

Fig.II.6. Sistemul de notare FDI

Fig.II.7. Sistemul de notare FDI pentru dinții permanenți

II.2.2. Sistemul francez

Hemiarcada maxilară dreaptă este notatã cu „D“ iar cea stângă cu „S“ Notarea dinților se face (la maxilar) adăugând dupã „D“ sau „S“ cifra corespunzătoare poziției dintelui precizat. Potrivit acestui sistem incisivul central superior drept este notat cu „D1“, iar molarul de minte superior stâng cu „S8“.

Pentru dinții arcadei mandibulare se utilizeazã literele „d“ – dreapta și respectiv „s“ – stânga, astfel încât incisivul central inferior din dreapta va fi „d1“, iar molarul inferior de minte din dreapta „d8“

Fig.II.8. Sistemul de notare francez

II.2.3. Sistemul aritmetic

Desemnează arcada maxilară cu „+“(plus) și arcada maxilară cu „-“ (minus)

Fig.II.9. Sistemul de notare aritmetic

II.2.4 Sistemul american (Sistemul Numeric Internațional)

Un sistem total deosebit de cele anterior prezentate; posibil de întâlnit în literatura americană de specialitate este acela în care identificarea dinților se face pentru dinții permanenți prin cifre arabe de la 1 la 32, începând din partea dreaptă maxilară cu molarul 3 și continuând până în partea stângă maxilară, apoi partea stângă mandibulară de la molarul 3 și terminând cu molarul trei mandibular dreapta 3.

Fig.II.2.4 Sistem de notare american

III MORFOLOGIA DENTARĂ DE GRUP

A DINȚILOR PERMANENȚI

III.1 Dentiția,dentația și familia dentară (7)

Din lama dentară se diferențiază un burjon,care va da naștere germenului dentar. Acesta se va calcifica, după care va erupe și va stabili contracte ocluzale cu dinții antagoniști, devenind funcțional.

DENTIȚIA este un termen dinamic ce cuprinde ansamblul fenomenelor care guvernează diferențierea, dezvoltarea și dispariția dinților care se dezvoltă din aceeași lamă dentară și aparțin aceleași generații.

Omul prezintă două dentiții,fiind deci difiodont.

Prima dentiție este raspunzătoare de maturarea elementelor dentare formate din prima lamă dentară(lama dentară primară). Ea generează 32 de dinți: 8 incisivi,4 canini și 20 de molari(8 temporari și 12 permanenți).

A doua dentiție generează 20 de elemente dentare, care provin din a doua lamă dentară(secundară): 8 incisivi, 4 canini și 8 premolari.

Sintetizând se obțin formulele dentare ale dinților formați în cursul celor două dentiții,pe două hemiarcade anatgoniste:

Prima dentiție generează: i c m M= x 2=32 DINȚI

A doua dentiție generează : i C P= x 2=20 DINȚI

Literele mici se refera la dinții temporali,iar cele majuscule la cei permanenti.

Dentația desemnează totatlitatea dinților prezenți la un moment dat în cavitatea bucală.

Omul poseda in mod normal,trei dentații succesive.

Dentatia temporară, caducă(de lapte). Începând cu varsta de 6 luni,dentația temporară este formată din 20 de dinți, formula dentara este urmatoarea:

Dentația mixta începe de la varsta de 6 ani(data apariției primului dinte permanent), până la 11-12 ani(data dispariției ultimului dinte temporar) o parte a dinților temporari coexistă pe arcade cu o serie de dinți permanenti. Acesta este motivul pentru care dentația este denumită mixtă.

c)Dentiția permanentă(definitivă). Începând cu momentul dispariției din cavitatea bucală a ultimului dinte temporar, toate elementele denatre sunt permanente, formând dentația permanentă. Aceasta este alcătuită din 32 de dinți : 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari și 12 molari.

Formula dentară permanentă este:

Familia dentară este constituită din totalitatea dinților care aparțin unor generații succesive și care erup în aceeași poziție.

3.2 FORMA DINȚILOR ȘI GRUPURILE DENTARE ( 8)

Dinții umani sunt de tip plexodont, prezentandu-se în varianta heterodontă(de formă și mărime diferită).

3.2.1Grupurile dinților temporari

Dinții temporari sunt in numar de 20, zece pe o arcada, câte 5 pe o hemiarcadă. Dintii temporari sunt constituiti în 3 grupuri:

a)grupul incisiv

b)grupul canin

c)grupul molar

Fig. III.1 Dentiția temporară

Dinții temporari contribuie la dezvoltarea și modelarea ADM, la exercitarea în condiții bune a funcțiilor acestui aparat, având un rol deosebit în dezvoltarea psihică a copilului.

