Monografia Satului Sugatag

INTRODUCERE

Lucrarea de față este până în prezent singura monografie a localității Sat Șugătag.

Sat Șugătagul este atestat documentar prima dată într-un act din 20 martie 1360, prin care această localitate este dăruită lui Dragoș din Giulești, alături de alte cinci „Villas nostras olachales” de către autoritatea regală.

În perioada medievală a aparținut deci cnezilor de Giulești.

Așezarea este tipică pentru satele de vale, sat răsfirat, cu gospodării de tip agro-pastoral. Satul păstrează încă un fond de arhitectură veche în lemn, care are ca dominantă biserica veche din lemn (construită în anul 1642) și porțile monumentale pe care le găsim aproape la fiecare gospodărie.

Portul se păstrează bine, în zilele de duminică și sărbători, în centrul satului și la biserică se pot admira bărbați și femei, copii, fete și feciori, într-o adevărată paradă a costumului popular.

Satul păstrează și tradiția „sărcinerelor”, adică un arbore cu ramurile retezate, dispus la colțul casei dinspre drum, pe care sunt puse la uscat vasele de bucătărir, (azi din email, divers colorate, în trecut oale și ulcioare din ceramică).

În sat mai funcționează mori și vâltori, dar și „horincii” (cazane de fiert țiucă ), dispuse pe firul văilor.

Se găsesc aici și două ateliere de fierărie unde se execută artizanat, diferite obiecte din fier, rolul lor principal fiind însă potcovitul animalelor de povară.

Meșteșugul cojocăritului este încă viu prin frumoasele cojoace făcute până odinioară de Nicoară Hotea, artist de mare rafinament, continuat acum de fiica sa adoptivă Bledea Sultana, a cărei atelier și casă (adevărate expoziții de artă populară.)

Satul Șugătag alături de Hoteni și Hărnicești este satul care a conservat foarte bine obiceiul „Tânjaua”, rit agrar de fecunditate și fertilitate, care marchează prin sărbătoare pe primul țăran care ieșit la arat. Prin tradiție sărbătoare are loc de „Sângiorz” (Sfântul Gheorghe), marcată în calendarul creștin la 20 aprilie.

În lucrarea momografică de față am căutat să arăt toate aspectele, atât pe plan geografic, cât și istoric și etnografic.

CAPITOLUL I

1. Așezarea fizico – geografică

Județul Maramureș este situat la 23º, 40’ long. E și 47º 50’ 58” lat. N. Distanța dintre punctele extreme din E și V ale județului, ajunge la 60 km, ceea ce conferă Maramureșului o formă alungită longitudinal, (în longitudine Valea Marei are o lungime de 40 km, izvorăște de sub Vf. Iezurele din Munții Ignișului la 1040 m alt. și se varsă la Vadul Izei la o alt de 281 m., are un bazin hidrografic de 406 km. Pe această vale sunt așezate 10 sate: Mara, Breb, Desești, Hărnicești, Hoteni, Sat Șugătag, Mănăstirea, Ocnă, Giulești, Berbești.

Satul Șugătag este situat pe Valela Marei pe drumul național (DN 18) la 46 km de Municipiul Baia Mare și la 17 de Municipiul ,Sighetu Marmației. Se înmvrcinează la nord cu comuna Giulești, la sud cu comuna Desești și satul Hoteni (comuna Ocna Șugătag), la S-E cu localitatea Ocna Șugătag, (centrul comunei Ocna Șugătag), iar la V cu Baia Mare.

Localitatea Sat Șugătag este așezată în N comunei, având coordonatele geografice 47º 48’45” lat. N, 47º 47’ 30” lat S, 23º 56’ 15” long. E, 23º 52’ 30” long. V.

Suprafața localității Sat Șugătag este de 3467,50 ha.

Așezarea propriu – zisă a localității Sat Șugătag, îl situează în mare parte în zona piemontului munților Gutâi, iar o mică parte integrâdu-se în zona de dealuri și interfluviul Mara – Cosău.

Datorită relifului în general frământat accidentat cu o energie de relif atingând 1100 m între albia râului Mara și vârful Gutâi, aici găsim o diversitate de forme geomorfologice. Astfel, pe cuprinsul acestui teritoriu se pot identifica două forme mari de relief, distincte și anume:

zona muntoasă

zona depresionară

zona muntoasă

Aparține de lanțul eruptiv al Gutâiului, în extinția acestuia intrând și vârfurile: Pleșca Mare (1291 m), Vf. Piatra (1061 m), Cornul Pietrei (1021m), Vârful Horjei (1047 m), lanțul continuându-se cu Piatra Tisei (Giulești), (990 m), care se ridică brusc printr-un perete abrupt de cca 200 m. Lanțul se extinde spre vest și nord – vest, cuprinzând mai multe vârfuri: (Vf. Măgura, fundul Văii Brazilor, Durgălaș Obârșâi și Negru aparținând de Giulești).

În interiorul acestor masive se desfășoară un relief cu aspect de platou, cu altitudini ce oscilează între 850 – 950 m, înclinate de obicei spre izvorul Văilor Runcu, Săpânța și Valea Brazilor.

Podul platourilor este dominat ușor de câteva ridicături care se adaugă celor menționate: Preluca Lungului (1108 m, Masa Domnului (1037 m).

Materialul parental de aici este reprezentat de andezit.

Vârsta materialor deluviale de pe platouri este levantin – pleistocen. Platorile au expoziție diferită și o înclinare de 8, mai rar 12 grade, energia reliefului nu depășește 200 m.

Întreaga zonă este dominată de soluri montane, brune, acide, folosite ca fânețe, pășuni sau păduri. Suprafața împădurită a fost mult redusă datorită defrișărilor.

zona depresionară

Aparține depresiunii Maramureșului și este formată din:

zone înalte

zone de vale (joase)

Zone înalte

Cuprinde părțile cele mai ridicate din cadrul depresiunii, respectiv piemonturile, dealurile Șugătagului, dealurile de interfluviu Mara – Cosău și terasele înalte.

Piemonturile1 – fac parte din marele piemont Săpânța – Budești, care a fost puternic fragment de numeroase văi ce coboară în lungul lui.

Acestea s-au format din reunire a numeroase conuri de dejecție de vârstă levantină, depuse peste vechi depozite terigene de vârstă terțiară și care domină sectorul situat în aval de Piatră, Cornul Pietrei, Vârful Horjei și Piatra Tisei, până la Coasta Mare (448 m), Unghiul Mare (525 m), La Oberje (562 m), Gura Poticului (467 m) și Vârful Plopilor (412 m), (toate aceste aparținând localității Giulești).

În acest sector apar mai multe ridicături acoperite de materiale piemontane între care menționăm: Cioncaș (774m ), Coasta Priporului (815), Vârful Prelucilor (501 m) și Vârful Ponoarele.

Întreg piemontul se înclină ușor spre est cu 4-8 grade, mai rar până la 14 grade. Scoarța de alterare este alohtonă, fiind formată dintr-un amestec de argilă prăfoasă, glaciară sau luturi deluviale mai recente cu fragmente de andezit.

Ca și în cazul zonei montane, piemonturile au fost acoperite cu păduri de fag, defrișate, terenurile fiind folosite ca pășuni și fânețe și fiind acoperite în proporție de 40-50 % cu tufe de anin, alun, mesteacăn, trandafir sălbatic, salcie căprească, etc.

Solurile sunt asemănătoare cu cele din zona muntoasă.

1Piemontul – în cazul Piemontului sensul genetic include și aspectul pozițional exprimat prin topicul însuși.

Dealurile Sat – Șugatagului

Ocupă sectorul în aval de Coasta Mare (Sat Șugatag),Gura Potâcului și Vârful Plopilor (Giulești), până la intravilanele localităților.

Ele au un aspect de strate alternante de argile marnoase și gresii de vârstă tartoniană și sermețiană debazificate la suprafață și acoperite uneori cu material aluvial.

Au un aspect frământat fiind adânc brăzdate de numeroase văi și torenți, ce coboară din zonele mai înalte. Energia reliefului este cuprinsă între 150-250 m, iar gradul de fragmentare foarte mare.

Versanții apar și ei frământați, au expoziții diferite, mai frecvent estice și sudice și pante între 9-28 grade, folosiți ca fânețe, livezi , teren arabil.

Scoarța de alterare este alohtonă de tip argilo-sialitic.

Predomină solurile brune și brune- gălbui de pădure, podzolite și divers erodate.

Dealurile de interfluvii

Aceste se află pe interfluviul Mara-Cosău.

Acest intefluviu ocupă versantul drept al Văii Marei, respectiv estul intravilanului localității Sat-Șugatag. Versanții au expoziții nord-sud (Dealul Bozăiesc și Dealul Ocna Șugatag).

Terasele înalte

Sunt reprezentate prin două fragmente aflate între Cosău și Mara cu altitudine de 80 m și respectiv 120 m, apropiate mult ca aspect.

Ambele nivele au podul plan, dar ușor înclinat (cu 2-4 grade ) spre nord-est, adică spre confluențele celor două văi.

Pe suprafața lor găsim multe dar destul de dese zone microdepresionare, acestea înlesnind stagnarea apei provenite din precipitații.

Pe aceste suprafețe s-au format solurile cu caracter podzolic- destul de ușoare la suprafață, dar grele în orizontul iluvial, slab drenate și destul de greu permeabile. Aceste terase provin din levantin – pleistocen.

Zonele de vale

Reprezintă formele de relief cele mai joase din cadrul Depresiunii Maramureșului, având aspectul unor culuare care însoțesc cursul râului Mara.

Ele sunt formate din terase și lunci.

Terasa de 35 m

Se întâlnește sub două fragmente pe dreapta Marei și stânga Cosăului, ambele ușor înclinate spre talveg cu 2-4grade, cu soluri podzolice folosite ca pământ arabil.

Terasa de 20 m

Apare în stare fragmentară pe ambii versanți ai Marei. Din cele șase fragmente întâlnite, patru se află pe dreapta și două pe stânga.

Această terasă are podul neted, dar ușor înclinat spre talveg cu 2-5 grade, este moderat drenată și este acoperită cu soluri acide și slab podzolite.

Terase de 10 m

Apare sub patru fragmente, situate, două pe dreapta și duoă pe stânga cursului văii Mara.

