Monografia Si Istoria Bisericii DIN Vișeu

MOTTO:

“Cei ce privesc înapoi spre vremuri trecute, importanța tuturor acestor evenimente devine mai evidentă decât a fost ea vreodată pentru contemporani “ (Harald Zimmermann).

Cuprins

Sigle și abrevieri

pag. – pagina

pp. – paginile

ed. – editura

sf. – sfântul

dr. – doctor

nr. – numărul

vol. – volumul

sec. – secolul

ep. – episcop

m. – metri

vf. – vârf

ha. – hectare

Al. – Alexandru

ASTRA – Asociațiunea Transilvană Pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român.

jud. – județ

UFET – Uzină Forestieră

INTRODUCERE

Scopul lucrării

Prin lucrarea de față mi-am propus să realizez o schiță monografică a localității Vișeu de Sus, poate impropriu spus schiță monografică deoarece niciodată nu va putea cuprinde în totalitate și, mai ales cu fidelitatea maximă evenimentele trecute, șirurile de neamuri ce sau perindat în decursul istoriei în acest, cum atât de poetic i s-a spus “satul între râuri, Vișeu de Sus”.

De la bun început vreau să remarc că tema propusă nu este singulară, pentru că ea a mai fost tratată dar cu unele aspecte în parte, în ceea ce privește descrierea zonei. În această lucrare am încercat să ating în mare toate aspectele monografice, culturale și religioase.

Partea religioasă este scopul primordial al prezentei lucrări, alături de intenția mea de a căuta, de a demonstra și a mă edifica asupra existenței Bisericii noastre.

Am încercat să urmez firul evenimentelor care au avut loc în acest oraș, a problemelor și greutăților care sau abătut peste locuitorii vișeoani, a traiului, a școlii și a vieții culturale încă din cele mai vechi timpuri.

Un alt aspect pe care am încercat să-l abordez a fost acela de a scoate la lumină primele urme de credință și viață religioasă, istoria bisericii din Vișeu și istoricul protopopiatului din Vișeu de Sus.

Intenția mea de a face o asemenea lucrare a fost aceea de a cunoaște mai bine trecutul istoric al Vișeului de Sus și nu în ultimul rând de a scoate în evidență valorile care stau ascunse în umbra trecutului nostru.

Interesul de documentare, spre lumea aflătoare închisă în arhive private, ale unor instituții, în colecții speciale, fonduri documentare de patrimoniu, din biblioteci și arhive mi-a adus un interes pentru cunoașterea trecutului istoric al acestui colț de țară.

Sper ca această lucrare prin conținutul ei abordat își va câștiga caracteristicile unei lucrări convingătoare, de mare utilitate în lărgirea sferei de cunoaștere exactă a fenomenului istoric, atât de singular în trecutul Bisericii noastre, mai ales că se refera la o parte mai puțin cunoscută și cercetată din acest punct de vedere.

Metoda de lucru

În prima parte a lucrării principala metodă de lucru utilizată este metoda euristică, adică am căutat în lucrările de specialitate, dar și în unele lucrări generale, informații referitoare la aspectele pe care le-am cuprins în planul acestei lucrări. Desigur că nu a fost ușor tocmai datorită faptului că părerile unor autori se schimbă de la o lucrare la alta. Încercarea mea a fost aceea de a căuta în multele lucrări anumite date care să aibă coerența sau cel puțin sa fie cu aproximație la intervale de timp apropiate.

Lipsa unei monografii complete a localității Vișeu a făcut din punct de vedere istoric să fie încă un ținut aproape necunoscut pentru mulți locuitori ai localității, dar și pentru unii intelectuali din Maramureș.

Un merit deosebit își capătă lucrarea domnului profesor Alexandru Filipașcu “Istoria Maramureșului“ care este o prețioasă constituție adusă istoriei regionale a țării noastre. Această carte a fost un ghid pentru elaborarea acestei umile lucrări.

Un prim punct al lucrării a fost prezentarea așezării localității Vișeu, atestarea documentară și câteva referiri cu privire la viața culturală și școala confesională. Un subiect destul de interesant pe care am dorit să-l realizez a fost, prezența populațiilor de diferite etnii în localitatea Vișeu de Sus. Prin aspectele care mi-au suscitat interes este și cel legat de începutul colonizării, implicit de data la care s-au așezat în Vișeu primele familii de germani.

În întocmirea celei de-a doua părți a lucrării am utilizat metoda cercetării. Pentru a putea aduna materialul cu privire la viața religioasă din Vișeu și nu numai, am fost nevoit să cercetez Arhivele statului cu filiala la Baia Mare unde surpriza nu a fost atât de plăcută datorită faptului că documentele sunt foarte greu de descifrat. Apoi un ajutor principal a fost fondul de carte veche de la Biblioteca Petre Dulfu din Baia Mare, de unde am putut să obțin câteva șematisme ale Bisericii Greco-Catolice și anumite cărți de specialitate. De mare folos au fost câteva statistici pe care le-am găsit la Biblioteca din orașul Vișeu de Sus, (Analele Gimnaziului Bogdan Vodă pe ani 1919 – 1920 și 1920 – 1921) dar și registre de stare civilă ale bisericii greco-catolice și romano-catolice.

Am încercat să adun declarații de la credincioșii greco–catolici cât și de la cei ortodocși pentru a vedea punctul lor de vedere asupra evenimentelor petrecute după revoluție dar nu am obținut foarte multe datorită faptului că cei care au rămas la greco-catolici sunt doar bătrânii iar cei ortodocși nici nu vor să audă de așa ceva. În această fază am întâmpinat și multe dificultăți deoarece oamenii nu și-au mai amintit date exacte cu privire la evenimente, iar în unele cazuri informațiile erau contradictorii.

O faza importantă in elaborarea acestei lucrări a fost descrierea cărților de cult care au circulat de-a lungul timpului in Vișeu de Sus, Vișeu de Mijloc si Vișeu de Jos. Un mare merit i se datorează marelui savant Nicolae Iorga care a acordato importantă atât de mare vechilor cărți bisericești.

Capitolul I

Așezarea geografică a orașului Vișeu

1.1. Date generale

Orașul Vișeu de Sus este așezat la confluența a două râuri, Vișeu și Vaser, în Nord-Estul județului Maramureș, în depresiunea intramontană cunoscută sub numele de Depresiunea Maramureșului la o distanță de 125 km de orașul Baia Mare, la 65 km de Sighetu-Marmației și la 150 km de Salba Mănăstirilor din nordul Moldovei.

Vecinii localității Vișeu sunt: la Nord-Vest, culmea Pietrosul Maramureșului, sau Bardău (1850 m).

La Est culmea Toroiaga (1930 m)

La Sud- Vest, dealurile Maramureșului (Vf. lui Dan, 1037 m), iar cu localități, Vișeul se învecinează, în partea de Sud- Est cu Moisei și Borșa, în partea de Est cu localitatea Vișeu de Jos, și în partea de Nord-Vest cu localitatea Poienile de sub Munte.

Cu un teritoriu predominant muntos, orașul împărțit de la un capăt la altul de râul Vișeu s-a constituit de-a lungul timpului atât în apropierea râului Vișeu, cât și pe văile astăzi destul de populate: Valea Vinului, cu peste 1000 de locuitori; Valea Vaserului, cu 800 locuitori; Valea Peștilor, cu 500 locuitori; Valea Scradei, cu 700 locuitori; Vișeu de Mijloc, fost sat, azi cartier al orașului cu 1900 locuitori, cuprinzând și valea Botoaia; Arșița, cu 500 locuitori; Rădeasa, cu circa 900 locuitori și orașul propriu-zis cu zona Podului, cu zona Țipțerai, cu zona centrală și valea Poieniței.

Văile se constituie aproape ca mici sate care s-au reunit într-o comună ce din anul 1956 devine orașul Vișeu de Sus.

Orașul se remarcă în vatra veche în așa zisul centru civic, ca o așezare cu o atmosferă de burg german, cu toate că până în secolul al 18-lea, populația locală a fost compact românească.

Acest oraș s-a dezvoltat ca un mic centru industrial datorită exploatărilor forestiere.

Localitatea a fost reședința Ierașului de Sus, care cuprindea 25 de așezări, devenind din 1700 centru de plasă până în perioada interbelică, iar după al doilea război mondial, Vișeu devine centru de raion cu o viață spirituală bogată, datorită faptului că aici există o judecătorie, mai multe școli și un spital.

În acest oraș clopotele catedralelor bat de sute de ani, anunțând clipe de sărbătoare, în care populația într-un strălucit spirit de toleranță, români, germani (sași), maghiari, evrei și ruteni au conviețuit într-o armonie aproape perfectă.

Orașul Vișeu nu a avut universități, dar școala, spiritul de dreptate, morala creștină, românismul declanșat prin numeroasele activități culturale ale asociației pentru cultura poporului român, s-au impus de-a lungul secolelor, creând aici o cu totul altfel de viață, prin care fiecare etnie era datoare să-și demonstreze un mod de existență exemplar.

Orașul Vișeu a trecut prin „sabia vremurilor”, participând la marile evenimente istorice, revoluția de la 1848, cele două războaie mondiale, scriindu-și prin locuitorii săi, frumoase pagini de istorie, ajungând astăzi la o populație de 19000 locuitori, stăpânind cea mai mare suprafață a unei localități din Maramureș (44.360 ha), având o avere impresionantă de păduri, pășuni alpine, frumuseți naturale și chiar edificii arhitectonice și valori culturale.

1.2. Atestarea documentară.

Descoperirea a numeroase unelte de piatră șlefuite Valea Vaserului și a Vișeului pare să indice că omul din epoca neolitică din acest teritoriu se ocupa cu extragerea sării, dar și cu creșterea turmelor, având colibe și descoperind pluta cu care se va deplasa pe râurile Vaser, Vișeu și Tisa.

Sarea se exploata încă din perioada romanilor, la Coștiui și Ocna Maramureșului.

Plutăritul devine în secolul XVII și XVIII una din cele mai căutate și cunoscute meserii în rândul locuitorilor din Vișeu.

Cât privește confecționarea hainelor, la populația românească sunt cunoscute mai mult culturile de cânepă, necesară la confecționarea îmbrăcămintei.

Românii se ocupau cu creșterea vitelor, și mai puțin cu agricultura.

O dată cu venirea țipțerilor, care își aveau ocupațiile în domeniul forestier, începe și interesul românilor pentru munca forestieră și încep să-și construiască adevărate case din lemn.

În schimb populația de origine germană a preluat de la români nu numai încălțămintea (opincile), ci și unele meșteșuguri de tipul țesutului, din cânepă și bumbac.

Astfel, confirmă însemnarea lui Herodot, care susține că : „În această țară crește cânepa, care seamănă foarte mult cu inul […] crește și singură și semănată, și dintr-însa își fac haine traco-geții, foarte asemănătoare cu cele de in”.

În anul 1143 se presupune că în Vișeul de Sus, Vâsc (Rusia) și Baia Borșa, se stabilesc minerii din Saxonia și înființează exploatări de minereuri în această zona a Maramureșului, iar aceștia găsesc aici așezări omenești.

În anul 1213 „cavalerii teutoni”, cunoscuți sub denumirea de saxones (sași) neam din care se trag și țipțerii de azi, ajung în Maramureș, unde întemeiază cetăți: Hust, Teceu, Vâsc și tot ei fac incursiuni pe Valea Vișeului pentru că de la ei a rămas și numele râului Vaser (Valea Râului).

Dacă până aici nu apare consemnat direct numele localității Vișeu, totuși există suficiente date care să susțină că așezarea a existat din timpuri străvechi, având doua vetre de sat, una pe Valea Vaserului (Râul Vaser) și alta pe Valea Vișeului (Wichau).

Mai toți autorii de monografii susțin că data certă de atestare documentară este în 2 februarie anul 1365. Această primnționare a Vișeului ca localitate apare în diploma regelui maghiar Ludovic de Anjou, care : „Dăruiește voievodului Maramureșan, Balc, și fiului Sas, și fraților săi Drag, Dragomir și Ștefan în recompensă serviciilor, moșia Cuhea, cu pertinențele sale : Ieud, Băcicoiel,ambele Vișauă, Moisei, Borșa și ambele Săliște confiscate de la Bogdan Vodă, ieșit din Moldova și căzut sub notă de infidelitate”.

În celebra lucrare „Diplomele Maramureșene”, autor Dr. Ioan Mihali de Apșa (publicată în 1900), primul academician din Maramureș, avem o diplomă din anul 1353, când regele Ludovic de Anjou înnobilează familiile Mareș (Mariș) de Cuhea, Ieud, Dragomirești și Visso.

De-a lungul timpului localitatea apare în documente sub același nume, modificat adesea.

În anul 1365 sunt amintite cele două Vișaie (Vișeu de Jos, și Vișeu de Mijloc), Vișeu de Sus încă nu există.

În timp localitatea apare sub numele de Ket-Viso, Ketwyssou (Ioan Mu (Ioan Mihali de Apșa 1357).

În 1390, sub numele de Vyso sau Visso, în 1404, sub numele de Wyso, în 1453, sau în Utrage Wiso (Vișeu de Jos și Vișeu de Sus). În acest an fiii voievodului Ștefan dau un sfert din averea lor pentru surorile lor.

În 1373 se marchează hotarul Vișeului cu Borșa și în 1385 apare Viso inferior de Jos.

Anul 1453 este anul în care voievodul Transilvaniei și guvernatorul Ungariei, Iancu de Hunedoara conferă titlul de donațiune lui Petru Mandra, Stefan și Nan, cnejilor din Vișeul Maramureșului și fraților lor Nicolae Sandrin, Danciu și Luca, pentru că au dovedit că din moși strămoși au avut ca moștenire aceste locuri. Donația este făcută ca recompensă pentru dărnicia lor.

Cnezatul avea o suprafață de 470 km2 (satele Vișeu de Jos, și Vișeu de Mijloc).

În anul 1473 apare sub numele de Ket Visso, în 1476 Also Vyso și în 1480 Also Visso.

Vișeul de Sus va fi amintit pentru întâia oară în anul 1594 cu numele de Vișeu Nou și pentru că așezarea se află între Vaser și Vișeu se va numi „Între Râuri”- această denumire fiind întâlnită până la începutul secolului XX.

În anul 1468 nobilii din ambele Vișaie au ocupat cu putere moșia Moișeni (Moisei) de la Ambroziu de Dolha, dar Șimon și Pop Nicolaie sunt nevoiți să-i cedeze moșia.

În 1471 Mandra (Mândru) Cozma se ceartă pentru Cuhea și Bocicoel, iar în 1437 este introdus ca stăpân peste Vișeu, voevodul Nicolae Dragfi.

În anul 1487 Andreica din Vișeu este pus să-și arate documentele asupra Vișaielor, iar în 1752, locuitorilor din Maramureș li se cere să-și dovedească nobilitatea.

Din actele de nobili reiese că familiile au acte în :

Vișeu de Jos- Mandra (1463); Pap (Pop) – (1463); Naso (Năsui)- (1628); Mihuț- (1624); Pașca (1749); Cozma (1463) și alții.

În Vișeu de Mijloc: Șimon (1456), Ștețco (1489); Bota (1597); Andreica (1594); Sima (1598); Ivașcu (1445); Danciu (1445); Laza (1624); Ciuban (1638), aceste nume păstrându-se și azi.

În Vișeu de Sus : Hapca (1589); Marinescu (1591); Tomoiaga (1445); Ștețco (1489); Grad (1589); Giurgiu (1676); Șimon (1456).

După anul 1773 se înființează la Vișeu și Borșa centre forestiere pentru exploatarea pădurilor care aparțineau Erariului.

Un nou val de coloniști, țipțeri, din Zips este adus la Vișeu din ordinul împăratului Iosif al II-lea al Austriei (1765-1790), care socotea pe români „incontestabil cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei”.

Localitatea Vișeu apare în documente și sub numele de Alsó Visso (1828), Vizny Wisse, Felsövisó și Oberwischau.

În istoria acestei comunități, în afară de arhive și documente scrise, au existat și oameni care au fost legende vii ale localității și zonei. O astfel de legendă vie, care, din păcate s-a stins la venerabila vârstă 102 ani fără a fi transmis toate cele știute, a fost primarul Tomoiagă Maftei, care a dus cu el în pământ o mare parte din trecutul, necunoscut de noi al Vișeului.

1.3. Denumirea localității

Una dintre cele mai interesante probleme pe care le ridică scrierea unei monografii este cea legată de numele așezării.

Omul a fost mereu preocupat să-și găsească răspuns la întrebări : de unde vine el? De unde vine numele lui și cel al localității în care a văzut lumina zilei ?.

„Râul Vaser poartă această denumire din timpuri antice și provine din dacicul Râu”.

Marele lingvist, Iorgu Iordan, susține că : „Localitățile care-și trag numele de la o vale, deal, câmpie (toponime, hidronime)sunt dintr-o limbă a unei populații mai vechi traco-dacice”. Astfel că există 4 variante lingvistice din care se presupune că ar deriva denumirea localității Vișeu.

Cunoscut fiind faptul că râul Vișeu izvorăște din munții Maramureșului (Vișeuț), ar fi logic ca numele așezării din apropierea râului să poarte același nume.

Râul Vișeu trece prin pădure și după 30 km de la izvor ieșea „ la vedere” și se întâlnea cu râul Vaser.

Este clar că numele Vișeu are în componența sa cuvântul „apă”

O primă variantă ar fi aceea care susține că există „toponime sătești care sunt de origine celtică sau traco-dacă”, dar în acest caz cuvântul viso ar însemna poiană. Această variantă este greu de demonstrat, deoarece în teritoriul Maramureșului până în prezent nu s-a descoperit nimic care să confirme prezența unei culturi celtice aici.

A doua variantă ar fi originea latină a denumirii localității. Visio care inseamnă la vedere, apariție, sau viso- a vedea, a observa, a vizita.

A treia variantă ar fi originea slavă a cuvântului de la antroponimul viso, adică de la numele unei persoane, susținută de Nicolae Iorga : „ La localité de Vișau avec une racine qui vien de la meme lonque, Vișnavăț est un encien Visov, de vilage d’en haut”.

Ultima variantă este cea de origine germană, adică denumirea de Wishau, care înseamnă apă cu pești.

Apare și în latină: rivulum Wyso (1471), dar în latină nu există cuvinte cu W.

Probabil de aici inconveniențele cu coloniștii sași (țipțerii) s-a păstrat denumirea printre localnici de Dișauă, Dișău de Sus, Dișău de Jos și de Mijloc.

Capitolul II

Istoricul localității

2.1. Legendele

Există o legendă care vorbește despre întemeierea localității Vișeu: „ Cândva demult în locurile acelea unde se întâlneau apele pline cu pești s-a ridicat o biserică.

Apele treceau prin păduri, prin locuri prăpăstioase, iar aici în această poiană râul Vișeu se întâlnea cu râul Vaser și păstori poposeau adesea cu turmele acolo.

Se mai spune că era un fel de iarbă dulce numită lăptică după care caprele se hrăneau foarte repede.

În vremurile acelea un bărbat frumos din satul vecin (probabil Vișeu de Mijloc) împreună cu feciorul său purta caprele la păscut la pădure. Pădurea era deasă și greu te strecurai la poiană pentru a face la orele amiezii un popas. Bărbatul care ar putea fi chiar Mandrea, din familia nobilă de mai târziu s-a apucat să taie un arbore mare de molid.

Molidul s-a legănat o clipă în aer, după care a căzut peste feciorul său omorându-l, lăsând un ecou greu în pădure și în sufletul lui Mandrea.

Aflându-se vinovat în fața lui Dumnezeu, cuprins de durerea pierderii fiului drag, omul s-a hotărât să ridice o biserică în locul acela.

Din trunchiul molidului a construit tălpile bisericii, iar din crengile ucigașe a făcut altarul.

Apoi, pentru a fi mai aproape de fiul său și pentru a paște mai ușor turmele și-a mutat casa acolo.

Cu timpul s-au ridicat și alte case, și așa a luat ființă satul care s-a numit Între Râuri, iar azi orașul Vișeu de Sus”.

O asemenea poveste, la fel de interesantă s-a păstrat până în zilele noastre și despre existența unei mănăstiri de călugări, care a fost profanată (spurcată) de niște capre care au intrat în altar în timp ce călugărul era plecat în sat.

Această biserică, în realitate, a fost vândută catolicilor germani în anul 1762.

Bisericuța de aici a fost mutată în sat și a fost folosită, scrie Alexandru Filipașcu, de către țipțeri până în anul 1806, când aceștia își ridică o biserică, după alții până în 1912, când țipțerii își ridică o altă biserică, dar probabil că aceasta să fi fost folosită și de către români, deoarece a rămas în centrul localității până în anul 1935, an în care din ordinul regelui Carol al II-lea va fi dusă la Sinaia (Valea Stânii) la Mănăstirea Sfânta Ana.

În anul 1951, din ordinul patriarhului Iustin, biserica va fi dusă la Techirghiol, la o mănăstire de maici, a sanatoriului patriarhiei și acolo se află și azi.

Mănăstirea și construcțiile anexe au fost refăcute la alte dimensiuni și cu alte caracteristici constructive în anii 1980-2000, prin grija preotului Vasile Luțai.

Legenda românilor trăitori pe meleagurile Vișeului și ctitori de biserici în jurul cărora au supraviețuit în istorie se împletește cu legenda despre inteligența coloniștilor țipțeri, veniți aici în număr mare spre sfârșitul secolului al XVIII-lea.