3.2.2Grupurile dinților permanenți

În numar de 32, 16 pe o arcadă și cate 8 pe o hemiarcadă, dinții permanenți se prezintă sub formă de patru grupuri:

Grupul incisiv

Grupul caninilor

Grupul premolarilor

Grupul molarilor

Fig III.2.Dentația permanentă

Grupul incisiv

În numar de patru pe fiecare maxilar, incisvii sunt așezați simetric, cate doi de fiecare parte a liniei mediene. Coroana lor are formă de lopată și prezintă o margine liberă (incizală) ce permite secționarea alimentelor.

Forma și dispoziția fețelor vestibulare și orale face ca alimetele sa fie dirijate în afara șanțului gingival. Sunt dinți monoradiculari(au o singură radacină).

Incisivii superiori sunt implantați în osul premaxilar, iar cei inferiori prin marginile lor incizale, realizează contacte ocluzale cu fețele orale sau marginile incizale ale superiorilor. Incisivii dețin un rol decisv în fizionomie și fonație.(8)

Fig.III.3 Incisivul cental suprior si inferior morfologie

Grupul canin

Canininii,in numar de doi pe fiecare maxilar,sunt așezati imediat dupa incisivi și au un sigur cuspid. Caninul maxilar este primul dinte situat distal de sutura premaxilo-maxilară. Caninii sunt situați la locurile de curbură a aracadelor dentare și separă grupul incisiv de premolari și molari. Forma lor este adaptată funcției de ”prindere„ și reținere a alimentelor. Caninii sunt cei mai lungi dinți, având o implantare și stabilitate excepțională în oasele maxilare. De obicei sunt monoradiculari. Morfologia lor corono-radiculară le conferă un rol parte în mentinerea ocluziei funcționale și în protecția canină(ghidajul canin).(8)

Fig.III.4 Canin maxilar si mandibular morfologie

Grupul premolarilor

Prin definiție premolarii sunt dinții situați anterior de molari. Marginea incizală a dinților frontai este înlocuită la acești dinți cu o fața ocluzală. În număr de patru pe fiecare maxilar(câte doi pe fiecare hemiarcadă),premolarii prezintă pe fața ocluzală doi cuspizi(dinți bicuspidați)și participă activ la triturarea alimentelor. De regulă sunt monoradiculari cu excepția primului molar superior. Dețin un rol important în masticație și fizionomie.(8)

Fig III.5Premolarii maxilarii și mandibulari primari morfologie

Fig.III.6 Premolarii maxilari și mandibulari secunzi morfologie

Grupul molarilor

Acest grup este alcătuit din doisprazece dinți, câte șase pe o arcada si câte trei pe o hemiarcadă, fiind situați distal de premolari. Molarii sunt cei mai voluminoși dinți. Ei au suprafețe ocluzale cu un relief accidentat, fiind multicuspidați.

Între molarii maxilari și cei mandibulari există diferențe morfologice semnificative în ceea ce privește forma, mărimea, numarul cuspizilor și rădacinilor. Molarii au un rol important în masticatie.(8)

11

Fig.III.7 Molarii mandibulari morfologie 1 2 3

1

2

3

Fig.III..8 Molarii superiori morfologie 1,2,3

Cei doisprazece molari permanenți se dezvoltă din prima lamă dentară și nu înlocuiesc nici un dinte temporar. Ei se mai numesc molari monofizari și împreună cu cei 20 de dinți temporari sunt cunoscuți sub numele de dinți accesionali. Dinții care se dezvoltă din a doua lamă dentară sunt cunoscuți și sub numele de dinți difizari sau succesionali. (8)

3.3.1 Caractere morfologice comune ale incisivilor (10)

Sunt în numar de patru în fiecare arcadă: doi incisivi centrali și doi laterali.

La nivelul planului medio-sagital, incisivii centrali realizează contact prin suprafețele lor meziale.

Ca dimensiuni, incisivii superiori sunt mai mari comparativi cu cei inferiori. Incisivii maxilari prezintă dimensiunile în serie descendentă (incisivul central mai mare decât cel lateral),în timp ce incisivii mandibulari sunt în serie ascendentă (incisivul lateral mai mare,comparativ cu incisivul central). De altfel, incisivii centrali mandibulari sunt dinții cu dimensiunile cele mai mici din dentația permanentă.

