Monumente ale Rezistentei Anticomuniste In Romania

Introducere

,, Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții.”

(Nicolae Iorga)

Lucrarea ,,Clasic și modern în abordarea metodologică a disciplinei istorie în învățământul liceal. Monumente ale rezistenței anticomuniste în România” își propune să trateze o temă actuală rezistența anticomunistă în România postbelică privită prin prisma monumentelor care ,,vorbesc” despre această perioadă de luptă, jertfă și suferință a unui mare număr de cetățeni români. Fiind o lucrare pentru obținerea gradului didactic I alături de această temă istorică ea tratează și o altă temă, nu de mai puțină actualitate în demersurile pedogogice ale profesorilor contemporani, cea a raportului dintre clasic și modern în metodologia didactică pentru învățământul liceal.

Importanța lucrării vine în primul rând din trebuința cunoașterii istoriei recente care ne arată cum au trăit bunicii noștri ajutându-ne să-i înțelegem mai bine și să putem pricepe ce a fost comunismul dincolo de mistificările sale pozitive sau negative. Ea reiese, în al doilea rând, și din oferirea unor îndrumări metodologice care pot ajuta profesorii de istorie, mai ales cei debutanți, dar nu numai, să-și perfecționeze activitatea instructiv-educativă.

În perioada de început a regimului comunist în România toți acei care aveau sau avseseră altă orientare politică, erau membri ai unor organizații subversive create pentru înlăturarea ,,răului comunist”, făceau parte din elita intelectuală a țării contestând ideologia marxist-leninistă, se împotriveau colectivizării, sau erau vinovați pentru că iubeau patria română și nu ,, măreața Uniune Sovietică”, ajunseseră refugiați în propria țără prin cotropirea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutul Herța de către sovietici sau pur și simplu în temeiul religiei creștine refuzau ateismul arătând milă și oropsiților regimului; toți aceștia au fost arestați și condamnați în procese înscenate la ani grei de temniță, muncă forțată sau chiar la pedeapsa capitală. Locurile unde au suferit acești români curajoși, mai ales închisorile -care fiind construite dintr-un material rezistent sau păstrat într-o mare măsură- au devenit adevărate monumente ale rezistenței anticomuniste.

O mare valorificare istorică și culturală s-a făcut prin transformarea în memorial a Penitenciarului de la Sighet, unde a fost închisă spre exterminare elita intelectuală și politică a României postbelice. Ample discuții se poartă și pornind de la Penitenciarul Aiud unde se dorește o valorificare cultural-istorică dar și una religioasă neajungâdu-se însă la un punct de vedere comun în privința opțiunii care să primeze.

Penitenciarul Galați , abordat ca monument al rezistenței anticomuniste, constituie tocmai studiul științific al acestei lucrări prezentat în capitolul I. El cuprinde un subcapitol în care fac prezentarea închisorii și altul dedicat câtorva mari personalități care au trecut în detenția lor și prin penitenciarul de la Galați. Atenția redusă acordată acestui penitenciar în istoriografia rezistenței anticomuniste, deși a fost inclus în rândul închisorilor comuniste de exterminare, crește desigur valoarea studiului de față prin lumina aruncată într-un con de umbră unde mai sunt multe de cercetat.

Capitolul al II-lea tratează abordarea temei ,,Monumente ale rezistenței anticomuniste” în activitatea școlară, prin intermediul lecțiilor sau secvențelor de lecție care au legătură cu acest subiect . El constă într-o analiză a metodologiei și metodelor clasice și moderne atât din punct de vedere teoretic cât și practic, prin prezentarea unor demersuri pedagogice realizate de mine în procesul instruirii elevilor la disciplina istorie, pe parcursul anului școlar 2009-2010. Trebuie să precizez și faptul că în prezentarea demersurilor respective nu am optat pentru o ordonare cronologică a metodelor în funcție de timpul când au fost utilizate considerând mai relevantă gruparea lor în metode tradiționale și moderne.

Conținutul lucrării este îmbogățit și prin materialele din anexe, între care amintesc, pentru valoarea lor, pozele cu vechea închisoare de la Galați și planul acesteia, obținute prin bunăvoința agenților de penitenciar de la relațiile cu publicul, doamna subcomisar Trincu Safta și domnul subinspector Anghel Ionuț.

Aș dori să mulțumesc pentru sprijinul acordat în elaborarea acestei lucrări regretatului profesor universitar doctor Vasile Lica, pentru susținerea acordată în colocviul care a stabilit titlul lucrării, domnului doctor Ion Chiriac, președintele filialei gălățene a Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (A.F.D.P.R.) pentru bunăvoința și receptivitatea arătate ori de câte ori l-am solicitat, și nu în ultimul rând, coordonatorului meu științific, domnul lector universitar Tuluș Arthur a cărui răbdare și încredere mi-au permis finalizarea lucrării de față.

Capitolul I. Penitenciarul Galați, monument reprezentativ al rezistenței anticomuniste din Regiunea Galați

I. 1. Prezentarea închisorii din Galați

Închisoarea din Galați rămâne un loc de tristă amintire pentru deținuții politici care s-au aflat reținuți o perioadă mai lungă sau mai scurtă între zidurile ei. Deși nu la fel de celebră ca Piteștiul, Aiudul, Sighetul, Jilava sau Gherla, închisoarea de la Galați este inclusă, potrivit clasificării întocmite de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, în rândul închisorilor de exterminare a elitei politice și intelectuale.

Ea este situată în partea nordică a orașului Galați, pe Strada Traian, la numărul 252, funcționând în zilele noastre doar pentru deținuții de drept comun. Locul respectiv a fost dat de Primăria Galați Direcției Generale a Penitenciarelor în anul 1893, construirea închisorii desfășurându-se în perioada1894-1897.

Clădirea închisorii, unde erau ținuți deținuții pe vremea regimului comunist a fost demolată în anul 1996. Ea se asemăna cu o cetate, în formă de U sau potcoavă, cu deschiderea spre intrarea în penitenciar din Strada Traian, după cum arată fotografia1 și schița din anexa I. Era construită pe trei nivele: parter, etajul 1 și etajul 2 cum se poate observa în fotografiile 2 și 3 de la anexa II.

Fiecare nivel avea câte 30 de celule orientate spre exterior. Această poziționare nu reușea totuși să ofere deținuților politici contactul atât de mult dorit cu exteriorul întrucât ferestrele celulelor fuseseră prevăzute cu obloane ,, un fel de jaluzea fixată într-o ramă de lemn, cu scândurile înclinate una după alta, în așa fel încât nu era posibil să zărești nimic dincolo de grații”, după cum ne relatează președintele A.F.D.P.R. Constantin Ticu Dumitrescu deținut aici între anii 1959-1960. Totuși atracția foarte puternică a lumii din afară putea determina deținutul să facă un orificiu minuscul între scândurile jaluzelei pentru a evada cu privirea dincolo de pereții celulei și zidurile închisorii, cum a fost și cazul personalității menționate mai sus. Existența oblonului-jaluzea/jaluzelelor din lemn nu este însă valabilă pentru întreg intervalul cronologic în care s-au aflat aici deținuți politici anticomuniști. În general ferestrele aveau doar gratii de fier după cum arată și fotografia 4 de la anexa III. Totuși situarea lor era foarte aproape de tavanul înalt ceea ce le făcea greu accesibile pentru deținuți mai ales în celulele în care lipseau paturile. De asemenea, regulamentul închisorii interzicea privitul pe fereastră de către deținuți și în afară de supravegherea gardianului prin vizetă puteai avea probleme și din cauza șefului de cameră care era responsabil cu aplicarea regulamentului în celulă. Trebuie precizat și faptul că gratiile de la ferestre erau verificate dimineața și seara de către gardianul de serviciu care bătea în ele cu un ciocan lung de lemn, pentru a sesiza o eventuală pilire, tăiere sau forțare a lor.

Celulele se găseau amplasate una lângă alta, de-a lungul unui coridor ale cărui ferestre dădeau în interiorul închisorii. În fapt interiorul închisorii era reprezentat de două curți (interioare) după cum ne spune în memoriile sale istoricul gălățean Paul Păltănea care a fost închis la Penitenciarul Galați în mai 1948. Tot în interior se afla inițial și fosta capelă a închisorii distrusă după întemnițarea lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Potrivit părintelui Ioniță Obreja, actualul preot al capelei de la Penitenciarul Galați, vechii capele i s-a schimbat destinația în anul 1948 fiind compartimentată și transformată în camere de deținere, iar Sfântul Altar în baie și grup sanitar. Profesorul Dan Meran afirmă însă că ea a devenit grajd pentru cai, informație care mi se pare mai puțin verosimilă.

Revenind la celular între cele 120 de celule care-l formau se remarcă în mod deosebit cele de la capătul culoarului supranumite ,, celulele morții” unde erau închiși deținuții pedepsiți pentru încălcarea regulamentului de ordine interioară. Aici condițiile erau foarte greu suportabile mai ales vara când celula devenea asemenea unui cuptor. Cel mai rău era însă la neagra, celulă cu o mică fereastră acoperită cu tablă și pavimentul din ciment peste care se arunca apă. În această celulă erau introduși deținuții pedepsiți mai cu seamă iarna.

Celulele erau în general mici cu dimensiunile de 2,50 m lățime și 3 m lungime. Pereții umezi din cauza apei ce se infiltrase de-a lungul timpului ofereau o priveliște total neprimitoare deținutului nou sosit în celulă.

Mobilierul se compunea din câteva paturi de fier suprapuse al căror număr varia [în funcție de celulă, numărul de locatari/deținuți și perioadă] între 2 și 4. Paturile erau prevăzute cu saltele din paie cu fețele murdare și pătate de sânge. Existau însă și celule fără vreun pat în care deținuții erau nevoiți să doarmă pe pavimentul din ciment uneori cu pământ pe el. Deținuții mai dormeau pe jos și atunci când celulele erau suprapopulate neîncăpând cu toții în paturile aflate în celulă. Eugen Popescu deținut la Penitenciarul Galați în anul 1954, pe timpul când director al închisorii era vestitul Maromet, povestește cum pentru a se suplini insuficiența celor două paturi din celula unde fuseseră cazați un număr mare de deținuți li s-au dat rogojini pe care le-au așezat peste scândura dușumelii, dormind astfel câteva luni. Tot din cauza aglomerației deținuții dormeau uneori și câte trei într-un pat. Acestor condiții improprii pentru dormit li se adăuga în unele cazuri prezența ploșnițelor foarte îndrăznețe și numeroase, după cum amintește că a pățit domnul Paul Păltănea.

Pe pat deținutul putea dormi ori să stea întins de la ora 22 când se dădea stingerea până la ora 5 când se dădea deșteptarea. În restul timpului deținutul putea sta doar la marginea patului, cu picioarele în jos, fără a avea voie să adoarmă. Dacă era surprins dormind prin vizetă de gardianul de serviciu acesta din urmă îl scotea afară din celulă alungându-i în mod brutal somnul cu lovituri de baston sau îi întocmea un raport trimițându-l 7 zile la izolare într-o celulă fără pat și unde se turnase apă pe jos. Astfel deținutul să se învețe minte a nu mai ațipi sau adormi în timpul zilei. Și în celula de izolare se introducea totuși un pat la ora 22 însă acesta nu avea saltea și așternut.

Inventarul celulei mai cuprindea în mod obligatoriu și o tinetă sau chiar mai multe dacă deținuții erau numeroși. Tineta sau hârdăul era o putină din lemn în care deținuții își făceau necesitățile fiziologice. Deși tineta răspândea un miros neplăcut în celula unde luau masa, dormeau ori stăteau deținuții deșertarea ei varia în funcție de voința conducerii închisorii și nu după dorința deținuților. Astfel din ,,amintirile” profesorului Dan Meran aflăm că ,, Tineta era scoasă la trei zile, de multe ori fiind plină, iar mizeriile, curgând pe jos”. Domnul Constantin Ticu Dumitrescu a prins se pare o conducere mai omenoasă întrucât golirea tinetei se făcea dimineața după număr și seara înainte de număr, pentru ca apoi să prindă și perioade când tineta se scotea o dată la 24 de ore. O dată cu golirea tinetei deținuții umpleau și putina cu apă a celulei din hârdăul mare – umplut de către deținuții de drept comun – aflat pe culoarul celularului.

Ieșirea din celulă pentru plimbare era un drept specificat în regulamentul penitenciarelor din România. Cu toate că acest drept a fost în general respectat plimbarea nu se făcea zilnic, cum prevedea regulamentul, din varii motive: spațiul redus al curților interioare, numărul insuficient de gardieni necesari supravegherii deținuților scoși la aer etc. Reprezentativ pentru timpul și periodicitatea plimbării deținuților poate fi răspunsul oferit de Constantin Ticu Dumitrescu prin ,, mărturiile” sale: ,, … au început să ne scoată la plimbare, circa 15 minute la două-trei zile sau cum le venea temnicierilor”. Dreptul la plimbare era însă pierdut temporar atunci când deținutul era trimis la neagra sau când îi era suspendat acest drept pentru o perioadă de timp ca pedeapsă. Ieșirea la plimbare se făcea pe celule. În timpul plimbării privirile însetate de libertate ale deținuților se opreau în zidul închisorii neputând atinge din exterior decât văzduhul. Dar, aceasta în condițiile în care nu erau observați căci regulamentul pedepsea cu trimiterea la neagra (izolare) privitul spre celule chiar dacă în cazul închisorii din Galați deținuții puteau vedea doar micile ferestre de la coridoarele celularului.

În afară de dorința firească de libertate care le măcina sufletele deținuții îndurau și un sever regim de înfometare ce le vlăguise trupurile. Mâncarea se servea cu regularitate însă era nesatisfăcătoare sub aspect calitativ și mai ales cantitativ. Iată ce cuprindea în mod obișnuit meniul pe o zi al unui deținut de la Galați în anul 1957: ,, … dimineața surogat de cafea cu 125 g pâine, la prânz o gamelă de mâncare cu zeamă în care se aflau 2-3 murături sau foi de varză, iar seara o gamelă de arpacaș fiert cu apă și puțină marmeladă, compoziție care stârnea puternice dureri de stomac. Cea mai consistentă parte a hranei erau cele 600 g de <<turtoi>>, un fel de mălai din făină de porumb coaptă în tavă. Deoarece marginile turtoiului erau unse cu ulei, ne rânduiam pentru obținerea lor”. Servirea mâncării se făcea într-o gamelă sau castron din metal, prin vizetă, personal fiecărui deținut în parte. Pâinea era împărțită de obicei de către șeful de cameră, misiune nu tocmai ușoară deoarece puteau apare tensiuni de la ruperea ei în părți nu chiar egale.

Suferința generată de foame nu putea fi alinată cu ajutorul pachetelor trimise de familie, rude sau prieteni deoarece din 1949 s-a interzis dreptul la corespondență (scrisori, pachet) și vorbitor cu familia. Făceau excepție potrivit Ordinului nr. RG/25 895 din 19 aprilie 1955, aprobările speciale, acordate de la caz la caz de către Direcția a VIII-a din Ministerul de Interne. Astfel că hrana primită prin vizetă după bunăvoința conducerii închisorii era singura de care beneficiau deținuții politici întemnițați la Penitenciarul Galați.

Situația a fost mult mai neagră pe vremea directorului Nicolae Moromete. În prima jumătate a anului 1953 alimentația a constat numai în arpacaș iar deținuților care nu îndeplineau norma uriașă stabilită de director li se lua mâncarea pe întreaga zi. Hrana luată de la deținuții pedepsiți era aruncată la porci din ordinul lui Moromete. Răutatea lui Moromete în această închisoare nu era ceva singular chiar dacă la el lipsea parcă orice strop de omenie.

Gardienii de la Galați întâlniți de Constantin Ticu Dumitrescu când director al închisorii nu mai era renumitul Moromet ci maiorul Dumitru Vodă, considerat ,, o fire mai blajină” i-au produs și ei o impresie negativă redată sugestiv de caracterizarea ,, necruțători și răi de parcă le cătrănise marxismul sufletele”. Caracterizarea este întărită în ,, recursul său la memorie” de secvențe care demonstrează adevărul afirmației. Încă de la venirea în penitenciar ofițerul însărcinat cu constatarea sosirii sale tinde să arte spre intimidare duritatea închisorii de aici: ,, … am fost luat din Poartă și târât într-un birou, în fața unui ofițer care m-a întrebat sec: << Ești Dumitrescu Constantin, cu tatăl Stelian și mama Florica?>>. La răspunsul meu afirmativ, a continuat cu o voce de asasin: << Să-ți între în cap, bă, că aici este închisoarea Galați … De aici nu mai ieși viu …>>.” Răutatea manifestată ( fără motiv ) reiese și din situația în care gardianul încearcă sa-l înfricoșeze pe autorul ,, mărturiilor ’’ menționate mai sus făcând o referire înfricoșătoare la adresa colegului de celulă, un țăran pe care-l apucase o criză ciudată manifestată prin joc disperat: ,, << Vezi, ai grijă, într-o zi o să te strângă de gât!>> a mai adăugat rânjind gardianul atunci când a închis vizeta’’. Semnificativ e și modul cum erau priviți deținuții politici de unii gardieni: ,, Într-o zi, când mă duceam să iau apă, gardianul, care era însoțit de un câine ce avea aspect de << câine-lup>>, privea amuzat cum acesta, cu labele urcate pe hârdău, bea apă cu un plescăit nesătul de acolo de unde beam și noi. Gardianul nu făcea nici o deosebire între noi și animale.”

Existau cu siguranță și excepții, dar să-ți păstrezi omenia în relațiile cu deținuții politici era ceva ce nu dădea voie regimul comunist care instiga permanent la lupta de clasă și înlăturarea pericolului reprezentat de dușmanii poporului. De un astfel de caz își amintește domnul Paul Păltănea : ,, În anii ’48-’49, la Penitenciarul Galați, un gardian ce locuia pe str. Lozoveni, ( în imediata apropiere a temniței ) obișnuia să facă gesturi umanitare pentru cei condamnați, mai ales că unii dintre aceștia îi erau vecini de cartier. Deși ajutorul său se reducea la bomboane, țigări sau bilete de acasă, acesta a fost turnat de către deținutul Mihai Bratoveanu. Gardianul a fost judecat și condamnat la o pedeapsă foarte severă. Vedem deci că gardianul care manifesta ceva bunătate față de deținuți înfrunta riscul enorm de a fi prins și a trece în rândurile lor, astfel încât cei mai mulți se conformau atitudinii de ură a regimului totalitar comunist.

Adversitatea manifestată de regim contra deținuților politici se simțea și prin lipsa unui medic deși în 1935 când nu erau comuniștii la putere ,, serviciul medical al închisorii era condus de un medic legist de la Parchet”. Asistența medicală se acorda de obicei la infirmeria închisorii de un personal insuficient pregătit format din felceri și asistenți medicali. Foarte greu, în urma unei aprobări scrise din partea Direcției Generale a Penitenciarelor deținutul contrarevoluționar bolnav era internat într-un spital. Pentru obținerea aprobării respective conducerea penitenciarului trebuia însă să trimită mai întâi un referat în care să prezinte cazul, fapt pentru care nu arăta prea multă disponibilitate. Astfel că unele aprobări soseau după moarte deținutului fără ca șeful penitenciarului să fie sancționat. Și pentru a înțelege cât mai bine ce însemna asistența medicală la Penitenciarul Galați precizăm că: ,, Dintre deținuții care au decedat la Galați între noiembrie 1952 și august 1953, o parte au murit în urma neadministrării la timp a medicamentelor, iar alții au decedat la câteva zile după sosirea răspunsului negativ de internare în spital.”

Lichidarea deținuților politici nu se făcea numai prin insuficiența îngrijirii medicale având loc chiar execuții, fapt înscris și în Raportul final elaborat de Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România. Chiar dacă există numeroase lacune despre aceste execuții ele sunt confirmate de unii foști deținuți care au rămas și în momentul povestirii – realizate după ani buni de la evenimente – marcați negativ de aceste crime. Înțelegem astfel, poate mai ușor, de ce închisoarea de la Galați – care dacă n-ar fi fost deținuți aici temporar liderii țărăniști Iuliu Maniu și Ion Mihalache ar fi rămas aproape neștiută de marele public – este comparată de Constantin Ticu Dumitrescu cu celebra dar și cumplita închisoare de la Aiud: ,, Totuși, închisoarea din Botoșani, nu a fost atât de groaznică precum cea de la Galați, față de care pot afirma că până și Aiudul a fost o închisoare mai bună.”

Viața zilnică a deținuților la închisoarea din Galați se desfășura între numărul de dimineață și cel de seară. Numărul însemna numărarea deținuților de către gardian, lucru ce se întâmpla în toate închisorile din România.

Pe timpul zilei deținuții aveau de înfruntat plictiseala, dorul de familie, dorința de libertate, limitarea cauzată de spațiul restrâns al celulei, foamea și frigul îngrozitor de pe timpul iernii.

Plictiseala și nevoia de comunicare erau alungate prin convorbiri cu colegul sau colegii de celulă ori chiar cu cei din alte celule pentru acei deținuți care știau limbajul Morse utilizat în pușcării (,,linia era compusă din două bătăi scurte una după alta, iar punctul printr-o singură bătaie”). Bineînțeles administrația închisorii nu era de acord cu convorbirile dintre celule sancționând prin trimiterea la neagra pe cei vinovați sau bănuiți că ar fi vinovați. Cu toată atitudinea dură a autorităților din penitenciar comunicarea prin alfabetul Morse nu a putut fi oprită permițând transmiterea unor variate informații care mențineau moralul deținuților.

Pentru alții credința era stâlpul de rezistență pentru menținerea moralului sub apăsarea teribilă a temniței; domnul Paul Păltănea amintindu-și cum ,, Freamătul viu al memoriei, peste care plutea harul binecuvântat al rugăciunii, nimicea tristețea singurătății”.

Foarte greu de îndurat era frigul din timpul iernii. Crivățul pătrundea fără greutate în celule în condițiile în care majoritatea nu aveau geam sau acesta era spart. În funcție de poziționarea celulei, prin geamul respectiv, viscolul introducea uneori zăpadă în spațiul temniței sporind greutățile deținuților. Foc nu se făcea și caloriferele era permanent reci astfel încât cine supraviețuia scăpa de frigul intrat în corp abia o dată cu sosirea verii.

Mult mai rău era însă pentru deținuți când erau puși la muncă, căci Penitenciarul Galați ,, avea în folosință o suprafață de teren de aproximativ 360 ha, dintre care 340 ha de teren arabil și 20 ha de grădină. Deținuții erau folosiți la prășitul porumbului, la culesul mazărei, la cositul orzului și ovăzului”. În afara acestor munci deținuții mai erau utilizați și la diversele treburi în cadrul unității militare sovietice, aflată în apropierea închisorii, și la confecționarea rogojinelor. Munca era foarte istovitoare, peste 12 ore pe zi indiferent de vreme, efortul fizic fiind însoțit și de cel psihic reprezentat de stresul îndeplinirii normei fără de care pierdeai porția de hrană cum am mai amintit când am vorbit despre mâncarea deținuților.

Situația era și mai grea pentru deținuții bolnavi sau în vârstă – cu o capacitate foarte scăzută de efort – care dacă nimereau în perioada unui director precum Moromete aveau șanse minime de supraviețuire.

Directorul avea așadar un rol important în a face viața deținuților mai puțin sau mai mult amară, după cum rezultă și din citatul următor care îl are în centru pe directorul directorul Petrache Goiciu: ,, Era totuși o perioadă de <<liniște și bunăstare>> în temnița de la Galați, cei mai vechi vorbind de vremea când comandant al penitenciarului fusese colonelul Goiciu, fost tovarăș de închisoare al lui Gheorghiu-Dej, care avea plăcerea de a bate personal și de a călca în picioare pe orice nou deținut intrat pe poarta închisorii.”