„ Se spune că țipțerii care defrișau pădurile și trimiteau plute pe apă la vale până la Sighet și mai departe, erau foarte săraci, și cu toate că lucrau la pădure nu primeau îndeajuns nici lemne pentru case.

Așa că într-o zi, un țipțer, plecând la Vistierie și-a dus cu el, pe lângă uneltele cu care lucra la pădure (secure și țapină) și o scară.

Țipțerul i-a explicat funcționarului că trebuie să le permită să-și facă drum prin pădure ca să poată merge cu scara. Acesta a mers cu scara invers și a croit un drum lat cât ținea lungimea scării”.

De aici a ieșit și vorba pentru cei ce merg cu bagajul pus invers, că merg ca „țipțerul cu scara”.

Se numeau țipțeri pentru că majoritatea proveneau din Zips.

Aceste legende le depănau plutașii (țipțeri și români) din Vișeu, care plecau pe apa Râului, ajungeau pe Tisa și chiar pe Dunăre.

2.2. Evoluția demografică.

Atestat documentar cu certitudine la 1468, Vișeu de Sus, are o existență care se întinde cel puțin din secolul al XIV-lea până azi.

Existența în timp a acestei așezări este aproape liniară, Vișeul de Sus, fiind scutit de mari zguduiri naturale, istorice, economice, culturale, politice și religioase a acestei localități în contextul mai larg al evoluției generale a Maramureșului.

Din multitudinea de aspecte care privesc parcursul istoric al acestei localități, voi încerca să scot în evidență câteva date cu caracter demografic.

Cunoașterea felului în care o populație a evoluat, structura sa pe sexe, pe vârste, starea ei materială și culturală, precum și cea religioasă, nu poate decât să completeze celelalte domenii de studiu ale istoriei oricărei comunități umane.

Localitatea Vișeu de Sus are pe scurt istoria Maramureșului, iar când acesta s-a aflat în componența Transilvaniei are istoria acesteia, istorie, care este scrisă de evenimente majore cu legendare fapte ale oamenilor, care s-au născut pe pământ românesc și au trăit cu convingerea că aparțin unui neam ce-și are altarul în rândul neamurilor europene.

Locuit în unele părți, așa cum o dovedesc săpăturile arheologice, încă din epoca pietrei, fiind făuritorii culturii în epoca bronzului retrăgându-se pe cursul râurilor și întemeidu-și acolo primele sate care în jurul anului 1000 se vor constitui în câteva cnezate din care se vor naște două voievodate ale Maramureșului, până la sfârșitul secolului al XV-lea, când în Maramureș încep să penetreze valuri de coloniști maghiari și germani.

Analele de la Fulda, din anul 892 vorbesc despre aprovizionarea ilegală cu sare a Moraviei.

„Astfel se confirmă atât descoperirile întâmplătoare de vechi exploatări salifere, cât și tradițiile populare care vorbesc despre vechimea exploatării sării, atât pe valea Izei, cât și pe valea Vișeului, pentru nevoile oamenilor și pentru comerț (uneori destul de îndepărtat, de vreme ce s-a transmis până la noi tradiția transportului acesteia cu pluta pe Iza, Vișeu și mai departe pe Tisa), așa încât, considerăm și noi că sarea s-a exploatat încă din vremea dacilor, și poate chiar mai mult, de atunci de când oamenii și vitele lor au început să populeze țara Maramureșului (Mileniul I î Cr.)”.

Harta de la Cartea Funduară a orașului Vișeu de Sus realizată de o comisie condusă de Șoltez Antal, în 1863 arată că numele de Vișeu, Vaser și Iza este un nume vechi de origine indo-europeană.

Cea mai plauzibilă în a accepta presupoziții ar fi cea de „Mare Moartă”, de vreme ce la venirea indo-europenilor (2005 î.Cr.), părți întinse din Maramureș, îndeosebi la nord de Tisa și în bazinul geografic Vișeu se aflau suprafețe uriașe de mlaștini ca resturi ale Marii Panonice.

Încă la 1863 în zona Vișeului mlaștinile și zecile de brațe ale râului formau o adevărată deltă.

Documentele istorice ne arată că Vișauăle, alături de alte 22 de sate stăpânite de familia Bogdan și Iuga constituiau Knezatul de vale ale Bogdăneștilor, întins pe apa Vișeului în cursul superior al Izei, începând de la Strâmtura în sus, având ca reședință Cuhea și mai târziu Rozavlea.

Încă în anul 1342 regele Carol Robert întărește în stăpânirea Bogdăneștilor acest Knezat.

De atunci a trecut voievodul Bogdan Voda, în 1359, însoțit de circa 200 de familii în Moldova, și întâlnindu-i pe fii lui Sas Vodă, Balc și Drag a întemeiat statul independent al Moldovei, cu reședința la Rădăuți.

Este important de reținut că documentele istorice din 1453 ne spun că Ioan de Hunyad, marele căpitan al țării dăruiește la 3 knezi o suprafață de 470 km2 din ambele Vișauă, pe motivul că această parte a țării a fost stăpânită legitim de knezii români din Vișeu încă din vremea sfinților regi ai Ungariei (Sf. Ștefan : 995-1038 și Sf. Ladislau :1077-1095).

Nobilitatea Maramureșeană nu s-a creat cu forța ca și nobilimea feudală, ci ea a evoluat în mod normal pe bare de merite, dreptul lor de proprietate rămânând neatinse. În Vișeu de Sus, proprietatea aparținea descendenților lui Ștefan Vodă, respectiv familiilor: Șimon (1459); Andreica (1549); Bota (1595); Pop (1636); Tomoiagă (1636); Ticala (1763); Giurgiu (1776).

Alte documente amintesc: „Valahii din Maramureș au locuit aici in timpul regelui Ștefan cel Sfânt, iar Negula si Rodomir fiii lui Urcund au fost posesorii cnezatului Viseu”. Din aceștia se vor trage Ștefan, Mandrea și Nan care vor primi drept recompensă cnezaul Vișaelor pentru vitejia lor,de la Iancu de Hunedoara în anul 1453.

În anul 1538 Maramureșul este integrat în Transilvania, timp de 150 de ani. Nobilii maramureșeni își vor pierde o parte din averi, printre care și valahul Pop de Vișeu.

În decembrie 1604 Ioan Petrovai, jude al nobililor din Maramureș îi scrie din Vișeu de Jos judelui prim George Frank al Bistriței rugându-l să ia măsuri ca atunci când oamenii din Maramureș merg în Transilvania să nu fie tulburați în drumul lor de iobagii din vedicul Bistriței.

Așa cum am văzut localitatea Vișeu a fost întemeiată de români și așa a rămas această așezare vreme de multe veacuri. Este greu de stabilit cu exactitate momentul în care aici se vor fi așezat primii români, la fel fiind și după 1733, când Maramureșul este din nou acordat Ungariei (și va rămâne comitat ungar până în 1918).

2.3. Etniile în Vișeu de-a lungul timpului

Până în secolul al XVIII-lea nu s-a făcut recensăminte ale populației. Dar într-un jurnal al soliei lui Francisc Rackoczy semnat de Gaspar Papay se povestește că în 1705 este trimis în Crimeea și în 30 octombrie trece prin Vișeu. Aici primește două călăuze dintre localnici, pe Ștefan Pop și Tudor Popa care să-i conducă prin munți până la Moldova. El mai consemnează că populația este majoritar românească și are o populație de peste 1000 de locuitori.

Complexitatea unui demers demografic de calitate impune existența unor izvoare care să justifice acest demers. Ori, tocmai acest fapt este „imputat” trecutului acestei localități, cu cât ne îndepărtam mai mult de prezent, absenta, precaritatea și lipsa de rigurozitate a datelor păstrate până acum. Câta vreme urbariile făceau trimitere expresă numai la clasa nobiliară, este foarte greu astăzi să facem statistici riguroase asupra fenomenului.

Tocmai de aceea am apelat la un izvor, dacă nu necunoscut, în orice caz destul de puțin folosit: recensămintele (șematismele bisericești), adevărate recensăminte ale populației sub aspectul stării de religiozitate și a lăcașurilor de cult.

Din capul locului trebuie menționat că și acestea sunt lipsite de precizia dorită.

Datele cuprinse în șematisme se referă, aproape exclusiv la credincioși, adică cuprind persoanele numai sub aspectul confesiunii, și nu aflăm mai nimic de naționalitate, mișcarea populației este rareori surprinsă, deși există uneori date despre numărul căsătoriilor, al nașterilor, și chiar al școlilor de pe lângă aceste biserici.

Dincolo de manipularea, sau inexactitatea cifrelor vehiculate în aceste recensăminte, fenomenul descrierii prezenței românești în Vișeu de Sus este evident.

El s-a produs în favoarea etnicilor evrei (cea mai spectaculoasă creștere), a celor germani și în mai mică măsură în a celor maghiari.

Numărul ucrainenilor a rămas aici destul de mic în ultimul secol, pentru așezarea lor la Vișeu de Sus a fost extrem de timidă, și ea s-a petrecut abia după anul 1880.

Cele două războaie mondiale a adus schimbări importante și în privința distribuției populației.

Pe lângă recensămintele din șematisme, „comunitatea tradițională cunoștea o împărțire, care reflecta nu numai organizarea în categorii sociale și profesionale, am spune, ci și o categorie pe naționalități. Crescătorii de vite și agricultorii erau români, cu timpul ei au învățat și munca la pădure alături de muncitorii forestieri care erau țipțerii, meșteșugari și negustori erau evreii, iar autoritățile constituiau o categorie aparte, care în anumite perioade erau maghiari „.

2. 3. 1. Populația germană (țipțerii)

În secolul al XII-lea apar primii sași în Maramureș și se stabilesc în mai multe localități, ei sunt numiți „Sașii de Maramureș”, a căror descendenți sunt și țipțerii de azi.

În anul 1773 se înființează la Vișeu un centru de exploatare forestieră și sunt aduși coloniști șvabi din Zips.

În 1775 se stabilesc la Vișeu familii germane din Austria (Salzburg și Triol). Peste 30 de familii vin în Vișeu în 1780, iar în 1785 se aduc alte 25 de familii.

În 1809-1810 se populează cartierul Țipțirai din orașul Vișeu de Sus, în două rânduri vor veni valuri de coloniști din Austria (mai ales cadre didactice care au venit de la Bistrița și Satu Mare).

În anul 1806 erau 138 de germani, în 1828 erau 892, în 1844 erau 1438, în 1864 erau 1429, În 1900 erau 1600, iar în 1956 erau 3000 de germani.

În anul 1977 erau consemnați 3450 de germani în orașul Vișeu, trebuind să fie consemnați după actele parohiei romano-catolice peste 6000 de țipțeri cu cei din cătunele aparținătoare orașului.

Germanii s-au înțeles bine cu românii și au continuat să-și păstreze același mod de viață tradițional, cu unele modificări de-a lungul timpului.

2.3. 2. Etnia maghiară

Etnia maghiară este amintită din secolul al XVIII-lea în Vișeu, în jurul anului 1900 vor fi în jur de 1000 de locuitori, în anul 1910 vor fi 1100, în anul 1930 vor fi 613, iar în anul 1992 vor fi 660 de locuitori de naționalitate maghiară.

Din șematisme aflăm că ei au avut funcții administrative, au avut școli și au cultivat tradițiile și obiceiurile.

Mulți dintre ei au fost avocați, farmaciști și medici au stat pe locurile cele mai bine îngrijite și au fost gospodari harnici și muncitori.

De religie sunt, o parte romano- catolici și o parte reformați.

2.3. 3. Etnia evreiască

După anul 1750, din Galiția vor pătrunde în Maramureș grupuri numeroase de evrei, aceștia vor avea o pondere însemnată în rândul populației din oraș, ajungând adesea la o treime.

Aflăm din șematisme că numărul total de evrei din Maramureș era de 34 053.

În Vișeu de Sus există înainte de al II-lea război mondial aproape 4000 de evrei.

Evreii s-au așezat la șosea între cele două comunități: românească, în partea de sus, și germană, în partea de jos a localității.

De-a lungul timpului și-au construit o sinagoga, 5 case de rugăciune, o baie rituală și au învățat la școlile din Vișeu.

În mare parte au fost comercianți. Se ocupau cu comerțul de lemne și de vite.

În perioada interbelică au avut importante funcții în conducerea localității fiind consilieri comunali. Ei au avut și o bogată viață spirituală proprie, dar această comunitate a fost distrusă aproape în întregime prin deportările din anul 1944, fiind trimisă pe drumul holocaustului, spre lagărele din Germania.

Azi au mai rămas 4 evrei în oraș, și un cimitir care vorbește despre cei 250 de ani petrecuți în orașul toleranței înțelegându-se bine cu românii, germanii și maghiarii.

Restul locuitorilor este format din diferite alte neamuri.

2.3.4. Ocupațiile

Cele mai vechi ocupați ale locuitorilor din Vișeu de Sus au fost cultivarea pământului și creșterea animalelor. Pentru că temperaturile sunt destul de scăzute, adică o climă aspră, singurele culturi au fost cele de orz și ovăz, cultivarea cartofului și mai la șes cultivarea porumbului. Una dintre cele mai vechi îndeletniciri este păstoritul. În anul 1526 sunt amintiți munți: Prislopasu; Grebenul; Noviciorul; Făgetul; Băița; Suligul; Valea Râului și alții.

Viața la stână este grea, dar orânduită după legi păcurărești de pe vremea dacilor. Și azi viața de la stână este aceeași ca în urmă cu mii de ani.

Multe dintre obiceiurile coloniștilor țipteri au fost preluate de români, munceau împreună la pădure, construiau case din lemn, iar unii cu o îndemânare mai specială construiau și biserici din lemn.

Capitolul III

Viața școlară și culturală

3.1. Școala confesională

Primele informații despre școala confesională românească din localitatea Vișeu de Sus le avem din șematismele Bisericii Greco-Catolice, publicate la Muncaci si Gherla. Astfel există acte care amintesc de o școală românească la Vișeu de Sus în anul 1762, școala fiind construită din lemn și tot în acest an se începe construirea unei biserici din piatră.

În conscripția regnicolară a veniturilor preoțești din anul 1774 se amintește că parohia din Vișeu de Mijloc a fost înființată cu 250 de ani mai înainte, adică în anul 1569, deci o parohie foarte veche cu o biserica din lemn, în locul căreia în anul 1872 s-a zidit una nouă de piatră. Școala este tot de piatră.

Școala confesională din Vișeu de Jos este amintită odată cu zidirea noii biserici din piatra în anul 1895. Probabil școala să fi fost ridicată mai repede de vreme ce pană în 1895 în Vișeu de Jos mai existau două biserici din lemn, una fiind amintită în anul 1699.

Despre câți copii au învățat la aceste scoli nu se specifică în aceste șematisme, la fel nici despre învățători.

În anul 1787 într-o conscripție imperială se consemnează situația școlilor de la Sud de Tisa, astfel că în Ierașul de Sus (Viseu Iza) există 24 de școli cu 2750 de elevi.

La 24 noiembrie 1806 Episcopul greco-catolic Ioan Bob revine, printr-un ordin, cu numărul 405, asupra modului de organizare și funcționare a școlilor confesionale unite și asupra rolului lor extraordinar în educarea tinerilor români.

În anul 1823, Decretul imperial, numărul 2236 dispunea: „să se ridice școli elementare în toată țara și în special pentru români, pe care îi știm lipsiți de școli”. În anul următor autoritățile cer un recensământ al școlilor și al învățătorilor existenți. Rezultatul acestuia nu este cunoscut.

Pentru populația de origine germană, exista la Vișeu de Sus o școală din anul 1804, cu o singură clasă, aceasta fiind mărită cu trei săli clase în anul 1874. Este vorba despre școala de lângă biserica romano-catolică Sfânta Ana. Directorul școlii era preotul iar învățătorul era cantorul, ei fiind plătiți pentru această muncă cu 200 de coroane. În anul 1844 erau înscriși 369 de copii, dar au frecventat 160 (56 erau fete), în 1848 în această școală au frecventat 95 de copii iarna și 122 vara (anul școlar dura 10 luni), în 1850 din 203 elevi au frecventat doar 45, în 1874 erau înregistrați 474 de copii între 6-15 ani, dar numai 190 au frecventat școala.

Anul 1878 este foarte interesant pentru că este singura dată când apar 15 elevi greco-catolici (deci români!) între cei 272 care au frecventat cursurile (ele se făceau numai în limba germană și maghiară).

Dintr-un ziar local rezultă că în 1898 aceasta școală avea 10 învățători și 544 de elevi. Primii învățători laici vor fi Pop Paul; Iusco Ioan Dolhut și Artemie Andreco din Borșa, primul scriitor consacrat din Maramureș.

În anul 1900 în Vișeu de Jos învățător era Ștefan Bilțiu, iar la școala ce funcționa pe lânga biserică erau înscriși 606 elevi, în anul 1910 se edifica prima școală cu zid de piatră, o școală de stat unde se vor înscrie 75 de elevi, dar își va continua activitatea și școala de pe lângă biserică. La această școală vor funcționa doi străluciți dascăli, primul fiind Petru Bilțiu-Dancus (1863-1907), învățător la școala confesională și Alexandru Bălănescu.

În aceleași șematisme în Vișeu de Mijloc sunt înscriși 142 de elevi, iar la școala confesională din Vișeu de Sus sunt înscriși 310 elevi, având ca învățător pe Nicolaus Bozga.

După al doilea război mondial făcându-se un inventar al bunurilor imobiliare publice din Vișeu de Sus aflăm că actuala școală numărul 1,cu limba de predare română s-a construit în anul 1857 din lemn și avea 5 încăperi, din 1903 se construiește din cărămidă și se acoperă cu țiglă, are 28 de încăperi și se află intr-o stare mediocră. Tot aici este amintită școala elementară cu limba de predare maghiară, a fost construită în 1895 și a fost donată de Ministerul Domeniilor pentru a fi școală.

Într-o scurtă prezentare pe care o face doctorul Ivan Dan în anul 1938 sunt consemnate în localitate 5 școli, un număr mare de analfabeți între 7 și 17 ani, adică 600, ei fiind departe de centrul comunei.

Din arhiva școlii normale de stat care a funcționat la Vișeu de Sus între anii 1908-1918 aflăm că „școala ia ființă în anul 1908 cu scopul de a servi maghiarizării tuturor naționalităților”.

În anul 1917 școala este naționalizată și preluată de administrația română prin protopopul Victor Ștețiu.

Această școală și-a închis porțile în 17 noiembrie 1919 din lipsa de înzestrare și în timpul războiului o parte din clădire a fost spital militar german.

Deschiderea și punerea în funcțiune se datorează primpretorului român doctorul Vasile Filipciuc.

Din statistici putem afla numărul de elevi, etnia, religia și ocupația părinților, cât și numărul de profesori care au funcționat în această perioadă.

Din anul 1908 până în 1918 au fost înscriși 95 de elevi români (greco-catolici), iar la școala de lângă biserică 450 de elevi germani (țipțeri); 92 (romano-catolici); evrei 287 (israeliți); maghiari 208 (romano-catolici și reformați), proveneau din familii de funcționari 115 elevi, din familii de comercianți 197, din familii de agricultori 149 de elevi și din familii de zilieri 46 de elevi. Cei mai mulți elevi înscriși la scoală au fost în anul școlar 1912-1913 dintre care doar 10 erau români. În toți acești ani au funcționat 5 profesori și trei cateheți. Directorul școlii din acea vreme era Horty Floryan, apoi din 1919 director devine Gheorghe Biliboaca (profesor de matematică), Bucur Capeta (profesor de limba română), Simion Tancu (profesor de geografie), Elpida Despodides (profesor de franceză) și Victor Ștețiu – protopop greco – catolic (profesor de religie).

În anul 1920 erau înscriși 60 de elevi. Trebuie menționat faptul că această școală a funcționat ca gimnaziu, „Bogdan Vodă” timp de 12 ani până în 1931, an în care din lipsa de fonduri se desființează și tot acum funcționează Școala de Arte și Meserii, școala germană unde vor invăța și copii cu deficiențe.

În perioada interbelică funcționează în localitate două școli primare cu clasele I-VII, unde erau înscriși 819 elevi(154 români; 224 germani; 13 unguri și 427 de evrei).

Între anii 1960-1970 în oraș funcționează 5 grădinițe cu peste 300 de copii instruiți de 12 educatoare și 7 școli generale cu 4100 de elevi și un număr de 180 de cadre didactice.

Tot în localitatea Vișeu de Sus funcționează 6 grădinițe și Liceul de cultură generală” Bogdan Vodă” în care învață aproape 900 de elevi ăi 45 de cadre didactice. Liceul ia ființă în anul 1952 când se va numi școala medie mixtă română de cultură generală. În anul 1955 va ieși de pe băncile școlii prima promoție de absolvenți de liceu (32 de elevi).

Până în anul 2000 liceul va avea 33 de promoții urmând aproape 4000 de absolvenți la cursurile de zi.

În anul 1952 ia ființă și liceul maghiar, acesta fiind desfințat în anul 1957.

Deși la Vișeu de-a lungul timpului au existat școli, elevi și profesori trebuie amintit faptul că nivelul de pregătire al elevilor a fost destul de slab.

Următorul tabel scoate în evidența starea științei de carte între anii 1910 și 1930.

