Morfologia Incisivului Central Superior

Morfologia incisivului central superior

normalul și modificări numerice

Introducere

Apariția dintelui pe scara animală, la pești, a fost rezultatul unui îndelungat proces adaptativ, determinat de însãși necesitatea supraviețuirii speciei,atributul major al dintelui fiind acela de armã de atac și apãrare.

Aceastã funcție primarã s-a menținut la strãmoșii noștri iar astãzi o întâlnim

în primii ani ai copilãriei, ca o reminiscențã a comportamentului ancestral

privind apãrarea, ca aspect al supravieþuirii.

Dintele, în afara semnificațiilor inițiale de luptã („polemologic“), a atributelor fiziologice („dinte digestiv“), a cãpãtat noi valențe prin rolul de expresie,comunicație, erotic și psihologic.

Concret, la om, dintele este rezultatul unui îndelungat proces de transformãri celulare care au loc la nivelul țesuturilor ecto-mezodermice ale stomodeumului, începând cu a șasea sãptãmânã de viațã intrauterinã.

La erupția sa în cavitatea bucalã, morfologia coronarã și radicularã este

bine definitã, modificãrile care mai pot surveni reprezentând uzura prin

abraziune funționalã a coroanei sau modificãri ale proporției între coroana

clinicã și rãdãcina clinicã.

În afara evoluției ca morfologie și funcționalitate, dintele a evoluat și

evolueazã și sub forma modificãrilor numerice, a formulei dentare pe care o

constituie.

Aspectele de excepție întâlnite în morfologia dentarã actualã ne pot da lãmuriri despre ceea ce a fost cândva formula dentarã, dar și despre ceea ce va

putea fi noua formulã dentarã, cu eventualele ei noi tipuri morfofuncționale.

Cunoașterea morfologiei dentare reprezintã începutul oricãrei activitãþi ce poate aveaca obicect de studiu teroretic și practic dintele uman.

CAVITATEA BUCALĂ

1.1 Cavitatea bucală sau “gura” este segmental inițial sau facial al canalului alimentar. Aici au loc procese digestive cum sunt triturarea, insalivația, deglutiția. Cavitatea bucală mai servește și la trecerea aerului în timpul respirației, cât și articularea sunetelor emise de catre laringe.În cavitatea bucală se mai gasesc și receptorii gustului, ai simțului ocluzal și ai stereognoziei.

Cu ajutoarul cavitații bucale și cu rolul său esențial în aportul alimentelor, se va păstra integritatea organismului creșterii,dezvoltării și reproducerii lui.

Cavitatea bucală este așezată sub fosele nazale, deasupra diafragmului muscular al gurii și anterior față de faringe cu care comunică prin istmul gâtului.
Ea este subdivizată de procesele alveolare și de dinți în vestibulul bucal si cavitatea bucală propriu-zisă.

Vestibulul bucal se gasește între arcadele dentare (sunt în numar de 2 maxilară și mandibulară), buze și obraji, el este defapt în realitate un spațiu virtual exsistând doar în momentul îndepărtării obrajilor și a buzelor de arcadele dentare.

Cavitatea bucală propriu-zisă:
Porțiunea din cavitatea bucală situate posterior de arcadele dentare formează cavitatea bucală propriu-zisă. În mod obișnuit când vorbim de cavitatea bucală ne referim la gura deschisă și putem descrie cei șase pereți ai acestei cavități enunțate mai jos.

Cavitatea bucală mai poate fi comparată cu o cameră cu șase pereți:

● un perete anterior format de buze și arcadele gingivodentare,

● doi pereți laterali corespunzând obrajilor,

● un perete superior corespunzând boltei palatine,

● un perete inferior corespunzând limbii și regiunii sublinguale

● un perete posterior format de vălul palatin și de istmul buco-faringian.

În afară de acești pereți în cavitatea bucală se mai află: limba , dinții, amigdalele și glandele salivare anexate.

Limba:

Este principalul organ de simț al gustului, având importanță majoră și în vorbire. De asemenea intervine și în procesele de masticație și deglutiție.

Limba este un organ muscular cu o mobilitate deosebită, acoperitp de o mucoasă ce conține numeroși receptori, deasemenea este o musculatură ce face parte din elementele planșeului cavității orale, iar extremitatea posterioară a acesteia intră în alcătuirea peretelui anterior al orofarinfelui. Partea anterioară a limbii este reprezentată de APEXUL limbii, de forma triunghiulară cu vârful orientat anterior, poziționat imediat posterior de dinții incisivi.

Dinții:

Dintele este un organ osos, dur, albivcios, în general compus dintr-o coroană liberă și una sau mai multe rădăcini implantate în cavitatea bucală, mai precis în osul alveolar al oaselor maxilare (maxilar și mandibular), și destinat îndeosebi la tăierea, la zdrobirea și la măcinarea alimentelor.

Dinții sunt cele mai dure formațiuni ale organismului care prezintă 3 componente și anume rădăcina implantată printr-o gomfoză (articulație fixă) în alveola dentară, continuată cu colul în raport cu gingia, iar la exterior coroana vizibilă și albicioasă.

Amigdalele și glandele salivare anexe:

Amigdalele sunt un ansamblu de formațiuni limfoide situate în perimetrul faringelui. Amigdalele prezintă o suprafață neregulată marcată de depresiuni profunde denumite cripte amigdaliene. Acestea sunt cele mai importante și cele mai voluminoase sunt cele palatine, situate de o parte și de alta a omușorului. Alte amigdale au o funcție mai accesorie: amigdalele linguale, situate la baza limbii, amigdalele faringiene (vegetațiile adenoide), în profunzimea foselor nazale; amigdalele velopalatine, pe fața posterioară a vălului palatin; amigdalele tubare, în jurul orificiilor trompei lui Eustachio . Amigdalele contribuie la apararea organismului față de microbi formând globule albe, producând anticorpi și jucând rol de barieră la intrarea căilor respiratorii superioare.

 Glandele salivare mari și mici se deschid și secretă saliva în cavitatea bucală.Cele mai multe sunt glandele mici întâlnite în straturile submucoase și mucoase ale epiteliului oral ce captușește limba, palatal, obrajii și buzele. Acestea se deschid în cavitatea orală direct sau prin intermediul unor ducte.

Glandele mari sunt reprezentate de glandele parotide, submandibulare și sublinguale.

GLANDA PAROTIDĂ:

Este o glandă salivară tubuloacinoasă, ce secretă saliva de tip seros.Aceasta, este plasată în afara cavității orale, în loja parotidă (loja parotidă, este un spațiu triunghiular, format din mușchiul STERNOCLEIDOMASTOIDIAN posterior,ramul mandibular ascendant poziționat anterior, iar superior este marginit de MEATUL ACUSTIC EXTERN, și de fața posterioară a arcului zigomatic.)

Glanda parotidă, este străbătută de artera carotidă externă,vena retromandibulară, și cuprinde originea ramului extracranial, al nervului facial.

GLANDELE SUBMANDIBULARE:

Sunt mai mici decat parotidele, și secretă saliva de tip seromucos.Glandele submandibulare au forma de carlig cu:

un capat lung aflat în afara cavității orale, orientat înainte, în plan orizontal pe sub muschiul milohioidian;

un capat scurt, ce se ondulează peste marginea posterioară a muschiului milohioidian, pentru a patrunde în planșeul cavității orale, poziționându-se lateral de rădăcina limbii, pe fața lateral a mușchiului hioglos.

Ductul glandei submandibulare, sau canalul WHARTON, emerge din parte medial a capătului scurt în cavitatea orală, unde se deschide printr-o mica papillă sublinguală, lângă baza frâului limbii.

GLANDELE SUBLINGUALE:

Sunt cele mai mici dintre glandele salivare majore, iar saliva secretată de aceasta este de tip mucos. Glanda sublinguală, este poziționată în fosa sublinguală, spre fața medială a mandibulei, superior 1/3 anterioară a liniei milohioidiene. De la marginea superioară a glandei sublinguale, se ridică o prelungire a mucoasei, plica sublinguală. La nivelul crestei plicii sublinguale, se deschide în cavitatea orală, canalul Bartholin, și ductele accesorii Rivinius, prin care este secretată saliva.

Limitele cavității bucale:

→ anterior : Buzele;

(comunică cu exteriorul prin orificiul bucal, delimitat superior și inferior de buze, unite în părțile laterale prin intermediul comisurilor labiale.)

→ lateral : Obraji;

(cavitatea este închisă de obraji, a căror pereți sunt constituiți în cea mai mare parte de mușchii buccinatori.)

→ superior : Bolta palatină;

(cavitatea este despărțită de cavitatea nazală prin intermediul palatului.)

→ inferior : Planșeul bucal;

(cavitatea este delimitată de structure musculare, precum mușchii milohioidieni și limbă.)

→ posterior : Vălul palatin;

(cavitatea comunică cu orofaringele prin istmul orofaringian, delimitat din părțile laterale de arcadele palatoglose, superior de palatal moale și inferior de “V”-ul lingual ce desparte zona orală a limbii (2/3 anterioare) de cea faringiana (1/3 posterioară).

●Buzele:

Reprezintă structure musculare acoperite spre exterior de tegumente, iar spre interior de mucoasă.Buzele sunt în numar de 2 (superioară și inferioară) și conțin numeroase vase de sânge,iar forma,conturul și grosimea lor sunt elemente particulare fiecarui individ în parte.

O profilare mai accentuate a uneia sau a ambelor buze se numește pro-chilie,iar retragerea față de planul frontal se numește retro-chilie.

Grosimea exagerată a buzelor poate da aspectul unei macro-chilie iar reducerea stratului muscular se definește prin termenul de micro-chilie.

Între buza superioară și cea inferioară se delimitează un spațiu numit FANTĂ LABIALĂ, a cărei dimensiuni variază în funcție de gradul de deschidere a cavității bucale (cca 4cm).

●Obrajii:

Sunt formațiuni musculare acoperite de tegumente la exterior și de mucoasă la interior (mucoasă jugală), constituie pereții laterali ai cavității bucale și fac parte din regiunea geniană a feței.

Mucoasa jugală prezintă bilateral în dreptul molarului 2 orificiul canalului STENON, prin care se evacuează saliva din glanda parotidă.

●Bolta palatină:

Reprezintă o component osoasă acoperită de mucoasă,în zona posterioară se continua cu vălul palatin care este o formațiune musculo- aponevrotică cu rol în deglutiție și care delimitează trecerea spre faringe.