Ea are la bază un strat de pietriș și nisip pe care se suprapun luturile aluviale gălbui, constituind scoarța de alterare.Podul terasei este plan, dominat de soluri podzolice argilo-iluviale2 diferit pseudogleizate.

Terasa de luncă

Este joasă, apare fragmentar pe dreapta Marei și stânga Cosăului, cu o lățime de 200-400 m, are aspect plan și este slab drenată.

Din cauza materialelor cu textură fină, care alcătuiesc scoarța de alterare; drenajului natural defectuos, precum și a nivelului hidrostatic ridicat, solurile formate aici prezintă un caracter hidromorf

Lunca Marei

Constituie porțiunea joasă din jurul celui mai important curs de apă din zonă, care suferă periodic inundații și modificări datorită ruperii sau aluvionării inegale.

Vale Marei întretaie intervalul estic al localității Sat Șugatag de la S-V spre N-E. Lunca se întinde pe o lungime de aproximativ 3 km și prezintă lățimi între 100 m la hotarul cu comuna Desești (Sat Hărnicești) și 500 m lățime în dreapta satului Mănăstirea (com. Giulești). Altitudinile absolute sunt cuprinse între 350 m la Mănăstirea și 293 m în hotarul Vadul Izei.

Lunca Marei însoțește cursul râului în mod întrerupt, are un aspect plan și prezintă numeroase brațe părăsite.

În general aici întâlnim soluri azonale, puțin evoluate (aluviale și aluvio-coluviale), cu frecvent material scheletic, iar pânza de apă freatică rar coboară sub 2 m.

2. Considerații geologice

Formațiunile geologice pe care le întalnim pe raza teritoriului localității Sat Șugătag sunt de origine eruptivă și sedimentară.

Eruptivul domină zonele muntoase – Piatra, Cornul Pietrei și Pleașca și se manifestă prin andezite cu piroxeni și amfimoli și tufuri.

Aceste m,ateriale prin procesul de alterare și solificare, au generat solurile brune acide montane

În microdepresiunile și pe văile dintre versanți din zona muntoasă, apar materialele deluviale care constituie materialul parental al zonelor respective.

Mai jos de zona muntoasă se întind piemonturile, formate dintr-o cuvertură de argilă gălbuie prăfoasă, în amestec cu fragmente de andezit, care au generat solurile din această zonă.

În aval de zona piemonturilor, se întind dealurile și versanții, în substratul cărora putem găsi pe lângă nisipuri și argile, gresii, conglomerate și ceva mai rar, calcare, gipsuri și sarea.

Aceasta din urmă – sarea – apare frecvent pe terasele Ocnei Șugatag, unde a fost o veche salină și unde există o vale cu apă sărată – numită Sărata3 și un complex de lacuri, majoritatea cu apă sărată create, datorită surupării fostelor galerii.

Din materialul aluvial provenit din aceste depozite sedimentare (materialul aluvial neafectat de sare), rezultăsoluri brune și brune – gălbui divers podzolite).

Formațiunile amintite aparțin neogenului mijlociu (miocen), atât sarmațianului, cât și tartonivul domină zonele muntoase – Piatra, Cornul Pietrei și Pleașca și se manifestă prin andezite cu piroxeni și amfimoli și tufuri.

Aceste m,ateriale prin procesul de alterare și solificare, au generat solurile brune acide montane

În microdepresiunile și pe văile dintre versanți din zona muntoasă, apar materialele deluviale care constituie materialul parental al zonelor respective.

Mai jos de zona muntoasă se întind piemonturile, formate dintr-o cuvertură de argilă gălbuie prăfoasă, în amestec cu fragmente de andezit, care au generat solurile din această zonă.

În aval de zona piemonturilor, se întind dealurile și versanții, în substratul cărora putem găsi pe lângă nisipuri și argile, gresii, conglomerate și ceva mai rar, calcare, gipsuri și sarea.

Aceasta din urmă – sarea – apare frecvent pe terasele Ocnei Șugatag, unde a fost o veche salină și unde există o vale cu apă sărată – numită Sărata3 și un complex de lacuri, majoritatea cu apă sărată create, datorită surupării fostelor galerii.

Din materialul aluvial provenit din aceste depozite sedimentare (materialul aluvial neafectat de sare), rezultăsoluri brune și brune – gălbui divers podzolite).

Formațiunile amintite aparțin neogenului mijlociu (miocen), atât sarmațianului, cât și tartonianului.

Terasele Marei aparțin Pleiscenului și Holocenului, având substratul parental format dintr-o rețea de pietrișuri și nisipurigrosiere și fine, pe care se suprapune un strat de luturi de terasă și argile aluviale, care au generat solurile din aceste locuri.

Lunca Marei are la suprafață un strat gros de pitrișuri și nisipuri, ultimele generând solurile aluviale pe care le întâlnim azi.

Materialul parental grosier, ca și aluvionarea periodică a luncilor prin inundațiile din timpul vieții, mențin solurile într-o stare slab evoluată.

Relieful

Localitatea Sat Șugatag este așezată în depresiunea Maramureș având un relief în principal deluros, dar formațiunile muntoase și cele generate de acțiunea în timp a văii Mara dau o imagine de ansamblu asupra aspectului acestei localități.

Caracteristicile reliefului și particularitățile pe care le îmbracă sunt o reflectare a fundamentului geologic, a particularităților evoluției paleogeografice a unităților structurale, a vârstei acestora, a factorilor climatici și morfogenetici ce au influiențat modelarea.

Fragmentarea accentuată a relefului se datorează în bună parte climatului și litologiei care determină formarea unor cursuri de apă secundare care la rândul lor generează mici bazinete erozionale.

Climatul ce asigură precipitații relativ bogate și văile ce izvorăsc de la poalele masivelor vulcanice înconjurătoare sunt principalelel elemente ce au determinat prezentța faltorului fluviatil și a activității sale morfogenetice.

Acțiunea generatoare de relief a apelor curgătoare s-a concretizat prin apariția unor forme complexe de relief, de dealuri și câmpii piemontane și a unor forme simple cum sunt văile.

Cea mai mare parte din suprafața localității are un relef frământat.

În prelungirea glacisului de coroziune format pe fond eruptiv – submasilele vulcanice, și pe fond sedimentar în aval se găsește Piemontul Săpânța – Budești din cuprinsul căruia face parte și localitatea Sat Șugatag.

4.Clima

Clima județului Maramureș, precum și cea a culoarului Mare, se încadrează în zona climatică de tip temperat continental – moderată. Acest tip se divide în subtipul de dealuri și podiș în subtipul de munte.

Spre deosebire de subtipul de dealuri și podiș care este specific Depresiunii Baia Mare, Copalnic, Lăpuș, etc., tipul din această zonă depresionară este mai mult de munte.

Fondul general al climatului este dat de localizarea geografică, de poziția sa față de principalele componente ale circulației generale a atmosferei și de aspectul general al relifului.

Clima localității Sat Șugătag s-a interpretat după datele obținute de la stația meteorologică din localitatea Ocna Șugătag.

Cantitatea medie a precipitațiilor atmosferice din această zonă este de 742 mm.

Cantitățile medii cele mai scăzute sunt înregistrate în luna martie cu 40,6 mm, iar cea mai mare cantitate a fost de 100,0 mm, înregistrată în luna iunie.

Valorile medii generale ale temperaturii aerului variază în jurul valorii de 8,1 º C, oscilând ca valoare medie între – 3,8º C în ianuarie și 18,5º în iulie.

În timpul iernii, mediile lunare se mențin sub 0 ºC, cea mai coborâtă medie lunară înregistrându-se în lunile ianuarie și februarie, iar cea mai ridicată în lunie iulie și august.

Temperatura maximă absolută înregistrată în această zonă este de 38,5 ºC (temperatură înregistrată la 23 iukie 1939) și temperatura minimă – 30ºC (înregistrată la 11 februarie 1929).

Amplitudinea oscilației temperaturilor este de 69 ºC.

Cantitatea maximă anuală a fost de 1132,6 mm, înregistrată în 1941, iar minima de 524,1 mm în 1934.

Umiditatea relativă a aerului este de 90% iarna și sub 75 % vara.

Grindina are o frecvență odată la 4-5 ani.

Stratul de zăpadă începe la sfârșitul lunii Septembrie în zona montan , iar în depresiune la sfârșitul lunii Octombrie, iar grosimea lui are în medie 300-350 cm la munte și 70-80 cm în zona depresionară.

Vânturile se formează în principal di S și S-V.

Din direcția V bate vântul local dominant, acesta fiind vântul principal din această zonă. Uneori bate vântul din direcția N și N-V, care are o intensitate mai mare (frecvență anuală de cca 10-11 %, iar cea medie de 18-20 %).pe crestele înalte vântul depășește 50 m/s.4

5. Hidrografia

Rețeaua hidrografică a zonei este tributară Tisei.

Localitatea Sat Șugatag este traversată de râul Mare a cărui curs colectează aproximativ 90% din toate apele curgătoare ce străbat teritoriul comunei și toate apele din Sat Șugătag.

Mara izvorăște de sub vârful Iezurile, din Igniș, la 1040 m și se varsă la Vadul Izei, la 281 m.

Are un bazin hidrografic de 406 km2, și o lungime de 40 km.

Debitul mediu al văii Mara este de 580 m/s , debitul maxim este de 660 m /s, debitul mediu apare în special toamna și vara nu duc la o secare temporară a râului. Ca afluenți pe dreapta, pe teritoriul localității Sat Șugătag, există unele pârâiașe și un singur curs mai important – valea Părasca, care seacă complet în verile secetoase.

Ca afluenți pe stânga, avem mai multe văi și pârâiașe, toate cu un caracter permanent, datorită faptului că au la origine sau sunt alimentate pe parcurs din unele izvoare aflate în zona montană sau premontană: valea Cheii – cel mai important afluent al Marei în localitatea Sat Șugătag; valea Tălburea și alte pârâiașe.

Temperatura apei urmărește în genere pe cea a aerului, temperatura maximă înregistrată fiind de 27,5ºC la Vadul Izei.

Fenomenele de îngheț sunt prezente în a doua decadă a lunii noiembrie, până în ultima decadă a lunii martie.