Incisivii se formează dintr-un numar de 4 centri de creștere, care dau naștere la 4 lobi: 3 localizați pe suprafața vestibulară și unul corespunzător cingum-ului de pe suprafața orală.

Incisivii prezintă o croană cu patru suprafețe și o margine incizală și o rădacină unică.

Coroana are un aspect aplatizat în sens vestibulo-oral corespunzător treimii incizale și mijlocii, iar la nivelul coletului este aproape cilindrică.

Suprafața vestibulară a coroanei are un aspect relativ rectangular, înalțimea coronară fiind mai mare decât diametru mezio-distal. La nivelul suprafeței vestibulare se evidențiază trei lobi, separați prin două șanțuri de dezvoltare. Convexitatea maximă a suprafeței este localizată în treimea cervicală.

Suprafața orală este mai redusă decât cea vestibulară datorită convergenței vestibulo-orale a suprafețelor proximale. Suprafața orală este convexă în treimea cervicală și concavă în treimea incizală și mijlocie. Pe această suprafață se delimitează elemetele de relief caracteristic: cingulumul, crestele marginale, fosa orală, uneori foramen caecum și șanțurile secundare.

Suprafața proximale au contur triunghiular, cu vârful orientat spre marginea incizală.

Suprafața distală este mai mică decât cea mezială. Suprafețele proximale au orientarea convergentă spre linia coletului. Convexitatea maximă a suprafețelor proximale este localizată în treimea incizală, poziție care va corespunde ariei de contact cu dinții adiacenți, în treimea cervicală devin plane, uneori ușor concave. Suprafețele proximale sunt netede,fără detalii morfologice.

Linia coletului este convexă spre rădacină pe suprafețele vestibulare și orale, are forma literei „V” cu vârful îndreptat spre unghiul incizal pe suprafețele proximale.(10)

Rădăcina incisivilor este unică, cu aspect conic și apex efilat, orientat spre distal.

3.3.2 Funcțiile incisivilor

Datorită poziției în arcadă și formei pe care o prezintă, în cadrul funcției masticatorii incisivii intervin în incizia alimentelor.

Marginea incizală a incisivior mandibulari stabilește contact cu suprafața palatinală a incisivilor maxilari,intervenind în menținerea rapoartelor de ocluzie dintre arcadele antagoniste. Din acest punct de vedere, marginile incizale ale incisivilor mandibulari sunt considerate suprafețe de sprijin ocluzal de grupa a doua. Uneori incisivii maxilari iau contact cu incisivii mandibulari prin intermediul marginilor incizale.

Incisivii au rol de ghidaj a mișcării de propulsie a mandibulei. Astfel odată cu deplasarea mandibulei spre interior, marginile incizale ale incisivilor mandibulari glisează pe suprafețele palatinale ale incisivilor maxilari, realizând ghidajul anterior. Suprafata palatinală a incisivilor maxilari este denumita pantă de ghidaj anterior.

Incisivii au rol fizionomic deosebit, atât prin vizibilitate directă, datorită poziției anterioare, cât și prin menținerea peretelui anterior al cavitații bucale. Lipsa grupului determină un aspect caracteristic: buzele aspirate, rosu buzelor redus, santurie periorale accentuate.

În fonație incisivii au un rol ensențial, deoarece majoritatea sunetelor se formează prin contactul dintre parțile moi(limbă ,buză) cu suprafețele orale sau marginale incizale ale incisivilor. Alte sunete sunt emise prin spatiul dintre marginile incizale din cele două arcade.(10)

Fig. III.9. Incisivul lateral maxilar,morfologie

3.3.1.Incisivul lateral superior (-DENS INCISIVUS LATERALIS-)

Numar și poziție:doi(stang si drept),poziția a doua pe hemiarcadele maxilare .

Sisteme de notare: -internațional :1.2, 2.1

-francez : D2, S2

-aritmetic: 2+, 2

-american: 7(dreptea),10(stângă)

Numărul lobilor de dezvoltare: lobul vestibular se formează prin coalescență a 3 lobuli,al doilea lob dă naștere porțiunii palatinale cunoscută sub numele de cingulum.

