Morfo Sintaxa Adverbului In Limba Romana

Argument

Adverbul este o parte de vorbire destul de controversată, amplu studiată de nenumărați gramaticieni, acesta fiind principalul punct de plecare în alegerea subiectului.

Delimitarea clasei este discutată și de lingviști contemporani, dar ea a suferit multiple clasificări și delimitări încă din perioada lui Aristotel.

Am urmărit în lucrarea de față o analiză morfologică și sintactică a adverbului, așa cum s-a evidențiat încă din limba română veche, folosind drept suport lucrarea G. Ciompec ce privește adverbul din perspectivă sincronică și diacronică.

Eterogenă din punct de vedere morfologic, sintactic și semantic, clasa adverbului lasă încă loc de interpretare și impune noi cercetări asupra subiectului, atât la nivel morfo-sintactic, cât și pragmatic.

Ne-am propus o descriere structurală, adverbul fiind văzut ca un sistem, iar analiza realizată încearcă să evidențieze elementele comune și deosebirile ce apar în evoluția limbii, dar și determinate de norma literară.

Problema definirii și delimitării clasei va fi detaliată în primul capitol, acesta presupunând o perspectivă generală asupra adverbului.

Următoarele două capitole sunt organizate în funcție de abordarea morfologică, respectiv sintactică a adverbului, dar elementele se interferează.

Ultimul capitol privește, pe de o parte, norme de utilizarea a adverbului și erori frecvente în vorbire și scriere, dar și o evidențiere a valorii stilistice a acestuia.

Capitolul I

Clasa adverbului – Considerații generale

1.1. Precizări referitoare la istoricul adverbului în limba română.

Structura etimologică a unităților adverbiale românești

Gh. Constantinescu-Dobridor realizează un scurt istoric al adverbului în lucrarea intitulată Morfologia limbii române, relevânt faptul că acesta nu a fost privit de la început ca o clasă distinctă.

Protagoras, Platon, Isocrate, Aristotel sau Anaximene nu considerau adverbul o clasă de sine stătătoare, el nefiind specificat în clasificările alcătuite de aceștia.

Inițial adverbul fusese încadrat în clasa numelui, iar filosofii stoici și învățații alexandrini au fost cei care l-au scos din clasa numelui și l-au identificat ca parte de vorbire.

Ulterior a fost preluat de la stoici și alexandrini de către Aristarh și Dionysios Thrax, evidențiindu-se în clasificările acestora, apoi în cea a lui Remmius Palaemon.

Etimologia termenului “adverb” este de origine latină <fr. Adverbe< lat. Adverbium, traducându-se „lângă adverb”.

Lingvistul danez Otto Jespersen a introdus adverbul în categoria părților de vorbire(partes orationis), dar și în „categoria particulelor”, astfel considerat clasă eterogenă.

Atât Otto Jespersen, cât și Școala lingicistică de la Praga conturează adverbul ca „termen terțiar”, funcția sintactică specifică fiind cea de complement circumstanțial, „un termen dependent de părțile de vorbire considerate termeni secundari”.

În lucrarea intitulată Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie și diacronie, Georgeta Ciompec oferă o imagine globală a sistemului adverbial românesc. Din perspectiva sincronică urmărește două momente distincte din evoluția limbii române: limba română veche din secolele XVI-XVIII și limba contemporană.

Sistemului adverbial al limbii române vechi i se realizează o descriere detaliată, evidențiind elementele de continuitate și de discontinuitate în dezvoltarea limbii. Materialul utilizat de autoare cuprinde 32 de texte din secolele XVI-XVIII, reprezentând scrieri religioase și texte originale, scrisori, cronici, pravile etc, aparținând unor zone dialectale diferite.

Adverbele simple create în limba română veche prezintă o serie de caracteristici, remarcându-se printr-un număr destul de mare față de adverbele primare.

Istoricii remarcă importanța celor trei mijloace interne de îmbogățire a vocabularului, derivarea, compunerea și conversiunea, ele jucând un rol fundamental în limba veche,chiar înaintea secolului al XVI-lea, ca și în cea contemporană.

Adverbe moștenite

Conform autoarei mai sus menționate, în limba veche adverbele simple sunt cele mai numeroase și mai frecvent folosite, cuprinzând adverbele formate dintr-un singur cuvânt. Ele se clasifică în adverbe primare și adverbe formate în românește.

G. Ciompec relevă predominanța, în limba veche, a adverbelor primare moștenite din latină, dintre care excerptăm câteva exemple precum: abia<ad vix, aci(i), acie, aci(i)a<ad ecce; aici, acolo: „Aciia îngrupară pre Avram…; acolo iaste îngropat șî Isao”.

Aci este uneori folosit cu sensul de îndată.

Aici provine din lat. eccum ecce, în limba veche având corespondentul (a)cice(a) și aicicea, acum provine din lat. eccum mo/dol, în limba veche acmu.

Acolo, acole(a)<ecum ijllo,

eccum hoc>aco;

acum(a)<eccum modo;

adevăr<ad de verum (într-adevăr) „adevăr fericiții iaste”,

afară<ad foraș este folosit în mod frecvent în textele analizate de G. Ciompec,

aice(a), aici<ad incce,

ainte<ab ante (înainte) este folosit ca adverb de mod și de timp,etc

a(i)mintre(le)(a)<alia mente, în cele mai multe texte apare forma altminteri, altmintre(le)(a), Dicționarele etimologice identificând proveniența latinească în altera mente.

Textele analizate înregistrează formele amu-acum-acmu, conturându-se o frecventă ridicată a utilizării acestui adverb, cu sensuri diverse. Astfel el este folosit cu sens de modal într-adevăr, ca temporal de îndată, deja, acum, iar în unele cazuri are rol de conjuncție sau interjecție.

Semnificațiile sunt greu de identificat, dar în secolul al XVII-lea frecvența lor este mult mai redusă, după cum observă cercetătorii în domeniu.

Conform Georgetei Ciompec, valoarea lui amu(acum) nu este una adverbială în primele texte apărute identificându-se corespondentul slavon ubo pentru într-adevăr.

Prezența lui amu(acum) este conturată de dialectologi, printre care și dialectologul Adrian Turculeț, în dialectele sud-dunărene, dar și în unele graiuri daco-române actuale în nordul Banatului, al Moldovei, dar și în nordul Transilvaniei.

Continuitatea unor valori ale adverbelor, după cum reliefează și numeroși gramaticieni, este subliniată și de prezența lui amu în cele două momente aalizate de Ciompec.

Majoritatea adverbelor primare sunt moștenite din latină:

bine, chiar, jos, abia, afară, azi, joi, mâine, aici, apoi, aproape, asemenea, așa, atare, atunci, atât, când, cum, foarte, departe, înainte, încoace, încă, îndărăt, mai, numai, nu, sus, undeetc.

fără<foras

bine<bene

mâine<manem

nu<non

mult<multo

mai<magis

asemenea<ad similis

aproape<ad propis

abia<ad vix

cât<quantus

așa<sic

încoace<in eccum liocce

pururi<posibil din substrat, etimologia este incertă etc

Adverbe împrumutate

Unele adverbe primare au fost împrumutate din slavă, cum ar fi: ba, iute, grozav, din maghiară se remarcă batăr, din neogreacă agale, alandala, din turcă abitir, bașca.

Uneori adverbele împrumutate au circulație regională sau sunt marcate stilistic.

Adverbele împrumute în mod direct din alte limbi se regăsesc în număr restrâns, majoritatea constituind achiziții ale limbii române din secolul trecut. Împrumuturile înregistrate în dicționare sunt aproape toate romanice sau latinisme savante: deja, viceversa, ad-litteram, ad-lioc, ad valorem, posibil, contra, expre(s) etc.

Adverbele ce țin de terminologia muzicală reprezintă împrumutiri din limba italiană, printre care exemplificăm: allegro, allegretto, adagio, adagietto, crescendo, piano, pianissimo, descrescen do, presta etc, dar și o seriere de derivate formate cu sufixul mente.

În orice caz, aceste împrumuturi sunt utilizate cu o frecvență redusă, fiind con siderate cuvinte străine. Cele mai folosite rămân împrumuturile din secolul trecut.

Adverbe create pe teren românesc

1.1.3.1. Derivarea sufixală

Derivarea cu sufix nu mai este un procedeu productiv, nu mai are notorietatea ce i-o impunea limba veche, fapt explicat prin amploarea pe care o dobândește adverbializarea adjectivelor.

Adverbele care s-au format prin derivare sunt exclusiv adverbe de mod și au ca trăsătură distinctivă faptul că păstrează în permanență calitatea de adverb.

Sufixele lexicale caracteristice derivatelor adverbiale sunt: „-ește”, „-iș/ -îș” și „-mente”.

Unele adverbe s-au format de la substantive cu ajutorul sufixului „-ește” sau „-iș, -îș”. Dintre aceste cuvinte menționăm „bărbătește”, „ciobănește”, „frățește”, „franțuzește”, „voinicește” etc.

Uneori derivatele menționate sunt considerate ca obținute din adjective, precum „bărbătesc”, „franțuzesc”, datorită corespondentului adjectival „esc”.

O altă variantă a sufixului menționat este și „-icește”, frecvent în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, GALR-ul exemplificând „El se trudește să-nvețe papagalicește.”.

Sufixele „-iș” sau „-îș” formează adverbe atât de la substantive „cruciș”, „fățiș”, „pieptiș”, cât și de la adjective, menționăm exemplele oferite de GALR: „chiorâș”, „lungiș”, „morțiș”. Prin derivarea verbelor s-au obținut cuvinte precum „tâtâș” sau „tupiliș”.

Gramaticile academice reliefează și derivatele formate cu ajutorul sufixului neologic „-(a)mente”, sufixul fiind izolat din unități de tipul „absolutamente”, provenit din limba franceză, dar și temreni din limba italiană. Acestea au dat naștere unor adverbe ca „idealmente”.

1.1.3.2. Compunerea

Derivarea joacă un rol deosebit de important în toate compartimentele limbii, dar nu este singurul mijloc intern de îmbogățire a vocabularului care aduce un aport semnificativ clasei în discuție, procedeul lexico-gramatical al compunerii fiind în fruntea clasamentului în ceea ce privește numărul de elemente adverbiale.

Compunerea nu este numai un mijloc de creare a unor formațiuni noi, ci și de „întărire formală a celor existente, variantele produse în acest mod ajung să înlocuiască formele de bază”.

Se conturează adverbe compuse care asociază o prepoziție cu un substantiv: „acasă”, „alene”, „deloc”, „îndată” sau cu un adverb: „decât”, „deîndată”, „demult”, dar și cu alte prepoziții, de exemplu „dedesubt”.

Putem asocia un verb cu un adverb sau cu o conjuncție, dar și două sau mai multe adverbe: „orecând”, „parcă”, „câteodată”, „nicicând”, „numai”, „numaidecât”. De asemenea, se poate asocia un adjectiv cu un substantiv: „astăzi”, „altădată”, „deseori”, „rareori”.

Alte adverbe sau format prin compunere prin alăturare: „astă-vară”, „azi-noapte”, „târâș-grăbiș”, „tam-nisam” etc.

1.1.3.3. Conversiunea. Treceri înspre și dinspre clasa adverbului

În limba română actuală procedeul schimbării morfologice este cel mai productiv, prin numărul mare de adverbe create. Acest mijloc de îmbogățire a vocabularului juca un rol deosebit de important înca din limba veche, dar treptat a câștigat din ce în ce mai mult teren, fiind foarte frecvent folosit.