Din punct de vedere chimic, toate apele din zonă (atât Mara, cât și afluenții săi), au un conținut destul de scăzut de săruri. Doar spre vărsare Mara devine clorurată (30 g/l ).

În zona montană recipientul principal este Valea Brazilor, în ea vărsându-se Valea Vidrișca, Valea Podului, Valea Seacă, ValearUNCU, Valea Tâlhăraș, Valea Roșie, Râul Runcu. După ce colectează toți acești afluenți, Râul Brazilor se varsă în Mara.

Nivelul pânzei freatice variază ,mult, în funcție de forma de reliefr.

La văile înguste și în lunca joasă a Marei, nuvelul hidrostatic este cuprins între 0,30-0,90 m. Pe terase, nivelul coboară la 4 – 5 m, pentru ca pe versanți să varieze între 4-10 m.

Analizând calitatea apei potabile, se poate afirma cu certitudine că este acceptată în general ca foarte bună.

6. Solurile

Teritoriul localității Sat Șugătag cuprinde o diverswitate de forme de relief – de la șes la munte, aceste forme, datorită factorilor naturali pedogenetici dau naștere la tipuri diferite de soluri; un rol important îl au și condițiilor bioclimatice și materialul parental.

Astfel:

pe lunca râului Mara au luat naștere pe depozite aluviale sau aluvio-coluviale și ifluențate de prezența unei pânze freatice, relațiv puțin adâncă și de inundațiile periodice – soluri azonale, aluviale sau aluvio coluviale, uneori slab gleizate, carbonate ori salinizate.

Pe terasele de luncă a Marei predomină solurile podzolice sau brune podzolite, puternic pseudogleizate.

Pe versanții din zona depresionară, în condițiile unui climat semiumed, pe un material parental format din argile, argile marnoase, gresii sau material deluvial și sub păduri de fag, au luat naștere solurile brune gălbui de pădure podzolite, deci soluri evoluate, fiind spălate particule fine organice și minerale de la suprafață spre adâncime.

Panta versanților mai mare de 6º a făcut loc proceselor de eroziune, care au redus mult din orizontul cu humus și totodată, din capacitatea lor de producție, versanții au fost despăduriți și cultivați, fără a lua măsuri de protecție.

Ca urmare, a avut loc o schimbare a echivalentului natural, menținut de vegetație, din diverse procese erozionale și terenul respectiv. Pantele dezgolite sunt supuse scurgerilor rapide ale ploilor torențiale.

Friabilitatea rocilor, frecvente formelor structurale grefate pe roci labile, regimul torențial al ploilor din anotimpul cald, pășunatul intensiv, agrotehnica irațională, toate acestea au intensificat procesul de degradare, reducând hectarul maximum orizontal de humus:

în zona piemontană și montană, sub păduri de fag, pe o cuvertură de material piemontan format dintr-o argilă prăfoasă în amestec cu fragmente de andezit sau chiar pe andezite cu piroxeni și amfiholi, condiții de microclimat umed și rece, au luat naștere solurile montane, brune și brune gălbui acide, soluri cu profil scurt în care abundă scheletul de diferite mărimi.

În zone joase bogate în apă, fie în locuri mai joase de pe terase, fie în lunci, unde apa freatică este la suprafață și pe un material parental fin, se formează soluri hidromorfe gleice și amfigleice, soluri cu o mare cantitate de materie organică nedescompusă, ca urmare a excesului de apă.

În zona exploatării de sare din Ocna Șugatag au luat naștere soluri sărăturoase.

7. Vegetația

Condițiile de relief, climă și sol a teritoriului localității a favorizat dezvoltarea vegetației naturale în funcție de altitudine cu esențele noi și terminând cu fagul.Din punct de vedere bioclimatic, teritoriul localității înprejurimile se încadrează în zona forestieră a pădurilor de foioase, subzona fagului și de amestecuri fag-gorun (sau stejar) și mai puținde conifere.

De-a lungul cursului râului Mara există o vegetație de luncă, azonală, mărginită de zăvoaie mai mult sau mai puțin conturate. O asemenea vegetație o putem întâlni și de-a ;lungul unor văi sau pâraie. Aceste fitocenoze pot fi din: arin de munte (Alnus Viridis), arin negru (Alnus Glutinosa), salcie căprească (Salix Capra), răchită (Salix Fragilis), frasinul (Fraxinus Excelsior), plopi (Plopulus), corn (Cornus Mas), lemn câinesc (Sigustrum Vulgare), păducel (Crategus Monogyna), călin (Niburnum Opulus), răges (Cornus Saguinea), iederă (Hedera Helis), hamei (Humulus Lupulus), ferigă (Atiryum), pir (Agropyron Repens), rogozul (Carex Riparie), grupuri de ierburi înalte și altele.

În zona depresionară, terasele mai joase și văile înguste dintre versanți, unde pânza de apă freatică nu coboară decât excepțional sub 2,5 m, se întâlnește frecvent o vegetație cu valoare nutritivă nu prea ridicată ca de exemplu: păiușul (Festuca Pretensis), iarba câmpului (Agrostis Albe), golomăț (Dactylus Glomerata), firuță (Poa Pratensis), suvăr de munte (Poa Trimales), trifoi roșu (Tribolium Pratense), ghirdei mărunt (Lotus Cornyculatus), sparcetă (Onobrychis Vicifolie), coada vulpii (Alopecurus Pratensis), și altele.

Terasele și Dealurile sunt dominate de pâlcuri de pădure formate din amestec de fag-gorun (sau stajar). Asemenea pâlcuri le găsim la Coasta Mare, Pădurea Crăiască, Coasta Prporului și Preluci.

În zone muntoase și partea superioară a piemonturilor, adică mai sus de Vârful Prelucilor, predomină: Festuca Subre, (50%), toporișcă )Nardus Strictus), și turte (Carbina Ascelius), și altele (20 %) ca: Rumex Acetoselle, Anthoxanthum Odoratum, trifoi alb (Trifolium Repens) și trifoi roșu (Trfolium Pratense), ghirdei mărunt (Lotus Cerniculatus), mușchiul de pământ (Politrichium Comune), busuioc de câmp (Prunella Vulgaris), și altele.

În zona înaltă și imediat sub aceasta, apar pădurile de fag, unde alături de specia de bază întâlnim: paltinul de munte (Acer Pseudoplatanus), frasinul (Fraxinus Excelsior), scorușorul de munte (Sorbus Ancuparia), plopul (Plopus). La limita inferioară , fagii se amestecă cu stejarul (Qerus Robus) gorunul (Quercus Petrala), și cu carpenul Carpinus Betulus), iar spre limita superioară se poate asocia cu molidul (Piceea Abies). Dintre arbuștii răspândiți în făgete amintim: alunul (Corylus Avellana), murul (Rubus Hirtus), cununița (Spiraea Ulmifolia), păducelul (Crataegus Monogyna), lemnul câinesc (Ligustrum Vulgare), iedera (Hedera Helix). Dintre speciile ierbacee amintim: mătrăguna (Atrope Belladona), feriga (Dryopteris felix – mas), feriguța (Polipodium Vulgare)_ și altele.

La vest de Vârfurile Piatra și Cornul Pietrei – cu păduri de fag de peste 60% – întâlnim o zonă folosită ca fânețe: Poiana, Horja, Vârful lui Stefan. Aici, pe lângă arbori răzleți sau pălcuri de arbori: fag (Fagus Silvestica), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), alun (Corilus Avellana), salcie căprească (Salix Caprea), scorușul de munte (Sorbus Ancuparia), mai întâlnum arbuști, precum:afinul, măcieșul (Rumex Acetosa), coacăzul (Bruchenthalia Spiculifolia), și vegetația ierboasă, având următoarea asociație: Agrostis Tenuris, Festuca Rubra, toporișca (Nardus Stricte), trifoi alb (Trifolium Repens)Anthoxathum Odoratum, ghirdei mărunt (Lotus Corniculatus), și altele.

Pășunea se află pe platoul Tătaru și vegetația de aici este identică cu cea de fânețe.

În locurile joase, depresionale, mai ales cu un evidentexces de umiditate, compoziția floristică devine pregnant hidrofilă: floarea de lac (Ranucullus Repens), floare broștească (Ranuculus Acris), mai multe specii de rogoz (Carex Sp.), mușchiul de pământ (Politrycum Comunae), și altele.

Vegetația cultivată cunoaște și ea o largă răspândire, unele plante cultivate cum sunt: porumbul cartoful, trifoiul, ovăzul, găsind condiții optime de dezvoltare în zona depresionară.

Alte plante cum sunt grâul de toamnă, soiuri mai puțin timpurii de porumb, lucernă, dau rezultate mulțumitoare doar în anii favorabili.

În aceste culturi buruienile au o mare răspândire. Dintre acestea amintim: pirul (Agropyron Repens), volbura (Convolvulus Arvensis), pălămida (Cirsium Arvense), albăstrița (Centaurea Cyanus), și altele.

8. Fauna

Întinderea teritoriului studiat, variația învelișului vegetal, alături de complexitatea relliefului și a solului au avut un rol important în răspândirea și componența faunei din jurul localității Sat Șugătag.

Ea a avut de suferit din cauza omului, ceea ce a făcut ca unele specii care în trecut aveau o arie largă de răspândire să-și micșoreze numărul sau chiar să dispară.

Dintre cauzele care au dus la această situație se pot enumera: vânatul irațional, defrișarea nerațională, distrugerea leselor de mărăcini în care unele specii de animale își găseau adăpost, precum și pășunatul excesiv.

Fauna din jurul localității seîmpărți în :

fauna pădurilor

fauna de șes

Dintre speciile de mamifere mai importante amintim: vulpea, iepurele de câmp, veverița, dihorul, nevăstuica, șoarecele de câmp, șoarecele de pădure, căprioara, lupul, mistrețul, ursul.

Lumea păsărilor este mai bogată: cioara, coțofana, gaița, mai multe specii de ciocănitoare, pupăza, cucul, pițigoiul, vrabia, barza, uliul, păsărar, șoricarul comun, bufnița, corbul, potârnichea, sturzul de vâsc, porumbelul, turturica, cucuveaua, huhurezul, sticletele, privighetoarea, cocoșul – doar vara, rândunica, mierla, cinteza etc.

