Morfoanatomia Laringelui la Porc

Medicina

Morfoanatomia Laringelui la Porc

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cap. 3 Materiale și metotode

Anatomia laringelui este caracterizată prin complexitatea considerabilă a structurii și funcțiilor, exprimată prin dimensiunile reduse și precizia funcțiilor îndeplinite. Morfologia scheletului laringelui în mod evident, determină forma și funcția mușchiilor, în special corzile vocale, care sunt bază pentru mecanica laringelui și fonație.

În vederea realizării acestei lucrării am realizat un studiu pe 8 laringe de proci. Laringele utilizate pentru acest studiu au fost luate de la un abator din Bocșa unde porci au fost macelariți, astfel nu am avut nevoie de aprobarea Comisiei de Bioetica. Porci pentru care am analizat laringele au fost 2 masculi și 6 femele și aveau vârste cuprinse între 4 și 9 luni.

După colectarea de laringelor le-am fixat în 10% soluție de formaldehidă timp de 6 săptămâni; apoi am pregatit larigele cu ajutorul unui set standard de instrumente microchirurgice. Metodologie utilizata a determinat observații morfologice și o serie de măsurători liniare, unghiulare și de suprafață.

Materialele necesare pentru disecția laringelui la proc sunt: laringe de porc, trusa de disecție.

Mod de lucru: Am îndepartat țesutul conjuctiv aflat pe suprafața laringelui precum și munchii extrinseci, care pe viu se întend de la laringe la organele vecine. Pe laringele curățat se pot observa cartilajele.

Figura 1. Laringe la porc ( vedere laterală)

Dupa îndepartarea muschilor intrinseci observăm articulațiile mobile, ligamentele. Am îndepartat succesiv cartilajele laringiene, analizându-le pe fiecare în parte. Am îndepartat cartilajul epioglotic nepereche, care este situat în porțiunea antero-superioară a laringelui și are o formă turtită ca o lamă. Urmează cartilajul tiroid, de asemenea nepereche, se recunoaște cu ușurință fiind format din două lame patrulatere ce se unesc pe linia mediană. Pe marginile sale posterioare am oservat cele 2 prelungiri superioare (coarnele superioare) și cele 2 prelunigiri (coarnele) inferioare. Am detasat apoi cartilajul cricoid, nepereche, situat în partea inferioară a laringelui, cu forma caracteristică de inel cu pecete avand partea dorsală mai lată. Am îndepartat cartilajele aritenoide pereche, de forma triunghiulară cu baza orientate în jos, situate posterior, de-asupra lamei cricoidiene.

Figura 2. Cartilajele laringelui

Măsurătorile cartilajelor le-am efectuat cu ajutorul Analizei imaginii MULTISCAN.

Parametrii de bază studiați sunt prezentați mai jos în figurile 3-6.

Aceștia au fost:

1. Cartilajului tiroidian

a. Dimensiunea craniocaudală a plăcii într-o linie medială

b. distanța dintre coarnele inferioare

c. lățimea maximă

d. înălțime maximă

e. Lungimea cornului înapoi

f. dimensiunea maximă craniocaudală

g. Unghiul dintre plăci

Figura 3. Schema măsurari cartilajului tiroidian.

2. Cartilajului cricoid

a. lățimea cartilajului cricoid la nivel central al punctului capsulei articulare cricoaritenoide

b. Dimensiunea craniocaudală a arcului într-o linie medială

c. Dimensiunea craniocaudală a plăcii într-o linie medială

d. dimensiune fibulară externă măsurată la marginea cartilajului caudal

e. suprafață conturului interior (lumen) din cartilajul cricoid

f. distanța dintre punctul central comun al capsulei cricoarytenoide și polul ventral a cartilajului cricoid într-o linie mediană

g. unghiul creat de linia de mai sus cu plan fibular

h. distanța dintre punctul central comun al capsulei cricoarytenoide și polul ventral a cartilajului cricoid într-o linie mediană

i. unghiul creat de linia de mai sus cu plan fibular

Figura 4. Schema măsurari a cartilajului cricoid

3. Cartilajul aritenoid

o. înaltimea măsurată de la baza la vârf

b. distanța dintre partea de sus a procesului vocal și centrul capsulei cricoide

c. distanța dintre partea superioară a procesului muscular și centrul capsulei cricoide

4. Cartilajul epiglotic

o. înălțime maximă

b. lățimea maxima

Figura 5. Schema măsurari cartilajului aritenoid și a cartilajului epiglotic

5. Dimensiuni laringe

a. Dimensiunea craniocaudală a întregului laringe (Din partea de sus a cartilajului epiglotic la

marginea inferioară a cartilajului cricoid)

b. Lungimea părții membranoase a adevăratei glote

c. lungimii părții intercartilaginoase a adevăratei glote

Figura 6. Schema măsurari laringelui în întregime.tă de la baza la vârf

b. distanța dintre partea de sus a procesului vocal și centrul capsulei cricoide

c. distanța dintre partea superioară a procesului muscular și centrul capsulei cricoide

4. Cartilajul epiglotic

o. înălțime maximă

b. lățimea maxima

Figura 5. Schema măsurari cartilajului aritenoid și a cartilajului epiglotic

5. Dimensiuni laringe

a. Dimensiunea craniocaudală a întregului laringe (Din partea de sus a cartilajului epiglotic la

marginea inferioară a cartilajului cricoid)

b. Lungimea părții membranoase a adevăratei glote

c. lungimii părții intercartilaginoase a adevăratei glote

Figura 6. Schema măsurari laringelui în întregime.

=== Lucrare_partea1 ===

1 Aparatul respirator și particularități ale laringelui la vertebrate

Tractului respirator sau sistemului respirator – Apparatus respiratorius – reprezintă un grup specializat de organe a căror funcție specifică este de a mijloci transferul oxigenul din aer în sânge și eliminarea a dioxidului de carbon în aer și de a reglementa temperatura corpului. Aceste funcții sunt îndeplinite de către organele tubulare și cavernoase care permit aerului atmosferic să ajungă la plămâni și la nivelul parenchimului pulmonar gazele sunt schimate cu sângele prin epiteliu respirator, endoteliul capilarelor sanguine și a membranelor bazale. Tractului respirator superior începe cu receptori senzoriali care monitorizează aerul inspirat și mucoasa care oferă filtrare și umidificarea aerului și totodată îl încălzește.

Tractul respirator reprezentat de tractul respirator superior al cavităților nazale la început, și tractul respirator inferior, care cuprinde o ramificare de bronhiole subtiri la sfârșit constituie prima parte a acestui sistem și este căptușit cu mucosa ce are toate atributele.