Fig.III.10 Fețele coronare ale incisivului lateral maxilar

Cronologie:

Debutul calcifierii: 10 luni post natal

Coroana complet formată: 4-5 ani

Erupe : 8-9 ani

Rădacina complet edificată:11 ani

Gabarit(în mm) :

Înălțimea coroanei: 9 mm

Înăltimea rădacineii: 13 mm

Lungimea totală – medie:20,00

– minimă:20,5

– maximă:25,1-22,8

Diametru : Coronar M-D: 6,5 mm

Cervical M-D: 5,0 mm

Coronar V-P : 6,0 mm

Cervical V-P : 5,0 mm

Numărul coarnele pulpare : 3

Numărul rădacinilor: 1

Funcții:fizionomie,fonație,masticație,ghidaj anterior( în funcție de rapoartele incizale),susținerea parților moi. (8)

Erupe la 8 ani. Calcifierea începe în primul an după naștere și se termină la zece ani și jumătate. Este cel mai mic dinte maxilar. Lungimea totalã este de 21-22 mm din care 7-8 mm îi reprezintă coroana.

Coroana (4)

Morfologic, incisivul lateral superior prezintă în general aceleași caracteristici ca și incisivul central superior de care se deosebește printr-o serie de caracteristici individuale,coronare, radiculare și clinico-tehnice-terapeutice:

• volumul coronar și radicular mai redus;

• raportul între diametrul cervico-incizal și diametrul mezio-distal este mai mare de 1, incisivul lateral superior înscriind-și coroana într-un dreptunghi cu

diametrul mare cervico-incizal.

• marginea incizală (I) este oblic ascendentă de la mezial spre distal și este situată la 1-2 mm deasupra planului ocluzal; unghiul mezio-incizal (MI) este mai bine exprimat,ascuțit (sub valoarea de 900), unghiul disto-incizal (DI) este rotunjit, obtuz (cu o valoare mai mare de 900).

• elementele morfologice ale feței palatinale (crestele marginale și cingulum) sunt mai accentuate, mai evidate.

• supracingular (spre marginea incizală) la nivelul feței palatinale se află inconstant foramen caecum, o depresiune circulară foarte mică.

• deseori coroana incisivului lateral superior prezintă o varietate de forme morfologice cum ar fi forma: de canin, de cui sau foarte mică (nanică).

Suprafața vestibulara (10)

Este mai mică decât a incisivului central și poate fi încadrată într-un trapez cu baza mare orientată spre incizal. Marginea incizală are un traseu mai oblic decât în cazul incisivului central,fiind orientată ascendent în sens mezio-distal.

Marginile proximale sunt mai accentuat convergente spre linia coletului și au un grad de convexitate mai exprimat,astfel,marginea distală a incisivului lateral poate prezenta uneori traseul unui semicerc. Marginea distală este mai scurtă decât cea mezială.

Curburile maxime ale convexitaților marginilor proximale sunt localizate după cum urmează:

-în treimea incizală pentru marginea mezială

-la unirea dintre treimea incizală și cea mijlocie pentru marginea distală.

Unghiurile formate la unirea marginilor proximale cu marginea incizală,mai ales unghiul disto-incizal sunt mai rotunjite decât cele ale incisivului central. Relieful suprafeței vestibulare este mai convex atât în plan cervico-incizal cât și în plan mezio-distal comaprativ cu cel al incisivului central. Aria convexitați maxime este localizată tot în treimea cervicală.

Suprafața vestibulară prezintă trei lobi: mezial,distal si central,separați de cele două șanturi de dezvoltare.

Suprafața palatinală (10)

Ca și în cazul incisivului central,este mai redusă decât suprafața vestibulară și are un aspect mai apropiat de triunghi.

Elementele anatomice sunt cele prezentate la incisvul central dar sunt mai bine reliefate.Cingulumul este pronunțat,poziția sa este centrată în sens mezio-distal

Crestele marginale sunt accentuate,iar traseul lor urmarește conturul marginilor proximale,creasta distală este mai scurtă deâat cea mezială.

Fosa orală este mai puțin extinsă în suprafață decât în cazul incisivului central dar este mai profundă și mai clar evidențiată în contrast cu cingulumul și crestele marginale. Șantul care împarte cingulumul și se extinde spre linia coletului este mai frecvent prezent,ueori acest șant este localizat între cingulum și creasta marginala distală.Foramen caecum este aproape constant la nivelul incisivului lateral.

Uneori trecerea de la suprafața cingulumului la fosa orală este delimitată de un șanț orizontal localizat la baza cingulumului acesta cuprinde în traseul său si gaura oarbă.

Suprafețele proximale (10)

Au forma de triunghi și sunt orientate divergent spre marginea incizală,divergență mai accentuată în treimea cervicală a înalțimii coronare.

Linia coletului are forma literi „V” dar mai are puțin accentuat decât în cazul incisivului central. Marginea vestibulară este convexă,cea palatinală convex-concavă.Marginea incizală se proiectează în vestibulo-poziție.