Dintre reptilele mai des întâlnite menționăm: șarpele de casă, vipera aspis – în zonele montane, năpârca, gușterul, șopârla cenușie, șopârla de ziduri.

Amfibienii mai des întâlniți sunt: salamandra, broasca roșie de pădure, buhaiul de baltă cu burtă roșie, buhaiul de baltă cu burtă galbenă, broasca râioasă brună, broasca de lac, răcănelul și altele.

În apa râurilor întâlnum: cleanul, mreana, babetele, iar în cursul superior, lipanul și păstrăvul, țiparul

Fauna frunzarului este bogată și variată, fiind reprezentată prin insecte, viermi hidrofili și miriapode.

Se întâlnescinsecte în pădure, cărăbușul, omida, păroasăa stejarului, iar în culturile agricole, gândacii de Colorado, diferiți pureci și păduchi de plamnte.

Frumusețile naturii Maramureșului, caracterul de unicitate al unor formațiuni geologice, dar și a unor specii de floră și faună, au determinat autoritățile administrative să le protejeze prinn lege, constituind zone de rezervații naturale și declarând anumite specii, monumente ale naturii.

9. Aspecte demografice

În localitatea Sat Șugătag a trăit, de-a lungul timpului, o populație românească, alături de care în anumite perioade istorice, au venit și s-au așezat aici și alte naționalități ca: evrei, maghiari, etc. Menționăm că în prezent nu mai există nici un element evreiesc sau maghiar în localitate.

Primele date statistice privind populația din această localitate, au apărut în 1880, populația totalizând 862 de locuitori, dintre care 828 greco-catolici, 33 israeliți și unul romano-catolic.

La recensământul din 1900, în localitatea Sat Șugătag se află o populație de 1086 locuitori, dintre care 1085 de cetățeni statornici și un soldat; o persoană venită din străinătate.

După sex – 566 de bărbați și 520 femei. După vârstă, avem 164 de copii până la 6 ani, între 6-11 ani 171, 12-13 ani 74; 15-19 ani 128; 20-39 ani 253; 40-59 ani 217; peste 60 ani 80. după satre civilă – necăsătoriți 604; căsătoriți 421 și divorțați 1, văduvi 60.

La același recensământ, din totalul locuitorilor 631 de persoane aduc venit; 455 de persoane sunt întreținute de alții.

Se ocupă cu agricultura 602 persoane, iar 400 sunt întreținuți de aceștia.

Produc în industrie 7 persoane și 20 sunt întreținute. Produc în comerț 5 și sunt întreținuți 19; lucrează la negru 3, iar 10 sunt întreținuți; zilieri 3, întreținuți 5; 10 persoane lucrau ca slugi.

La recensământul astro-ungar, din 1910, populația era de 1156 locuitori, dintre care 1076 români, 59 germani, 3 maghiari și 18 locuitori de alte nații. La același recensământ, după religie, erau 1086 greco-catolici, 59 de mozaici; din acest număr de locuitori, 217 știau citi și scrie5.

La recensământul din 29 decembrie, 1930, în Sat Șugătag era o populație de 1251 locuitori, dintre care 1145 de români, 17 maghiari și 89 de evrei. La același recensământ, după relatări putem constata că, erau 1131 greco-catolici, 11 romano-catolici, 3 reformați, 17 baptiști, 89 mozaici. Din totalul populației erau 620 de bărbați și 631 de femei. După stare civilă, bărbații necăsătoriți erau 334, căsătoriți 258, văduvi 26, divorțați 2, iar femei necăsătorite 229, căsătorite 226, văduve 65, divorțate 1.

După grade de vârstă – bărbați între 0-6 ani 121; 7-12 ani 77; 13-19 ani 74; 20-64 ani322; peste 65 ani31; iar femei între 0-6 ani 118; 7-12 ani 65; 13-19 ani95; 20-64 ani 323, peste 65 ani 29 și vârsta nedeclarată una.

La același recensământ după gospodării, infirmităti și populație flotantă avem: 284 de gospodării, după infirmități un orb și un olog, populație flotantă masculină – 10, iar feminină – 4, toți de cetățenie română.6

CAPITOLUL II

1. Evoluția localității Sat Șugatag de la atestare până în prezent

Apartenența Maramureșului la istora unică a pământului și poporului român, se evidențiază atât sub raport fizico-geografic, etnic, economic și politic, cât și sub aspect spiritual și cultural.

Leagăn de „descălecător de țară” izvor de datini străbune, chezășie de fapte mărețe, Maramureșul „ țară clasică a cnezilor și voievozilor” a stat neclintit de stajă la răscrucile de istori și popoare din cele mai vechi timpuri și până azi.

Cele mai vechi urme de viață din Maramureș datează di n neolitic.

În antichitate Maramureșul a fost locuit de daci. În timpul stăpânirii romane au locuit aici dacii liberi. Aceștia nu au neglijat ezploatarea zăcămintelor de sare și a metalelor neferoase din acest teritoriu. Există expoatări miniere (în bazinul Baia Mare) în care s-au găsit unelte de proveniență romană, ceea ce demonstrează legăturile neîntrerupte dintre dacii liberi și populația daco- romană.

Între expoatările miniere, unde s-au făcut asemenea descoperiri, este amintită și Ocna Șugatag.

Prima informație documentară despre Maramureș datează din 1899, cu ocazia unei vânători a regelui maghiar Emeric în aceste ținuturi.

Deosebit de important este documentul emis în 1231 prin care regele maghiar restituie lui Sebus și Alexandru podurile Heikuși și Finteuș, hotarul pădurii Heikuș de la răsărit de muntele Guthunchonsa și merg printr-o creastă la poarta de miază – noapte la obârșia Maramureșului, (Pagini din Istoria Maramureșului, București, 1940, p. 36).

Sunt des întâlnite denumirile de” pădure regală”, :domeniul regal”, care arată că Maramureșul în perioada feudalismului timpuriu nu intra în regatul maghiar și se afla la marginea teritoriilor controlate de autoritatea maghiară, și fiincă asupra lui nu se exercita autoritatea nici unui stat feudal i se atribuie aceaste denumiri7.

Independența politică a românilor din Maramureș, rezultă clar din termenii diplomelor din sec. al XVI– lea, care privitor la Maramureș nu intrebuințează termenul de „ Comitatus”, și-l numesc consecutiv „Țara Maramureșului”8.

Un alt document din 1366, vorbește despre Ungaria și Maramureș, ca despre două provincii neunite, menționând existența unui drum ce ducea din Maramureș spre Ungaria.

Pătrunderea maghiarilor în Maramureș a fost oprită temporar de mare invazie tătară din 1241-1242. în 1971 avem primele mărturii despre începutul colonizării Maramureșului cu maghiari și sași.9

Obștea sătească a reprezentat în Maramureș elementul de bază al organizării statale din veacul al XIV – lea și totodată elementul de continuitate a societății locale, deoarece ea își are originea într-o epocă anterioară și a continuat să existe și în veacurile următoare.

Satul maramureșean este ca un organism social economic, compus dintr-un anumit număr de gospodării țărănești ce aveau în folosință individuală pământul arător, fânețele și livezile, dar stâpânind devălmășie apele, pădurile și pășunile.

Feudalismul din Maramureș își are izvorul în obștile sătești, în urma procesului de diferențiere din rândul acestora și s-a întemeiat vreme îndelungată pe ezistența în

7 Radu Popa, cit. p. 46.

8 Al. Filipașcu, Istoria Maramureșului, Buc. 1940, p. 36

9 Ibidem p.36

continuare a obștilor exploatate, înstrăinate sau chiar împrăștiate de stăpânii satelor.10

După 1300obștile Maramureșene de pe văile râurilor Vișeu Iza, Mara și Cosău, au continuat să lupte pentru apărarea libertății și împotriva organizării comitatului.

Obștile maramureșene erau conduse de voievozi și cnezi destul de înstăriți. Cnezii din Maramureș apar în documente când instituția cnezială luase contact cu feudalitatea maghiară.

Având putere economică și militară, precum și autoritate în fața populației românești, regii maghiari au fost obligați să lase cnejilor maramureșeni, destulă libertate, folosindu-i și pentru apărarea hotarelor estice.

O particularitate geografică a Maramureșului o reprezintă subîmpărțirea regiunii în văi, fiecare cu hotarele ei naturale cuprinzând un grup de sate a căror număr variazăîntre 4-5 și 16 –18, după lungimea și lățimea văii (Cnezatul Marei, p. 7).

Astfel Valea Marei are o lungime locuibilă de cca. 25 km, pe care se află 10 sate: Mara, Breb, Desești, Hărnicești, Hoteni, Sat Șugătag, Mănăstirea, Ocna, Giulești, Berbești(Cnezatul Marei, p.7)

Au fost incluse și sate mai îndepărtate de firul văii, pe afluenți de mică importanță a Marei, ca făcând parte din aceași subunitate geografică a Maramureșului.

În sec al XIV –lea, asistăm la un prices de așa zisă înobinare a cnezilor și voievozilor maramureșeni de către coroana maghiară.înobilarea constă în acordareaunor diplome, acte de donație prin care sunt „împroprietăriți” cu propriile lor moșii.Prima știre documentară referitoare la realitățile de pe valea Marei datează din anul 1317.

10 St. Pascu, Voievodatu Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1976, P. 36

Documentul, un privilegiu acordat de regele Carol Robert lui Dragomir și fraților săi, fiii iui Dragoș, nu s-a păstrat decît printr-o consemnare puțin mai tîrzie, din 1349, cînd se pare că Dragomir nu mai trăia, deoarece este vorba de un Ciulea fiul lui Dragoș, stăpînind satele Ciulești și Mestecăniș de pe valea Marei11.

Faptul că prima mențiune documentară a românilor maramureșeni se situează pe valea Mara (următoarea știre și totodată cel mai vechi document păstrat, privește Bîrsana și datează din 132617), ca și apropierea dintre numele rîului și aceia al regiunii (Mara-Maramureș), au fost interpretate ca dovezi ale rolului important pe care 1-a avut în trecut valea Marei în istoria Maramureșului.