Pozitiile inductive ale tractului respirator sunt concentrate în agregate de țesut limfoid adiacent la suprafața mucoasei din cavitatea nazală, nazofaringe, laringe, trahee și bronhiilor.

Ultima parte a țesutului limfoid conectat la tractul respirator este BALT. BALT se găsește de obicei în șobolani și iepuri, dar și la alte specii de animale și la om, intensitatea de stimulare antigenică determină dacă aceasta se dezvoltă sau nu.

La porcine, BALT nu este prezentă înainte naștere și dezvoltarea sa este extrem de dependentă de pe stimularea antigenică .

Morfologia tractului respirator al porcilor a fost bine descrisă. O atenție deosebită a fost de asemenea, acordată mecanismelor imune comune mucoasei inclusiv sistemul imunitar al tractului respirator. Cunoștințele detaliate necesare pentru obține o imagine completă a sistemului imunitar nu au fost obținute în tractul respirator al porcilor în ciuda faptului că sistemul imunitar al tractul respirator al porcilor a fost supus unei cercetari intense.

În ceea ce privește morfologia tractului respirator, acesta este împărțit din punct de vedere anatomic două părți distincte, partea de sus și de jos a tractului respirator, care sunt separate prin faringe. Tractul respirator superior cuprinde cavitatea nazală și nazofaringe. tractul respirator inferior începe cu laringele și apoi continua în torace cu traheea, bronhiile, bronhiolele și plămâni. Cartilajul furniză o susținere a scheletului pentru peretele căilor respiratorii și previne colapsul acestor cai respiratorii în timpul respirației. Aer intră în tractul respirator prin nari mici rotunde și o pereche de cavități nazale (cavum nasi), situate în zona externă a nasului (nasus externus), care desemează botul la porc. Cavități nazale sunt căptușite de un epiteliu pseudostratificat columnar ciliat care conține un tesut limfoagregat reticular, limfocite libere și glande tuboalveolare combinate. Aerul trece prin tubul nazofaringian în faringe unde căile respiratorii stau la intersecția cu tractul digestiv. Partea respiratorie a faringelui (Nazofaringe) este căptușită cu mucoasă acoperită cu un epiteliu pseudostratificat columnar ciliat și celule caliciforme.

Tractul respirator inferior începe cu laringelui (laringe) și leaga nazofaringe cu tractul respirator inferio. Laringe conține epiglota și corzile vocale (plicae vocales). Mucoasa laringelui (Cu excepția epiglotei și a corzilelor vocale), este mărginită de un epiteliu columnar pseudostratificat și izolată cu celule cupă; în submucoasa exsită o acumulare de țesut limfatic, sub forma de noduli limfatici. Traheea (trahee) la porci este formată din 32-36 inele în formă de C din cartilaj hialin; golurile între inelele sunt punți de membrane fibroelastice puternice.

Traheea trece ventral în lungul gâtului prin Apertura thoracis cranialis în cavitatea toracică; se ramifică în mod repetat la nivel al inimii în căile respiratorii mai mici (Bronhiile și bronhiole în plămâni). Traheea este mărginita de coloane pseudostratificate ciliate epiteliale și celulele caliciforme izolate comparabile cu cele în bronhiilor extrapulmonare. Mucoasa – lamina Propria mucosae – conține insule mici de țesut limforeticular și glande tuboalveolare combinate.

Plămaâul (Pulmo) este un organ respirator pereche situat pe partea opusă inimii, în cadrul cavității toracice. La porci, plămânul drept este împărțit în patru lobi – cranialis lobus, medius, caudalis și accessorius și plămânul stâng este împărțit în cranialis doi lobi-lobus (pars cranialis) și lobus caudal. Lobii pulmonari sunt în continuare împărțit în zone mai mici, segmente pulmonare, care sunt morfologic și funcțional independente de țesuturile pulmonare împărțite în lobuli pulmonari.

Plămânii se află în cavitatea toracică ai cărui pereți sunt mărginiți de pleura parietală (pleura parietalis); care tranzitează ca o pleura pulmonară (pleura pulmonis) la suprafață plamnaului.

=== Lucrarea_finala ===

MORFOANATOMIA LARINGELUI LA PORC

CUPRINS

Introducere

Sistemul respirator asigură schimbul gazos între organism și mediu. Acest schimb are drept efect procurarea oxigenului, indispensabil vieții celulelor, iar pe de alta parte eliberarea bioxidului de carbon rezultat din oxidari.

Fenomenul respirației comportă două procese diferite. Pe de o parte un proces complex chimic de oxido-reducere la nivelul celulei, care necesită oxigen și eliberează dioxid de carbon, schimbul de gaze se face între tesuturi și sânge iar respirația este internă sau tisulară. Pe de altă parte , respirația externă constă în schimbul gazos între sânge și mediul ambient.

Laringele este un organ propriu aparatului respirator ce face legatura dintre faringe și trahee. Acesta este parte a aparatului respirator care separă partea aeriană de cea digestivă în timpul deglutiției, este un conduct de trecerea a aerului. Laringele este parte integrantă a căilor aeriene superioare, care îndeplinește (în funcție de categoria de vertebrate) mai multe funcții și anume: funcție respiratorie, functia de apărare a căilor aeriene inferioare, functie de tuse, funcția de fixare toracică a membrelor superioare, funcție de circulație sanguine, funcția fonatoare.

Lucrarea “Morfoanatomia laringelui la porc” este o sinteză în care am încercat să prezint în primul capitol “Aparatul respirator la vertebrate” , respirația vertebratelor în variantă generalizată unde găsim aspectele teoretice, apoi în capitolul al doilea “Laringele” prezentarea laringelui la diferite categorii de vertebrate unde putem identifica diferențele și asemănările dintre ele și în ultima parte capitolul al treilea, partea practică ce vizează laringele porcului unde am prezentat aspecte concrete ale laringelui.

În prezenta lucrare am încercat să analizez și evidențiez cât mai cuprinzător maniera în care se desfășoară respirația viețuitoarelor și rolul pe care îl are laringele în sistemul respirator al vertebratelor și punctual a porcului.

Capitolul 1 Aparatul respirator la vertebrate

1.1 Încrengătura vertebrată. Sistemul respirator

Vertebratele sunt cordate înzestrate cu o miscare activă, care a avut ca uramare dezvoltarea organelor de mișcare și ale scheletului, a organelor de simț și a sistemului nervos.

Vertebratele constituie încrengătura cea mai evoluată a cordatelor, cu structura cea mai complexă și cu un plan unitar de organizare. Au corpul alungit antero-posterior și diferențiat în 3 regiuni: cap, trunchi și coadă. Gâtul se diferențiază numai la formele terestre. Cu excepția agnatelor, au memebre perechi: înotătoare sau pterigii la pești, podii sau chiridii la tetrapode.