Tabelul numărul 1.

Datele din acest tabel confirmă faptul că nivelul de pregătire este foarte scăzut, lipsesc școlile și cadrele didactice, deși eforturi s-au făcut de fiecare comunitate (în cazul Vișeului cele două biserici greco-catolice susțineau financiar și material două școli primare, iar comunitatea germană alta), starea materială precară a părinților făceau ca puțini copii să ajungă la școală (abia 28,24 dintre copiii care ar fi trebuit să urmeze școala primară au putut s-o facă.

Făcând o comparație cu situația de dinainte de 1918 constatăm că situația nu s-a schimbat semnificativ (dintre tinerii care trebuiau atunci să urmeze cursurile primare abia 29,58 au făcut-o). Și cu cât ne apropiem mai mult de cei în vârstă constatăm că ei au avut și mai puține șanse ca să învețe carte.

Tabelul numărul 2.

Știința de carte la 1930 pe categorii de vârstă

O situație și mai relevantă este ce privind nivelul de pregătire a populației. Foarte puțini dintre locuitorii plasei Vișeu au putut urma o școală superioară. Numai 9,53 dintre știutorii de carte au urmat o universitate sau o școală echivalentă, iar dacă ne-am referi la populație în întregul ei situația este de-a dreptul dramatică: 0,26. Privind tabelul de mai sus iese în evidență imediat faptul că femeile au avut o șansă cu mult mai mică decât bărbații de a se pregăti, indiferent de nivelul acesteia: doar o femeie la opt bărbați avea acces la studii superioare, în vreme ce doar 18,68 dintre fete puteau urma cursurile primare, față de 27,33 dintre băieți! Apoi, întru-n ținut predominant agrar, pregătirea profesională strict necesară trecerii spre o economie modernă, este doar un paliativ, câtă vreme în întreaga plasă nu existau nici măcar 100 de muncitori calificați!

Desigur că discuțiile pe marginea datelor oferite de diversele surse de informare configurează o anumită dinamică a factorilor demografici (aici nici nu am luat în discuție tradițiile privind căsătorii, divorțul, nașterea și moartea, educația morala și religioasă etc, factori deosebiți de importanți într-o abordare corectă și relevată a acestei componente a societății).

Aceasta nu este decât o analiză destul de superficială a fenomenului. Cu certitudine multe aspecte prezente în această lucrare sunt cunoscute, altele se relevă acum, dar cu certitudine se impune continuarea cercetărilor atâta vreme cât sub colbul arhivelor sunt atâtea documente necesare.

O viitoare amplă monografie a localității va face mult mai multă lumină și în istoria învățământului actual.

În acest capitol am dorit să scot câteva elemente importante din trecutul istoric al învățământului din localitatea Vișeu de Sus.

3.2. Viața culturală

Localitatea Vișeu de Sus fiind aproape 500 de ani centru de plasă, a avut în administrație oameni care prin personalitatea lor au influențat pozitiv viața comunității. Însă nu putem vorbii de viață culturală propriu-zisă prin ceea ce ar însemna ea fără instituțiile sale binecunoscute și fără cultura populară care a existat.

În anul 1788 țipțerii înființează o școală elementară a Visteriei.

La începutul sec. al XVIII-lea sunt amintite în șematismele Bisericii Greco-Catolice, școlile confesionale de pe lângă biserici.

În anul 1872 se înființează prima școală românească. După 1871 în Vișeu se construiește o judecătorie. Deci școlile, bisericile și justiția strâng în jurul lor oameni instruiți în cele mai renumite școli ale vremii cu doctorate în teologie și în științele dreptului pregătire la Budapesta și Viena. Astfel că la începutul sec. XX la Vișeu se găsește terenul cel mai propice pentru a se înființa primul despărțământ al Astrei în Maramureș în anul 1911 prin protopopul Emil Man și doctorul Gavrilă Iuga.

Despărțământul Astra va implementa prima manifestare culturală de masă în localitatea Vișeu de Sus.

Tot în această perioadă se construiește și cazinoul care atrăgea în sălile sale mai mult pe germani și unguri dar și pe evrei ca să se manifeste în reușite activități culturale. Se prezintă spectacole de muzică simfonică susținute de către amatorii din localitate.

În cazinou se țineau sărbători și serate pe care le ofereau familiile nobile din localitate.

În perioada interbelică manifestările culturale se desfășoară în casa de cultură. O nouă casă de cultură va fi ridicată în orașul Vișeu de Sus în anul 1977, iar în anul 1978 pe 26 martie este organizat primul festival de poezie intitulat „Armonii de primăvară” al cenaclului literar „Andrei Mureșan”.

În anul 1937 se publică la Vișeu la tipografia Horovitz „Documente istorice maramureșene” semnate de inginerul Artur Coman. Douăzeci de ani mai târziu, în 1957 la Vișeu se înființează o trupă de teatru amator condusă de Victor Mira, iar trupa de teatru va da spectacole în localitate. în perioada anilor '80 punându-se în scenă o adaptare după romanul lui Camil Petrescu: „Ultima noapte de dragoste. întâia noapte de război”, regizată de Ion Mihăiescu.

Dar cea mai mare activitate culturală o desfășoară corul din localitate înființat în anul 1947, însă trebuie să amintim că a mai existat un cor în Vișeu de Jos înființat în anul 1934 condus de preotul T. Cherecheș, iar mai târziu de învățătorul Dumitru Grad.

Ar mai fi de amintit fanfara, activitatea clubului elevilor care se remarcă prin tinere talente la muzică ușoară pregătite de către Constantin Amorăriței și Sergiu Miclăuș dar și succesele din ultimii ani ale clubului elevilor, ale profesorului Voinea Lucian care obține numeroase premii naționale la șah cu elevii Năsui Vasile, Dragoș Marcel, Voinea Alexandru.

Am spus că în perioada interbelică în localitatea Vișeu de Sus funcționa o tipografie unde se tipăreau cărți. In anul 1935 apare primul ziar numit „Slova”. Se continuă ziarul „Astra vișeoană” după 1990 și tot aici merită să trecem numele a doi ziariști care au fost legați trup și suflet de Valea Vaserului și de Vișeu.

În anul 1971 corul primește diploma de onoare la București. În 1972 trofeul D.G. Kiriac la Pitești.

În anul 1975 corul din Vișeu participă la festivalul „Craiul munților” Deva și este distins cu trofeul festivalului.

La repetiții participă și renumitul compozitor maramureșean Liviu Borlan care consemnează că: „acest cor valorifică folclorul maramureșean la cea mai înaltă cotă muzicală”.

Timp de 40 de ani la pupitru s-a aflat profesoara Maria Mihalca despre care ziarele vremii consemnează numai cuvinte de laudă.

„Maria Mihalca este o femeie care arde pentru frumos, femeile prin vocea lor, spune ea, exprimă mai multă sensibilitate și gingășie, pasiunea, munca neîntreruptă, dăruirea au dat roade. Corul de femei a început să fie cunoscut în toată țara. A crescut mereu ca valoare, ca nivel interpretativ. Desigur l multe din succesele corului sunt cunoscute.”

În corul din Vișeu de Sus au activat la un moment dat 100 de femei. Ion Mihăiescu conchide: „Acestui cor i-a trebuit răbdare, talent, putere de muncă. A reușit pentru că înfrunte a avut-o pe Maria Mihalca o neobosită animatoare a mișcării artistice. Am ajuns destul de departe, avem un palmares care obligă. Pentru viitor vom sprijini formația pentru a-și ridica măiestria interpretării cântecelor populare”.

La Vișeu a activat un cor de cameră format din 28 de membri condus de profesorul Deac Attila Ion Sasu, ajutat de Petrache Mureș, organizează o expoziție de careuri și cuvinte încrucișate fiind prima manifestare culturală de interes din acest domeniu din județul Maramureș.

În anul 1969 liceul din localitate editează prima revistă școlară „Zimbrul” în paginile căreia se afirmă un mare profesor de istorie al Maramureșului Ion Țelman.

În 1992 revista școlară în care debutează câțiva tineri precum Ion Danci, Vasile Năsui, Anca Stănescu, Petru Simon, ajunge la numărul 6.

3.3. Presa vișeuană

Începuturile ziaristicii vișeuane, în urma cercetărilor de până acum, par a fi în limba maghiară. În arhivele Bisericii romano-catolice din Vișeu de Sus există un exemplar al publicației:

„Vișeu și împrejurimile”. Numărul 21 din 11 octombrie 1912 precizează că publicația este în al XVII-lea an de apariție, are 8 pagini. Subtitlul adaugă că a fost o publicație socială- economică și literară, tipărită la tipografia vișeuană Fruchter. Paginile 2 și 3 sunt dedicate sfințirii noii biserici romano-catolice.

„Curierul maramureșean”, 1925, cea mai veche publicație vișeuană în limba română Din același an, al doilea număr și celelalte apar la Sighetul Marmației.

„Slova” 23 decembrie 1938, este publicație bilunară în format A3, în total 41 de numere de obicei în 4 pagini- Redactor, învățător Ștefan Tătaru, redacția și administrația pe strada Regina Măria numărul 24, azi strada Republicii. Publicația a fost tipărită la tipografia vișeuană „Horovitz”.

„Căminul maramuresan”, din anul 1939, între 1 mai și 3 aug., în 3 numere. Gazetă bilunară, redactor Pop Roibu.

„Mugurași”, Sighet 1946, ziar de perete al Sectorului de jandarmi Vișeu de Sus, Maramureș.

Este remarcabil faptul că, în Vișeu de Sus, între anii 1900-1946 (aproximativ), publicațiile, cărțile, impresionante, pentru acea vreme dar și pentru acum, ca număr, ținută și conținut, erau tipărite la două tipografii locale: „Fruchter” și Horovitz”. În anul 1906 Vasile Man, notar în Vișeu de Sus, tipărește la tipografia „Pollak” și „Fruchter”, în limba română, în limba maghiară: A Maghyar Sveicz” (Elveția maghiară). Cartea a fost tradusă în limba română, în 2005,cu titlul: „Valea Vaserului, Vișeu de Sus,-Elvetie a Maramureșului”.

Ziariștii vișeuani s-au remarcat prin actvitatea de directori și redactori ai ziarelor locale și în calitate de colaboratori la diverse publicații maramureșene și ardelenești.

La publicațiile vișeuane au elaborat: învățător, publicist, Ioan Berinde, doctor Vasile Filipciuc, Ion Drongoș Gheorghe Marcu, Gavrila Iuga și alții. Comunicatele Primăriei Vișeu de Sus, în 1937 erau semnate de primarul Olșavsky și notar Ștefan Coman.

Între ziariștii vișeuani se remarcă în mod deosebit doctorul Vasile Filipciuc, director al Băncii Vișeu de Sus, între anii 1921-1930 (aproximativ) care intre anii 1918-1932 colaborează la aproximativ 20 de publicații maramureșene și din Ardeal.

3.4. Carte religioasă românească veche la Vișeu

Împărțiți în „țări” și supuși unor stăpâniri și influențe diferite, românii au avut întotdeauna o patrie comună: limba română -în acest sens, cărțile vechi manuscrise și tipărite reprezintă mai mult decât o pagină de istorie culturală. Păstrătoare de credință și unificatoare de limbă, ele au avut un rol extrem de important în menținerea identității naționale.

Personalități remarcabile ale culturii noastre și-au îndreptat, de a lungul timpului, atenția asupra acestui domeniu.

Cartea veche românească ce a circulat în Maramureșul istoric este evidențiată în studii consistente.

Pornind de la anumite lucrări de specialitate am încercat sa realizez o minimă sinteză a datelor referitoare la circulația cărții vechi în Vișeu de Jos, Vișeu de Mijloc și Vișeu de Sus.

Numărul maxim de cărți menționat de-a lungul timpului, în aceste localități, este de. 15 exemplare pentru Vișeu de Jos, 22 exemplare pentru Vișeu de Mijloc și 13 exemplare pentru Vișeu de Sus si Vișeu de Mijloc situându-se printre localitățile din Maramureș în care au fost semnalate cele mai multe cărți, alături de Bârsana, Borșa, Moisei, Poienile Izei, Săliștea de Sus.

Demn de remarcat este faptul că, la Vișeu de Mijloc, s-a păstrat cea mai veche carte manuscrisă de pe teritoriul Maramureșului, singura din secolul al XVI-lea menționată până în prezent. Este vorba despre un manuscris slavon-Cazanie si un Apostol realizat în 1561 de ieromonahul Partenie de la Mănăstirea Neamț. Tot aici sunt descrise amănunțit alte două manuscrise: un Evangheliar slavon, copiat de „greșitul diac Ioan, în satul Nancova, de lângă cetatea Hust” 1655. La acestea se adaugă, încheind lista manuscriselor, un Liturghier slavo-român, cu text paralel pe două coloane, atribuit secolului al XVIII-lea, semnalat de Aurel Socolan la Vișeu de Mijloc și descris în lucrarea sa.

Cărțile tipărite și manuscrise semnalate sunt cărți necesare oficierii serviciului divin: Antologhion, Apostol, Biblie, Catavasier, Chiriacodromion, Ceaslov, Evangheliar, Euhologhion, Liturghier, Octoih, Psaltire, Strastnic, Triod etc.

Aceste cărti au fost efectuate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, listele fiind destul de sumare dată fiind „finalitatea înregistrării cărților, aceea de informare a forului episcopal despre existența de cărți necesare oficierii serviciului religios”; la acea dată, „puțini preoți mai stăpâneau bine cititul slovelor și interpretarea cifrică a acestora, adăugându-se uneori gradul înalt de uzură al cărților”; pentru numele cărților sunt folosite uneori „forme zonale și tradiționale” (este dat exemplu, printre alte, faptul că preoții din Vișeu de Jos numesc Apostolul-Epistolar).

La Vișeu de Jos, în inventarul din 29 ianuarie 1860 sunt înregistrate 15 cărți, iar în cel din 20 iulie 1877, 20 de cărți. În 1909, Ioan Bârlea prezintă 13 cărți purtătoare de însemnări manuscrise, ale căror titluri se regăsesc în inventare. Aurel Socolan semnalează 15 exemplare, repartizate cronologic după cum urmează: 2 din secolul al XVII-lea, 12 din secolul al XVIII-lea și 1 din secolul al XIX-lea, provenind de la tipografiile din: Bălgrad (2), Blaj (2), Iași (5), Rădăuți (1), Buzău (1), Râmnic (3), București (1).

La Vișeu de Mijloc, în inventarul din 20 august 1909 sunt înregistrate 11 cărți, Ioan Bârlea prezintă însemnări de pe 12 cărți, iar Aurel Socolan semnalează și identifică 22 de cărți tipărite și manuscrise, repartizate după cum urmează: 1 din secolul al XVI-lea, 2 din secolul al XVII-lea, 16 din secolul al XVIII-lea, 3 din secolul al XIX-lea, provenind de la: Blaj (11), Hust (1), Buda (1), Bălgrad (1), Iași (2), București (1), Râmnic (3), 2 cu au locuri de apariție neidentificate.

La Vișeu de Sus, în inventarul din 1 martie 1911 sunt înregistrate 13 cărți, Ioan Bîrlea prezintă însemnări de pe 10 cărți, iar Aurel Socolan reconstituie o listă de 12 cărți, 8 din secolul al XVIII-lea și 4 din secolul al XIX-lea, provenind de la: Blaj (5), Sibiu (1), București (1), Râmnic (1), Rădăuți (1) și 3 nelocalizate.

La o privire de ansamblu asupra acestor date se fac remarcate următoarele aspecte:

Comparând cele trei surse, se poate constata că nu există diferențe numerice semnificative, cu toată uzura inerentă a cărților. Acestea au fost păstrate timp de peste 100 de ani (1860-1973 este intervalul maxim între consemnări) cu infinită grijă, la sfârșitul intervalului existând în cele trei localități un număr de 51 de cărți vechi (4 manuscrise și 47 tipărite).

Cele mai bine reprezentate sunt cărțile din secolul al XVIII-lea: 37 exemplare, față de 1 din secolul al XVI-lea, 5 din secolul al XVII-lea și 8 din secolul al XIX-lea.

Capitolul IV

PERSONALITĂȚI

4.1. Pop Șimon

Se naște în jurul anului 1860 la Vișeu de Sus. Numele său este o împletire a două familii nobile din această localitate.

Face studii la Budapesta, deși este dintr-o viță românească mai mulți autori îl consideră un filo-maghiar care ține cu autoritățile.

Viața lui este destul de controversată, însă dincolo de injuriile și vina ce i se aduc îl considerăm un om deosebit de important în istoria acestei localități. Pop Șimon a fost timp de 25 de ani primpretorul Plăsii Vișeu. A deținut această importantă funcție într-o perioadă istorică deosebit de grea pentru români în timpul dualismului austro-ungar. Și trăind asemenea vremuri a trebuit să-și joace cartea. Pop Șimon ajunge cel mai mare proprietar din aceste locuri, acumulând de-a lungul timpului o avere imensă.

Pop Șimon semnează în anul 1905 un contract cu autoritățile Vișeului prin care el ca întreprinzător se obligă ca în timp de 30 de ani să construiască o uzină electrică care să alimenteze becurile de pe stradă (iluminat public) și cele din casele particulare și instituții. Poate că tocmai aici stă secretul uriașei sale averi.

Este considerat cel mai aprig susținător al renegatismului. Dar în timpul cât îndeplinește funcția de primpretor în Vișeu se ridică câteva edificii importante. Să amintim casa în care a locuit din centrul localității, azi sediu al Primăriei. Apoi sediul Primăriei în care astăzi funcționează Judecătoria. Școala construită în 1808 a fost mărită cu un etaj (3 clase) în anul 1874.

Să reținem că secretul bogăției lui Pop Șimon stă în afaceri. Întreprinzător în anul 1905, semnează un contract cu autoritățile să aducă iluminatul în 30 de ani în localitatea Vișeu, alături de semnătura lui, dr. Samuel Lax, dr. Ignațiu Mitroi și Alexandru Elefant.

Uzina va fi dată în funcțiune în perioada interbelică și va ridica multe probleme moștenitoarei, văduva lui Șimon Pop (născută Irina Man) cât și fiicei acestora Ileana Pop Șimonoaia declarată chiabur după al doilea război mondial și moartă la Dej.

De fapt și asupra morții lui Pop Șimon planează un mister, noi considerăm a fi murit în anul 1927.

4.2. Gavrila Iuga

Strălucitul avocat Gavrilă Iuga se naște în anul 1880 într-o familie de țărani din comuna Săliștea.

Primele clase primare le face cu dascălul Dumitru Chiș absolvent al școlii normale pedagogice din orașul Sighet. Studiile secundare le face la liceele românești din Năsăud și Beiuș. își susține teza de doctorat în științe juridice la Budapesta. După terminarea studiilor se va stabili ca avocat la Vișeu de Sus, localitate de care își va lega întreaga lui viață și activitate. Un adevărat român, bine pregătit profesional va deveni în scurt timp unul dintre luptătorii fruntași împotriva abuzurilor administrației și pentru cauza dreaptă a neamului său.

Dr. Gavrilă Iuga împreună cu protopopul Emil Bran, vor înființa în anul 1911 „Despărțământul Vișeu al Astrei” în fruntea căruia își desfășoară o profundă și intensă activitate culturală și socială nu numai în Vișeu ci și în localitățile apropiate.

Înființează câteva cooperative de credit, un „stăvilar opus rapacității cămătarilor” de valoare în mersul înainte al societății. Un intelectual de mare forță care ar fi putut să profeseze în marile orașe din Transilvania, s-a întors în mijlocul celor de unde a plecat în lume pentru a le oferi cunoștințele și ajutorul lui mult mai important aici decât oriunde în altă parte în loc să facă o carieră de mulți râvnită.

Pentru conducerea Asociației Astra în Maramureș se cerea „un intelectual liber și independent, dibaci, energic și curajos și acesta a fost găsit în persoana avocatului dr. Gavrilă Iuga din Vișeu de Sus”.

La cererea de a se constitui acest despărțământ al „Astrei” răspunde afirmativ și pretorele Pop Șimon, deși spun documentele acesta dorea ca în cele din urmă „să declare că în Maramureș nu este nevoie de o asemenea societate culturală, provocând astfel un final rușinos frumoasei inițiative”. Ceea ce nu s-a întâmplat, fiind tentați să credem că Pop Șimon a jucat și aici un rol dublu, și de partea autorităților dar și de partea populației române.

Gavrilă Iuga scrie și protestul intelectualilor români din Vișeu nemulțumiți de ce primire i-au făcut autoritățile episcopului dr. Vasile Hossu care face o vizită canonică în Maramureș în anul 1911.

În anul 1914 începe războiul, Maramureșul este ocupat de trupele germane sub conducerea generalului Conta care își va stabili Cartierul general la Vișeu de Sus.

În acest an Gavrilă Iuga este mobilizat și trimis pe front. Cade prizonier în Rusia alături de T. Pop și S. Bălan și cei peste 1000 de soldați voluntari maramureșeni în fruntea lor se așează tot Gavrilă Iuga care va participa la luptele de la Mărăști și Mărășești (22 iulie – 19 august).