Cine au fost deci directorii închisorii din Galați din anul 1947 când Partidul Comunist Român (P.C.R./comuniștii începe masiv să-și arunce în pușcării adversarii politici, până în 1964 când oficial sunt desființate închisorile politice din România? Din păcate însă la această întrebare nu am putut găsi decât un răspuns foarte sumar. Demersul făcut în acest sens la Penitenciarul Galați nu ne-a ajutat câtuși de puțin, iar din literatura de specialitate existentă am reușit să aflu doar următoarele: În 1947 director al Penitenciarului Galați era rusul Erșov, un ,,refugiat bătrân, care a fost mai uman decât românul Goiciu”.Când anume devine Petrache Goiciu directorul acestui penitenciar fostul diplomat Camil Demetrescu deținut la Galați în ,,lotul Maniu” nu ne spune. Din ,, mărturiile de detenție” ale istoricului gălățean Paul Păltănea știm că Petre Goiciu era comandantul închisorii din Galați în iulie 1948, fiind prezent la anchetarea sa. O listă cu cei care au avut în mâna lor viața deținuților de la Galați, aflându-se la conducerea penitenciarului am găsit în lucrarea Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967): ,,locotenent-major Petrache-Goiciu (1949-1952), căpitan Gheorghiu, pentru o perioadă de două luni, căpitan Nicolae Moromete (1952-1954), locotenent-major, Ion Stănescu (1954-1957), maior Dumitru Vodă (1957-1959), maior Marian Petrescu (1959-1966)…” . După cum se observă există o neconcordanță între ultimele două surse referitoare la anul din care Goiciu ajunge în fruntea Penitenciarului Galați. Sper că neconcordanța respectivă va fi lămurită de volumul II al Dicționarului ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor promis de autori în volumul I sau de alte noi apariții editoriale, memorii ori studii de specialitate care să abordeze această problemă.

I. 2. Personalități care au fost deținute în închisoarea de la Galați

II. 2.1. Iuliu Maniu s-a născut la Șimleul Transilvaniei pe data de 8 ianuarie 1873 având părinți pe Ioan Maniu (1833-1895) și Clara Coroian. Iuliu era unul din cei cinci copii ai familiei (respectiv Cassiu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena ). Educația celui ce avea să marcheze profund scena politică românească a început cu școala primară la Blaj, Liceul Calvin la Zalău și a continuat cu studiile superioare juridice la Cluj, Budapesta și Viena unde a obținut și doctoratul.

Parcursul educațional al lui Iuliu este similar cu cel al tatălui său care, rămas orfan de mic, a beneficiat de o educație aleasă sub îndrumarea și sprijinul unchiului său, Simion Bărnuțiu. Din 2 octombrie 1898, timp de 17 ani, Iuliu Maniu își va exercita profesia de avocat al Mitropoliei Române Unite din Blaj.

Debutul său politic se produce în anul 1829 când, în urma unui congres desfășurat la Roma, la care ia parte în calitate de președinte al Societății Academice ,,Petru Maior”, hotărăște să constituie o organizație menită să sprijine lupta de emancipare a naționalităților din Austro-Ungaria. Acțiunile desfășurate în paralel cu Memorandumul i-au atras critici din partea rectorului Universității din Budapesta, fapt pentru care este sancționat prin amânarea cu un semestru a ultimului examen. Implicarea lui Maniu în viata politică este călăuzită de un legământ memorabil prin care jura ,,pe Dumnezeu, pe conștiință și pe onoare’’că își va jertfi viața  „ pentru triumfarea cauzei românești’’, luând parte la revoluția ce se pregătea.

În calitate de nepot și consilier politic al fruntașului P.N.R., Ioan Rațiu, Iuliu redactează un program menit să răspundă nevoilor românilor de peste Carpați, iar la conferința P.N.R. din 10 ianuarie 1905 desfășurată la Sibiu se hotăra ,,abandonarea pasivismului partidului și retranșarea în activism politic’’ Odată cu noua strategie, Iuliu Maniu ajunge în fruntea organizației naționale formând, împreună cu Nicolae Comșa, Alexandru Vaida-Voievod și Aurel Vlad, Comisia menită să elaboreze noul program și statut al P.N.R. Această schimbare avea să aducă participarea la alegerile din iarna lui 1905 când Iuliu își depune candidatura la Vințul de Jos în comitatul Alba fără a câștiga însă postul de deputat. Declanșarea de noi alegeri de către Partidul Kossuthist în aprilie 1906 îi oferă lui Maniu un nou prilej de a le vorbi alegătorilor din Vințul de Jos despre votul universal, împărțirea moșiilor țăranilor și despre Transilvania ca o țară românească cu ,,o limbă și o administrație națională”. Ales în funcția de deputat cu 558 de voturi, Maniu ajunge în Dieta de la Budapesta unde, alături de sârbi și de slovaci face parte din Clubul Naționalităților. Din ianuarie 1908, P.N.R. devine o secție a Cubului Parlamentar al Naționalităților datorită legii electorale care nu permitea formațiuni politice constituite pe criterii etnice.

Din postura de deputat denunță persecuția la care erau supuși românii de către unguri și cere tratarea în mod egal a tuturor claselor sociale ale Ungariei precum și condiții de dezvoltare economică, socială și politică pentru conaționalii săi. Politica aplicată de Maniu și de ceilalți 18 deputați ai P.N.R. în cadrul cercurilor politice maghiare se armoniza cu o parte a vocilor vieneze care „se pronunțau pentru schimbări în structura statului dualist” dintre acestea, principele moștenitor, Francisc Ferdinand, fiind un puternic susținător al federalizării.

Izbucnirea primului război mondial (1914-1918) îi oferă lui Maniu posibilitatea de a apăra cauza românilor din Transilvania și de a obține pentru aceștia, în schimbul intrării în război alături de Puterile Centrale, drepturi concretizate în legi sau alte acte oficiale. Reprezentantul Austro-Ungariei din București recomanda, la 2 octombrie 1914, premierului ungar, contele Tisza, să obțină adeziunea lui Iuliu Maniu ”lucru care ar fi foarte mult de dorit”. Liderul politic român spera să reducă inflexibilitatea lui Tisza prin presiunea germană astfel încât Berlinul să acorde atenție sporită dezideratelor românilor transilvăneni. Membru al delegației care trata și cu partea germană, Maniu prelungea intenționat discuțiile spre a nu se ajunge la nici un acord, motiv pentru care împuternicitul împăratului german avea să întrebe iritat dacă toți românii erau atât de încăpățânați.

Nemulțumirea maghiarilor nu a întârziat să apară și în mai 1915, Iuliu Maniu este recrutat la Aiud și trimis pe front deși era scutit de serviciul militar în calitate de jurist consul al Mitropoliei de la Blaj. În vara anului 1918, pe fundalul înfrângerilor suferite de Austro-Ungaria, Maniu, comandant de baterie în regimentul 14 artilerie, dezertează în favoarea „reprezentării afacerilor externe și militare ale Transilvaniei” Din această postură a coordonat în august 1918 circa 160.000 de soldați români care au menținut ordinea publică în Viena unde, datorită grevelor generale declanșate inclusiv în rândul poliției, era un haos cumplit. În timp ce Alexandru. Vaida intervenea în Camera de la Budapesta pentru constituirea românilor într-un consiliu Național, Maniu devenea președintele Comitetului Național al Românilor din Transilvania și lua ființă, totodată, Senatul Central al ofițerilor și soldaților români prin care forțele militare române se angajau să „refuze primirea de ordine de la străini și să se înroleze într-o armată românească”.

Crezul politic al lui Maniu este sublim exprimat în cadrul discursului ținut la Adunarea Națională de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918. Cu acest prilej Iuliu afirma faptul că „singura noastră forță, care ne poate ține în viitor, e aceea provenită din unirea tuturor românilor”, „încorporarea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului, fără întârziere și pe veci într-un singur stat al României întregite pe tot parcursul ei etnic” impunându-se grabnic. Odată cu rezoluția de la Alba-Iulia, Maniu își întărea convingerea că noile libertăți democratice și condiții de prosperitate oferite românilor deveneau un principiu călăuzitor în guvernarea noii Românii. În cadrul discursului rostit, Iuliu mai făcea apel la o largă reformă agrară, dezvoltarea comerțului și a industriei, condiții de muncă similare cu cele occidentale, recunoașterea drepturilor și libertăților minorităților fără a afecta caracterul unitar al statului român. După momentul 1 decembrie 1918, conducerea Transilvaniei a fost luată de Marele Sfat Național Român din rândurile căruia s-a ales un Consiliu Dirigent alcătuit din 15 membri ce-l avea ca președinte și ministru de interne pe Iuliu Maniu. Din această funcție conduce cu succes tratative cu sașii și șvabii din Banat în vederea acceptării de către aceștia a unirii cu România. Asemenea demersuri urmau liniei politice promovată de Maniu ce urmărea preluarea controlului administrației Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului

Din anul 1918 și până în 1920 când s-a aflat la conducerea Consiliului Dirigent a contribuit la introducerea limbii române în administrație, alungarea ultimelor rămășițe ale armatei maghiare și asigurarea ordinii publice. Devenit liderul Partidului Național Român din 1918 Iuliu Maniu refuză în numele acestui partid oferta formării guvernului în anul 1919 alături de liberalii lui Ionel Brătianu. Cu acesta din urmă va intra în conflict în 1923 deoarece liderul PNL coordonase activitatea privind proiectul Constituției Unificării fără a conlucra cu opoziția.

Începând cu anul 1924 au început negocierile cu președintele Partidului Țărănesc din Vechiul Regat, Ion Mihalache, demersuri încununate cu înființarea Partidului Național Țărănesc la 10 octombrie 1926. Președinte al partidului nou înființat devenea Iuliu Maniu, funcție pe care o va deține până în 1933 și o va relua în 1937 până la desființarea formațiunii politice survenită în 1947. Din 10 noiembrie 1948 P.N.Ț. este chemat la guvernare Maniu ajungând președintele primului guvern național-țărănist. Programele inițiate de liderul P.N.Ț. vizau: reorganizarea statală, încheierea contractului colectiv de muncă, stabilitatea monetară, majorarea subvențiilor acordate bisericilor, construcția de șosele și încurajarea pătrunderii capitalului străin în economia țării.

Eficiența programelor P.N.Ț., care câștigase alegerile din 1929 cu 77,6% din voturi, nu a atins punctul maxim datorită crizei mondiale dintre anii 1929-1933. Într-o asemenea situație Maniu a văzut în revenirea pe tron a prințului Carol al II-lea atât o soluție de ameliorare a instabilității în care se afla țara cât și un puternic susținător al politicii sale. Cum Carol renunțase la prerogative în decembrie 1925 iar conducerea țării fusese preluată de o regență după moartea regelui Ferdinand în anul 1927, Maniu coordonează în secret întoarcerea în țară a prințului moștenitor după moartea regelui.

Tendințele autoritare ale regelui Carol al-II-lea, grevele de la Valea Prahovei și București au condus la demisia guvernului Maniu la 10 octombrie 1930. După doi ani, Maniu revine în fruntea guvernului și începe să adopte măsuri cu caracter protecționist printre acestea numărându-se și reorganizarea C.E.C.-ului ca instituție publică garantată de stat . Anul 1933 aduce demisia lui Iuliu Maniu din fruntea PNȚ-ului, în locul său fiind desemnat Alexandru Vaida Voevod și apoi Ion Mihalache. După alți 3 ani Maniu revine în fruntea partidului și din această postură avea să-i trimită în iulie 1941, generalului Antonescu, o atenționare epistolară prin care critica extinderea operațiunilor militare ale armatei române dincolo de Nistru și își exprima siguranța într-o victorie a Marii Britanii și URSS-ului.

Constituirea guvernului Petru Groza la 6 martie 1945 l-a determinat pe Maniu să ia poziție, el înștiințând opinia publică internațională prin ziarele New York și Times că acest guvern pro-comunist era ”detestat în țară, rebel față de rege și totodată în ruptură cu obligațiunile asumate față de Marile Puteri”. Întrucât considera că noul guvern nu putea reprezenta cu succes interesele României la Conferința de Pace, hotărăște ca diplomați români precum Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu sau Constantin Vișoianu să facă demersuri paralele cu cele ale delegației oficiale „aducând în atenția Aliaților în principal problema Basarabiei și a Bucovinei, precum și raporturile militare și economice româno-sovietice”. Totodată, președintele Partidului Național Țărănesc va solicita Comisiei Aliate de Control asigurări privind desfășurarea de alegeri libere iar lui Stalin îi va cere o intervenție promptă întrucât guvernul doctorului Groza aplica represalii împotriva adversarilor politici.

Nemulțumirea față de premierul pro-comunist Petru Groza se va concretiza în septembrie 1946 în acuzația perfect întemeiată că acesta susținea campania electorală a guvernului. O lună mai târziu Iuliu Maniu se angaja public, alături de Constantin I.C. Brătianu și Constantin Titel-Petrescu să lupte împotriva „abuzurilor electorale și a furtului de urne pe care guvernul le pregătește pentru alegerile care vin”. În ciuda tuturor demersurilor, acțiunile comuniștilor au făcut aproape imposibilă afirmarea listelor de candidați, susținerea programului și au falsificat vădit alegerile parlamentare desfășurate pe data de 19 noiembrie 1946. Deși a adresat un memoriu Secretarului general al O.N.U., a făcut apel în presa străină la ajutorul celorlalte democrații în vederea înlăturării guvernului și declarării nule a alegerilor, Iuliu Maniu a rămas profund dezamăgit de guvernul „remanierat pe baza rezultatelor falsificate” În timpul acestui guvern, național-țărăniștii au avut două sau trei portofolii iar liberalii, unul singur, „pentru a se reduce popularitatea celor două partide după cum se stabilise la Moscova”

În apelul Către Națiune al PNȚ-ului pe care îl prezida, Maniu denunța măsurile antidemocratice luate de guvernul Groza prin care se numărau suprimarea presei partidelor politice democratice, nerespectarea angajamentelor internaționale, epurarea judecătorilor, militarilor și a funcționarilor de stat, încălcarea drepturilor individuale și colective ale românilor. De asemenea, în martie 1949 a cerut sprijin reprezentantului american la București în vederea răsturnării guvernului pro-comunist. Tentativele sale nu au fost încununate de succes întrucât nici oficialii Statelor Unite ale Americii și nici cei ai Marii Britanii nu i-au oferit sprijinul solicitat sub pretextul că o asemenea acțiune „ar putea avea efecte imprevizibile pentru poporul român".

Andrei Vîșinski impusese guvernului Petru Groza „suprimarea partidelor politice istorice prin arestarea, uciderea și răpirea membrilor lor” Ca urmare a directivelor primite din martie 1947 au fost arestați numeroși membrii ai partidelor politice din opoziție printre care și Iuliu Maniu. Despre președintele Partidului Național Țărănesc, Gheorghe Gheorghiu-Dej avea să afirme încă din 1945 că „la Moscova nu se face deosebire între Maniu și bestia de Antonescu…să nu-și închipuie că poate să se ascundă sub masca democrației” De altfel regimul comunist sancționa drastic, cu bătaia sau cu închisoarea orice elogiu adus regelui, lui Maniu sau Brătianu.

Pe data de 14 iulie 1947, cu acordul lui Iuliu Maniu, o parte din fruntașii P.N.Ț. au încercat să plece din țară pentru a putea informa opinia publică și oficialitățile internaționale despre situația din România. Grupul a fost repede interceptat de Siguranță, înștiințată în prealabil de tentativa considerată „act de trădare națională” iar „fugarii” arestați și trimiși în judecată. La 29 iulie 1947 Adunarea Deputaților adopta moțiunea prin care se dizolva Partidul Național Țărănesc al lui Iuliu Maniu.

Procesul intentat fruntașilor membrilor P.N.Ț. s-a desfășurat în intervalul 29 octombrie-12 noiembrie 1947 la Tribunalul Militar din București iar pe durata lui, avocații național-țărăniștilor nu au avut acces la dosarele cu învinuiri. „Lotul” PNȚ, în frunte cu Iuliu Maniu, a fost acuzat că este „dușman al poporului român, susținător al imperialismului și al reacțiunii internaționale, răspunzător direct de instaurarea dictaturii fasciste și de intrarea României în războiul din Est, fiind o organizație de spioni și complotiști care urmăreau salvarea criminalilor de război, răsturnarea prin forță a regimului democratic cu sprijinul direct al unor state străine, trădând suveranitatea, libertatea și independența națională a statului român”. Iuliu Maniu, în special, a fost învinuit că a împiedicat Unirea de la 1918, că a susținut fascismul în perioada interbelică, că l-a susținut pe generalul Antonescu și s-a opus schimbării politice de la 23 august 1944. Cumulul anilor pentru care Iuliu Maniu era condamnat era de 104 ani.

Fruntașii național-țărăniști au fost transportați în închisoarea de la Galați în vagonul automotor Malaxa iar primirea în penitenciar le-a fost făcută de un medic român și de directorul rus, Erșov. Despre acesta din urmă, Demetrescu avea să afirme că s-a dovedit mai uman decât românul Goiciu care, de altfel, l-a acuzat pe Erșov că îngăduie „să se pună cartofi în ciorba lui Ilie Lazăr, pedepsit la zeamă” numai pentru că la proces nu s-a dezis de Maniu. Cei judecați și condamnați alături de Iuliu Maniu erau: Camil Demitrescu, Radu Niculescu Buzești, Nicolae Carandino și Ion Mihalache. Toți mai sus amintiți alcătuiau așa numitul „lot” Maniu. Pentru toți aceștia Iuliu Maniu nu a încetat nici un moment să fie „Domnul Președinte!” Venirea acestora la închisoarea din Galați a fost urmată de cimentuirea marginilor ferestrelor după ce în prealabil fuseseră bătute în cuie pentru a nu mai putea fi vreodată deschise.

Începând cu data de 14 noiembrie 1947 Maniu a ocupat una din cele treisprezece camere de la parter. Celula era izolată de cele ale restului deținuților printr-o celulă rezervată exclusiv gardianului de zi și a celui de noapte. Celula lui Iuliu, ca de altfel și restul celulelor, avea zidurile scorojite și impregnate cu umezeală, o lungime de 7 m, o fereastră mică, fără geamuri, două paturi iar salteaua prezenta „pete de sânge și altele dezgustătoare. Ușa de grinzi bătută în drugi de vreo cinci-șase centimetri grosime, ferecată cu zăvor. Vizeta zăbrelită.”.

Aripa închisorii în care erau cazați nu avea o legătură funcțională cu restul închisorii. Pentru a evita comunicarea cu exteriorul li s-a interzis până și dușul săptămânal, cantitatea de apă alocată pentru băut, spălat sau clătirea rufelor fiind de 300-400 g zilnic. Deținuților li s-a oferit la început posibilitatea de a se plimba în curtea penitenciarului câte un sfert de oră sub supravegherea gardianului însă fără opriri sau priviri spre clădire. Periodic Maniu și ceilalți național-țărăniști primeau vizite din partea directorului închisorii și altor cadre. Inițial comunicarea prin alfabetul Morse i-a ajutat pe deținuți să nu simtă trecerea grea a timpului, ulterior însă, interceptarea acestora de aparatele de recepție situate la etajul superior al aripii, a atras reticența deținuților. Comunicare deținuților prin Morse cu Iuliu se făcea însă mai greu și mai rar din pricina vârstei înaintate a acestuia care, în momentul formulării sentinței avea 74 de ani. Singurătatea din celulă se conjuga și cu tonul extrem de jos pe care gardienii îl utilizau în răspunsurile lor și cu grija deosebită în servirea mesei astfel încât nici lingura să nu producă zgomot. Nicolae Carandino, membru al lotului Maniu constată cum treptat în apa și alimentele care le erau servite li se administrau depresive și excitante cu scopul prăbușirii sistemului nervos.

Ajuns la venerabila vârstă de 75 de ani, Iuliu Maniu „nu a șovăit și nu s-a închinat chiar dacă fizicul nu-i mai rezista”. Când pe 7 mai 1949 Demitrescu reușește să obțină, prin omenia unui gardian, o scurtă întrevedere cu președintele național-țărănist constată îmbătrânirea precoce a acestuia cu parul albit și crescut semnificativ, ca de altfel și barba. Bolnav, de fiecare dată la ora 17 aiurea spunând „Domnule director, vii sau nu vii?”

Cel care altădată conducea autoritar, dar în manieră politicoasă, consiliile de miniștri („Rog respectuos pe primul ministru…”), avea o prezență intimidantă, se retrăgea și intervenea cu mult tact în discuții, era „acum cu genunchii la gură, tremurând de frig, cu lacrimi pe obraz, era o ruină”. Privind critic asupra lui și asupra întâmplărilor survenite dinainte de încarcerare, Iuliu Maniu avea să afirme cu tărie că nu este decât unul dintre ceilalți învățați ai partidului, alții fiind mai talentați și mai erudiți decât el.

De o veritabilă stăpânire de sine a dat dovadă Maniu când, în închisoarea de la Galați, toți cei alături de care fusese condamnat, au fost deposedați până și de ceasurile de mână. Acest fapt a declanșat o puternică avalanșă de întrebări adresate gardienilor pentru a cunoaște ora exactă. Pentru a nu oferi gardienilor prilej să ofere replici de tipul „Ce? Aveți vreo întâlnire?”sau „Dar ce? Vă pleacă trenul?”, Iuliu Maniu întreba numai de două ori pe zi. El însuși motiva că ora exactă îi era necesară în aprecierea momentului „când începe și se sfârșește gimnastica mâinilor și picioarelor” recomandată de bunul său prieten, doctorul sibian Marius Sturdza, în vederea „combaterii anchilozei". Odată unul dintre gardieni și-a manifestat aprecierea la adresa lui Maniu prin afirmația „Domnule, numai Domnul Maniu se poate stăpâni!”

Pe data de 14 august 1952, conducătorii național-țărăniști au fost transportați la Sighet într-un vagon dublu ermetic închis. Pe parcursul călătoriei, Iuliu Maniu, Ilie Lazăr și Ion Mihalache au fost pătrați în compartimente separate de cele ale restului deținuților.

Starea lui Iuliu Maniu se înrăutățea considerabil pe fondul subalimentației și a frigului, ajungând treptat să nu se mai poată hrăni singur și să paralizeze.Nicolae Carandino afirma despre Maniu că „la cei aproape 80 de ani ai săi se afla în imposibilitatea de a se sluji, trebuia îngrijit ca un copil însă starea de neputință fizică nu-i influența însă în nici un fel moralul”. Lui Carandino i se va propune să-l îngrijească pe Maniu pe care-l află „slab și epuizat”. Cu acest prilej Iuliu Maniu îi comunică verbal noului său coleg de celulă, testamentul și își împărtășește regretul de a-i fi nedreptățit pe Constantin Stere și Grigore Iunian. Paralizia îl cuprinde din ce în ce mai mult. Prin intermediul lui Nicolae Carandino, în perioada de dinaintea sfârșitului a învățat rugăciunile catolice elementare.

Pe data de 5 februarie 1953, directorul închisorii din Sighet anunța la București moartea omului politic cu un rol marcant în lupta de emancipare națională a românilor din Transilvania și făurirea României Mari, fost prim-ministru și lider al Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu, prin cuvintele „În camera 3 s-a stins becul!”. A fost aruncat într-un sac în groapa comună din cimitirul săracilor, nici până în prezent nefiindu-i identificate osemintele pământești.

I. 2.2. Ion Mihalache a fost creatorul Partidului Țărănesc, vicepreședinte și apoi președinte al Partidului Național Țărănesc, unul din Partidele istorice ale României Mari. S-a remarcat mai ales ca un luptător neobosit pentru interesele țărănimii din rândurile căreia își trăgea obârșia.

A venit pe lume în data de 15 februarie 1882, în familia săracă și cu mulți copii a țăranilor Iancu și Ana din comuna Topoloveni-Argeș. Elev eminent a urmat, cu bursă de la stat, cursurile Școlii Normale ,, Carol I ” din Câmpulung Muscel după absolvirea căreia va fi numit, la 20 august 1901, învățător în comuna Ludești – Dâmbovița. Aici va profesa până în septembrie 1903 când se transferă în comuna natală. La 1 noiembrie 1903 întrerupe vreme de un an activitatea didactică pentru satisfacerea stagiului militar în Regimentul 30 Muscel. Iubind meseria de dascăl Ion Mihalache a parcurs, între 1904 și 1910, cu rezultate excepționale, toate examenele specifice carierei didactice din acea vreme, obținând gradul de institutor . Examenul a fost susținut la București și Mihalache a avut media 9,45, clasându-se pe locul al doilea.

El nu se va afirma doar ca un învățător cu vocație ci își ia foarte în serios calitatea de luminător al satului înțelegând să contribuie nu doar la educația copiilor ci și a comunității locale. Încearcă să-i antreneze și pe ceilalți învățători în rezolvarea problemelor cu care se confruntau sătenii, la reuniunile de specialitate spiritul său critic depășind sfera profesională prin accentele social-social politice. Datorită acestei atitudini este arestat în martie 1907 guvernul liberal văzând drept cauză a răscoalei țărăneșți nu condițiile foarte grele de viață și exploatarea în care trăiau țăranii ci ideile pretins anarhice răspândite în lumea satelor de socialiști și învățătorii rurali. Cercetările efectuate de parchetele județelor Muscel și Ilfov nu au putut însă dovedi implicarea lui directă în răscoală astfel încât a fost eliberat.