Relieful este convex în treimea incizală,prezentând convexitatea maximă:

-în treimea incizală pentru suprafața mezială

-la unirea treimii incizale cu treimea mijlocie pentru suprafața distală

Spre colet suprafețele proximale sunt plane,suprafața distală poate apărea ușor concavă. Suprafața distală este mai mică decât suprafața mezială.

Rădăcina(4)

Este mai subțire cu un grad accentuat de aplatizare mezio-distală.

Vârful rădăcinii se subțiază mult iar zona strict apicală se angulează spre distal.

Secțiunea la nivelul coletului are forma unui triunghi isoscel cu unghiurile rotunjite.În interiorul rădăcinii se află un singur canal radicular îngust, aplatizat mezio-distal,greu abordabil până la apex atât datoritã dimensiunilor reduse cât mai ales datorită angulației apexului spre distal.

Cavitatea pulpară (10)

Camera pulpară este redusă,iar coarnele pulpare sunt mai puțin pronunțate decât în cazul incisivului central. În unele situații incisivului lateral prezintă numai două coarne pulpare șterse,localizate mezial și distal.Canalul radicular este unic

Implantarea(4)

Poziția în ambele sensuri a incisivului lateral superior este mai înclinatã decât a incisivului central superior: în plan sagital spre palatinal 10-12°; în plan frontal spre distal 5-7°.

Volumul rădãcinii face ca implantarea sa să fie cea mai redusă de pe întreaga arcada maxilară.

Dificultatea extracției apare datorită apexului efilat dar mai ales datorită înclinării accentuate (angulării) apexului spre distal. Din aceleași motive în timpul extracției sunt interzise mișcările de rotire în ax.

Valoarea înclinării palatinale a incisivului lateral determină evoluția complicațiilor septice mai frecvent ca abcese palatinale.

Coloristic are trei zone de repartiție a culorii. Zonele sunt inegale fiind redusă zona de galben a coletului și crescutã zona incizalã de transparent.

Volumul redus al coroanei accentuează dificultãțile tratamentului protetic; incisivului lateral revenindu-i un rol secundar pe scena surâsului comparativ cu incisivul central superior.

În afara modificărilor de formă, frecvent (mai frecvent decât la incisivul central superior) apar și modificãri ale poziției la nivelul arcadei dentare.

Criterii de identificare și pozitionare a incisivului lateral superior (9)

Coroana este mai îngustă,mai alungită și mai scurtă decât a incisivului central superior.

Unghiul mezio-incizal este mai ascuțit iar cel disto-incizal rotunjit.

Margine incizală este mai accentuat oblică dinspre mezial spre distal deacât la incisivul central superior.

Fața palatinală este mai concavă în cele 2/3 incizale decât la incisivul central superior.

Rădăcina este mai mică,efilată,aplatizată mezio-distal și cu apexul recurbat spre distal.

III.4 Anomalii dentare (9)

Sunt abateri de la dezvoltarea normală a aparatului dento-maxilar ,condționate de un complex de factori generali,loco-regionali,cu un mecanism etiopatogenetic variat. Frecvența este de 50-60% din copii,doar 8-10 % din anomalii sunt date de factori genetici,restul de 90% sunt dobândite prin acțiunea factorilor de mediu.Dentația permanentă

este afectată de anomalii decat cea temporară. Anomaliile dentare pot aparea diferite stadii ale odontogenezei.

III.4.1 Anomalii de numar

1 Anodonția deși acest termen seminifică o lipsă totală a dinților,anodonția poate însemna și lipsa unui singur dinte. Probabil un termen mai potrivit ar fi hipodonția,termen care denota ageneza unuia sau mai multor dinți.

Anodonția totală: lipsă completă a mugurilor dentari. Etiologia poate fi de cauză gentica la nivelul ectodermului

Anodonția parțială sau hipodonția aceasta implica lipsa unuia sau mai multor dinți și este cauzată de factori genetici,tulburari metabolice,boli infecțoase,factori filogenetici(agenezia mugurilor de sfarșit de serie-incisivi laterali superiori,premolari secuzi și molarii de minte.

2 Dinții supranumerari pe arcadă sunt dinți în plus fața de normalul unei serii dentare.De obicei ei sunt prezenți atât în dentiția temporară cât și cea permanentă.