Scheletul axial este compus din notocord și coloana vertebrală metamerizată, compusă din vertebre de unde și denumirea de Vertebrata la care sunt articulate coastele. În jurul creierul se găsește craniul de unde și denumirea de Craniata. Conformația și structura acestora este adecvată modului de locomoție. Forma corpului este adecvată diferitelor condiții de mediu în care traiesc. Dimensiunile variaza foarte mult, de la câțiva milimetri la mai mulți metri. Simetria bilaterală a corpului este aproape constantă, puține specii fac excepție. Multe vertebrate au o logevitate apreciabilă. Populează cele mai diverse biotipuri de pe suprafața globului.

Sistemul respirator al vertebratelor

Sistemul respirator asigură schimbul gazos între organism și mediu. Acest schimb are drept efect procurarea oxigenului, indispensabil vieții celulelor, iar pe de alta parte eliberarea bioxidului de carbon rezultat din oxidari.

Cluade Bernard definea respirația ca fiind “fenomenul cel mai caracteristic al vitalităii” demonstrând ca acest fenomen “este continuu, neputând suferi o ăntrerupere fără a aduce, suspendarea vieții în ea însăți”.

Laguesse a definit un aparat respirator ca fiind: ”Un aparat respirator nu este de cele mai multe ori decât o suparafață împrumutată tegumentelor externe (piele) sau interne (mucoasă), suprafață la nivelul căreia sangele vine incontiunuu în raport cu mediul extern pentru a putea prelua oxigenul și a-i ceda bioxidul de carbon”.

Fenomenul respirației comportă două procese diferite. Pe de o parte un proces complex chimic de oxido-reducere la nivelul celulei, care necesită oxigen și eliberează dioxid de carbon, schimbul de gaze se face între tesuturi și sange iar respirația este internă sau tisulară. Pe de altă parte , respirația externă constă în schimbul gazos între sânge și mediul ambient.

Aparatul respirator derivă din peretele faringelui. Miscările respiratorii sunt datorate muschilor.

Principalele organe respiratorii sunt branhiile și plămânii. Branhiile sunt caracteristice vertebratelor inferioare acvatice (ciclostomi, pești, larvele amfibienilor și urodelele permanent acvatice). Branhiile sunt externe, când se găsesc în interiorul unor pungi de origine faringiană sau externe când rezultă din alungirea branhiilor interne în afara pungilor sau din inmugurirea tegumentului în dreptul arcurilor branhiale.

Branhiile externe sunt temporare și se întalnesc în stadiul de dezvoltare embrionară sau larvară la unele specii de peștii ca și la amfibieni.

Plămânii de origine esofagiană sunt organe respiratorii care iau oxigenul din admosferă. Se întalnesc la unele grupe de pești (branhiopterigi, dipnoi – unde coexistă cu branhiile) și la tetrapode. Au existat și la crosopterigii fosili. Structura plămânilor se complică progresiv, de la plămânii saciformi ai amfibienilor la pălmânii parenchimatosi, compacți ai păsărilor și mamiferelor. În paralel cu complicarea plămânilor și creșterea suprafeței respiratorii se diferențiază și se dezvoltă căile aeriene extra și intrapulmonare.

1.2 Aparatul respritator la peștii

La peștii, branhiile sunt reprezentate de branhiile interne și de cele externe. Arcurile branhiale la peștii sunt formate din țesut cartilaginos sau osos. Pe arcul branhial se găsesc lamelele branhiale în baza cărora sunt prezente o arteriole aferentă și una eferentă. Lamelele sunt formate din două straturi de epiteliu respirator separate prin celule în pilastru (celule de susținere) printre care se găsesc capilare sangvine. Spațiile dintre celulele în pilastru formează un sistem circulant separate de mediu lichid prin epiteliul respirator, se poate încarca cu oxigen și elimina bioxidul de carbon prin osmoză.

Plămânii la peștii (Dipnoi, polipteridae, crossopterigieni) au un aspect saciform, se aseamănă cu veziculele înotatoare, se află în legatură cu esofagul prin orificiul numit glotă, prevăzut cu un sfincter și sunt captușiții cu un epiteliu pliat. La Dipnoi în cavitatea pulmonară apar septe primare și secundare ce îl segmentează. Cele două artere pulmonare vascularizează dorsal și ventral plămânul. Venele pulmonare se deschid în atriul stang.

Aparatul respirator la amfibieni

La amfibieni distingem mai multe tipuri de respirație și anume:

Branhială;

Cutanată;

Pulmonară.

Branhiile au aspect de filamente bipenate care pot fi interne și externe. Acestea apar în stadiul larvar și la toate grupele de amfibieni. S-a constatat că există specii de urodele la care branhiile persistă în tot timpul vieții; cum de altfel există specii la care sunt prezente și branhiile și plămânii.

În arcul branhial von găsi elementele scheletului visceral și muschiul arcului, de asemenea o artera aferentă ce aduce sângele încarcat cu bioxid de carbon și una eferentă care duce sângele oxigenat cât și nervul arcului respectiv.

Laringele este mai dezvotat la masculi. Acesta comunică cu faringele prin glotă și este susținut de cartilaje laringiene. Anurele au o pereche de corzi vocale.

La masculi, sacii vocali au rol de cameră de rezonanță. Sunetele emise au rolul de a atrage femela în vederea reproducerii, astfel fiecare specie se distinge printr-un vocabular sonor propriu.

Traheea este redusa la o cameră laringo-traheală iar bronhiile sunt scurte și captușite de un epiteliu intern ciliat.

Plămânii se găsesc ventral tubului digestive. Fiecare plămân are aspect saciform, pereții interni sunt cutați, slab alveolizati și conțin o bogată rețea de capilare sanguine și fibre musculare netede.

Trecerea aerului prin căile respiratorii se realizează pe seama miscărilor pe vertical ale planșeului bucal. Aerul este aspirat în cavitatea nazală prin coborarea planșeului bucal. În timp ce se închid nările se deschide glota și se ridică planșeul bucal astfel încat aerul este împins spre plămâni prin trahee și bronhii, prin înghițire. Expirația se realizează prin contracția musculaturii corpului.

Tegumentul este puternic vascularizat, umed si asigură un nivel constant al schimburilor gazoase indiferent de necesitățile organismului. În timpul hibernării respirația este tegumentară. În mod obișnuit respirația cutanată asigură eliminarea dioxidului de carbon și respirația pulmonară asigură încărcarea sângelui cu oxigen.