Bola palatină este formată prin unirea unor diferite structure osoase în dreptul suturilor.Pe linia mediană prezintă o proeminență dură, osoasă numită TORUS PALATIN (care poate fi localizat anterior,posterior sau la mijloc).

În treimea anterioară se observă deasemenea, prezența unor pleuri transversal de mucoasă denumite RUGI PALATINE.Tot în zona anterioară a bolții palatine imediat în spatele incisivilor centrali superiori, pe linia mediană se găsește PAPILA INCISIVĂ,care este o mica proeminență mucoasă.

Palatul dur se continua cu vălul palatin, iar limita dintre cele 2 componente ale bolții este reprezentată de o BANDELETĂ de mucoasă pasiv-mobilă de 1-3 mm, care este cunoscută sub numele de LINIA AH și care are rol essential în stabilitatea protezelor totale.

●Planșeul bucal:

Este constituit din formațiuni musculare.La acest nivel se deschide canalul WHARTON prin care se elimină saliva din glandele submandibulare.

●Vălul palatin:

Este o formațiune musculo-fibroasă cu rol în deglutiție,fonație și respirație.

Prin contracție,el închide faringele în timpul deglutiției, împiedicând astfel pătrunderea alimentelor în cavitatea nazală. Pe linia mediana rezultă LUETA o zonă reflexogenă,bogat inervată.

NOȚIUNI DE TERMINOLOGIE INTRODUCTIVE:

Aparatul dento-maxilar, este un ansamblu complex de țesuturi și organe reprezentate cu o structură variată, dar armonizată morfologic și functional în vederea îndeplinirii acelorași funcții sub controlul S.N.C (sistemului nervos central) și este reprezentat de: oasele maxilare, dinții și arcadele dentare, mușchii mobilizatori ai mandibulei, mușchii orofaciali, mușchii limbii, articulația temporo-mandibulară și glandele salivare.

Funcțiile cele mai importante ale aparatului dento-maxilar (ADM) sunt masticația,fonația și fizionomia.

DENTIȚIA:

Reprezintă totalitatea dinților existenți în cavitatea bucală.Ea este formula dentară actuală, adică constantată în momentul examinarii.În decursul vieții umane, există două dentiții: dentiția temporară și dentiția permanentă. Unii autori mai descriu existent unei dentiții, așa numita dentiție mixtă.

Ca rezultat al proceselor de evoluție, pe scara filogenteica la om, așadar întâlnim 3 tipuri de dentații:

Dentația temporară:

Se mai numește și “dentiția de lapte”, primară sau deciduă. Este prezentă în cavitatea bucală în perioada de viață, cuprinsă între 6 luni și 6 ani (vârsta apariției primului dinte permanent).

Dentiția temporară este formată din 20 de dinți:

● 8 incisivi (4 superiori și 4 inferiori),

● 4 canini ( 2 superiori și 2 inferiori),

● 8 molari (4 superiori și 4 inferiori).

Mai întai catre vârsta de 6-7 luni, mai întai, apar cei doi incisivi centrali inferiori, urmați de omologii superiori, în general pe la varsta de 11 luni.

Catre 10 luni apar incisivii laterali superiori, apoi incisivii laterali inferiori,apoi între lunile a XII-a și a IX-a, are loc erupția primilor molari temporari (M), apoi urmează apar caninii (între luna a IX-a si a XXIV-a),mai apoi apar cei doi molari temporari (între 24 și 30 luni). 

Dinții de lapte, sunt deci constituiți în ansamblul lor, către varsta de 3 ani și orice întarziere în erupția dentara mai mare de un an peste această varstă trebuie sa fie considerată patologică. 

Semnul tipic al erupției dentare este, umflarea gingiei, care se inflamează sub acțiunea dintelui, care împinge ca să-și facă drum spre suprafață.

Dentația mixtă:

Dentația mixtă este prezentă în cavitatea bucală în perioada de viață cuprinsă între 6 ani(vârsta apariției primului dinte permanent) și 11-12 ani (perioada în care este pierdut ultimul dinte temporar).

Dentiția permanentă:

Este alcatuită din 32 de dinți și începe după vârsta de 12 ani, atunci când toți dinții temporari au fost înlocuiți cu cei definitivi.

Dinții sunt repartizați astfel:

● 8 incisivi (4 superiori și 4 inferiori),

● 4 canini (2 superiori și 2 inferiori),

● 8 premolari (4 superiori și 4 inferiori),

● 12 molari(6 superiori și 6 inferiori).

Dentiția permanentă este completă la varsta de 16 ani, cu excepția molarului III ("maseaua de minte"), care erupe la varsta de 18-25 ani.

La unele persoane, molarii III nu erup, deșii sunt prezenți la nivelul arcadei, lucru ce poate duce la complicații.

DEZVOLTAREA ȘI ERUPȚIA DENTARĂ

Filogenetic, erupția dentară apare pentru prima dată la reptile, odatã cu apariția elementelor de susținere a dintelui în alveolă. Ea este un fenomen de creștere supus unui tipar genetic și direct corelat cu dezvoltarea dintelui.

Erupția dentară reprezintă migrarea dinților din zona osoasă în care s-au format coroanele

acestora, în cavitatea bucală, până la atingerea planului ocluzal.

Erupția dentară se desfășoară în trei etape:

– etapa preeruptivă;

– etapa prefuncțională;

– etapa funcțională.

Etapa preeruptivã:

Cuprinde mișcările pe care le face dintele din zona de formare până la atingerea mucoasei bucale. Este numită și etapa intraosoasă.

Mugurele dentar își începe mișcãrile predominant axiale din momentul în care coroana este complet mineralizată iar formarea rădăcinii este abia începutã.

Factorul determinant al mișcării îl reprezintă diferența dintre viteza de dezvoltare a

celulelor din pulpa radiculară primară, față de viteza de dezvoltare a celulelor paradonțiului

primitiv și din osul alveolar. În lumina acestei concepții, „creșterea rădăcinii ar fi

o consecințã a deplasării pãrții coronare și nu cauza ei“ (Orban).

Etapa prefuncționalã:

Cuprinde mișcãrile dintelui de la strãpungerea mucoasei bucale pânã la atingerea planului de ocluzie și întâlnirea cu antagoniºtii. Deplasarea dintelui în aceastã perioadã este asiguratã de modificãrile osului alveolar, caracterizate prin creșteri abundente pe fundul alveolei și mai reduse pe pereții laterali ai acesteia.

Mișcãrile dinților în eruție se fac dominant în direcție axială, însoțite de deplasãri

meziale și transversale. Direcția deplasãrii este influențatã de matricea funcțională reprezentatăde musculatura periorală și limbã.

Etapa funcționalã:

Cuprinde perioada ce urmeazã din momentul întâlnirii cu antagoniștii și a intrârii în funcþiune.

3.4 Dezvoltarea rădăcinii:

Dupã ce smalțul s-a format (concomitent rezorbției pulpei smalțului) cele douã straturi

epiteliale adamantine (intern și extern) se lipesc și formează membrana primară a smalțului

(cuticula lui Nasmith). La nivelul zonei de reflexie a epiteliului adamantin extern, în

epiteliul adamantin intern (unde lipsește stratul intermediar) celulele se dezvoltã foarte

rapid în interiorul țesutului mezenchimal subiacent. Atingând o anumită dimensiune,

stratul celular nou format se curbează spre papila dentară sub forma unui diafragm. Se

reduce astfel deschiderea largă a papilei dentare spre mezenchimul din jur, marcând

totodatã zona de formare a treimii apicale a rãdăcinii. Această zonă rămâne în poziție

fixă în tot timpul formării rãdăcinii. Toată această formațiune epitelială poartă denumirea

de teaca lui Hertwig și are rol în tutelarea și dirijarea formării rãdãcinii.

Pentru fiecare rãdãcină există o teacã a lui Hertwig. Prin contactul cu țesutul epitelial,

odontoblaștii pulpei dentare formează dentina, iar când aceasta a atins o anumită grosime,

teaca lui Hertwig este desființată de invadarea celulelor mezenchimale, iar pe suprafața

dentinară radiculară se depune cement la început nemineralizat, care se mineralizeazã

ulterior.

Din teaca epitelială, la sfârșitul procesului de formare a rãdãcinii rãmân doar resturile

epiteliale ale lui Malassez.

3.5 Dezvoltarea și erupția dinților temporari:

După încheierea procesului de minerealizare a coroane, va începe procesul de erupție a dinților temporari.Acesta va avea loc între 6-30 luni, astfel:

Tabel nr. 1: Cronologia dezvoltării coroanei și rădăcinii dinților temporari

( după I. Schour și M. Massler – Zarnea (1) )

3.6 Dezvoltarea și erupția dinților permanenți (definitivi):

Începe la vârsta de 6 ani, cu primul molar inferior, locul de erupție al acestuia aflându-

se înapoia molarului 2 de lapte. De la această vârstpă și până la 11 ani, copilul va avea

dinți aparținând celor douã dentiții (dentiția mixtă).

Tot în jurul vârstei de 6 ani va erupe și molarul 1 superior, acești doi dinți stabilind rapoarte

de contact ocluzal, realizând prima înãlțare a ocluziei, folosind totodată ca referințã

în aprecierea poziției dinșților pe cele douã arcade (cheia de ocluzie a lui Angle).

La 7 ani erupe incisivul central inferior, concomitent cu acesta apărând pe arcadã și

incisivul central superior.

După aproximativ un an erupe și incisivul lateral, prioritate având incisivul inferior.

În continuare, după datele clasice, există diferențe de erupție între dinții arcadei maxilare

și a celei mandibulare.

La maxilarul superior, primul premolar erupe la 9 ani, la 10 ani cel de al doilea premolar,iar la 11 ani erupe caninul. Această ordine de erupție are consecințe importante pentru activitatea medicului stomatolog.

Prin erupția devansată a premolarilor, există pericolul de a se ocupa spațiul necesar

caninului, iar acesta neavând loc, ocupă o poziție în afara arcadei (ectopie), dând copilului

un aspect fizionomic neplăcut și necesitând un tratament special de „îndreptare“ (ortodontic).

Când spațiul este ocupat complet, caninul erupe anormal, iar alteori nici nu

erupe, rămânând inclus în grosimea procesului alveolar al maxilarului.

La mandibulă, în jurul vârstei de 9 ani erupe caninul, urmând ca la 10 și 11 ani sã erupă succesiv premolarul unu și premolarul doi.