Ion Mihalache a continuat și după acest eveniment să militeze pentru emanciparea economică și politică a țărănimii asemeni lui Constantin Dobrescu Argeș, un alt învățător care la finele secolului al XIX-lea ,, a organizat în județul Argeș șezători și serbări culturale, a întemeiat biblioteci, bănci populare și cooperative sătești” înființând totodată prima formațiune politică ce reprezenta interesele sătenilor Partida Țărănească. Pentru îmbunătățirea situației sociale a țăranilor Ion Mihalache a susținut ideea cooperatismului acționând în acest sens. Unirea forțelor țăranilor prin obștile de arendare și crearea băncilor populare au coonstituit baza cooperatismului. S-a ajuns astfel prin contribuția decisivă a tânărului învățător din Topoloveni ca la 11 martie 1908 să ia ființă federația ,, Podgoria” ce avea sediul la Topoloveni și reunea 12 bănci populare din plasa cu același nume a județului Muscel.

Considerând că e necesar un partid țărănesc prin care țăranii să-și obțină drepturile ce li se cuvin el s-a implicat și în plan politic. Începuturile carierei politice pot fi legate de revista Vremea Nouă unde a fost redactor între octombrie 1912 și mai 1915. Devine nu doar susținătorul cel mai fidel al revendicărilor țărănești ci și o personalitate în ,, breasla” socială din care făcea parte. Astfel, în decembrie 1912 este delegat să prezinte omagiul învățătorilor la înmormântarea lui Spiru Haret, om politic liberal care în calitate de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice a dat un impuls implicării învățătorilor sătești în ameliorarea situației educaționale și materiale a țăranilor. Tot ca o recunoaștere a prestigiului decare se bucura în rândul colegilor săi Ion Mihalache este ales în 1913 președinte al Asociației Generale a Învățătorilor din România.

Ofițer în rezervă Ion Mihalache a fost mobilizat în primul război mondial (1914-1918) împreună cu fratele său Dumitru care va muri ca erou în luptă pentru întregirea neamului. Comandant de pluton Ion Mihalache a luptat cu multă vitejie pentru apărarea patriei în Cadrilater, la Enigeea, în Subcarpații Meridionali, la Plăișorul Mic și pe frontul din Moldova unde a participat la obținerea strălucitelor victorii românești de la Mărășești și Oituz. Pentru faptele sale de arme a fost înălțat la gradul de căpitan.și decorat cu cea mai înaltă distincție de război ce se putea acorda ofițerilor Ordinul militar ,,Mihai Viteazul”..

Anii de război (1916-1918) au întărit și mai mult convingerea lui Ion Mihalache că țărănimea este o forță însemnată care poate juca un rol important pe scena politică românească mai ales după îndeplinirea promisiunilor făcute de regele Ferdinand I (1914-1927) în primăvara anului 1917 pe front privind introducerea votului universal și înfăptuirea reformei agrare. Pentru organizarea unui partid propriu al țărănimii el a luat legătura cu generalul Alexandru Averescu – devenit celebru după biruințele de la Mărăști și Oituz din vara anului 1917 – și cu marele istoric român Nicolae Iorga; dar ambele personalități l-au refuzat. Aceste refuzuri nu l-au făcut însă pe Ion Mihalache să abandoneze.

La scurt timp după încheierea primului război mondial (11 noiembrie 1918) el a convocat pe data de 5/18 decembrie 1918 la București o consfătuire la care au luat parte 160 de delegați ai țăranilor, învățătorilor și preoților din opt județe ale Munteniei. Pe baza adeziunilor celor mai mulți participanți a luat naștere Partidul Țărănesc, la conducerea căruia Ion Mihalache s-a afirmat de la întemeiere până în1926. Partidul Țărănesc s-a unit cu partidul Muncitor din Moldova în februarie 1919 și a înregistrat un mare succes electoral obținând 61 de locuri de deputați și 28 de senatori în alegerile din octombrie 1919.

Ion Mihalache a devenit din acest moment unul din cei mai de seamă oameni politici ai României interbelice. Din 1919 până în 1937 a fost ales deputat în toate legislaturile și desemnat ministru în șapte guverne: ministru al agriculturii în guvernul de coaliție (Blocul Parlamentar) condus de Alexandru Vaida-Voievod (1 decembrie 1919-13 martie 1920), în guvernul lui Maniu (10 noiembrie1928-7 iunie 1930), în guvernarea lui George Mironescu (7 iunie 1930-13 iunie 1930), în guvernul de sub președinția lui Iuliu Maniu (13 iunie 1930-10 octombrie 1930), ministrul de interne în guvernul Gheorghe Gh. Mironescu (10 octombrie 1930-18 aprilie 1931), în guvernul Vaida-Voievod (11august 1932-19 octombrie 1932) și în guvernul Maniu (20 octombrie 1932-13 ianuarie 1933).

În calitate de ministru al Agriculturii și Domeniilor Ion Mihalache a reușit o realizare deosebită pentru învățământul agricol din România datorită legii din 1920 (cunoscută sub numele de Legea lui Ion Mihalache) prin care, pentru instruirea elevilor s-au atribuit școlilor agricole terenuri în suprafață de circa 100 ha. iar celor horticole de 25 de ha. Însă proiectul său de lege agrară prin care se extindea suprafața expropriată, era redus prețul de răscumpărare și se stabilea distribuirea pământului la țărani în loturi individuale a fost criticat de liberali, conservatori și chiar de rege, nefiind aprobat.

Partidul lui Mihalache își va extinde influența și în Basarabia prin fuziunea cu Partidul Țărănesc aprobată de moldoveni în Congresul din 6-7 noiembrie 1921. Iar la 10 iunie 1922 , la Cernăuți ia ființă și prima organizație țărănistă din Bucovina. Pozițiile politice similare adoptate de Partidul Țărănesc și Partidul Național a lui Iuliu Maniu, precum neparticiparea la ceremonia de încoronare a regelui Ferdinand de la Alba Iulia (15 octombrie 1922) organizată de liberali, nevotarea Constituției liberale din 1923 și nesusținerea legii primei electorale (1926) elaborată de liberali, au dus la o apropiere între cele două partide. Unirea dorită de Ion Mihalache s-a realizat la 10 octombrie 1926 când Partidul Țărănesc și Partidul Național Român au format Partidul Național Țărănesc. Mihalache a deținut funcția de vicepreședinte al partidului – care va fi unul din cele mai puternice partide românești alături de P.N.L. până la venirea comuniștilor – între anii 1926-1933 și 1937-1947, și pe cea de președinte în perioada 1933-1937.

Ministru al Agriculturii în timpul Marii Crize Economice (1929-1933) el a susținut redresarea micii agriculturi prin cooperativizarea satelor după modelul obștii sătești de la Topoloveni unde obținuse rezultate notabile în plan economic și social. A fost criticat de adversarii săi politici care l-au acuzat pe nedrept de bolșevism nefăcând diferența între proprietatea individuală întâlnită în planurile de cooperativizare ale lui Ion Mhalache și proprietatea de stat specifică comunismului.

S-a pronunțat permanent pentru păstrarea democrației respingând orice manifestare sau regim nedemocratic. Ca ministru de interne Ion Mihalache dizolvă pe cale administrativă Garda de Fier în data de 2 ianuarie 1931. A refuzat să susțină regimul de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea (1938-1940) acceptând totuși în cele din urmă funcția de consilier regal. Înțelegând că a fost înșelat de rege căci nu l-a consultat niciodată folosindu-l doar pentru a-și întări imaginea Mihalache demisionează din funcție după numai două luni (la 26 iunie 1940). Alături de Iuliu Maniu refuză să participe la guvernarea antonesciană dar este de acord cu decizia generalui Ion Antonescu de implicare a României în al doilea război mondial pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța cotropite de sovietici în iunie 1940. Mai mult face cerere de mobilizare pentru a pleca pe front spre a-și împlini datoria față de țară. Ajunge la Chișinău abia la 3 august 1941 când eliberarea teritoriului național luase sfârșit și refuză oferta lui Antonescu – care avea în vedere continuarea războiului dincolo de Nistru alături de germani și aliații lor – de a rămâne pe lângă el pentru chestiuni politice justificând:,, nu pot să-mi asum răspunderea pe o politică în care n-am crezut, nu cred – dimpotrivă: îi prevăd dezastrul.”

Își dă concursul pentru trimiterea misiunii lui Barbu Știrbei la Cairo cu misiunea de a contacta Aliații în vederea scoaterii României din război. Susține în convorbirile avute cu mareșalul Ion Antonescu, împreună cu Iuliu Maniu, la 18 martie 1944 ori singur la 22 august 1944 ca reprezentant al opoziției ieșirea grabnică a țarii noastre din război. În fața refuzului mareșalului se va bucura de actul de la 23 august 1944 prin care România înceta războiul cu Națiunile Unite salutând-o drept ziua sfântă în care în care țara a fost eliberată de dictatură datorită regelui Mihai.

După 23 august 1944 îl secondează pe Iuli Maniu într-un efort intens în vederea împiedicării impunerii regimului comunist în România. Se implică în reconstituirea Partidului Național Țărănesc și împreună cu Iuliu Maniu pune la punct programul manifest al partidului ce va fi publicat în presă la 10 octombrie 1944. Nu poate candida la alegerile din 19 noiembrie 1946 datorită acuzației mârșave aduse de Petru Groza ca voluntar hitlerist, bazate pe cererea din 23 iunie 1941 datorită căreia avusese loc mobilizarea lui în războiul antisovietic.

Deoarece sorții luptei anticomuniste în țară erau tot mai nefavorabili Ion Mihalache împreună cu alți trei fruntași ai Partidului Național Țărănesc: Nicolae Penescu, Nicolae Carandino și Ilie Lazăr, urmau să plece în străinătate pentru a informa corect opinia publică internațională despre situația României. În noaptea de 13 iulie 1947 Iuliu Maniu le-a expus în linii mari programul de acțiune dar a doua zi dimineață în momentul sosirii celor două avioane pe aerodromul de la Tămădău Mihalache și restul ,,delegației” P.N.Ț.-iste au fost arestați de autoritățile comuniste care pregătiseră încă de la început înscenarea.

Stă în arest la Ministerul de Interne 103 zile, timp în care este anchetat spre a i se smulge mărturii mincinoase. Într-una din zile are bucuria ultimei întâlniri cu soția sa Niculina care l-a vizitat la închisoare. Este judecat împreună cu alte 19 persoane de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a București începând cu ziua de 25 octombrie 1947. Procesul s-a dovedit a fi un simulacru, Ion Mihalache apărându-se cu modestie dar și fermitate de acuzațiile nedrepte aduse. Prin sentința 1988/11 noiembrie 1947 a fost condamnat la 104 ani de muncă silnică, pedeapsă comutată apoi în închisoare.

Împreună cu lideii țărăniști Iuliu Maniu, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, Radu Niculescu-Buzești, Piky Pogoneanu, Camil Dumitrescu și colonelul Ștefan Stoica Ion Mihalache este deținut în Penitenciarul Galați de la finele anului 1947 până la 14 august 1951. Celula sa se găsea în partea stângă a celularului, între cea a lui Maniu și Carandino. Inițial a avut ca și ceilalți un ,,legionar” în celulă dar după o perioadă scurtă de timp acesta a fost retras rămânând singur pe toată durata detenției de la Galați. ,,Încă destul de vioi și energic”, după cum îl caracteriza Nicolae Carandino, Mihalache a învățat – e adevărat ceva mai greu – alfabetul de tip Morse prin ciocănituri discutând diverse planuri de viitor cu acesta. Descoperirea lui Carandino că sunt ascultați, prin intermediul unei aparaturi postate la etajul superior, a dus însă la diminuarea semnificativă a conversațiilor. Atât lui cât și celorlalți deținuți din grupul lui Maniu nu li s-a permis din cauza secretoșeniei autorităților efectuarea dușului săptămânal al închisorilor trebuind să se mulțumească cu cele 3-400 de grame de apă primite în fiecare zi pentru băut, spălat și clătit vreo rufă

Considerat periculos este dus spre închisoarea de la Sighetul Marmației întru-un vagon dublu, ermetic închis singur în compartiment la fel ca Iuliu Maniu și Ilie Lazăr. Aici a stat puțin timp în celulă cu Iuliu Maniu, Nicolae Carandino și Asra Berkovitz, fostul director al ziarului ,,Liberalul”. După moartea lui Maniu, Ion Mihalache a fost dus, în toamna anului 1953, la Ministerul de Interne din București, unde s-au făcut presiuni asupra sa pentru ,,a se salva”renunțând bineînțeles la crezurile lui politice. A respins cu demnitate presiunile și momelile Securității care s-a folosit între altele de vizita unor admiratori, omul de litere Mihai Ralea, ajuns între timp demnitar comunist și patriarhul României Iustinian Marina, care au încercat să-l convingă să cedeze. De asemenea a fost plimbat prin țară pentru a vedea realizările noului regim însă el a rămas de neclintit refuzând să dea declarația cerută.

La 27 iulie 1955 este transferat în închisoarea de la Râmnicu Sărat unde va îndura condiții foarte grele. I se aduc cărbunii pentru foc în gamela pentru mâncare și întrucât fiind grav bolnav nu respectă regulamentul de a nu sta pe pat în timpul zilei este anchetat și pedepsit – de obicei prin trimiterea la neagra (izolare). Între cei care l-au anchetat se numără și căpitanul Gheorghe Enoiu celebreu datorită faptului că l-a bătut și schingiuit pe scriitorul disident Paul Goma.,, Supraviețuitorii iadului de la Râmnicu Sărat povesteau că în iarna anului 1962-1963 se auzeau pe coridoare strigătele deznădăjduite ale fostului președinte al Partidului Național Țărănesc: Ajutor! Ajutor! Sunt Ion Mihalache! Sunt orb! Dușmanii neamului românesc mă omoară!”,, La strigătele lui, parcă neobosite, i se arunca cu apă în celulă. A fost ținut singur, paralizat la pat, timp de șapte luni, până în februarie 1963, când a intrat în comă” Chinurile sale au luat sfârșit la 5 februarie 1963 când se stinge din viață într-o celulă rece întemeietorul țărănismului din România. Trupul său neînsuflețit a fost aruncat într-una din gropile comune aflate la marginea cimitirului. Devotata lui soție Niculina Mihalache în urma unor lungi străduințe a reușit să-i mute osemintele din groapa comună de la Râmnicu Sărat în cimitirul de la Dobrești, satul ei de baștină unde locuise și împreună cu Ion Mihalache o vreme.

I. 2.3. Paul Păltănea a fost cel mai mare istoric al orașului Galați. Om de înaltă statură științifică – academician, remarcabil cercetător, autor de lucrări, doctor în istorie, premiat al Academiei Române, membru al Academiei Internaționale de Genealogie de la Paris – el a rămas în inimile celor care l-au cunoscut și ca un personaj fabulos ce putea vorbi ore în șir despre orice subiect având farmecul povestitorului cult, umorul unui intelectual adevărat și generozitatea omului nobil.

S-a născut la București, pe data de 25 iunie1924 într-o familie modestăcare în anul 1926 s-a stabilit în Galați. Între anii 1931-1935 a urmat cursurile primare la Școala Nr. 1 din Galați (astăzi Mănăstirea ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”) sub îndrumarea directorului Constantin Popovici, un foarte bun învățător. Și-a continuat apoi educația, tot la Galați, frecventând în perioada 1935-1943 Liceul ,,Vasile Alecsandri”. Aici a fost impresionat de erudiția pe care o manifestau majoritatea profesorilor, marcându-l mai ales personalitatea directorului Ion Tohăneanu care a ajutat să crească în sufletul său convingerea că trebuie să devină profesor (de istorie).

În 1943 a fost admis la specializarea Istorie a Facultății de Litere și Filozofie din cadrul Universității București. Facultatea din București era la vremea aceea un forum al istoriografiei românești neegalat de Facultățile din Cluj sau Iași. Acest lucru se datora în principal calității corpului profesoral format din: Nicolae Bănescu – Bizantinologie; Gheorghe I. Brătianu – Istoria Universală; Constantin C. Giurescu – Istoria Românilor; Ion Hudiță – Istoria Diplomației; Ion Nestor – Arheologie Preistorică; Victor Papacostea – Istoria Popoarelor Balcanice (cu privire specială la românii din sudul Dunării); Theofil Sauciuc-Săveanu – Istoria Antică și I.D. Ștefănescu – Istoria Artelor. Dintre ei și-au pus pecetea asupra formării domnului Paul Păltănea ca temeinic cercetător în ale istoriei mai ales Constantin C. Giurescu, de la care a câștigat interesul pentru document, pentru căutarea lui prin arhive și Gheorghe I. Brătianu de la care a învățat exercițiul sintezei.

Student fiind a trăit frământările ,,breslei” sale generate de dramaticele momente prin care trecea România. Astfel, în primul an universitar participă la manifestația studențească de amploare desfășurată la București în martie 1944 pentru susținerea mareșalului Ion Antonescu prin lozinca ,, Luptăm în Răsărit ca să recâștigăm Ardealul”. Apoi i-a parte la manifestațiile din 8 noiembrie 1945 și 10 mai 1946 organizate pentru omagierea regelui Mihai, devenit un simbol al luptei anticomuniste.

Cursurile Facultății le finalizează în1947 și confruntat cu situația materială precară a familiei se angajează ca profesor suplinitor la Gimnaziul Unic din comuna Barcea, județul Galați. A lucrat doar câteva luni întrucât pe data de 17 mai 1948 a fost arestat. Arestarea s-a făcut pe baza unei delațiuni mai vechi, din 1945, în care se spunea neadevărul că studentul Paul Păltănea ,,a făcut parte din Frățiile de Cruce și este înscris în Partidul Național Țărănesc-Maniu”.

De la Siguranță, care se găsea pe Strada Eroilor, nr. 5, din Galați, Paul Păltănea a fost dus, o dată cu lăsarea nopții la Penitenciar. Izolat într-o celulă vreme de două săptămâni el a avut de înfruntat sălbăticia unei puzderii de ploșnițe ce nu putea fi învinsă. Într-o noapte de iulie a cunoscut prima și singura anchetă de la Galați, desfășurată în prezența comandantului închisorii, Petre Goiciu. Cu toate că încă de pe atunci Goiciu și-a arătat bestialele lui înclinări spre schingiuire Paul Păltănea nu a putut da nici o indicație despre lozincile legionare scrise pe zidurile Liceului ,,Vasile Alecsandri” în toamna anului 1942, astfel încât, la începutul lui septembrie 1948 a fost inclus într-un grup de circa 20 de persoane, cărora nu li s-a putut înscena proces, fiind transferate la Aiud.

În Penitenciarul Aiud este ajutat să se ,,gospodărească” de un alt gălățean, Zamfir Șutoiu, deținut legionar mai vechi, din 1942. Aproximativ o lună de zile s-a temut pentru viața sa lucrând pe culmea închisorii, la repararea acoperișului de țiglă al zărcii, cu un deținut de drept comun despre care auzise câteva povești referitoare la ușurința cu care curma vieți omenești. La Aiud a aflat vreo 200 de legionari condamnați din 1941 care trăiau o ,,profundă viață creștină” fiind și ,,fericiții proprietari ai unor Biblii”. Un exemplar al Cărții Sfinte a primit și el de la Zamfir Șușoiu înaintea mutării la Ocnele Mari în decembrie 1948.

Regimul întâlnit la închisoarea Ocnele Mari a fost mai îngăduitor câteva luni, dar din iunie 1949 s-au suspendat pachetele și scrisorile, s-a redus timpul la plimbare, deținuții având parte totodată de o cruntă înfometare, completată cu nesfârșite zile de izolare, timp în care puțina hrană primită în mod obișnuit se înjumătățea. De asemenea, condițiile de cazare în celulă erau inumane. Iarna camera mare a celulei nu era încălzită decât de suflarea deținuților, iar priciurile aveau drept saltea o biată rogojină care se sfărma repede trebuind înlocuită cu vreo haină ponosită. ,,Plăcerea” unui asemenea așternut se vedea în zona din partea de sus a femurului unde apărea o mare pată neagră. Deși camera 10 unde a fost cazat la 15 decembrie 1948 Paul Păltănea era destul de mare se găseau aici prea mulți deținuți (vreo 90) ceea ce făcea dormitul un chin: ,, Doi ani de zile cât am stat în această cameră, am dormit numai pe o parte și când aceasta ne înțepenea, de durere, ne întorceam cu toții la comandă.”.

Neajunsurile vieții din penitenciar erau depășite printr-o intensă religiozitate. Rugăciunile în comun se făceau dimineața, la prânz și seara, iar slujbele erau săvârșite în grupuri restrânse. La păstrarea atmosferei pline de credință în Dumnezeu au contribuit legionarii care se ,,înțelepțiseră” în lagărele de la Vaslui și Miercurea Ciuc (1938-1939), preoții cucernici și deținerea unor Biblii păstrate în fascicole de către deținuți circa un an de zile. Alături de religia creștină a mai hrănit rezistența deținuților și ,,Academia”. Ea era constituită la Ocnele Mari din două secțiuni: conferințe și cursuri. Conferințele se desfășurau seara, după numărul de la ora 18 și durau până la ora 21 când se dădea ,,stingerea” (deținuții trebuind să se culce chiar dacă lumina electrică rămânea aprinsă întreaga noapte). Cursurile de predare aveau loc în timpul zilei, în grupuri restrânse, ,,profesorul” lucrând doar cu 2-3 ,,elevi” în acele colțuri ale camerei ce nu puteau fi observate prin vizetă de către gardianul de serviciu. În această ,, Academie” – după cum el însuși destăinuie – domnul Paul Păltănea și-a făcut adevărata practică pedagogică învățând ,,din multa rostire despre istoria noastră națională și corelările ei cu universul european”, secretul stăpânirii de sine și unele taine ale oratoriei. Academia din alte camere s-a bucurat și de participarea unor personalități precum Petre Țuțea sau Petre Pandrea. Păltănea a avut posibilitatea să-i vadă în timpul plimbării la care erau scoși deținuții fără a cunoaște însă bucuria dialogului cu dânșii deoarece în cele 15 minute petrecute în micul spațiu de plimbare era o mare forfotă în jurul lor.

Din luna septembrie 1950 mâncarea deținuților s-a mai îmbunătățit, iar în luna octombrie a aceluiași an Păltănea și alți deținuți au fost anunțați că au mai primit o pedeapsă administrativă de 24 de luni. Noua pedeapsă se datora inițiativei ministrului de Interne Teoharie Georgescu în vederea înființării unor ,,unități de muncă” pentru reeducarea ,,elementelor dușmănoase”. Drept urmare, în ziua de 12 decembrie 1950, Paul Păltănea a părăsit, cu un lot de deținuți, Penitenciarul Ocnele Mari din județul Râmnicu Vâlcea îndreptându-se spre Canalul Dunăre-Marea Neagră. Călătoria s-a făcut cu o dubă de cale ferată în care cei 150 de deținuți abia se puteau mișca din pricina înghesuielii.

Pe 15 decembrie 1950 Paul Păltănea a ajuns în Colonia de la Capul Midia unde a fost cazat în baraca nr. 15. Barăcile 13, 14, 15 și 16 se aflau separate de restul lagărului prin sârma ghimpată care le înconjura sub paza a patru santinele înarmate. În ,,Sârmă”, cum era denumită de către deținuți zona celor patru barăci izolate din nordul lagărului, se găseau vreo 500/1000 de deținuți necondamnați juridic. Majoritatea dintre ei erau legionari dar exista și un grup de național-țărăniști, căruia i s-a adăugat în primele luni ale anului 1951, Corneliu Coposu, fostul secretar al lui Iuliu Maniu. La solicitarea șefului de detașament, ungurul Varga, (din partea cealaltă a lagărului) Păltănea i-a dus pe ascuns lui Corneliu Coposu, o bucată de mămăligă, făcând acest serviciu, o dată pe săptămână – joia seara când deținuții nu mai primeau pâine ci o bucată de mămăligă -, până în mai 1951 când Varga a fost schimbat.

Munca la care a fost supus pe șantierul Canalului s-a dovedit a fi dintre cele mai grele cum o descrie chiar el în relatările sale: ,, Am început munca silnică în condiții peste măsură de aspre. De la colonie și până la șantier, câțiva zeci de kilometri, eram duși cu mașini basculante. Înghețam bine și vântul, care nu contenea, trecea năvalnic printre zdrențele noastre, înfășurându-ne scheletul cu straie de gheață. Munca începea la 6 dimineața – o trompetă a unui țigan de la <<chiaburi>> ne trezea la ora 5 – și dura 12 ore, până la 6 (18) seara, cu o pauză de o oră, pentru a primi ceea ce administrația lagărului numea mâncarea noastră zilnică de prânz, niște lături de fapt. Avea doar o singură calitate, era caldă, de care profitai doar dacă erai printre primii, altfel, în gerul de afară, zeama adusă în marmite, se răcea repede. În cele trei ierni petrecute la Capul Midia, ora de prânz era, în fapt, un alt ceas de caznă, căci neavând nici un soi de adăpost, trebuia să stăm în picioare, canonindu-ne să păstrăm bine în mâini bucata de pâine și gamela, a cărei zeamă se înmulțea, adesea, cu zăpada ce cădea peste noi.”