La mijlocul sec. al XIV –lea, au loc profunde tulburăi în Maramureș, când o serie de cnezi ai Maramureșului în frunte cu Bogdan din Cuhea, voievod al Maramureșului, se ridică la luptă împotriva stăpânirii maghiare. Cu această ocazie este devastată curtea și moșia lui Gyula din Giulești de către oamenii lui Bogdan, acesta fiind repus în drepturi de către regele maghiar în 1349.

Cazul satului Mestecăniș reprezintăun exemplu concludent pentru traducerea toponimicelor românești în actele cancelariei regale.

11I. Mihalyi, diplome Maramureșene, pp.26—27 Mestecăniș este un sat dispărut, situat lîngă Ciulești, pe valea Mestecănișului, afluent a lMarei. Se află și azi acolo case, dar ele țin de Ciulești.Localizarea este asigurată de hotărnicia din 1405 a cnezatului văii Cosăului ce menționează vecinătatea dintre satele Berbești și Mestecăniș Este greșită așadar localizarea satului între Crăcești și Desești cum propune editorul diplomelor maramureșene (op. cit., p. 27, nota 4), cit și la sud de Ciulești, cum propune Vilmos Belay, Mâramaros megye tărsadalma as nemzetisăgei. A megye betelepîilesetol a XVIII szâzadelejeig (Societatea și naționalitățile din comitatul Maramureș, de la popularea comitatului pînă la începutul sec. XVIII), Budapesta, 1943, p. 57 și nota 8.

La încercarea de nimicire a tânărului stat moldovean independent a lui Bogdan participă alături de maghiari și unii cnezi ai Maramureșului ostili lui Bogdan. Pentru a-i răsplăti pe aceștia, regele maghiar Ludovik, le dăruiește averile celor fugiți sau îi înobilează. La 20 martie 1360, îi este dăruit lui Dragoș, fiul lui Gyula, și fiilor să Ghyula și Ladislau „credinciosul nostru valah din Maramureș” satele românești Slatina (Ocna Șugatag), Breb, Copăcești, Desești, Hărnicești și Sat Șugătag, cu veniturile lor pentru serviciile credincioase arătate mai sus.12

Acum este prima dată atestate în documente localitatea Sat Șugătag.

Ca nobili în Sat Șugătag, sunt amintiți Nicolae, din Șugătag care revendică împotriva lui Ioan din Giulești satele de pe Mara în 1419, apoi Mihai din Sat Șugatag, care ajunge la înțelegere cu Ioan din Giulești. Sat Șugatagul se găsea ca reședință a unor nobili din Giulești, fapt menționat într-un document di 26 mai 1435,care amintea de Miclea fiul lui Ladislau, fiul lui Dragoș din Sat Șugătag, și apoi din Giulești.

Documentele vremii oglindind situația militară, economică și politică, văzută prin prisma societății feudale, menționează numai familiie nobile giuleștene, dar spatele acestora stateau sute de familli de pe Valea Marei, deci inclusiv și din Șugătag, la care nu se fac referiri decât indirect, la dijnele pe care giuleștenii le primeau conform dreptului cnezial.

12Mihâlyi, Diplome maramureșene, p. 37 — 40. Slatina (Zaiatina) este actualul Ocna-Șugatag, care și-a pierdut caracterul românesc în veacul al XVIII-lea prin aducerea unor mineri străini de către administrația austriacă. Copăcești (Kopacsfalva) se afla între Breb și Mara, amintirea flindu-i păstrată de valea Copăcenilor de lîngă Breb. Satul a dispărut în veacurile XV-XVI, fie prin absorbirea lui de către Breb, fie prin mutarea locuitorilor pe marginea Marei unde apare în veacul al XV-lea satul Crăcești (azi Mara). Șugatag este actualul Sat-Șugatag. Pe temeiul acestui document subliniem și folosirea constantă a acelorași nume în cadrul familiilor cneziale, probabil
prin transmiterea numelui bunicului la primul dintre nepoți: Dragoș — Ciulea — Dragoș — Ciulea. Documentul, transcris în 1364 și prevăzut cu un nou sigiliu regal, a fost achiziționat recent de Arhivele Statului din Baia Mare.

Sat Șugatagul se găsea ca reședință a unor nobili din Giulești, fapt menționat într-un document di 26 mai 1435,care amintea de Miclea fiul lui Ladislau, fiul lui Dragoș din Sat Șugătag, și apoi din Giulești.

Documentele vremii oglindind situația militară, economică și politică, văzută prin prisma societății feudale, menționează numai familiie nobile giuleștene, dar spatele acestora stateau sute de familli de pe Valea Marei, deci inclusiv și din Șugătag, la care nu se fac referiri decât indirect, la dijnele pe care giuleștenii le primeau conform dreptului cnezial.

Din punct de vedere politic, Sat Șugatagul aparținea cnezilor de vale ai Marei, Ierașul Cosău, Comitatul Maramureș, fiind împărțit în plase: Ierașul Cosău, Ierașul de Sus, Ierașul Sighet, și Ierașul de Jos.

Lupta maselor din sec.al XVII- lea Și al VIII –lea cunoaște o amploare deosebită.este suficient să fie menționat numele lui Grigore Pintea, care a trecut, și prin Sat Șugătag, mărturii stau toponimii ca: „Piatra Pintii”, o stâncă cu o formă mai deosebită, legenda vorbind despre Pintea care a sărit cu calul de pe „Piatra Nedinii”, aflată aproape de sat pe „Piatra Pintii” pe care ar fi rămas acea formă de potcoavă; de aici – legenda spune că ar fi sărit mai departe pe „Piatra Tisei”.

În 1867 Maramureșul are o situație grea prin crearea dualismului austro-ungar.

Sătenii din Sat Șugatag au participat la Primul Război Mondial (1914-1918), pe biserică, fiind expusă o placăcomemorativă din marmură în care sunt păstrate numele eroilor care și-au jertfit viața. Dintre aceștia amintim: Bledea Petru, Bledea Nicoară, Bledea Vasile, Bledea Gavrilă, Bbledea Ștefan, Bohotici Petru, Țințaș Dumitru, Țințaș Ștefan, Țințaș Vasile, Doroș Nicorel (ofițer), Hotea Ioan, Ioaneș Nicoară, Ioaneș Petru, Ioaneș Vasile, Ioaneș Gheorghe, Bledea Gheorghe, Pop Vasile, Pop Petru, Cărăian Gheorghe, Mandra Gheorghe, Mesaroș Petru, Mesaroș Teodor, Puț Gheorghe, Mesaroș Gheorghe, Mănăilă Gheorghe, Puț Iuon, Tincu Petru, Tincu Iuon, Trufan Petru, Velea Vasile, Velea Gheorghe, Vraja Ștefan, Vraja Mihai, Vraja Petru, și Vișovan Petru.

În 1 Decembrie 1918, Maramureșul istoric este alipit la patria mamă. Din Maramureșul istoric, la 354 km2,a fost cedată partea din dreapta Tisei, Cehoslovaciei, luată apoi de Ungaria , iar din 1940 Maramureșul este cedat Ungariei.(Dictatul de la Viena).

Maramureșul avea în 1938 o suprafață de 3831 km2 (338.000 ha), din care 165911 ha păduri, 136605 ha păsuni, și numai 34836 ha însămânțări, suprafață care putea asigura hrana populației pe cca. 2 luni.

Populația în 1938 reprezintă 169.177 suflete ,97.000 români, 37430 evrei, 19864 ruteni, 4734 țigani, 9880 elemente maghiarizate.

În timpul celui de-al doilea război mondial evreii au fost deportați în masă și duși în lagărele de concentrare. Pe teritoriul localității Sat Șugatag au existat în total 25 de familii de evrei. În prezent nu mai există nici o familie. Cei care s-au întors plecând la oraș s-au repatriindu-se între anii 1947-1960. înpotriva ocupanților hortiști și a hitleriștilor s-a ridicat populația locală care a sustras producția cerută pentru rechiziții, au sprijinit trupele de partizani sau au luptat cu arma în mână ca partizani, așa cum au procedat Hotea Gheorghe zis „de la Groape „ și Ioaneș Gheorghe zis „a lui Broscoi” sau Ioaneș Gheorghe zis „Greu” .

În 1945-1946 a fost aplicată reforma agrară și pe raza Satului Șugatag. Marile proprietăți care au aparținut bisericii fiind expropriate și împărțite la țăran, o parte rămânând proprietate a Consiliului Comunal.

Pe valea Marei nu s-au colectivizat pământurile, acestea râmănând la oameni.

În prezent Sat Șugatagul este o localitate înfloritoare. Aproape în fiecare gospodărie este elev sau angajat.

2. Localitatea Sat Șugatag în epoca feudală

După ce l-a răsplătit pe Dragoș, și pe fiul său Gyula, împreună cu fii săi, Ghiula și Ladislau, – pentru evidențierea în lupta cu Bogdan din Cuhia, și oamenii săi – dăruindu-le în martie 1360 satele Slatina, (Ocna Șugatag), Breb, Copăcești, Desești, Hărnicești, și Sat Șugatag, în același an, la 2 iunie, toate satele de pe valea Marei, deci atît Ciulești și Mestecăniș, cît și celelalte șase pomenite ulterior, sînt din nou întărite de rege printr-o diplomă, dar de această dată în favoarea întregii familii giuleștene, lui Dragoș, tatălui său Ciulea și celorlalți fii ai acestuia din urmă. Documentul vorbește de «stăpîni-rile » lor aflate «lîngă rîul Mara » și desemnează ca hotar munții de la izvoarele Marei, unde Maramureșul se învecinează cu regiunea Baia-Sprie Baia-Mare, precum și creasta munților de către Oaș. Diploma adaogă că Dragoș va folosi după voie satele cîștigate prin meritele sale dar, după moartea sa să aibe parte în aceste sate și frații săi, alături de descendenți (Cnezatul Marei p 12).

Știrile furnizate de documente sînt așadar contradictorii. Primul se referă la o danie făcută lui Dragoș și urmașilor săi, urmînd deci normele dreptului feudal ce răsplătea pentru merite militare personale pe titular și descendenții săi, cu excluderea rudelor colaterale. Al doilea reprezintă o soluție de compromis oglindind o stăpînire comună exercitată în cadrul familiei. Încercarea lui Dragoș de a-și însuși drepturile fraților săi, continuă în anii următori. La 10 februarie 1364, regele se adresează lui Ciulea și fraților lui Dragoș porun-cindu-le să nu-l tulbure în stăpînirea celor șase sate întărite în 1360, deoarece ele i-au fost acordate personal, distinct de drepturile familiei13. De altfel, în luna septembrie al aceluiași an, Ludovic confirma diploma dată lui Dragoș și fiilor săi la 20 martie 1360.