Conversiunea presupune un transfer al unui cuvânt dintr-o anumită clasă lexico-gramaticală în alta, prin „schimbarea comportamentului gramatical”, cuvântul ce își schimbă valoarea morfologică însușindu-și caracteristicile morfologice și sintactice ale clasei în care a trecut, de cele mai multe ori modificându-si conținutul semantic prin transfer.

Adverbializarea reprezintă un tip de conversiune ce constă în „trecerea unui cuvânt din altă clasă lexico-gamaticală în clasa adverbului”.

Semnele trecerii unui cuvânt în clasa adverbului, după cum subliniază DȘL-ul, sunt atât morfologice, în acest caz având loc pierderea flexiunii, astfel noul cuvânt devinind invariabil, cât și sintactice, cuvântul nou format îndeplinind funcțiile sintactice ale adverbului.

Din punct de vedere morfologic, cuvintele ce trec în clasa adverbului se caracterizează prin invariabilitate, dar cunosc categoria comparației și a intensității, ce se realizează analitic în limba română literară.

Așa cum subliniază Valerica Sporiș există excepții în ceea ce privește registrul popular-familiar, în acesta evidențiindu-se forme diminutivale ale adverbelor cu valoare expresivă: târzior (destul de târziu), binișor (destul de bine) etc.

Conversiunea este, ă procedeul schimbării morfologice este cel mai productiv, prin numărul mare de adverbe create. Acest mijloc de îmbogățire a vocabularului juca un rol deosebit de important înca din limba veche, dar treptat a câștigat din ce în ce mai mult teren, fiind foarte frecvent folosit.

Conversiunea presupune un transfer al unui cuvânt dintr-o anumită clasă lexico-gramaticală în alta, prin „schimbarea comportamentului gramatical”, cuvântul ce își schimbă valoarea morfologică însușindu-și caracteristicile morfologice și sintactice ale clasei în care a trecut, de cele mai multe ori modificându-si conținutul semantic prin transfer.

Adverbializarea reprezintă un tip de conversiune ce constă în „trecerea unui cuvânt din altă clasă lexico-gamaticală în clasa adverbului”.

Semnele trecerii unui cuvânt în clasa adverbului, după cum subliniază DȘL-ul, sunt atât morfologice, în acest caz având loc pierderea flexiunii, astfel noul cuvânt devinind invariabil, cât și sintactice, cuvântul nou format îndeplinind funcțiile sintactice ale adverbului.

Din punct de vedere morfologic, cuvintele ce trec în clasa adverbului se caracterizează prin invariabilitate, dar cunosc categoria comparației și a intensității, ce se realizează analitic în limba română literară.

Așa cum subliniază Valerica Sporiș există excepții în ceea ce privește registrul popular-familiar, în acesta evidențiindu-se forme diminutivale ale adverbelor cu valoare expresivă: târzior (destul de târziu), binișor (destul de bine) etc.

Conversiunea este, după cum afirma și autoarea în discuție, un procedeu amplu, „un procedeu lingvistic generator de expresivitate”.

Din punctul de vedere al frecvenței și al productivității remarcăm adverrbializarea adjectivelor, acesta ocupând cea mai mare pondere.

O caracteristică specifică limbii române este conversiunea formei de masculin singular a adjectivelor, distincția dintre cele două clase se realizează numai pe baza criteriului sintactic, adverbele determinând verbe și adverbe, iar adjectivele substantive, orice adjectiv calficativ reușind să-și schimbe valoarea morfologică în adverb.

„Eu, dimpotrivă, vorbeam prost și fără accent”

„Vorbea prost englezește”( Mircea Eliade)

Un loc secund îl ocupă procedeul de adverbializare a substantivelor care denumesc unități de timp. Unele substantive pot deveni adverbe de timp, ilustrând momente ale zilei sau anotimpuri: primăvara, vara, dimineața etc.

„Stau în cerdacul tău…Era senină

Deasupra noaptea” (M. Eminescu)

Adverbializarea pronumelui nu este atât de pronunțată în limba română, de multe ori determinând ambiguități.

Pronumele relativ ce este utilizat cu valoare adverbială atunci când are sensul de cât.

„Mai merge el ce merge…numai iaca vede o dihanie de om.” (I. Creangă)

În ceea ce privește adverbializarea numeralului, numeralele cardinale și cele ordinale devin adverbe atunci când sunt utilizate pentru a „enumera argumente într-o expunere teoretică.”

„Ăst timp ce veni peste noi,/ întâi ca pustiul Gobi, apoi ca tumultul unei urniri, / de ape și continente ” (Lucian Blaga)

„Totdeauna se întâmplă așa: întâi se potolește pământul și abia apoi se potolește văzduhul din noi- atâta cât avem, numai atâta cât avem- și abia mai pe urmă ni se potolește și carnea.” (Zaharia Stancu)

Adverbializarea verbului este mai rar întâlnită, în principal referindu-ne la adverbializarea supinului și a participiului.

mi-a vorbit deschis/ răstit

Conversiunea conjuncției și a prepoziției în adverbe este tot atât de rar întâlnită.

Prepoziția după are valoare adverbială atunci când denumește perioada postdecembristă, antonimul său fiind înainte, după cum subliniază Aida Todi în Considerații asupra conversiunii în limba română actuală.

În privința conjuncției, conjuncțiile și, nici devin semiadverbe.

Conversiunea presupune nu numai treceri ale unor cuvinte în clasa adverbului, ci și treceri dinspre clasa adverbului spre alte clase lexico-gramaticale.

În special ne vom ocupa de procedeul de substantivizare a adverbului.

Acest lucru se poate realiza în principal prin articulare hotărâtă sau nehotărâtă, sau cu ajutorul unei prepoziții care precede adverbul respectiv, dar și prin desinențe de plural.

„Binele făcut va fi răsplătit/ Un bine nu se uită niciodată”

„Nu este înapoia lui” (N. Stănescu)

„Visez necontenit un mâine, ce n-aș vrea să se facă azi” (M. Beniuc)

„Dăinuie un suflet în adieri

Fără azi, fără ieri.” (LL. Blaga)

„Tot călătorind voi pune șesurilor peste țară

Așternuturi vii de salbă, împrejururi de brățară.” (T. Arghezi)

În ceea ce privește substantivizarea adverbului, Gabriela Pană Dindelegan remarcă predicția lui Eminescu pentru conversiunea adverbului temporal ce se realizează în exclusivitate sintactic.

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viață dătător,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,

Căci unul erau toate și totul era una.” (M. Eminescu)

„Din sânul vinicului ieri

Trăiește azi ce moare,

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăși soare” idem

Adverbul jos poate trece în clasa adjectivului atunci când determină un substantiv:

Temperaturile joase au cauzat îngheț.

Caracteristici definitorii

După cum este tratat de gramaticile românești curente, adverbul se conturează ca o clasă de cuvinte eterogenă, atât gramarical cât și semantic.

Adverbul reprezintă o clasă de cuvinte neflexibile ce include termeni cu caracteristici sintactice și semnatice diferite, acest fapt fiind subliniat și de Gramatica limbii române.

Flexiunea reprezintă totalitatea modificărilor la nivel formal ale cuvintelor pentru a exprima categoriile gramaticale.

Cuvintele aparținând acestei clase sunt delimitate pe baza invariabilității morfologice, fiind incluse unitățile care nu se pot încadra în celelalte părți de vorbire. În afară de aceste situații, în care justificarea unor cuvinte drept adverbe este neclară sau discutabilă, clasa cuprinde grupări de unități cu caracteristici particulare de o importanță inefabilă.

Adverbele reprezintă o clasa eterogenă, ele nu exprimă numai caracteristici ale acțiunilor (El fuge bine.), ci și „caracteristicile altor caracteristici”, ele referindu-se și la adjective (Mama este aproape perfectă.), dar și la adverbe (Ea a învățat aproape perfect.).

Unele adverbe se pot desemantiza (tare, foarte, mai, puțin etc). Ele, uneori, pot exprima caracteristicile acțiunii în enunțuri de genul „cântă tare”, dar își pierde sensul lexical în enunțuri de tipul „vorbește tare mult”, C. Dumitriu le numește „cuvinte vide”.

Unii cercetători, printre care și B. Pottier, considerau că partea de vorbire în discuție ar trebui să fie definit îmtr-un mod negativ, fiind o parte de vorbire alcătuită din cuvinte ce nu sunt nici verbe, nici substantive și nici adjective.

Unii gramaticieni au încercat disecarea acestei clase și o degajare a elementelor neomogene prin repartizarea în alte clase sau prin crearea unora noi.

Studierea în detaliu a adverbului reliefează particularități distincte față de alte clase și anumite trăsături comune.

1.2.1. Caracteristici morfologice

Sub aspect morfologic, adverbul nu are flexiune. Totuși unii termeni prezintă categoria intensității, aceasta producându-se analitic, adică cu ajutorul morfemelor libere.

Așa cum confirmă numeroși gramaticieni, printre care și D. Irimia, adverbul „se caracterizează prin dezvoltarea unui singur sens gramatical, rezultând din categoria intensității, realizat în planul expresiei prin flexiune analitică”, acest lucru asigurând invariabilitatea structurii interne a adverbului.

Așadar categoria intensității și a comparației se realizează prin termeni liberi.

Prin caracterul invariabil, referindu-ne la structura internă, adverbul se apropie de alte părți de vorbire neflexibile, cum ar fi prepoziția și conjuncția.

Invariabilitatea, după cum sugereazp GALR-ul, se „manifestă ca indiferentă față de categoriile gramaticale.”

Adverbul conturează o parte de vorbire lipsită de flexiune. El nu își schimbă forma în funcție de persoană, număr, gen sau caz, necunoscând categoriile gramaticale menționate.

Această lipsă a flexiunii permite delimitarea adverbului de părțile de vorbire flexibile, mai ales de adjective, cu acestea asemănându-se destul de mult, atât din punct de vedere semantic, cât și prin categoria intensității și a comparației.

1.2.2. Caracteristici sintactice

Sintactic, adverbul „funcționează ca determinativ al verbului, al adjectivului sau al altui adverb”.

De obicei acesta este un determinativ circumstanțial al verbului: „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie”(M. Eminescu, La steaua).

Există unele adverbe „care exprimă modalitatea nu ca o caracteristică a acțiunii sau a altei caracteristici”, în concluzie aceste adverbe sunt dependente de verbe, adverbe, adjective și interjecții, pe lângă acestea indicând diferite tipuri de circumstanțiale. „Exprimă modalitatea ca o atitudine”, acest lucru conducând la un așa-zis grad de independență.

Acestea se identifică ca unități incidente (El va merge, probabil, la școală) sau ca unități predictive (Poate că merge la școală.).

După cum subliniază și Gramatica limbii române, „adverbele pot fi adjuncți în grupul adjectival”: „Are o expresie profund afectată”.

Adeverbele pot fi adjuncți și în grupul adverbial: „E oarecum greu de învățat lecția”, dar și în grupul nominal: „Pare-mi că-mi aduc aminte/ Cum că-n vremi de mai nainte/ Te-am văzut și te-am iubit.”(M. Eminescu, Basmul ce i l-aș spune ei).

Adjunct al grupului nominal, adverbul poate determina în mod direct nominalul „Îți displace sosirea poimâine”.

O deosebită importanță o au adverbele modalizatoare care introduc perspectiva locutorului: „Poate că jocul s-a treminat”, dar și adverbele circumstanțiale și adverbele „simetrice”.

Unele adverbe se pot asocia cu diverți termeni ai enunțului cu care formează o unitate fonetică și sintactică (Tot ea a greșit).

Alte elemente se situează la granița cu alte clase gramaticale, având un statut neclar, discutabil, anumite adverbe apropiindu-se de prepoziții sau de conjuncții.