III.4.2 Anomalii de marime

1 Macrodonția adevarată,cand este inscriminată o cauză endocrină(gugantism pituitar),toți dinții având o mărime excesiv de mare.Falsă, atunci când dinți sunt mici, sau alții sunt mai mari(incisivii,caninii și molarii de minte mandibulari.(9)

2 Microdonția adevarată în nainsmul pituitar, când dinții sunt anormal de mici, Falsa mai frecvent la incisivii laterali și molarii de mine maxilari.(9)

Dantura este unul dintre cele mai importante elemente atunci cand vine vorba despre digestie sau expresiile faciale. Exista un numar de anomalii dentare care pot afecta creșterea dinților, iar una dintre acestea este microdonția.

Microdoțtia este o anomalie dentara de formă, caracterizată prin aparitia unuia sau mai multor dinti pe arcada dentara anormal de mici (16)

Modificari dentare de marime (14)

Microdonția se caracterizează prin reducerea dimensională a anumitor dinți sau a tuturor dinților. Poate fi izolata sau generalizată, iar etiopatogenia este ereditara. La examenul clinic se constată existența unor dinți mici de formă normală sau modificată.

Microdonția  afecteaza un singur dinte și poate aparea în asociere cu hipodonția (anomalie dentara caracterizata printr-un deficit de numar). Dinții cel mai frecvent afectați sunt incisivii laterali superiori și molarii de minte.

Microdoția generalizată (cea care afectează toți dinții) se regasește mai ales la pacientii care sufera de sindromul Down sau în cazurile de ereditate încrucișată, cand caracteristicile vin din două fonduri genetice diferite – dinții mici de la un parinte și maxilarele mari de la celalalt parinte.

Forma generalizată adevarată este rară și se întalnește în hipofuncția hipofizei. Forma generalizată falsă apare atunci când dinții sunt de marime normală, dar maxilarele sunt mărite ca dimensiune, apărând spațieri ce dau un aspect inestetic. Microdoția localizată este de obicei unidentara. Se întalnește mai frecvent la incisivul lateral superior, molarul trei și la dinții supranumerari. Incisivul lateral superior afectat de microdonție are o formă de tarus, cu fețele aproximale convergente spre marginea incizala. Rădăcina sa este mai scurta. Aceastaă microdoție poate avea cauza genetica. Este frecventa în unele afecțiuni genetice cum ar fi sindromul Down. (15)

Micșorarea numărului dentar (12)

Pentru indicarea situațiilor clinice de reducere numerică a dinților se întalnesc în literatură termeni diferiți, variat folosiți de autori, ca exemplu:,adenție, agenezie dentară,anodonție,aplazie dentară,diminuarea a numărului dentar,dinți subnumerari,hipodonție,lipsa ereditară a dinților oligodonție.

Cel mai frecvent folosiți sunt: anodonția, hipodonția, oligonoția, agenezia și aplazia dentară și asupra acestora ne vom opri și noi.

Cei mai mulți autori,Dechaume,Gzsel,Thoma definesc distinctiv prin anodonție lipsa tuturor dinților temporari și permanenți în cavitatea bucală și intraosos, lipsă datorată, fie incapacitații de formare a dinților din elementele înzestrate cu acest potențial, fie opririi în dezvoltare a mugurilor dentari în stadiul de proliferare.

Chaput(1967),Clerec(1961),Firu(1971),Rusu(1967) folosesc termenul de anodonție totală pentru a indica lipsa congenitală a tuturor dinților din prima dentiție,din a doua dentiție sau din ambele, iar cu cel de anodonștie parțială nominalizează situațiile în care formarea dinților este parțial suprimată,tradusă clinic prin lipsa unora dintre dinți din arcada dentară, aceasta după numărul de absențe putând fi întinsă sau redusa sau usșoară, moderată și gravă.

Haupl și Riedel, ca de altfel autorii de limba germană în general, vorbesc de anodonție totală și anodonție parțială, ultima fiind denumită egal și oligondonție. Pentru lipsa de dinți singuratici acesti atori folosesc expresia de subnumar dentar.

În general hipodonția a însemnat pentru autori reducerea mai mult sau mai puțin importantă a număruilui de dinți. Unii au considerat lipsa unui dinte ca hipodonție(Boreos,Roccia) ecavt ceea ce alții au etichetat ca oligodonție, alti autori, îintre care si Gysel91967) fixează ca limte pentru hipodonție absența a puțini dinți și anume maximum 4,iar pentru oligodonție prezența a pu.ini dinți în arcada dentară acceptând o lipsă mai mare de 8 dinți. Brodie și Herman aplică nomenclatura în raport cu etiopatogenia: hipodonția pentru lipsurile dentare justificate de ipoteza reducțională și oligodonția pentru anomaliile dentare de număr ce provin din perioada vietii embrionare.