Giulea moare în 1368 și între Dragoș și cei trei frați ai săi disputa continuă, regele poruncindu-le din nou ultimilor să nu-l tulbure pe Dragoș în stăpânitrea Slatinei (Ocna Șugatag) și a celorlalte cinci sate.

În acela-și an 1368 regele poruncește contelui maramureșan să împartă între fii răposatului Giulea cele două sate originale ale familiei – Giulești și Mestecăniș.

Înainte de 1384 a murit și Dragoș, după cum aflăm dintr-un proces purtat între fii și frații săi pentru un cordon de cavaleri în valoare de 26 florini primit de la rege pentru credincioasă slujbă (Cnezatul Marei p 15)

Nicolae din Șugatag (Sat Șugatag) este atestat la 1419 ca revendicând împotriva lui Ioan din Giulești (unul dintre fii lui Miroslav) satele de pe valea Marei dăruite giuleștenilor de regele Ludovic. Cu toată imprecizia documentului, referirrea la una din diplomele regelui Ludovic ne asigură că și nobilii din Șugatag sunt descendenți ai familiei giuleștene.

În 1421 Mihail din Șugatag ajunge la o înțelegere cu Ioan din Giulești producându-se un partaj I un schimb de proprietate în care sunt pomenite satele Copăcești, Doroslău, și pământul din apropierea hotarului cu Berbeștiu.(Cnezatul Marei, p 16)

În sfîrșit, un Nan din Ciulești ce apare ca jude al nobililor din comitat la 1423 trebuie considerat tot ca fiu sau nepot al preotului Miroslav, deoarece este numit în anii următori drept, Nan Pop.

Acest tablou al stăpînirilor de pe valea Marei a urmașilor Iui Ciulea este din nou tulburat de un conflict care-și trage originile din cel ce a opus în anii 1360—1389 pe Dragoș fraților lui. Un nepot de fiică al lui Dragoș, Petru Gerheș fiul lui loan Gerheș din Sărăsău și al Stanei, cere la 1431 conventului din Lelesz o copie a diplomei regale din 1364 ce prevedea drepturile exclusive ale bunicului său asupra a șase sate de pe Mara. El a pornit o lungă acțiune de valorificare a pretențiilor bunicului său împotriva celorlalți membri ai familiei. După ce obține la 26 mai 1435 din partea vărului său « Miclea fiul lui Ladislau fiul lui Dragoș din Șugatag alias din Ciulești 14» o renunțare la drepturi în favoarea sa15, se prezintă patru zile mai tîrziu împreună cu mama sa Stana în fața regelui Sigismund, cerînd și căpătînd atît o confirmare pentru actul succesoral întocmit de unchiul său Costea în 138916, cît și un mandat de introducere în stăpînirea satelor Slatina (Ocna Sugatag), Breb și Copăcești 17.

Se pare că în urma rezistenței rudelor sale de pe valea Marei, revendicările lui Petru Gerheș se reduc la 1437 la satul Breb și la siliștea Copăcești, dar Nan Pop din Ciulești se împotrivește la introducerea sărăsăianului în stăpînirea lor18.În același timp, conflictul dintre urmașii lui Miroslav și ai lui Dragoș, numiți «din Șugatag», deci dintre două ramuri — descendente pe linie masculină — ale familiei, își găsește și el ecoul într-un document din 1439 în care este vorba de disputa dintre nobilii din Ciulești și Nicolaie din Șugatag privind satul Hărnicești19.

La sfârșitul anul 1442 se ajunge la o confruntare armată cu privire la satele disputate între Petru Gerheș și Pop Nan, în urma căreia Petru Gerheș și oamenii lui sunt sdiliți să se retragă (Cnezatul Mare p. 17).

La 26 iunie 1470 are loc procesul lui Ioan Micle din Șugatag, împotriva lui Gheorghe Tieze din Giulești pentru unele teritorii din localitățile Hărnicești și Doroszlufolva (Doroslău), (Mihali de Apșa, Diplome Maramureșene, p. 61).

Mihâlyi, Diplome maramureșene, p, 288. Conventul din Lelesz (azi lasov în R. S. Ceho
slovacia) a fost după mijlocul veacului al XlV-lea locul de adeverire pentru Maramureș.

15 . Mihâlyi, Diplome maramureșene, p. 295—296.

16 . Ibidem, p. 298-299.

17 /bidem, p. 297—298. Copăcești este numit aici prediu, deci sat pustiit, siliște. Ulterior el apare documentar ca sat (Ibidem, p. 316). Alternarea termenilor oglindește probabil dispariția treptată a satului.

18 R. Popa. Cnezatul Marei, p. 16

19 Ibidem, p. 17. Observăm că în deceniile anterioare urmașii lui Dragomir erau
numiți « din Hărnicești »

Drepturile întregii familii a giuleștenilor asupra tututor satelor de pe valea Marei era un fapt îndeobște cunoscut și acceptat de feudalitatea maramureșană,întemeindu-se pe normele juridice după care se conducea societatea românească locală. Numai astfel ne putem explica poziția adoptată de ceilalți nobili români care au sprijinit pe descendenții fraților lui Dragoș împotriva pretențiilor descendenților acestuia din urmă. Ei sprijineau în realitate valabilitatea și aplicarea dreptului și a tradițiilor locale, a lui jus Valahorum, împotriva normelor pe care încerca să le instaureze în Maramureș coroana maghiară.

Judecând situația din secolul al XlV-lea doar după textele actelor de donație date de regii Ungariei, se poate trage concluzia că cnezii erau stăpânii satelor. Nu trebuie să uităm că în acele vremuri feudalismul în Ungaria era în plină putere și nu se concepea ca șeful unui sat, cneazul, să nu fie stăpânul satului, precum nobilul proprietar ungur. Deci făcându-i-se o donație unui cneaz, i se confereau acestuia, toate drepturile care le avea stăpânul feudal ungur al unui sat; chiar dacă ele erau inoperante în satele maramureșene, unde țăranii români, stăpâni ai pământului, nu puteau fi deposedați cu ușurință.(Maramureșeni Portrete și Medalioane).

Regii Ungariei urmăreau introducerea și în Maramureș a orânduirii sociale feudale din Ungaria și înlăturarea sau slăbirea vechiului "jus valahicum", dar documentele relatează dârze opuneri la încercările de acaparări de pământuri, bazate pe astfel de acte de donații regale. . Uneori aceste donații s-au referit la averea comună a satelor, 'formată din pășuni montane și păduri, care au putut fi luate în stăpânire mai ușor, nelezând direct interesele individuale. .(Maramureșeni Portrete și Medalioane).

Din aceste acaparări de pășuni și păduri, pe care urmașii donatorilor au continuat să le folosească în comun, a luat naștere o formă de proprietate colectivă specifică, denumite mai târziu "composesorate nobilitare".

Penetrația maghiară în Maramureș s-a făcut treptat, începând cu secolul al Xlll-lea, prin înființarea celor patru așezări de coloniști unguri și germani, pe terenuri libere, în partea de apus a voievodatului. Puterea de stat maghiară era prezentă doar în cele patru așezări de coloniști, puse sub jurisdicția directă a regelui și conduse de un "judex", numit de acesta și de un "villicus" ales de populație.

Imixtiunea maghiară în treburile interne ale voievodatului maramureșean începe în secolul al XlV-lea, odată cu numirea unui comes (comite) pentru Maramureș și Bereg, acesta însemnând de fapt începutul domniei în Ungaria a familiei de Anjou.

În această perioadă au loc multe acte de nesupunere a nobililor maramureșeni, ceea ce a determinat schimbări strategice – din partea regelui Ungariei – pentru reușita exercitării puterii în Voievodatul Maramureșului.

Abia după descălecatul lui Bogdan în Moldova și nereușita regelui de a-l înlătura de la scaunul Moldovei, în jurul anului 1365, a fost găsit un voievod în care, probabil, regele a avut încredere

deplină, si pe care ulterior l-au învestit si cu atribuțiunile comitelui. Acesta a fost Bale, ultimul voievod al Maramureșului, care deținea toate funcțiile vechilor voievozi, dar cu supușenie directă față de rege, prin introducerea unor reforme în administrarea voievodatului, precum desființarea funcției de cneaz de vale și împărțirea Maramureșului în patru "ierașe", având în frunte câte un pretor, ales de către nobilii maramureșeni, din sânul lor.

Spre sfârșitul secolului al XlV-lea intervin schimbări și în viața socială, apărând marea proprietate, ca urmare a donațiilor; în partea de apus a comitatului apărând forme feudale de stăpânire a satelor, în mare parte părăsite prin plecarea locuitorilor în Moldova, în locul cărora sunt aduși ruteni galițieni, cu statut de iobag, înșiși nepoții lui Dragoș Vodă acumulează prin donații un mare număr de moșii, sau stăpâniri de sate. La sfârșitul acestui secol apare și primul feudal ungur în Maramureș, din familia Kun de Roszaly, căruia regele i-a donat patru sate de ruteni.( Având sttut de iobagi)

Secolul al XlV-lea se încheie cu infidelitatea voievodului Bale, care se aliază unei părți a nobilimii maghiare pentru înlăturarea regelui Sigismund. Acesta iese însă, în anul 1403, învingător, rămânând rege în continuare. (Maramureșeni. Portrete și Medalioane, p. 46).

Odată cu moartea lui Bale, în anul 1402, prin dispariția voievodatului, au loc o serie de mutații și transformări importante în viața politico-socială a Maramureșului, care devine un comitat, având în frunte un comite străin, numit de rege.

Giuleștenii s-au numărat printre cele șase familii de cnezi de vale din Maramureș20. Deoarece voievodul a fost ales de către adunarea cnezilor din rândul acestor puternice și autoritare familii de feudali, e firesc ca giuleștenii să fi năzuit la ocuparea demnității voievodale și popsibil că au și încercat aceasta.