La 12 ani, atât la maxilar cât și la mandibulă erupe molarul doi. Datorită vârstei la care

erup acești molari li s-a dat denumirea de „molari de 12 ani“.În condițiile pierderii molarului

de 6 ani, molarul de 12 ani capătă o valoare restaurativă, (protetică) deosebit de

mare.

Dinții definitivi de completare sunt:

● Molarul 1 definitiv care erupe la 6 ani;

● Molarul 2 definitiv care erupe la 12 ani;

● Molarul 3 definitiv care erupe după vârsta de 18 ani.

Dinții definitivi de înlocuire: Înlocuirea dinților temporari se face în 2 faze:

● Perioada 6-9 ani: Înlocuirea I și II;

● perioada 9-12 ani: înlocuirea III, IV și V.

Tabel nr. 2: Cronologia devzoltării coroanei și rădăcinii dinților permanenți

( după I. schour și M.Massler – ZARNEA (1) )

SISTEME DE NOTARE A DINȚILOR PERMANENȚI

Nevoia de a se putea comunica între diferiți specialiști atât verbal cât și grafic, a condus

la elaborarea unor modalități de a desemna, nota și identifica dinții. Există astăzi mai

multe sisteme de notare a dinților, a căror utilizare este mai mult sau mai puțin generală.

Se deosebesc sistemele de notare a dinților permanenți și temporari.

Toate sistemele de notare au comun patru elemente:

1. Cele două arcade dentare, maxilară și mandibulară se împart în 4 sectoare: drept

superior și inferior, stâng superior și inferior, prin două linii perpendiculare ce reprezintă

planul medio-sagital și planul de ocluzie.

Fig. Nr 1

2. Identificarea hemiarcadei se face printr-o cifră, literã sau a unui semn matematic:

Fig Nr. 2

3. Desenul, sau schema reprezintã imaginea pacientului așezat în fața examinatorului,

dreapta schemei corespunzând pãrții stângi a examinatorului.

Fig Nr. 3

4. Dinþii unei hemiarcade se noteazã cu cifre arabe sau romane de la linia medianã

spre extremitatea distalã a arcadei marcând poziþia dintelui pe hemiarcadã.

Fig nr.4

4.1 Sistemul internațional (FDI)

Federația Dentarã Internaționalã, a stabilit la sesiunea anuală ce s-a desfășurat la

București în 1971, ca fiecare hemiarcadă să fie desemnată, cu cifre de la 1 la 4 în sensul

acelor ceasornicului.

Notarea dințilo,r se face adăugând lânga cifra corespunzătoare hemiarcadei, cifra care

marchează poziția dintelui pe hemiarcadă. Astfel incisivul central superior drept 1.1, incisivul

central inferior drept 4.1, premolarul doi superior stâng 2.5, molarul prim inferior

stâng 3.6

Fig nr.

Această notare, are avantajul posibilității de a se putea analiza sistematic, datele cu ajutorul sistemelor cibernetice de calcul.

4.2 Sistemul francez

Hemiarcada maxilară dreaptă este notată cu „D“ iar cea stângă cu „S“ Notarea dinților

se face (la maxilar) adăugând după „D“ sau „S“ cifra corespunzătoare poziției dintelui

precizat. Potrivit acestui sistem incisivul central superior drept este notat cu „D1“,iar molarul de minte superior stâng cu „S8“.

Pentru dinții arcadei mandibulare se utilizează literele „d“ – dreapta și respectiv „s“ – stânga,astfel încât incisivul central inferior din dreapta va fi „d1“, iar molarul inferior de mintedin dreapta „d8“.

Fig nr.

4.3 Sistemul aritmetic (american)

Desemnează arcada maxilară cu „+“(plus) și arcada maxilară cu „-“ (minus)

Fig nr.

În mod convențional aceste semne desemnează linia mediană, astfel că pentru hemiarcadele drepte, semnul respectiv se va așeza în dreapta cifrei care indică dintele, iar

pentru hemiarcadele stângi semnul se va așeza în stânga cifrei care reprezintă dintele. De

exemplu incisivul central superior drept 1+, molarul de minte superior stâng +8, molarul

de minte inferior drept 8-, incisivul central inferior stâng -1.

4.4 Sistemul american (Sistemul Numeric Internațional)

Un sistem total deosebit de cele anterior prezentate; posibil de întâlnit în literatura

americană de specialitate este acela în care identificarea dinților se face pentru dinții permanenți prin cifre arabe de la 1 la 32, începând din partea dreaptă maxilară cu molarul

3 și continuând până în partea stângă maxilară, apoi partea stângă mandibulară de la

molarul 3 și terminând cu molarul trei mandibular dreapta .

Fig nr.

Recapitulând toate sistemele de notare:

Incisivul central superior drept se va nota: 1.1., D1, 1 , 1+, 8

Caninul inferior stâng: 3.3, s3, 3 , -3, 22

MORFOLOGIA FUNCȚIONALĂ A DINȚILOR

Adultul are 32 de dinți, 16 la maxilar și 16 la mandibular.Fiecare dinte are caracteristici individuale, privind volumul,forma, culoarea, poziția pe arcada dentară și modificările funcționale apărute în timp.

Fig nr.

Din punct de vedere morfologic, orice dinte are o parte coronară și o parte radiculară, despărțite prin colet.

Din punct de vedere al structurii (fig nr. ) dintele este format în cea mai mare parte din dentină. La exterior în coroana este acoperită de smalț, iar rădăcina de cement.

În interiorul coroanei exsistă și camera pulpară, conținând pulpa dentară,ce asigură vitalitatea dintelui prin vase și nerv, iar în rădăcină se află canalul radicular cu pulpa radiculară.

Fig nr.

Coroana dentară:

Coroana dentară, este porțiunea extra alveolară a dintelui (element dentar) acoperită de smalț. Ea are o extremitate liberă, și o extremitate gingivală, de unde, coroana se continuă cu rădăcina.

Când inserția gingiei corespunde cu limita smalțului, partea dintelui care este vzibilă în cavitatea bucală, se numește coroană anatomică.

Cand inserția gingiei se face mai jos decât este normal, pe rădăcină, partea dntelui care este vizibilă în cavitatea bucală se numește coroană clinică, aceasta fiind cea care se va acoperii cu coroane în cadrul lucrărilor protetice.

Coroana dentară poate fi asemanată cu aproximație cu o formă geometrică, delimitată de patru fețe la grupul dinților frontali (incisivi, canini) și cinci fețe la grupul dinților laterali (premolari, molari).

Fețele coroanelor dentare poartă deumirea (numele) elementelor vecine acestora.

Fețele care sunt orientate spre vestibulul bucal poartă denumirea de fețe vestibulare.

Fețele care sunt orientate spre cavitatea orală sunt denumite fețe orale, la dinții superiori, din cauza vecinătații cu bolta palatină, mai sunt denumite fețe palatinale iar la dinții inferiori, datorită vecinătății cu limba se mai numesc și fețe linguale.

Fețele prin care se realizează contactul cu dinții din vecinătate, sunt denumite fețe de contact sau fețe proximale.

Exsistă două fețe proximale: una cu orientare spre linia mediană, adică spre anterior, denumită față mezială, și o alta care privește spre faringe, adică spre posterior,denumită față distală.

Extremitatea liberă a coroanei dentare, care este și partea activă la dinții laterali,ce participă la triturarea (fărmițarea) alimentelor, este denumită și față ocluzală sau triturantă; la dinții in grupul frontal, ea participă la incizia (secționarea) alimentelor și se numește muchie incizală.

Ecuatorul unu al coroanei dentare, este linia care unește punctele de maxima convexitate de pe fețele sale laterale, și diametrele maxime. Traiectul lui este foarte neregulat și variabil de la dinte la altul,dar și la același dinte de-a lungul vieții.

Repere la nivelul dinților:

Pentru a putea localiza cât mai exact,précis, elementele morfologice ale dinților vom diviza atât partea coronară cât și partea radiculară după cum urmează:

Partea coronară:

În sens mezio-distal (M-D), coroana va fi împărțită în trei: 1/3 mezială, 1/3 mijlocie, 1/3 distală.

În sens vertical (cervico incizal): coroana va fi împărțită în trei parți: 1/3 ocluzală (sau incizală în cazul dinților frontali), 1/3 medie , 1/3 cervicală.

Partea radiculară:

Va fi împărțită în sens vertical (axial) în trei: 1/3 cervicaă, 1/3 medie, 1/3 apicală.

Elementele de relief coronar comune la dinților permanenți

Lobul dentar:

Reprezintă unitatea embriologică din care s-a format, coroana dentară. Mai este denumit și tumbercul dentar.Dinții frontali,prezintă 3 lobi vestibulari și un lob oral, acesta este mai redus ca dimensiuni și care este numit și cingulum. La dinții laterali (premolari, molar), lobul dentar are o forma carcateristică, piramidală, cu mai multe fețe (versante), creste (muchii), șanțuri și un varf denumit cuspid.

Cuspidul:

Este extremitatea liberă a lobului dentar.Cuspizii sunt proeminențe piramidale care se proiectează pe suprafețele ocluzale, ale dinților laterali și pe margine incizală a caninilor.Numărul și situarea cuspizilor este diferită de la un grup de dinți la altul:

Dinții monocuspidați : Caninii;

Dinții bicuspidați: Premolarii;

Dinții pluricuspidați: molarii;

În funcție de poziția lor, pe suprafețele ocluzale, cuspizii pot fii atât vestibulari cat și orali (V, O), meziali (M) și distali (D).

Pentru nominalizarea și precizarea poziției cuspizilor, este necesară combinarea termenilor de V și O cu M și D. De exemplu, primul M superior are 4 cuspizi: 2 V și 2 P care se denumesc astfel: M-O, D-V, D-P, M-P.

Tuberculii dentari:

Sunt formațiuni mamelonate, ce apar pe fețele V și P ale molrilor (atât temporari cât și pe fețele celor permanenți). Acești reprezintă muguri dentari reduși în cursul filogenezei, apariția lor având semnificația unor fenomene atavice.Acești tuberculi se deosebesc prin cuspizii lor, prin formă, volum și dimensiune.Ei nu ajung niciodată în situația în care să atingă planul de ocluzie, cei mai des întâlniți tuberculi sunt:

Tuberculul lui Carabelli: situat pe fața palatinală a primului molar (M1) superior permanent;

Tuberculul Bolk : situat pe fața vestibulară a celui de al 2-lea molar inferior (M2);

Tuberculul Zuckerkandel: sitat pe fața vestibulară a celui de al 2-lea molar temporar (M2);

Crestele de smalț:

Sunt proeminențe de smalț alungite, situate pe suprafețele ocluzale ale dinților.