La 8 iunie 1917 dr. Gavrilă Iuga conduce la Iași primul eșalon de 1200 de ofițeri voluntari români și zeci de mii de ostași români, semnează declarația de război adresată Puterilor Centrale în numele poporului român. Este condamnat de 2 ori la moarte de Curtea Marțială la Sibiu și Cașovia. La izbucnirea revoluției din 1917 în Rusia, voluntarii conduși de Gavrilă luga se retrag în Siberia până la Vladivostok și de aici se vor repatria pe mare ajungând în Maramureș în octombrie 1919. Și tot în acest an este ales deputat. în anul 1920 se constituie guvernul Vaida Voievod, care-1 va numi pe lângă delegația română ca expert pentru Maramureș pe dr. Gavrilă luga.

În timpul șederii sale la Paris la Conferința de pace întocmește memorii, documente hărți, dovedind că Maramureșul dincolo de Tisa este pământ românesc.

Dar schimbarea Guvernului Vaida cu Guvernul Averescu a însemnat pierderea Maramureșului, pentru că în acest timp se retrage și armata din zonă, teritoriul rămânând al nimănui. Este și anul în care dr. Gavrilă Iuga suferă o mare decepție pe tărâm politic, în anul 1936 publică o broșură „Spicuiri din viața composesoratelor”, aici demască o serie de abuzuri în gospodărirea pădurii, hoția și mafia pădurilor din Maramureș. Istoricul Al. Filipascu spune că moare în refugiul său de la 4 octombrie 1940 în Vatra Dornei, însă un martor ocular care mai trăiește azi la Vișeu spune că a fost împușcat în 1940 în Gara din Vișeu de Jos în timp ce se pregătea să plece în exil. Așa s-a stins unul dintre cei mai de seamă luptători pentru promovarea intereselor populației maramureșene, care a trăit peste 35 de ani în localitatea Vișeu de Sus.

4.3. Vasile Filipciuc

Se naște în 10 martie 1885 la Petrova. „El a avut o înrâurire binefăcătoare asupra generației sale, precum și asupra generațiilor care s-au format în decursul activității sale publice. Avea o minte ageră și enorm de multe cunoștințe cu care-i uimea pe toți prietenii săi dar mai ales pe străini”. își face studiile la Liceul piarist din Sighet urmând din clasa a V-a cursurile la Liceul din Beiuș. încă de când era elev la Sighet le citește colegilor fragmente din Istoria lui Xenopol, iar la Beiuș este inițiatorul unei societăți secrete a cărei membri se obligă să nu citească și să vorbească ungurește.

În anul 1904 participă la serbările jubiliare de la Putna. În anul 1907 este exclus de la Universitatea de la Budapesta pe timp de un an pentru că a participat la mișcările politice și își continuă studiile la Viena. În lunga sa activitate s-a impus ca un mare ziarist

În anul 1916 este recrutat în armata austro-ungară, trece la ruși, este luat prizonier și rămâne în Rusia până la sfârșitul războiului 1918.

După Marea Unire lucrează ca supraveghetor de munte până în anul 1928 când devine primarul localității, în perioada dominației ungare, Maftei Tomoiagă este menținut în continuare primar apreciat pentru cinstea și corectitudinea lui. Câtă vreme s-a aflat în fruntea urbei a încercat să ajute oamenii, să fie de partea lor, să oprească exploatarea pădurilor pe care frații Groedel „o jecmăneau cu acte în regulă”.

Aduce linia de cale ferată îngustă de la Prislop și o construiește pe Valea Vaserului. Face demersurile pentru a deschide fabrica de cherestea (actualul Vișeuforest) pentru ca lemnul să se prelucreze aici, unde să poată lucra localinicii și să fie în avantajul acestora.

Activitatea de gazetar a lui Vasile Filipciuc a avut ca obiectiv ridicarea cultrală a Țării Maramureșului în folosul tuturor locuitorilor ei, înfăptuirea reformei agrare penlru ce i nevoiași, exploatarea pădurilor în regie proprie înlăturându-se exploatarea marilor acționari și reorganizarea averilor composesorale, punându-se astfel capăt sistemului de jaf practicat de marii proprietari care exploatau în voie și fără milă aceste bunuri naționale.

După apusul său înainte de vreme colegii de condei au scris depre luminatul camarad în ale jurnalismului.

Iată câteva imagini sintetizate de istoricul Al. Filipașcu,aflam despre Vasile Filipciuc ca a fost înzestrat de la natură cu o intelignță extraordinară el a acumulat în decursul anilor de studiu cunoștințe vaste în toate domeniile preocupărilor intelectuale a fost cel mai mare orator, conferențiar și publicist al Maramureșului cu toată înălțimea științei la care s-a ridicat a rămas toată viața legat de sat și de țărani caracter cinstit și intransigent, a fost dușmanul neâmpăcat al trădătorilor de neam, al renegaților și-al afaceriștilor veroși fire optimistă și veselă, gata oricând să spună o glumă nimerită prin care și-a câștigai o mulțime de prieteni și simpatii în toată țara.

Un om cu calități ca cele menționate nu poate li omis dintr-o lucrare în care se abordează cultura și istoria Țării Maramureșului și cu atât mai mult a Ierașului de Sus din care a făcut parte și Petrova Maramureșului, locul de baștină al celui evocat.

Un bărbat hotărât, respectuos cu germanii și evreii din localitate a știut să se facă iubit și apreciat. Deși sfârșitul vieții sale a fost umbrit de uitare și anonimat numele său merită să fie trecut în rândurile personalităților pe care le-a dat această localitate și datorită faptului că a fost alături de istoria Vișeului 102 ani, fiind considerat unul dintre cei mai logevivi locuitori din Maramureș.

A fost un om blând și cumpătat, cu mult respect și demnitate, despre care cei care l-au cunoscut spun numai cuvinte de laudă.

Într-un articol de ziar când împlinea vârsta de 100 de ani se consemează „trăiește într-o casă modestă, aproape uitat de vișeoani și chiar de unii dintre copiii lui. Comuniștii nu i-au acordat nici o atenție așa încât la venerabila vârstă de 100 de ani își duce zilele dintr-un ajutor social modest îngrijit fiind de fiica lui Ileana. Păcat este că și țărăniștii l-au uitat neavând vreme nici pentru un răspuns la cererea sa pentru acordarea unei pensii decente „. însă prin aceasta lucrare ii aduc un sincer omagiu și-i stabilesc locul definitiv în sfera oamenilor ce merită prin viața și faptele lor să rămână nemuritori.

4.4. Victor Stetiu

Descendent ai unor vechi și nobile familii maramureșene originare din Berbești (Șteț după tată) și din Săpânța (Stan după mamă). S-a născut la Seini la data de 15.01.1880 în familia unui avocat cu 7 copii. De la 5 ani urmează școala Confesională română din Seini, apoi se înscrie la Liceul Superior Romano-Catolic la Satu Mare. La insistențele părinților săi se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta, dar după 2 ani se retrage din lipsă de vocație. Fiindcă voia să se facă preot – fără acordul părinților – intră în 1899 la Academia Teologică Greco-Catolică din Gherla pe care o absolvă în 1903 „per eminentem”. Este hirotonit preot în 27 septembrie 1903 și numit preot, profesor la Preparandia din Gherla (Școala Normală de băieți).

Cere o audiență la episcopul Ioan Sabo, care va decide: „Vei merge atunci dară, în Vișeul de Sus, de astăzi într-o săptămână trebuie să fii introdus. Pe calea adevărului și a vieții vei lucra, deoarece situația este grea. Să aperi credința, să ai grijă de averea bisericii și de nevoile trupești și sufletești ale credincioșilor tăi: și vezi mai ales veghează la starea Composesoratului. Acolo ai să-ți dai seama ce înseamnă asta”. Astfel la 04.10.1903 prin ordin telegrafic este numit preot la biserica pe care o va sluji cu credință vreme de 45 de ani. în 1918 preia conducerea protopopiatului Vișeu – cu 11 parohii inclusiv mănăstirea Moisei și conduce în calitate de președinte Spitalul Național Român din oraș. După Unire este ales președinte al Composesoratului, director executiv al Spitalului Public și președinte al Comitetului de impunere a impozitelor.

A parcurs toate treptele bisericești – protopop, asesor consistorial, arhidiacon, canonic și vicar episcopal al Maramureșului istoric, păstorind până în 15.10.1948, neputând să-și încalce jurământul de credință. După predarea inventarului bisericesc și a celor 3 sigilii (parohial, protopopesc și vicariat) i s-a interzis intrarea în biserică și a fost evacuat din casa parohială. Ulterior a fost deținut politic în temnița din Sighet.

S-a stins din viața în 28.11.1959, fiind înmormântat, așa cum și-a dorit, în cimitirul vechii biserici românești, ca un om de rând, cu o cruce simplă fără nume.

4.5. Gorzo Gavrilă

Părintele Gavril Gorzo își povestește destinul vieții lui, când încă mai era in viata astfel:

„Născut în comuna Ieud, județul Maramureș, din părinții Dumitru și Palaga, la data de 1 iulie 1923.

Școala primară am făcut-o în comuna Ieud. Am urmat Școala Normală de învățători din Sighetu Marmației, primele 4 clase, când s-a desființat această școala și am fost transferat la Școala Normală confesională greco-catolică din Gherla, unde am terminat în anul 1942, sub ocupația maghiară, luându-mi diploma de învățător la școala normală de stat din Cluj în anul 1943, sub numărul 1024/1943. Am suportat asupririle regimului horthyst. În anul 1945 mi-am luat diploma de bacalaureat sub numărul 13/1945 la Liceul Gheorghe Barițiu din Cluj. Am urmat cursurile Academiei de teologie greco-catolică din Oradea între anii 1942-1946, ca student ordinar, absolvind-o la data de 25 iunie 1946 sub numărul 424 – Absolutor.

Sunt căsătorit cu Dăncuș Irina și avem 6 copii.

Am fost hirotonisit de Episcopul martir Dr Alexandru Rusu, episcopul Român Unit cu Roma, Greco-catolic de Maramureș, în Baia Mare, în capela din palatul episcopesc la data de 8 decembrie 1946 pentru eparhia Maramureșului. În acel an am fost numit Administrator parohial în parohia Valea Porcului, județul Maramures sub numarul 4380/46. În această parohie am stat până în luna Decembrie anul 1948 când a fost scoasă în ilegalitate Biserica Greco-catolică.

M-am stabilit în comuna Ieud, satul natal. Pentru că nu am semnat de aderare la ortodoxie si continuând propaganda în favoarea bisericii noastre, atras într-o cursă la prefectură, am fost arestat de șeful securității din Sighetu Marmației, maiorul Mureșan. După vreo 10 zile am fost eliberat și m-am întors în comuna Ieud, de unde am făcut o mărturisire de credință, pe care am trimis-o la securitate și la Prefectura la îndemnul preoților cu care eram în legătură, Dunca Ion Joldea și Chindriș Alexandru A urmat urmărirea pentru a mă aresta din nou. Așa am ajuns fugar, în grupul celor urmăriți de securitate. Stăteam ascunși pe la diferiți credincioși care ne ajutau. S-a mai adăugat de la un timp părintele egumen, de la mănăstirea Moisei, Vasile Dardai, cu doi frați călugări, unul fiind în prezent părintele Dăncuș Gavrilă, călugăr bazilitan. Fiind urmăriți ne-am refugiat la o stână de oi, departe de comună. Fiind urmariți si acolo de securitate, în luna ianuarie 1949, părintele Dardai cu un călugăr au plecat prin munți la Lăpuș, iar cu fratele Dăncuș neam întors în comună la grupul celorlalti preoți. La data de 6 februarie 1949 am fost prins și dus din nou la securitatea din Sighetu Marmației pentru cercetări.

Aici, în timpul cercetărilor, care au durat destul de mult, am fost supus la un tratament barbar si nemilos, abia am scăpat cu viată din mâinile criminalilor de acolo. Am fost apoi trims în judecată, odată cu cantorul Hotico Dumitru din Ieud, care nu a voit să mă acuze asa cum doreau ei, la Tribunalul Militar Cluj. Judecat de acest tribunal la 3 luni si o zi pedeapsa corectională cu setinta cu numarul 1396 din 21aprilie 1949 pentru faptul de instigare publica religioasa.

Cantorul Hotico Dumitru a fost condamnat la trei luni cu suspendare, după ce le-a făcut în închisoare.

Condamnat, de la 31 martie 1949 până la 29 iunie 1949, am executat pedeapsa in închisoarea din Cluj, unde l-am întâlnit pe marele luptător pentru credință domnul doctor Ioan Bota.

La data de 29 iunie 1949, după expirarea pedepsei am fost trecut și internat în lagar conform ordinului nr 13800 din 8 iunie 1949. Am fost transferat din Penitanciarul din Cluj la penitenciarul Principal Aiud, unde am stat până în data de 8 octombrie 1949. În această închisoare, într-o celulă comună am avut plăcerea de a sta cu domnul Horia Cosmovici, ascultăndu-i frumoasele prelegeri. Zile plăcute pot să fie si în închisoare.

Întors în comuna Ieud, jud. Maramureș, unde am stat cu domiciliu obligatoriu până la data de 15 ianuarie 1951 În această perioadă trebuia să mă prezint la postul de miliție unde semnam în fiecare zi prezența. În această perioadă am lucrat în clandestinitate făcând diferite servicii religioase, așa cum se putea, credincioșilor din parohia Ieud.

În anul 1951 am fost încadrat într-un post la UFET Vișeu, o întreprindere forestieră unde am lucrat până la pensionare în anul 1983, adică 33 de ani, în diferite posturi. După această perioadă am rămas în această localitate, făcându-mi datoria de preot atât cât s-a putut în această perioadă. În toată această perioadă am lucrat cu grupuri de credincioși, care aveau nevoie de serviciile noastre cu toate riscurile care erau.

După anul 1989 m-am reîncadrat cu toată disponibilitatea, care mi-a mai rămas la refacerea greco-catolică în rândul credincioșilor de a veni la cultul de care aparțin de drept.

Primul an după revoluție am lucrat în comuna Ieud, salul natal. Având domiciliul în orașul Vișeu de Sus, am deschis o parohie, la început cu mai puțini credincioși. Ajutat și înconjurat de credincioși, am început la lucru. Am înființat parohia din Vișeu de Sus și concomitent și din Vișeu de Mijloc.

Având credincioși și din Vișeu de Jos, care frecventau biserica noastră, am reușit cu acei credincioși a deschide o capelă în fosta școală confesională și mai tarziu în casa parohială în aceiași clădire. Am mers și mai departe și am făcut un nucleu de credincioși în comuna Moisei, unde a fost un preot. O altă realizare a fost deschiderea parohiei din orasul Borșa, care funcționează și este în faza de a construi o biserică. Am făcut față greu deoarece un timp a fost nevoie să fac și trei liturghii la aceste parohii nou înființate. Fiind protopopul acestui district Vișeu, a necesitat o muncă susținută.

În parohia în care sunt titular, la Vișeu de Sus, am început, încă din 1992 la strângerea fondurilor pentru construcția unei biserici din lemn în stil maramureșean. Cu o muncă susținută și cu ajutorul credincioșilor din parohii și ajutor din străinătate după 2 ani de stăruință în anul 1995 am terminat-o. Închinată „Maicii îndurerate”, care cel mai mult ne-a ajutat, al cărei hram îl poartă, am ajuns la sfințirea ei. Biserica a fost sfințită de I.P.P.S. Lucian Mureșan, Arhiepiscopul de Alba Iulia și Făgăraș, Mitropolitul Bisericii noastre, Episcopul Ioan Șișeștean, Episcop de Maramureș și Episcopul Virgil Bercea episcop auxiliar de Blaj în asistența a circa 5000 de credincioși, 42 de preoți și multe călugărițe din diferite ordine.

Capitolul V

VIAȚA RELIGIOASĂ

5.1. Scurtă privire asupra istoriei religioase a Maramureșului

Maramureșul ca și alte ținuturi românești, are istoria sa singulară prin care a trecut, chiar dacă străvechii săi locuitori „dacii liberi” n-au cunoscut ocupația romană, dar s-au lăsat „cuceriți” de fecunditatea culturii romane, de creștinismul implementat odată cu aducerea coloniștilor romani, ceea ce este sinonim cu ce se afirma că „românul s-a născut creștin”, adică maramureșenii au devenit creștini odată cu numele de români.

Timp de aproape o mie de ani au trăit în uniune directă cu spiritualitatea latină a creștinismului românesc, datorită conjuncturii istorice și așezării sale geografice.

Despre viața bisericească a românilor din Maramureș, care în alte locuri este izvorul cel mai avut al evenimentelor istorice, până la secolul al XVII-lea avem date puține.

Atât este sigur că în secolul al XV-lea în acest comitat deja a fost organizată biserica răsăriteană.

Aceasta se adeverește din documente, diplome nobiliare și șematisme în care sunt amintiți preoți români de pe acele timpuri, dar și din însemnările de pe cărțile vechi bisericești.

Astfel într-un document din anul 1428 sunt amintiți preoții Cosa, Bolta în Apșa de Mijloc, iar în anul 1445 în Vișeu preotul Nicolae.

În anul 1539 protopop în parohia Vișeu de Mijloc este Petru din Budești. Parohia fiind înființată în anul 1569.

În lucrarea lui Tit Bud: „Date istorice despre Protopopiatele, Parohiile și Mănăstirile române din Maramureș”, găsim date despre protopopi și preoți care au existat încă de pe acele vremuri. Într-un document din 1386 se spune că în Giulești a fost preot Miriclo

În anul 1423 este amintit preotul Dragoș în Coseu.

În 1451 este amintit diaconul Iuga în Ieud.

În 1462 preotul Nan în Giulești.

În 1498 preotul David în Leordina.

La data de 26 aprilie 1645 este primit în comitatul Maramureșului episcopul Egumenul Silvestru.

Unirea cu Roma din anul 1700, înfăptuita de Atanasie Anghel, a străbătut în Maramureș numai după scurgerea a 36 de ani, cu moartea ultimului episcop de la Peri, bătrânul Dosoftei.

Maramureșul, de la această dată se încorporează bisericește către Ungvar, care la rândul său nu prea grijește de dezvoltarea religioasă a românilor din Maramureș, ci din potrivă încercă să-i rutenizeze.

Cu toate încercările repetate Muncaciul nu a reușit sa plaseze preoți ruteni în satele din Maramureș.

Din 1711 și până în 1719 a fost episcop Petrovay Popa Ștefan alias Serafim.

Preoți din acele timpuri erau din clasa proprietarilor și a nobililor și erau scutiți de orice fel de contribuție.

Din conscripția veniturilor preoțești din Maramureș din anul 1774 aflăm că parohiile sau înfințat în timpuri foarte vechi și îndată după popularea comunelor.

Conscripția spune:

„Parohia Mater Statium cum impopulatione Pagi erecta”.

„Ab antiquo erecta”;

„Annis incertis erecta”;

„Memoriam humanam excedente tempore erecta”.

Comunele din Maramureș sunt foarte vechi.

Dintr-o diploma din anul 1213 aflăm ca in Maramureș multe dintre comune erau date ca donație unor bărbați meritoși de Patrie și de Religie, dar și deoarece aceste comune erau acreditate, cum ar fi: comunele de pe Tisa, Valea Vișeului și Cosăului.

Comiții supremi ai Maramureșului din ani 1373-1402, Bale Vodă și Drag Mester, fondează în anul 1391 Monastirea Sfântul Arhanghel Mihail de la Peri (rusa Hrusava), și acolo au avut reședința și episcopii din Maramureș.

Această mânăstire a fost luată de Mihail Apafy iar episcopii Maramureșului și-au mutat reședința la Moisei și la Husbarnya. Un episcop pe numele Gavril a locuit în Bârsana, un alt episcop Serafim la Petrova, la Moisei Demetriu Pop și la Biserica Alba a locuit din când în când episcopul Stoica.

Unirea cu Roma din anul 1700, înfaptuită de Atanasie Anghel, a străbătut în Maramureș numai după scurgerea a 36 de ani, cu moartea ultimului episcop de la Peri, bătrânul Dosoftei.

Maramureșul, de la această dată se încorporează bisericește către Ungvar, care la rândul său nu prea grijeste de dezvoltarea religioasă a românilor din Maramureș, ci din potrivă încercă să-i rutenizeze.

Cu toate încercările repetate Muncaciul nu a reușit sa plaseze preoți ruteni în satele din Maramureș.

Episcopia română din Maramureș a existat până la 1734 când lățindu-se unirea, episcopul Dosoftei s-a refugiat în Moldova, ducând cu sine și documentele.

Constantin Brâncoveanu, domnul Munteniei (1668-1714) a dăruit Mănăstirii din Maramureș închinată Înălțării Domnului, un potir cu inscripția: „Dăruit de Vodă Brâncoveanu”. Această mănăstire a fost cea din Biserica Alba de lângă Sighet.

Episcopia română din Maramureș a stat sub jurisdicția episcopului de la Belgrad, cea ce se vede de acolo, că episcopii de la Alba – Iulia se intitulau și episcopi ai Maramureșului.

La reîncorporarea Comitatului Maramureșului de către Ungaria în anul 1736 parohiile sau alăturat episcopiei rutene a Muncaciului, sub care au stat până la 1850, adică 114 ani, ani în care românii din Maramureș au stat sub o cârmuire ruteană, trimițând episcopii de la Ungvar preoți ruteni între români.

Doctorul Ioan Mihaly scrie că la Mănăstirea Peri a existat o tipografie și poate că acolo sau tipărit primele cărți bisericești în limba română. Tot de la această mănăstire episcopii au cârmuit Maramureșul, iar ajutorul lor fiind protopopii.