În aceste vremuri tulburi, în care exista uneori o lipsă de autoritate, au fost favorizați cei îndrăzneți, care au reușit să acapareze pământurile altora . Astfel alături de cei care au acaparat pământuri în secolul trecut, din bunurile obștei, în baza donațiilor regești, apar acum acaparatorii, care își câștigă singuri drepturi, în partea de apus a comitatului, cum au fost dolhenii, bâlcenii23, sau cei din familia Tatul. (R. Popa, op. cit, pag. 165). în această parte a Maramureșului au fost aduse familii de ruteni cu statut de iobagi. Fenomenul s-a petrecut și în partea de răsărit a comitatului, unde de asemenea în vreo șapte sate au fost aduși ruteni ca iobagi; dar nici într-un caz nu se cunoaște ca sătenii români să fi fost reduși la starea de iobăgie.

20 Alături de cneazatul de vale al bogdăneștilor de pe Vișeu și cursul superior al Izei, de cnezatele de vale ale Marei și Cosăului și de cneazatul de vale de pe Taras și Tisa, cu unul din centre la Sarasău, documentele ne mai permit reconstituirea în Maramureș a două organisme asemănătoare: cel de pe cursul inferior al Izei, cu centrul la Oncești sau Bărsana și cel de pe valea Talaborului.

Secolul al XV-lea înregistrează un număr de peste 20 de familii de nobili români, care au stăpânit vaste suprafețe de pământ și un număr important desate, în partea de apus a comitatului, cum au fost dolhenii, bâlcenii23, sau cei din familia Tatul. (R. Popa, op. cit, pag. 165). și cel de pe valea Talaborului. prin forță. Secolul al XV-lea înregistrează un număr de peste 20 de familii de nobili români, care au stăpânit vaste suprafețe de pământ și un număr important desate, în partea de apus a comitatului, cum au fost dolhenii, bâlcenii23, sau cei din familia Tatul. (R. Popa, op. cit, pag. 165). în această parte a Maramureșului au fost aduse familii de ruteni cu statut de iobagi. Fenomenul s-a petrecut și în partea de răsărit a comitatului, unde de asemenea în vreo șapte sate au fost aduși ruteni ca iobagi; dar nici într-un caz nu se cunoaște ca sătenii români să fi fost reduși la starea de iobăgie.

Un număr important de documente din secolul al XV-lea atestă participarea numeroasă a maramureșenilor la războaiele antiotomane, adesea alături de munteni și moldoveni și în special împreună cu alți români din Transilvania, mai ales în campaniile conduse de lancu de Hunedoara, în calitate de regent al Ungariei. Pe lângă comportamentul vitejesc al maramureșenilor, aceasta evidențiază faptul că răsplătirea lor constă în dăruirea de pământuri sau cnezate, pe care ei le aveau din moși, strămoși.

Menționă următoarele exemple în acest sens: cu ocazia salvării vieții regelui Matei Corvin, de către luptătorii maramureșeni – în lutpta de la Baia cu Ștefean cel Mare – aceștia au fost răsplătiți prin scoaterea lor de sub orice altă jurisdicție în afară de cea a regelui sau a palatinului.

Iată și numele celor 11 maramureșeni: nobilul Corui din Oncești, cu fiul său loan și frații săi: Mihai din Petrova, Mihai Nan din Slatina, Petru Leucă din Vad; loan Miclea din Șugatag, Simion Pop din Uglea, Lupșa din Berbești, Ștețiu din Biserica Albă și George Avram din Oncești.

Într-un document din sec. al XIV –lea, ni se atestă că Nicolae Zcredahely, zice comitele comitatului Maramureș, și cei patru jurați ai comitatului, întăresc înțelegerea încheiatăîn fața lor privind schimbul de proprietate între Iranka de Giulești și Miyhe de Șugătag pentru unele teritorii din hotarele localităților Hărnicești și Giulești, (Arhivele Naționale, Baia Mare, colecția de documente Mihalyi de Apșa, dosarul nr. 2).

Spre sfârșitul secoului XV își fac apariția, în număr mai mare și străinii, care achiziționează moșii în Maramureș, ca familia Pogany din Cseb. Marea majoritate a populației românești, deși teoretic își păstrează calitatea de oameni liberi este supusă unui proces lent, dar continuu, de pauperizare.21

În acest secol în Maramureș se fac unele traduceri ale unor teste bisericești în limba română, în anii 1450-1500.

Secolul al XVI-lea înregistrează o serie de evenimente importante în istoria Ungariei, cu consecințe pentru Maramureș, unde procesul de pauperizare a populației se adâncește.

Primul eveniment de seamă din acest secol este răscoala condusă de Gheorghe Doja, din anul 1514.

În oastea răscoalei s-au înrolat iobagi – cărora li s-a promis eliberarea de sub iobăgie; împreună cu alți oameni săraci de la sate și de la orașe, și cu țarani maramureșeni (oameni liberi – nobili). Răscoala a fost înfrântă, iar cei dovediți că au participat au fost executați fără judecată. În cazul maramureșenilor nu s-a putut aplica această măsură, datorită calității lor de nobili, și sunt implicați în număr mare – desigur nu pentru a-și câștiga libertatea deoarece erau oameni liberi, ci pentru a rezista presiunii feudalilor străini – s-a recurs doar la o măsură generală de confiscare a averilor.

21 Împărțirea puținului pământ între copii, face ca generațiilor următioare să le revină tot mai puțin pământ.

În cazul maramureșenilor nu s-a putut aplica această măsură, datorită calității lor de nobili, și sunt implicați în număr mare – desigur nu pentru a-și câștiga libertatea deoarece erau oameni liberi, ci pentru a rezista presiunii feudalilor străini – s-a recurs doar la o măsură generală de confiscare a averilor.

Țăranii maramureșeni participați la răscoală proveneau de pe principalele văi ale Maramureșului – Tisa, Iza, Mara, Cosău și Vișeu.

Un alt eveniment important al secolului al XVI-lea, a fost "dezastrul de la Mohaci" din 29 august 1526, în care armata maghiară, în frunte cu însuși regele, a fost nimicită, aproape în întregime, de către turci, care au transformat apoi cea mai mare parte a țării în pașalîc, pentru o perioadă de 150 de ani.

Maramureșul nu a fost ocupat de turci, deci ar fi putut avea o situație mai bună, dacă ocupația turcească a Ungariei și a faptului că partea de nord-est a acesteia, rămasă liberă, ca și Transilvania, aceasta însă vasală Turciei, nu ar fi avut implicații și pentru Maramureș.

Pentru stăpânirea aceste părți – vasală turcilor – din fostul regat maghiar, s-au purtat lupte numeroase între pretendenți. În cetatea Hustului se refugiau deseori familiile unor pretendenți la scaunul Transilvaniei, maramureșenilor revenindu-le obligația aprovoizionării cu alimente a cetății.

Cetatea a atras și armate care au asediat –o și au jefuit satele maramureșene.

La 2 noiembrie 1609, Zombathely Martin, adeverește în scrisoarea sa că Ziglethy Bartos Ștefan a dăruit cetățenilor Rrednik Ioan și Bereze Farcaș Satul Șugătag în schimbul unei sume de bani, Arhive(le Naționale, Baia Mare, dosar nr. 14, p. 3).

La 6 noiembrie 1609 Ziglethy Bartos Ștefan împuternicește pe Rednik Ioan și pe urmașii acestiua din localitatea Giulești, ca localitate Sat Șugătag, să fie administrată fărăconturbare de ei (Arhivele Naționale, Baia Mare, dosar nr. 15).

Printr-o scrisoare – la data de 14 mai 1610 – se încheie o înțelegere între Gaspar Kun de Roszaly și Ziglethy Bartos Ștefan , care cedează unele teritorii din localitatea Șugătag în schimbul sumei de 200 de florini, lui Gaspar Kun de Roszaly. Scrisoarea este întărită de vivecomitele comitatului Maramureș Ladislau Kun de Roszaly și de mai mulți posesori din comitatele Maramureșului, Sătmar și Ugocea (Arhiva Națională nr. 19 p. 4).

În 26 aprilie 1619, avem o altă scrisoare de înțelegere între Ioan Rednik din Giulești și Ioan Petrovay, vicecomitele comitatului Maramureș și Bartfalvi (Berbești), Farcaș Batim prim pretorul plasei Cosău, împuterniciții lui Iktari Bethlen Ștefan, prin care întăresc cedarea unorpământuri în localitatea Șugătag, Hărnicești și Nagypataha (Ucraina) de către Ioan Rednik lui gr. Iktari Bethlen Ștefan; (Arhiva Națională nr. 19 p. 4).

La 20 ianuarie 1640 se face un proces verbal cu mărturia martorilor cu privire la zălăgirea unor proprietăți de către Ioan Rednik din Giulești, comitelui Ștefan Batklen. Din acest proces verbal, rezultă că Ioan Rednik, bunicul lui Vasile Rednik, după eliberarea lui din închisoarea din cetatea Hust, a zălogit comitelui Ștefan Batklen pentru suma de 800 de florini, următoarele proprietăți: 9 parcele din localitatea Șugatag (Ratas, Imre, Vraba, Tinko, Czimzaș, Badișor, Mândra, Vișovan, și Hărnicești – parcelele :Hista, Godja, Szasz, Rogoika, iar în localitatea Nagypataha, parcele Rigo, împreună cu iobagii de pe aceste parcele; (Arhiva Națională nr. 26 p. 6).

Un alt documentt din sec. al XVII- lea se referă la acordarea unor posesiuni pe teritoriul localităților Șugatag, Hărnicești și Nagypataha, familiei Rednik, acordat de principeleBathory Gavril (dar emis de adunarea nobilimii Maramureșului); (Arhiva Națională nr. 27 p. 11).

Secolul al XVII-lea se caracterizează prin intensificarea exploatării populației. Armate străine continuă să se perinde pe plaiurile maramureșene și să jefuiască populația, în perioada 1685-1686 o armată habsburgică stă două ierni în Maramureș, cauzând populației cheltuieli evaluate la peste 2 milioane de florini, sumă enormă în acea vreme. Impozitele cresc de la un an la altul. Astfel dacă în anul 1680 darea după o poartă era de 35 de florini, în anul 1678 ea se ridica la 65 de florini, pentru ca în anul următor să ajungă la 250 de florini.