Exsistă mai multe tipuri de creste:

Crestele marginale:

Sunt proeminențe liniare care se pot distinge și observa pe fețele orale ale dinților frontali, cât și la extremitățile M și D ale suprafețelor ocluzale ale dinților laterali, ele delimitează spre M și D atat fațetele orale ale dinților frontali, cât și fețele ocluzale ale dinților laterali.

Creste cuspidiene:

Aparțin cuspizilor și sunt de 2 tipuri:

1.Creste sagitale (orientate în sens M-D): delimitează spre V și O suprafețele ocluzale.Aceste creste prezintă 2 pante, una mezială (M) și una distală (D) dispuse angulat cu deschiderea spre colet.

2. Creste ocluzo – vestibulare (pentru cuspizii vestibulari) și ocluzo orale (pentru cuspizii orali):

Aceste creste pornesc de pe versantul ocluzal (O) al cuspidului, intersectează creasta sagitală la varful cuspidului, apoi se termină pierdut pe versantul vestibular, respectiv oral, al cuspidului. Aceste creste sunt alcătuite din 2 segmente:

– 1 ocluzal = crasta esențială care împarte versantul ocluzal al cuspidului în 2 pante mezială (M) și distală (D).

– 1 vestibular (respectiv oral);

C) Creste ocluzale:

Rezultă din succesiunea segmentelor ocluzale ale crestelor ocluzo-vestibulare (O-V), cu cele ale crestelor ocluzo-orale.Aceste creste pot fi transversale sau pot să fie și oblice.

-crestele transversale sunt dispuse în sens vesitbulo-oral (V-O) fiind perpendiculare pe crestele sagitale.Ele se formează prin continuarea a 2 creste esențiale, a doi cuspizi situați față în față.

-crestele oblice unesc 2 cuspizi diametral opuși (l dinții superiori cuspidul M-P cu cel D-V), aceste creste sunt prezente pe fețele ocluzale ale primilor 2 molari superiori (M2).

-crestele accesorii sunt dispuse de o parte și de alta, a crestelor esențiale, în general, fiecare cuspid al dinților laterali are 2 creste accesorii.

Șanțurile:

Sunt depresiuni liniare, longitudinale, situate pe diferitele fețe ale coroanelor dentare și care separă convexitățile coronare .Șanțurile situate pe fețele axiale ale dinților, se numesc șanțuri de descărcare, șanțurile situate pe fețele ocluzale, pot fi principale și secundare:

Șanțurile principale:

Se mai numesc și intercuspidiene. Ele pot fi șanțuri centrale (daca direcția lor principală este în sens M-D, și separă cuspizii M de cei O), și șanțuri periferice (dacă direcția lor principală este în sens V-O, și separă cuspizii M de cei D).

Șanțuri secundare:

Sunt situate pe versantele ocluzale cuspidiene, pe de o parte și de alta a crestelor esențiale.Ele delimitează pe versantul ocluzal al cuspidului, cei 3 lobi de creștere (1 central și 2 laterali).

6.Fisurile:

Sunt adâncituri liniare înguste, extrem de profunde (adânci) situate în grosimea stratului de smalț, care uneori ajung până la limita smalț-dentină. Fisurile reprezintă de asemenea,locul de coaleșcență a lobilor dentari.Practic ele marchează locul de unire a 2 lobi insuficient de calcificați la marginile lor de coalescență.

Depresiunile:

Sunt foarte line, și apar mai frecvent pe fețele vestibulare (V) ale dinților frontali și uneori a premolarilor (PM,) marcând delimitarea lobului de creștere.

8.Fosele:

Sunt prezente doar pe suprafețele ocluzale ale dinților laterali (PM, M) și sunt de 2 feluri:

Fose centrale: sunt acele fose care iau naștere la intersecția a două șanțuri principale.

Fosele marginale (proximale) sunt acele fose, care se formează în locul în care un șanț principal M-D, întâlnește o creastă marginală.

9. Fosetele:

Sunt depresiuni mai mult sau mai puțin exprimate, situate exclusiv pe fețele V și O. În cazul incisivilor superiori, exsistă o fosetă situată la întâlnirea cingulumului cu partea concava a feței palatinale, și denumită foramen caecum. În cazul primilor molari (M) permanenți atât superiori cât și inferiori, existstă o fosetă situată aproximativ la jumătatea fețelor vestibulare (V).

CARACTERE GENERALE ALE INCISIVILOR

Subgrupul incisivilor face parte din grupul dinților frontali (incisive, canini).

Incisivii sunt situați în porținuea anterioară a arcadelor, de o parte și de alta a linei mediene.

Sunt în numar de 8-4 pe fiecare arcadă, și 2 pe fiecare hemiarcadă.

Coroana incisivilor prezintă 4 fețe lateral, și o margine liberă numită și margine incizală.

Funcția specifică a acestor dinți este de secționare (incizare = taiere) a alimentelor.

Forma coroanei este adaptată funcției specific, având:

un aspect aplatizat în sens V-Oral ( asemănător cu o lopată sau cu o daltă);

o margine liberă tăioasă;

Relieful feței vesibulare (V) a coroanei incisivilor este în plan-convex, iar al feței orale este concav-convex.

Fețele proximale (mezială și distală) au o formă triunghiulară, cu baza situată cervical, relieful lor este puțin exprimat.

Coroana incisivilor prezintă 2 lobi de creștere: unul vestibular (V) alcătuit din 3 lobuli separați prin depresiuni lineare, vertical, și un al doilea lob, oral, purtând denumirea de cingulum.

Incisivii sunt dispuși pe un arc de cerc, a cărui deschidere variază de la un individ la altul.

Ca mărime, incisivii superiori sunt în serie descendentă, (incisivii centrali mai mari decât cei laterali), în timp ce incisivii inferior, sunt în stare ascendentă, (incisivii centrali mai mici decât cei laterali).

În ocluzie fiecare incisive, vine în contact cu doi antagoniști, formând o unitate de masticație alcătuită din 3 dinți. Dintele omonim se numește antagonist principal, iar celălalt antagonist secundar. Excepție fac incisivii centrali inferiori, care datorită îngustimii lor în sens mezio-distal, au câte un singur antagonist: omonimul superior.

De obicei , în ocluzie, incisivii superiori îi depășesc spre vestibular pe cei inferiori, și îi acoperă pe o înălțime de 2-3 mm, situație cunoscută sub numele de supraocluzie normal sau psalidodonție (psalis = foarfecă). În unele cazuri (considerate tot normale) dinții frontali ai celor două arcade, realizează în ocluzie contacte prin marginile lor libere: ocluzie labiodontă sau ocluzie cap la cap.

Incisivii sunt dinți monoradiculari (cu o singură rădăcină).

Rădăcina lor are un singur canal radicular.

Rădăcina incisivilor prezintă, în general, o aplatizare în sens M-D. (excepție: rădăcina incisivilor centrali superiori care este cilindro-conică).

Incisivii superiori sunt implantați la nivelul osului incisiv ( intermaxilar), care la adult se diferențiază greu de maxile. Incisivii inferiori sunt implantați la nivelul maxilarului inferior, (mandibulei). Ca în cazul tuturor dinților, rădăcinile incisivilor sunt situate în interiorul alveolelor denatare existente în procesele alveolare ale maxilarelor. Pentru incisivi, alveolele sunt uniloculare, acești dinți fiind uniradiculari.

CARACTERE MOROFOLOGICE COMUNE INCISIVILOR

Sunt în numar de patru, în fiecare arcadă: doi incisivi centrali, și doi incisivi laterali.La nivelul planului medio-sagital, incisivii centrali realizează contact prin suprafețele lor meziale.Existența unui spațiu între incisivii centrali, poartă numele de diastemă, fiind mai frecvent întâlnit în arcada maxilară.

Ca dimensiuni, incisivii superiori sunt mai mari, comparativ cu cei inferiori. Incisivii maxilari prezintă dimensiunile în serie decendentă ( incisivul central mai mare decât cel lateral), în timp ce incisivii mandibulari sunt în serie ascendentă (incisivul lateral mai mare comparativ cu incisivul central). De astfel, incisivii centrali mandibulari, sunt dinții cu dimensiunile cele ma mici din dentația permanentă.

Incisivii se formează dintr-un numar de 4 centri de creștere, care dau naștere la 4 lobi: 3 localizați pe suprafața vestibulară, și unul corespunzător cingulum-ului, de pe suprafața orală.

Incisivii prezintă o coroană cu patru suprafețe, o margină incizală și o rădăcină unică.

Coroana are un aspect aplatizat în sens vestibulo-oral, corespunzător treimii incizale și mijlocii, iar la nivelul coletului este aproape cilindrică.

Suprafața vestibulară a coroanei are un aspect relativ rectangular, înlțimea coronară fiind mai mare decât diamentrul mezio-distal.La nivelul suprafeței vestibulare se evidențiază trei lobi,separate prin 2 șanțuri de dezvoltare. Convexitatea maxima a suprafeței vestibulare este localizată în treimea cervicală.

Suprafața orală este mai redusă decât cea vestbulară, datorită convergenței vestibule-orale a suprafețelor proximale.Suprafața orală este convexă în treimea cervicală, și concavă în treimea incizală și mijlocie. Pe această suprafață se delimitează elementele de relief caracteristice: cingulumul, crestele marginale, fosa orală, uneori foramen caecum și șanțurile secundare.

Suprafețele proximale au contur triunghilar, cu vârful orientat spre marginea incizală.

Suprafața distală este mai mica decât cea mezială.Suprafețele proximale au orientare convergentă spre linia coletului.Convexitatea maxima a suprafețelor proximale, este localizată în treimea incizală, poziție care va corespunde ariei de contact, cu dinții adiacenți; (în treimea cervicală devin plane, uneori ușor concave).Suprafețele proximale sunt netede, fără detalii morfologice.

Linia coletului este convexă spre rădăcină pe suprafețele vestibulare și orale,și are forma literei V, cu vârful îndreptat spre unghiul incizal, pe suprafețele proximale.

Rădăcina incisivilor este unică, cu aspect conic și apex efilat, orientat spre distal.