Această afirmație apare în decretul soborului (sinodului) ținut la Sighet de episcopul Stoica în 17 April 1698, în care scrie: „Soborul mare din Sighet pe scaunul Părintelui Vlădica Iosif Stoica fiind de față și protopopii din Ierașul de Sus, Ierașul Coseului și Ierașul Sighetului”.

Tot aici mai aflăm că la Sinodul Unirii din 5 septembrie 1700 de la Alba – Iulia au fost de față și protopopii din Maramureș și anume: Luca din Săliștea de Sus, Ilie protopopul de Saldobis, care s-a ținut de protopopiatul de jos sau al Sighetului și protopopul din Rona de Sus.

Pe lângă acești protopopi au fost la Sinodul de la Alba-Iulia și 59 de preoți, dintre ei fiind și preoți ruteni și din Satu Mare.

Din documentele și din protocoalele congregațiilor dar și din actele vechi din arhivul episcopesc reiese că cele 50 de comune române din Maramureș au fost împărțite în trei protopopiate:

1. Ierașul de Sus sau protopopiatul de sus adică a Vișeului;

2. Protopopiatul Coseului;

3. Protopopiatul Sighetului sau a Ierașului de jos.

De protopopiatul de sus sau ținut parohiile din districtele protopopești, ale Vișeului, Ieudului, Izei și câteva sate rutene.

De protopopiatul Coseului au aparținut parohiile de pe Valea Coseului și de pe Valea Marei.

Protopopiatul Sighetului a existat datorită comunelor române din jurul Sighetului și a câtorva comune rutene.

Din cele trei districte cu timpul sau format alte trei protopopiate și anume:

1.Protopopiatul Izei care s-a organizat în anii 1775-1778;

2.Protopopiatul Ieudului format în 1862

3.Protopopiatul Marei care s-a format în anul 1867.

Până în anul 1853, românii din Maramureș erau păstoriți de episcopul greco-catolic rutean din Muncaci, înființându-se tot în acest an în Maramureș biserica de credință română și de datină românească.

În anul 1854 se înființează episcopia de Gherla și Mihai Pavel devine cel dintâi vicar al Maramureșului.

În 1860 vicarul a fost inițiatorul înființării societății culturale: „Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureș”. Conform Analelor Asociațiunii din 1860 aflăm că 94 de parohii din comitatele Satu Mare, Ugocea și Maramureș s-au despărțit de dieceza ruteană a Muncaciului și s-au încorporat diecezei nou înființată de la Gherla.

Vicariatul român al Maramureșului s-a înființat în anul 1861 și este împărțit în 6 protopopiate.

Sub păstorirea unor episcopi excepționali, unii chiar de origine din părțile Maramureșului: Ioan Vancea de Buteasa (1868-1878), Mihail Pavel (1879-1902), Maramureșul a cunoscut perioade de mare înflorire ecleziastică și culturală.

Perioada luptelor din timpul Memorandum-ului pentru drepturile politice, care au dus la Marea Unire din 1918, se datorează în mare parte Biserici Romane Unite cu Roma, prin marii săi bărbați de prin părțile noastre: Gheorghe Pop de Băsești, Doctorul Vasile Lucaciu, Doctorul Iuliu Coroianu, Doctorul Teodor Mihali de Prislop etc.

După Unirea cea Mare din 1918, relațiile dintre statul român și Sfântul Scaun vor cunoaște o ascensiune favorabilă Biserici Romane Unite si se va ajunge la o înțelegere consfințita printr-un Concordat.

În anul 1920 Doctorul Vasile Lucaciu va prezenta în Parlament un proiect de „Concordat”, dar, din nefericire, lumea ortodoxă se dezlănțuie într-o aprigă campanie împotriva Papalității, cât și împotriva unei posibile înțelegeri între cele două părți.

În 1923, prin noua Constituție adoptată, la articolul 5 se prevedea: „Recunoașterea libertății religioase” pentru toate confesiunile, iar prin articolul 22 stipula: „Biserica creștină Ortodoxă și cea Greco-Catolică sunt biserici românești”.

De menționat contribuția esențială a episcopului Iuliu Hossu la încheierea acestui Concordat, prin cuvintele sale repetate ținute la Parlament, arătând avantajele Statului Român în urma semnării Concordatului.

Preafericitul Părinte Papa Pius al XI-lea emite Bulla papală „Sollemni Conventione”, la 5 iunie 1930 fiind „Actul oficial” prin care ia ființă noua Episcopie greco-catolică a Maramureșului cu sediul la Baia Mare, a cărei biserică, inchinată „Adormiri Maici Domnului”,va fi ridicată la rangul de catedrală.

Consacrarea noului Episcop a avut loc după depunerea jurământului de fidelitate în mâinile Maiestății Sale Regele Carol al II-lea, la 25 noiembrie 1930. La 2 februarie 1931, în catedrala din Baia Mare a avut loc instalarea solemnă în prezența Episcopului, Doctor Iuliu Hossu.

Teritorial, Eparhia avea în total: 224 de parohi, 311 filii, 217 biserici din piatră, 120 de biserici din lemn și 359.944 de credincioși.

În cele 13 districte protopopești activau 13 protopopi actuali, 8 protopopi emeriți,54 protopopi onorari, 156 de parohi, 91 de administratori parohiali și un capelan personal.

Sfânta Liturghie se mai oficia în 18 capele. Existau 108 case parohiale de piatră, 89 de lemn și 25 de vaioage.

Pe teritoriul Eparhiei Maramureșului exista un singur ordin călugăresc, cel al Sfântului Vasile cel Mare de la Bixad, unde era și Mănăstirea.

5. 2. Istoricul protopopiatului Vișeu și lista protopopilor

Tit Bud consemnează în lucrarea sa „Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureș” că acest protopopiat este foarte vechi. După datele din arhiva episcopală de la Ungvar, din 1781 rezultă că de acest protopopiat s-au ținut parohiile române: Petrova, Leordina, Vișeu de Jos, Vișeu de Mijloc, Vișeu de Sus, Moisei, Borșa, Săcel, Sălistea de Sus, Dragomirești, Cuhea, Bocicoel, Ieud, Rozavlea, Botiza, Poieni, Glod, Slătioara, Strâmtura și Ruscova.

În districtul de sus sau al Vișeului avem numele următorilor protopopi :

În Vișeu de Jos este amintit în anul 1468 protopopul Nicolae Pop, din care se trage familia nobiliară Pop de Vișeu.

În anul 1638 protopop în Vișeu de Jos este Vasile.

În 1645 protopop în Vișeu de Mijloc este Ionascu.

În 1694 protopop este Mihai la Mănăstirea din Moisei.

Din 1698 protopop în Vișeu de Jos este Grigore și este amintit ca luând parte la sinodul ținut de episcopul Iosif Stoica din 17 aprilie la Sighet.

În 1700 protopop la parohia Glodului era Ștefan Petrovai, acesta fiind și în Vișeu de Sus dar data nu este consemnată.

În anul 1717 este amintit la Borșa protopopul Lupu Sandor din familia lui vodă Iuga văr cu Bogdan Vodă din care se trage și familia Mihali de Borșa. Popa Lupu, cum era el numit de borșeni, a servit mai întâi ca ofițer în armata lui Francisc Rakoczy al II-lea, apoi ca preot și protopop în Borșa. În anul 1717 a fost factorul principal al învingerii strălucite asupra tătarilor, eliberându-se din tabăra tătarilor mai mult de zece mii de prizonieri creștini.

Tradiția spune că fata protopopului Șandor i-a condus pe tătari la o strâmtoare pe care o știa de la tatăl ei și acolo s-a nimicit întreaga oaste a tătarilor. Fata preotului Lupu Șandor a fost prinsă de ducele tătarilor, a fost străpunsă cu sabia, murind. Se spune că a avut o înmormântare cum nu s-a mai pomenit. Această întâmplare s-a păstrat până azi și în rândul locuitorilor din Borșa cât ăi din Viăeu.

În 1722 în Moisei este amintit protopopul Timotei.

Din 1731 până în anul 1735 protopop al Vișeului a fost Lupu Balea, care era și paroh în Ieud. Protopopul Balea este amintit în anul 1747 ca fiind protopop al Izei. Putem observa până aici că protopopii Vișeului până în anul 1775 au administrat și districtul Izei, precum avem date că protopopul Baziliu Pop paroh în Rozavlea și protopop al Iziei a administrat și protopopiatul Vișeului.

Multe documente fac referire la faptul că protopopii nu locuiau întotdeauna în protopopiatul din care făceau parte.

În însemnările din arhiva episcopală de la Ungvar din anul 1739 este scris: Districtus suoerior: Lupul (Balea) mora Borsiensis; Veresmorth: Parochus Demetrius Huszar mortus. In loco illius manet Popa Lupul actualis Protopopa”

De unde se vede că preotul Lupu a locuit în Borșa și a fost protopop al rușilor, în locul lui Demrtriu Huszar.

În anul 1725 protopop în Moisei este Timotei iar în 1742 este protopop Ioan Mihaly.

Din 1754 și până în anul 1767 este amintit protopopul Ionasco din Săcel.

În 1762-1770 protopopul Vișeului este Ioan Balea, care este paroh și în Săcel. Începând cu anul 1770 și până în anul 1816 ca protopopi ai Vișeului sunt amintiți: Baziliu Pop care a fost și protopopul Izei, Iona Pop., Vasile din Rozavlea, Grad Ioan din Vișeu de Mijloc și Lupu Balea din Ieud.

În 1804 Districtul Vișeului este vacant timp în care protopopiatul Vișeului a fost administrat de Baziliu Pop, protopopul Izei.

De la 1816 și până în 1861 protopop al Vișeului a fost Ioan Mihali, paroh în Ieud, acesta fiind bunicul Excelenței Sale Preasfințitul Arhiepiscop și Mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș Victor Mihalyi.

Ioan Mihalyi a fost un bărbat învățat care a insistat foarte mult pentru organizarea parohiilor și ridicarea școlilor.

S-a născut în anul 1783 din familia străveche nobilă maramureșeană Mihalyi de Apșa. A fost hirotonit preot în anul 1807 îndeplinind și alte funcții la consistoriul episcopal de la Ungvar și la consistoriul subaltern marmațian.

După moartea lui Ioan Mihalyi, episcopul de Gherla Ioan Alexi, prin ordinul din 25 ianuarie 1862 extinde câteva parohii din protopopiatul Vișeului și formează protopopiatul Ieudului. În protopopiatul Vișeului rămânând parohiile din Borșa, Moisei, Vișeu de Sus, Vișeu de Mijloc, Vișeu de Jos, Leordina și Petrova.

Între anii 1862 și 1878 protopopul Vișeului a fost Baziliu Mihalca, paroh în Vișeu de Sus.

Baziliu Mihalca s-a născut în 1821 și a fost hirotonit preot în anul 1845. A fost un bărbat activ și zelos, a fost asesor al consistoriului de Gherla și a consistoriului subaltern marmațian, cavaler al ordului Francisc Iosif I. A umblat la Pesta și la Viena pentru scoaterea parohiei române din Sighet de sub jurisdicția ruthenilor, sub ocârmuirea sa s-a început zidirea bisericilor de piatra din Moisei, Leordina, Petrova și Borșa.

Sub conducerea lui sau edifificat casa parohială din Vișeu de Sus, școlile din Borșa și școala de piatră din Moisei.

În anul 1872 protopop al Vișeului este Alexiu Andreko, paroh în Borșa. Despre acesta aflăm că s-a născut în 1821 și devine preot în anul 1845. A fost un bărbat înzestrat cu frumoase științe teologice, a zidit o biserică de piatra în parohia sa și două școli. A fost un preot exemplar, oficiul protopopesc purtându-l până în anul 1885.

După moartea protopopului Alexiu Andreko îi urmează ca protopop al Vișeului Paul Oros paroh în Vișeul de Jos, născut în anul 1828 și hirotonit preot în anul 1851.A activat ca paroh și în Leordina, unde a câștigat o casă parohială cu 10 încăperi și o școală în valoare de 12 mii de florini.

A terminat zidirea bisericii din Leordina și a zidit casa parohială din Petrova. Sub dânsul s-a zidit biserica de piatră din Vișeu de Jos.

A fost un preot foarte bun conducând protopopiatul până la data de 22 mai 1895.

Din 1885 protopopiatul Vișeului este condus de preotul paroh al parohiei din Vișeu de Sus Pop Paul. S-a născut în anul 1840 și s-a hirotonit în anul 1866.

Oficiul protopopesc l-a purtat cu mare zel și acuratețe. A murit la data de 10 iulie 1903.

Următorul protopop a fost Iuliu Dragoș, paroh în Vișeu de Mijloc. Activitatea sa ca protopop a fost din anul 1903 și până în anul 1909. După aceasta a fost paroh în Vad, districtul Marei.

A fost unul dintre protopopii cu o corectitudine desăvârșită și un om foarte zelos.

Sub conducerea lui s-a început zidirea Mănăstirii de la Moisei, a zidit o casă frumoasă parohială în parohia Vișeu de Mijloc și a făcut multe reînnoiri la biserica din parohia sa și în tot districtul.

Din anul 1909 protopopiatul Vișeu este condus de Ioan Coman, parohul din Vișeu de Jos. S-a născut în anul 1852 și a devenit preot în anul 1880. În timpul activității lui a construit o casă parohială din piatră, o școală în parohia Vișeu de Jos și un frumos iconostas, pictat de credinciosul Gavrilă Năsui.

A fost un preot zelos și orator de frunte, sub conducerea căruia districtul va înflori.

În acest timp în Vișeu de Sus era paroh, protopop, Victor Ștețiu, parohie pe care o va sluji cu credință vreme de 45 de ani. În anul 1918 preia conducerea protopopiatului Vișeu păstorind până în 15.10.1948, neputând să-și încalce jurământul de credință.

Din 1995 și până în anul 2000 protopop este Gorzo Gavril și din 2000 și până în prezent protopop de Vișeu-Iza este preotul Hotico Vasile, paroh în Dragomirești.

5. 3. Parohiile din Vișeu în decursul timpului

Tit Bud consemnează că: „valahii din Maramureș sunt descendenții voievozilor celor vestiți și a cnejilor de mare renume din care au fost preoți nobili care au ridicat mănăstiri și biserici”.

În anul 1445 în Vișeu oficia preotul Pop Nicolae – protopop din care se va trage familia nobilă română Pop de Vișeu.

În anul 1525 sunt amintiți alți doi preoți Elba Pop (Vișeu de Jos) și Luca Pop (Vișeu de Mijloc).

În anul 1680 preot în Vișeu de Sus era Petrică Ionaș.

În anul 1698 episcopul de Maramureș Iosif Stoica ține în Sighet un „sobor mare” din care vor face parte și protopopul Grigore din Vișeu de Sus și preotul Ionașcu din Vișeu de Mijloc.

În 1637 la Mănăstirea Moisei este un atelier de zugravi, grupul de iconari a pictat icoane pentru bisericile din Maramureș printre care și cea din Vișeu de Mijloc.

În 1662 la un târg în Suceava, Popa Nicolae din Vișeu de Mijloc cumpără un Sărindar. în anul 1661 cumpără Evanghelia de București.

În 1790 se înființează parohia romano-catolică, până atunci catolicii din Vișeu aparțineau de parohia Coștiui, înființată în 1730. în 1804-1806 se construiește prima biserică romano-catolică demolată în 1924, în 1818 stabilesc locul de cimitir, în 1900 vor avea o capelă la Făina.

„În acest ținut al Maramureșului, supus tuturor influențelor și dușmăniilor politice, un biet vlădică românesc nu putea să păstorească decât scurt timp”. Ungurii pretindeau episcopului român concesii în intervalele lor politice și când acesta nu le făcea era destituit și alungat.

Episcopul care păstorise doi-trei ani lua drumul pribegiei până la adînci bătrânețe, murind în neagră sărăcie în vreo mănăstire oarecare. Așa era soarta tuturor episcopilor din Maramureș.

Nicolae Iorga scrie referindu-se la perioada de catolicizare: „Cea mai mare parte a Maramureșului însă ținea cu vlădica Iosif Stoica. El judeca procesele bisericești, împărțea sigilii, stătea prin mănăstirile de prin sate, la Ciulești și Hust se recunoșteau protopopii de Vișeu de Jos și Vișeu de Sus”

În Maramureș în 1391 se construiește Mănăstirea de la Peri care va fi legata de Constantinopol. Ucrainenii (ruteni) trec la catolicism în 1649 prin sinoadele de la Muncaci în 1690-1691, unde erau înscriși 200 de preoți greco-orientali. Aici: „Au fost distruse prin ardere toate arhivele locale ca să nu se mai poată afla vreodată că regiunea și populația fuseseră românească . La 1720 în Maramureș erau 3 protopopi și 134 de preoți”.

Timp de 20 de ani Maramureșul va fi cârmuit de episcopul Iosif Stoica (1692-1711) timp în care nu a putut fi încorporat la eparhia Muncaciului.

În Transilvania 1701 biserica se unește cu biserica Romei sub conducerea episcopul Atanasie Anghel.

Episcopia ortodoxă română din Maramureș a durat din 1391 până în 1740. Din acest an și până în 1948 a fost Episcopie greco-catolică, deși în 1937 se reînființează la Sighet Episcopia ortodoxă.

În anul 1372 biserica din Maramureș era sub conducerea mitropoliei de la Haliciu.

În urma călătoriei pe care o efectuează la Constantinopol voievozii maramureșeni Balc și Drag în anul 1381 vor obține aprobarea ca mănăstirea din Perii Maramureșului sa devină Exarhat avându-l ca egumen pe Pahonie cu drept de a hirotoni preoți în Maramureș.

În anul 1544 Maramureșul va reintra sub păstorirea unor episcopi ruteni. Românii nemulțumiți de faptul că încearcă să-i conducă rutenii vor sprijini pe protopopii locali între 1628-1638 când la Vișeu va fi protopop Popa Ioan.

În secolul al XVII-lea legăturile credincioșilor din Vișeu. Borșa și Moisei se intensifică cu Moldova. Călugării de la Mănăstirile Voroneț și Putna vin în 1672 să sfințească Mănăstirea de la Moisei.

Dacă la începutul secolului XX in Vișeu erau înregistrați aproape 3.000 de credincioși greco-catolici, ortodocși erau în număr de 15. În anul 1930 erau înregistrați în Vișeu de Jos 9 ortodocși, iar în Vișeu de sus 304 ortodocși.

În anul 1777 funcționarii din Sighet au confiscat de la preotul Pop Toader din Vișeu un manuscris românesc adus din Moldova pe furiș.

În hotarul ei, pe locul numit „Valea Scradei” a fost o mănăstire, biserica veche a fost adusă în anul 1762 în sat.

Biserica a fost cerută de Țipțeri (Nemți). Românii le-au dat-o și aceasta a fost prima biserică a țipțerilor de acolo.

În Șematismul clericilor din Satu Mare din 1838 avem informații despre biserica romano-catolică, dar și despre credincioșii români greco-catolici și chiar despre populația evreiască.

În Vișeu de Sus era parohie din 1790 preot Joannes Macheal, iar patroana bisericii Sfânta Ana.

În Vișeu de Jos greco-catolici erau 1.536, catolici și evrei 140, romano-catolicii aveau filii la Botiza, Dragomirești, Făina, Glad, Ieud.

În parohia din Vișeu de Mijloc erau greco-catolici 656, catolici 4 și evrei 52. Limbile în care se oficia serviciul religios era limba maghiară, germană si slovacă.

În schematismul clericilor din anul 1900, găsim date despre numărul credincioșilor, despre elevi și învățători, despre preoți cât și despre etnii.

Primul preot greco-catolic despre care s-a găsit urmă istorică (în 1680) este Popa Ionaș (sau Petrică Ionaș): Popa Ionaș – 1680, Giurgiu Lupu – 1715, Popa Gheorghe – ?, Tomoiagă Vasile – 1740, Nichita Hapca – 1778 – 1795, Ivan Ciple – 1795 -1817. Vasile Roșea – 1817 – 1836, Simeon Pop de Viso – 1836 – 1851, Ioan Opriș -1851 – 1854, Vasile Mihalca – protopop 1854 – 1880, Paul Papp – vice-protopop 1880 – 1903, Victor Ștețiu 1903 – 1948, Vasile Andreica 1948 – 1952 – în perioada ortodoxă, Pop Mircea 1952 – 1998 – în perioada ortodoxă, Gorzo Gavril 1995 – ianuarie 2000, Năsui Gheorghe ianuarie 2000 și în prezent.

Inspector școlar în Vișeu era Paul Pop, preoții în Vișeu de Jos: Michael Markovitz (1789-1791), Petrovai Constantinus Pop (1791-1798), Nicetas (1798-1807), Basilus Valasan (1807-11837), Demetrus Bothi (1837-1842), Stephanus Anderko (1844-1850) și Joanes Pop (1850-1861).

Interesantă n-i se pare însemnarea cum că parohia datează din 1895 să fi fost până atunci o filie a Vișeului de Sus.

În anul 1900 preot este Ioan Coman care va fi ajutat de 2 cantori Ștefan Bilțiu și Ștefan Bora, ei vor fi și învățători la cei 606 elevi, 207 dintre ei vor veni la cursuri numai duminica în rest vor fi cu vitele pe câmp sau vor ajuta în gospodărie. Greco-catolici erau 3.285, catolici 14, evrei 500.