1.3 Aparatul respirator la reptile

Căile respiratorii extrapulmonare ale reptilelor se alungesc și sunt mai evoulate decât cele ale amfibienilor. Astfel căile conductoare și suprafețele respiratorii încep să se separe mai bine. La bodie plămânul stâng atinge doar jumatatea lungimii celui drept, dar la cei mai mulți șerpi el este doar vestigial, iar la alți a disparut integral.

Laringele la reptile este întarit din două cartilaje aritenoide și un cartilaj cricoid în formă de inel necomplet.

La Lacerta, cavitățile nazale se deschid la exterior prin narine care sunt circulare, delimitate de maxilar, nazal și intermaxilar. Cavitățile nazale sunt scurte, coanele deschizându-se pe plafonul cavității bucale, în treimea aborală a acesteia. Laringele la Lacerta viridis este format din doua cartilaje aritenoide, un cricoid cu inelul incomplet și cartilajul tiroid.

Traheea este formată din numeroase inele traheale foarte bine dezvoltate, complete, ce apar sub forma unei benzi uniforme. Plămânii sunt bine reprezentați și au un aspect saciform. Pe partea intrernă a sacului pulmonar pornesc înspre interior septe conjuctive scurte ce separă suprafața în numeroase celule pulmonare cu aspect poligonal.

La Chelonieni, cavitățile nazale sunt scurte, coanele deschizându-se pe plafonul cavității bucale. Traheea prezintă bucla traheală și este formată din numeroase inele traheale ce apar sub formă de benzi uniforme. Plămânii au aspect de sac și sunt plasați dorsal organelor abdominale, în curbura carapacei. Structura plămâului la broasca testoasă este complexă, sacul pulmonar este separat prin septe primare care se prind de bronhia principală și formează astfel bronhia intrapulmonară. La locul de inserție a septelor se găsesc insule de cartilaj. De pe septele principale pornesc septe secundare apoi septe terțiare și astfel se împarte plămânul într-o multitudine de alveole pulmonare mari. Prin dezvoltarea segmentelor bronhiilor intrapulmonare și apariția alveolelor pulmonare, plămânul la broasca testoasă are caracter parenchimatos.

1.4 Aparatul respirator la păsări

Aparatul respirator la păsîri are aceleași segmente respiratorii ca la reptile la care se mai adaugă sacii aerieni. Orificiile nazale sunt sub forma unor fante alungite, plasate pe valva dorsală.

În cavitățile nazale sunt prezenții trei corneți nazali: unul dorsal, mai redus, unul median, mai dezvoltat și unul ventral redus. Aerul este umezit de glanda nazală, plasată lateral pe peretele cavității nazale. La pasari nu vom gasi volute etmoidale. Cavitățile nazale se deschid la nivelul faringelui printr-o fantă alungită, coanele fiind separate în plan profund de vomer.

Faringele este o cavitate comună aparatelor digestiv și respirator, pe plafon fiind prezentată o fanta redusă ce crează un spațiu de deschidere faringienă a trompelor faringo-timpanice.

Păsarile prezintă un laringe de tip reptilian cu două aritenoide si un inel cricoidian care poate avea un segment suplimentar dorsal, procricoidul.

Laringele apare pe planseul cavității faringiene, trecerea spre laringe se face prin orificiul glotic. Laringele la păsarii este format din numeroase cartilaje dar are absentă epiglota. Mucoasa laringeală nu formează pliuri vocale sau vestibulare, laringele neavând rol fonator.

Traheea este formată din inele complete. La nivelul bifurcației traheale este plasat organul fonator, sirinxul care este diferit ca și conformație la galinacee și pamipede. La găina, bifurcația traheală, inelele trahele se strangulează la nivelul septului median dintre cele două bronhii, un pinten cartilaginos continuat cu o membrană fibroasă vibratorie pătrunde înspre trahee și vibrează. Asupra traheei acționeză muschi ce scurtează și deviază lateral traheea sau coboară spre laringe. La rățoi, în partea stângă a sirinxului se formează o dilațatie numită tambur sau bula timpaniformă. Peretele bulei se osifică iar în interior se formează două compartimente inegale. Membranele timpaniforme lipsesc iar tamburul functionează ca organ de rezonanță.

Bronhia principală este reprezentată prin porțiunile extrapulmoară și pulmonară. Porțiunea extrapulmonară prezintă inele cartilaginoase incomplete.

Plămânii sunt plasați de o parte și de alta a coloanei vertebrale în incizurile costale. Au aspect spongios, sunt egal dezvoltați si nu sunt lobați. La pasarii exista asa numitul septum oblic (diafragma orinitica) care imparte cavitatea generala in doua parti una in partea anterioara unde se gaseste inima si plamanul si una posterioara unde se gasesc cele late organe.

Bronhia pulmonară, dupa ce pătrunde în plămân formează o dilatație numită vestibul bronhic apoi se bifurcă în mezobronhie și bronhia laterală. Mezobronhia strabate plămânul în sens caudal, îl parasește, mucoasa formând sacul aerian abdominal. Bronhia laterală strabate plamanul și iese prin orificiul intermediar, generând astfel sacul aerian intercavicular.

Din fiecare bronhie intrapulmonaraă se formeazaă bronhii secundare: dorsale și ventrale. Dorsobronhiile și mezobronhiile comunică prin structuri tubulare fine, numite parabronhii, nivel la care se produce hematoza. Lumenul parabronhei este captușit cu o mucoasă respiratorie a cărui epiteliu formează niște spații neregulate, de dimensiuni microscopice, numite diverticuli aeriferi (capilare aerifere) care sunt înconjurati de o bogată rețea vasculară. Schimbul de gaze se face atât în inspirație cât și în expirație, prin trecerea aerului prin parabronhii.

Sacii aerienii au formă veziculară, se găsesc extrapulmonar și comunică prin orificii cu bronhiile principale și secundare. Sacii aerieni au rol în ventilația pulmonară și contribuie la reglarea temperaturii corporale.

Sacii arerieni sunt în numar de 9: doi saci cervicali asimetrici, sacul intercavlicular, doi saci toracali craniali, doi saci toracali caudali și doi saci abdominali.

Sacii cervicali sunt simetrici, fiind plasați cranial plamanului și pătrund sub vertebrele cervicale. Fiecare dă diverticule pe sub pielea regională, pneumatizează vertebrele cervicale, coastele și comunică cu spațiile subarahnoidiene prin găurile intervertebrale formând diverticule în jurul măduvei spinării.

Sacul interclavicular se formează din confluarea perechii de saci claviculari, se găseste medial, prin diverticule intratoracice înconjoară traheea, sirinxul, esofagul, cordul, vasele mari de la baza cordului și emite alte diverticule pentru oasele centurii scapulare și sternului dar și diverticule extratoracice (diverticule axiale) ce pătrund printre muschii pectorali și ajung la humerus unde intră prin gaura pneumatică.