Hipodonția sau agenezia dentară pentru Chaput înseamnă lipsa unuia sau a unui numar redus de dinți,anomalie ce poate fi primitivă sau secundară unei egresiuni în perioada de formare.

Hipodonție este o anomalie dentară caracterizată printr-un deficit de numar. (16)

Hipodonția adevarată este hipodonția propriu-zisă, adică absența unui numar redus de muguri dentari (se numește și agenezie sau aplazie dentara). 
Hipodonția falsă este o lipsa de un numar redus de dinti datorită retenției intraosoase sau submucoase. 

Cu cat individul va evolua pe scara genetica, va avea dinți mai puțini și mai mici. 
Hipodonția se referă de obicei la lipsa unui numar scazut de dinti (hipodonție redusă). Hipodonția întinsă interesează de obicei ambele arcade dentare și se mai numește oligondonție sau anodonție subtotala. 

În hipodoție, cel mai frecvent afectați sunt molarii de minte, premolarii secunzi, incisivii laterali superiori și incisivii centrali inferiori. Hipodonția apare cu mult mai rar în perioada dentiției temporare, decat în cea a dentiției permanente. Ea apare datorită factorilor genetici, în urmatoarele afectiuni: displazia ectodermala, displazia condroectodermala, acondroplazia, sindromul Rieger, sindromul Secker. 

Tratament: dacă dinții permanenți erup în pozitii favorabile, se vor confecționa proteze parțiale mobilizabile până la vârsta la care se pot insera implante dentare sau se pot confecționa lucrari protetice fixe. Nu se intervine terapeutic în hipodonția molarilor de minte. (16)

Există și parerea că hipodonția ar fi reducerea filogenetică limitată la anumiți dinți simetrici, de obicei ultimul din șirul celor 3 grupe(molari,premolari incisivi)ceea ce autori de limbă romană numesc aplazia dentară.

Pornind de la ideea că în orice cercetare este important și necesar a se opera cu termeni cu putere maximă de expresie, cu sens clar și univoc, ne permitem a ne exprima parerea în privința terminologiei de folosit. Astfel agenezia( a=fară, genesis=naștere) este termen consacrat în dicționare pentru lipsa de formare de țesut, organ în tipul vieți embrionare sau, altfel exprimat, indica incapacitatea de reproducere bilogică, aplazia(a= fară, plassein= a fasona) ar defini lipsa de dezvoltare,de fasonare a unui țesut .

Anodonția( a= fară odons-odontis=dinte) fară îndoiala că exprimă starea unui pregnism lipsit de dinți, hipodonția (hypo= termen de compoziție cu sens de sub) poate fi etichetată pentru orice caz în care lipsesc unul sau mai mulți dinți.

Clasificare

În orice domeniu, în momentul acumularii unui numar mare de cunoștințe, apare necesitatea ordonarii acestora, gruparii fenomenelor, a noțiunilor, distribuirii lor sistematice dupa criterii cât mai precise.

Încă din sec XVIII,Meckel(1722) in „Manuel d.anatomie pathologique” schițeză o clasificare a neregularităților dentare, pe care le grupeză în 6 clase și anume:

Anomalii de dezvoltare

Anomalii de situație

Anomalii de numar

Anomali de volum

Anomalii de direcție

Anomalii de configurație

ANODONȚIA (13)

     Definiție: absența unor dinți (până la numărul total) ca rezultat al neformării mugurilor dentari sau distrucției lor în stadiile incipiente de dezvoltare.

     Pentru a defini minusul numeric în formula dentară literatura de specialitate utilizează o multitudine de termeni:

                   – absența congenitală de dinți

                   – agenezie

                   – anodonție

                   – aplazie dentară

                   – atelectodonție

                   – diminuarea numărului dentar

                   – dinți subnumerari

                   – hipodonție

                   – lipsa ereditară a dinților

                   – oligodonție

                   – reducerea numerică a dinților

   Agenezie = anomalie caracterizată prin nedezvoltarea sau dezvoltarea insuficientă a unui organ în cursul perioadei embrionare. Poate fi totală sau parțială.

     Hipodonție = absența unui număr redus de dinți (minim 4 dinți – 1968, Gysel).

     Oligodonție = absența unui număr mare de dinți de pe arcade (peste 8 dinți – 1968, Gysel).

     Anodonția = lipsa congenitală a dinților de pe arcadele dentare.