În Vișeu de Sus au fost preoți: Quadratus Bârsan (1791-1805), Vasile Tivadar (1805-1821), Gabriel Babiciu (1824-1839), Ștefan Șimon (1840-1877), Paul Oros (1877-1895). Biserica este construită între 1837-1844. Casă parohială din 1847.

În 1900 preot Ioan Pop, slujba se făcea în limba română. Parohie din 1842 există matricole din 1790, la Școală învață 310 elevi din care 87 vin la cursuri duminicale. învățător este Nicolaus Bozga greco-catolici 1.415, catolici 2.675, evrei 2.000, dar mai sunt 5 fîlii: Arșița 263 greco-catolici, Valea Peștilor 202, Lunca Bolmașului 303 greco-catolici. După Paul Pop (1880-1903) preot va fi Victor Ștețiu.

Despre parohia din Viseu de Jos aflam din șematismul bisericii greco-catolice publicat la Gherla în 1932 că este foarte veche, că biserica este din anul 1895 cu hramul „Sf Nicolae”,iar casa parohială a fost construită din piatră în anul 1903.

În anul 1910 s-a construit școala.

Biserica are matricole din anul 1794, preot este Ștefan Cherecheșiu, curator – inginerul Artemiu Coman, care în anul 1936 va fi schimbat de Andrei Tomoiagă.

Cantori acestei parohi sunt Gheorghe Bora și Ioan Tomoiagă.

Localitatea are 3.148 de greco-catolici, 29 -romano-catolici, 921 – ortodocși care au o capelă, 614 evrei care au sinagogă și 172 de pocăiți care au casă de rugăciune.

În anul 1936 existau 2.959 greco-catolici, 37 romano-catolici, 1.464 ortodocși, 72 pocăiți și 582 evrei.

Biserica din Vișeu de Mijloc este din piatră și are casă parohială. Atât biserica cât și casa au fost construite în anul 1827, cu hramul „Bunavestire”. Are matricole din anul 1828, preot este Mihai Iuga, curator Gheorghe Șimon și cantor Ioan Bilț.

Așezarea are 1.779 de suflete greco-catolice și 747 evrei cu o casă de rugăciune. In anul 1936 erau 1.828 greco-catolici și 505 evrei.

Vișeu de Sus în anul 1932 avea 4.375 de greco-catolici, 3.921 de romano-catolici care au biserică proprie, 480 de ortodocși care au capelă, 4436 de evrei care au o sinagogă și 4 case de rugăciuni.

Aici se află sediul protopopiatului Vișeu de care aparțin 12 localități: Borșa, Moisei, Vișeu de Mijloc, Vișeu de Jos, Poienile de sub Munte, Petrova, Leordina, Bocicoiel, Valea Vișeului, Ruscova si Crasna.

Localitatea are poștă și gară, are școală din lemn construită în anul 1872, are casă parohială din piatră construită în 1845, are casă cantorală de lemn.

Biserica este construită din piatră între anii 1842-1844, cu hramul „Bunavestire”.

Șeful districtului este preotul protopop Victor Ștețiu, curator este Vasile Tomoiagă, cantor Ioan Pop înlocuit în 1936 de Ioan Șimon. Și tot în acest an sunt 3.947 greco-catolici, 3.814 romano-catolici care au o biserică și două capele, 751 ortodocși care au o capelă și 4.170 evrei care au o sinagogă și 5 case de rugăciuni.

Din anul 1903 la Biserica veche și până în 1948 va sluji părintele protopop Victor Ștețiu, un intelectual erudit, un suflet ales care se stinge o dată cu biserica greco-catolică furată printr-un decret samavolnic de către comuniști.

„Episcopii și preoții au călcat pe urmele Sfântului Pavel care a îndurat toate suferințele cu credința sa în Isus Hristos. Noi am îndurat același regim ca și deținuții de drept comun.

Închisorile comuniste au fost câmpul de desfășurare al unor persoane cu înclinații sadice, adevărați criminali de fapt…

Atunci când au ajuns la putere comuniștii în România, ei au forțat greco-catolicii să se unească cu biserica ortodoxă. Ca să fii catolic trebuie să fi fost unit cu Papa.

Povestea acestor preoți eroi, a acestor martiri ai secolului XX a ieșit la lumină odată cu martirii greco-catolici morți, sau vii la ora când confesiunea gloriei noastre istorice, a ieșit din catacombe”.

Victor Ștețiu va fi urmat de Andreica Vasile (1948-1962). Pop Mircea (1962-1993) – 36 de ani, iar apoi de preoții actuali Hapca Gheorghe și Vlad Vasile.

Așa după cum s-a mai spus Biserica ortodoxă a fost construită între anii 1933-1937 de generalul Uică Nicolae, oștean grănicer din Buzău, pictura a fost semnată de Botiș Ioan, Gavrilean Nicolae. Cu hramul „Sf. Nicolae”. Parohia ortodoxă la Vișeu s-a reînființat în anul 1927 cu ajutorul intelectualilor români veniți din regat. Din 1931 ei se vor ruga în localul Școlii de Arte și meserii.

Arhitectul bisericii a fost plutonierul Rujan Constantin. Este construită din cărămidă în formă de cruce.

Icoanele pe iconostas au fost donate de domnișoara pictor Coca Ramona din Iași. Iar prima pictură din interior este făcută de Eugen Profeta (1939-1940).

Primul preot al acestei parohii a fost Sebastian Sârcu (1927-1940) în timpul ocupației horthiste este înlăturat, biserica va rămâne fără preot 4 ani. Despre aceste grele încercări ne vorbește preotul Sebasian Sârcu care moare într-un spital din București.

Preotul ieromonah Sebastian Sârcu. din Vișeu de Sus (Maramureș) în scrisoarea adresată Prea Sfințitului Vasile, la Budapesta, relatează trista situație de acolo: „Preoții Vsdulschi și Lebedev au fost arestați și închiși în Vișeu, iar în ziua de 20 septembrie au fost eliberați, punându-li-se în vedere ca, în timp de 30 de zile, să plece peste graniță, ceea ce s-a și întâmplat; în 23 septembrie au fost expediați de către autoritățile maghiare peste graniță. In parohia Vișeu de Sus și de Jos au părăsit câțiva credincioși religia ortodoxă, mediul pentru ortodoxie este rău (…). Troița ridicată de români în piața Vișeului. între 4-5 septembrie a fost tăiată și aruncată într-un loc necunviincios; pentru această troiță mă doare inima și sufletul pentru mine, cât și pe toți credincioșii (…). Știu atâta că pretoul Filip a fost arestat deodată cu intelectualii și dus (…). Palatul episcopal este plin de militari, iar arhimandritul Gherasim este arestat. Cei care au fost din vechiul regat, din ordinul autorităților ungurești, au fost împachetați și unii dintre ei au fost expediați peste graniță. A doua zi după venirea armatei maghiare în Vișeu de Sus, mi s-a pus în vedere ca să ies din localul unde aveam locuința (…), am fost oprit să scot icoanele, lucrurile din capelă, spunând că sunt sechestrate; în capelă au așezat militari. Au sechestrat și materiale de construcție. Acest sechestru s-a dat de către preotul romano-catolic din localitate. Curentul de trecere la catolicism este pornit (…), mediul pentru ortodoxism este rău (…)”.

La data de 2 septembrie 1940, părintele Sebastian Sârcu, din Vișeu de Sus înștiințează că a fost expulzat, deși era bolnav:

„Eu, de două zile, mă aflu internat în spital la București. Ungurii m-au dat afară din Vișeu de Sus, mi-au pus în vedere că în timp de 24 ore să părăsesc Vișeul de Sus și mi-au fixat punctul de trecere prin Bucovina, așa că, bolnav cum am fost, a trebuit să trec munții pe o distanță de 85 km, m-au percheziționat și mi-au luat 250 pengo. Drumul acesta, ce l-am făcut și timpul cât am stat sub unguri mi-au distrus sănătatea. Eu, cu toată mizeria, am vrut să rămân la Vișeu, dar nu mi s-a permis.

În Maramureș n-au mai rămas decât trei preoți de-ai noștri, Filip din Borșa, și doi călugări pe Valea Izei, nu știu dacă se mai află și acum.

Am fost pe la Ministerul Cultelor și am făcut cerere ca să fiu plasat și m-au întrebat unde am preferință, am spus că doresc să mă țin tot de Episcopul Maramurășului. Domnul Director Popa a spus că va trimite cererea mea la Sibiu.

Vă rog, fiți așa de bun și vă ocupați de situația mea, ca să am existența asigurată.

Biserica din Vișeu a rămas închisă pentru că și cântărețul a fost arestat și trimis în direcție necunoscută”.

După război vor sluji: Andreica Vasile (1944-1947), Codrea Nuțu (1947-1949), Valeriu Olaru (1949-1960), Lazăr Teodor (1960-1974) și din 1974 Andreica Petru care este și astăzi: Parohia 1 are 3.500 de suflete. Parohia II 3.000 de suflete.

Parohia III este pe Valea Scradei, preoți: Bolchiș Ilie și Luțai Vasile. Parohia IV – Valea Râului, preot Ștețcu Grigore. Parohia V – Rădeasa, preot Bradea Maftei. S-a refăcut vechea mănăstire de pe Valea Scradei, preot Vasile Luțai.

Biserica greco-catolică a fost pictată de F.W. Kutuic, iar mai târziu în frescă de Andrei Răileanu și soția, Constantin Blendea. în cimitirul din fața bisericii își dorm somnul de veci: Ciolpan Vasile (1904-1988) – epitrop, Iusco Ion Dolhuț (1859-1930) – cantor, Pop Paul (1840-1903) – protopop, Mircea Ștefan Pop (1918-1999) – preot protopop, Palay Ianos – avocat și mare primpretor, Andreica Vasile – preot (1922-1956), colonel – ing. Filip Nicolae (1948-1997) fost deputat de Maramureș mort într-un tragic accident la poalele Gutâiului, avocat Vasile Man (1843-1992), Victor Ștețiu preot-vicar (1880-1959).

Și tot în Vișeu de Sus sunt amintiți preoții: Vasile Roșea (1816-1835), Simion Pop (1839-1851), Vasile Mihalca (1854-1879) ceea ce înseamnă că existau două biserici. Protopop la 1900 Pop Iuliu.

În Vișeu de Mijloc avem date cu privire la numărul credincioșilor greco-catolici care sunt în jur de 1066, romano-catolici 12, evrei 280, biserică construită în 1827 metrică din 1798, elevi înscriși: 142 iar la cursuri duminicale participă doar 45 de copii. Profesorul de religie este preotul Iulius Dragoș.

Preoții de-a lungul timpului sunt: Ion Grad înainte de 1838, Ștefan Șimon 1838, Vasile Șimon (1838-1844), Dumitru Bud (1846-1856), Vasile Ciuban (1856-1874) (Ciohali), Andrei Covaci (1875-1889) Iulius Berinde (1889-1891), Batoș Eugen (1959-1986).

Biserica romano-catolică cu hramul „Ioachim și Ana” zidită între anii 1912-1918, ctitor preotul Schiller Carol, arhitect italian Maretti Augustino, care s-a căsătorit cu o localnică (Boja), despre care se spune că după moartea soțului, și-a donat întreaga avere unei mănăstiri, care a îngrijit-o până la moarte.

Fosta biserică din centrul orașului era catolică și a fost demolată în 1924. Pe locul ei a rămas o cruce de fier, care astăzi se află în fața capelei din cimitirul catolic.

Parohia romano-catolică din Vișeu de Sus a fost înființată în anul 1790. Pe locul bisericii din lemn din anul 1762 se va construi o altă biserică în anul 1912. Din documentele originale și din afirmațiile experților rezultă faptul că acesta biserică romano-catolică este construită în stil neogotic, fiind singura de acest fel și tip din Ardeal și din nordul țării. Altarele au fost construite în anul 1911 de către Ferdinand Stuflesser (Bildhauer u. Altarbauer) în St. Ulrich-Groder, Tirol (Austria). Biserica deține cea 500 de cărți, datând din 1.700 și 1.800. De biserica romano-catolică mai aparține un cimitir cu aceeași vechime din 1818 precum și o capelă cu 4 morminte așezată pe râul Vaser (Făina). Capela a fost ctitorită în anul 1900 de către împărăteasa Elisabeta, purtând de atunci numele acesteia, adică „Capela Sf. Elisabeta”. Comunitatea de enoriași romano-catolici este formată dintr-un număr de 1600 locuitori, din care circa 900 sunt etnici germani, 500 sunt etnici maghiari și restul sunt români (cea 200). Biserica romano-catolică, prin construcție, prin sculpturile și picturile sale executate de către prestigioși meseriași din Austria și Italia, prin stilul neo-gotic, prin vechimea sa intră în categoria monumentelor istorice și culturale ale patrimoniului țării și Europei.

Preoții bisericii de după 1919 sunt: Komka Vilmos (1911-1921), Dr. Bârâny Joszef (1921-1931), Baumgartner Alajos (1931-1944), Tem pili Mârton (1944-1962), Gellert Lorinc (1962-1983), Tom Wilhelm (1983-1989), Ileinrich Antal (1989-1999), Magâsz Jeno (1999-).

După 1898 s-au mai construit 5 lăcașuri de cult: Biserica ortodoxă de pe Rădeasa, Biserica ortodoxă de pe Valea Râului, Biserica reformată, Casa de rugăciune pentru adventiști și din anul 1993 o biserică Greco-catolică în Vișeu de Sus, o altă bisericuță mai mică pentru comunitatea Greco-catolică din Vișeu de Mijloc, azi cartierul orașului Vișeu de Sus, unde la ambele activează ca preot paroh Năsui Gheorghe. În localitatea Vișeu de Jos s-a construit o nouă biserică Greco-catolică unde preot este Tivadar Vasile și o capelă unde oficiază preotul Șimon Florin.

În anul 1992 populația orașului după religie era: ortodocși 15.813, romano-catolici 2.622, greco-catolici 409, reformați 118, unitarieni 47, ortodocși de rit vechi 48, adventiști 39, penticostali 31, creștini după evaghelie 25, martori ai lui Iehova 10, mozaică 6.

5.4. Episcopul Vasile Hossu animă Vișaele

Introdus episcop al Diecezei Greco-Catolice de Gherla la 6 august 1912, doctorul Vasile Hossu avea să se lovească, în mult delăsata eparhie preluată, de greutăți nebănuite. Una dintre ele era mentalitatea hungaristă și izolaționistă a conducătorilor românilor maramureșeni. Atașată, cu două secole în urmă, Ungariei, elita românească din zonă s-a dezvoltat în ideea că ea reprezintă altceva decât românii de dincolo de Gutâi și Pietrosu.

Din 1853, când din punct de vedere confesional, Maramureșul a fost arondat Mitropoliei de la Blaj, înalții prelați încercau cu disperare să-i atragă pe funcționari, preoți și învățători în mișcarea de rezistență la maghiarizare și de emancipare națională.

Scopul esențial al vizitației canonice a episcopului dr. Vasile Hossu, de la Gherla desfășurată din 27 iunie până în 20 iulie 1913, a fost spargerea zidului dintre așa-zișii „ardeleni” și „maramureșeni” și accelerarea angajării celor din urmă în problematica generală românească din Transilvania și Banat. Episcopul a trecut de la Romuli dealul Șetref entuziasmat de viața românească întâlnită la urmașii vechilor grăniceri năsăudeni. Dar nu mică i-a fost neplăcerea când la Săcel, în Maramureș, l-a întâmpinat cornițele supreme, baronul Sigismund Perenyi, înconjurat de o mulțime de funcționari unguri, români maghiarizați și evrei germanizați, care, la comanda renegatului Simion Pop, prim-pretorul plasei Vișeu, strigau „Eljen !”. Românii adevărați au fost ținuți izolați, nu i-a învățat nimeni cum să-și primească conducătorul. De altfel, în Maramureș nu mai călcase un vlădic de mai bine de 50 de ani.

Episcopul Vasile Hossu era o personalitate deosebit de carismatică și de-o impunătoare ținuta intelectuală. Făcuse studii și două doctorate la Roma – unde i-a câștigat aprecierea papii Leon al III-lea care ulterior 1-a consacrat episcop și al secretarului de stat al Vaticanului, cardinalul Rampolla. S-a aflat în relații foarte strânse cu Gheorghe Pop de Băsești.

La venirea spre Maramureș l-a evocat, la Hordou, pe poetul George Coșbuc, cu care va colabora la desăvârșirea traducerii „Divinei comedii” de Dante Alighieri. Din lumea ortodoxă, amiciția sa cu episcopul de Caransebeș, Miron Elie Cristea a rămas exemplară pentru relațiile dintre cele două biserici româneș. Prieteni săi din Maramureș au fost: directorul băncii „Maramureșeană”, Gavril Mihali – prim-pretorul plasei Ocna Șugatag, Ioan Coman – protopopul Vișeului, dr. Ioan Dan, medicul cercual al Dragomireștiului, protopopul Emil Bran – directorul despărțământului Vișeu-Iza al Astrei, preoții ortodocși din Săcel și Dragomirești și alții. Acești intelectuali, precum și cei mai buni români din rețeaua administrativă de stat și a preoțimii satelor l-au pus la curent, pe parcursul vizitației, asupra larilor triste din Maramureș în ceea ce privește menirea învățaților și modul în care ei își duc misiunea de câștigare a poporului la lupta și munca pentru propria-i propășire.

În 29 iunie, episcopul a consacrat biserica din piatră din Săcel, construită prin strădania preotului Ioan Tarta – unul din „ardelenii” puțin tolerați de comunitatea eclesiastică și oficialități, deoarece era prea implicat în viața obștei românești. La sfințirea bisericii a adus un cor al teologilor din Transilvania care prin cântecele românești inteipretate a provocat o profundă trăire națională ascultătorilor. Alături de biserică preotul a proiectat și realizat și o școală iar vizita episcopului l-a încurajat în demersul de a o scoate de sub autoritatea statului care plătea dascălul pentru a face cursurile numai în limba maghiară. Preotul a fost prezentat exemplu celorlalți colegi și pentru inițiativa de a înființa o cooperativă de credit, o prăvălie cu produse de consum și un magazin al bisericii pentru cereale. în zona Săcelului se desfășura o intensă activitate economică, între altele pe lângă exploatarea pădurilor se căuta petrol, de către un consorțiu englez-maghiar iar preoți ca Ion Tarta erau susținuți de episcop în demersurile lor de ameliorare materială și ridicare spirituala a românilor.

Cunoscând calitatea îndoielnică sau chiar lipsa unor conducători ai românilor, episcopul a folosit prilejul predicii de la liturghia oficială din parohia „Bârleni” din Săliștea de Sus pentru a cuvânta despre „păstorul cel bun” etalând calități pe care trebuia să le dobândească, prin strădanie, intelectualitatea sătească. Plăcerea cea mare, la Dragomirești, a fost întâlnirea cu protopopul Emil Bran – și el unu dintre „ardelenii” nesuferiți în Maramureș. Protopopul a primit un mare sprijin moral de la episcop pentru ceea ce făcea acolo, ca director al Despărțământului Vișeu-Iza al ASTREI, înființat chiar de el, cu sprijinul unor intelectuali de marcă, între care și capelanul din Ieud, Ion Bârlea, și avocatul in Vișeu, Gavril Iuga.

Episcopul se formase prot la Roma, în colegiul grecesc „Sfântul Atanasie” și era cunoscut pentru toleranța sa confesională și frățietatea cu ortodocșii. Așa că a fost plăcut impresionat, că la Dragomirești l-au întâmpinat și ortodocșii, și încă în mod deosebit, sub o poarta din verdeață, pe care fixaseră un text de „Bun venit”, colorat în roșu, galben și albastru. Episcopul a dat, apoi, dispoziție vicarului Tit Bud ca ortodocșii – nemenționați niciodată în statisticile oficiale, pentru a fi diminuat numărul românilor,- să fie consemnați în fiecare raport al preoților despre situația parohiilor. De altfel, protocolul vizitației episcopului Vasile s-a constituit într-un document extrem de valoros Au fost consemnate și unele practici religioase, pe care episcopul le-a descurajat, cum era obiceiul pe Valea Izei ca în zilele în care se cuminecă, credincioșii să nu sarute crucea și icoanele; practicarea circumciziei de către unii de pe Valea Vișeului, căzuți sub influența iudaismului. Episcopul avea să fie din ce în ce mai mâhnit de superstiția localnicilor cum că episcopii aduc vreme rea pe unde umblă.

La Strâmtura un țăran i-a mărturisit episcopului că ar vrea să devină membru al Astrei. Acest „dor de cultura românească” constatat de episcop a fost amplu dezbătut prin sate și, în final, în casa academicianului loan Mihalyi de Apșa, înainte ca vlădicul să plece la un sanatoriu în Budapesta. Frazele de încheiere a protocolului vizitației episcopului Vasile Hossu confirmă că discuțiile au fost de substanță, întrucât acolo exista: „…o pleiadă de tineri preoți și civili care vreau să lucreze pentru redeșteptarea Maramureșului. Directoratul Despărțământului a ținut 4 ședințe și o adunare generală la Dragomirești, întocmindu-și un program nou de acțiune, mobilizând intelectualitatea să sprijine formarea de asociații comunale și câștigarea a cât mai mulți membri activi ai Astrei; organizarea de cursuri de alfabetizare, transformarea șezătorilor de lucru în șezători literare, amplificarea conferințelor și expunerilor cu caracter practic. Un corespondent din Vișeu al gazetei „Unirea” din Blaj, aprecia, într-un articol publicat la 3 ianuarie 1914, că mesajele episcopului Vasile Hossu, transmise în cursul vizitației sale din vara ploioasă a anului 1913, au rodit plenar și preocupă intens actualitatea maramureșeană.