Funcțiile incisivilor

Datorită poziției în arcadă și formei pe care o prezintă, în cadrul funcției masticatorii, incisivii intervin în incizia alimentelor.

Marginea incizală a incisivilor mandibulari stabilește contact cu suprafața palatinală a incisivilor maxilari, intervenind în menținerea rapoartelor de ocluzie dintre arcadele antagoniste.Din acest punct de vedere, marginile incizale ale incisivilor mandibulari sunt considerate suprafețe de sprijin ocluzal de grupa a 2-a. Uneori incisivii maxilari iau contact cu incisivii mandibulari prin intermediul marginilor incizale.

Incisivii au rol de ghidaj (conducere) a mișcării de propulsie a mandibulei. Astfel, odată cu deplasarea mandibulei spre anterior, marginile incizale ale incisivilor mandibulari glisează pe suprafețele palatinale ale incisivilor maxilari, realizând ghidajul anterior. Suprafața palatinală a incisivilor maxilari este denumită pantă de ghidaj anterior.

Incisivii au rol fizionomic deosebit, atât prin vizibilitate direct, datorită poziției lor anterioare, cât și prin menținerea peretelui anterior a cavtății bucale. Lipsa grupului incisive determină un aspect caracteristic: buzele aspirate, roșul buzelor redus, șanțurile periorale accentuate.

În fonație incisivii au un rol essential, deoarece majoritatea sunetelor se formează prin contactul dintre părțile moi (limba,buze) cu suprafețele orale sau marginile incizale ale incisivilor. Alte sunete (siflantele), sunt emise prin spatial dintre marginile incizale ale incisivilor din cele 2 arcade.

INCISIVUL CENTRAL SUPERIOR (MAXILAR)

Generalități:

Incisivii centarli superiori sunt în număr de doi, căte unul pe fiecare hemiarcadă maxilară, situați de o parte și de alta liniei mediene; coroanele lor vin ăn contact cu cealaltă prin covexitățile maxime de pe fețele lor meziale, în treimea incizală. Spre distal, fiecare incisiv central se învecinează cu incisivul lateral de pe hemiarcada respective.

Vârsta erupției: 7 ani

Calcifierea:

– începe la 3-4 luni după naștere

– se termină în jurul vârstei de 10 ani

Erupția 7-8 ani.

Numărul rădăcinilor …………………………………………. 1

Număr de coarne pulpare……………………………………. 3

Număr de lobi ……………………………………………….. 4

Număr de canale radiculare …………………………………. 1

Dinții antagoniști: incisivul central și cei laterali inferiori

Dimensiuni medii:

-înălțimea totală a dintelui……………………………………. 22.5 mm

-înălțimea coroanei anatomice………………………………… 10.0 mm

-lungimea rădăcinii anatomice………………………………… 12.5 mm

-diametrul maxim M-D al coroanei (în 1/3 incizală)…………. 9.0 mm

-diametrul M-D la colet……………………………………….. 6.4 mm

-diametrul maxim V-P al coroanei (în 1/3 cervicală)………… 7.0 mm

Sunt cei mai puternici dinți din dubrupul incisivilor

INCISIVUL CENTRAL MAXILAR

Incisivul central maxilar: 1.1, D1, 1 , 1+, 8

2.1, S1, 1 , +1,9

Incisivul central superior este cel mai voluminos dinte din grupul incisivilor. Locul lui este de o parte și de alta lângă linia mediană. Prin poziția lui are un rol deosebit în funcția fizionomică, în afară de cele pe care le are în masticație și fonație.

Incisivul superior care este cel mai voluminos după cum am menționat, are cele mai mare dimensiuni atat în sens M-D cât și V-O.

Erupe la 7 ani și 6 luni, fiind primul din grupa frontalilor maxilari. Calcifierea începe

în primul an după naștere și se terminã la aproximativ 10 ani.

Incisivul central are lungimea totală de 22-23 mm din care aproximativ 9-10 mm îi

reprezintã coroana.

Coroana:

Coroana sa are forma unei lopeți sau cu o scafã, având oputernică aplatizare vestibulo-palatinlă(V-P) și are patru fețe laterale: vestibulară (V), palatinală (P), mezială (M) și distalã (D) și o margine incizală (I). În sens V- P în cele 2/3 incizale ale ei, având forma de lopată, iar spre tremea cervicală lărgimea coroanei în sens M-D scade iar grosimea ei în sens V- P crește ( caracteristică generală a coroanelor tuturor dinților), coletul devenind aproape cilindric

La examinarea coroanei anatomice a unui incisiv central superior se disting cele 4 fețe:

●Fața vestibulară (labială)

●Fața palatinală (orală)

●Fața mezială

●Fața distală

– o margine liberă (incizală)

– 2 unghiuri (mezial și distal)

Fețele vestibulară, palatinală, mezială și distală sunt ușor convexe, iar fața palatinală are o porțiune concavă de unde vine și asemănarea coroanei cu o lopată.

Fața vestibularã

Are aspect de patrulater având diametrul cervico-incizal mai mare decât cel mezio-distal (∅ CI > ∅ MD), valoarea fiind aproape de 1, este fața cea mai mare dintre cele 4 fețe, cu o lățime de circa 9 mm și o înălțime de circa 10 m.

Conturul feței vestibulare este alcătuită din 4 margini:

Marginea cervicală (linia coletului)

Marginea mezială

Marginea distală

Margine incizală (liberă).

Se înscrie într-un trapez cu baza mică la colet și cu baza mare la nivel incizal.

Marginea cervicală:

Marginea cervicală sau de la colet ese mai redusă decât marginea incizală și are o formă de semicerc, cu convexitatea orientată spre rădăcină (marginea incizală).

Marginea incizală:

Aceasta este rectilinie, ușor oblică de jos în sus, spre muchia distală, și este opusă marginii cervicale.La dinții cu aspect ușor crenelat, dat de forma celor 3 lobi de creștere, de pe fața vestibulară. Traiect său este rectiliniu, ușor înclinat în sens M-D.

Formeazã cu marginile proximale douã unghiuri: unghiul mezio-incizal (MI), bine exprimat, și unghiul disto-incizal (DI) mai rotunjit.Unghiul disto-incizal, este mai rotunjit decât unghiul mezio-incizal.

Marginea mezială:

Este mai mare decât cea distală,mai lungă și mai plană, este convexă și convergentă spre colet. Formează cu ajutorul marginii incizale un unghi drept de (90 grd) bine exprimat.

Marginea distală:

Aceasta este mai scurtă decât cea mezială. Acest lucru face ca ea, să fie mai convexă și mai convergentă spre colet, decât marginea mezială. Unghiul format de marginile distală, și incizală, este mai aplatizat și ușor rotunjit.

Relieful feței vestibulare:

Este convex atât în sens cervico-incizal cât și mezio-distal.

Cervico-incizal, convexitatea maximã este în 1/3 cervicală, și mezio-distal în 1/3 mezială.

În 1/3 incizală (I) a feței vestibulare, se pot distinge, două depresiuni longitudinale cu

orientare cervico-incizală (I), șanțurile interlobulare ce delimitează, pentru scurtă vreme

cei trei lobuli, din care este format lobul vestibular. Ordinea mărimii lobulilor este: distal (cel mai mare),central, mezial. În treimea incizală relifeul este ceva mai plat.

În urma uzurii provocate de contactul cu alimentele, părțile moi învecinate (buze), pasta și peria de dinți, elementele de relief ale feței vestibulare, se atenuează progresiv.

Fața palatinală:

Are tot un aspect patrulater. Este ceva mai micã decât fața vestibulară (V); înscriindu-se

în conturul acesteia. Cele patru margini sunt: mezială, distală, cervicală, incizală.

Conturul este asemănător cu cel al feței vestibulare, toate cele patru margini ale feței palatinale, respectă caracteristicile marginilor feței vestibulare, cu precizarea că sunt mai reduse în dimensiuni ca aceasta, și au următoarele deosebiri:

Diametrul M-D în zona cervicală este mai mic, în consecință:

Marginile meziale (M) și distale (D) sunt mai accentuate, divergente spre marginea liberă;

Fața palatinală, este mai redusă ca mărime în sens transversal, și formă sa este aproape trunghiulară.

Marginea mezială:

Este mai lungă și mai plană (ușor convexă), decât cea distalã (D),dar mai mică decât marginea mezială (M) a feței vestibulare.

Marginea distală:

Este mai mică și mai convexă decât marginea mezială (M); și mai mică (scurtă) decât

marginea distală (D) a feței vestibulare.

Cele două margini proximale sunt convergente spre colet.

Marginea cervicală:

Are forma tot a unui arc de cerc, dar cu diametrul mai mic decât omologul de pe fața vestibulară (V), iar convexitatea este orientatã apical.

Marginea incizală:

Este rectilinie. Formează cu marginile proximale, două unghiuri: 1. mezio-incizal (MI) mai bine exprimat, și disto-incizal (DI) rotunjit.

Relieful feței palatinale:

Este concav în 1/3 incizală și în 1/3 mijlocie, și mai convex în 1/3 cervicală.

Două creste marginale proximale, delimitează fața palatinală (P). Acestea sunt mai

pronunțate spre colet, și mai șterse spre incizal.

Locul de întâlnire (contopire) al crestelor marginale, este reprezentat de o formațiune

Hemisfericã (ușor alungită), globuloasã (forma unui glob) numitã cingulum.

Zona concavă:

Zona concavă este delimitată de două creste marginale de smalț. Crestele sunt mai proeminente și mai rezistente, puternice, spre 1/3 cervicală a feței palatinale, unde se întâlnește cu cingulumul.

În zona concavă a feței palatinale, mai pot să apară 2 depresiuni longitudinale, mai mult sau mai puțin vizibile.

Zona convexă:

Zona convexă se găsește în 1/3 cervicală a feței palatinale, și este reprezentată de către cingulum.

Cingulumul (tubercululm dentale), este o proeminență de smalț, a cărei formă este: fie aproape hemisferică (ușor alungită), fie bilobată,divizată printr-un șanț în două porțiuni distincte, fie triobată (acest lucru este mai rar).Acesta este situat în 1/3 cervicală a feței palatinale, constitue zona la nivelul căreia se găsește o convexitate maximă a feței palatinale.

Foramen ceacum (gaura oarbă), este fostă existentă uneori la baza cingulumului, între stratul de smalț, de la nivelul acestuia, și învelișul de smalț al porțiunii concave a feței palatinale. Acesta constitue și locul de elecție, pentru formarea cariei dentare.