Asemănarea între adverbe și prepoziții constă în faptul că unele adverbe pot exprima determinări spațio-temporale, cum ar fi „dedesubt”, „înainte”, „în spate” etc, ele deosebindu-se atât sub asptect structural, cât și sintactic. În ceea ce privește structura, prepozițiile au anumite particule, cum ar fi „-ul” sau „a”, putem spune că sunt articulate, iar din punct de vedere sintactic este obligatoriu la prepoziții termenul asociat (Nu merge nimeni înaintea ei), termenul fiind absent în cazul adverbelor (Nu merge nimeni înainte).

Uuneori, adverbele se apropie din punct de vedere sintactic de prepoziții, printre ele numărându-se adverbele „asemea”, „contrar”, „conform”, „referitor”, „potrivit”. Ele „impun determinativului restricții de caz sau de prepoziție” (Se poartă asemnea colegilor.)

Se conturează unele adevrbe relative care sunt apropiate de conjuncții, primele suferind o desemantizare și jucând rolul unor conjuncții.(Cum a intrat în casă, au sărit pe el.; Unde a ieșit din cuvântul părinților, a avut doar probleme.)

Clasa gramaticală a adverbului se caracterizează prin diversitate, atăt la nivel sintactic, cât și semantic, cuprinzând anumite „elemente autonome semantic”, cum sunt adverbele „greu”, „rău”, „bine”, elemente deictice „ieri” sau anaforice, cele din urmă raportându-se la context, elemente modalizatoare, dar și o serie de termeni relaționali.

1.2.3. Caracteristici logico-semantice. Clase semantice de adverbe

Acea eterogenitate sintactică despre care am vorbit în subcapitolul anterior intră în corelație cu aspectul semantic, conturându-se în cazul adverbului și o eterigenitate semnatică.

D. Irimia aprecia principala funcție semantică a adverbului ca fiind aceea de a „particulaiza planul semantic general al unui adverb.”

Ea citește- Ea citește frumos

Adverbele, ca și celelalte părți de vorbire, sunt cuvinte autonome, „încărcate cu o funcție semantică”.

Unele adverbe exprimă diverse nuanțe de modalități: și, tocmai, chiar, nici etc, în plan semantic aceste cuvinte îndeplinind funcții sintactic.

Alte adverbe au un conținut semantic special, ele făcând parte din categoria substitutelor adverbiale sau a pro-adverbelor: acum, aici, acolo, undeva etc, adverbe ce sunt corespendente semnatic categoriei pronumelor.

O altă categorie a adverbelor exprimă circumstanțele, identificându-se adverbe ce exprimă localizarea în spațiu și în timp a acțiunii obiectelor, modalitaea desfășurării acțiunii, cantitatea, cauza, scopul, intensitatea etc.

Adverbele și adjectivele prezintă o zonă semantică comună, integrând caracteristici ce pot fi atribuite obiectelor, acțiunilor, exprimate uneori prin cuvinte omonime (frumos, urât, furiș) sau prin cuvinte marcate cu sufix (românesc- românește). Aceste cuvinte sunt întotdeauna „modale”.

Așadar adjectivele calificative se intersectează sin punct de vedere semantic cu adverbele modale, dar adjectivele determină un nume, iar adverbele un verb, un adjectiv sau un alt adverb.

În ceea ce privește adverbele create pe teritoriul limbii române prin procedeul conversiunii sau al schimbării valorii morfologice, adverbul nou-creat poate exprima caracteristicile unei însușiri sau ale unui proces, ele înscriindu-se în subclasa adverbelor calificative, modale, sau pot reda circumstanțele unei acțiuni ori circumstanța unei circumstanțe, în acest caz fiind adverbe de timp și de loc. Pot exprima aspectul cantitativ, evidențiind subclasa adverbelor cantitative, ori aspectul modalizator, conturând subclasa adverbelor modalizatoare, dar și un sens relațional, reliefând subclasa adverbelor relative, sau rol expresiv, de întărire a ideii sugerate.

Criteriu semantic gruprează adverbele în felul următor:

Adverbele de mod „exprimă modul în care se realizează un proces oarecare” și au cele mai variate nuanțe semantice. Ele se împart în:

Adverbe de mod propriu-zise: „Aievea parc-o văd aici/ Icoana firavei bunici”(Șt. O. Iosif), „El zboară șoimește”(G. Coșbuc), „Așa era mama în vremea copilăriei mele” (I. Creangă)

Adverbele aievea și bine pot deveni în anumite condiții adjective invariabile „vis aievea”, „femeie bine”.

Uneori, adverbele de mod sunt precedate de prepoziții care accentuează sensul adverbelor: de-abia, în curând.

Adverbe de mod de cantitate exprimă cantitatea, măsura în aprecierea unei calități sau circumstanțe: „Ce e drept, alvița era cam sfărâmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă nucă.”(B. Șt. Delavrancea), „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu), „Destul! Strigă Lăpușneanul, nu te mai boci ca o muiere!”(C. Negruzzi).

Adverbe de mod de durată, de continuitate, de revenire și de frecvență exprimă durata, continuitatea, revenirea și frecvența în desfășurarea unei acțiuni, a unui proces: continuu, încă, mai, mereu, necontenit, neîncetat, neîntrerupt, permanent, tot, iar, deseori etc.

„O ploaie rece și subțire cădea neîntrerupt și-n văi și pe dealuri plutea o ceață lăptoasă”(M. Sadoveanu)

„Și dacă mai aveți ceva de zis, nu vă sfiiți, spuneți verde, moldovenește, ca al niște frați ce vă suntem.”(I. Creangă)

„Iar te-ai cufundat în stele” (M. Eminescu)

Adverbele de mod de afirmație exprimă ideea de afirmare, acceptare: da, desigur, evident, firește, negreșit, sigur etc

„Tu ești Mircea?/ Da-mpărate”(M. Eminescu)

Adverbe de mod de negație exprimă ideea de negare: nu, ba, nicidecum, nici etc

„Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moș Ion Roată” (I.Creangă)

Adverbul de mod nu se analizează împreună cu verbul, el fiind morfem de negație.

Uneori adverbul de mod mai este utilizat ca un mijloc de reliefare a negației prin contrast cu o afirmație sugerată sau ca intensificator al unei însușiri substantivale sau verbale sugerate în text.

„Nu mai sunt pe luncă flori”(Șt. O. Iosif)

„Nici nu vede, nici n-aude”(G. Topârceanu)

Adverbe de mod de îndoială (de probabilitate) și de posibilitate sunt adverbe care sugerează îndoiala, probabilitatea sau posibilitatea unui proces: oare, parcă, pesemne, poate, probabil, posibil etc.

„Ia, poate că și Roată al nostru să aibă dreptate” (I. Creangă)

„Probabil că un sentiment de răzbunare pentru ostilitatea categorică a fiarelor l-a făcut pe om vânător”(T. Arghezi)

„Pesemne că aista-i Flămânzilă, foametea, sac fără fund, de nu-l mai poate sătura nici pământul”(I. Creangă)

„Poate de mult s-a stins în drum /În depărtări albastre.”(M. Eminescu)

Adverbe de mod de precizare și de întărire sau subliniere accentuează procesele, obiectele, subiectul și circumstanțele: chiar, și, tocmai.

„A venit și el.”

„Precum au zis au și făcut”(M. Eminescu)

„Nu că zic eu, dar chiar vine”(I. Creangă)

Adverbe de mod de restricție și de exclusivitate exprimă restricția și exclusivitatea procesului, subiectelor, obiectelor sau circumstanțelor: barem, încaltea, decât, doar, măcar, exclusiv, numai etc.

„Nechifor nu dăduse semn nici acolo, ca să se întoarcă măcar feciorul”(M. Sadoveanu)

„Doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare”(M. Eminescu)

Adverbe de mod de proximitate subliniază ideea de proximitate: aproape, gata, mai și trebuie diferențiate de celelalte tipuri de adverbe prin context.

„Mai îmi vine a crede că aiasta-i țara spânilor”(I. Creangă)

„Aproape să nu te mai cunosc”

„Mai mai să umple groapa”(I. Creangă)

Adverbe de mod explicative acționează ca adjuvanți în explicarea procesului, a circumstanțelor etc: adică, anume, bunăoară.

„I-a spus ceva, anume că nu poate pleca”

„Întocmai ca oamenii…purtau pecetea locului, adică a păcurii.”(Cezar Petrescu)

Adverbe de mod de comparație exprimă ideea de comparație: aidoma, asemenea, întocmai.â

„Dar voi să știi asemenea /Cât te iubesc de tare”(M. Eminescu)

„A procedat aidoma”

Adverbe de loc:

Care dau indicații spațiale în chip hotărât, precis: aici, acolo, deasupra, dedesubt etc, pot exprima apropierea sau depărtarea

„Eu sunt oftatul care plânge/Acolo-n satul meu din deal”(O. Goga)

Care dau indicații spațiale în chip nehotărât: aiurea, nicăieri, pretutindeni, oriunde etc.

„Orizonu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni”(M. Eminescu)

„Pe raftul de sus erau caiete de curat cu coperți de hârtie indigo, cu etichete zimțate…Mai erau aici manualele.”(S. Popescu)

3. Adverbe de timp care dau indicații temporale precise: totdeauna, acum, mîine etc, și neprecise: cândva, câteodată, odată, odinioară.

„Demult…veverița a dat, într-o bună zi, peste un pom ciudat”(Em. Gârleanu)

„A fost odată…un om sucit”(I. L. Caragiale)

„Am încheiat astăzi primul capitol din Didactică.”(R. Petrescu)

„Duminica, Gina nu vroia să ne întâlnim”(M. Cărtărescu)

GALR-ul subliniază faptul că adverbul de timp constituie realizarea prototipică a circumstanțialului de timp.

Unele adverbe de timp se îmbină cu diferite timpuri verbale.

„Ieri am fost la doctor, azi mă duc la magazin și mâine voi învăța pentru examen.”

Ele sunt, împreună cu timpurile verbale, moduri de exprimare a deixisului temporal și au rolul de a clarifica relația temporală față de omentul vorbirii.

4. Adverbele de scop: anume, dinadins, expre, înadins.

5. Adverbele concesive: tot, totuși

„De te-ai coace-un an și-o vară/tot ești acră și amară”(I. Creangă)

Adverbe de loc, ele indicând locul unei acțiuni, al unei stări sau direcția acțiunii, plasarea unui obiect în spațiu: acolo, aici, sus, jos, încolo, pretutindeni, afară, înăuntru, undeva, unde etc.

Adverbe de timp:

Temporale topologice: arată momentul față de un punct de reper: mâine, poimâine, ieri, alaltăieri, astăzi, când, cândva, curând etc.

Temporale aspectuale: arată caracteristicile procesului prezentat ca imanent, continuu, repretabil etc : adesea, cîteodată, deodată, deja, iarăși, mereu, niciodată etc („Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ sufletului nostru bucuros de moarte”- T. Arghezi).

Granița dintre adverbele temporale topologice și cele aspectuale este variabilă, în funcție de nuanță.

Adverbe de mod se regăsesc în număr mare și exprimă aspecte variate ale modalității. Ele se grupează în:

Adverbe modale propriu-zise: bine, repede, rău, prost, alene, anevoie, altfel, împreună, bărbătește, actualmente etc.

Adverbe cantitative: atât, mult, puțin, destul, oricât etc.