Alături de aceste amintiri sumbre detenția de la Capul Midia i-a oferit și o mare bucurie cu prilejul Crăciunului din 1950, când la cererea unui gardian a luat legătura cu prietenul său profesorul de muzică Aurel Constantinescu încropindu-se un cor de vreo 500 de deținuți care a cântat (cu lacrimi) colinda ,, O ce veste minunată”. Trebuie precizat că viata creștină din lagăr scăzuse în intensitate față de cea de la Ocnele Mari din cauza muncii vlăguitoare. Totuși exista în ,,Sârmă” un număr apreciabil de preoți ortodocși și greco-catolici care asigurau hrană spirituală deținuților întărindu-le credința. Administrația lagărului, sesizată de informatori, i-a mutat însă pe ,,părinți” în baraca nr. 14, loc unde va ajunge și Paul Păltănea drept pedeapsă – alături de o săptămână de carceră – că s-a împărtășit în Vinerea Mare a Sfintelor Paști din 1951.

Începând cu iunie 1951, făcând parte din detașamentul de pedepsiți de la baraca 14, el a fost nevoit să lucreze la roabă cu o rație micșorată de mâncare. Și această puțină mâncare s-a înjumătățit deoarece comandantul lagărului, locotenentul Liviu Borcea, a trimis printre ei 12 muncitori reeducați, – veniți de la Gherla – tineri și în putere care au ridicat norma făcând-o de neatins pentru ceilalți deținuți din detașament. În aceste condiții încurajarea pe care și-o făceau deținuții, în speranța obținerii bucății de pâine, ,, Eu sunt rob și tu ești roabă, hai să ne vedem de treabă!” a devenit de prisos. Pentru a mai da odihnă palmelor care îi usturau deținuții s-au înhămat la roabe, chin pe care l-au îndurat până când administrația lagărului văzând că nu reușeau să îndeplinească nici măcar jumătate de normă a hotărât să le schimbe locul de muncă. Astfel Paul Păltănea a ajuns la cariera de piatră de la Luminița unde a lucrat la spargerea pietrei pentru terasamentul căii ferate; însă și aici norma era de nerealizat.

Schingiuirea prin muncă neîntreruptă a tins apogeul în vara și tomna anului 1952 Paul Păltănea prezentând deosebit de grăitor suferințele groaznice îndurate:,, … au format garnituri de câte 15 vagoane, fiecare dintre noi având un anume vagonet, iar frontul de lucru avea patru, cinci ramificații (noi le numeam <<mustăți>>) de cale ferată îngustă, astfel că, până ce se încărca o garnitură, în maxim 15 minute, soseau și celelalte, nerămânând loc de zăbavă. Viață de iad. Pereții de piatră ai ecluzei se încingeau, sub soarele dogoritor, ca un adevărat cuptor. Apă nu era de chip. Ne umezeam buzele cu transpirația ce o strângeam de pe bietele noastre trupuri. Ajunsesem la stratul de granit, și cum după dinamitare rămâneau și bolovani mari, ca să-i putem ridica în vagonete, spargerea lor cu baroase, pe care abia le puteam ridica, mărea istovirea noastră.

Era vremea când se lucra în trei ture. Cu toate presiunile ce se exercitau asupra noastră ritmul de muncă a scăzut simțitor, din cauza regimului de exterminare în care trăiam. Administrația lagărului nu accepta ca normele stabilite să nu fie înfăptuite, și de aceea a continuat să practice noi silnicii. Mai întâi ne-a redus rația de hrană, primeam doar zeama, <<felul întâi>>, apoi ne-a oprit la șantier cu turele următoare de lucru, până ce completam norma. După 24 de ore de muncă eram aduși în lagăr și stăteam pe platoul de la poartă, fără să primim rația de dimineață, până ce se aduna noul schimb, cu care ne întorceam la șantier. Aceasta se întâmpla prin octombrie-noiembrie 1952. Toamna ploioasă nu ne îngăduia, în scurtul răgaz de odihnă de care ne bucuram, să ne așezăm pe nisipul platoului și de aceea ne rezemam unul într-altul și ațipeam în cele câteva clipe de liniște. Atunci am înțeles zicala: << doarme din picioare>>.”

Izolat de familie, Paul Păltănea a putut scrie mamei prin intermediul unui preot ungur în martie 1952, pentru ca în vara aceluiași an să afle, de la un civil, dintre cei care lucrau la ecluză, că mama lui e sănătoasă, veste care l-a învigorat .La începutul lui octombrie i s-a dat voie, ca și celorlalți deținuți din ,,Sârmă”, la corespondență: pachet și vorbitor cu rudele de gradul întâi. Mama sa care venit la vorbitor pe la sfârșitul lui noiembrie, pe o vreme rea, cu frig și zloată a fost ajutată de o tânără din Constanța care i-a dus geamantanul și a găzduit-o temporar la ea. Calvarul de primei detenției s-a încheiat pe 31 decembrie 1952, fiind eliberat chiar în ajunul Anului Nou.

Proscris politic Paul Păltănea nu a fost reprimit în învățământ reușind să se angajeze abia după șase luni ca planificator la o cooperativă de frizeri. Transferat după câteva luni în aparatul administrativ al unei cooperații meșteșugărești a avut de suportat șicanele unor muncitori evrei care i-au înscenat tot felul de reclamații. A lucrat acolo până pe 30 martie 1957 când a fost demis sub motivul că era profesor. Rămas șomer s-a pregătit pentru Examenul de Stat din vară întrucât la susținerea Licenței în 1947 picase examenul de istorie antică. Obține diploma de stat și este repartizat, în toamna anului 1957, prin dispozițiile Securității, în Dobrogea la Școala Generală din comuna Văcăreni (Județul Tulcea).

În ,,libertate” menține prieteniile făcute în închisoare și la 17 aprilie 1959 e rearestat. Securitatea arestase încă din 15 ianuarie 1958 pe doi dintre prietenii săi din detențiile anterioare (Nicolae Buliga și Zamfir Șuțoiu) dorind să creeze un ,,grup legionar contrarevoluționar”care a fost completat cu el și alte două persoane. La sfârșitul lui august 1959, deși nu comisese nici un delict, a fost condamnat primind cea mai mică pedeapsă din grup, 18 ani de muncă silnică. Este deținut în penitenciarul Galați până la 25 septembrie 1959 când s-a încheiat respingerea recursului intentat de mama și soția sa.

A urmat iarăși o călătorie chinuitore cu duba în care a stat vreme de trei zile numai în picioare din cauza înghesuielii. Ajuns la Aiud a fost introdus într-o celulă de două persoane alături de alți 11 deținuți. Atmosfera din celula era înăbușitoare, plină de duhoarea tinetei fără capac în condițiile unei aerisiri inexistente datorită obloanelor cu jaluzele de la fereastră. Experiența fostelor detenții și crezământul legionar al majorității deținuților au ajutat însă la găsirea căii spre înțelegere și comuniune.

Regimul închisorii era foarte sever cum și-l amintește chiar domnul Paul Păltănea:,, De la deșteptare – ora 5, 00 dimineața – și până la stingere – ora 21, 00 – ( lumina electrică nu se stingea însă pe timpul nopții ) trebuia să stăm la marginea patului. Nu ne era îngăduit să ne rezemăm de perete. Dacă eram surprinși într-o asemenea poziție, care ne oferea câteva clipe de odihnă, eram pedepsiți cu multe zile la <<neagra>>, o celulă fără lumină, unde stăteai pe dușumeaua goală și cu rația de hrană înjumătățită. Chiar cu acest risc, ne odihneam pe rând, sub supravegherea unuia dintre confrați, ce semnala apropierea gardianului care ne spiona mereu printr-un vizor. Știind că le ascultăm trecerea pe balustrada etajului udată de două-trei ori pe zi, ca să nu mai scârțâie, își încălțau cizmele cu niște sandale de pâslă, pe care le-am botezat <<pisici>>.” Bineînțeles foamea era și ea nelipsită.

Circulație veștilor în celular se făcea cu greu prin intermediul întâmplătoarelor mutări făcute de administrație, medicilor deținuți ai închisorii ori bunăvoinței unor maiștri civili sau gardieni care le mai ,,strecurau” din când în când câte o foaie din ziarul Scânteia. Este adevărat că funcționa destul de bine comunicarea prin Morse, Păltănea preluând în acest mod poezia Pisicile, compusă de poetul Ion Caraion vecinul său de celulă. Limbajul Morse contribuia și la susținerea vieții creștine. În zilele de sărbătoare preoții săvârșeau Sfânta Liturghie utilizând pentru comunicare țevile sau pereții închisorii. Părinții știau slujbele pe de rost ca și evangheliile, fapt întâlnit și la unii legionari.

Viața creștin ortodoxă pe care a aflat-o Paul Păltănea la Aiud beneficia de prezența unor mari duhovnici precum ,,profesorul teolog Dumitru Stăniloaie, arhimandriții Benedict Ghiuș și Sofian Boghiu, protosinghelul Arsenie Papacioc, monahul Bartolomeu Anania, ca și de dragostea creștină a unor mireni, legionari, Traian Trifan, Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Virgil Maxim, Marin Naidim și mulți alții”. Neuitate au rămas în sufletul său și peste ani Sfintele Sărbători ale Crăciunului și Paștilor când deținuții din tot celularul, înfruntând prigoana gardienilor, cântau ,,Colinde” și respectiv ,,Hristos a Înviat!”

Internat la infirmeria Penitenciarului în a două jumătate a anului 1961 a aflat acolo pe monahul scriitor Valeriu Anania și istoricul Dan Amedeu Lăzărescu. Din nefericire, în urma declanșării procesului de reeducare la Aiud, sub coordonarea colonelului Gheorghe Crăciun, nu mai puțin feroce decât Goiciu, Paul Păltănea s-a numărat, cum însuși mărturisește, ,, în marea ceată a celor învinși de greul strânsorii psihice”, fiind o vreme secretar al ,,clubului” ( pentru reeducare ) de la infirmerie. A ieșit totuși din închisoare, la 29 iulie 1964, mai chibzuit și cu convingerea că suferința pentru un crezământ te înalță și nu te doboară.

Reușește să se angajeze abia în aprilie 1965 ca restaurator la Muzeul Județean de de Istorie din Galați, unde va ajunge apoi muzeograf medievist și modernist. În 1966 i se publică primul articol ( ,, Un teatru de operă italiană la Galați, între anii 1853-1857) în revista ,, Studii și cercetări de istoria artei” – seria ,,Teatru, Muzică, Cinematografie". Colaborează ulterior și la alte reviste precum: Danubius, Revista Muzeelor, Magazin Istoric, Manuscriptum, Anuarul Institutului de Istorie Națională din Cluj, Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A.D. Xenopol din Iași ș.a.

Recutul său politic nu este uitat și în 1971 Secția de propagandă îi întrerupe colaborarea la Danubius (Revista Muzeului Județean de Istorie din Galați) timp de un deceniu. Dăruirea cu care se implică în activitatea științifică și de documentare istorică îi asigură însă un contrafort moral eficient în fața marginalizării pe criteriu politic. Astfel, profitând de deplasările la București și Iași, pentru temele de plan ale Muzeului, Paul Păltănea lucrează câte 11 ore pe zi studiind documente inedite din arhive sau citind din ,,fondul S” (secret) al Bibliotecii Academiei. De asemenea a achiziționat pentru Muzeu un important număr de obiecte care au aparținut unor vechi familii românești sau oamenilor politici ai României moderne: Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu și Costache Conachi.

Sub coordonarea profesorului Constantin C. Giurescu el își susține în anul 1973 teza de doctorat intitulată ,, Istoria orașului Galați de la origini până în 1918”. Deși opera avea o valoare monumentală vorbind despre calitatea profesională a autorului ei Securitatea îl consideră un ,, pericol social” și Păltănea este nevoit să treacă pe la Oficiul Forțelor de Muncă în căutare de serviciu. Intervențiile binevoitoare ale academicienilor Constantin C. Giurescu și Mircea Petrescu-Dâmbovița, cărora li s-au alăturat și unii colegi de la Institutul de Istorie și Arheologie A.D. Xenopol – Iași, au permis, în cele din urmă, transferarea lui la Biblioteca ,,V. A. Urechia”.

Ca bibliotecar a muncit din 1976 până în 1990, când a ieșit la pensie.Activitatea lui la Biblioteca ,,V. A. Urechia” a fost foarte rodnică. Paul Păltănea a explorat fondul de cercetare al Bibliotecii elaborând cu profesionalism și migală: Catalogul manuscriselor și scrisorilor din Biblioteca ,,V. A. Urechia” (cuprinzând 1435 de manuscrise și scrisori autografe donate de V.A. Urechia reprezentând corespondența sa cu personalități culturale europene ) publicat în 1979, Catalogul Cărții românești tipărită între anii 1831-1865 (cuprinzând 1303 titluri descrise bibliografic ) editat în 1983 și Repertoriul documentelor istorice referitoare la județul Galați, 1430-1650, aflat în manuscris la Biblioteca ,,V. A. Urechia”. Iubind cartea veche românescă și străină a mai contribuit la: Catalogul de Carte străină veche: 1472-1700 și la Catalogul de Carte românească veche: 1508-1830.

Debutul editorial îl face cu lucrarea Viața lui Costache Negri publicată în 1985 și reeditată în 2006. Apogeul afirmării sale culturale (însoțit de mult așteptata recunoaștere deplină a meritelor) este cunoscut de domnul Paul Păltănea abia după căderea regimului comunist din țara noastră prin revoluția din decembrie 1989. La 7 ianuarie 1992 i se confirmă titlul de doctor în istorie obținut pe baza prestației avute la examenul din 1973. Lucrarea sa de doctorat ,, Istoria orașului Galați de la origini până în 1918” vede lumina tiparului sub forma a două volume apărute în anii 1994-1995 și reeditate postum în 2009. În anii 2001 și 2004 publică alte două cărți: ,,Neamul logofătului Costache Conachi” și ,,Peceți Stefăniene”. Acestora li se adaugă cele peste 250 de studii și materiale de istorie publicate de-a lungul vremii în diverse publicații locale sau naționale.

Toate lucrările sale dovedesc o mare erudiție, urmare a unei pasionate munci de cercetare, făcută cu dragostea unui adevărat cărturar. Deosebit de grăitoare sunt în acest sens cuvintele unui amic de-al său profesorul tecucian Ionel Necula: ,, Paul Pălțănea a fost (rostesc cu mare durere acest perfect comun) o veritabilă conștiință istorică interesat în permanență de certificarea fiecărei afirmații prin indicarea desfășurată a surselor, a izvoarelor, a dovezilor.” ,, Pe unde a trecut travaliul lui Paul Păltănea n-au mai rămas resturi sau rămășițe neatrase-n cercetare … Istoricul n-a lăsat nimic, din ceea ce se cunoștea la acea dată, nevalorificat și neintrodus în operă”. ,, Era un spirit enciclopedic și un bibliofil rafinat, extrem de bine informat în probleme de carte și de manuscrise. Mă fascina prin ținuta lui maiestoasă, verticală, prin vitalitatea lui genială și prin lumina pe care o răspândea in jurul lui – o lumină glazurată și fluidică izvorâtă din tainițele arderilor interioare. Era de ajuns să aduci în discuție un subiect de istorie și el îți întocmea imediat o bibliografie minimală”. Iată de ce i s-au acordat premiul ,,Ion Nistor’’ al Fundației Culturale ,, Magazin Istoric’’, premiul ,,A D Xenopol’’ al Academiei Române și a primit calitatea de membru al Academiei Internaționale de Genealogie de la Paris. Trebuie precizat și faptul că Paul Păltănea a continuat și după pensionare să frecventeze Biblioteca ,,V. A. Urechia”și Arhivele Statului, găsind acolo ,,întotdeauna refugiul împotriva îmbătrânirii și uitării, dar și o vizibilă forță tinerească, o eternă neliniște creatoare…”

Nu a uitat anii de detenție implicându-se în ridicarea monumentului de la Cimitirul ,,Eternitatea”( vezi anexa IV ), sfințit la 14 iunie 1998 și consacrat gălățenilor care s-au jertfit ori au suferit în rezistența anticomunistă. Iar în perioada mai 1999 – aprilie 2000 îsi va publica ,,memoriile” de detenție sub forma unui foileton numit ,,Ferestre deschise la un deceniu de temniță comunistă” apărut periodic în ziarul Viața Liberă din Galați prin bunăvoința directorului acestuia, domnul Radu Macovei.Bucurându-se de încrederea foștilor deținuți politici gălățeni Paul Păltănea a fost ales în februarie 2000 președinte al A.F.D.P.R., filiala Galați.

Reținut în casă din cauza unei boli în ultimul timp al vieții Paul Păltănea nu a renunțat la studiu lucrând la biroul său acoperit de cărți și documente până în ceasul morții. Și pe 25 ianuarie 2008, la 84 de ani, a trecut în veșnicie cel care știa ca nimeni altul istoria familiilor gălățene, a clădirilor, străzilor și monumentelor din Galați.

I. 2.4. Constantin Ticu Dumitrescu a fost un dârz și demn luptător anticomunist ca lider al tinerilor național-țărăniști din Prahova sau ca deținut politic în tinerețe rămânând și la bătrânețe un anticomunist convins și susținător al democrației autentice în calitate de președinte al A.F.D.P.R. și senator P.N.Ț.-C.D.

Numit și Constantin Grigore Dumitrescu, Ticu cum este mai cunoscut s-a născut la 27 mai 1928 în satul Fânari, comuna Ciumați – Prahova, ca fiu al lui Stelian și Florica. Părinții săi, ambii învățători, l-au învățat ce înseamnă munca, cinstea, dârzenia, demnitatea, dragostea de bine și de frumos, iubirea de țară, respectul față de cei din jur și frica de Dumnezeu. Elev al Liceului ,,Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești a avut profesori dăruiți muncii spre a aduce țării ,, oameni pregătiți și adevărate caractere”.

A trăit drama mutilării României Mari și ,,dictatura” legionară, când tatăl lui, fruntaș al Partidului Național Țărănesc, era să fie ridicat de o echipă legionară scăpând datorită intervenției unor săteni. Poziția politică a tatălui său, războiul împotriva U.R.S.S., actul de la 23 august 1944, venirea armatei sovietice ,,eliberatoare” și începuturile instaurării comunismului au marcat personalitatea tânărului Ticu care cu elanul vârstei s-a angajat în acțiuni de luptă pentru apărarea democrației românești amenințată de comunism. Frecventând clubul național-țărănesc din Ploiești s-a implicat activ în munca de lămurire dusă pentru adeziunea colegilor de liceu la organizația de tineret a P.N.Ț. sau în asigurarea transportului pe tren și apoi vânzarea ziarului Dreptatea pe stradă, acțiuni în care avea de înfruntat intervențiile violente ale bandelor comuniste.

Participă în fruntea elevilor de la liceul său la manifestațiilor de stradă anticomuniste din Ploiești desfășurate în zilele de 8 noiembrie 1945, 24 ianuarie 1946 și 10 mai 1946. La manifestația din 8 noiembrie 1945 a ținut portretul regelui Mihai, luat din sediul clubului P.N.Ț. fapt pentru care a intrat în vizorul Siguranței din oraș fiind arestat pentru câteva zile și anchetat. De asemenea la sfârșitul manifestației de la 24 ianuarie 1946 a ajuns în arest la Chestură fiind reținut pentru puține zile. A fost din nou arestat, fără mandat, și ,,plimbat” de la un post de jandarmi la altul vreme de aproximativ două săptămâni spre intimidare, înaintea alegerilor din 19 noiembrie 1946.

După terminarea liceului a devenit student la Facultatea de Drept din București și neprinzând loc în cămin, întrucât nu îndeplinea condițiile politice cerute, a trebuit să facă naveta în Capitală. Arestat în Gara de Nord din București în iunie 1948 este ținut la Ministerul de Interne timp de două luni și scos din când în la anchetă unde i se cerea să-și denunțe tatăl ajuns fugar din mai 1947. În octombrie 1948 a fost dat afară de la Facultate acuzat în lipsă – deoarece stătea ascuns – că punea în pericol siguranța statului prin activitatea antidemocratică desfășurată.

Atras în casa unui fost coleg de liceu Constantin Ticu Dumitrescu va fi arestat în noaptea de 9 decembrie 1948 și dus la Securitate pe Strada Democrației din Ploiești. În timpul anchetelor a avut de îndurat diferite constrângeri între care bătaia (aplicată de securiști în diversele ei forme) era frecvent utilizată.După opt ore de anchetă și bătaie este internat la Spitalul de boli interne din Ploiești, într-o cameră de la demisol cu ușă blindată și gratii. În august 1950 este transferat în ,, Depozitul Securității” Ploiești de la închisoarea Târgșor unde va rămâne aproape trei săptămâni.

Readus la Securitatea din Strada Democrației este supus la noi anchete deosebit de dure dar securiștii înregistrează un eșec neputând arunca în închisoare sute de oameni datorită rezistenței sale și a altor membri din lotul P.N.Ț. Deși fizic ajunsese ca o umbră în urma anchetelor a învins cu toate că fusese inimaginabil de greu. Înainte de încheierea cercetărilor a cunoscut vreme de 7-8 zile închisoarea Rudului și ea ,,Depozit al Securității” Ploiești.

Pe data de 11 aprilie 1951 a fost trimis la proces în Orașul lui Stalin, cum era numit atunci Brașovul. Procesul desfășurat în vara anului 1951 s-a finalizat pentru el cu o condamnare de 3 ani și jumătate, care prin comutarea pedepsei însemna 2 ani și jumătate. La încheierea procesului a fost depus la închisoarea Cetățuia Brașov unde s-a înfiorat auzind condamnările la moarte pronunțate pentru 50-60 de persoane care îndrăzniseră să înfrunte cu arma în mână regimul comunist în Munții Făgăraș.

Dus apoi – cu celebra printre deținuți dubă-vagon- la închisoarea Jilava a fost cazat într-o cameră ticsită de oameni, lipsită de oxigen și cu un miros pestilențial, unde făcând o formă gravă de dizenterie nu i s-a acordat nici un fel de ajutor medical de către responsabilii închisorii fiind ajutat să se refacă de un preot greco-catolic.

La sfârșitul lunii octombrie a anului 1951 a părăsit Jilava pentru a ajunge în lagărul de exterminare Poarta Albă. Acolo a dus o viață de rob muncind la cazma (hârleț) și lopată câte 12 ore vara și 10 ore în perioada noiembrie-martie. Din inițiativa sa deținuții din echipa de lucru au luat atitudine strigând: ,, Nu bate! Nu bate!” salvând astfel viața unui deținut politic, profesor de prin Moldova, care deși căzut la pământ era lovit în continuare cu bestialitate de brigadier – un deținut de drept comun cu două crime la activ. Tot datorită lui și altor 2-3 prieteni mai ,,vehemenți” care susțineau izolarea completă a celor 5-6 tineri de-ai lui Țurcanu veniți de la Pitești, aceștia din urmă au fost trimiși în lagărul Peninsula; la Poarta Albă administrația lagărului nereușind să formeze brigăzi cu reeducați de tip Pitești. O îngrozitoare priveliște a surprins la morga lagărului cutremurându-se în fața cadavrelor scheletice , numai piele și os, ale deținuților care decedaseră în cele mai multe cazuri datorită muncii de exterminare fără hrană suficientă.

În septembrie 1953 a fost mutat în lagărul Peninsula (Valea Neagră) de unde va fi pus în libertate la sfârșitul lunii octombrie a aceluiași an cu toate că pedeapsa lui expirase de peste un an de zile. Chiar în ziua eliberării cu riscul de a-și pierde libertatea abia dobândită a lăsat la procuratura din Constanța denunțul care îl va salva de la moarte pe deținutul Remus Radina ce se găsea în a 11-a zi de grevă a foamei la Peninsula.

Libertatea nu era chiar deplină căci a fost trimis până în februarie 1956 cu Domiciliu Obligatoriu în localitatea Olarii Vechi. A rămas aici vreme de 2-3 luni apoi ,,s-a strecurat” lucrând în calitate de constructor forestier pe șantierul din Munții Siriului. Încalcă obligația Domiciliului Obligatoriu și prin două călătorii efectuate la Constanța pentru a-și revedea prietenii deținuți politici care munceau la stadionul ce se construia acolo. În libertate a menținut legătura cu prietenii din detenție și cu alți foști membri P.N.Ț. din zona Ploieștiului cu care discuta printre altele și politică fără însă a realiza vreo acțiune subversivă.