Fața mezială:

Are o formã triunghiulară, cu vârful incizal și baza cervical.Linia cervicală este frântă, ca litera V, cu vârful ușor rotunjit și cu deschidere spre rădăcină. Conturul, este reprezentat de marginile P, V cervicală. Fața mezială este cea mai mare, dintre fețele proximale ale coroanei incisivului central superior. Cele trei laturi sunt reprezentate de : marginea vestibularã (V), marginea palatinalã (P) și marginea cervicalã (C).

Dimensiuni:

– Înălțimea 9mm;

– Diamentru V-O: 7mm;

– dimensiunile feței meziale (M), sunt mai mari decât cele ale feței distale (D).

Marginea cervicală:

Are forma literei „V”, deschis spre rădăcină, și cu vârful ușor rotunjit spre incizal.Este baza triunghiului, format de laturile feței meziale (M).

Marginea vestibulară:

Are forma unei linii ușor curbe, convexe, cu convexitatea maximă situată în 1/3 cervicală. Extremitățile sale, se găsesc situate fie în același plan vertical, fie într-un pan oblic de jos în sus, dinspre vestibular (V) spre palatinal (P).

Marginea palatinală:

Are forma unei linii curbe, convexă în 1/3 cervicalã (C)- (conturează cingulumul) ,și devine ușor concavă în cele 2/3 incizale.

Relieful feței meziale:

Este în ansamblu ușor convex, convexitatea maximă fiind în 1/3 incizalã (I), unde se realizează punctul de contact proximal.Relieful este convex, în dublu sens, în sens V-O are convexitatea maximă în 1/3 cervicală, iar în sens cervico-incizal, unde covexitatea maximă este în 1/3 incizală, unde exsistă deasemenea și punctul de contact cu dintele vecin.

În zona coletului, relieful feței meziale este aplatizat, persistând o discretă convexitate în sens vestibulo-palatinal (V-P).

Fața distală:

Are un contur asemănător cu cel al feței meziale (forma unui triunghi), în care se poate înscrie, delimitând însă o suprafață ai mică, atât în sens vertical (9mm), cât și orizontal.

Linia coletului este în formă de „V”, cu vârful orientat spre incizal, și mai rotunjit decât pe fața mezială.

Are tot trei margini: vestibulară, palatinală, cervicală; acestea fiind însă mai mici decât de pe fața mezială (M).

Marginea incizală (liberă):

Este situată la polul opus marginii cervicale, și reprezintă extremitatea liberă a incisivului central superior.

→Morfologie primară:

Are margine tăioasă, este crenalată, prezentând 3 convexități inegale, a căror mărime corespunde celei a lobulilor de creștere, de pe fața vestibulară (D>M>C).

Atinge planul de ocluzie cu cele 2/3 meziale ale ei, este ușor oblică, de jos în sus, dinspre mezial spre distal.

→Morfologie secundară:

În urma uzurii, marginea liberă își schimbă aspectul devenind dreaptă și transformându-se treptat, într-o mică suprafață ocluzală; aceasta privește în jos și spre oral, când ocluzia este psalidodontă; în labiodonție (ocluzie cap-la-cap) suprafața e uzură se situează în plan orizontal.

Marginea palatinală:

Este convexă în 1/3 cervicală (C) și plan concav în 2/3 incizală.

Marginea cervicală:

Este în forma literei „V“ având vârful orientat incizal, dar mult mai rotunjit decât pe fața mezială

.

Relieful feței distale:

Relieful este mai convex decât al feței meziale, datorită dimensiunilor mai

reduse, este asemănător cu cel al feței meziale,fiind însă mai pronunțat.Convexitatea maximă este în 1/3 incizală (I), unde se realizează punctul de contact interdentar.

La întâlnirea marginii libere cu fețele mezială și distală, se formează 2 ughiuri, dintre care cel mezial este mai ascuțit, aproape drept (80°-90°), iar cel distal are aspect rotujit.

Ughiul mezial, este cu puțin mai jos situate comparative cu ce distal.

Rădăcina anatomică:

Incisivii centrali superiori, sunt dinți monoradiculari.

Rădăcina lor este robustă și foarte puternică, are forma unei piramide, (triunghiulare), cu muchiile și vârful foarte rotunjite (în unele descrieri, ea este reprezentată ca având o formă cilindro-conică). Înălțimea medie a rădăcinii, a fost evaluată la 12,5 mm, apexul său fiind ușor înclinat spre distal

Pe o secțiune (porțiune) transversal efectuată imediat deasupra coletului anatomic, conturul rădăcinii are aspectul unui triunghi echilateral, cu unghiuri foarte rotunjite. Laturile lui sunt orientate spre, mezial, distal și palatinal, iar vârful său, este ușor recurbat spre distal.

În interiorul rădăcinii se află un singur canal radicular, continuare a camerei pulpare,

care la colet are o formă cilindrică, spre apex, devenind filiform (aspect de fir).

Implantarea incisivului central superior, este apreciată în două planuri:

• în plan sagital, axul incisivului central superior, este înclinat spre palatinal 5-7°;

• în plan frontal, axul este înclinat 2-3° distal.

8.3.3 Configurație internă

Camera pulpară:

În ansamblu, forma camerei pulpare a incisivuui central superior, se aseamănă cu cea a unei flori de lotus, și cu formă asemănătoare coroanei, dar de 5-6 ori mai redusă ca volum. Ea reproduce, la dimensiuni de 3-4 ori mai reduse, morfologia primară a coroanei:

Prezintă 3 coarne pulpare inegale, a căror ordine de mărime corespunde cu celei a lobulilor de creștere;

Este turtită în sens V-P;

În secțiunea sagitală, pereții vestibulari și cei orali ai camerei pulpare apar convergenți spre incizal.

În secțiunea frontal, camera pulpară este largă în sens mezio-distal, prezentând trei coarne pulpare spre marginea incizală, corespunzătoare lobilor, și uneori încă o prelungire spre cingulum.

Camera pulpară,se continua cu un canal radicular de tip 1, care părăsește rădăcina prin orificiul apical, fără prezența ramificațiilor colaterale de traseu.

Canalul radicular:

Canalul radicular, se gasește în interiorul rădăcinii,fiind asemănător ca formă și traiect cu aceasta.

Canalul radicular, are diametrul mare la dinții recent erupți.În aceste situații orificiul apical este larg deschis, constituind porțiunea canalului radicular, cu diametrul cel mai mare.

La nivelul apical, prezintă numeroase ramificații care formează “delta apicală”

La dinții cu rădăcina complet formată, diametrul canalului radicular se reduce și orientarea pereților devine convergentă, spre apical. În aceste condiții, orificiul apical se micșorează.

POZIȚIA DINTELUI ÎN CAVITATEA BUCALĂ

Poziția dintelui în cavitatea bucală:

În sens vestibule-palatinal:

Coroana: În cazul unei ocluzii labiodonte (cap-la-cap), marginile incizale și cervicale ale feței vestibulare, sunt situate în același plan vertical.

Ocluzia psalidodontă, presupune o ușoară înclinare, spre vestibular, a coroanei incisivilor centrali superiori, marginea incizală fiind situată într-un plan mai avansat decât, cei în care se află linia coletului, de pe fața lor labială.

În cazul prognatismului fiziologic, înclinarea spre vestibular a incisivilor, este și mai importantă.

Rădăcina: este înclinată spre palatinal cu 20°.

În sens mezio-distal:

Coroana are axul longitudinal înclinat cu 2°-3° spre distal (ușoară distalizare a coletului).

Rădăcina este înclinată spre distal cu 4°.

PARTICULARITĂȚI CLINICO-TEHNICO-TERAPEUTICE

Incisivilor centrali, le revine sarcina majoră în prinderea și incizia (tăierea) alimentelor.

„Gura este o scenă“, afirmă Frush și Fisher, „fiecare dinte este un actor care are un rol de jucat“.

Incisivii centrali sunt „actorii principali“ care traduc caracterul major al personalității

fizice a individului. Sunt primii pe care îi vedem, constituind prin multidudinea și profunzimea problematicii pe care o ridică piatra de încercare în pregătirea oricărui practician.

Ei reprezintă suportul buzelor în timpul surâsului, polarizând prin mărimea, forma

și culoarea lor aprecieri asupra întregii arcade.

În afara caracteristicilor general valabile întâlnite în descrierea morfologiei coronare

și radiculare a incisivilor centrali superiori și care prin frecvența apariției lor pot fi incluse în morfologia normală; sunt situații reduse ca frecvență de apariție, când o parte mai mică sau mai mare a atributelor morfologice s-au abătut de la normal.

Unii autori au stabilit diferite corelații între forma dinților frontali și forma feței sau

forma generală a corpului. Astfel Léon William (1910) a demonstrat că există o armonie

dento-facială. El a arătat că forma incisivilor centrali corespunde cu forma feței, și anume:

la indivizii cu față pătrată dinții frontali sunt pătrați, la cei cu fața ovală sunt ovali, iar la cei cu fața triunghiulară sunt triunghiulari.

După tipul constituțional al individului Sigaud a descris patru tipuri constituționale

umane: muscular, respirator,digestiv și cerebral.

În ceea ce privește figura (element de referințã după William în aprecierea formei coroanei dintelui) cele patru tipuri constituționale se deosebesc prin următoarele caracteristici:

• tipul muscular caracterizat prin: figură dreptunghiulară și față pătrată, cele trei

etaje ale figurii având înălțimea egală;

• tipul respirator caracterizat prin: figură ovală în care predomină dimensional etajul

mijlociu al feței;

• tipul digestiv caracterizat prin: figură și față trapezoidală, cu baza mare la extremitatea

inferioară a figurii, în care predomină dimensional etajul inferior;

• tipul cerebral caracterizat prin: figură și față trapezoidală cu baza mare în sus, în

care predomină etajul superior al figurii.

Tipurile morfologie pure se întâlnesc rar; mai frecvent sunt tipurile combinate în care

predominã caracterele unuia sau altuia dintre tipurile descrise.

Mai recent Gerber subliniază similitudinea care există între forma nasului și aceea a

incisivului central. Unui nas lat de la bază până la extremitatea sa îi va corespunde un

dinte lat și pătrat. Unui nas îngust la nivelul bazei sale îi va corespunde un incisiv central

cu un colet mai îngust decât regiunea liberă. În plan sagital, profilul are de asemenea

o incidențã asupra profilului incisivului central. Unei frunți bombate, unor obraji rotunzi

le corespund dinți cu contur convex, fețelor plate și unor obraji scobiți le corespund

dinți lați.