Semiadverbele: măcar, barem, mai, aproape, poate, parcă, chiar, tocami etc

O clasă distinctă o alcătuiesc adverbele pronominale ce indică circumstanțe spațiale, temporale sau modale și se împart în:

Adverbe demonstrative: aici, acum, acolo, așa, atunci, astfel. Altfel;

Adverbe nehotărâte: undeva, cândva, cumva, oriunde, fiecum etc;

Adverbe negative: nicicând, niciodată, nicicum, nicicât etc;

Adverbe interogative-relative: când, unde, cum, cât, încotro, oriunde, oricât etc.

2. DESCRIEREA MORFOLOGICĂ A ADVERBULUI

2.1. Structura morfematică a adverbului

Adverbul este considerat o parte de vorbire „cu conținut noțional suficient”, el putând dispune de o autonomie semnatică, dar și de autonomie gramaticală.

Clasa adverbului se caracterizează prin invariabilitate. Structura morfematică evidențiază sufixe lexicale sau particule adverbiale.

Lipsa flexiunii relevă deosebirea dintre această clasă și alte clase grmaticale, cum ar fi cea a adjectivului, cu care adverbul se aseamănă destul de mult, atât la nivel semantic, cât și prin posibilitatea adverbului de a avea grade de intensitate.

Adverbul este o unitate lexicală, alcătuită „din una sau mai multe unități morfematice”.

Urmărind structura adverbelor, GALR-ul(2008) subliniază existența a două tipuri:

adverbe analizabile și

adverbe neanalizabile.

2.1.1. Adverbe neanalizabile

Adverbele neanalizabile reprezintă partea centrală a adverbelor și sunt cuvinte monomorfematice. Dintre adverbele neanalizabile exemplificăm: „mai”, „măcar”, „mereu”, „abia”, „acolo”, „apoi”, „azi”, „ba”, „bine”, „când”, „cât”, „da”, „nu”, „nicăieri”, „sus”, „prea”, „încă”, „tiptil”, „lesne”etc.

Adverbele formate prin conversiune intră tot în această categorie a adverbelor neanalizabile.

Conversiunea sau schimbarea valorii morfologice este „un procedeu de expansiune lingvistică internă”, un mijloc de formare a unor cuvinte noi, „pornind de la baze lexicale existente în limbă.”

Prin conversiune, un cuvânt nu-și părăsește clasa, ci are capacitatea „de a funcționa pe o poziție sintactică nouă.”

În limba română actuală observăm o trecere numeroasă a adjectivului în clasa adverbului, aproximativ 1000 de cuvinte.

Conform gramaticianului D. Nica adjectivul ilustrează „note ale noțiunii”, iar adverbul „note ale notelor”: Băiatul frumos se ridica de la locul lui/ Scrie frumos.

Adjectivele calificative se pot transforma în adverbe modale: „ningea bogat și trist ningea” (G. Bacovia).

Poate exista o omonimie de ordin formal între adjectiv și adverb, în unele cazuri creând ambiguitate, ele ajungînd să se confunde: „Iartă-mă că m-ai visat urât” (Șerban Foarță).

Argoul prezintă adverbializări ale unor adjective , cum ar fi: neted (cu sensul deschis, franc), mișto(bun, frumos), solo (de unul singur) etc.

Conform Aidei Todi, există în limba română situații standard de utilizare a unor substantive ce denumesc momente ale zilei, zilele săptămânii și anotimpuri, care devin prin schimbarea valorii morfologice adverbe de timp. În ceea ce privește conversiunea acestor substantive, ea nu este completă, după cum conturează GALR-ul, substantivele respective aflându-se în diferite stadii de adverbializare, numărul și articolul fiind martori ai acesui fenomen.

„Vara/verile mergeam la țară”

„Duminica/Duminică mergem la biserică”

„Și, Sâmbătă sara, până gătește cina, baba se gândește… cât i-a fi de greu moșneagului, dupâ ce va muri ea.” (I. Agârbiceanu)

Substantivele cu sens cantitativ au același comportament: ore, minute, kilograme.

„Mersul pe jos ore în șir i-a provocat dureri de mijloc”

De asemenea, GALR -ul subliniază adverbializarea substantivelor utilizate în construcții eliptice pentru a reda forma, cum ar fi: colac, mănunchi, ciorchine etc (Doarme covrig).

În același timp, sunt substantive care devin adverbe de mod, acestea fiind ilustrate în limbajul colocvial pentru caracterul expresiv. Pentru această categorie de cuvinte exemplificăm: „brici (excelent), catran(foarte), chipurile(ca pretext, pasămite), lemn(1.prost, imbecil, 2. inert), lună (curat), trăsnet(extraordinar), tufă(ignorant)”.

Unele prepoziții se pot adverbializa, „în sitauția în care nominalul următor nu este actualizat, el putând fi recuperat anaforic”.

„Termin cursul și vorbim după”

Adverbializarea pronumelui se realizează în contextul în care acesta exprimă o cantitate, cum sugerează următoarele exemple:

„Cât poți cu-a farmecului noapte, /Să-ntuneci ochii mei pe veci” (M. Eminescu)

Pronumele ce poate deveni adverb exclamativ în unele contexte: „Ce frumoasă!”

Subclasa adverbelor pronominale conține adverbele: cândva, undeva etc, ce și-au pierdut sensul pronominal.

Cu privire la adverbializarea verbelor menționăm adverbele modale cu sensul de probabil, posibil: poate și trebuie, acestea având rol de adverb atunci când selectează conjuncția că. Totuși, adverbul poate se validează și atunci când nu este legat sintactic prin conjuncție, dar dacă precede un verb la modul conjunctiv are valoare de verb.

Poate că va reși. /Poate va reuși.

Trebuie este adverb doar dacă selectează conjuncția că: „Trebuie că e bolnav de a slăbit așa.”

2.1.2. Adverbe analizabile

Adverbele analizabile, desigur, vorbind de nivelul morfematic, s-au format prin derivare sau prin compunere.

2.1.2.1. Adverbe derivate

În opinia Corneliei Mihai „paralel cu răspândirea întrebuințării adjectivelor cu valoare de adverb se observă o reducere a folosirii formelor adverbiale derivate cu sufixe”.

Majoritatea derivatelor adverbiale au la bază un adjectiv, acestea utilizându-se din ce în ce mai rar, preferându-se adverbializarea adjectivelor respective.

„Iar în urma ei sen-tinde falnic armia română” M. Eminescu

„Atunci vă veți întoarce la vremile-aurite

Păcerile egale egal vor fi-mpărțite.” M. Eminescu

Derivatele în –iș/-îș au pierdut teren și se regăsesc în număr foarte restrâns, sufixul fiind de mult timp neproductiv.

Ele au posibilități combinatorii limitate și însoțesc de cele mai multe ori verbe care înseamnă:

A privi: se uita cruciș/chiorâș/(pe) furiș/pieziș;

A ține: a ține morțiș.

Unele forme au dispărut complet, cum ar fi arciș, altele au devenit forme regionale folosite în limba populară, altele formează structuri relativ fixe și sunt utilizate frecvent în limbaj popular, cotodian sau artistic: cruciș, târâș, fățiș, pieptiș etc.

„La stână nu vrea să rămâie; se uită așa, chiorâș, la păcurari.” I. Agârbiceanu

„În sfârșit începu a mătăhăi prin casă cruciș și curmeziș, ținându-se cu mâinile de fălci și suflând din greu” Liviu Rebreanu

„Țiganul se sculă de gios plin de sânge și se puse pieptiș dinaintea boierului nemilostiv. ” V. Alecsandri

Derivatele formate cu sufixul –ește sau –icește sunt foarte numeroase. Sufixul –icește a apărut ca o replică a sufixului ește ce are variante adjectivală –este, formându-se în secolul al XVIII-lea și are varianta adjectivalâ icesc.

Procedeul și-a lărgit aria în secolul al XIX-lea, fiind foarte productiv în acea perioadă, mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea, după cum menționa și D. Nica în Teoria părților de vorbire. Cu aplicații la adverb. Formează derivate ce pornesc de la teme neologice

fizicește,

militărește,

istoricește etc,

intelectualicește,

legalicește,

scriitoricește etc.

Aceste sufixe au devenit treptat neproducive, utilizându-se cu o frecvență redusă. Este preferat adverbul format prin conversiune de la adjective: legal, literar, istoric, fizic etc.

Creațiile mnai recente sunt foarte puține: papagalicește, americănește, reportericește etc.

Multe derivate de acest gen au ieșit complet din uz, ele fiind folosite în limba română veche: arăpește, blestemățește, gramaticește, iudeiește, leșește, laconicește, perpendicularicește etc.

Situația se schimbă în ceea ce privește derivatele ce pornesc de la substantive, ele fiind numeroase și frecvent folosite. Dintre acestea menționăm: frățește, ștrengărește, mânzește etc.

„Maneo, Maneo, fiară rea,

Vitejia ți-e fuga,

Că, de m-ai junghiat hoțește,

mi-au fugit și mișelește.” Toma Alimoș

„Și dacă mai aveți ceva de zis, nu vă sfiiți, spuneți verde, moldovenește, ca la niște frați ce vă suntem” Ion Creangă

În locul adverbelor formate cu sufixele ește și icește, ce erau deosebit de productive în secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, sufixele –mente , -iș/îș trimit în centrul clasei formațiile de proveniență adjectivală: realmente, socialmente etc.

Sufixul –mente provine din ablativul substantivului latinesc ment, -tis ce însemna minte, pricepere, fel de a gândi, de a simți. Sufixul menționat este neproductiv în limba actuală.

Conform Mioarei Avram, adverbele realizate cu sufixul –mente „sunt concurate fie de adverbele formate prin conversiunea adjectivului de bază (completamente sau totalmente greșit pedante, folosite mai ales în stilul juridic/complet sau total greșit curente ), fie de diverse îmbinări în care adjectivul corespunzător determină un substantiv.”

În privința ultimei afirmații, Mioara Avram oferă următoarele exemple: realmente/ în mod real, socialmente/ din punct de vedere social/pe plan social/ sub raport social.

După opinia lui Dumitru Nica aceste adverbe au evidențiat un categorizator: în mod, categorizator ce precede elementul adjectival.

2.1.2.2. Adverbe compuse

O particularitate a limbii române vechi o reprzintă formarea advebelor prin compunere, acesta fiind cel mai productiv mijloc de îmbogățire a vocabularului în acea perioadă.

Așa cum se întâmpla și în limba latină, compunerea nu este doar un procedeu de creare de noi unități, ci și de accentuare a celor existente deja în limbă, variantele ce rezultă în acest fel fiind preferate și utilizate frecvent. Deși o perioadă ele vor circula în paralel, pe parcursul timpului variantele simple vor înceta să mai fie uzitate. Unele adverbe se sudează în timp, iar altele rămân îmbinări de cuvinte, devenind locuțiuni adverbiale.

Adverbele simple au rezultat prin contopirea diverselor părți de vorbire: substantive sau adverbe precedate de prepoziții, adverbe și verbe, articol și substantiv etc.

După cum sublinia și G. Ciompec, „structura morfologică a compuselor adverbiale permite gruparea lor în compuse exocentrice și compuse endocentrice.”

Compusele exocentrice reprezintă combinații de elemente neadverbiale, iar compusele endocentrice constituie combinații de elemente ce conșin în structura lor un adverb.

Compusele exocentrice sunt de mai multe feluri, în funcție de elementele ce se combină, unele fiind destul de productive, cum ar fi compusele alcătuite din prepoziție și substantiv, iar altele regăsindu-se în număr restrâns, cum sunt compusele alcătuite din adjectiv pronominal și substantiv. Alte compuse reprezintă îmbinări mai mult sau mai puțin accidentale: compusele alcătuite din articol nehotărât și substantiv.

Compuse alcătuite din prepoziție și substantiv ocupă 70% din numărul advrbelor fomrate prin compunere.