Sacii toracali craniali sunt simetric plasați în porțiunea cranială a cavității toracice. Aceștia sunt plasați caudal celor craniali și sunt separați prin septul oblic de sacii abdominali.

Sacii abdominali sunt voluminosi, ei vin în contact cu diafragnul și organele interne printre care formează diverticule. Fiecare dintre saci prezintă trei prelungiri: una dorsală și două femurale. Prelungirea dorsala ia contact cu rinichi și suprarenalele. Diverticulii femurali herniază lateral cavității abdominale printre muschi, cranial și caudal articulației coxo- femurală.

1.5 Aparatul respirator la mamiferele

Mamiferele sunt cunoscute înca din antichitate, Aristotel a conturat destul de bine acest grup, prin existent mamelelor care produc lapte. La momentul actual trăiesc aproximativ 3200 de specii de mamifere sălbatice sau domestic, iar numărul celor care a disparut depășete 6000 de specii.

Respirația, căile respiratorii extra și intrapulmonare la mamifere domestice sunt bine dezvoltate, ultimile lor ramificații se termină într-un fund de sac, în acinii pulmonari.

Metabolismul și de nevoia de oxigen este mult mai mare la păsari și mamifere care sunt endotermice și prin urmare necesită un sistem respirator mai eficient. Plămânii mamiferelor, au milionae de saci alveolari ce au ramificații, acest lucru oferă fiecărui plămân o suprafață mai mare pentru schimbul de gaze. Aerul inhalat este dus pirn cavitatea bucală și nas trecut prin faringe la laringe (caseta de voce) apoi trece printr-o deschidere în corzile vocale, glotă, într-un tub susținut de inele în formă de C, cartilaj, apoi trahee. Traheea se bifurcă în două bronhii primare în stânga și dreapta care intră în fiecare plămân și în continuare se subdivizează în bronhiole care conduc aerul în niște saci numiți alveole.

Clasa Mammalia

Clasa Mammalia cuprinde vertebrate homeoterme care au corpul acoperit de păr dar care prezintă și alte formațiuni cornoase – gheare, unghii, copite, solzi, coarne – și diverse formațiuni glandulare cum ar fi: glandele sebacee, sudoripare, odorante, mamare. Craniul are o singură pereche de fose temporale, este alcatuit din mai multe complexe osoase și are doi condili de articulație. Mandibula, în genere este alcătuită din dentar, iar în centura scapulara, coracoidul redus la rudiment este sudat de scapular. Membrele sun conformate pentru mers. Dentiția este în mod obisnuit heterodontă, difiodontă, tecodontă. Creierul are neocortexul bine dezvoltat, prezintă un corp calos, iar creierașul este format dintr-o parte mediană, vermis și din două emisfere cerebeloasece se unesc ventral prin puntea lui Varoli.

Melcul urechii interne are mai multe spire. Urechea mijlochie are un lanț de trei oscioare, iar urechea externă în general prezintă un pavilion. Rinichii sunt de tip metanefros, uretrele se deschid în vezica urinară, iar aceasta comunică cu exteriorul prin uretră.

Plămânii sunt prevăzuți cu alveole, au pleure și cavități pleurale, iar muschiul diafragm are un deosebit rol în realizarea respirației. Inima este tetracamerală, are o singură cîrjî aortică orientată spre stanga, globulele roșii sunt fără nucleu, circulația este dublă și completă.

Sistemul respirator al vertebratelor din clasa mammlia este alcatuit din căile respiratorii (cavității nazale, faringe, laringe, trahee si bronhii) și plămânii. Laringele, organ vocal ai cărui pereți sunt întăriți de un schelet cartilaginous, provenit din resturi ale arcului hioidian și ale arcurilor branhiale. La unele mamifere pereții laterali ai laringelui se dilate, formând saci laterali care servesc ca organe de rezonanță, întărind vocea (cum ar fi cai , rumegatoare). Plămânii sunt prevăzuții cu pleure și cavități pleurale iar arborele bronhic se termina în acinii pulmonari, care au pereții alveolizați (plămân parenchimatos alveolar). Laringele este sediul organului fonator (corzi vocale adevarate sau false).

Mecanica respirației este asigurată de muschii toracici și de muschiul diafragm.

Aparatul respirator

Aparatul respirator este format din :

Căi de conducere ale aerului, reprezentate de o succesiune de spații prin care aerul patrunde spre plămâni sau este eliminat de aceștia. Aceste căi de conducere sunt reprezentate prin:

Nasul: narinele, vestibulul nazal;

Cavitățile nazale cu sinusurile paranazale;

Faringe;

Laringe;

Trahee;

Cele două bronhii principale: stânga și drepata;

La nivelul cavității nazale, volutele etmoidale sunt acoperite cu o mucoasă olfactivă ce percepe substantele volatile ce pătrund odată cu aerul prin cavitățile nazale, formând porțiunea periferică a analizatorului olfactiv ( al mirosului) împreună cu organul vomero-nazal.

Plămânii, organe parenchimatoase esențiale, la nivelul acestora are loc hematoza.

Nasul. Narinele (nările)

Nasul este format din structuri epiteliale, musculare și cartilaginoase care delimitează deschiderile anterioare ale aparatului respirator, numite narine.

Nasul împreună cu baza superioară, formează regiunea botului ce prezintă particularități morfologice la fiecare specie, aspecte descrise la aparaul digestiv. Cele două narine sunt reprezentate prin două fante oblice circulare ( porc) separate de septul internazal.

Nările sunt delimitate dorso-lateral de cartilajele alare care au număr și formă varabile la fiecare specie și în speță oferă loc de inserție musculaturii dilatatoare a nărilor. Incizura nazo- incisivă este completată de fascia laterală a nasului și de cartilaje alare. Musculatura dilatatoare a nărilor este formată din muschiul dilatator apical al narilor, muschiul dilatator lateral al nărilor, muschiul ridicator nazolabial si muschiul canin.

Muschiul dilatator apical al nărilor este plasat transversal între cele două cartilaje alare.

Cavitățile nazale

Cavitățile nazale se deschid aboral în laringe prin intermediul coanelor (deschiderile nazo- faringiene).

Cavitatile nazale sunt delimitate de structuri osoase și cartilaginoase reprezentate de:

Dorsal: oase nazale;

Lateral: procesele nazale ale oaselor maxilare;

Ventral: bolta palatina formată de procesele palatine ale oaselor incisive, procesele palatine ale oaselor maxilare, oasele palatine și valul palatin;

Median: septul nazal dintre cele două cavități nazale;

Aboral: volutele etmoidale.