O acțiune de grup, care va fi interpretată ulterior în mod tendențios de către Securitate, era participarea la parastasul anual al lui Aurel Căzănișteanu – șeful Organizației de Tineret P.N.Ț. Prahova decedat în 1950 în anchetele de la Securitatea Ploiești – organizat de către părinții defunctului la mormântul acestuia de lângă zidul închisorii Târgșor. Urmând sfatul tatălui său se va căsători schimbând între timp mai multe locuri de muncă: în Bucegi, șef de șantier la lucrările în regie proprie ale inginerului Șeitan și muncitor la T.R.C.L. Ploiești.

De la ultimul loc de muncă, în ziua de 29 iulie 1958, Securitatea l-a rearestat încercând să-i însceneze organizarea unui complot P.N.Ț. pentru răsturnarea prin forță a regimului comunist. Refuzul său de a semna declarațiile mincinoase dorite de Securitatea Regională Ploiești în ciuda folosirii torturii la anchete a dus la ,,eșecul” procesului din 18 decembrie 1958. Instanța neputând formula capetele de acuzare i-a respins dosarul retrimițându-l organelor de cercetare penală (Securității) pentru completare.

Din nou la Securitate, a avut de înfruntat apăsarea nemiloasă a tăcerii și a timpului din celula albastră (unde a stat izolat mai mult de două luni) urmată de zile și nopți de anchetă, rareori fără bătaie. Deși rezistase cu îndârjire refuzând să-i ajute pe securiști la completarea dosarului pedeapsa care i s-a comunicat în urma procesului din 23 aprilie 1959 a fost de 23 de ani muncă silnică pentru crimă de uneltire.

După proces, aproape trei luni de zile, a stat cu lanțuri la picioare în închisoarea de pe Rudului, din centrul Ploieștiului, care slujea și ca ,,Depozit al Securității” (locale); apoi cu duba a fost transportat la Penitenciarul Galați. Aici a avut de îndurat frigul cumplit din timpul iernii, foamea, mirosul pestilențial al tinetei, izolarea de exterior în spațiul strâmt al celulei și nu în ultimul rând răutatea gardienilor. Într-o zi când țăranul care îi era coleg de celulă a avut o criză manifestată prin ,,gioc” dezlănțuit gardianul de serviciu împreună cu gardianul șef au intrat în celulă începând să-l bată. Ticu n-a putut răbda și i-a luat apărarea iar în timpul busculadei create a ieșit pe holul celularului făcând apel cu voce tare la ceilalți deținuți. Asemenea îndrăzneală nu a rămas desigur nepedepsită el primind șapte zile de izolare. La neagra a fost trimis Constantin Ticu Dumitrescu și pentru că bătea Morse în pereți.

În plină noapte a părăsit temnița Galațiului urmând un drum greu și lung în condițiile insalubre ale bou-vagonului – cum era denumit de către deținuți vagonul de marfă având micile ferestre acoperite cu obloane folosit pentru transportul lor. A ajuns la închisoarea din Botoșani pe 3 noiembrie 1960 fiind cazat într-o celulă mare cu numărul 13 împreună cu membri ai partidelor istorice (P.N.Ț., P.N.L. și P.S.D.) dar și țărani sau muncitori.

Revoltat de moartea colegului de pat (un bătrân profesor din Ardeal, lăsat de medicul închisorii fără tratamentul adecvat) pe care-l îngrijise mai mult de o lună de zile dar și de ,,uciderea” fostului președinte P.N.Ț. Prahova, doctorul Gheorghe Petrescu, pe care-l admira mult, Constantin Ticu Dumitrescu a încercat să organizeze o grevă a foamei pentru îmbunătățirea regimului de detenție. Trebuie precizat că regimul era unul de exterminare caracterizat prin foamete degradantă, lipsă de asistență medicală, mizerie și teroare permanentă.

Preconizata ,,grevă în masă” nu s-a produs decât la el în celulă însă chiar și acolo numai o singură zi. Remarcat de conducerea închisorii a avut, la cerea sa, o întâlnire cu un procuror prin intermediul căruia a transmis în scris un memoriu către Gheorghe Gheorghiu-Dej solicitând îmbunătățirea regimului aplicat deținuților politici.

Izolat singur într-o celulă în decembrie 1962 a fost supus timp de trei zile unor anchete incredibile prin gradul de tortură și bestialitate atins. Căpitanul de Securitate Maruneac Vasile, Șef de Grupă K la Regionala Suceava împreună cu doi dintre securiștii săi l-au bătut atât de crunt pe Constantin Ticu Dumitrescu încât acesta a ajuns în stare de inconștiență plin de propriile fecale scăpate de sub control. Cu toate că a fost la un pas de moarte el nu a semnat declarația falsă cerută de securiști prin care recunoștea că ar fi plănuit o evadare în masă și uciderea gardienilor – fapte ce puteau ce puteau fi folosite pentru înscenarea unui proces de drept comun. Transferat într-o altă celulă, cu corpul tot numai o rană a reușit să supraviețuiască întâlnind un om ,, pâinea lui Dumnezeu”, țăranul ardelean Gheorghe Crețu din Brăișor.

Nu a acceptat reeducarea non-violentă refuzând să ia cuvântul la clubul închisorii ca reeducat sau să semneze vreun document prin care repudia partidele burghezo-moșierești – în realitate trecutul său – elogiind în schimb ,,mărețele realizări ale regimului” comunist. Cu starea de sănătate atât de gravă că nu se mai putea ține pe picioare din cauza unei hepatite cronice, descoperită de medicul deținut Bică Georgescu, la începutul anului 1964, Constantin Ticu Dumitrescu nu a fost de acoord să facă nici cel mai mic compromis în vederea reeducării punându-și în pericol viața. Deși a avut această atitudine intransigentă, căpitanul Dora de la închisoarea din Botoșani i-a salvat viața făcând demersurile necesare pentru a fi internat la spitalul Penitenciarului Văcărești. Beneficiind de asistență medicală corespunzătoare și mâncare substanțială Ticu s-a refăcut în linii mari fiind apoi eliberat în 1964, odată cu grațierea tuturor deținuților politici din România.

Neputându-și continua studiile universitare întrucât Ministerul Învățământului printr-o comunicare oficială i-a respins cererea Constantin Ticu Dumitrescu a lucrat pe diferite șantiere forestiere ca muncitor, șef de echipă, funcționar tehnic și șef de șantier. Micul șantier de construcții forestiere din Vrancea pe care la condus după 1970 s-a situat timp de 17 ani printre cele mai eficiente șantiere din cadrul Ministerului Economiei Forestiere astfel încât Constantin Dumitrescu a fost decorat în 1983 cu Ordinul Muncii Clasa a III-a.

A luat parte la răsturnarea regimului comunist din România pătrunzând la 22 decembrie 1989 în sediul Comitetului Central al P.C.R. împreună cu alți revoluționari .

În România postdecembristă Constantin Ticu Dumitrescu se afirmă ca un mare apărător al năzuințelor foștilor deținuți politici neîncetând să lupte împotriva comunismului. Astfel pe 2 ianuarie 1990 înființează Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (A.F.D.P.R.) al cărui președinte va fi până în 2006, iar în 1991 creează Uniunea Internațională a Foștilor Deținuți Politici în cadrul căreia deține funcția de președinte până în 1998.

Își va asuma și responsabilitatea conducerii destinului României fiind membru al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională în perioada 1990-1992. Național-țărănist convins în 1990 devine cofondator al P.N.Ț.-C.D. alături de Corneliu Coposu și Ion Diaconescu. Tot în anul 1990 el inițiază un proiect de lege pentru deconspirarea Securității, care includea atât ofițerii, cât și informatorii sau colaboratorii acesteia, limitându-se totuși la cunoașterea publică a acestor persoane fără alte urmări legale. Legea privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică cum a apărut în Monitorul Oficial din anul 1999 a suferit modificări esențiale față de proiectul inițial făcând referire numai la cei care au făcut ,,poliție politică” și nu la toți cei care au lucrat pentru Securitate. Din acest motiv Ticu Dumitrescu a refuzând ca legea să-i poarte numele.

Reproșând în 1997 colegilor de partid și chiar președintelui Emil Constantinescu slaba mobilizare pentru legea menționată mai sus el a intrat în conflict cu aceștia și în 1998 ca urmare a divergențelor avute pe Lege cu Ion Diaconescu și Constantin Ionescu Galbeni a fost suspendat din P.N.Ț.-C.D. pentru un an de zile. Rămâne însă mai departe senator al României demnitate pe care a ocupat-o în cursul celor două legislaturi dintre anii 1992-2000. Va reveni în PNȚ-CD abia în ianuarie 2003 dar tot în acest an se retrage din viața politică nefiind de acord cu compromisurile și linia politică urmată de partid. Nu renunță la lupta anticomunistă și la 17 martie 2006 guvernul Tăriceanu îl numește reprezentant al său în Colegiul Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității.

Neînvins de comunism Constantin Ticu Dumitrescu și-a încheiat existența în data de 5 decembrie 2008 datorită unui cancer la ficat, fiind înmormântat apoi în satul său natal.

Capitolul II. Metodologia didactică în învățământul liceal între clasic și modern

II.1. Clasic și modern în metodologia didactică

Sub influența dinamicii schimbărilor survenite în procesul instructiv-educativ, schimbări determinate de creșterea rolului științei și tehnicii în toate domeniile vieții, metodologia didactică a evoluat, adaptându-se la exigențele tot mai complexe ale învățământului contemporan. Metodologia didactică vizează ansamblul metodelor și procedeelor utilizate în procesul de învățământ. Putem înțelege, metodologia procesului didactic ca o modalitate generală de alegere, de adecvare și de combinare a unor metode reunite prin comunitatea scopului și competențelor prestabilite; ea venind să realizeze o conexiune între aspectele practice care se pun și procedurile concrete de rezolvare ale acestora. Calitatea metodologică este un aspect ce ține de oportunitate, dozaj, combinatorică între metode sau ipostaze ale metodelor. Metodologia didactică formează un sistem coerent, realizat prin stratificarea și corelarea mai multor metode, atât pe axa evoluției istorice, cât și pe plan sincronic, metode care se corelează, se prelungesc unele în altele și se completează reciproc

Practic, metodologia didactică este într-un proces de perfecționare, având la bază două idei:

Prima este reconsiderarea metodologiei din perspectiva cerințelor umanismului modern care impune ideea formării omului integral dezvoltat, capabil să se integreze activ, creator și responsabil în societate, apt să rezolve problemele complexe cu care se confruntă.

Iar a doua este reevaluarea metodologiei didactice pe baza valorificării celor mai importante și recente descoperiri din domeniul psihologiei, științelor educației, sociologiei, teoriei informației, etc., pentru a realiza o mai bună adaptare a metodelor utilizate la legile dezvoltării psihice și a le spori eficiența atât în ceea ce privește informarea, cât mai ales pe planul formării personalității elevului.

Pornind de la aceste două idei de bază, se conturează următoarele direcții de perfecționare a metodologiei instruirii:

îmbogățirea și diversificarea metodelor de instruire, astfel încât acestea să se coreleze mai bine cu situațiile de instruire care sunt extrem de variate și să vină în întâmpinarea diferențelor pregnante care există între diferite stiluri de învățare.

perfecționarea metodelor de comunicare în ideea de a spori gradul lor de eficiență prin creșterea posibilităților de a transmite un volum mai mare de informații într-un timp mai scurt, de a opera o mai bună selecție a informațiilor, de a se adresa unor colective mai largi de elevi și a mări capacitatea acestora de a recepta și reține cele transmise.

întărirea caracterului activ al tuturor metodelor și procedeelor de instruire, în sensul amplificării gradului de participare a elevului în activitatea de învățare prin implicarea sa în efectuarea unor studii și cercetări personale, în activități de investigare a mediului înconjurător, prin sporirea efortului în rezolvarea sarcinilor de învățare.

Odată lămurite aceste aspecte, trebuie să ne oprim asupra termenilor de clasic și modern, care în metodologia didactică desemnează două modele de realizare a învățării.

Modelul clasic, tradițional este modelul bazat pe memorarea și reproducerea (cât mai fidelă) a cunoștințelor transmise de cadrul didactic; competiția între elevi având drept scop ierarhizarea. Avantajele acestui model sunt următoarele: stimularea efortului și productivității individului; promovarea normelor și aspirațiilor înalte; micșorarea distanței dintre capacitate și realizări. Limitele ar fi: interacțiunea slabă între colegi; lipsa încrederii în ceilalți; memorare mecanică, oboseală, neatenție, anxietatea unor elevi, teama de eșec etc.

De partea cealaltă, modelul de realizare a învățării printr-un învățământ modern se

bazează pe apelul la experiență proprie și promovează învățarea prin cooperare, punând accent pe dezvoltarea gândirii în confruntarea cu alții; Dezideratul scolii moderne vizeaza înzestrarea elevului cu un ansamblu structurat de competențe de tip funcțional. Bineînțeles că și acest model are avantaje și dezavantaje. Ca și avantaje, menționăm: stimularea interacțiunii dintre elevi; generarea sentimentelor de acceptare și simpatie; încurajarea comportamentelor de facilizare a succesului celorlalți; creșterea stimei de sine; încrederea în forțele proprii; diminuarea anxietății față de școală; intensificarea atitudinilor pozitive față de cadrele didactice. Ca limite putem trece: elevul poate sa nu își asume anumite responsabilitați, bazându-se pe celalalt; metodele activ-participative aplicate în activitatea pe grup sunt mari consumatoare de timp și necesită experiență din partea cadrului didactic; lipsa materialului didactic necesar; elevilor le trebuie timp ca să se familiarizeze cu acest nou tip de învățare; e nevoie de eforturi și încurajări repetate pentru a-i convinge că se așteaptă altceva de la ei.

O metodologie de succes implică însă, împletirea celor două modele (clasic și modern), având proporții diferite între ele în funcție de situația momentului, de colectiv și bineînțeles de competențele educaționale urmărite.

II.2. Metode tradiționale – metode moderne aplicabile la disciplina istorie

Așa cum arătat mai sus, metodologia didactică se bazează pe metodele utilizate efectiv în procesul instructive educativ.

Termenul de metodă provine din cuvintele grecești „odos” = cale, drum și „metha” = către, spre, methodos = cercetare, căutare, urmărire. În activitatea didactică metoda este o cale pe care profesorul o urmează pentru a-i face pe elevii săi să ajungă la realizarea sarcinilor precizate; este, calea pe care profesorul o parcurge pentru a da posibilitatea elevilor săi să găsească ei singuri, adeseori, calea proprie de urmat în procesul învățării. Metodele didactice sunt totodată ,,mijloace” prin care se formează și se dezvoltă priceperile, deprinderile și capacitățile elevilor de a acționa asupra naturii, de a folosi roadele cunoașterii transformând exteriorul în facilități interioare, formându-și caracterul și dezvoltându-și personalitatea.

Metodele de învățământ se clasifică după mai multe criterii, ierarhizarea lor stârnind multe controverse. Pentru că demersul nostru este îndreptat spre abordarea clasică sau modernă a metodologiei didactice în învățământul liceal este firesc să ne oprim asupra clasificării metodelor după criteriul istoric. Din punct de vedere istoric, metodele se împart în metode clasice, tradiționale și metode noi sau moderne.

Metodele tradiționale sunt metodele expozitive, cum ar fi expunerea cu variantele sale (explicația, descrierea, povestirea, prelegerea), conversația, demonstrația și lectura sau lucrul cu manualul. În timp ce metodele moderne, cuprind toate metodele activ – participative, metode centrate pe elev, care pun accent pe caracterul formativ al procesului instructiv educativ: învățarea prin descoperire, problematizarea, modelarea, studiul de caz, brainstorming-ul sau asaltul de ideii. Astăzi , metode moderne sunt toate metodele care se încadrează în conceptele de învățare activă și învățare interactivă, prin cooperare. Aceste metode sunt considerate interactive deoarece promovează învățarea interactivă și conduc într-un mod organizat, fie în grupul clasă de elevi, fie în grupuri mici sau în perechi, la construcția interactivității, fiind cele care încurajează interschimbul liber de cunoștințe, de idei, de experiențe, confruntarea de opinii și argumente în vederea ajungerii în comun la construcția unor noi cunoștințe, la noi clarificări și soluții la probleme.

Iată de ce, în sfera metodelor moderne intră și metodele de predare-învățare interactivă în grup, metode foarte diverse care urmăresc să solicite mecanismele gândirii, ale inteligenței, ale imaginației și creativității. ,,Activ" este elevul care depune efort de reflecție personală, interioară și abstractă, care întreprinde o acțiune mintală de căutare, de cercetare și redescoperire a adevărurilor, de elaborarea a noilor cunoștințe. Prin aceste metode, elevul învață să-și pună întrebări asupra informației, să selecteze informația, să examineze ideile și implicațiile acestora, să-și examineze cunoștințele, să construiască argumente, să decidă ce este important și ce nu, să-și dezvolte capacitatea de comunicare, să ia decizii în cunoștință de cauză, să-și descopere propria gândire și să o conștientizeze, să se raporteze la cei din jur și la sistemele lor de gândire.

O să dau în continuare exemple de noi metode interactive, menționând mai ales pe cele care se pretează la disciplina istorie: Metoda predării-învățării reciproce; Mozaicul, Metoda pălăriilor gânditoare; Învățarea prin dramatizare (Metoda dramatizării); Metoda învățării pe grupe mici; Metoda schimbării perechii; Harta cognitivă sau harta conceptuală; Lanțurile cognitive; Diagrama cauzelor și a efectului; Lotus (Tehnica Florii de nufăr); Explozia stelară; Masa rotundă; Interviul de grup; Incidentul critic; Phillips 6/6; Tehnica 6/3/5; Controversa creativă; Metoda R.A.I.; Metoda turnirurilor între echipe; Tema sau proiectul de cercetare în grup; Experimentul pe echipe; Portofoliul de grup etc..

O metodă se definește însă prin predominanța unor caracteristici la un moment dat, caracteristici ce se pot metamorfoza. Astfel, o metodă tradițională poate evolua spre modernitate, în măsura în care secvențele procedurale care o compun îngăduie restructurări inedite sau când circumstanțele de aplicare ale acelei metode sunt cu totul noi, cum ar fi folosirea unor mijloace de învățământ moderne care concentrează atenția stimulând motivația intrinsecă, problematizarea și comunicarea. De asemenea la unele metode moderne surprindem secvențe destul de tradiționale sau descoperim că variante ale acestei metode erau de mult cunoscute și aplicate. Practic plecând de la acest aspect, putem constata oarecare întrepătrunderi între cele două tipuri de metode, aspect pus în evidență și mai mult de practica pedagogică unde profesorul îmbină la lecție mai multe metode străduindu-se să le dezvolte cât mai mult valențele educative. De altfel metodologia didactică actuală din învățământul liceal îmbină atât metodele tradiționale cât și metodele moderne.

II.3. Demersuri pedagogice în vederea aplicării metodelor tradiționale și moderne în procesul instruirii elevilor la disciplina istorie

II.3. 1. Prelegerea susținută de către președintele A.F.D.P.R.-Galați, domnul doctor Ion Chiriac, pe data de 27.04.2010, la întâlnirea elevilor cu un membru al rezistenței anticomuniste

Prelegerea este o metodă de instruire tradițională, reprezentată printr-o formă de expunere neîntreruptă, bine organizată și sistematizată a unei teme (din programa școlară). Prin intermediul prelegerii profesorul comunică o cantitate mare de informații, noțiuni, concepte sau chiar trăiri în timp de una sau mai multe ore. Caracterul amplu al prelegerii face ca această metodă să fie utilizată cu precădere la ultimele clase liceale, la facultate ori la cursurile de perfecționare. Prelegerea începe cu prezentarea titlului temei, a importanței ei, și continuă cu precizarea problemelor/competențelor care urmează să fie atinse. Conținutul prelegerii este prezentat de obicei pe baza unui plan structurat scris de profesor pe tablă ori afișat cu ajutorul retroproiectorului sau videoproiectorului. Reușita prelegerii depinde de capacitatea profesorului de a sistematiza conținutul, de personalitatea sa, de limbajul și tonalitatea folosite, de modul de a capta atenția elevilor, de a formula ipoteze și a le analiza critic etc.

De obicei ea este asociată cu imaginea profesorului la catedră (sau la tablă), care vorbește elevilor așezați cuminți în bancă și (ei ascultă sau iau notițe). Prelegerea poate fi însă recondiționată și introdusă într-un demers didactic modern, centrat pe achizițiile elevului. Dacă profesorul este interesat de stimularea interesului elevilor, atunci va fi atent la detalii neuitând să se preocupe de: intrarea în prelegere prin intermediul unei glume, povești, imagini captivante și în deplină relație; de prezentarea unei probleme/unui studiu de caz pe care se focalizează prezentarea; de lansarea unei întrebări incitante (astfel încât elevii să fie atenți la prelegere pentru a afla răspunsul); de folosirea de exemple și analogii pe parcursul prezentării (pe cât posibil, cu trimiteri la viața reală); de dublarea verbalului cu alte coduri – oferirea de imagini, grafice și alte materiale ilustrative; folosirea limbajului corporal ; de implicarea elevilor pe parcursul prelegerii prin întreruperea prelegerii: – pentru a incita elevii la a oferi exemple, analogii, experiențe personale; – pentru a da răspunsuri la diferite întrebări; de încheierea prelegerii prin intermediul unei probleme/aplicații care urmează să fie rezolvate de elevi ș.a.

Prelegerea ținută de domnul doctor Ion Chiriac, pe care o voi analiza, s-a desfășurat la Colegiul de Industrie Alimentară ,,Elena Doamna” din Galați în prezența elevilor de la clasele a X-a D, a XI-a D și a XII-a T aflați sub îndrumarea domnului director Silivestru Adrian, a doamnei profesoare Ardeleanu Blaga Nicuța și bineînțeles a mea. Prezentarea invitatului și anunțarea temei prelegerii mi-a revenit mie, după care președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, filiala gălățeană, și-a început prelegerea vorbind elevilor despre începuturile instaurării regimului comunist în România. În acest context a integrat povestea domniei sale care, în calitate de membru al organizației subversive ,,Tineretul Regalist”, a fost arestat de securitatea comunistă în aprilie 1949. A descris apoi neajunsurile vieții de deținut la Jilava (Fortul 13) unde a stat timp de nouă luni până la proces. Condamnat la 2 ani închisoare, este trimis să-și ispășească pedeapsa în Penitenciarul Pitești. Aici a trăit grozăviile reeducării, numărându-se printre cei care au fost bătuți personal de Eugen Țurcanu, șeful deținuților reeducați din închisoare. Scăpând cu viață din reeducarea de la Pitești, a fost transferat la Canalul Morții în colonia Peninsula. În acest lagăr de exterminare a îndurat frigul și foamea, brutalitatea gardienilor și mai ales munca deosebit de grea amplificată de normele foarte mari cerute de administrație.

Elevii au ascultat cu atenție, interes și entuziasm faptele relatate de către domnul doctor. Unii dintre ei au adresat întrebări, vrând să afle mai multe sau să li se explice anumite detalii insuficient înțelese. Întâlnirea cu un fost deținut politic a fost memorabilă întrucât elevii au avut posibilitatea să cunoască un om ce a trecut prin infernul gulagului comunist din România, ascultând o poveste tragică, dar adevărată a istoriei, chiar de la cel ce a trăit-o. În clipa despărțirii, unii dintre ei mi-au cerut să mai aduc și pe viitor astfel de invitați, ,,depozite vii ale trecutului”, apreciind noua formă de desfășurare a procesului didactic.

Evaluarea activității de mai sus s-a făcut prin intermediul testării scrise pe care elevii au susținut-o la disciplina istorie din mai multe lecții. Unul din itemii de rezolvat le cerea să prezinte tocmai reeducarea de tip Pitești în minim o pagină.

La clasa a XII-a T cei mai mulți elevi au tratat subiectul respectiv doar din cunoștințele predate, deși le-am spus să scrie tot ce cunosc despre acest subiect, indiferent din ce sursă au informațiile. Ei s-au grăbit să scrie doar lecția predată, neangrenându-se în redarea celor povestite de domnul Chiriac.

La clasa a XI-a D, unde reeducarea de tip Pitești a fost doar un moment al lecției „România în totalitarism” elevii s-au văzut obligați să gândească întrucât nu aveau o pagină întreagă predată în caiet despre acest subiect. Ei au scris în această situație mai mult din cele relatate de domnul președinte al A.F.D.P.R.-Galați.