     Când lipsesc toți dinții de pe un maxilar anodonția este totală, iar când lipsește un număr limitat de dinți anodonția este parțială, care la rândul ei poate fi redusă (lipsesc 1-2 dinți de pe o hemiarcadă) sau întinsă.     

     În perioada 1990-1996, prof. univ. dr. Ecaterina Ionescu a realizat un studiu statistic pe un lot de pacienți cu anomalii dento-maxilare.

     Concluziile  studiului:

          – frecvența anodonțiilor în raport cu alte anomalii = 3,53%

          – anodonția apare mai frecvent în dentiția permanentă (16/1)

          – este mai frecventă la fete – 2/1

          – dintele cel mai frecvent absent: I.L. sup.; M.3 inf.; M.3 sup.; PM.2 inf.; I.L. inf.; I.C. inf; PM.2 sup.; M.2 inf.; PM.1 sup.; molarii sup.; I.C. sup.

          – afectează ambele maxilare, dar mai frecvent maxilarul superior

          – este mai frecventă la populația europeană, la albi comparativ cu negrii (Dalhberg)

     În urma observațiilor clinice s-a constatat:

                   – 1. dentiția permanentă poate evolua normal, chiar dacă dentiția temporară a fost afectată de reducerea numerică

                   – 2. în dentiția permanentă se poate repeta situația de reducere numerică existentă în dentiția temporară

                   – 3. în dentiția permanentă pot să apară elemente dentare în plus, chiar dacă acestea au fost în minus în dentiția temporară

 Criterii de clasificare a anodonțiilor:

numărul dinților absenți

dentiția interesată

aspectul clinic

morfo-clinic

etiologie

clinico-topografic

1 Criteriul : numarul de dinți absenți

Autori germani: 1)Hipodonția-absența unui dinte

2) Oligodonția- absența unui număr mai mare de dinți

3)Anodonția-absența totală de dinți

Autori români(Firu,Leheni,Rusu):

1 anodontie parțială redusă, în care se încadrează lipsa incisivilor centrali inferiori

2 anodonție parțială întinsă când lipsesc până la 8 dinți(Firu)

3 anodonție totală lipsa tuturor dinților

Gysel împarte în 3 grupe lipsa congenitală de dinți:

Hipodonția-absența a 1-4 muguri dentari

Oligodonția-prezența a peste 8 muguri dentari

Anodonția-agenezia tuturor dinților

2 Criteriu:Dentiția interesată

Malvarez citat din Palattella, preocupat de problema vorbește de:

Anodonție când toți dinții lipsesc de tip agenodontic(dinți temporari absenți,dinți permanenți prezenți),de tip ablastodontic( dinți temporari prezenți, dinți permanenți absenți)

Oligodonție: când doar o parte din dinți lipsesc

3 Criteriu: clinic

Ilina Markosian,bazată pe o experiență vastă și un bogat de material c dă urmatoarele clasificari:

-anodonție totală sau subtotală,cu dinți prezenți de forme atipice

-lipsa unui număr mic de dinți

-lipsa mugurilor incisivilor laterali superiori cu existența de modificari de oculzie

-lipsa incisivilor laterali superiori și inferiori fara tulburari de ocluzie

4 Criteriul:morfologic funcțional

Mathe, vorbind de anomali dentare în minus clasează: aplazie, displazie, nanism dentar toate putând fi unice sau multiple, unilaterale sau bilarerale

5 Crieriul: etilogic

Brody,Herman au considerat ca:

1 hipodonția exprimă reducere filogeneticăa numarului de dinți

2 oligodonția exprimă reducerea numărului de dinți prin tulburări în viața intrauterină, accetuând că acesta are un caracter evident patologic

6Criteriul clinico-topografic  a fost introdus în 1994 de Viorica Milicescu, Ana-Maria Tătăreanu. Este o clasificare amplă, pe cinci grupe, relativ dificilă, dar care încearcă să cuprindă toate entitățile acestei anomalii de deficit dentar.

a.  Anodonție de incisivi laterali superiori

     bilaterală

     unilaterală

b. Anodonție de premolari doi superiori

     simetrică

     unilaterală

c. Anodonție de incisivi centrali inferiori

     simetrică – cu sau fără micșorarea spațiului

     asimetrică – cu sau fără omolog

d. Anodonție de premolari doi inferiori

     simetrică

     asimetrică

e. Anodonții atipice (haotice)

     reduse – 1 -2 dinți absenți din grupe diferite, pe maxilare diferite

     multiple (întinse) – mai mult de doi dinți absenți