Din punct de vedere al origini embrionare, cavitatea nazală este formată din: vestibulul nazal și cavitatea nazală propriu zisă.

Vestibulul nazal este situat pe fața internă a narinei și este acoperit de piele fină. La limita dintre porțiunea cutanată și mucoasa nazală se deschide conductul lacrimo-nazal. La ecvine, partea laterală a vestibului nazal se găsește diverticulul nazal, reprezentat printr-un buzunar cutant situat între musculatura pieloasă a regiunii și fascia laterală a nasului până la incizura nazo-incisivă. Tegumentul diverticului este bogat în glande sudoripare modificate.

Cavitatea nazală propriu zisă este captușită cu o mucoasă de tip respirator, are culoare roșie-cenușie si acoperă toate formațiunile din cavitatea nazală si sinusurile paranazale. Volutele etmoidale sunt acoperite de o mucoasă olfactivă ușor galbuie, care reprezintă porțiunea periferică a analizatorului olfactiv.

De pe creștele nazoturbinală si maxilturbinală prornesc în interiorul cavității nazale corneții nazoturbinal si maxiloturbinal care se răsucesc în jurul propriului ax. Mucoasa acoperă fiecare față a corneților, trecerea mucoasei de pe peretele lateral al cavității nazale produce prinderea rostrală (pliu alar) și aborală a acestora prin intermediul pliurilor mucosae. Trecerea mucoasei de pe o spirală pe alta a cornetului închide spații mai mari sau mai mici ducând la formarea sinusului cornetului (sinus concal).

Între corneții nazali și pereții cavității nazale se delimitează niște spații numite meaturi:

Meatul nazal dorsal este delimitat între plafonul cavității și cornetul nazal dorsal;

Meatul nazal mijlociu se formează între cei doi corneți nazali. În acest spațiu se face comunicarea cu sinusul maxilar;

Meatul nazal ventral este delimitat între planseul cavității nazale și cornetul nazal ventral. El comunică direct cu faringele;

Meatul nazal comun este spațiul delimitat între septul nazal și cei doi corneți.

Aspectul și întinderea corneților este variată la speciile de animale domestice.

La ecvine cei doi corneți au dezvoltare egală. Cornetul nazal ventral este rulat dorsal iar cornetul nazal dorsal se rulază ventral. Cornetul nazal dorsal comunică larg cu sinusul frontal formând împreună sinusul conco-frontal.

La rumegatoare și suine (porci) cornetul nazal dorsal este redus la un pliu. Cornetul nazal ventral este dezvoltat, se desprinde printr-o lamă principală care se bifurcă în două lamele secundare rulate dorsal și ventral.

La carnivore, cornetul dorsal este redus, cornetul ventral ocupă jumatatea anterioara a cavității nazale, are un aspect arboriform cu origine într-o lamă principală de pe care se detasează lame secundare si apoi lame terțiare răsucite. Între cornetul nazal dorsal și ventral pătrund până înspre jumatatea cavității nazale volutele etmoidale. Cea mai dezvoltată volută etmoidală se găsește dorsal, poartă numele de al treilea cornet nazal, celelalte volute etmoidale descresc în dimensiuni în sens ventral.

La leporide cornetul nazal ventral este dezvoltat și formează pliuri longitudinale. Cornetul nazal dorsal este redus. Volutele etmoidale depăsesc rostral jumătatea cavității nazale.

Sinusurile paranazale

Sinusurile paranazale sunt spații cavitare formate între compactele oselor craniului care comunică direct sau indirect cu cavitățile nazale, fiind căptusite cu diverticule ale mucoasei cavităților nazale. Sinusurile se formează în oasele situate la limita dintre neurocraniu și viscerocraniu se deschid direct sau indirect în cavitățile nazale, au continuitate unul cu celălalt realizând împreună un spațiu pneumatic comun.

Sinusurile paranazale sunt reprezentate de: sinusurile frontale, sinusurile maxilare, sinusurile lacrimale, sinusurile palatine, sinusul etmoidal și sinusul sfenoidal.

Sinusurile variază ca marime și întindere în funcție de specie și în cadrul unei specii. La animalele tinere sinusurile sunt reduse dar ele se extend o dată cu înaintarea în varstă, la bătrânețe au întinderea maximă.

Diferențele între specii cu privire la dezvoltarea sinusurilor depind de rolul pe care îl îndeplinesc:

Au rolul de a proteja termic encefalul de variațiile de temperatură prin interpunerea unei camere pneumatice. La specile cu pilozitate abundentă în regiunea capului (carnivore, leporide) sinusurile sunt reduse mai ales cel frontal.

La speciile care folosesc capul ca mijloc de aparare și atac (cervidee, taurine ovine) sau în cautarea hranei (suinele), sinusurile mai ales cel frontal sunt foarte întinse, ele acoperă în totalitate encefalul, întinzându-se până la protuberanța occipitală externă și au ca rol în amortizarea șocurilor.

Prezența sinusurilor la nivelul oaselor capului duce la reducerea greutății acestuia;

Pneumatizarea oaselor duce la creșterea rezistenței oaselor la șocurile mecanice.

Sinusul frontal este par, cele două spații sinusale fiind complet separate prin lama osoasă interfrontală. Cavitatea sinusului este neregulată, compactele fiind unite de punți de legatură cu aspect neuniform ce împart sinusul frontal în două porțiuni ce comnunică între ele: o porțiune frontal propriu-zisă și o porțiune nazală în prelungirea acestuia în interiorul cornetului nazoturbinal. Din aceasta cauză sinusul mai este denumit și sinus conco-frontal. Comunică direct cu sinusul maxilar și indirect cu cavitatea nazală, prin intermediul sinusului concal. La carnivore și rumegatoare se deschid direct în cavitatea nazală.

Sinusul maxilar este situat în interiorul osului maxilar, între zigomatic, lacrimal și etmoid.

Sinusul etmoidal este reprezentat de cavitatea creată de marea volută etmoidală și comunică direct cu sinusul maxilar printr-un orificiu redus.

Sinusul sfenoidal se găsește la nivelul presfenoidului este larg și comunică direct cu sinusul maxilar.

Sinusul palatin se dezvoltă între compactele porțiunii vertical si ale oselor palatine și comunică printr-un orificiu larg cu sinusul sfenoidal, formând astfel împreună sinusul sfeno-palatin.

Sinusurile paranazale la ecvine

Sinusul frontal la ecvine se delimitează între marginea medială a orbitei, nazal, lacrimal și etmoid. Este împărtit de o lamă osoasă internă în porțiunea frontal, situate aboral și porțiunea nazală care este situată rostral. Lateral masei etmoidale se găsește orifciul fronto-maxilar de comunicare între cele două sinusuri.