5.5. Comunitatea greco-catolică din Vișeu de Sus în perioada comunistă.

Regimul comunist a promovat o intensă campanie anticatolică în vederea restructurării rapoartelor dintre stat și biserică. Deoarece avea o structură internațională și o conducere centralizată aflată în afara zonei de influiență sovetică, Biserica catolică a devenit ținta comuniștilor. Partidul a încercat să desființeze Biserica Greco-Catolică pe două căi alese la sugestia Kremlinului: În mod direct, prin prigonirea, prin înlăturarea exterminarea ierarhilor (cazul Biserici Române Unite) și în mod direct, prin crearea unor noi ierarhii progresive capabile să trădeze interesele bisericești (cazul Bisericii Ortodoxe Române).

Preoții greco-catolici din Vișeu care au fost arestați de horthiști în perioada august- septembrie 1944, au fost Victor Ștețiu preot în Vișeu de Sus și Mihai Iuga în Vișeu de Mijloc. Aceștia au fost deținuți împreună cu alți preoți în lagarul de la Moisei.

Această campanie a fost susținută și de presa în vederea convingerii, preoților și a credincioșilor să treacă la ortodoxie, însă fără prea multe rezultate. Ca urmare s-a recurs la măsuri legislative și la măsuri administrative, ajungându-se la suprimarea Bisericii Române Unite, la privarea de libertate a episcopilor, a preoților și a credincioșilor rămași fideli credinței catolice după 1 decembrie 1948 care în temnițele cele mai cumplite și retrase ca cea din Sighet, au suferit schingiuri și teroare până la exterminare. Cu toate acestea au existat preoți pe care securitate nu a reușit să-i prindă și care și-au continuat activitatea în mod clandestin.

La Vișeu ca și în celelalte comune din Maramureș, în octombrie 1948 au venit 7 delegați pentru a-i convinge pe oameni să treacă la ortodoxie. Aceștia au intrat în biserică țn timpul Sfintei Liturghii iar la sfârșitul Liturghiei unul dintre ei a mers la preot să-i confirme vizita. Desigur că delegații nu au avut succes și nici din partea credincioșilor nu au obținut prea multe semnături pentru trecerea la ortodoxie.

Au urmat apoi evenimentele din 1948- 1949 când au fost arestați mai mulți preoți iar unii dintre ei printre care și părintele Gavril Gorzo au fugit în munți, unde au stat timp de o săptămână la o stână de oi.

În 6 februarie 1949 a fost prins de securitate și perchiziționat la închisoarea din Sighet, apoi la tribunalul din Cluj unde și-a executat pedeapsa. De aici a fost transferat la penitenciarul din Aiud. În 1951 se întoarce în Ieud și lucrează în Vișeu de Sus la o întreprindere forestieră unde se și pensionează în anul 1983. După această perioadă părintele Gavril Gorzo rămâne în localitate unde își face datoria de preot, cât s-a putut în acea perioadă, iar după anul 1989 părintele începe refacera Bisericii Greco-catolice deschizând parohii la Vișeu de Sus concomitent și la Vișeu de Mijloc și de Jos, apoi la Moisei și la Borșa unde era un preot.

5.6. Noua biserică greco-catolică din Vișeu de Sus

Lucrările la noua biserică greco-catolică au început la data de 11.06.1993 (prima cupă excavată). Biserica are hramul Maica Îndurerată (17 sept.) și a fost sfințită la data de 04.06-1995 în prezența Mitropolitului Bisericii Române Unite cu Roma, Lucian Mureșan. Clopotele (aduse din Italia, unul de 168 kg iar celălalt de 115 kg) au sunat prima dată în ziua de Paști la data de 23.04.1995.

Această biserică este ridicată de protopopul Gavril Gorzo împreună cu credincioși din Vișeu de Sus și Vișeu de Mijloc și cu unele ajutoare din Italia.

Construcția , de mari dimensiuni și forma etajată s-a realizat în stilul și tradiția bisericilor de lemn maramureșene, prezentând o planimetrie speciala, cu naos lărgit fată de pronaos, prevăzut cu un mic pridvor pe latura sudică, prin care se face accesul în biserică, și o absidă pentagonală decroșată, având acoperișul cupola dublă, șindrilit în coadă de rândunică, ce se pliază perfect peste construcție în pante repezi unite deasupra absidei.

Turnul-clopolniță ridicat semeț spre cer, are un foișor înfundat la nivelul parapetului cu scânduri ascuțite la bază sub forma unei sulițe limitate în parte de sus, cu o balustradă decorată în torsadă însoțită de denticuli în relief. Balconul prezintă o galerie joasă de stâlpi în arcade rostuite cu dibăcie, pe care o sprijină coiful foarte evazat la bază, ce continuă octogonal pentru a se termina cu o cruce simplă la vârf.

Pridvorul etajat se sprijină pe patru stâlpi prinși în arcade tradiționale prin cotrafișe ornamentate cu proeminențe rotunjite și cu torsade, ce urmăresc meandrele arcadelor și stâlpilor, inclusiv cununa de susținere și ancadramentul ferestrelor.

Interiorul este lambrisat vertical la nivelul pereților și longitudinal, la nivelul boltei naosului, retrasă mult spre interior, unde se sprijină pe cosoarbe comune și la distanță egală cu cele ale cornilor șarpantei spre exterior.

Iconostasul se sprijină pe un ancadrament din lemn decorat cu frumoase vrejuri din viță de vie, desfășurat în arcade repetate fără uși împărătești și diaconești, fiind acoperit cu două registre iconografice de inspirație occidentală de bună calitate, într-o distribuție redusă și inedită cu Cina cea de Taină în partea de jos unde Isus stă în picioare, apoi în partea superioară cu Isus răstignit vegheat de lună și soare neantropomorfizate și de Fecioara Maria cu Ioan, în poziție de preamărire a celui de pe Cruce.

Chiar dacă iconografia interioară se reduce doar la câteva icoane de proveniență occidentală, lăcașul merită să fie văzut pentru arhitectura lui deosebită realizată de meșterul Gavrilă Hotico din Ieud.

Echipa de meșteri care au lucrat la această biserică era din Vișeu iar șeful de echipă, Rad Gheorghe mărturisește ca părintele Gorzo dorea foarte mult ca să termine această biserică. M-ai spune că la începutul lucrărilor părintele le-a scris numele pe un bilețel, la pus într-o sticlă și apoi l-a pus în temelia bisericii.

Părintele protopop Gavril Gorzo a murit la data de 31 ianuarie 2000.

„La 8 decembrie 1996, în protopopiatul greco-catolic Vișeu, din Eparhia Maramureșului, a fost o sărbătoare de suflet. Părintele Gavril Gorzo a fost omagiat de credincioșii săi la împlinirea a 50 de ani de preoție. Prin strădania lui s-a construit o biserică nouă, cea veche a cultului greco-catolic se află în folosința ortodocșilor din micul orășel. La sărbătoare au oficiat Sfânta Liturghie 11 preoți din protopopiatele maramureșene, dar și de unii veniți din Dieceza de Cluj-Gherla. Cu 50 de ani în urmă a fost hirotonit ca preot de I.P.S. Dr Alexandru Rusu, episcopul Eparhiei de Maramureș.

Vremurile grele ce s-au abătut asupra Bisericii Române Unite, l-au cotropit și pe el, netrecând la ortodoxie a suferit rigorile temnițelor comuniste. A fost închis Ia Cluj și Aiud.

Ca să-și câștige existența a lucrat ca muncitor simplu, apoi ca funcționar, pentru că avea de întreținut o familie numeroasă și o soție paralizată. Cu toate acestea, nu și-a uitat misiunea ce-o avea prin jurământul de credință fată de Biserica lui Cristos. A activat în clandestinitate, oferindu-și serviciile credincioșilor săi devotați. Are merite deosebite în păstrarea spiritului catolic în zona Vișeului, unde astăzi, cu toată bătrânețea și boala care nu la ocolit, păstorește cu devoțiune și servitute.

Dumnezeu l-a învrednicit, drept răsplată pământească, să ajungă aceste clipe de sărbătoare, memorabile și pline de satisfacție.

Este absolvent al Academiei teologice greco-catolice din Oradea, pe care a terminat-o în 1946, anul când a și fost hirotonisit.

Riscându-și viata pământească, și-a câștigat merite deosebite în eternitate, pentru că Isus, pe care la mărturisit în fața oameni lor, nu-l va părăsi în fața lui Dumnezeu Tatăl”.

5.7. Circulația cărților de cult în Vișeu

Cărțile vechi românești păstrate în bisericile noastre vorbesc, prin existența lor, despre statornicie și credință. La mărturia importantă despre activitatea tipografică, răspândirea cărții românești și legăturile culturale dezvoltate în spațiile locuite de români, se adaugă una suplimentară, plină de semnificație și farmec, cea a însemnărilor manuscrise care au fost făcute, de-a lungul timpului, pe filele tipăriturilor.

Soarta și împrejurările istorice nu au fost prea blânde cu aceste cărți așa încât, în momentul de față, cercetarea fondului de carte al parohiilor nu oferă decât o imagine palidă a unor realități trecute. Faptul că, spre deosebire de alte ținuturi, există o bibliografie atât de însemnată se datorează, cu siguranță, și lui Nicolae Iorga care, în călătoria întreprinsă în toamna anului 1905 în Ardeal și Ungaria, a găsit răgazul să se oprească la biserici, să identifice cărțile deținute de acestea și să descifreze însemnările marginale. Din această călătorie au rezultat două lucrări: Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la 1906 și Scrisori și inscripții ardelene și maramureșene, tipărite la București, în anul 1906.

În marea lor majoritate, însemnările de pe cărți conțin informații despre achiziționarea și destinația cărților, jucând și rolul de mărci de proprietate. Cărțile erau rare și scumpe, în mediul rural circulau bani puțini. Mai mult, existau interdicții de aducere a tipăriturilor românești din Moldova și Țara Românească. în pofida acestora, din 2092 cărți religioase vechi, identificate în deceniul șapte al secolului trecut pe teritoriul județului nostru, 648 proveneau din centre tipografice' din Moldova și Țara Românească, supremația fiind deținută de București și Râmnic.

În general, ele încep cu:

1. Invocarea Sfintei Treimi: „În numele Tatălui și a Fiiului și Spiritului Sfânt. Amin” sau „Cu vrerea Părintelui și a Fiiului și a Spiritului Sfânt. Amin” sau „Cu vrearea Părintelui și cu pozlovenie Fiiului și înkinarea Sfântului Spirit.” sau „Cu vrerea Părintelui și cu puternicia Fiului și cu îndemnarea Sfântului Spirit „ sau „întru slava sfintei de o ființei de viață făcătoarei cruci”.

2. Numele cumpărătorilor-donatori și sumele cu care au contribuit (însoțite uneori de precizări privind locul, modul sau persoana de la care s-a achiziționat cartea). Ei pot fi: „nemiși șii”, săteni Vișeului-de-josu” sau, jupanul Bora Vasilie și cu jupaneasa sa Iustina” sau „Această sfântă carte s-aul umpărat cu banii bisărăcii Vișeului de Mijloc zace florinți de argint, prin sârguința parohușului a. satului Ștefan Șimon de Visso” sau Drad popa Ion și cu soața me Palaghie și amu datu ai mei zece florinți și Zetu Ion cu soțu-său Odocă, 5 florinți, sau „Această carte anume Triodu posna o au cumpăratu Popa Ionașco și cu Popa Vasilie și au datu 2 vaci, una de la Fărămu, una de la Istratie, le-au fost luoatu în serindare”.

3. Numele bisericii căreia îi este destinată cartea: „o dau la sfânta beserică în Vișeu-de-josu, unde este hramul Bunei Vestiri” sau „l-au d[at] pre sama besearicii Vișeului de Mijloc unde este hramul Prepodomni Parascheva” sau „o au datu în sfânta besereca în Vișeulu-de -susu, unde este hramulu precuvioasei Maici noastre Paraschivi” sau „o au datu în svânta besereca a Vișeului-de-susu unde iaste hramul sfântului mucenicu Dimitrie”.

4. Scopul donației: „ca să le fie pomană în veci de veci”, sau „ca să le fie pomană și lor și mărădicului lor”, „pentru sufletul său și a toată sămânța sa, pînă la a 7 rod, ca să le fie pomană”, sau „pentru sufletul părinților și moșilor loru și a strămoșilor până la alu șeptele neam să să pomenească” sau „să-i fie pomană lui și părințiloru lui să se pomenescu; și care va fi preutu să-ibă a pomeni aceaste nume”.

5. Pedeapsa pentru nerespectarea condițiilor donației: „șicine o va înstreina dela besereca să fie afurisitu de 318 de părinți sfinți de la Nichiea și de mine de unul păcătosu”, sau „iară cine vaîndrăzni să o fure, sau să o schimbe, sau preutu, sau diiacon, saudiiac, sau cărznicu, sau mireanu, unul ca acela să fie afurisit, treclet, proclet, și maranata, și să fie afurisit de 318 de părinți sfinți, ce au făcut soborul în Nichie, și să fie unul ca acela die arhanghel Mihail șiGavrilu părăș la înfricoșatul al lui Hristos județ, cănd să vor judecatoată lume.”, „iară cine o va lua dinu sfânta besereca fără blagoslovenie sau va purta-o cum nu se cade, sau va fura-o să hietriclet și proclet de 318 de oteți ce au făcut saborul în Nechea și săaibă judecata înainte feței lui Hristos”

6. Numele celui care face însemnarea, de regulă preot, cantor, dascăl (însoțit uneori de numele martorilor la actul donației:scris -am eu, păcătosul Ion Timiș, dascăl satului în Borșe”, „scris-mi cu Bora Ștefan cantoru”, „și am scrisu eu, Anghelu diiacu”,

„scris-am eu protopop Fogoroș Alexandru de la Șintereag”, „Mihail Molodeț, arhiepiscop” etc

7. Data la care este făcută însemnarea (urmând mult timp modelul în limba slavonă): „văleatu 1757, luna lui Dechemvrie 8 zile” sau „miseța Noemvrie din 24 di zile, veleat 7251 […] dela Mustos 1743”,uneori fiind precizate și numele mai marilor zilei: „Anu Domnului 1785 meseța Ghenovar în 5 zile.

Toate acestea dau o anumită uniformitate însemnărilor, astfel meat lectura lor poate părea monotonă la prima vedere, dar sub această uniformitate, ochiul avizat poate descoperi numeroase informații de ordin lingvistic: particularități de limbă, onomastică, toponimie, genealogie, data până la care limba slavonă încă a mai fost utilizată etc; informații privind prețul cărților, circulația lor, date din istoria parohiilor respective etc.

Au mai fost consemnate pe cărți, spre aducere aminte, și evenimente mai importante din viața personală a deținătorului, reprezentând informații de mai mică însemnătate pentru cercetători, cum ar fi: „eu Somoș Teican nemeș, amu primitu taina sfintei căsătorii în anul Domnului 1798 ianuarie 20” sau „scris-am eu, Grad Ion, să să știe cidu amu vinit din Borșe, 1718” dar și evenimente care au marcat viața comunităților din zona Vișeu, care prezintă interes istoric-documentar: fenomene meteorologice neobișnuite, foamete, epidemii sau evenimente istorice.

Acestea sunt câteva în ordine cronologică:

1710 – „Cuvine-se aceasta a ști cum că cercând și ispitind scrisorile celor mai bătrâni preuți precum și a lui Iusco popa Lup și a altora mai bătrâni și am aflat cum că în anul 1710 au fost ciuma ce mare […].”

1717 – „Iară în anul 1717 au îmbiat Tătari de au robit omeni și au ars multe biserici prin Maramoreș”

1742 – „Să să știe când au fostu potopul cel mare anul Domnului 1742 și in anul 1742 au fost ciuma ce mică”

1785 -”După acee, în anul 1785, în luna lui August au căzut” ele de cată sară și pe dimeneață au îndețatu cumu-i ciontii și au luat toate bucatele și au murit mulți omeni de fome.”

1786 -”Iară în anul 1786 din luna Maiu au început a muri oameni și au fost mare homori de omeni […].”

1814 – „în anul Domnului 1814 martie întâie și au început a li vreme bună și au fost toată luna vreme bună de n-au ploat până la iprilie.”

1819 – „Cuvine să și aceasta a ști că în anu Domnului 1819 ca acel puhoi a venit cum n-a putut să fie altul mai mare decât acesta și din Borșa, din Moisăi au luoat casă mari hignuri, grajduri și alte nenumărate hei, iară pe Vișao au luoat toată agonisita câtă au fost plângă apă de împreună cu locuri cu tot, casă încă au luoat, alte nenumărate pagube s-au făcut cu un cuvânt din Scriptură de fântână pucioasă, între dialuri unde-i mai strâmtă, apa au fost den […] față upi cum umblă întralte rânduri când mică de un stânjen și jumătate de înaltă în sus care lucru eu sângur cu mâna me am măsurat […].”

1846 – „Atunci a fost foamete mare și boale grele și mulți oameni au murit și s-au dusu în Țara Ungurească și Moldova și au făcutu milă împăratului Iosivu și o trimisă milă în varmeghic Maramureșului.”

În momentul de față, este aproape imposibil de realizat o hartă a distribuției cărților vechi românești în teritoriu, raportat la faptul că unele s-au deteriorat iremediabil iar altele au ajuns în diverse colecții. în deceniul nouă al secolului trecut multe dintre ele au fost direcționate spre protopopiate și apoi, din câte am înțeles, spre mari colecții mănăstirești.

Prezentarea însemnărilor din zonă:

Biblie, Blaj, 1795. Această sfântă carte Bibie au cumpăratu-o nemiși și porțieși săteni Vișeului-de-josu au cumpăratu și cu banii dinu cărțile cele rusăști a lui Popu Stefenuti cari s-au vândutu s-au datu optusprezece zloți și patruzeci de greițari.

Catavasier, 1768. Această carte o am cumperat drept 3 lei […] în târgul Horloulu, eu, Timotei Bora din Vișeul-de-jos.

Ceasoslov, Rădăuți, 1745. Această carte svintă o au cumpăratu popa Ionasco cu preuteasa sa, Marica, și au dat pe dânsa 8 florinți. în numele Tatălui și a Fiiului și a Sfîntului Duh, amin. Această carte anume Ciaslovu l-au cumpăratu Pasco Ion cu Pașco Ursul, frați amândoi, dela văduva lui popa Toader, adecă Cozma Ileana, dreptu patru florinți, ca să le fie pomană și lor și mărădicului lor. Deci, cine o va instreina fără știrea și voe acestor doi frați mai sus numiți și deregătorilor beserici Vișeului-de-jos, fiinducâ pă sama acești svinte beserici este cunpărată și pentru acee pricină […] fura sau într-alt modu […] să fie afurisit; anul Domnului 1[.”] în luna lui Iunie în 1 zi

Am reprodus, între paranteze drepte, și însemnări descifrate în interiorul bisericilor din localitățile respective.

Chiriacodromion, Bălgrad, 1699. Eu Bora Ștefan cantora. nul 1836. Eu Deac Basiliu am învățatu la Nașcu Anastasie.

Ciriacodromion, Bălgrad, 1699. întru liubovu neobișa a pn vintei de Dumnezău Născătoare Marii, a cherui este hramul ni ii'oveștenie același cinstite carte de învățătoare, anume Evanghelie i li ilclna l-u cumpărat jupanul Bora Vasilie și cu jupîneasa sa Iustina ți nu dat într-însa zece florinți; și satulu ajutor și cu Pop Ștefănuț, zece florinți; care să nu fie depărtate dintr-icelea loc supt acel i.nn; anul Domnului 1700.

Euhologhion, Iași, 1744. Această sfântă carte Molitvenicuui legat cu teltuiala lui popa Danilu ca să-i fie pomană lui șini.nadicului. Și s-au scris acestu molitva de mine întru toți mai micui plecatul Ion, legătoriul de cărți, find popa Gheorghie; meseța

Inuarie 20 de zile, veleat 1769

Evanghelie, București, 1742. Să să știe ca ceasta sfântăI vanghelie o au cumpăratu Vasile Donca din Vișeu-de-josu, direptui I florinți și o au dat la besereca unde este hramul Blagoveștenie să-i (le pomană lui și părințiloru lui să se pomenescu; și care va fi preutul-ibă a pomeni aceaste nume: erei Grigorie, ereița Nastahie, l'oadere, Ionă, Gheorghie, Titiiana, Anișora, Ionașcu, Maricuța; șiline o va înstreina dela besereca să fie afurisitu de 318 de părințilinii dela Nichiea și de mine de unul păcătosu; miseța Noevrie din' I di zile, veleat 7251; și am scrisu eu, Anghelu diiacu.

Octoih, Râmnic, 1763. O au cumpărat […] Popa Ioanie, că cine îndemnat și cine strădui a o plăti Onofrei să fie afurisit de treisute și optusprăzece de părinți sfinți din Nichia. „Ofanjță Ioan […] Itten Lakozo Imre Anditt jelenleven akit bizonyit. […] Eu Somoș Teican nemeș, amu primitu taina sfintei căsătorii în anul Domnului 1798 ianuarie 20. Preotu Vancea Ion.