Din limba veche excerptăm următoarele exemple:

Ades(e)(le)

Afund „tina de afundu”

Alăture

Alocuri

Anevoie (cu greu)

Anume (înadins)

Asară

Avremi

Câteodată

Deloc

Deolaltă

Deplin

laolată

Compusele alcătuite din adjectiv pronominal și substantiv sunt în număr restrâns:

Astăzi (astădi)

Astară (astă seară)

Altădată

Alteori

Altfel

Uneori

Unele compuse s-au format accidental, printre ele numărându-se cele formate din articol nehotărât și substantiv (odată), din conjuncție și verb (săva- măcar), dar și din prepoziție +prepoziție+prepoziție (dedesubt).

Compusele endocentrice sunt mai numeroase, ilustrând categoria compuselor în alcătuirea cărora intră un adverb combinat cu o altă sau cu alte părți de vorbire. În funcție de acestea din urmă, și compusele endocentrice subliază mai multe tipuri.

În limba veche sunt deosebit de productive compusele formate din prepoziție și adverb, tendință moștenită din latină. Prepozițiile cel mai des folosite sunt: de, în, a, p(r)e.

Aidoma

Decât

Demult

Dinafară

Denainte (dinainte)

Dendată

Denlăuntru

Deosebi

Deprejur

Dimpreună

Împrejur

Împotrivă

Înainte

Încolo

Precum

Precât etc

Aceste unități adverbiale întăresc, prin prepoziție, formele deja existente în limbă, generând mai multe variate sinonime.

Cele mai multe adverbe pronominale s-au născut din aglutinarea adverbelor cu verbe. După cum apreciază G. Ciompec, acest tip de adverbe alcătuiesc o clasă închisă, multe forme au ieșit complet din uz.

Când(u)va

Cât(u)va

Fiecând

Oarecând

Oricând

Oriunde „Oriunde întâlnea oameni, se oprea…” (M. Sadoveanu)

Varcât

Elementele de compunere fie, vare, oare și ori se combină cu aceleași cuvinte și formează construcții cu același sens, ele finnd sinonime. Variantele rezultate ilustrează diferențe de circulație și utilizare, formele cu vare fiind atestate din secolul al XVI-lea și ies din uz în secolul al XVII-lea, formele cu oare sunt și ele atestate din secolul al XVI-lea și ies din circulație în secolul al XVIII-lea, iar formele cu fie sunt atestate și astăzi, dar ca regionalisme în zona Moldovei. Variantele cu ori sunt atestate din secolul al XVII-lea, înlocuindule în mare parte pe cele cu fie și oare.

Bine reprezentate sunt formele alcătuite din adverb și adverb:

Iunde

Nicicum

Nicicând

Niciodată

Totodată

vreodată

Celelalte tipuri de construcții endocentrice gruprează un număr mic de unități, printre care se numără cele alcătuite din adjectiv pronominal și adverb, articol nehotărât și adverb, adverb (și prepoziție) și numeral.

Compusele endocentrice realizate prin contopirea unui adjectiv pronominal și a unui adverb sunt atestate mai târziu, spre sfârșitul secolului al XVII-lea.

Alaltăieri „Ce-a făcut ieri și alaltăieri face și azi, va face și mâine, și poimâine…” (I. Agârbiceanu)

Altundeva

Articol nehotărât și adverb:

Odinioară

Adverb și numeral:

Totuna

Adverb +prepoziție+prepoziție+numeral:

Totdeauna „…sfântul soare ni-i prietin, el totdeauna ne vrea binele…” (M. Sadoveanu)

În limba română contemporană rămâne productiv, în ceea ce privește compunerea, combinarea adverbelor cu prepoziții.

Demult „Demult tare, la-nceput, pe când oamenii erau puțini de tot”(E. Gârleanu)

Dincolo „Atunci se mișcă din nou și… se scoborî dincolo” (E. Gârleanu)

Multe adverbe apar în variație liberă, cum ar fi îndelung, delung; arar, arareori; întotdeauna, totdeauna; încontinuu, continuu; deîndată, îndată etc.

Acest fenomen ce presupune întărirea formelor adverbiale prin alăturarea prepozițiilor este caracteristic limbii populare, nefiind întâlnit în limba literară.

2.1.3. Locuțiunile adverbiale

Locuținile adverbiale sunt grupări constituite din două sau mai multe cuvinte care „și-au dizolvat identitatea lor semantică și gramaticală într-un tot unitar, lexical și gramatical”.

Ele reprezintă „grupări unitare sintactic”, fiind echivalente cu un adverb.

GALR-ul subliniază faptul că dacă la alte tipuri de locuțiuni, cum ar fi cele verbale sau prepoziționale, la care nu pot lipsi o componentă ce evidențiază partea de vorbire respectivă, în cazul locuțiuni adverbiale, adverbul nu reprezintă un element obligatoriu.

Locuțiunile adverbiale se clasează după un anumit tipar, în funcție de structura acestora. În concluzie, identificăm în teritoriul limbii române locuțiuni adverbiale cu structură simplă și locuțiuni adverbiale cu structură complexă.

Îmbinările de cuvinte cu valoare adverbială cu o structură simplă sunt alcătuite din una sau mai multe prepoziții ce precedă o altă parte de vorbire care poate fi: substantiv, pronume, numeral, adjectiv sau adverb.

Prepoziție și substantiv: cu binele, cu carul, de exemplu, în față, de-a berbeleacul etc.

Are noroc cu carul.

S-a dus de-a berbeleacul.

Prepoziție și adjectiv(substantivizat): cu frumosul, din plin etc.

Prepoziție și supin/participiu (substantivizat, la forma de plural, uneori negativă): pe alese, pe apucate etc.

Prepoziție+prepoziție+substantiv: de la capăt, de la început, de la coadă etc.

Compusele locuționale de genul pe +participiu la forma de plural feminin neutru (pe sfârșite, pe rupte, pe alese) sunt atestate din secolul al XIX-lea, acest tip de locuțiune fiind foarte productiv „înregistrând numeroase formații, toate cu valoare modală și având o mare forță expresivă”.

Aceste locuțiuni adverbiale sunt larg răspândite în textele literare, ele oferind o pată de culoare, fiind utilizate în mare parte în limbajul popular.

Pe necoapte

Pe îndelete

Pe ocolite

Pe înnoptate

Pe ghicite

Pe neașteptate etc.

Locuțiunile adverbiale cu structură complexă sunt alcătuite din doi sau mai mulți termeni legați prin elemente joncționale.

Acestea sunt în mare parte constituite după un tipar simetric ce se reliefează prin repetarea cuvântului de bază, dar și prin utilizarea antonimului său, iar termenii locuțiunii sunt legați de o prepoziție: de din, în sau prin conjuncția copulativă și.

Zi de zi

An de an

În fel și chip,

Cu chiu, cu vai

Din cînd în cînd

De milă

De ieri, de azi etc.

Așadar, aceste grupări locuționale se caracterizează printr-o armonie a construcției ce contribuie la dezvoltarea unor „rime interioare sau a unei anumite unități retorice și printr-un grad ridicat de expresivitate”, după cu sintetizează Dumitru Irimia în capitolul adresat adverbului din Gramatica limbii române.

Locțiunile adverbiale alcătuite din cuvinte rimate sunt folosite în limba populară:

Nitam-nisam/ tam-nisam;

Calea-valea;

Treacă-meargă;

Târâș-grăbiș etc.

Alte locuțiuni prezintă o structură diferită ce presupune asocierea unor cuvinte gramatical diferite: care încotro, cât colo, când colo, nici pe departe, cel puțin etc.

În unele cazuri, locuțiunile adverbiale prezintă relații sintactice relativ transparente, dar caracterul lor fix impimă considerarea acestor expresii ca o singură unitate sintactică.

Pe nepusă masă

La paștele cailor

Cu noaptea în cap etc.

Uneori, expresiile adverbiale au structură propozițională: cât ai bate din palme, cât vezi cu ochii, cât îl ține gura etc.

2.1.4. Particulele adverbiale

Ion Coteanu evidențiază în Gramatica de bază a limbii române existența unor adverbe cu două sau cu trei forme, acestea având același conținut semantic.

Unele adverbe au terminațiile în –ri sau în -ni, dar au și forme terminate în –rea sau în –nea.

Adineauri- adineaurea

Alături- alăturea

Nicăieri- nicăierea

Pururi- purureaetc.

Coexistența unor forme paralele a adverbelor reprezintă caracteristică în planul expresiei a acestei clase, realizate cu ajutorul unor particule deictice.

Gramaticile prezintă adverbe ce s-au format prin atașarea unor particule adverbiale.

Particulele adverbiale sunt mulțimi de elemente omonime, segmente fonice eterogene funcțional, distribuțional și etimologic.

Ele apar în două ipostaze diferite:

Ca formanți facultativi, ele fiind particule deictice și au funcție indicativă, neintervenind în semnificația lexemelor și nici în statutul lor gramatical. Rolul lor este de a întări forma adverbului și de a accentua noțiunea exprimată de acesta. Așadar ele au rolul unor amplificative.

Particulele deictice –a și –le sunt atașate în general adverbelor pronominale, ce au semnificație general-abstractă, dar și altor unități adverbiale cum ar fi locuțiunile alcătuite pe baza participiilor (pe săritelea), cele alcătuite cu prepoziția de-a (de-a-ndoaselea).

Particulele deictice nu sunt influențate de poziția lor în context.

Ca formanți obligatorii, ele sunt morfeme lexicale. Între adverbele cu particule sau fără acestea, dar și între cele ce acceptă particule diferite se stabilește un raport de comutare.

În unele cazuri particulele sunt elemente constitutive ale adverbelor, absența acestora contituind cuvinte cu alt statut grmatical sau forme inexistente ori neacceptate de limba literară.

Un rol edificator în acest sens îl au particulele –a și –le din structura adverbelor temporale ce provin din substantive ce denumesc anotimpurile sau părțile zilei (seara, dimineața, serile, ziua, vara, toamna, primăverile). La origine, aceste particule sunt articole și indici ai adverbializării. Absența particulelor afectează inexorabil statutul de adverb al cuvintelor menționate.

În unele cazuri, particulele adverbiale crează opoziții semantice, participând la exprimarea sensului între formele cu sau fără acestea (Merg la curs joi./ Merg la curs joia.).

Unele adverbe „au un element deictic –a ” care este considerat articol și care poate fi înlocuit cu –le. Acestea au fost adăugate unor adverbe care inițial nu le aveau, ajungându-se la mai multe variante, de exemplu „acum- acuma”, „aici-aicea”.

Variantele care utilizează particula –le sau –lea aparțin de cele mai multe ori vorbirii populare (aci- acia-acile-acilea), iar variantele ce au atașate particula –a aparțin limbii literare.

Așadar particulele adverbiale sunt utilizate în registre stilistice diferite, unele cu caracter literar, iar altele cu un accentuat caracter regional.

Anumite adverbe prezintă particula –și (iar-iarăși, tot-totuși), dar ea poate fi identificată și în interiorul adverbelor nehotărâte, compuse cu oare sau ori: „oareșicum”, „oareșicât”, „orișicât” etc.

Se pot identifica adverbe care au sudate mai multe particule: „acilea”, „pururile”, „cumvașilea” etc, ele fiind mai rar întâlnite, în special în registrul popular, nefiind considerate literare.

Georgeta Ciompec observa relația existentă între tema adverbului și particulele adverbiale, distingând trei tipuri de structuri:

Teme care nu se combină niciodată cu particule adverbiale

Aici includem adverbele cu semnificații precise, concrete: mâine, bine, jos, sus, rău etc; adverbele derivate: femeiește, adctualmente, târâș etc; locuțiunile cu structură complexă: zi de zi, din când în când, în vecii vecilor etc.