Sinusul etmoidal este redus, comunică aboral cu sinusul maxilar printr-o fantă situată în apropierea orificiului fronto-maxilar.

Sinusul maxilar este foarte dezvoltat la evcine și este separat de o lamă osoasă transvesală ( Lama lui Goubaux) în două porțiuni:

Porțiunea rostrală, topografiată între compactele osului maxilar la niveleul premolarilor, comunica direct cu cavitatea nazală, peste canalul infraorbital, în meatul mijlociu;

Portiunea aborală este mai intinsă, topografiată la nivelul procesului zigomatic al maxilei.

Conductul infraorbital separă sinusul într-un compartiment lateral la baza primilor molari și un compartiment medial, ce comunică cu celelalte sinusuri și cu meatul mijlociu al cavității nazale. Sinusul sfenopalatin este neregulat și comunică cu sinusul maxilar.

Sinusurile paranazale la taurine

Dintre toate cele patru perechi de sinusuri paranzale la taurine cea mai mare întindere o are sinusul frontal.

Sinusul frontal ocupă în întregime osul frontal, fiind împartit de lame osoase intrasinusale în mai multe compartimente:

Sinusul frontal cuprinde interiorul cepilor osoși ai cornului ducând astfel la apariția sinusului cornual;

Se prelungește între compactele oaselor occipital până aproape de gaura occipitală și osul parietal determinând apariția sinusului occipital și a sinusului parietal;

Portiunea nazală se prelungește în cornetul nazo-turbinal, formând astfel sinusul conco-frontal;

Se prelungește în procesul orbital al frontalului ducând la apariția sinusului orbital.

Compartimentele sinusului frontal comunică între ele prin orificii create de lamele secundare. Sinusul frontal comunică direct cu cavitatea nazală și sinusul sfenoidal prin câteva orificii reduse însă nu și cu sinusul maxilar.

Sinusul sfenopalatin comunică cu sinusul frontal, se întinde și în lama orizontală a osului palatin. Sinusul maxilar este larg și neregulat este întins între baza orbitei și spina maxilară. Lama conductului infraorbital separă sinusul maxilar în cele două compartimente: lateral și medial. Compartimentul lateral se prelungește în bula lacrimală formând sinusul lacrimal. Compartimentul medial se extinde în procesul palatin al maxilarului.

La ovine sinusurile sunt asemnatoare ca aspect și întindere cu cele de la taurine.

Sinusurile paranazale la suine

La suine, aspectul și întinderea sinusrilor depind în special de rasă.

Sinusul frontal este foarte dezvoltat, este extins între protuberanța occipitală externă și osul nazal. Pentru marirea rezistentei, punți osoase multiple unesc cele două compacte ale osului. Sinusul frontal comunica direct cu cavitatea nazală. Sinusurile maxilar, parietal, temporal, occipital, lacrimal și zigomatic sunt bine individualizate.

La carnivore sunt prezente sinusurile frontal și maxilar care sunt reduse.

Faringele

Faringele este un segment cavitar, impar, comun tubului digestiv și aparatului respirator.

El are în general forma unei pâlnii cu o poziție oblică este situat înapoia cavității bucale și a celei nazale și înaintea laringelui și esofagului.

Din punct de vedere anatomo –fiziologic, cavitatea faringelui este împartita în:

Nazofaringele situat rostro-dorsal valului palatin, reprezintă comunicarea aborală a cavităților nazale cu faringele. Dorso-lateral, pe peretele nazofaringelui, se observă cele două deschideri ale conductelor faringo-timpanice (tubele auditive sau trompele lui Eustache) ce fac legatura dintre faringe și urechea medie. Nazofaringele și conductele faringo-timpanice sunt captușite cu un epiteliu de tip respirator.

Orofaringele, situat rostro-ventral valului palatin este porțiunea digestivă a faringelui. Rostral comunică cu cavitatea bucală printu-un orificiul orofaringien. Între stalpii orali și aborali ai valului palatin se găsesc tonsilele palatine.

Cavitatea faringienă sau faringofaringele este un spațiu comun aparatelor digestiv și respirator. Ventro-caudal se continuă prin orificiu faringo-laringien cu vestibulul supraglotic.

Vestibulul esofagien reprezintă continuarea dorso-aborală a esofagului, deasupra aparatului laringien.

Pereții faringelui sunt formați din mai multe straturi: fascia faringienă externă, fascia faringienă internă, stratul muscular și mucoasa faringienă. Musculatura faringelui este structurată în 7 perechi de muschi, dispusi între fascii și au un rol de constrictor rostali (muschii palatofaringieni, muschi stilofaringieni rostrali și pterigofaringieni) muschi constrictor medii (muschi biofaringieni) și muschi constrictor caudali (muschi tirofaringieni, muschi cricofaringieni) și muschi dilatatori ai faringelui (muschi stilofaringieni).

Laringele

Laringele este un organ propriu aparatului respirator ce face legatura dintre faringe și trahee. Laringele la mamifere este format dintr-un complex de cartilaje laringiene, articulate sinovial (mobil) sau fibros și mobilizate de musculatură. Au rolul de a închide orificiul glotic în momentul deglutiției, de a facilita prin coborarea planului laringelui, de a regla debitul aerului, ce ajunge la plămân și de a tensiona corzile vocale ce produc sunetele cu diferite tonalități. Cartilajele laringiene sunt reprezentate de epiglotă, două carilaje tiroidiene, două cartilaje aritenoide și cricoidul.

Traheea

Traheea este organl fibrocartilaginos tubular care continua laringele, întinzându-se de la extremitatea inferioară a acestiua până la mediastinul cardiac unde se bifurcă în cele două bronhii pulmonare.

Traheea este un organ elastic putându-se alungi sau scurta. Peretele traheei este format din trei tunici: mucoasă, fibroelastica si adventicea. Tunica mucoasă este formată din epiteliu de tip respirator, pseudostratificat, prismatic, ciliat. Tunica fibroelastică reprezintă scheletul de susținerea traheei și este format din inele traheale incomplete constituite din cartilaj hialin. Extremitatile acestor inele sunt unite printr-un muschi neted numit muschi traheal care are rolul de a lărgi sau îngusta traheea. Adventicea este formată din țesut conjuctiv lax în care se găsesc vase, nervi și formațiuni limfoide.

Plămânii

Plămânul, la mamifere este constituit dintr-o asociere de lobuli pulmonari, delimitați morfologic și funcțional care reprezintă unitatea de organizare morfologică caracteristica mamiferelor.