În ce privește sexul, formele feminine sunt înscrise într-o sferă, marginile și unghiurile

fiind rotunjite, evocând blândețea, delicatețea. Formele masculine se înscriu într-un cub;

marginile și unghiurile sunt bine exprimate evocând forța, vigoarea, robustețea.

Muzi (1959) a arătat că există și o corelație între forma incisivilor și forma generală a

corpului omenesc, lărgind astfel noțiunea de armonie dentofacială și înlocuind-o cu noțiunea

de armonie dento-somatico-facială.

Indivizii de statură mică, îndesați așa-ziși picnici, brevilieni sau endomorfi, au dinții

scurți și lați de formă pătrată, cu tendință spre profil turtit,cu unghi facial foarte deschis.

Indivizii înalți -așa-ziși longilini sau ectomorfi – se caracterizează prin dinți lungi dreptunghiulari,cu tendință la alungirea anterioară a arcadei superioare și spre profil convex

cu unghi facial foarte pronunțat.

Așezarea dinților frontali superiori într-o aliniere curbă cu convexitatea în jos a marginilor incizale reflectă bună dispoziție, veselie, amabilitate. Așezarea dinților frontali superiori într-o aliniere curbă cu convexitatea marginilor incizale în sus exprimă proastă

dispoziție, severitate, rigiditate. Aspectul orizontal al marginilor incizale exprimă indiferență,

pe care numai contracțiile mușchilor mimicii o pot modifica.

La tineri, culoarea dinților este în general mai deschisă iar la vârstnici mai închisă, mai

galbenă sau mai gri.

Amintim cã forma arcadei superioare trebuie să se inspire din triada lui Nelson sau

armonia frecventă între forma feței, forma dinților anteriori și cea a arcadei.

Aspectul coloristic al coroanei incisivilor superiori este caracterizat prin repartiția pe

trei zone aproximativ egale: zona coletului este o nuanță de galben, zona centrală este de

culoare alb-gri iar zona incizală este transparentă.

Această variație coloristică pe zone și poziția anterioară cu maxim de vizibilitate sunt

elemente ce fac dificilă refacerea protetică.

Volumul mare și accesibilitatea foarte bună în timpul manoperelor practicianului sunt

elemente care favorizează reușita tratamentului protetic.

Poziția cea mai anterioară a incisivilor centrali superiori face ca ei să fie frecvent

expuși traumatismelor prin accidente de muncă, sport sau circulație.

Sunt frecvent afectați de carie și suferă mai rar îmbolnăvirii parodontale.

Volumul rădăcinii face ca incisivii centrali superiori să aibă cea mai bună implantare

din grupul incisivilor.

Aspectul conic al rădăcinii și calitatea osului spongios al maxilarului sunt elemente

care ușureazã extracția; configurația radiculară permite manevra de rotire în ax în timpul

extracției.

Complicațiile septice cu punct de plecare incisiv central superior evoluează cel mai

frecvent în vestibulul superior.

Tratamentul endodontic este ușor, rădăcina având un canal ușor accesibil, permeabil

pe întreaga sa lungime.

Particularitățile incisivilor centrali superiori:

Erupția aestor dinți nu este însoțită, de obicei, de fenomene patologice;

După erupția incisivilor are loc a doua înălțare a ocluziei (la care participă ți primii molari permanenți aflați pe arcade de la vârsta de 6 ani);

Contribuie la formarea stopurilor ocluzale din categoria a II-a;

Prin poziția lor în arcadă, incisivii centrali superiori au un rol important în asigurarea conducerii mandibulare ( ghidajul anterior) în mișcarea de propulsie a mandibulei.Ei asigură în cursul acestei mișcări condițiile necesare dezangregării (dezocluziei) dinților laterali.

Caria dentară îi afectează frecvent și precoce;

Datorită poziției lor anterioare, incisivii centrali sunt dinții cei mai expuși la traumatisme.

Au o importanță deosebită în fizionomie și fonație;

Tratamentele endodontice se pot face cu ușurință la acești dinți pentru că:

Poziția lor în arcadă îi face ușor accesibili;

Prezintă un singur canal radicular, ușor abordat;

Restaurarea protetică a incisivilor centrali superiori este pretențioasă ți dificilă datorită exigențelor fizionomice deosebite care se impun și care derivă din vizibilitatea mare a acestor dinți.

Extracția este ușoară având în vedere faptul că: incisivii centrali superiori sunt implantați într-un os spongios, au o poziție anterioară (sunt ușor accesibili) și prezintă o rădăcină unică, robustă (risc redus de fracturare);

Prin abrayiune, marginea incizală se transformă, treptat într-o mică suprafață de uzură. În psalidodonție această suprafață este oblică de jos în sus spre palatinal iar în labiodonție este orizontală.

Principalele caracteristici care permit identificarea incisivilor superiori:

Diferența redusă (de doar 1 mm) între înălțime și lățimea coroanei;

Aspectul de „lopățică” al coroanei;

Unghiul mezio-incizal aproape drept, în timp ce unghiul disto-incizal este rotunjit;

Fața mezială, mai înaltă decât cea distală ți foarte puțin convexă –aproape plană;

Fața vestibulară plan-convexă;

Fața palatinală concav-convexă, cu un relief bine exprimat;

Rădăcina este unică,robusă, cilindro-conică, având o lungime medie de 12,5 mm-doar cu 2,5 mm mai mare dec-t înălțimea coroanei.

Semnele de diferențiere a incisivilor centrali superiori de cei inferiori

1. Incisivii superiori sunt în serie descendentă iar incisivii inferiori în serie ascendentă;

2. Incisivii superiori sunt evident mai voluminoși ca cei inferiori și sunt dispuși pe un arc de cerc mai avansat;

3. Diametrul coronar mezio-distal este superior diametrului vestibulo-palatinal pentru incisivii superiori. La incisivii inferiori diametrul mezio-distal este mai redus decat cel vestibulo-lingual.

4. Diferența dintre diametrul coronar mezio-distal și cel cervico-incizal este mai evidentă la incisivii inferiori, rezultând astfel un aspect mai alungit al acestora comparativ cu incisivii superiori;

5. Incisivii superiori au un diametru mezio-distal coronar mai mare decât incisivii inferiori

6. Unghiurile incizale sunt în ansamblu mai exprimate în cazul incisivilor superiori;

7. Coroanele au formă asemanatoare cu o lopată, în timp ce coroana incisivilor inferiori este asemanatoare unei dalți;

8. Culoarea incisivilor este diferită pentru cele 3 segmente coronare. Incisivii superiori sunt transparenți incizal, alb-cenușiu sau alb-galbui în 1/3 mijlocie și galbui la colet;

9. Incisivii superiori au rădăcinile voluminoase conice și mai rotunjite pe secțiunea transversală decât cele ale incisivilor inferiori care sunt puternic aplatizate mezio-distal și efilate.

10.4 La ce nivel este situat ecuatorul anatomic la incisivii centrali și ce rol îndeplinește:

Datorită convexităților de pe fețele laterale, se formează o circumferință transversală

maximă, denumită ecuatorul anatomic al dintelui. Este o circumferință festonată, situate la unirea treimii cervicale cu 1/3 medie, pe fețele vestibulare, iar pe fețele orale-in 1/3 medie. Prin convexitatea proximală se formează puncte de contact, care prin abraziune devin suprafețe de contact ce au urmatoarele roluri:

-prevenirea traumatismelor papilelor interdentare ale gingiei;

-rol în masticație, participând la dispersarea și repartizarea forțelor de masticație, presiunii funcționale asupra dinților vecini;

– previn suprasolicitarea funcțională a dinților;

– ariile de contact transmit presiunea masticatorie de la un grup de dinți la altul, ba chiar la toată arcada dentară.

XI. ANOMALIILE DE NUMĂR ALE DINȚILOR PERMANENȚI (DINȚII SUPRANUMERARI)

Anomaliile de număr ale dinților sunt aproape întotdeauna rezultatul unor tipuri de

tulburări apărute în timpul inițierii proceselor de dezvoltare ale dinților.

Tulburarea este cel mai adesea ereditarã.

Anomaliile de număr ale dinților pot fi clasificate în două categorii de variații:

a) prin diminuare ele sunt agenesiile sau anodonțiile;

b) prin mărire ele sunt dinții supranumerari;

Anodonțiile (agenesiile) definesc diminuarea numerică, agenesie însemnând în greacă

lipsa generației.

Dignosticul este întotdeauna, evident, clinic și confirmat radiologic.

Etiologia ereditară este citată de majoritatea autorilor cum ar fi: L. DELLAGARDIA,

BROTWELL DOLDER, SALZMAN, GRAMMEN.

Cu toate acestea R. WERTHER și F. ROTHENBERG estimează că bolile virale (rubeola) sau anumite tulburări constituționale endocrine pot fi factori care favorizează agenesia.

Frecvența agenesiilor este variabilă în procentaj după autori și probabil influențată de

eșantioane sau de metodologie. O populaþie „ortodontică“ nu este un eșantion reprezentativ

al ansamblului populației.

Frecvența dinților afectați după majoritatea autorilor recenzați de R. RAGNET și

D. VERSINI, sunt premolarul doi inferior, incisivul lateral superior, premolarii superiori,

incisivul central inferior, al doilea molar inferior și uneori caninul superior.

Dupã J. B. WOELFEL cel mai frecvent anodonția parțială se adreasează molarilor trei; cel maxilar fiind mai frecvent incriminat decât cel mandibular. Urmează incisivul lateral

maxilar cu un procent de 1-2%, apoi premolarul doi mandibular cu un procent de 1%.

În cazuistica noastră dintele cu ceea mai mare implicație în fizionomia pacientului

este incisivul lateral maxilar, anodonția sa fiind găsită într-un procent de 1%.

Dinți supranumerari:

Existența unuia sau mai multor dinți (intraosos sau erupți), în plus față de formula dentară actuală , poartă numele de dinți supranumerari.