Psaltire, Iași, 1743. Această Sfântă carte, anume Psaltire, cumpărată Pop Erină giupâneasa lui Pop Mihai au dat 6 florinți și o au pus în svânta besearecă la hramul blagoveașteniea, pentru pomana celoru prestăviți Pop Miron și pruncilor lonașco, Năstahie, Pop Simon, Todosie și al tot rodul lor în veci de veci. Iară cine o va înstreina de la besearecă într-alta latura, să fie afurisitu. Vleat [1747] m[eș]ița iunie 15 zile.

Triodion, Iași, 1747. Această carte, anume Triodu posna, o au cumpărații popa lonașco și cu popa Vasile și au datu 2 vaci, una dela Farama, una dela Istratie; li-au fostu luoată în sărindare.

Evhologhion, Iași, 1749 (aflat la Băcicoiel). In numele Tatălui ș-a Fiului ș-a Duhului Svânt, și a Maicei Preciste, amin. Dinu daru, mila lui Dumnezău sfântu, eată eu, Bandre Ștefan, și cu gazda dumisale, Frosina, și cu fata loru, Ileana, eată această carte, anume Trebunicu, o dau la sfânta beserică în Vișeu-de-josu, unde este hramul Bunei Vestiri.

a) Vișeu de Mijloc

Cazanier slavon, ms. 1655. Dimitrie Budu preot 1846. Uudfalvi Bud Demeter, Kozep Visoi Lelkesz, 1846. Această sfântă Barte Evanghelie pomeană au fost a lui Nan și a lui strămoșului nnstru a lui Grad Dan, deci era periptă și bătrână ruptă și s-au aflat nepoții lui Nan strămoșul său giupânul Grad Dan și cu frate-său, cu (irad Dumitru și giupâna lui Grad Dan, Nastea, și cu giupâneasa lui Orad Dumitru, Axenie, și au dat-o pomană în sfita besearecă în Vișeul de Mijloc, unde easte hramul sfintei Preadobiei Paraschiva și iu toat rodul, iar cineva o luoa s-au va fura-o din beserecă, să o poarte cum nu să cade să hie blăstămat de 318 de părinți svinți, ce au fticut săbor în Nicheiu, în zilele lui Rakoți Giorgiu craiul Ardealului și Rădai Ferenți în cetatea Hustului, și vlădicului Mihail Molodel […]amin.

Ceasoslov, Râmnic, 1753. Dimitrie Budai preot 1846 Vlad Spân, ot Budu Bale Mihaiu protopopu, Ioan Bale ot Selo […] ot erașul Vișăului Popa Iubseze, Popa Ion .

Euhologhion, Blaj, 1784. Cuvine să și aceasta a ști că în anu Domnului 1819 august în 10 zile, la 4 ceasuri de dimineață, ca acela pohoi au vinit cu care dară de la potop n-au putut să fie altul mai mare de cât acesta și din Borșa, din Moisăi au luoat casă mari, grajduri și alte nenumărate hei, iară iară pe Vișao au luoal toată agonisita câtă au fost plângă apă de împreună cu locuri cu tot, casă încă au luoat, alte nenumărate pagube s-au făcut cu un cuvânl din Scriptură de fântână pucioasă, între dialuri unde-i mai strâmtă, apa au fost den […] față api cum umblă întralte rânduri când mică de un stânjen și jumătate de înaltă în sus care lucru eu sângur cu mâna me am măsurat […] care s-au și […] eu Simion Ștefan paroh Vișeul de Mijloc […]. Această carte anume Molitfelnicu l-au cumpărat Simion Popa Ștefan și l-au dat pre sama besearicii Vișeului de Mijloc unde este hramul Prepodomni Parascheva ca să-i fie pomană și lui și părinților lui, până la al șeptelea niam.

Liturghier, ms. român-slavon. Cu agiutoriul lui Dumnezeu s-au scris […] a lui Popa Ioane […] Aiastă carte anume Leturghier pisai gezal ot selo Vișău seradnoi a îmbăta […] a fi pomană cu un a îmbăta nalmu pradoeod Paraschive […] Bud Demeter Lelkesz 1846 Kozep Viso (Bud Dumitru, paroh 1846 Vișeul de Mijloc). Demetriu Bud de Budu administrator 1846. Aiastă carte anume Leturghea să fie pomană cu Ioana la svinta beserecă unde easte hramul Propovedani Paraschiva.

Octoih, Buda, 1811. Budfalvi Bud Demetersk Kdzep Vissoi i-Ues lelkesz 1846. Această sfântă carte s-au cumpărat cu banii răcii Vișeului de Mijloc zace florinți de argint, prin sârguința irohușului a satului Ștefan Șimon de Visso, în anulu preoției sale 12, anul 1845 iulie 20. Scris-am eu Ștefan Simon cel tânăr, Demetrius. Bud de Eadem administrator localis, 1846 […] Dimitrie Hudam preot 1846.

Pentecostarion, Blaj, 1768. Budfalvi Bud Demeter cpvissoi helyi lelkesz 1846. Dimitrie Budu preot [1777] ani Moinnului. în numele Tatălui și a Fiului și a Sfitului Duhu, Aminu. lata că din îndemnarea a părintelui Popa Ionu și a părintelui popa Ion 1 ii adu s-au cumpărat aceste 2 cărți, această sfită carte, anume Triod, ți sfetnaiu, au cumpărat Sima Ion cu soața sa, Ioana și ou dat pomană l-a sfânta biserică în Vișeul de Mijlocu, unde este hramul Sfanta Paraschiva, pentru sufletul părinților și moșilor loru și a strămoșilor până la alu șeptele neam să să pomenească, cine o aru fura s-au să o poarte cumu nu să cade, să fie afurisit de 318 de părinți sfinți ce au fost la săborul Nichii, Amin.

Octoih, Blaj, 1760 (aflat la Borșa, biserica de sus). Izvolenie otita […]. Să se știe că ceasta carte sfântă, anume Ohtai românescu, au cumpărat anume Hanțacu Ionmelu, și cu soțul său, Gafie, și un fecior al său, Petre Hanța Mateiu, altu Hanțico Ion, – aceste au fost fecior lui Hanțico Ionmelu; și au datu pe aceasta sfântă carte 10 florinți bani gata, și au dat pomană pentru sufletele loru și a părințiloru lor, și a moșilor și a strămoșilor și a toată sămănție lui, să fie pomană în veci de veci; amin. Iară cine va îndrăzni să o fure, sau să o schimbe, sau preutu, sau diiacon, sau diiac, sau cărznicu, sau mireanu, unul ca acela să fie afurisit, treclet, proclet, și maranata, și să fie afurisit de 318 de părinți sfinți, ce au făcut soborul în Nichie, și să fie unul ca acela die arhanghel Mihail și Gavrilu părăș la înfricoșatul al lui Hristos județ, cănd să vor judeca toată lume.

Evanghelie, Blaj, 1776 (aflată la Budești, biserica din Josani). Cu ajutorul Sfintei Troițe s-au cumpărat aceasta sfântă carte, anume Evanghelie, cu cheltuiala Onița Anișoară, să-i fie pomană pîntru sufletul ei și a soțului ei, anume Feir Vasalie, și a feciorului ei Feir Toderu, și a tot niamul lor. Cei morți, moși, strămoși, și moșe, strămoșe, până la al șeptele niam. Și au dat pre aceasta sfântă carte 17 florinți și un husoși, în anul dela Hristos 1797, luna lui Ianuarie în 6 zile, și o au datu-o în Budești, la besereca din jos, unde e hramul sfântului arhierău Nicolae, fiind stăpânitori besericilor atunce Excelenția Sa Andrei Bacinschi, dela episcopia Ungvar, fiind în Sigheti vicareș Alecsandru Bacație, și protopop erașului Cosoului

și parohuș satului fiind eu, Ștefan din Vișeu-de-Mijloc.

Pe perete, la strana de-a dreapta în Cornești: Și o am ii eu, zmeritul zugrav Hodor Toader, din Vișeu-de-mijloc. i luniiiezeu să-1 pomenească.

Evanghelie, fără titlu (de la biserica din Moisei). Iată eu, preutul din Vișeu-de Mijloc, amu luatu dela Lupșe Găvrilă din Suceava unu serindar să-i slujesc, și asupra me să rămie acestu.

La strana din parteaa dreapta, pe iconostas în biserica din Unești: Și am zugrăvit aceastp sfântă beserica cu Hodor Toader, II i iv din Vișeu-de-mijloc, pentru o sută de florinți, fără de altariu.

Biblia lui Bobb. Aceasta sfântă carte, anume Biblia cumpăratu-o jupânu Sima Ion ai Safte a Gafti și cu soța dumisale, Ileana, și au dat pă dânsa 77 de zloți și o-u datu-o pomană în besereca Vișeului-de-mijloc, ca să le fie pomană și lor și părințiloru loru, adecă Ionu și Sufla și a altora până la al șeptele niam.

Evanghelie, București, 1760. Această svântă Ivanghelie o-mu cumpărații eu, Grad popa Ion și cu soața ine Palaghie și amu datu ai mei zece florinți și Zetu Ion cu soțu-său Odocă, 5 florinți, și Zetu Găvrilă cu soțu-său, Lupa, 2 florinți, și Zatu Mihaiu cu soțu-său Ică 3 florinți; 1766, mesița în Noemvrie în 8 zile.

Evanghelie, 1645. Această svântă ce iaste tâlcul Sventei Ievanghelie, cunpăratu-o-au Tomoiaga Roman cu feciorul său Simion și Tomoiaga Onașco, derept 16 florinți și o au dat în svănta besereca în Vișeul-de-mijloc.

Euhologhion, Blaj, 1782. Aceasta carte, nume Molitfenic au cumpărat-o Șimon popa Ștefan și l-au dat pre sama beserici din Viseu de Mijloc.

Noul Testament, Bălgrad, 1648 Eu, Florița și cu domnul mieu și cu Vasilie și cu Ionuțu, în nedejde Dumnezău să îndurat, deci am cumpărat aceasta sfântă carte dreptu 8 florinți și am dat-o poman în Vișeul de Mijloc ca să le fie pomană lor și părinților și strămoșilor lor.

Octoih, Râmnic, 1742. Anume Octaiu l-au cunpăratu Ciubai popa Grigorie cu soața sa Lupa, dreptu la hramu sfinți propodovni l'nraschivei în Vișeul-de-mijloc și cine o va muta fără blagoslovene să fie afurisit de 318 de părinți sfinți ce-n săborul în Nechea.

Triodion, 1771. în numele Tatălui și a Fiului și a Sfintului Duh, amin. Cuvine-se aceasta a ști cum că cercând și ispitind nerisorile celor mai bătrâni preuți precum și a lui Iusco popa Lup și a altora mai bătrâni și am aflat cum că în naul 1710 a fost ciuma ce mare iară în anul 1717 și au ars multe biserici prin Maramoreș; iară în anul 17-12 au fost ciuma ce mică.

Pe o cruce. Aceasta cruce au cumparat-o Sima Ioan cu soața sa Ioană, 1765, Noemvrie.

Pe strana diecească. Această strană Ciuban Vasile a Latului. Deasupra ușii de intrare, săpat în piatră. S-au binecuvântat biserica în 1827. Șimon Ștefanii, parohu.

b) Vișeu de Sus

Triod, Blaj, 1800. Triod al scris prețu cărții […] Acest sfântă și Dumnezăiasc Triod s-au cumpărat de de diacu jupânu Patru Vlăcean ca să fie la sfânta mănăstire 1808.

Evanghelie din Râmnic, 1746 (aflată la Petrova). Cu vrerea Părintelui și a Fiiului și a Duhului Sfântu, aminu. A cumpăratu aceasta sfântă Evanghelie, anume Tomoeaga Vasilie, cu gazda dumisale, anume Părăsea, și o au datu în sfânta besereca în Vișeulu-de Sus, unde este hramulu precuvioasei Maici noastre Paraschivi și să le fie pomană dumilorsale. Iară cine o va fura sau o va vinde dinu sfânta besereca, ori preotu, ori diacu, ori mireanu, să fie afurisitu de 318 de oteți, trecletu, procleatu, maranata.

Pentecostarion, București, 1743 (aflat la Petrova) Cu vrerea Părintelui și a Fiiului și a Duhului Sfânt s-au ndemunatu Petrica […] și au cumpăratu aceasta carte pentru zece florinți și o datu pomană la besereca Vișăului de Sus.

Antologhion, Râmnic, 1745. Cu vrerea Părintelui și Fiiului și Duhului Sfântu s-au demnat Petrica Toderu [de au] cumpăratu aceasta carte pântru 30 florinți și o datu pomana la besereca Vișăului-de-Susu; iară de s-ar afla să o fure să fie afurisit și anaftema.

Apostol, Blaj, 1757. Cu vrerea Părintelui și a Fiului și a Sfântului Duh, s-au îndemnat Hapca și cu gazda dumisale Parasca aceasta svântâ carte anume Apostol pentru 14 florinți și o au dat în besereca Vișeului-de-sus unde este hramul marelui mucenic Dimitrie ca să le fie pomană în veci de veci; iar cine s-ar afla să o mute din sfânta sau să o fure sau să o vânză, să fie afurisit și proclețit și pârâș cu sfântul mucenic Dimitrie la zuoa de județ; ani Domnului 1771, luna lui Iulie 24.

Ceasoslov, Rădăuți, 1745. Cu vrerea Părintelui și a Fiului și a Duhului Sfânt cumpăratu-au aceasta carte anume Polostavu Țibag Vasele cu gazda dumisale anume Parasca.

Liturghier, 1776. Cu vrearea Părintelui și cu pozlovenie Fiiului și cu îndemnarea Sfântului Duhu s-au îndemnat aceasta jupâneasa anume Teodosie gazda lui Tomoiaga Jiga Eremie cu șoma de 20 florinți și o au datu în svânta besereca a Vișeului-de-susu unde iaste hramul sfanțului mucenicu Dimitrie ca să le fie pomană lor și a totu neamul lor.

Pentecostarion, Blaj 1768. Aciest sfânt Penticostari l-au legat Poppu Janos cantor [litere latine] […] vrerea Părintelui și cu puternicie Fiului și cu îndemnarea Sfântului Duhu s-au îndemnat anume Iacovu Radu și cu soața sa Măria și au cumpărat aceasta sfântă carte […] și o au dat pentru sufletul lor și a toată rudenia loru, la besereca noaoi unde este hramul sfântului mare mucenic Dimitrie; în anul 1777.

Apostol, Blaj, 1767. S-a dat de Nichifor și cu gazda dumisale, Parasca […], pentru 14 florinți, și o au dat în biserica Vișeului-de sus, unde este hramul marelui mucenic Dimitrie [… cine ar fura-o,] să fie afurisit și proclețit și pîrîș cu sfântul mucenic Dimitrie, la dzuoa de giudețu, anu Domnului 1771, luna lui Iiulie 24.

Catavasieriu, Blaj, 1824. întru slava sfintei de o ființei de viață făcătoarei și nedespărțitei Troițe, Tatălui și Fiiului și Duhului Sfântu, tipăriții acestu Ciasoslovu după orănduiala celui grecescu, acumu întăiu în dzilele prea-luminatului și prea-înălțatului Domnu Ioanu Nicolae Voevoda Mavrocordatu, cu blagoslovenie preosfințitului chiru Nichiforu Peloponisianulu, Mitropolitu a toată Moldova, cu osîrdie răposatului chiru Varlaamu, episcopu Rădăuțului, întru a sa dinu nou făcută tipografie dinu Rădăuți, în anii de la Dzidirea Lumii 7254, iar, de la Hristos, 1754, msța Sep. 21. […] Cumpăratu-au acestu Polostavu anume Țibag Vasile, cu gazda dumisale, anume Părăsea […] In Vișeu-de-susu, unde este hramu precuviosi maici nostre Paraschivii.

Evanghelie, 1777. Cu vrerea Părintelui și cu pozvolenie […], s-au îndemnat aciastă giupâniasă anume Theodosie, gazda lui Tomoiaga. liga Eremie, cu șoma de 20 florinți, și o au dat în sfânta bisearică a Vișeului de Sus, unde iaste hramul sfântului mucenic Dimitrie iar cine o va departa sa fie giudecat de Dumnezeu ca are un fur de ceale sfinte, in anul 1779, Iunie 29. Penticostar, 1768. Acest sfant Penticosrari l-au legat Poppu Janu, cantor, in anul 1777.

Penticostar, 1768. Acest sfant Penticosrari l-au legat Poppu Janu, cantor, in anul 1777.

Concluzii finale

În concluzie doresc să remarc faptul că aniversarea a 640 de ani a atestării documentare a Vișaelor care s-a sărbătorit nu de mult timp a fost și este un prilej de a cunoaște viața poporului român băștinaș pe aceste meleaguri și contribuția lui la progresul societății românești de-a lungul îndelungatei sale istorii.

Cu această lucrare cred că și eu am contribuit la această aniversare, deoarece am putut ajunge să duc la bun sfârșit ceea ce mi-am propus la începutul lucrării de față, în care am putut să scot în evidență oameni și evenimente care au marcat istoria acestui frumos și străvechi centru de viață și cultură românească.

Acum după ce am ajuns la sfârșitul lucrării pot să spun fără nici o discuție că Vișeul este o parte a spațiului românesc atât sub aspect istoric, cât și cultural-spiritual.

Geografic Vișeul se constituie într-o unitate atât de caracteristică încât a determinat, în mod covârșitor, istoria oamenilor de aici, viața, necazurile, greutățile și bucuriile care s-au abătut peste acești oameni, portul, obiceiurile, arhitectura și religia.

Acest proces a fost lent și nespectaculos, dar totuși, încet-încet, din negura vremurilor răzbat raze de lumină, chiar dacă sunt palide, pentru a scoate din umbră și din uitare acest trecut. Așa pare să se fi petrecut cu această zonă a Vișeului, dar prin istoria ei bogată și hărnicia cetățenilor săi are un viitor luminos în cartea poporului român. Acesta este rezultatul lucrării și cercetării mele.

Nu-i mult ce-am scris însă să nu piară și să se uite și acestea căci cu timpul și datele acestea vor fi de mare folos.

Acesta este rezultatul lucrării și cercetării mele.

Orașul Vișeu de Sus rămâne pe mai departe un oraș liniștit, cu oameni minunați și cu o puternică credință în Dumnezeu, capabili să accepte oricând schimbări fundamentale în viața lor pentru a avea cu adevărat o viață mai bună.

Bibliografie

Ambele Vișae – 640 de ani, vol. 1, ed. Eurotip, Baia Mare, 2005.

Ambele Vișae – vol. 2, ed. Edel, Vișeu de Sus, 2007.

Analele gimnaziului Bogdan Vodă din Vișeu de Sus, pe anii 1919 – 1920 – fond documentar Biblioteca Vișeu 1921.

Arhiva Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, pe anul 1940 extras din fondurile documentare ale BOR episcopia Ortodoxă a Maramureșului.

Bârle Ioan – Însemnări din Bisericile Maramureșului, ed. Ateliere Grafice, București, 1909.

Băințan Valentin – Martiri și mărturisitori, ed. Gutinul, Baia Mare, 2001.

Bota Ioan – Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la origini până astăzi, ed. Viața Creștină, Cluj Napoca, 2003.

Bud Tit – Date istorice despre protopopiatul, parohiile și mănăstirile române din Maramureș, ed. Tipografia Diecezană, Gherla, 1911.

Demeter Ioan – Studiu de geografie, ed. Cartea românească, București, 1935.

Documente privitoare la Episcopia Greco-Catolică de Maramureș – Fond episcopia Greco-Catolică – Direcția Națională a Arhivelor Statului Filiala Baia Mare

Filipașcu Alexandru – Istoria Maramureșului, ed. Gutinul, Baia Mare, 1997.

Filipașcu Alexandru – Luptătorul doctorul Vasile Filipciuc, ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1844.

Fond Protopopiatul Greco-Catolic Vișeu – Direcția Națională a Arhivelor Statului Filiala Baia Mare

Ivanciuc Teofil – Contribuții la istoria germanilor din Maramureș, Sighetu Marmației, 2004.

Între râuri – Ghid turistic și monografic, ed. Fundația Culturală Zestrea, Vișeu de sus, 2001.

Man Grigore – Bisericile de lemn din Maramureș, ed. Proema, Baia Mare, 2005.

Marian Nicolae Tomi – Maramureșul istoric în date, ed. Garinta, Cluj Napoca, 2005.

Marina Mihai – Maramureșeni- portrete și medalioane, ed. Dragoș Vodă, Cluj Napoca, 1998.

Mihali Gavrilă – Reflexii asupra diplomelor maramureșene din secolul XIV și XV, Sighet, 1936.

Moldovan Silvestru – Dicționarul numirilor de localități cu proporțiune română din Ungaria, ed. Sociațiunii , Sibiu, 1909.

Popa Radu – Considerații istorice pe marginea toponimei vechi, ed. Revista de istorie, București, 1997.

Revista Tinerețe creștină, 1, nr.7, 1996.

Saltez Antal – Carte funduară, Vișeu de Sus, 1863.

Socolan Aurel – Circulația cărților românești în județul Maramureș, până la 1850, ed. Mariamontes, Baia Mare, 2005.

Șematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice române a Maramureșului pe anul 1932, Baia Mare, Tipografia Dacia, 1932.