Teme care se combină cu particule ca elemente obligatorii, ele acționând ca morfeme lexicale: primăvara, vara, serile, noaptea etc.

Teme care acceptă combinația cu particule în mod facultativ: acum/acuma, iară/iarăși, tot/totuși etc.

Particulele adverbiale nu sunt întotdeauna obligatorii, ele având un statut facultativ, și având rolul de a îmbogăți stratul lexical.

2.1.5. Variante formale

Mioara Avram evidențiază în Gramatica pentru toți variante formale ale adverbelor, unele forme prezentând anumite elemente finale, elemente ce sunt numite de multe ori particule.

Majoritatea variantelor formale se datorează prezenței sau absenței particulei deictice –a.

Acum/acuma,

adineaori/adineaorea,

aici/aicea,

nicăieri/nicăierea etc

Mioara Avram observă că variantele fără particula a au caracter literar, iar cele formate cu ajutorul particulei se regăsesc în limbajul popular sau familiar.

În unele forme, particula adverbială a devenit formant obligatoriu: aievea, aiurea.

În ceea ce privește particula –le, cu varianta –lea, aceasta are un inefabil caracter popular sau regional: adică/adicălea, cumva/cumvașilea.

După cum preciza și I. Coteanu, unele adverbe ajung să prezinte trei sau chiar patru forme: aci/acia/acile/acilea, altminteri/altmintereas/altmintrele(a) etc.

Particula –și cunoaște un număr restrâns de variante, fiind admisă de limba literară: iar/iarăși, tot/totuși, cât/câtuși, varianta din urmă fiind acceptată doar în expresia câtuși de puțin. Particula –și apare în unele forme aparținând limbajului popular: acu/acuși, cumva/cumvași.

Unor variante învechite formate cu particula și li s-au adăugat particula a, formându-se variante regionale: acoloșa, aicișa.

În ceea ce privește adverbele compuse, acestea pot avea variante în funcție de modul lor de formare, în funcție de singularul sau pluralul unui termen component: ades/adesea, arar/arare.

În aceste cazuri limba literară preferă termenii adesea și arar. Formele menționate au variante realizate cu prepoziția a: adeseori, arareori, variante ce au intrat în limba literară.

Prepoziția nu apare numai la începutul unui cuvânt, ci și în interiorul cuvântului: nicicum/nicidecum.

Mai multe variante prezintă și adverbele pronominale nehotărâte compuse cu oare, ori, acestea având variante cu sau fără și: oarecum/oareșicum, oricât/orișicât etc. Variante formate cu și au caracter popular.

Există și variante în funcție de partea de vorbire atrasă în compunere: bineînțeles/bunânțeles.

2.2. Compatibilitatea adverbelor cu categoria comparației și intensității

Intensitatea reprezintă categoria comparației, cum este numită tradițional, și este singura categorie gramaticală cunoscută de clasa adverbului, „își are originea singurul sens gramatical din planul său semantic.”

Adverbul se deosebește de adjectiv prin incompatibilitatea primului cu categoriile flexiunii nominale după care adjectivul își schimbă forma: gen, număr, caz.

Nu toate adverbele supotă categoria gramaticală a intensității.

Unele adverbe, deși realizează construcții asemănătoare construcțiilor comparative, pierd valoarea aflată în discuție: mai încoace, mai aproape, mai încolo, mai apoi, mai pe urmă etc.

Semiadverbele, adverbele pronominale și multe adverbe derivate, dar și adverbele modalizatoare subliniază incompatibilitatea cu categoria gramaticală a comparației.

De asemenea, unele adverbe exprimă însușiri sau circumstanțe ce nu pot fi supuse comparației: acasă, aidoma, absolut, incompatibil, pretutindeni, nicăieri etc, aceste adverbe nefiind compatibile cu categoria comparației.

Categoria intensității este dezvoltată de adverbele calificative și de unele adverbe circumstanțiale: devreme, târziu, departe, aproape etc.

După cum sintetizează D. Irimia, „conținutul categoriei de intensitate la adverbe își are originea în existența sau dezvoltarea unor grade diferite de intensitate a desfășurării unei acțiuni intrate în raporturi cu agenți diferiți sau în momente diferite sau în raport cu alete acțiuni: El citește ami frumos decât mine/ieri/scrie.”

Categoria intensității la adverbe cunoaște aceleași variante ca cele prezente la adjective.

Adverbul dezvoltă, din punct de vedere morfologic, intensitatea obiectivă sau comparativă și intensitatea subiectivă.

Intensitatea obiectivă este conturată de patru termeni: echivalența, superioritatea, inferioritatea și superlativul.

Echivalența: însușirea unei acțiuni prezintă aceeași intensitate la diferiți agenți sau în momente diferite

El vorbește la fel de frumos ca Elena.

Aleargă tot așa de repede ca și ieri.

Superioritatea: „coordonatele acțiunii prezintă o dezvoltare superioară” sau însușirea acțiunii reflectă un grad superior de intensitate realizată de un agent în raport cu un alt agent

„O, umbră dulce, vino mai aproape

Să simt plutind deasupră-mi geniul morții” (M. Eminescu)

El vorbește mai frumos decât Elena.

Inferioritatea: însușirea acțiunii conturează un grad inferior de intensitate

Respiră mai puțin greu.

Locul acesta este mai puțin departe.

Andrei vorbește mai puțin frumos.

Gradul de intensitate inferioară sau superioară conturează și o formă progresivă.

Respiră din ce în ce mai greu.

Superlativul:

Superlativul pozitiv: Cel mai greu merge pe role.

Superlativul negaiv: Cel mai puțin greu merge cu bicicleta.

Intensitatea subiectivă se realizează prin trei moduri: intensitatea relativă, superlativă și pozitivul, cel din urmă fiind termenul neutru.

Intensitatea relativă: „subiectul vorbitor aproximează gradul de intensitate a însușirii acțiunii verbale.”

Răsuflă cam greu.

A mers destul de repede.

Intesitatea superlativă: exprimă gradul maxim sau minim al intensității însușirii unei acțiuni.

Merge foarte încet.

Casa ei este foarte departe.

Exprimarea gradelor de comparație se realizează cu ajutorul morfemelor libere, aceleași ca în cazul adjectivelor, de natură adverbială.

Unele adverbe se utilizează numai la gradul comparativ de superioritate, fiind „defective de celelalte grade, inclusiv de pozitiv: mai ales, mai prejos, mai presus”.

Alte adverbe se folosesc numai la gradul de comparație pozitiv și la comparativul de superioritate.: înainte, încolo, încoace etc.

În cazul limbajului populatr, intensitatea se exprimă uneori prin derivate cu sufixe diminutivale: frumușel, încetișor etc.

DESCRIEREA SINTACTICĂ A ADVERBULUI

Distribuția adverbului

Clasa adverbului are un puternic caracter eterogen și din punct de vedere semantic. GALR-ul subliniază faptul că această clasă cuprinde atât cuvinte autonome semantic, cât și substitute. Criteriile după care se face clasificarea adverbelor sunt numeroase și neomogene, fiind greu de realizat o delimitare precisă.

Nica reliefează pricipala funcție în propoziție a adverbului, de circumstanțial, determinativ circumstanțial al verbului.

Referindu-se la clasificarea adverbelor, C. Dimitriu relevă următoarele criterii după care adverbele se disting:

Perifraze adverbiale ce sunt reprezentate de două sau mai multe unități lexicale „neaglutinate”(azi dimineață, mâine seară, din greu etc)

Criteriul semnatic:

Adverbe cu sens lexical:

Adverbe de mod (abia, bine, cu anevoie etc), unele arată cantitatea, altele subliniază comparația (asemenea, cum, precum etc), afirmația sau negația (da, desigur, nu, deloc etc), îndoiala (parcă, poate, probabil etc), explicația (adică, anume, altfel spus), concluzia (deci, așadar, prin urmare etc).

Adverbele de mod îndeplinesc, de obicei, funcția sintactică de complement circumstanțial de mod.

Adverbe de loc: arată locul (aici, acolo, afară etc), direcția (înainte, în urmă, încotro etc), gradul de apropiere (aproape, departe etc), altitudinea (sus, jos)

Adverbele de loc îndeplinesc, de obicei, funcția sintactică de complement circumstanțial de loc.

Adverbe de timp: indică un anumit moment (acum, atunci) sau succesiunea în timp (apoi, înainte, ieri)

Adverbele de timp îndeplinesc, de obicei, funcția sintactică de complement circumstanțial de timp.

Adverbe de cauză: arată motivul realizării unei acțiuni

Adverbele de cauză îndeplinesc, de obicei, funcția sintactică de complement circumstanțial de cauză.

Adverbele de scop: arată finalitatea unei acțiuni, sensul conturându-se cu ajutorul contextului

Adverbele de scop îndeplinesc, de obicei, funcția sintactică de complement circumstanțial de scop.

Adverbe concesive: indică îngăduința (totuși, cu toate acestea)

Adverbele concesive îndeplinesc, de obicei, funcția sintactică de complement circumstanțial concesiv.

Adverbe vide:

Adverbe cu funcție de marcă în planul frazei (Cum a venit, a și plecat.)

Adverbe cu funcție de marcă în planul propoziției (El este mai mic.)

Criteriul ce vizează posibilitatea adverbelor de a substitui nume:

Adverbe nepronominale: nu pot ține locul unui nume, exprimă locul, timpul, modul

Adverbe pronominale: exprimă modul, timpul, locul, dar pot substitui un substantiv:

Subgrupa adverbelor pronominale relative (unde, când, precum, cât etc)

Subgrupa adverbelor pronominale interogative: au aceleași forme ca cele relative, dar apar în propoziții interogative

Subgrupa adverbelor pronominale demonstrative (aici, de aici, până aici, acu, acolo, până atunci etc)

GALR-ul delimitează tipurile de adverbe împărțindu-le în cinci clase:

Adverbele circumstanțiale reprezintă o categorie mare de adverbe ce exprimă circumstanțele desfășurării procesului exprimat de verb, organizându-se în funcție de tipul de referință.

Adverbele substitute reprezintă o clasă de elemente care își precizează sensul prin raportare la alte componente ale textului sau își recuperează sensul din situația de comunicare. Această clasă include subclase care sunt paralele cu ale pronumelui.

Adverbele modalizatoare se comportă ca modificatori ai predicației enunțării sau ai unui element ce are calitatea de predicat semantic și marchează raportarea subiectivă a locutorului al conținutul propoziției.

„Poate nu au reținut exact numele autorului.”

„A ajuns poate doctor.”

„Câștigătoarea concursului, incontestabil cea mai frumoasă, a primit un premiu substanțial.”

Adverbele relaționale redau anumite valori și relații în cadrul propoziției și frazei.

„Ne întâlnim unde am stabilit.”

„Nu știu de ce nu învață.”

Adverbe cu utilizări discursive marchează în planul enunțului atitudinea locutorului, introduce valori contextuale suplimentare.

„Cât de frumoasă este”

„Ar trebui să reiau întrebarea: în ce mai cred, oare?”(O. Paler)

Un aspect luat în vedere de G. Ciompec și de Nica este cel distribuțional, ce urmărește posibilitățile combinatorii ale adverbelor ca determinante sau în calitate de regente.

Astfel, din punct de vedere distribuțional, „contextul general al clasei este reprezentat de verb, de unde-și trage și numele, lat. adverbium”, caracteristica sa fundamentală fiind combinarea cu verbul.

Georgeta Ciompec pornește de la verbele impersonale ce sunt însoțite de adverbe, luând în considerare și topica acestora:

Se+verb+adverb

Se merge acolo.

adverb+se+verb

Mâine se merge.

se+adverb+verb

Se și merge.