Terminologia pentru dinții în plus nu este la fel de discutată ca aceea a lipsei dentare. Dacă majoritatea autorilor folosesc termenul de dinți supranumerari (Agrestini, Caderiat, haput, Chateau, Gysei, Boboc, Grivu) sau cel de hiperdonție (Broglia, Cadoni, Roccia) se mai întâlnesc și alte denumiri ca: poliodonție, pleiodonție, pleodonție, poligenezie dentară, număr dentar în exces, dinți suplimentari, hiperdenție, producție multiplă de dinți, ateleodonție, hiperplazia dentiției, hiperodontogenie.

Se mai folosesc și termini ca : meziodens (dinte situate lângă linia mediană), dens în dinte sau dentes invaginatum (un dinte situate în interiorul altui dinte), paramolare (lângă molari),disto/molare (distal de molari), anastrofic (dinte orientat cu coroana spre baza maxilarului și rădăcina spre planul de ocluzie).

Terminologia dinților supranumerari cunoaște și nuanțări, diferențieri, ca de exemplu dinți suplimentari pentru a define dinții în plus numeric, dar care au aspect morfologice asemănătoare celor din seria normal și dinți supranumerari pentru dinții cu morfologie compet diferită de seria normal (Pfaff – 1921).

Pentru a desemna plusul în formula dentară termenul de dinte supranumerar are o mai mare putere de expresie, a fost istoric mai ușor adoptat, este folosit de majoritatea autorilor.

Frecvența dinților supranumerari în raport cu alte anomalii dento-maxilare este de 3,04% (rezultatele sunt ale unui studio personal realizat în perioada 1990-1996, pe un eșantion de 3221 pacienți cu anomalii dento-maxilare). În alte studii statistice am întâlnit valori de : 2,7% (Veronica Popa Molea -1963), 1,6% (Horowitz -1969), $,9% (Gysel – 1969), 3,5% (Boboc -1971).

Dacă în cazul anadonțiilor refeința era pentru sexul feminine, în cazull dinților supranumerari, procentul de interesare este, favorabil sexului masculine, analiza statistică (64,28%) în raport cu cel feminine (35,71%), valorile fiind concordante cu majoritatea datelor din literatură: 3/1 – Gysel (1969),Grivu,Mecher (1979).

Din totalul cazurilor cu dinți supranumerari, doar 9,18% au prezentat dinți supranumerari în dentiția temporară,restul de 90,81% având dinți supranumerari în dentiția permanentă.Cei mai mulți pacienți sunt purtătorii unui singur dinte în plus (73,46%). Urmează cei cu 2 dinți în plus (21,42%), cu trei dinți în plus (3,06%) și cu patru-cinci dinți supranumerari (1,02%); nu a găsit nici un pacient cu 6 sau mai mulți dinți supranumerari față de formula normal.

Sinții supranumerari se găsesc pe ambele maxilare,dr cu predilecție pe maxilarul superior, aproximativ 91%, oarecum similar celorlalte statistici: 85-90% (Brabant -1957; Vhaput-1967), 83% (Rusu și colab.-1969).

În raport cu rasa-se pare că există o frecvență mai mare a dinților supranumerari la populația alba (1,5 -15%)- studio efectuat de Brabant și Hassar ăn 1966 la populația din Mexic.

11.1.2 Etiopatogenie

Coceptele etiopatologice ale dinților supranumerari îmbracă un aspect complex plurifactorial, care se leagă de filogeneză, prin teoria atavică și ajunge în ontogeneză până la factorii potential cauzatori asupra embrionunlui în dezvoltare, care acționand pe zonele odontogene ar determina o condiție în plus numărului dentar.

Sau decoperit mai multe teorii cu vedere la aceasta anomalie, unele dintre ele sunt:

Teoria atavică;

Teoria celei de-a treia dentiții;

Teoria mugurilor adamantine multiplii;

Teoria hiperactivității lamei dentare;

Teoria diviziunii mugurelui dentar;

Teoria evaginării epiteliului adamantin;

Teoria proliferică anormale și întârziate a unor resturi epiteliale paradentare;

Teoria ereditară.

11.1.3 Forme și manifestări clinice

Dinții supranumerari prezintă, în general, aeleași caracteristici morfologice ca și dinții normali, cu deosebirea că anumite modificări apar, mai des, la supranumerari; se pare că aceste modificări sunt de origine dismetabolică, putând fi puse în legătură cu erupția dinților supranumerari, poziția lor pe arcadă, calitatea vascularizației și inervației lor, funcșionalitatea și nefuncționalitatea lor ca elemene masticatorii. Oricum, nu este justificată părerea că dinții supranumerari ar constitui formațiuni odontoide, deoarece ei îmbracă, din punct de vedere histologic, toate caracteristicile dinților normali.

Dinții supranumerari pot fi suprinși în diferite stadia de dezvoltare. Un dinte complet constituit cuprinde toate țesuturile dentare. Sunt autori care înglobează în această entitate toate stadiile interdentare, începând cu perla de smalț. Pentru ca o formațiune să fie etchetată ca dinte supranumerar, este necesară exsistența a cel puțin două țesuturi dure: smalț ți dentină.

Dinții supranumerari se pot dezvolta ca formațiuni total independente, în legătură cu un dinte din seria normal sau chiar cu un alt dinte supranumerar, înainte, după sau în același timp cu dentiția normală:

Înaintea dentiției normale:- formează dentiția predeciduală sau preprimară. Aceste organe dentare sunt atașate simplu la gingie și nu posedă rădăcinii.Dinții neonatali propriu-ziși apar în primele luni ale vieții; se întâlnesc rar și sunt localizați mai frecvent la nivelul grupului incisive inferior.

Examinați histologic, acestor dinți li s-a evidențiat un țesut conjunctiv pulpar foarte bogat vascularizat, acoperit de un strat extreme de fin de smalț.
Privit în ansamblu, dintele neonatal amintește de dinții mobile ai peștilor și reptilelor;

În același timp cu dentiția permanentă: -în general este vorba despre dinți ce se formează odată cu dentiția permanent.Ei pot să erupă sais ă rămână incluși în același stadiu de diferențiere ca și dinții din dentiția permanent.

Anomalia este în principal asimptomatică, diagnosticul este evident în cazurile, destul de rare, când un dinte supranumerar și-a făcut apariția pe arcadă, dar cum de obicei rămân incluși, atenția poate fi atrasă de unele semen clinice, particulare cum ar fi:

Absența închiderii unei diasteme interincisive mediene după erupția incisivului lateral și chiar a caninilor;

Prezența distopiilor isolate;

Existent unor bombări la nivelul crestelor alveolare;

Persistența unuia sau mai multor dinți temporary peste characteristic al prezenței unuia sau mai multor dinți supranumerari incluși, care sunt obstacol în calea erupției dinților permanenți;

După dentiția normală –sunt dinții supranumerari care formează dentiția postpermanentă.Ar putea fi vorba, după Dendashti, Gugny, de dinți supranumerari contemporani dentiției permanente, dar a căror eruptive a fost întârziată, sau dint formați după dentiția permanent. În această ultimă categorie intră cazurile de mineralizare tardivă a germenilor supranumerari a căror apariție,pe arcade, este foarte întârziată în raport cu elementele dentare vecine,dar poate fi vizualizată pe radiografie.

În toate cazurile în care dinții supranumerari rămân incluși, diagnosticul de bază este cel radiologix.

Dinții supranumerari de multe ori, sunt de volum mai redus, atipici, de forme foarte variate, situați oral (fără a exclude localizarea vestibulară) față de linia normal a arcadei și, așa cum spuneam mai sus ,cei mai mulți rămân incluși.

Meziodensul

Principalele caracteristici ale meziodensului

Caracteristicile meziodensului s-ar putea sintetiza astfel:

● Apare doar la maxilarul superior;

● Meziodensul erupe sau rămâne inclus în poziția normal sau inversată și poate provoca incluzia incisivilor centrali permanenți sau malpozișii ale acestora;

● Erupția sa precede, însoțește sau urmează erupției incisivului cenral permanent superior, fiind în strânsă legătură spațială și cronologică cu evoluția acestor dinți;

● Este unicuspidat,uniradicular, coroana având de obicei, o formă conică; chiar dacă apare un meziodens compus cu aspect de molar, în majoritatea cazurilor, aspectul este cel de complex fuzional în care elemental de bază rămâne cel conic;

● De regulă, se întâlnește meziodensul unic, mai rar cel dublu, foarte rar triplu sau cvadruplu;

Față de dinții normali, meziodensul se comport ca un element strain, gravitatea tulburărilor depinde de momentul erupției meziodensului.Se pot deosebi 4 situații clinice principale.

Meziodensul erupe înaintea incisivilor, le ocupă locul dacă nu este extras la timp,

Provocând fie incluzia, fie erupția anormală (dispoziție, cestibulopoziție) a incisivilor centrali (dispoziție, vestibulopoziție), care se asp ghidați de meziodens.

Dacă erupția meziodensului și a incisivilor centrali are loc aproxiativ concomitant,asistam la lupta pentru ocuparea celui mai bun loc, luptă din care iese învingător de obicei meziodensul, care poare a avea un tropism particular pentru locul incisivilor centrali. Consecinșa este erupția vestibularizată, distalizaă sau rotașia incisivilor la 180 ca o expresie a lipsei de spațiu provocată de meziodens.

Dacă meziodensul erupe după apariția incisivilor, apare de regulă pe o poziție palatinizată, lăsându-se el de astă data ghidat

Meziodensul rămâne inclus, provocaând incluzia incisivului central sau erupția vicioasp a acestuia.

Sunt păreri contradictorii privind apartenența meziodensului la dentația temporară sau la cea permanent, și aceasta deoarece în majoritatea cazurilor, acesta erupe în jurul vârstei de 6-7 ani. Este greu de precizat și astăzi cu certitudine cărei dentiții îi aparține; noi l-am întâlnit în egală măsură însoțind dentiția temporară cât și cea permanent.

Alteori formațiunea supranumerară se mai dezvoltă în interiorul altui dinte (dens in dens). Primele cazuri au fost descries probabil de Quincy (1856), Thomas (1859) și Baume (1874).

Bibliografie:

Ecaterina Ionescu “Anomalii dentare”

Dudea Diana, Dorin Borza “Morfologia dinților și arcadelor dentare” Casa Cărții e Știință Cluj 2001

Nicolae Atanasiade “Morfologia dinților permanenți”

Bibliografie:

Ecaterina Ionescu “Anomalii dentare”

Dudea Diana, Dorin Borza “Morfologia dinților și arcadelor dentare” Casa Cărții e Știință Cluj 2001

Nicolae Atanasiade “Morfologia dinților permanenți”