Lobulul pulmonar este deservit de bronhie și pedicul vasculo-nervos propriu. El este compus din acini pulmonari și acestia la rândul lor de alveolele pulmonare.

Plămâni la mamifere ocupă cavitatea toracică împreună cu cordul, esofagul, timusul și marile vase. Dimensiunile și greutatea plamânilor variaza în funcție de specie, vârsta, sex și individual, în inspirație sau expirație. Suprafața respiratorie propriu-zisă este în corelație cu intensitatea metabolismului și greutatea corporală.

Consistența plămânului este moale, spongioasă și foarte elastică. La naștere, plămânii au culoarea roșie, iar după primele respirații au o culoare roză. La mamiferele adulte culoarea este roz-cenușiu și pot prezenta depozite negricioase.

Daca vom examina aspectul macroscopic al plămânilor se evidențiază diferența de volum între cei doi plămâni și profunzimea incizurilor (ce variază ca adancime și număr în funcție de specie) care separă plămânul într-un anumit numar de lobi.

Plămânii mamiferelor prezintă: o față costală, una mediastinală, o margine dorsală, o bază, un vârf și o margine ventral prevăzută cu scizuri.

Plămânii sunt compusi dintr-o foarte mare ramificație de tuburi, bronhiile bronhiolele, la capatul cărora se găsesc niște saci cu pereții încrețiți, denumiți acini pulmonari. Schimbul de gaze se face la nivelul peretțlor alveolari.

Plămânii sunt constituiți astfel:

Componenta bronsică care se arborizează prin ramificații din ce in ce mai mici care au roul de a conducre a aerului până la nivelul parenchimului;

Componenta perenchimoasă este reprezentată de totalitatea acinilor, cu rol în realizarea schimburilor respiratorii pulmonare;

Stroma care delimitează și unește celelalte componente ale plămânului;

Vase și nervi pulmonari.

Traheea, ajunsă în cavitatea toracică, în dreptul hilului pulmonar se bifurcă în cele două bronhii principale de ordin I stânga și dreapta. Fiecare bronhie principală după ce pătrunde în plămâni la o distanță mică se termină în două bronhii fundamentale divergente, bronhii lombare (de ordin II). Una din aceste bronhii se orientează cranial față de hil și este bronhia prehilară și cealaltă cu orientare posterioară este bronhia posthiară.

Bronhiile lombare se divid în continuare în bronhii segmentare (de ordin III) care deservesc segmentele pulmonare. Din bronhiile segmentare emerg bronhiile subsegmentare iar din acestea bronhilolele. Ultimile diviziuni ale bronhioleleor sunt reprezentate de bronhii respiratorii fără suport cartilaginos și fără glande dar care au deja alveole pulmonare.

Alveolele pulmonare sunt compartimente mici de 100-300 μm, asezate în jurul sacilor alveolari, canalelor alveolare și bronhiilor respiratorii. Peretele alveolei este captușit de epiteliu alveolar. Alveolele sunt separate prin spete intralveolare, la nivelul cărora se găsește rețeaua de capilare, fibre de colagen, reticulină și elastice.

Țesutul conjuctivo-elastic al stromei formează la suprafața plămânilor o lamă continuă care este acoperită de o pleură viscerală. La nivelul hilului pulmonar acest țesut pătrunde în plămân însoțind arborizația bronhică și cea a arterelor pulmonare. Acest țesut se oprește la nivelul bronhiilor segmentare și nu realizează legături cu septele interalveolare. El delimitează segmentele pulmonare vecine. Stroma intersegmentară se continuă cu stroma perilobulară foarte subțire astfel, stroma se grupează într-o componentă intersegmentară și una perilobulară.

Există mai multe criterii de identificare ale plămânilor la mamiferele domestic și anume:

Aspectul traheei

Traheea are un aspect cilindric, ea este formată din inele traheale incomplete ce lasă spațiu între margini, spațiu completat de ligamentul traheal, mschiul traheal, și de țesut conjunctiv.

La ecvine extremitățile ficărui inel se spurapun unul peste altul iar ligamentul și muschiul traheal sunt plasații în interiorul ineleului.

La taurine extremitatile libere ale fiecărui inel formează o creastă traheala evidențiata; muschiul traheal și inelul traheal sunt dispuși în interiorul inelului.

La ovine creasta traheală este inegală, marginea unui inel este mai înaltă decât cealaltă.

La suine marginile libere ale inelului traheal aproape se sting, muschiul traheal și ligamentul sunt poziționați în interiorul traheei.

La carnivore și rozătoare marginile libere ale inelelor traheale sunt îndepartate, iar muschiul traheal și ligamentul se află la exteriorul traheei.

Prezența desenului lobular

Desenul lobular este vizibil pe toată suprafața plămânului la taurine și suine și parțial pe vârful lobilor apicali și mijlociu la ovine și caprine. Acești lobuli de diferite dimensiuni sunt separați prin septe conjunctive interlobulare care dau aspectul marmorat al plămânului. Septele prornesc în direcția central către hil, separând parenchimul pulmonar în lobuli.

Prezenta bronhiei traheale

Brohnia traheală (eparterială) se desprinde direct din trahee si este destinată lobului cranial stâng. Se întalnește la rumegatoare mari și mici dar și la suine.

Numarul de lobi

Lobii pulmonari au ca bază anatomică bronhiile lombare. Ei sunt delimitați de incizuri ce variază ca număr și adancime în funcție de specie și plămâni (stâng sau drept).

La ecvine plămânul drept prezintă trei lobi: lobul cranial, lobul caudal (cu lobul acesoriu). Plămânul stâng prezinită doi lobi: lobul cranial și lobul caudal. Nu există fisuri interlombare, cu excepția celei dintre lobul accesoriu și restul plămânului drept.

La rumegatoare, plămânul drept prezintă un lob cranial bipartit, un lob milociu, un lob caudal și un lob accesoriu și unul caudal.

La suine, plămânul drept prezintă un lob cranial, unul mijlociu, unul caudal (cu lobul accesoriu). Plămânul stâng are un lob cranial bipartit și un lob caudal.

La carnivore (caine și pisică) și leporide, plămânul drept prezintă un lob cranial, un lob mijlociu, un lob caudal (cu lobul accesoriu). Plămânul stâng are un lob cranial bipartit și unul caudal. Incizurile interlombare sunt mai adânci.

Adâncimea incizurilor

Incizurile interlombare sunt superficiale la ecvine unde nu se diferențiază foarte bine lobul mijlociu și adânci, până la nivelul hilului pulmonar, la carnivore și leporide.

1.6 Aparatul respirator și particularități ale laringelui la vertebrate