Refuzul de a gândi și a munci suplimentar al elevilor de la clasa a XII-a T, se explică în primul rând prin comoditatea acestora, favorizată de faptul că la această clasă, având două ore pe săptămână, am putut să includ tema reeducarea de tip Pitești ca lecție distinctă în planificare. Trebuie avut în vedere și faptul că nivelul general de pregătire școlară al clasei a XI-a D este superior clasei a XII-a T care face parte din ruta progresivă.

Clasa a X-a D care a participat și ea la întâlnirea cu domnul doctor nu era inclusă în norma mea didactică astfel încât evaluarea celor învățate de către acești elevi în urma prelegerii nu am făcut-o.

II.3. 2. Referatele elaborate de către elevii claselor a XII-a T Rută Progresivă și a XIII-a A Frecvență Redusă în semestrul al II-lea din anul școlar 2009-2010

Referatul este unul din produsele cu care se poate finaliza Metoda proiectelor. Prin această metodă elevii sunt antrenați într-o acțiune de cercetare căpătând deprinderi și competențe prin îndeplinirea unor sarcini concrete de lucru și educație. Bineînteles că elaborarea unui proiect implică o temă de cercetare care poate fi aleasă/sugerată de profesor sau de elev. Pentru realizarea unui proiect (referat) bun profesorul trebuie să îndrume discret activitatea elevilor, neuitând să-i încurajeze și să le stimuleze originalitatea. Această metodă are puternice valențe formative deoarece: cultivă capacitatea de investigare și gândirea predictivă, îi familiarizează pe elevi cu strategia cercetării, îi deprinde să-și planifice și să-și organizeze activitatea, să persevereze în îndeplinirea unei sarcini și să manifeste încredere în forțele proprii.

La începutul semestrului al II-lea le-am propus elevilor de la clasele a XII-a T și a XIII-a A să elaboreze câte un referat despre vreun monument al rezistenței anticomuniste din România sau o personalitate a cărei ,,istorie” se leagă de un asemenea monument. Împreună cu ei am enumerat câteva personalități și monumente compatibile pentru tema dată urmând ca alegerea titlului referatului să le aparțină. Eu am stabilit însă criteriile pe care trebuia să le îndeplinească un referat bun: să respecte structura introducere-cuprins-concluzii, să se regăsească în redactarea lui măcar trei surse bibliografice sau de pe internet, să aibă trecută la sfârșit bibliografia consultată, iar dacă folosesc citate să apară la aparatul critic. Se înțelege desigur că la aceste criterii se adaugă: calitatea științifică a referatului și utilizarea limbajului istoric adecvat. În ceea ce privește delimitarea spațială a referatului le-am cerut minim două pagini dorindu-mi un referat lucrat de ei și nu unul lung care implicând multă muncă face foarte ispititoare posibilitatea de a-l descărca de pe internet.

Unii dintre elevii clasei a XII-a T (unde aveam două ore pe săptămână așa cum am precizat și când am vorbit despre prelegere) m-au consultat în legătură cu realizarea referatului până în momentul evaluării petrecut la sfârșitul semestrului al II-lea; dar mulți nu au făcut acest lucru. Evaluarea am realizat-o pe parcursul a patru ore, în care am studiat și conținuturile trecute în planificare. La clasa a XIII-a A am avut tot așa unii elevi care au dorit să fie orientați în realizarea referatului – chiar mai mulți decât la XII T, însă evaluarea referatelor a trebuit să o fac în orele avute la dispoziția profesorului pentru corectat.

Neajunsul principal pe care l-am constatat în urma evaluării referatelor de la cele două clase constă în faptul că examinarea produsului muncii elevului întâmpină mari dificultăți din cauza timpului insuficient. Astfel, la clasa a XIII-a A, unde am avut posibilitatea să lucrez cu ei în clasă doar cinci ore pe semestru, evaluarea referatelor am făcut-o în afara orelor de ,,curs”, fără prezența lor. În felul acesta am putut examina, aprecia și nota doar referatul, fără a ști că am testat cu adevărat cunoștințele elevilor mei. Referatele puteau fi făcute de alte persoane sau luate de pe internet cum am constatat destul de clar la unele dintre ele.

În schimb la clasa a XII-a T, fiind mai puțin presat de timp, după evaluarea anterioară a referatului acasă, am adresat câte două-trei întrebări din referat fiecărui autor al acestuia. Am putut descoperi, în felul acesta, că unii elevi nu știau ce conține referatul lor; aceasta deoarece copiaseră informațiile de pe internet – unii chiar întregul referat – fără a le citi în întregime.

Metoda proiectelor prin elaborarea unui referat are o însemnată valență formativă întrucât elevul devine subiect al procesului de învățământ, căutând și învățând singur informațiile cerute de tema referatului. Pentru a căpăta însă deprinderea, competența adecvată de a ști să caute și de a i se dezvolta motivația interioară prin cunoașterea unor detalii care dau savoare și interes muncii intelectuale, e nevoie ca elevul să lucreze cinstit. „Furtul” de pe internet sau copierea dintr-o singură carte trebuie în mod obligatoriu prevenite sau stopate, după caz, pentru ca metoda să-și atingă eficiența.

Elaborarea corectă a unui referat se deprinde ascultând îndrumările inițiale ale profesorul, dar mai ales atunci când elevul știe că profesorul îl poate descoperi dacă va trișa în redactarea referatului. Ori această îndreptare a elevului „necinstit”, profesorul o poate face numai când are la dispoziție timpul necesar să evalueze comparativ atât referatul , cât și elevul care l-a realizat. Aceste întrebări puse de mine fiecărui elev nu au putut să-l determine să aprofundeze întru-totul conținutul referatului, putând însă doar preveni redactarea superficială a unui referat. Un rezultat mai bun s-ar putea obține când elevului i s-ar cere să prezinte în cinci minute referatul; dar în condițiile în care la clasă sunt în jur de 25 de elevi, acest lucru este imposibil de pus în practică cu toți elevii clasei.

II.3. 3. Învățarea prin descoperire la clasa a XI-a D folosind trei interviuri diferite ca surse istorice culese de către domnul profesor Sandu Marian în comuna Tulucești

Învățarea prin descoperire este o metodă care se bazează pe investigația proprie a elevului cu scopul de a dobândi cunoștințe noi, a descoperi adevărul istoric, cauzele, evoluțiile și consecințele evenimentelor istorice. Această metodă pe lângă faptul că îmbogățește cunoștințele elevilor are și o mare valoare formativă întrucât elevul treptat ,,deprinde căile autentice care-l conduc spre cercetare, spre însușirea tehnicilor și metodelor [modalităților] de investigare a realității istorice”. Pus în contact direct cu izvoarele istorice elevul leagă informațiile descoperite de cunoștințele sale dobândite anterior sesizând relațiile dintre faptele, evenimentele sau personalitățile istorice, realitățile politice, economice, sociale, de civilizație și mentalitate implicate de lecție sau de o parte din lecția studiată.

Deși fundamentată pe efortul elevului învățarea prin descoperire nu este independentă decât în aparență, ea fiind în realitate dirijată de profesor. Acesta din urmă este cel care organizează cadrul cercetării, precizează sarcinile de învățare, supraveghează și apreciază rezultatele investigației rezumând ideile ce decurg din descoperirile elevilor. Dirijarea realizată de către profesor, ținând cont de particularitățile de vârstă ale elevilor, bagajul de cunoștințe istorice pe tema studiată, gradul de dificultate al problemei abordate și experiența avută în folosirea acestei metode, este mai strânsă în clasele gimnaziale mergând până la o independență aproape totală în ultimele clase de liceu. În general metodologia învățării prin descoperire cuprinde următoarele operații:

selectarea noțiunilor, evenimentelor istorice care urmează să fie descoperite de elev, în funcție de competențele și conținuturile indicate în programă

formularea sarcinilor și a planului de învățare

stabilirea timpului pentru fiecare sarcină în parte

distribuirea surselor de investigație: documente istorice, texte, diagrame etc.

precizări privind activitatea elevilor pe grupe sau individual

îndrumarea elevilor de către profesor

confruntarea și evaluarea cunoștințelor descoperite

valorificarea rezultatelor prin culegerea informațiilor descoperite de elev

Pentru sporirea eficienței acestei metode descoperirea e bine să aibă ca punct de plecare o problemă, o întrebare mai dificilă/complexă și interesantă ori să valorifice multiperspectivitatea.

În cadrul lecției ,,România în totalitarism” elevii clasei a XI-a D au avut de cercetat în clasă rezistența anticomunistă din comuna Tulucești folosind învățarea prin descoperire. Comuna Tulucești este situată la 14 km de orașul Galați putând constitui un caz reprezentativ pentru rezistența anticomunistă din regiune și totodată pentru o mare parte din teritoriul României unde manualele de istorie nu menționează fapte anticomuniste majore precum: rezistență armată anticomunistă sau răscoale țărănești datorate colectivizării.

Pentru început am rugat elevii să formeze șase grupe aproximativ egale și să-și aleagă un secretar și un purtător de cuvânt Apoi, am împărțit fiecărei grupe cele trei interviuri luate de mine în comuna Tulucești și câte o fișă de lucru (ele se pot regăsi în anexa VI). În felul acesta câte două grupe au primit același interviu și automat aceleași sarcini de lucru. Deși sarcinile de lucru erau trecute, destul de clar, și la sfârșitul interviului și în fișă le-am oferit inițial elevilor explicații pentru fiecare din ele indicându-le și timpul care îl au la dispoziție pentru rezolvarea lor.

Pe parcursul investigației am fost nevoit totuși să mai dau câteva îndrumări, fiind solicitat în acest sens de toate grupele. Majoritatea au solicitat lămuriri pentru cerințele/sarcinile de lucru 2 și 3 ( 2.Cum apreciază sursa rezistența anticomunistă din comună?; 3.Ce grad de obiectivitate are sursa? ). În afară de îndrumări a trebuit să intervin de vreo două ori și pentru atenționarea unor elevi care se sustrăgeau de la munca în echipă discutând dar nu pe baza textului, ci despre probleme particulare. Datorită acestei situații, dar și faptului că textele erau ceva mai lungi, de 2-3 pagini elevii nu au fost gata la timpul stabilit văzându-mă obligat să le mai acord 6-7 minute.

Răspunsurile date de către grupele paralele nu au fost aceleași surprinzând în general aspecte diferite din material sau abordând modalități diverse de a exprima un răspuns. Astfel elevii care au avut de rezolvat întrebarea Ce relatează sursa I reprezentată de interviul luat domnului Chirilă Amelian au dat următoarele răspunsuri: ,,Sursa relatează că oamenii la început au dus-o bine pentru că Tuluceștiul a fost favorizat de poziția geografică și nu pot blama comunismul”; ,,În acest text este vorba despre o colectivizare care n-a vizat direct activitatea politică, ci mai mult lupta omului pentru a-și apăra pământul”. Însă elevii care au rezolvat cerința 1 pe baza interviului luat domnului Tănase Neculai nu au mai reușit să surprindă esențialul spunând: ,,Textul ne vorbește despre colectivizarea din regimul comunist și foștii deținuți politici”; ,,Tănase Neculai relatează viața sa în timpul comunismului și a părinților săi”. Ori textul se concentrează tocmai pe cazul mamei intervievatului (decedată în momentul de fată) care în timpul colectivizării comunei a ajuns nevinovată la închisoare. Răspunsurile nesatisfăcătoare oferite de către elevii acestor grupe paralele se explică prin neatenția și tratarea cu ușurință a temei în condițiile în care lungimea interviurilor dar și nivelul lor de dificultate destul de complex ridica oarecare probleme solicitând mult puterea de sinteză și analiză. Ușurința în abordarea temei e generată printre altele și de lipsa evaluării, textul fiind utilizat la predare. De asemenea și posibilitatea ,,ascunderii” muncii fiecărui elev în cadrul grupei (profesorul constatând răspunsul întregii grupe prin intermediul purtătorului de cuvânt) a favorizat această atitudine.

La cerințele 2 și 3 elevii s-au descurcat bine reușind să facă legătura între modul cum apreciază sursa rezistența anticomunistă din comună și gradul de obiectivitate al sursei. Ei au arătat că interviurile trebuie privite ca surse istorice diferite constatând pentru interviul domnului Chirilă Amelian că ,, Sursa nu este obiectivă, pentru că în acea perioadă nu era în sat, nu a fost afectat direct de represiunea comunistă si nu a avut pe nimeni în închisoare”. Cea mai obiectivă a fost considerată doamna învățătoare Teodorașcu Constanța întrucât: ,,a avut de suferit de pe urma comunismului”; ,, informațiile sunt oferite în mod direct, poate vorbi liber datorită regimului democratic, are un nivel de educație destul de mare și starea de sănătate bună chiar dacă vârsta este destul de înaintată”. De mare ajutor pentru relevarea obiectivității au fost îndrumările aflate pe foaia cu interviul: ,,De avut în vedere:

Dacă persoana intervievată a făcut parte sau nu din rezistența anticomunistă.

Dacă a făcut parte în ce măsură.

Daca informațiile oferite sunt directe (la care a participat chiar el) sau indirecte (auzite de la alte persoane sau citite în diverse surse: ziare, documente, cărți)

Care sunt/au fost opțiunile politice ale intervievatului.

Care este nivelul său de educație.

Dacă intervievatul poate vorbi liber…Regimul politic.

Vârsta și starea de sănătate.”

Vii discuții a suscitat cerința 4 ( 4.Ce nu menționează textul/sursa respectiv(ă)? ), elevii înțelegând pa baza ei ce importanță are multiperspectivitatea în relevarea adevărului istoric.

II.3. 4. Vizitarea expoziției ,,Pe drumul învierii”, organizată de Asociația Rost la Școala Generală Nr. 22 din Galați, de către elevii clasei a XI-a D în ziua de 19 ianuarie 2010

Vizita este o activitate extrașcolară prin care se poate studia istoria pe baza deplasării organizate la un obiectiv istorico-cultural cu scop instructiv-formativ. Vizitele pot fi desfășurate premergător studierii unei teme/lecții, în timpul studierii ei sau în faza evaluării și recapitulării acesteia.

Aflând, destul de târziu, de existența în orașul nostru la Școala Generală Nr. 22 a unei expoziții dedicate câtorva personalități care au suferit în rezistența anticomunistă pentru credința creștină m-am gândit să o vizitez împreună cu elevii clasei a XI-a D. Prin această activitate extrașcolară am vrut să punctez rezistența anticomunistă din România văzută prin prisma represiunii asupra religiei creștine. Menționez că expoziția venea în completarea lecției ,,România în totalitarism” pe care urma să o studiem conform planificării abia în prima jumătate a lunii martie. Expoziția amintită se încheia însă pe data de 20 ianuarie 2010 cu mai mult de o lună înaintea lecției pe care se plia. Pus în fața unei alegeri am decis să vorbesc elevilor despre această expoziție și împreună am hotărât să o vizităm.

În ziua de 19 ianuarie 2010 am mers împreună cu elevii clasei a XI-a D la școala unde se ținea expoziția în discuție după ce anterior vorbisem cu doamna director Barbu Charlotte și mă înarmasem cu un ,,Ordin de deplasare (delegație ) de la Colegiul de Industrie Alimentară ,,Elena Doamna” din Galați unde lucram și lucrez ca profesor de istorie. Elevii au fost puțin distrați datorită drumului și faptului că era ultima oră iar intrarea în școala în care câțiva învățaseră i-a făcut să-și depene amintiri din generală. Doamna director Barbu Charlotte ne-a întâmpinat și atât ea cât și subsemnatul în calitate de profesori de istorie le-am spus succint câteva lucruri elevilor despre expoziție și personalitățile creștine ce făceau obiectul acesteia. Multitudinea treburilor urgente avute de rezolvat au determinat-o pe doamna director să se retragă, noi rămânând în continuare să vedem expoziția. Privind ,,tablourile” expoziției pe care o vedeam și eu prima dată (alcătuită din fotografii cu cele șase personalități cărora le era dedicată, rapoarte de securitate sau penitenciar, fișe de închisoare, sentințe de condamnare, certificat de deces etc. ) le-am mai oferit elevilor câteva explicații, am răspuns la unele comentarii ale lor și am făcut poze. Cu acordul meu, elevii s-au mai uitat și la alte expoziții aflate pe holul școlii în apropierea celei pentru care eram acolo.

Pentru evaluarea acestei activități extrașcolare elevii au primit ca temă să elaboreze un eseu despre expoziția vizitată în 1-2 pagini. Le-am spus că pot suplimenta informațiile din timpul vizitei folosind materialul tipărit pe care ni l-a oferit doamna director Barbu Charlotte, dar eseul trebuie să fie personal valorificând în mod coerent și printr-un limbaj istoric informațiile și trăirile constatate.

Citind eseurile am constatat că impactul expoziției a fost destul de redus. Cei mai mulți elevi au dovedit carențe în a realiza o prezentare elaborată și cu întinderea cerută a celor vizitate. De asemenea trăirile precizate au fost de profunzime dar în general puține.

Neajunsurile constatate au cred următoarele cauze:

– lipsa cadrului general oferit de lecția ,,România în totalitarism” nu le-a permis elevilor să facă cu ușurință legături între faptele cunoscute și cele noi oferite de expoziție

– necunoașterea majorității personalităților cărora le-a fost dedicată expoziția nu a determinat o manifestare a interesului elevilor

– prezentarea în mod succint a expoziției de către cei doi profesori nu a fost îndeajunsă pentru valorificarea la întregul ei potențial a expoziției

– vizitarea pentru prima dată a expoziției o dată cu elevii nu mi-a permis să comentez prea multe aspecte

– dimensiunea redusă a expoziției formată doar din șase personalități și concentrarea informațiilor în foi A4 scrise mărunt pentru care e necesară ceva mai multă răbdare în a le citi

– atracția ispititoare a celorlalte expoziții aflate în apropiere

– starea de distracție cu care au venit elevii și dorința unora dintre ei de a nu zăbovi prea mult pentru a merge acasă

– nenotarea de către profesor a eseului i-a făcut pe elevi să nu se muncească prea mult

– lipsa unui oarecare talent literar și a experienței în realizarea unei asemenea teme

– faptul că trebuiau să consulte un material tipărit și nu le-am indicat să caute pe internet de unde putea copia ușor a dus la puținătatea informațiilor etc.

În concluzie o asemenea acțiune extrașcolară trebuie îmbunătățită ținând seama de cauzele identificate mai sus căci impactul unei expoziții este de obicei de durată dar puterea educațională a acestui impact depinde mult de ,,ajutarea” elevului în a sesiza întreaga bogăție a expoziției.

II.3. 5. Braistorming-ul realizat în cadrul lecției ,,Economie rurală – economie urbană în România” la clasa a XII-a T în semestrul I al anului școlar 2009-2010

Braistorming-ul (asaltul de idei) este o metodă modernă ce stimulează creativitatea generând idei noi prin activități de grup.

Un moment de braistorming poate fi creat la orice oră de istorie și mai toate lecțiile de istorie pot începe cu un braistorming. Conținuturile istorice oferă diferite subiecte pentru realizarea braistorming-ului sub forma unor întrebări productive (Care sunt consecințele ocupației otomane? Care sunt cauzele revoluției industriale?), ipotetice (Ce s-ar întâmpla dacă s-ar reforma statul totalitar?), de formulare a unor definiții s-au idei, judecăți de valoare, observații și anchete (Ce este revoluția? Ce sunt răscoalele? Spuneți tot ce credeți despre revoluția americană? Argumentați că democrația este un element pozitiv! Ce ați observat din prezentarea imaginii…, obiectului arheologic…, mulajului…?).

Specificul acestei metode constă în disocierea timpului de producere a ideilor de timpul în care sunt evaluate ideile respective. Asaltul de idei se bazează pe funcția asociativă a intelectului. O idee emisă de un subiect asociindu-se și chemând o altă idee în mintea aceluiași subiect, dar și în mintea altui subiect. Astfel, după enunțarea problemei elevii trebuie să-și exprime spontan și deschis ideile care le vin în minte, accentul punându-se pe cantitate, pe enunțarea cât mai multor idei sau soluții. Pentru a se elibera elevii de influența oricăror factori de inhibiție, de timiditate, de frica de a nu greși evaluarea ideilor emise nu se va face imediat întrucât acest lucru ar avea urmări negative asupra creativității inhibând spontaneitatea gândirii. Toți participanții la discuție vor fi ascultați cu atenție fiind încurajați să emită idei noi, să încerce noi asociații între cele exprimate deja, să le combine cu cele inițiale etc. Cuvinte de genul ,,ridicol”, ,,aberant”, ,,absurd” nu vor fi permise deoarece sunt nefavorabile unui proces de creație; ceea ce poate părea absurd pentru unul sugerând altora o idee nouă, interesantă și utilă. Evaluarea și selecția ideilor se va face abia ulterior.

Braistorming-ul se poate utiliza pe grupe sau frontal (atunci când timpul avut la dispoziție este redus). Din cauza anumitor limite – precum pericolul promovării unor idei incorecte sau neaplicabilitatea practică a soluțiilor propuse – această metodă poate fi considerată doar o etapă în rezolvarea creativă a problemelor care trebuie continuată de cercetarea clasică.

La începutul lecției ,,Economie rurală – economie urbană în România” indicând colectivizarea drept un fenomen istoric care a marcat decisiv economia rurală a României postbelice, le-am cerut elevilor de la clasa a XII-a T să explice, fie și parțial acest termen. În urma răspunsurilor date am putut constata că mulți dintre ei nu cunosc semnificația corectă a termenului colectivizare. Judecata de valoare desfășurându-se la sfârșit – potrivit normelor acestei metode – conexiunea ideilor s-a făcut și de la afirmațiile greșite ale colegilor. Am primit însă și răspunsuri bune aflând că fenomenul istoric al colectivizării se referă la confiscarea pământurilor țăranilor de către stat și înființarea C.A.P.-urilor. Pentru completarea definiției a fost nevoie de folosirea conversației euristice sub forma unei întrebări ajutătoare: ,,Ce le-au mai confiscat țăranilor comuniștii prin colectivizare?” Cu această întrebare am mai aflat de la elevi că țăranilor le-au fost luate și animalele. Nici unul dintre ei nu a precizat și confiscarea utilajelor agricole de la țărani, dar atunci când am făcut eu această completare toți au fost de acord, fapt ce demonstrează că aveau cunoștință despre aceasta, însă mai aveau nevoie de încă o întrebare ajutătoare – precum ,,Dar cu utilajul agricol al țăranilor ce s-a întâmplat?” – pentru moșirea acestui răspuns.

În urma aplicării acestei metode consider că la clasele mediocre sau atunci când problema de rezolvat implică un grad de dificultate mai ridicat rezultatele obținute prin ,,asaltul de idei” pe baza gândirii libere, nesistematice a elevilor pot fi îmbunătățite orientându-le procesul cognitiv prin utilizarea conversației euristice. Dirijarea elevilor atunci când multe răspunsuri nu sunt bune asigurând și o economie de timp, extrem de necesară mai ales în situația în care elevii au în orar disciplina respectivă doar o oră pe săptămână.

II.3. 6. Ciorchinele realizat în cadrul lecției ,,Economie rurală – economie urbană în România” la clasa a XII-a T în semestrul I al anului școlar 2009-2010

Ciorchinele este o metodă modernă, antrenantă, ce ajută la integrarea și organizarea informației în cursul învățării. Ea stimulează sesizarea conexiunilor dintre idei prin realizarea unui organizator grafic mai mult sau mai puțin structurat. Poate fi utilizată la începutul lecției, caz în care se numește ,, ciorchine inițial” sau după analiza unei surse, numindu-se ,,ciorchine revăzut”.

Principalele etape de parcurs în folosirea acestei metode sunt:

1. Se scrie cuvântul/tema – care urmează a fi cercetat/cercetată – în mijlocul tablei sau al foii de hârtie, în funcție de forma de organizare a activității: frontal, pe grupe sau individual;

2. Sunt notate toate ideile, sintagmele sau cunoștințele care ne vin în minte în legătură cu tema respectivă în jurul cuvântului fără a se face judecăți de valoare;

3. Începând de la cuvântul inițial pe măsură ce se scriu cuvinte, sintagme sau idei noi se realizează conexiunile prin linii sau săgeți;

4. Activitatea încetează când sunt epuizate toate ideile sau când s-a atins limita de timp acordată;

5. Prezentarea și discutarea ciorchinelui/ciorchinilor.

6. În etapa finală ciorchinele poate fi reorganizat utilizându-se anumite concepte supraordonate găsite de elevi sau profesor.