Prima secvență este mai generală, “satisface condiția de context diagnostic al adverbului”, în timp ce ultima este valabilă în cazul semiadverbelor, ce au un statut special.

Adverbul poate fi adjunct în grupul adjectival, în acest sens GALR-ul oferă exemplele:

“Bogdan citește, vădit emoționat “(G. Liiceanu)

De asemenea, adverbul poate fi adjunct în grupul adverbial, GALR-ul oferind exemplul:

E oarecum dificil de explicat situația.

În același timp, adverbul poate fi adjunct și în grupul nominal, incluse într-un grup prepozițional sau determinând substantivul:

“Pare-mi că-mi aduc aminte

Cum că-n vremi de mai nainte

Te-am văzut și te-am iubit.” (M. Eminescu)

Adverbe neintegrate sintactic

O serie de adverbe apar ca substitute de frază sau cu rol discursiv sau argumentativ. Ele reprezintă un grup relativ restrâns, fiind plasate în “planul enunțării” atunci când sunt propoziții independente.

În același timp aceste adverbe pot apărea la nivel propozițional ca enunțuri parantetice, după cum subliniază GALR-ul.

Adverbele da și nu pot fi substitute de frază, mai ales în ceea ce privește dialogul, ele reprezentând unități independente ce îndeplinesc statutul de enunț neanalizabil.

Aceste adverbe pot înlocui o propoziție afirmativă sau negativă, “reluând integral sau parțial conținutul propozițional al antecendentului.”

Mergi la mare?

Nu./Nu, nu merg la mare.

Așadar adverbele de negație sau afirmație sunt folosite pentru a marca acordul , acceptării sau negării.

Substitutele de frază se mai numesc și profraze, iar în anumite circumstanțe ele se pot evidenția sintactic și în poziția unei subordonate. Excerptăm exemplul oferit de GALR:

“Poate că da, poate că nu, căci multe s-au întâmplat de atunci…”(I. Groșan)

Adverbele da și nu pot îndeplini, în propoziție, funcția sintactică de predicat.

Mă îndreptamn spre fereastră. El nu.

Uneori, aceste adverbe se pot contura în enunțuri neanalizabile, ele fiind adverbe sau locuțiuni adverbiale de modalizare, dupa cum sugerează GALR-ul: firește, desigur, negreșit, da, nu etc.

A venit?

Desigur/Firește/ Da de unde!

Elipsa poate determina propoziții nonverbale, realizate prin adverbe:

Afară!

Adverbele care exprimă raporturi discursive sau care au rol argumentativ nu sunt integrate sintactic.

În sfârșit, am reușit să termin de scris.

Totuși, lucrarea nu a fost de talie înaltă.

Am plecat târziu spre casă, în schimb, am reușit să temin ce mi-am propus.

Adverbe integrate sintactic în enunț

Așa cum precizează și GALR-ul, adverbul este inclus în enunț în calitate de regent sau de adjunct. Totuși, adverbul în calitate de regent se integrează ca adjunct în alte grupuri. În calitate de regent, adică centru de grup, adverbul apare într-un număr restrâns de situații, pricipala sa caracteristică sintactică fiind de adjunct.

Adverbul ca adjunct. Funcții sintactice.

Adverbul are caracteristica de adjunct al unui verb, al unui alt adverb sau al unui adjectiv.

Ca adjunct al unui verb, adverbul intră în componența grupului verbal, conturându-se în acest caz adverbele circumstanțiale.

Mergea repede pe cărarea întortocheată.

Unele categorii de adverbe apar numai în construcții ale grupului verbal, cum sunt adverbele relative, cu funcție sintactică în propoziția subordonată pe care o introduc.

Se gândește la felul cum a fost tratat.

Alte adverbe au rol de substitut, “procurându-și referința anaforic”

Vom merge în parc și acolo ne vom plimba.

Ca adjunct în grupul verbal apar și unele adverbe modalizatoare, acestea îndeplinind funcția de circumstanțial de modalitate.

Probabil așteaptă să se întunece.

În calitate de adjunct al adjectivului, adverbul este inclus în grupul adjectival, conturându-se în această categorie adverbele de mod (medie relativ bună), adverbele temporale aspectuale (fată mereu frumoasă), dar și unele adverbe modalizatoare (farfurie probabil spartă).

Adjectivele ce acceptă variații graduale, pot primi în calitate de adjuncți, adverbe graduale sau cantitative, după cum subliniază și GALR-ul.

Era o tânără extraordinar de sensibilă.

Om teribil de trist.

Casă destul de mare.

Adverbul este în poziție anterioară regentului, termenii fiind legați de prepoziția desemantizată de.

Din punct de vedere sintactic, adverbele sunt complemente circumstanțiale cantitative.

La organizarea grupului adverbial, ca și în cazul grupului adjectival, pot participa atât adverbele de mod (realmente aproape), cât și adverbe temporale aspectuale (niciodată departe) sau adverbe modalizatoare (poate azi).

Antepus regentului, apare adverbul ce permite variații graduale (destul de bine). Și de această dată, coeziunea sintactică se realizează cu ajutorul prepoziției de.

Ca adjuncți ai substantivului se conturează adverbele de timp, de loc și unele adverbe de mod.

Uneori prepoziția de face posibilă coeziunea sintactică dintre cele două părți de vorbire (etajul de sus), alteori prepoziția nu mai este obligatorie, în cazul în care substantivul provine din verb. Excerptăm exemplele oferite de GALR:” plecarea (de)mâine, sosirea (de) azi”.

Adverbul ca adjunct al substantivului îndeplinește funcția sintactică de atribut adverbial.

Adverbul ca centru de grup. Grupul adverbial și determinările sale.

Grupul adverbial reprezintă o parte componentă a unui enunț format dintr-un adverb ce are rol de centru și din lementele ce sunt dependente de respectivul adverb.

Grupul adverbial este inserat în organizarea altor grupuri:

Verbal: A plecat departe de casă;

Nominal: sosirea aproape;

Adjectival: părere bine accentuată.

Elementele incluse în clasa adverbului reprezintă centrul unui grup adverbial, după cum conturează și GALR-ul.

Organizarea grupului adverbial este dependentă de tipul de adverb folosit.

Adverbele de loc, de mod, de timp, de cantitate, modalizatoare pot fi centru al unui grup adverbial. Excepție reprezintă adverbele substitute și semiadverbele, acestea nereușind să reprezinte centru de grup.

Unele adverbe, cum este cazul celor așa-zis simetrice, pot apărea fără adjuncți, formând un grup adverbial monomembru. Dintre adverbele simetrice exempificăm adverbele asemenea și concomitent, ce pot forma singure un grup adverbial, grup alcătuit dintr-un singur element.

Atunci când informația poate fi recuperată anaforic, unele adverbe pot avea „adjuncți suprimabili”.

Am terminat lucrarea în iulie. Înainte (să termin lucrarea) am plecat la munte.

Alte adverbe au adjuncți oblgatorii, „iar întregul grup tinde să se specializeze pentru a reda circumstanțialul de relație”.

Printre aceste adverbe ce necesită prezența adjuncților se numără adverbele privitor, relativ și referitor.

Privitor la notele studenților, lestele se vor afișa mâine.

În ceea ce privește raportul concesiv, un anumit adverb s-a reliefat, și anume indiferent.

Adverbele predicative au un statut special, ele având un rol important în grupul adverbial, primind ca adjuncți propoziții conjuncționale. Morfologic, aceste adverbe predicative reprezintă adverbele modalizatoare.

Adverbul ca centru de grup are:

Adjuncți nominali;

Adjuncți verbali cu formă verbală nepresonală;

Adjuncți propoziționali;

Modificatorii grupului adverbial.

Adjuncți nominali

Adjuncții nominali pot fi legați direct de un adverb sau pot fi incluși într-un grup prepozițional.

Adverbele de mod asemenea, potrivit, conform, aidoma, corespunzător, anterior, posterior etc au un adjunct legat direct. Ele impun cazul dativ substantivului ce le precedă: aidoma mamei, potrivit informației, asemenea unei flori.

Alte adverbe impun nominalului, substantivului o prepoziție, adjncții fiind incliși într-un grup prepozițional.

Prepozițiile cerute de adverbe sunt prepozițiile simple cu , la și de.

Adverbele care impun nominalului prepoziția cu sunt: concomitent, paralel, proporțional, simultan: paralel cu definirea valorii morfologice.

Unele adverbe legate direct de nominal pot accepta și prepoziția cu, păstrând nominalului cazul dativ: conform cu originalul.

Adverbele care impun nominalului prepoziția la și fac ca aceasta să fie centru în grupul prepoziținal sunt: referitor, privitor și relativ (referitor la teză, privitor la circumstanțele create).

Întocmai este un adverb ce impune nominalului prepoziția ca: întocmai ca Elena.

Unele adverbe pot cere adjuncți numiți de GALR facultativi, aceștia cerând prepoziția de: înainte de masă, departe de familie.

Adjuncți- forme verbale nepersonale

Există adverbe care pot primi drept adjuncți forme verbale nepersonale, inlcuse într-un grup prepozițional.

În acest caz ne referim la verbe la modul infinitiv, ce au ca centru de gup prepozițional prepoziția de.

Este vorba de adverbele aproape, departe, înainte, ce primesc prepoziția de pentru a se lega de verbe la infinitiv: aproape de a finaliza licența.

Adjuncți propoziționali

Unele adverbe pot avea ca adjuncți propoziții relative sau conjuncționale.

Adjunctul propozițional relativ este inclus într-un grup prepozițional, toate adverbele ce se pot construi cu un adjunct nominal având posibilitatea de a se lega de o propoziție relativă.

Unele construcții pot avea drept centru prepoziția la: „Am discutat referitor la ceea ce apăruse în presă”, prepoziția cu: „Am adăugat proporțional cu ceea ce fusese scos”, prepoziția de: Înainte de ceea ce s-a întâmplat în acel loc.

Adverbele ce au adjuncți nominali legați direct pot lega și ele propoziții relative. Șa cum se întâmpla în cazul nominalului, pronumele relativ va fi și el în cazul dativ: asemenea cui a venit.

Raportul concesiv poate fi redat cu ajutorul adverbului indiferent, prin adjuncți- propoziții relative, pronumele relativ poate fi în cazuri diferite sau acest rol poate fi îndeplinit de un adverb relativ.

Unele adverbe, cum este înainte sau indiferent, alături de adverbele modalizatoare, pot avea ca adjuncți propoziții conjuncționale.

Înainte să înceapă testul, toți elevii repetau.

Indiferent că/dacă va lua examenul sau nu, va pleca în vacanță.

Desigur că va pleca în vacanță.

E obligatoriu să termine cartea.

După cum se poate observa, adverbele ce au adjuncți propoziționali cer anumite prepoziții prin care se leagă de adjuncți, acestea sunt: să, că, dacă.

Modificatorii grupului adverbial

Modificatorii grupului adverbial sunt reprezentați prin subclasa adverbelor modalizatoare.

GALR-ul precizează faptul că adverbele modalizatoare se manifestă ca „modificatori ai predicației enunțării (Poate nu au reținut exact locul de întâlnire) sau ai unui element având calitatea de predicat semantic (Câștigătoarea concursului, incontestabil cea mai frumoasă, a primit un premiu substanțial.; A ajuns poate avocat.)”.

Adverbele modalizatoare au rolul de marcă, în plan semnatic, a raportării subiective a locutorului la conținutul propoziției.

Adverbele modalizatoare pot modifica o propoziție, prin subiectivitatea locutorului, aceasta suferind variații diferite.