Am folosit această metodă în cadrul lecției ,,Economie rurală – economie urbană în România” pentru a descoperi efectele colectivizării. Pentru început le-am cerut elevilor să formeze patru grupe, aproximativ egale, în funcție de preferințele lor. Apoi am dat fiecărei grupe câte un text cerându-le, pornind de la acel text, să găsească cât mai multe efecte ale colectivizării pe care să le noteze, organizându-le grafic sub forma unui ciorchine după cum făcusem și eu anterior pornind de la cuvântul colectivizare ale cărui trăsături le descoperisem prin braistorming. Trebuie precizat că materialul dat elevilor a fost reprezentat de către două texte, unul cu referire la efecte ale colectivizării pe termen scurt iar celălalt cu referire la efecte ale colectivizării pe termen lung (vezi anexa VIII). Fiecare grupă a primit câte un text având de-a face astfel cu grupe paralele.

După expirarea timpului de lucru am rugat grupele să-și prezinte ciorchinele începând de la cele care aveau de descoperit efecte pe termen scurt. Am putut observa că grupele paralele s-au completat reciproc notând însă și unele cuvinte sau idei care nu pot fi considerate efecte ale colectivizării. De asemenea am constatat că majoritatea cuvintelor sau ideilor erau din text. Discutând cei patru ciorchini și ajutându-i puțin cu niște întrebări elevii au menționat și alte efecte ale colectivizării, sesizând totodată diferența dintre efectele sugerate de cele două texte: unele fiind efecte imediate iar altele de durată.

Elevilor le-a făcut plăcere să coopereze lucrând în echipă, descoperind în felul acesta, cu siguranță, mai multe efecte decât ar fi făcut-o de unii singuri. Foarte necesară mi se pare însă analiza de la sfârșit a ciorchinelui întrucât se pot strecura elemente (cuvinte, idei, sintagme) care nu își au locul în acel ciorchine și organizatorul grafic realizat până atunci poate fi completat cu noi elemente. Din aceste motive reorganizarea într-un ciorchine final sau măcar corectarea și îmbogățirea ciorchinelui/ciorchinilor inițial/inițiali se impune în cele mai multe cazuri.

II.3. 7. Metoda R.A.I. utilizată în cadrul lecției ,,Economie rurală – economie urbană în România” la clasa a XII-a T în semestrul I al anului școlar 2009-2010

Metoda R.A.I. este o metodă modernă de fixare și sistematizare a cunoștințelor, dar și de verificare. Ea urmărește realizarea feed-back-ului printr-un joc de aruncare a unei mingi ușoare însoțit de întrebări și răspunsuri. De altfel denumirea ei provine de la inițialele cuvintelor Răspunde-Aruncă-Interoghează. Modalitatea de desfășurare este următoarea:

La sfârșitul unei lecții sau a unei secvențe de lecție ori chiar la verificarea lecției anterioare profesorul le propune elevilor un joc. Elevii trebuie să arunce de la unul la altul o minge ușoară dată de profesor. Cel care aruncă mingea adresează și o întrebare din lecția sau secvența de lecție predată celui care o va prinde. Elevul care a prins mingea trebuie să răspundă la întrebare aruncând din nou mingea și formulând o nouă întrebare. Dacă elevul care prinde mingea nu dă un răspuns corect iese din joc. Răspunsul la această întrebare va fi dat chiar de către autorul ei căruia apoi i se oferă ocazia de a mai pune o întrebare. În cazul în care acesta este descoperit că nu cunoaște răspunsul la propria întrebare va fi scos din joc în favoarea celui căruia i-a adresat întrebarea.

Folosirea acestei metode la clasa a XII-a T pentru fixarea cunoștințelor în cadrul lecției ,,Economie rurală – economie urbană în România” a fost bine primită de elevi. Ei au dovedit entuziasm având chiar și emoții la prinderea mingii. Cei mai mulți dintre elevi au fost încântați mai cu seamă de posibilitatea de a formula chiar ei întrebările și de a alege persoana care trebuie să răspundă. Bineînțeles că au fost și excepții reprezentate de elevi care nu s-au arătat prea mulțumiți că au primit mingea, care nu s-au descurcat cu răspunsul sau care au reușit destul de greu să găsească o întrebare pentru colegul ales.

Metoda s-a dovedit însă utilă permitându-mi să investighez rezultatele obținute în urma predării-învățării și să descopăr unele lacune. De asemenea elevii au putut participa la propria formare și s-au putut autoevalua în funcție de răspunsurile și întrebările formulate. Caracterul antrenant rămâne și el un atuu al Metodei R.A.I. elevilor făcându-le plăcere acest ,,joc” astfel încât ora următoare m-au întrebat dacă am mai adus mingea. Pe lângă aceste avantaje am sesizat și unele limite, cum ar fi: întrebările puse de elevi nu sunt sistematice, neurmând organizatorul grafic de pe tablă; foarte rar elevii adresează o întrebare problemă; iar unii elevi se gândesc cam mult timp pentru a ,,încuia” pe un alt elev, de aici rezultând un consum mai mare de timp.

II.3. 8. Vizionarea filmului ,,Binecuvântată fii, închisoare!” de către elevii clasei a XII-a T în cadrul lecției ,,România în totalitarism. Securitatea și sistemul concentraționar” din semestrul al II-lea al anului școlar 2009-2010

Demonstrația cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale moderne este o metodă prin intermediul căreia valorificăm îmbinate virtuțile imaginii, cuvântului și mișcării. Mijloacele audio-vizuale oferă posibilitatea observării prelungite de către întreaga clasă a unor fapte și evenimente istorice, îndepărtate în timp și spațiu, inaccesibile sau mai greu accesibile unei percepții obișnuite. Dinamismul imaginii imprimă o mai accentuată notă de realism lecției, având și meritul că reușește să conducă gândirea elevilor spre esență, spre descoperirea cauzelor și a urmărilor unui fenomen istoric. De asemenea fixarea cunoștințelor se realizează prin această metodă cu mare temeinicie, întrucât perceperea materialului se face prin intermediul mai multor analizatori. Pentru valorificarea întregului potențial al acestei metode profesorul trebuie să–i dirijeze îndeaproape pe elevi să observe cu atenție imaginile, să constate și să înțeleagă momentul ca parte integrantă a lecției studiate.

Vizionarea filmului ,,Binecuvântată fii, închisoare” a durat aproape două ore obținând acordul dirigintelui clasei pentru a prelungi această activitate și în ora următoare care aparținea domniei sale. Elevii au manifestat un mare entuziasm generat de curiozitatea pe care le-am stârnit-o anterior vizionării filmului dar și de modalitatea nouă, modernă și plăcută pentru ei de abordare a lecției. Interesul arătat l-au dovedit prin concentrarea cu care au urmărit filmul și mai ales prin inițiativa pentru rezolvarea ,,neajunsului” care a apărut spre fârșitul filmului. Deoarece eu nu am văzut tot filmul de pe C D a casă și după înregistrare am vizualizat spre verificare doar câteva secvențe de la început s-a întâmplat ca partea de sfârșit a filmului (descărcat de pe internet) să nu se înregistreze. Din această situație m-au salvat doi elevi care au adus la următoarea întâlnire școlară un C D cu întregul film (descărcat de pe internet de către ei). Deși cei care aveau internet putuseră vedea sfârșitul filmului acasă – după cum le-am recomandat – întreaga clasă și-a exprimat dorința să continuăm atunci vizionarea filmului; iar după atenția manifestată m-am convins că făceau această cerere în mod sincer și nu pentru a scăpa de rigorile lecției clasice.

Evaluarea acestei activități, desfășurată prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare (leptop, boxe, C D), în cadrul căreia am intervenit foarte succint cu unele problematizări sau explicații, am realizat-o cu ajutorul unui chestionar. Chestionarul a fost aplicat fiecărui elev în parte. A fost necesar să explic, la cererea unor elevi, la ce se referă itemul 1 ,,prin monumentele rezistenței anticomuniste” și să le sugerez în ce poate să constea caracterul de monument al rezistenței anticomuniste solicitat de itemul 2. Rezultatele obținute la itemul 1 au fost bune. Elevii înțelegând terminologia au enumerat două monumente ale rezistenței anticomuniste – cei mai mulți -, iar unii chiar toate trei monumentele rezistenței anticomuniste întâlnite în film. La itemul 2 însă nu au depășit prea mult sugestiile mele. Itemii 3,4 și 5, ceva mai accesibili, dar îmbinând concomitent atenția, cu trăirea și înțelegerea pe baza rațiunii s-au bucurat de rezultate foarte bune. Am fost surprins în mod plăcut constatând detalii diferite în lucrările elevilor – ceea ce dovedește că nu au preferat să copieze unul de la altul având ceva de spus personal – și capacitatea de a desprinde din film caracteristicile esențiale ale represiunii comuniste sau modalitatea prin care eroina principală a rezistat anilor dificili ai detenției.

Analizând rezultatele chestionarului împreună cu trăirile și atitudinile observate la elevi în timpul vizionării filmului pot spune că această activitate a fost un succes contribuind la aprofundarea lecției ,,România în totalitarism. Securitatea și sistemul concentraționar” și la formarea caracterului elevilor prin înzestrarea acestora cu valori, atitudini și sentimente de durată. Ca punct slab al unei asemenea activități pot menționa consumul mare de timp. E necesar să mai împrumuți o oră de la un coleg sau pentru a evita aceasta se poate organiza vizionarea unui film istoric în afara orelor, ca activitate extrașcolară. Varianta vizionării numai unor secvențe din film pentru încadrarea în timpul de 50 de minute avut la dispoziție prezintă neajunsul stârnirii entuziasmului elevilor și apoi lăsării într-o anumită măsură nesatisfăcuți; cei mai mulți neaccesând filmul de pe internet (presupunând că acesta se află postat pe un site) după cum am văzut în cazul de față. Amintesc, încă o dată faptul, că la clasa a XII-a T am avut două ore pe săptămână situație în care mi-am permis să inserez în cadrul lecției vizionarea filmului ,,Binecuvântată fii, închisoare”. La celelalte clase însă, cu o oră pe săptămână vizionarea unui film istoric în timpul orelor este mai greu de făcut din cauza pericolului rămânerii în urmă cu materia. În acest caz se pretează mai bine vizionarea doar a unor secvențe semnificative, dar și impactul asupra elevilor va fi ceva mai redus.

Concluzii

În istoriografia rezistenței anticomuniste penitenciarul de la Galați nu este la fel de bine reprezentat ca penitenciarele: Pitești, Jilava, Aiud, Gherla sau Sighet. Nu am găsit, în cercetările mele, nici măcar o singură lucrare dedicată acestui penitenciar precum au făcut Paul Goma despre Gherla, Marcel Petrișor despre Jilava, Constantin C. Giurescu despre Sighet, preotul Ioan Bărdaș, Grigore Caraza și Demostene Andronescu despre Aiud etc. sau o întreagă literatură despre Pitești. Este adevărat că la închisoarea gălățeană nu a avut loc fenomenul deosebit de tragic al reeducării, însă, ea este comparabilă cu penitenciarele enumerate mai sus.

Lucrarea ,,Clasic și modern în abordarea metodologică a disciplinei istorie în învățământul liceal. Monumente ale rezistenței anticomuniste în România” conține numeroase argumente în sprijinul acestei afirmații răspunzând la două întrebări esențiale pentru stabilirea importanței închisorii gălățene în istoriografia de specialitate dar și în manualele școlare de liceu în care nu este consemnată, decât cu puține excepții. Anume, este vorba despre întrebările: ,,Cum se justifică faptul că închisoarea comunistă de la Galați în ciuda slabei ei celebrități a fost inclusă de IICCR în categoria penitenciarelor de exterminare?” și ,,De ce închisoarea de la Galați ar trebui să se bucure de mai multă notorietate?”

Răspunsul la prima întrebare îl aflăm mai cu seamă în subcapitolul I.1 Prezentarea închisorii de la Galați. Aici descoperim că regimul acestei închisori nu era mai prejos decât cel înâlnit în alte penitenciare celebre ale României comuniste, fiind deosebit de sever. Viața deținuților din această închisoare varia între grea și foarte grea în funcție de ferocitatea directorului penitenciarului. Alte mari neajunsuri ale calității de deținut politic în închisoarea gălățeană mai erau: hrana insuficientă și foarte puțin consistentă, neacordarea la timp a asistenței medicale, interzicerea corespondenței și vorbitorului cu familia, din 1949, condițiile inumane de muncă, frigul cumplit din timpul iernii, teribila negra și duritatea gardienilor. Acestora li se adaugă și lichidarea prin împușcare a deținuților, fapt despre care, din păcate, nu am putut obține prea multe informații.

În ce privește răspunsul la a doua întrebare notorietatea închisorii în discuție este dată mai ales de personalitățile deținute aici, după cum dovedesc cele patru exemple prezentate în subcapitolul I.2 al lucrarii de față, intitulat: Personalități care au fost deținute în închisoarea de la Galați. Este vorba despre nume de rezonanță în sfera istoriei naționale: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Paul Păltănea și Constantin Ticu Dumitrescu.

Ce român cu respect față de patrie și înaintașii care au luptat pentru ea nu a auzit de Iuliu Maniu, făuritor al României Mari și liderul Partidului Național Țărănesc (P.N.Ț.), unul din cele mai importante partide ale României interbelice? Un om politic, dedicat țării și românilor pe care îi reprezenta, ce nu s-a înclinat în fața dictaturilor carlistă și antonesciană, ce și-a păstrat demnitatea până la moarte înfruntând regimul comunist la vârsta bătrâneții când neajunsurile trupului îl lipsesc pe om de vigoarea luptătorului tânăr făcându-l mai înclinat spre compromis. Merită a fi reținute cuvintele sale referitoare la rostul rezistenței anticomuniste în condițiile în care România era lăsată de occidentali pe seama rușilor: ,, Eu știu că voi muri în închisoare …Dar vreau ca poporul român să rămână cu această conștiință demnă că nu a cedat comunismului și ticăloșiei, care s-a abătut asupra lor, de bunăvoie, că a rezistat cu demnitate și asta va fi piatra de temelie a renașterii lor în viitor”.

Ion Mihalache, învățător de profesie, s-a ridicat din mijlocul țărănimii române ajungând unul din marii oameni politici ai României de după primul război mondial (1914-1918). El a adus pe scena politică doleanțele țăranilor români ca fondator și președinte al Partidului Țărănesc (PȚ), iar apoi ca vicepreședinte și chiar președinte pentru patru ani al P.N.Ț. Arestat de autoritățile comuniste în 1947 va îndura aproape 16 ani calvarul temnițelor cunoscând, pe lângă răutatea gardienilor sau a anchetatorilor, și o deteriorare gravă a sănătății sale. Diagnosticat cu arterioscleroză din 1956 a suferit chinuri martirice neacordându-se de reprezentanții regimului comunist spitalizare sau dreptul la odihnă după cum cerea prescripția medicală. Numele lui va rămâne să vorbească peste veacuri, ca și al țăranului moș Ion Roată, despre dârzenia cu care românul de la țară știe să lupte pentru dreptate, refuzând să se încline în fața puternicilor nedrepți ai zilei.

Cercetător neobosit, de o mare rigurozitate științifică, Paul Păltănea constituie mândria istoriografiei gălățene. Teza sa de doctorat ,,Istoria orașului Galați de la origini până în 1918”, publicată în două ediții până acum, este o carte fundamentală pentru cunoașterea istoriei orașului teilor de la Dunăre. Istoric, muzeograf și bibliotecar de excepție, distins cu premii naționale și membru al Academiei Internaționale de Genealogie, Paul Păltănea a deținut și funcția de președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (A.F.D.P.R.) – filiala gălățeană, întrucât pe vremea regimului comunist a făcut nevinovat 10 ani de închisoare.

Animat de ideea unei cariere didactice, insuflată de profesorii săi de la Liceul ,, Vasile Alecsandri” și-a văzut visul spulberat de securitate. În ciuda neajunsurilor provocate de unii comuniști a reușit să devină, prin muncă tenace, una din personalitățile de mare valoare ale Galațiului. Până nu demult, cine mergea la sala de lectură a Bibliotecii ,,V. A. Urechia” întâlnea cu siguranță un bătrânel distins, cu un chipul plin de lumină, iar ochii mereu aplecați peste vreo slovă spre triumful cărții și folosul semenilor.

Nu mai puțin important este și Constantin Ticu Dumitrescu, fondator și președinte al A.F.D.P.R. și al Uniunii Internaționale a Foștilor Deținuți Politici. Angajat în lupta anticomunistă încă din ultimii doi ani de liceu, când activa la organizația de tineret a P.N.Ț. – Prahova, el a suferit, pentru ideile sale și idealul de a trăi într-o Românie liberă de tiranie, fiind deținut politic între anii 1948-1953 și 1958-1964. A trecut cu conștiința nepătată prin anchete groaznice, a îndurat neajunsurile temniței (foame, frig, izolare etc.) și munca de rob din lagărele de exterminare de la Canal primind în schimb un titlu de noblețe- cel de deținut politic. ,,Acest titlu își revendică noblețea, deoarece nu poate fi obținut cu bani! Pentru a-l fi avut, încercările erau atât de grele, încât costau adesea viața; cei care l-au primit nu l-au dorit și nu l-au cerut, iar cei care l-au acordat nu și-au dat seama că ne înnobilează, ci au crezut exact contrariul.” Aprig și neobosit luptător anticomunist Constantin Ticu Dumitrescu s-a străduit după revenirea la democrație până la sfârșitul vieții pentru ca adevărata față a gulagului românesc să fie cunoscută de generațiile tinere, iar suferințele sutelor de mii de deținuți respectate.

La cele spuse până acum despre închisoarea gălățeană din vremea comunismului putem adăuga și așezarea strategică a acesteia, foarte aproape de granița sovietică. La fel ca și în cazul renumitei închisori de la Sighetul Marmației, poziționarea respectivă era deosebit de utilă întrucât în cazul izbucnirii unui război (între marile puteri), deținuții politici – mai ales cei de valoare – să poată fi mutați rapid pe teritoriul U.R.S.S.

Referindu-ne în continuare la cel de-al doilea capitol al lucrării putem desprinde următoarele concluzii: Metodele moderne sunt agreate de elevi, mai mult decât o fac profesorii deoarec datorită vârstei pe care o au prezintă atracție spre noutate, spre a face ceva deosebit, spre afirmare. Aceste metode conțin valențe formative importante precum: învățarea se desfășoară într-o atmosferă degajată, chiar plăcută sau plină de entuziasm, asigură de obicei o mai mare libertate de mișcare elevilor, caracterul e antrenant în general prin colaborare și nu competiție, concentrează atenția elevilor punând accent pe formarea competențelor, dezvoltându-le de asemenea trăirile și atitudinile. Atunci când se lucrează pe grupe crește și timpul acordat fiecărui elev în parte, venindu-se astfel în sprijinul elevilor cu gândirea înceată sau mai timizi. Ca neajunsuri ale celor mai multe metode sau activitați moderne se remarcă în principal consumul mare de timp și efort necesare în realizarea acestora, dar și strecurarea unor mici goluri sau neclarități.

Metodele clasice sau tradiționale necesită de obicei mai mult efort din partea elevilor. Caracterul antrenant este dat de competiție, dar acesta nu duce automat la o atmosferă încordată, favorizându-i totuși pe cei ambițioși și muncitori. Timpul pentru pregătirea lecției acasă este mai mare decât cel de metodele moderne. Chiar dacă impactul din clasă nu e prea puternic, lecția e bine sistematizată și bogată în informații.

Drept urmare metodele tradiționale nu trebuie abandonate fiind foarte utile în tratarea amplă și în profunzime a unei lecții. Având-se în vedere însă noua orientare în metodologia didactică, care accentuează foarte mult rolul elevului ca subiect în procesul de educație, și generațiile tot mai putin atrase de lecțiile clasice, ce solicită răbdare și atenție sporite, e necesară îmbunătățirea metodelor clasice prin combinarea lor cu metode sau activități moderne pe aceeași temă. Același lucru este valabil și pentru metodele moderne, unde pentru evitarea superficialității și învățarea fără goluri a materiei, acestea trebuiesc însoțite de cele tradiționale.

Anexa I

Schița clădirii vechiului Penitenciar Galați

Fotografia 1. Intrarea în clădirea vechiului Penitenciar Galați

Anexa II

Fotografia 2. Clădirea Închisorii Galați

Fotografia 3. Clădirea Închisorii Galați

Anexa III

Fotografia 4. Interiorul unei celule de la Închisoarea Galați

Anexa IV

Monumentul din Cimitirul Eternitatea

Anexa V

Fotografii de la prelegerea susținută de către președintele A.F.D.P.R.-Galați, d-ul dr. Ion Chiriac, pe data de 27.04.2010, la Colegiul de Industrie Alimentară ,,Elena Doamna”

Anexa VI

INTERVIU CHIRILĂ AMELIAN

S.M. : În primul rând,spuneți-mi cum vă numiți și dacă ați petrecut cea mai mare parte a vieții aici în comuna Tulucești; deci, câteva repere biografice…

C.A. : Sunt născut în Tulucești, pe 24 iunie 1939; copilăria mi-am petrecut-o aici, după aceea am intrat în învățământ undeva în zona Vrancei și am revenit în 1965, după vreo zece ani. Mă numesc Chirilă Amelian.

S.M. : Ce profesie aveți?

C.A. : Învățător.

S.M. : Domnule Chirilă, în perioada aceasta a instaurării regimului comunist și bănuiesc că tot într-un sat din Vrancea a-ți profesat, principala presiune a regimului a fost colectivizarea care s-a produs asupra țăranilor…

C.A. : Bine, în zona Vrancei a fost o chestiune politică. … La noi aici, însă, comunismul a fost tratat aproape normal. Singura chestiune la care poporul s-a răzvrătit, s-a contrat cu conducerea a fost problema colectivizării care n-a vizat direct activitatea politică, ci mai mult lupta omului pentru a-și apăra bucățica lui de pământ. …poți lua legătura cu Tănase Nicolae a cărui mamă a făcut pușcărie și el îți poate spune mai multe….

În rest, Tuluceștiul se poate spune că a fost favorizat pentru că a fost între Brateș, I.A.S. Smârdan, I.A.S. Galați și I.A.S. Frumușița, unități care aveau pondere mare în vița economică a Galațiului și a țării. Lumea a dus-o aici destul de bine, nu putem blama comunismul…

S.M. : Deci, nu s-a constatat o sărăcie masivă în prima fază a colectivizării?

C.A. : Nu; aici oamenii, din contra, au trăit o perioadă de bine, o viață bună. Spre deosebire de alte localități aici oamenii au avut mașini de foarte multă vreme, au avut aragaze, frigidere, foarte multe lucruri, pentru că ei câștigau mai mult chiar decât media celor din oraș. Câștigurile aici erau substanțiale.

Dar a fost o perioadă de început a colectivizării (eu am acte de la înființarea fostelor G.A.C.-uri), când viața a fost grea, oamenii erau învățați cu bucățica lor de pământ, cu averea lor iar cu plata la zi la muncă era de 6-7 lei, foarte mică. La începuturile colectivizării, nefiind utilaje agricole prea multe, oamenii își aduceau producțiile de la câmp în cărucioare, în ce puteau ei. În momentul în care s-au organizat mai bine, s-a dat 20% din producția pe care o obținea C.A.P.-ul, și gemeau coșarele de porumb la oameni, aveau bani, aveau tot ce le trebuia.

S.M. : Ce era mai exact sistemul acela al cotelor, ca o formă de a te determina să te înscrii în C.A.P.-uri?

C.A. : Aceea a fost mai înainte…Toate aceste lucruri s-au petrecut până la instaurarea mai organizată a comunismului… A fost o politică națională – fiecare sătean trebuia să dea statului (imediat după seceta din 1946-1947, până prin 1950) din producția pe care o obținea din agricultură, o bună parte din cereale. Cine nu dădea, trebuia să dea bani, struguri, vin…Era o politică de ridicare a bunăstării vieții, în general, și de la orașe, căci marea majoritate a produselor mergeau pe piața de la orașe.

Aveai struguri, trebuia să îi duci, și nu la Vin Alcool, ci la centre speciale de achiziții pentru că ei mergeau în primul rând către populație și pe urmă la Vin Alcool pentru industrializare.

Cotele s-au pus cu două nuanțe: una pentru redresarea vieții sociale și economice după seceta din ’46-’47, și alta cu un gând ascuns de a face pe oameni să renunțe la pământ, să nu îl poată lucra. De exemplu, tata a avut 8 ha și 62 ari; deoarece cotele erau așa de mari, oamenii puși de conducerea comunista de atunci îi spuneau: „Măi, Gheorghe nu mai declara tot pământul; declară că ai doar 3 ha și 62 ari și restul nu dai cotă.”

S.M. : Dar el rămânea cu pământul?

C.A. : Vreo doi-trei ani a mers chestiunea asta pe tăcute și pe urmă statul a venit și a spus: „Stop! Câte hectare ți-ai înregistrat la primărie? 3 ha și 62 ari; atât e al tău! Restul rămâne al statului.”

Din rezerva aceasta care rămânea de la oameni s-a înființat poligonul Mălina (de exemplu, Tuluceștiul are în suprafața poligonului aproximativ 460 ha…Tot pe terenurile Tuluceștiului, Șiviței, Frumușiței și Vânătorilor s-a înființat I.A.S.-ul Smârdan. Deci, din terenul acesta care n-a fost declarat de oameni s-au înființat I.A.S.-urile. În general, majoritatea I.A.S.-urilor din țară au fost și moșii ale statului.

C.A. : De fapt sunt două lucrări: „Tulucești – carte pentru tinerii de azi și de mâine” și „Mărturii de la Brateș”.

În Tulucești însă nu a fost o împotrivire prea mare deoarece aici exista una din puținele ferme de stat, înființată în 1946. Statul a luat legătura cu câțiva moșieri și s-a organizat această fermă de stat…

Exemplul agriculturii organizate a determinat apropierea oamenilor de politica statului. …

S.M. : Dar preoții ce atitudine au avut, pentru că religia a fost marginalizată…?

C.A. : Spre exemplu, preotul Popovici a făcut pușcărie chiar în primii ani de instaurare a comunismului. El era și în Mișcarea Legionară și nu se supunea orânduirii comuniste. A fost singurul dintre legionari care a fost arestat.

Ce relatează textul/sursa de mai sus ?

Cum apreciază sursa rezistența anticomunistă din comună?

Ce grad de obiectivitate considerați că are acest(ă) text/sursă ?

De avut în vedere:

Dacă persoana intervievată a făcut parte sau nu din rezistența anticomunistă.

Dacă a făcut parte în ce măsură.

Daca informațiile oferite sunt directe (la care a participat chiar el) sau indirecte (auzite de la alte persoane sau citite în diverse surse: ziare, documente, cărți)

Care sunt/au fost opțiunile politice ale intervievatului.

Care este nivelul său de educație.

Dacă intervievatul poate vorbi liber…Regimul politic.

Vârsta și starea de sănătate.

Ce nu menționează textul/sursa respectiv(ă)

INTERVIU TĂNASE NECULAI

S.M. : Cum vă numiți? O introducere despre dumneavoastră…

T.N. : Mă numesc Tănase Neculai, locuitor al comunei Tulucești, sunt fiul lui Vasile Tănase și al Sofiei Tănase. Părinții mei sunt decedați amândoi. Mama a trăit 81 de ani, iar tata a trăit 95 de ani. Sunt născut pe data de 18 mai 1936.

S.M. : Deci ați prins bine perioada regimului comunist și mai ales perioada de instaurare a regimului comunist!

T.N. : Până în prezent am trăit în trei epoci: epoca burghezo-moșierească, epoca comunistă și în prezent trăiesc în epoca democratică.

S.M. : Din cele trăite de dumneavoastră, dar și de alți locuitori ai satului, puteți relata câteva informații despre rezistența pe care au încercat-o oamenii la nivel individual față de instaurarea regimului comunist și mai ales aici la țară aspectul economic și anume colectivizarea?

T.N. : Țăranul întotdeauna și-a iubit glia și tot ceea ce este în jurul lui. Și-a iubit pământul și a ținut la el chiar cu riscul vieții; însă, când s-a instaurat regimul comunist la noi … a fost o perioadă foarte grea a țărănimii, pentru că apăruseră cote, impozite … și era foarte greu pentru părinții mei. Eu mai aveam patru surori și nu aveau cu ce să ne îmbrace (aceasta înainte și după război). Tata, după ce a venit din război s-a apucat de agricultură, pentru că era agricultor și era foarte, foarte greu. După aceea a început regimul comunist să facă colectivizarea…și oamenilor, într-adevăr, nu le-a convenit acest regim. Trecerea de la o epocă la alta se face cu mari sacrificii și cu mari greutăți, neștiind cum va fi în următoarea [epocă].

S.M. : Nu erau destul de convingători activiștii de partid?

T.N. : Activiștii de partid erau niște golani, niște puturoși. Din satul nostru Tulucești, plecau în alte sate, băteau oamenii, îi schingiuiau și îi puneau cu forța să se înscrie în Gospodăria Colectivă, dar oamenii nu vroiau…

Acum să vă spun un necaz din familia mea. Pe când a fost o adunare generală, la noi la școală, ca oamenii să se înscrie în C.A.P., mama a fost condamnată, pe nedrept, la închisoare pentru cinci ani plus confiscarea averii, ca instigatoare pentru că a fost împotriva regimului comunist, să nu fie colectiv la noi în Tulucești. De fapt la acea adunare generală o femeie, Gherghina Lepădatu, a strigat în față, acolo, că nu vrea colectiv și astfel ședința nu și-a mai atins scopul. Președintele raionului de atunci, pe nume Zugravu, îl întrebă pe secretar cine e aceea care strigă, iar acela în loc să-i spună numele adevărat (Gherghina Lepădatu) a spus că se numește Sofia Tănase. Astfel a venit Securitatea, a arestat-o și a condamnat-o cinci ani plus confiscarea casei, fiind acuzată drept instigatoare politică. Judecătorul care a condamnat-o a spus: „Condamnare de cinci ani ca să se îndrepte, iar voi cei din sală să nu faceți ce a făcut dânsa.”

Mama a făcut închisoare doi ani. A dat Gheorghe Gheorghiu Dej un decret prin care i-a eliberat pe cei care erau condamnați politic până în zece ani. Însă ce a suferit acolo, ne povestea mama a fost foarte greu. Îi bătea, îi tortura…

S.M. : Unde a fost trimisă? La Mislea, la Miercurea Ciuc?

T.N. : Da, la Miercurea Ciuc. Doi ani de zile nu am știut nimic de dânsa, că este în viață, să-i trimitem un pachet, nimic…Tribunalul Militar Constanța a judecat-o la Galați…

S.M. : Puteți să mai amintiți o dată și despre martorii care au fost împotriva ei la proces?

T.N. : Mama a avut la proces doisprezece martori care au dat toți aceiași declarație: că mama a umblat prin sat și a adus pe oameni la școală să strige împreună cu ea că nu vor colectivizare…

S.M. : Aveți idee ce i-a determinat să depună acea declarație mincinoasă?…

T.N. : Pe aceștia i-a pus șefi de echipă la C.A.P., i-a pus brigaderi (pe Vasile Iorga)…din interes. Au fost niște golani, că erau membri de partid…

S.M. : Și ați avut de suferit și mai târziu din cauza acestei arestări? V-a afectat și familia?

T.N. : Nu! Iar mamei i-a dat o pensie pentru foștii deținuți politici.

S.M. : Mai puteți aminti o dată despre cum a fost luată cu înșelăciune mama dumneavoastră?

T.N. : Da. Mama a fost chemă la primărie, a doua seară după ședința de la școală, ce nu și-a atins scopul. A fost chemată la primărie pe motiv că are de primit un plic de la mine din armată și că trebuie să-l ridice personal. Și când s-a dus acolo erau patru ofițeri de securitate care i-au pus cătușele la mâini și dusă a fost. Nu a știut tata de ea unde este timp de două luni de zile.

S.M. : Ce alte persoane din sat au mai avut de suferit din cauza comuniștilor?

T.N. : Moș Ghiță Angheluță, Ion Chirilă, Neculai Guțu, Vasile Guțu, Ion Anișoi, părintele Popovici, Marin Chiren (ultimii doi fiind legionari). Lui Neculai Guțu i-au dat șaptesprezece ani. A mai fost și Iancu Severin…dar n-a murit nici unul în pușcărie.

Ce relatează textul/sursa de mai sus ?

Cum apreciază sursa rezistența anticomunistă din comună?

Ce grad de obiectivitate considerați că are acest(ă) text/sursă ?

De avut în vedere:

Dacă persoana intervievată a făcut parte sau nu din rezistența anticomunistă.

Dacă a făcut parte în ce măsură.

Daca informațiile oferite sunt directe (la care a participat chiar el) sau indirecte (auzite de la alte persoane sau citite în diverse surse: ziare, documente, cărți)

Care sunt/au fost opțiunile politice ale intervievatului.

Care este nivelul său de educație.

Dacă intervievatul poate vorbi liber…Regimul politic.

Vârsta și starea de sănătate.

Ce nu menționează textul/sursa respectiv(ă) ?

INTERVIU TEODORAȘCU CONSTANȚA

T.C. : Cu ce să încep?

S.M. : Mai întâi cum vă numiți?

T.C. : Constanța Teodorașcu.

S.M. : Și când sunteți născută?

T.C. : 26.02.1925.

S..M. : Sunteți născută aici în sat?

T.C : Tata meu nu-i de aici din sat. Mama este de aici din sat [ Tulucești ]. Tatăl meu e din nordul județului … El avea casa lui la de Tătarca și asta a cumpărat-o în ’25. Eu m-am născut la Tătarca, buletinul meu e de Șivița, dar în Tulucești am venit din ’25 [1925]. Aici am copilărit, aici am mâncat bătaie când mă duceam să mă scald în Brateș fără să spun părinților…Nu că… Brateșul a fost marea noastră, să știți!

T.C.: Eu am fost deținut politic.

S.M. : Înseamă că ați făcut închisoare !

T.C. : Nu mult, dar am făcut… !

S.M. : Din cauza părinților ?

T.C. : Nu ! Eu am stat în gazdă, la Scânteiești, și nora gazdei venea noaptea, pleca noaptea, și eu trebuia să mă duc s-o denunț. Această noră a gazdei mi-a fost colegă șapte ani de școală. Sub toate formele, toate surorile au fost de excepție, premiante, cântând dumnezeiesc la toate instrumentele muzicale ; erau din doi părinți veniți din zona aceea a Târgu’ Neamțului, unul să învețe meserie la un neamț și ea femeie în casă. Tot ce au văzut la acești nemți au făcut și ei : și-au dat copiii la școală, aveau pian în casă, profesori care le-au pregătit. Eu trebuia să mă duc s-o denunț ?!

S.M. : Nu ! Să știți că ați făcut bine că nu v-ați dus…

T.C. :  Când i-a arestat pe toți, au crezut că eu știu foarte multe… ; Mă întreba în anchetă odată anchetatorul, că de ce n-am povestit nimănui, adică ce văzusem eu la gazdă ; eu i-am zis : tinere, am socotit că-i o povară și pentru cel care destăinuie și pentru cel care ascultă. …Patru colege: Mărioara, Elena, Lucreția, Constanța am format grupul MELC, iar când ne-am întors după ’44, Mărioara s-a măritat cu un soldat rus și n-a mai venit să facem clasa, cum e acuma a unsprezecea. Mi-o scris că s-o măritat și eu i-am scris o scrisoare; iar eu deșteapta i-am scris așa: „Cum ai îndrăznit să te măriți cu un rus, când eu am puterea să omor unul?!” . Ea mi-a răspuns mie următorul lucru: că nu s-a așteptat din partea mea, exact, pus între ghilimele ceea ce i-am scris eu. Ei, această scrisoare, când m-a arestat, fiind într-o carte, o devenit document…

Trebuie să crezi că există o forță superioară! Eram în anchetă și mi s-a înmânat scrisoarea asta; nu știu dacă am citit trei rânduri…între timp a intrat unul dintre ofițeri și a stat de vorbă cu anchetatorul; eu am parcurs toată pagina, iar când m-o pus să citesc din nou, am sărit rândurile ălea. De atunci nu mai păstrez nici o scrisoare…cred că mă condamnau la moarte…,că asta era în ’55-’56.

S.M. : Da, fiindcă era foarte grav atunci…și grupul MELC era un grup obișnuit, nu?

TC. : Da. Învățam împreună, eu eram singura care aveam atlas și nu spun cum foiam continentele, că erau scumpe cărțile pe vremea aceea, nu se găseau cărți.

S.M. : Să revenim…

T.C : După ce ne-a judecat Tribunalul Militar București, și nu ne-a dat sentința pentru că am intrat în decret… în arestul Securității am stat….Ne puneau niște ochelari la ochi, exact ca la motocicliști, care dedesubt aveau tablă și deasupra sticlă, prinși cu un elastic, și ne duceau ca orbii…

Eram la o lună de la arestare, iar din cauza emoțiilor aveam numai bube în jurul gurii, și eram nepieptănată de o lună . I-am spus ofițerului : Vă rog, să mă sprijiniți! Iar șeful anchetei o spus (ironic) : vezi dacă nu mănânci ! Pe hol era un borcan desfăcut de compot de vișine si niște biscuiți, de care n-am vrut să mă ating, că cine știe ce aveau în ei. …

S.M. : Dar, bănuiesc că erau duri în anchetă !

TC. : Nu mi-au dat nici măcar o palmă, de ce să mint…, dar erau foarte stricți ; în primul rând că de dimineață de când te trezeai și până seara cât erai în celulă nu aveai voie să te așezi pe pat. Kilometri am făcut în celulă. Eram închisă la Securitatea de pe strada Domnească din Galați, la început într-o celulă la demisol, cred, era un bec albastru, un pat etajat, iar spațiul care rămânea forma un L unde trebuia să te plimbi întruna cât nu erai în anchetă. Am stat acolo luna iunie, luna iulie ’55… și abia prin august m-au mutat într-o altă celulă cu lumină de afară. Celula cu lumină de afară avea trei paturi : unul etajat și unul alăturea, instrucțiunile în dreptul geamului, sus un obirliht afară care avea sticlă glase, dar cu sârme prin trânsa ca la fila de aritmetică, apoi veneau gratiile, apoi un sistem de sticlă glase cu rama pusă în așa fel încât să intre aerul, plus plasa dinauntru. În dreptul ușii era un grătar și un bec, după aceea venea ușa, în ușă era o vizetă pe care îți dădeau ochelarii și mâncarea, în vizetă era o gaură de mărimea unui ban, pe care se uitau cei ce păzeau de pe sală din două în două minute, ca să vadă ce faci în celulă. Ăștia ascultau tot ce se spunea prin celulă și apoi spuneau la cei mai mari….

Ne-au depus la penitenciarul de pe strada Traian, și după două zile, într-o marți, pe 13 martie 1956, am ieșit pe poarta pușcăriei. Nu am făcut pușcărie decât nouă luni (la Securitatea din Galați), deși am fost condamnată pentru trei ani și doi ani interdicție de drepturi. …

S.M. : Care a fost acuzația ?

T.C. : Crimă contra orânduirii socialiste, omisiune de denunț și favorizarea infractorului, adică a gazdei, a colegii mele.

S.M. : Și ați făcut doar la Galați cele nouă luni de pușcărie ?

T.C : Da .

S.M. : Cum era închisoarea de la Galați ?

T.C : La Securitatea din Galați aveau pe jos ciment ; patul era cu saltea de paie, perna de paie, pătură… ; dar, era trist că atunci când ne culcam seara, obligatoriu, trebuia să stăm cu mâinile deasupra păturii. Eu nu știu cum de am rezistat în iarna lui ’56 fără foc în celulă. În celulă eram singură.[…]

Acum am să vă descriu cum a fost drumul spre libertate: eram înghețată, cu ghetele clămpănind, că șireturile de la ghete au rămas la securitate,… așa am mers din poarta pușcăriei de la Galați, până în Piața Mare. Dar, eram liberă ! Nu mă mai interesa nimic. Nu se poate descrie în cuvinte fericirea și sentimentele pe care le-am trăit atunci.

Ce relatează textul/sursa de mai sus ?

Cum apreciază sursa rezistența anticomunistă din comună?

Ce grad de obiectivitate considerați că are acest(ă) text/sursă ?

De avut în vedere:

Dacă persoana intervievată a făcut parte sau nu din rezistența anticomunistă.

Dacă a făcut parte în ce măsură.

Daca informațiile oferite sunt directe (la care a participat chiar el) sau indirecte (auzite de la alte persoane sau citite în diverse surse: ziare, documente, cărți)

Care sunt/au fost opțiunile politice ale intervievatului.

Care este nivelul său de educație.

Dacă intervievatul poate vorbi liber…Regimul politic.

Vârsta și starea de sănătate.

Ce nu menționează textul/sursa respectiv(ă) ?

Anexa VII

Fotografii de la vizitarea expoziției ,,Pe drumul învierii” împreună cu elevii clasei

a XI-a D în ziua de 19 ianuarie 2010, organizată la Școala Generală Nr. 22 din Galați

Anexa VIII

BIBLIOGRAFIE

I. LUCRĂRI DE PEDAGOGIE ȘI METODICĂ

1. Barna, Andrei, Antohe, Georgeta, Curs de Pedagogie. Teoria instruirii și evaluării, Editura Istru, Galați, 2006

2.. Cerghit, Ioan, Metode de Învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

3. Idem, Perfecționarea lecției în școala modernă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

4. Cucoș, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002

5. Păcurari, Otilia, Strategii didactice inovatoare, Editura Sigma, București, 2003

6. Păun, Ștefan, Didactica Istoriei, Editura Corint, București, 2003

7. Tănasă, Gheorghe, Metodica învățării-predării istoriei, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura ,,Spiru Haret”, 1998

II. MEMORII ȘI LUCRĂRI DE SPECIALITATE

1. Album Memorial. Monumente închinate jertfei, suferinței și luptei împotriva comunismului, Ediția a II-a, Editura Ziua, București, 2004

2. Buculei, Toader, Clio încarcerată. Mărturii privind destinul istoriografiei românești în epoca totalitarismului comunist, Editura Libertatea, Brăila, 2000

3. Buzatu, Gheorghe, România cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași, 1991

4. Carandino, Nicolae, Nopți albe și zile negre. Memorii, Editura Eminescu, București, 1992

5. Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România, președinte Vladimir Tismăneanu, Raport final, București, 2006

6. Cozma, Elena, Elvira Rotundu, Mădălina Bunduc, Sinteze de istorie pentru Bacalaureat, Editura Polirom, 1999

7. Deletant, Dennis România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 1997

8. Demetrescu Camil, Note-Relatări, Editura Enciclopedică, București, 2001

9. Dobeș Andrea, Iuliu Maniu. Un creator de istorie, Editura Fundația Academia Civică, București, 2003

10. Dumitrescu, Constantin Ticu, Mărturie și document, Vol. I, partea I, Recurs la memorie, partea a II-a, Recurs la documente, Editura Polirom, Iași, 2008

11. Hossu-Longin Lucia, Memorialul durerii: o istorie care nu se învață la școală, Editura Humanitas, București, 2007

12. Ionițoiu Cicerone, Cartea de aur a rezistenței românești împotriva comunismului, vol. II, Tipărit la Hrisovul S.A., 1996/1997

13. Idem, Victimele terorii comuniste. Dicționar M, Editura Mașina de Scris, 1998

14. Lupu, Marin, Dicționar de Istorie pentru elevi, ediția a III-a , Editura Terra, Focșani, 2001

15. Muraru, Andrei (coordonator), Dicționarul penitenciarelor din România comunistă ( 1945-1967), Editura Polirom, Iași, 2008

16. Nazare, Ghiță Coloanele spirituale ale Cetății: dialoguri , Editura Școala Gălățeană, Galați, 2010

17. Roșca, Nuțu, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Sighetu Marmației, 2006

18. Scurtu, Ioan, Istoria Partidului Țărănesc (1918-1926), Editura Enciclopedică, București, 2002

19. Scurtu, Ioan, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, București, 1999

20. Stan, Apostol, Ion Mihalache. Destinul unei vieți, Editura Saeculum, București 1999

21. Idem, Iuliu Maniu. Naționalism și democrație. Biografia unui mare român, Editura Saeculum I.O., București, 1997

III. ZIARE ȘI REVISTE

1. Axis Libri

2. Danubius

3. Dominus,

4. Dunărea de Jos

5. Memoria: revista gândirii arestate

6. Monitorul de Galați

7. Viața Liberă

8. Weekend Magazin, supliment gratuit al ziarului Viața Liberă din Galaț

IV. ADRESE DE INTERNET

http://www.bvau.ro/publ.htm (25.08.2010)

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/187_1999.php (22.08.2010)

http://www.crimelecomunismului.ro/pdf/ro/investigatii_speciale/sistemul_penitenciar_1945_1989.pdf (15.07.2010)

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/ (28.07.2010)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Penitenciarul_Gala%C8%9Bi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Provizoriu_de_Uniune_Na%C8%9Bional%C4%83 (22.08.2010)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Na%C8%9Bional_%C8%9A%C4%83r%C4%83nesc_Cre%C8%99tin_Democrat (22.08.2010)

http://personalitati.infoportal.ro/biografie~nume-ticu-dumitrescu.html (22.08.1989)

http://www.revista22.ro/a-murit-constantin-ticu-dumitrescu-5154.html (22.08.2010)

http://old.cotidianul.ro/constantin_ticu_dumitrescu_a_incetat_din_viata-66747.html (22.08.2010)

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Ticu-Dumitrescu muritneimpacat_0_25197897.html (22.08.2010)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ticu_Dumitrescu (13.08.2010)

http://www.ziaruldeiasi.ro/national-extern/pntcd-il-vrea-pe-ticu-dumitrescu-inapoi-in-partid~ni1pbu (22.08.2010)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Mihalache (8.08.2010)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_P%C4%83lt%C4%83nea (23.08.2010)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Corneliu_Coposu (23. 08. 2010)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Asocia%C8%9Bia_Fo%C8%99tilor_De%C8%9Binu%C8%9Bi_Politici_din_Rom%C3%A2nia (22.08.2010); http://www.afdpr.ro/cine_suntem.php (22.08.2010)

http://www.corneliucoposu.ro/articol/index.php/71_fundatia_hanns_seidel_ion_mihalache_in_fata_istoriei/ (6 august 2010 )

Robert Stradling, Multiperspectivitatea în predarea istoriei:un ghid pentru profesori, p. 14 disponibil la www.coe.ro/down_pdf.php?abs_path=documente_traduceri/…/e2.pdf (27.08.2010)

Eugen Popescu, Penitenciarul Galați, în Crâmpee de viață. Amintiri din școli și din închisori, Tipografia Coresi, Freiburg, 1986 disponibil la http://www.alternativaonline.ca/Marturii0705.html (17.07.2010)

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. PENITENCIARUL GALAȚI, MONUMENT REPREZENTATIV AL REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE DIN REGIUNEA GALAȚI

I.1. Prezentarea închisorii de la Galați

I.2. Personalități care au fost deținute în închisoarea de la Galați

I.2.1. Iuliu Maniu

I.2.2. Ion Mihalache

I.2.3. Paul Păltănea

I.2.4. Constantin Ticu Dumitrescu

CAPITOLUL II. METODOLOGIA DIDACTICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL LICEAL ÎNTRE CLASIC ȘI MODERN

II.1. Clasic și modern în metodologia didactică

II.2. Metode tradiționale – metode moderne aplicabile la disciplina istorie

II.3. Demersuri pedagogice în vederea aplicării metodelor tradiționale și moderne în procesul instruirii elevilor la disciplina istorie

II.3.1. Prelegerea susținută de către președintele AFDPR-Galați, domnul doctor Ion Chiriac, pe data de 27.04.2010

II.3.2. Referatele susținute de către elevii claselor a XII-a T și a XIII-a A

II.3.3. Învățarea prin descoperire la clasa a XI-a D folosind trei interviuri diferite ca surse istorice culese de către domnul profesor Sandu Marian în comuna Tulucești

II.3.4. Vizitarea expoziției ,,Pe drumul învierii”, organizată de Asociația Rost la Școala Generală

Nr. 22 din Galați, de către elevii clasei a XI-a D în ziua de 19 ianuarie 2010

II.3.5. Braistorming-ul realizat în cadrul lecției ,,Economie rurală – economie urbană în România” la clasa a XII-a T în semestrul I al anului școlar 2009-2010

II.3.6. Ciorchinele realizat în cadrul lecției ,,Economie rurală – economie urbană în România” la clasa a XII-a T în semestrul I al anului școlar 2009-2010

II.3.7. Metoda R.A.I. utilizată în cadrul lecției ,,Economie rurală – economie urbană în România” la clasa a XII-a T în semestrul I al anului școlar 2009-2010

II.3.8. Vizionarea filmului ,,Binecuvântată fii, închisoare!” de către elevii clasei a XII-a T în cadrul lecției ,,România în totalitarism. Securitatea și sistemul concentraționar” din semestrul al II-lea al anului școlar 2009-2010

CONCLUZII

ANEXA I

ANEXA II

ANEXA III

ANEXA IV

ANEXA V

ANEXA VI

ANEXA VII

ANEXA VIII

BIBLIOGRAFIE