Ele reprezintă moduri diferite de exprimare a atitudinii în enunț, subsumându-se principalelor tipuri de modalitate:

Modalitatea epistemică ce se consturează prin adverbe epistemice de certitudine și incertitudine.

Adverbe epistemice de certitudine: bineînțeles, desigur, evident fără îndoială;

Adverbe epistemice de incertitudine: eventual, poate, probabil, parcă.

Adverbele epistemice pot îndeplini funcția sintactică de predicat, ele fiind elemente regente și adjunct o propoziție subiectivă introdusă prin conjuncția că.

Îndeplinesc funcția de circumstanțial de modalitate atunci când sunt independente, integrate sau parantetice.

Pot fi nume predicative în construcții impersonale.

Modalitatea deontică este realizată prin adverbele: recomandabil, necesar, obligatoriu, permis, nepermis.

Presupune acceptabilitatea sau obligativitatea unor situații în raport cu niște regului existente.

Adverbele mai sus menționate apar în enunț parantetice, integrate, fiind în poziția de nume predicativ al unei expresii verbale impersonale alcătuite cu o propoziție subiectivă.

Modalitatea apreciativă se realizează prin raportare la stările emoționale, prin adverbe de tipul: bine, rău, regretabil, semnificativ etc.

Îndeplinesc aceleași funcții ca adverbele de modalitate evidențiate mai sus.

Semiadverbele sunt modificatori prin excelență, ca rezultat al structurii lor semice, fiind determinanți ce preuintă o „valență pozitivă de regizare”.

Termenul este propus de G. Ciompec pentru a denumi o subclasă specială de adverbe, conturată prin caracteristici distribuționale șă de accent, implicit pierderea parțială a autonomiei cuvintelor , ele grupându-se cu un alt cuvânt sau cu o propoziție-suport.

Chiar pleacă.

Doar mama…

Semiadverbele nu au funcție sintactică în propoziție, fiind doar determinanți ce înfățișează doar diferite nuanțe de gradarre modală, printre care amintim: aproximare, restricție, precizare, intensificare sau de gradare aspectuală: frecvență, repetare, continuitate.

Ele prezintă o topică relativ fixă, aflându-se permanent în apropierea regentului.

Adverbul ca marcă a relațiilor sintactice

Adverbele sau locuțiunile adverbiale pot îndeplini funcția de marcă a relațiilor sintactice, ele reprezentând elemente de relațe în frază.

Ele au dublu rol, de element de relație ca marcă a relațiilor sintactice, și îndeplinesc funcție sintactică în propoziția subordonată.

Printre adverbele ce îndeplinesc funcția de marcă, se numără adverbele relative și adverbele corelative.

Cele din umră intră în relație cu adverbele relative.

Adverbele relative

Adverbele relative conturează o clasă aparte de adverbe, principala lor caracteristică fiind de conectori subordonatori pentru introducerea subordonatelor relative și de substitute (ziua când, felul cum etc).

În calitate de elemente de relație, adverbele relative pot introduce o subordonată relativă neinterogativă sau interogativă indirectă.

Adverbul relativ pretinde o relație anaforică cu un element din regentă.

„Ne plimbăm adesea prin parcul unde ne-am cunoscut”

Valeria Guțu Romalo explică adverbele relative, nehotărâte și conjuncțiile subordonatoare ca marcă a unor relații interpropoziționale, clasificând propozițiile introduse de acestea în:

Propoziții paratactice

Propoziții relative

Propoziții conjuncționale.

Adverbele relative pot introduce:

Propoziții subiective: S-a aflat cum ai făcut.

Propoziții predicative: Problema e când rezolvăm situația.

Propoziții atributive: „Va veni vremea când vrabia se va lupta cu uliul și-l va doborâ.”(Alecu Russo)

Propoziții completive directe: Nu știu cât va sta.

Propoziții completive indirecte: „Mă mir cum s-a lăsat convins”

Propoziții cantitative: Această petrecere m-a costat, cât aș fi mers în vacanță.

Propoziții circumstanțiale de loc: Mă duc unde zice.

Propoziții circumstanțiale de timp: Poți veni când dorești.

Propoziții circumstanțiale de mod: Face cum dorește.

Propoziții circumstanțiale consecise: Oricât l-ai ruga, tot nu face.

Adverbele corelative

Adverbele demonstrative sunt de multe ori corelative adverbelor relative: acolo-unde, atunci-când.

Adverbele corelative sunt numite adverbe repetate, ele impunând o anumită ritmicitate enunțului (mai-mai, doar-doar, așa și-așa etc.).

O trăsătură a adverbelor relative este aceea de a forma „cupluri corelative” cu demonstrativele corespunzătoare.

Unde vei fugi, acolo îl vei întâlni.

Cum âți așterni, așa dormi.

Cele douâ adverbe se află în poziție liberă, dar se pot afla în vecinătate: „Lucrează atât cât poate”.

Apozemele

Apoziția poate fi conturată într-un enunț prin mai multe mărci lexico-semantice prozodice sau grafice.

Apoziția poate fi semnalată, la nivel lexico-semantic, prin apozeme.

Apozemele reprezintă adverbe ce îndeplinesc funcție metalingvistică și au rolul de a semnala relația apozitivă.

Printre apozeme se numără: cu alte cuvinte, mai bine zis, adică, sau etc.

Fetele, adică nepoatele mele, au sosit din vacanță.

Câinele meu, sau cel mai bun prieten, se numește Rex.

Unele apozeme precedă obligatoriu unitatea apozată, ele conturând o topică fixă (și anume, ca, sau, respectiv), în timp ce altele au o topică variabilă.

Fetele, adică nepoatele mele, au sosit ieri.

Fetele, nepoatele mele, adică, au sosit ieri.

Topica, după cum se observă, este în corelație cu raportul semantic dintre bază și unitatea apozată.

Adverbul adică semnalează apoziția de identificare și precizare.

Apoziția prin care este identificat un obiect, dar și o persoană este precedată de adverbele anume, și anume.

Apoziția analitică este identificată de adverbe precum: ca, de exemplu, precum.

Am cumpărat multe fructe, de exemplu, mere, pere, struguri etc.

Aspecte normative privind utilizarea adverbelor/ Particularități stilistice ale adverbelor

Particularități stilistice

Datorită asemănării existente între adverbe și adjective, unele fenomene stilistice întâlnite la adjective, apar și la adverbe.

Astfel, superlativul absolut al adverbelor de mod se alcătuiește, în ceea ce privește vorbirea populară și familială, cu sinonimele afective ale lui foarte (strșnic, grozav, nespus, înfricoșător, extrem, extraordinar, foc, mama focului etc).

Stilistica limbii române, aparținând lui Iorgu Iordan, înregistrează și formele mai noi, printre care se numără: al dracului, al ciorilor, al naibii (frumos al dracului, al naibii de frumos).

Există adverbe care au o valoare afectivă, dintre ele extragem adverbele așa și (a)colo. Adverbul așa implică un număr infinit de caracteristici, iar adverbul (a)colo arată un număr infinit de puncte în spațiu, ele reprezentând distanțe mai mari sau mai mici.

Stilistica adverbelor conturează variante nuanțate ale utilizării lor, dar și multiple posibilități de exprimare afectivă, dar valoarea stilistică „rezultă din semantismul vag al cuvântului, pe care avem libertatea de a-l interpreta cum ne convine în momentul psihologic respectiv”, în funcție de starea sufletească.

Expresivitatea poate fi reliefată și de repretarea adverbului în propoziția „azi așa, mâine așa, până când , de la o vreme, n-am mai putut răbda”, iar uneori gestul poate însoți expresia: „să mă fac așa, dacă nu spun drept”.

Expresii precum: „auzi colo!” sugerează uimirea, surprinderea, după cum afirma Iordan, respingerea celor spuse de altul, alteori sensul este unul asemănător modalelor, sensul local al adverbului disipându-se: „fă și tu, acolo, ce-i putea”, „mănânc și eu, acolo, ce găsesc”.

Adverbul și apare în formulă fixă (și mai și), cu mai multe sensuri. Uneori se referă la o constatare „numai iaca ce vede Harap-Alb altă bâzdâganie și mai și”.

Vorbirea populară întrebuințează adverbul de loc și cu alte sensuri, mai ales temporal, aici fiind folosit cu sensul lui acum, unde cu sensul lui când etc.

Așadar, adverbul de loc pare mai expresiv decât unul de timp, substituindu-se cu acesta, fenomen caracteristic vorbirii populare, dar și limbii vorbite.

Aspecte normative

Ilie Ștefan Rădulescu, identifică în lucrarea Săvorbim și să scriem corect, anumite erori în folosirea adverbelor, erori ce țin atât de ortografie și de punctuație, cât și de introducerea inutilă a blancului.

În continuare vom reliefa majoritatea greșelilor de scriere a adverbelor, un prim capitol în cartea autorului mai sus menționat evidențiind introducerea inutilă a virgulei după adverbele de mod explicative.

Adverbele explicative precedă o apoziție, formând o unitate sintactică neîntreruptă de virgulă. Apoziția sau propoziția apozitivă este izolată de teremenul explicat prin virgulă, douăăăă puncte, linie de pauză, chiar prin paranteză sau punct.

În alte exemple de erori, propoziția subiectivă este despărțită prin virgulă de termenul regent, dar indiferent de topică ele nu se despart. Este vorba de termeni regenți ce conturează un adverb sau o locuțiune adverbială sau o expresie verbală impersonală.

Un alt capitol subliniază folosirea inutilă a blancului în scrierea unor adverbe compuse și locuțiuni adverbiale sau cazuri de omitere a blancului în locuțiunile adverbiale.

Unele adverbe compuse se scriu într-un singur cuvânt, „fuziunea termenilor fiind de mult desăvârșită” (decât. Degeaba, rareori, acasă, îndelung etc).

Alte adverbe compuse, dar și unele locuțiuni se scriu cu cratimă: astă-iarnă, astă-noapte, după-masp, calea-valea, treacă-meargă etc, existând și unele cuvinte independente în vorbire, care se scriu despărțite: cu anevoie, cu încetul, de aceea, de obște, din cale afară, o țâră, pe alocuri, pe de rost etc.

DOOMLR preciza că locuțiunile adverbiale și grupurile sintactice cu valoare de adverb se scriu despărțite, prin blanc, în cuvinte deparate: cu încetul, de abia, de altminteri, de obicei, în afară etc.

Concluzii

Adverbul estte o clasă de cuvinte profund eterogenă, atât din punct de vedere morfologic, cât și sintactic și semantic.

Adverbele s-au format prin mijloace interne de îmbogățire a vocabularului, converisunea sau adverbializarea fiind pricipala sursă de creare a adverbelor.

În delimitarea clasei de părțile de vorbire flexibile pune probleme categoria gramaticală a intensității.

Unele adverbe prezintă variante formale, ele cunăscând două sau trei forme.

Sintaxa adverbului suferă numeroase modificări de-a lungul timpului.

Din punct de vedere distribuțional, adverbul cunoaște multe variabile.

Adverbul este determinant, în principal al verbului, dar poate determina și adjective sau alte adverbe.

Adverbul poate avea dublu rol: în propoziție îndeplinind o funcție sintactică, iar în frază funcția de marcă a relațiilor sintactice, legând o propoziție subordonată de regenta ei.

Adverbul poate îndeplini rol de modificator în planul enunțării, în această categorie integrându-se adverbele modale, semiadverbele în special.

Adverbul are o mare valoare stilistică, folosit mai ales în limba populară sau vorbită.

Adverbul impune anumite probleme de ortografie și de punctuație, mai ales când este vorba de adverbele compuse.