Țăranii trebuiau să vândă tot ce aveau pentru a putea plăti aceste dări ruinătoare, sau să ia drumul bejeniei. Pe lângă dările legiferate funcționarii fiscului și ai comitatului erau foarte ingenioși în a inventa tot felul de contravenții pentru a stoarce bani în folosul lor. Lăcomia dregătorilor era așa de mare și abuzurile așa de fățișe, încât secretarul congregației comitatense nu s-a putut reține să nu consemneze într-un proces-verbal din anul 1691 următoarele: "Ce valoare are legea când aici guvernează banul? Banul are dreptul și aurul stabilește legea". (J.Papp-1909,pag.265).

Legați de plaiurile pe care s-au născut, prin rădăcini adânci din vremea dacilor liberi, maramureșenii n-au putut lua cu toții drumul bejeniei și mulți au ales calea codrului, a haiduciei. Existența haiducilor este atestată încă din prima jumătate a secolului. al XVII-lea. Haiducii nu erau altceva decât țărani năpăstuiți hotărâți să-și facă singuri dreptate. Ei și-au găsit adăpost în codri, ale căror poteci numai ei le cunoșteau și de unde atacau convoaiele negustorilor de pe drumurile dintre Sighet și Bistrița, sau hambarele celor bogați, împărțind bunurile luate săracilor. Erau mulți și destul de bine organizați, încât au reușit în mare măsură să stăvilească jafurile soldaților mercenari și să protejeze populația. Buna organizare a haiducilor maramureșeni este exemplificată și de faptul că unul din conducătorii feudali români din comitat, Gheorghe de Dolha, care era comandant al cetății Hust, a fost acuzat că avea legături cu haiducii, pe care i-ar fi organizat. Nobilii maramureșeni întruniți în congregația comitatensă i-au luat apărarea susținând nevinovăția lui și salvându-l.

Cel care a reușit să organizeze haiducii maramureșeni într-o oaste impunătoare și temută, dând și un sens politic, alături de cel social acțiunii acestor oameni curajoși și disperați, a fost Grigore Pintea, supranumit Viteazul, care a apărut în fruntea cetelor de haiduci spre sfârșitul secolului al XVII-lea si a fost asasinat la începutul secolului următor, în anul 1703.

Cu toată opresiunea comiților străini, maramureșenii au reușit să-și păstreze limba chiar și în scrisorile oficiale ale unor pretori adresate orașelor vecine.

Primul an al secolului al XVIII-lea înregistrează două măsuri, cu implicații pentru Maramureș, ale noului stăpân al Transilvaniei, împăratul habsburgic. în anul 1701, la 23 aprilie, se stabilește un premiu pentru acela care îl va preda viu sau mort pe "comandantul de oști Grigore Pintea", pentru că acesta "ațâța populația". Actul reliefează aspectul politic al acțiunilor haiducului maramureșean.

În luna noiembrie, al aceluiași an, împăratul instituie un premiu pentru prinderea și predarea lui Francisc Rakoczi II, care evadase din închisoare, unde fusese ținut pentru complot politic.

Peste doi ani încep luptele dintre curuți partizanii lui Rakoczi și lobonți partizanii împăratului și a marilor latifundiari, în anul 1703 Rakoczi si Pintea vor lupta împreună împotriva forțelor imperiale. Primele lupte au început la Dolha Maramureșului. Ele vor lua sfârșit abia în anul 1711.

Pe 10 august 1760 Vrosza Gheorghe din localitatea Șugatag, recunoaște primirea datoriei de la numitul Rednik Ioan din Giulești și redarea pământului zălogit de acesta. (Arhiva Națională nr. 27 p. 18).

3. Obligațiile feudale

Obligațiile sătenilor față de cneji în veacurile XV-XVI în așezările întemeiate cu "drept românesc" din sudul Poloniei cuprindeau supunerea spre administrare și justiție, între trei și cinci zile de muncă pe an,o dare în pește pentru folosirea heleșteelor și cadouri de sărbători,ele fiind însă dublate cu alte îndatoriri față de stăpânul domeniului pe care s-a întemeiat satul. Cu toate rezervele ce provin din data mai târzie a acestor informații și din caracterul așezărilor respective ce erau sate întemeiate după "dreptul
românesc" iar nu vechi obști teritoriale aservite, credem că știrile pot oglindii și realitățile mai vechi din Maramureș,cu specificarea că darea în pește, reflectând în Polonia o situație locală,trebuie să fi avut în Maramureș forma unei dări în vânat sau vite și că feudalii maramureșeni, cnezi și voievozi,primeau la începutul veacului XIV unele redevențe ce reveneau în Polonia stăpânilor de domenii.

În afara autorității administrativ-juridice și a unor resurse prestații în muncă, poate a participării sătenilor la vânătorile sau expedițiile militare ale stăpânilor de sat, aspecte ce reflectă mai degrabă forma incipient-patriarhală de aservire a obștilor,credem că acele "proventus quinquagesimales" pe care documentele le numesc "colectae et debita",uneori cu mențiunea că se împart între rege și cneazul întărit în stăpânirea sa au constituit forma principală de materializare a aservirii obștei.

Continuarea procesului de aservire a obștilor sătești s-a produs în Maramureș pe două linii divergente. Pe domeniile cnezilor ce s-au asimilat nobilimii maghiare ca și în celelalte câteva sate stăpânite încă din veacul XIV de feudali străini, obștea a ajuns foarte curând în faza disoluției sale ,procesul fiind favorizat și grăbit decolonizarea masivă a rutenilor aduși pe aceste domenii ca iobagi.

O situație deosebită constatăm în satele ce au rămas în stăpânirea acelei feudalități locale care și-a păstrat legăturile cu mediul ei original sau în satele ce au revenit în veacul XV în stăpânirea ei după ce au aparținut Drăgoșeștilor. Aceste sate au continuat să reprezinte, cel puțin până în veacul al XVT-lea când s-a organizat domeniul vistieriei regale, majoritatea așezărilor din Maramureș.In interiorul lor se produce un proces de nivelare între obștea sătească și familiile cneziale,proces ce ni se pare încă destul de puțin cunoscut în mecanismele sale interne El a determinat conservarea în Maramureș până aproape de zilele noastre a unor forme de viață tipice pentru obștea sătească și se foarte probabil și prin împrejurările istorice locale din veacurile XV-XVI ca și prin anumite condiții mai generale ale istoriei maramureșene.

Dar faptul că o importantă parte a obștilor sătești maramureșene nu au mai ajuns în cursul evului mediu în cea de-a doua fază a aserviri, caracterizată prin predominarea rentei în muncă și prin dizolvarea organizării lor interne, depășește cu mult sfera de cercetare pe care ne-am propus-o. In schimb , apariția in documente încă din veacul XIV a termenului iobag , cu înțelesul pe care îl avea în acest secol termenul respectiv , necesită încercarea unor explicații în contextul realităților istorice maramureșene.

Este semnificativă constatarea că " iobagii maramureșeni" apar pentru prima oară în diplomele acordate feudalității locale de la granița de apus a Maramureșului, dintr-o regiune ce a intrat mai devreme în limitele regatului medieval maghiar . Bilcenii și rudele lor din Iloșva , de pe valea Bârjavei din comitatul Bereg , sunt desemnați la 1366 de un privilegiu al reginei Elisabeta ca având iobagi.

Privilegiul este întărit în 1383 când printre beneficiarii stăpâni de iobagi sunt incluși și dolhenii apăruți cu câțiva ani în urmă pe valea Bârjavei. Notăm faptul că cele două familii aveau , cel puțin în această vreme , întăriri cu drept cnezial pentru satele lor .

Câțiva ani mai târziu , în 1389 este vorba din nou de cnejii dolhenilor, iar la începutul veacului următor aflăm că satele pe care aceași familie le stăpânea în comitatul Bereg erau organizate ca adevărate domenii feudale , pretutindeni precizându-se numărul sesiilor iobăgești. Cu excepția localităților de pe valea Bârzavei , satele dolhenilor sunt desemnate ca fiind locuite de populația catolică și de ruteni. Din păcate nu dispunem și de inventarierea bunurilor din satele maramureșene ale dolhenilor , pentru a putea astfel stabili deosebirile din această vreme dintre cele două regiuni.

Pe teritoriul țării Maramureșului , primii feudali ce apar documentar ca stăpânind iobagi sunt descendenții familiei cneziale din Domnești, ce se plâng la 1405 pentru silniciile săvârșite câțiva ani mai devreme de drăgoșești asupra satului și a iobagilor lor. Știm foarte puține lucruri despre această familie în veacul al XIV-lea, dar după 1404 ea a cunoscut o ascensiune rapidă bucurându-se de favoarea specială a regelui Sigismund. Și pe domeniul familiei Rozsaly, instalată în Maramureș la 1391 întâlnim iobagi la 1413.

În prima jumătate a veacului al XV-lea , iobagii încep să fie menționați frecvent și în satele românești din Maramureș , stăpânite de feudalitatea loială. La 1420 aflăm de o sesie iobăgească la Uglea iar la 1429 despre una asemănătoare la Sarasău .Modul în care sunt menționate sesiile respective pare a oglindi faptul că ele reprezentau cazuri speciale pentru organizarea internă din acele sate . In 1426 sunt pomenite două sașii iobăgești la Crăciunești.

În l442 iobagii care participă la un conflict armat alături de stăpânii lor nobili, membrii ai familiilor cneziale din Maramureș, par a fi săteni provenind din obștile sătești îndeplinind această acțiune pe temeiul obligațiilor de natură feudală.

4.Situația politico –administrativă până în sec. al XV -lea

Satele erau conduse de un cneaz sau un jude, care avea prerogative militare, fiind fiind conducătorul cetei (steagului) satului – în schimb beneficiind de uzufructul posesiunii sale cneziale, el era ajutat de sfatul bătrânilor; în unele probleme ce priveau gospodăria comună (pășunatul,indiguirile, și regularizarea cursurilor apelor, folosirea pădurilor, paza satelor și holdelor și chiar alegerea preoților), el cerea părerea tuturor bărbaților satului. Cneazul sau judele avea și pregătire judecătorească, judecând neînțelegerile dintre locuitorii satului său. Avea obligația să adune dările.

Drept răsplață pentru îndatoririle sale cneazul avea unele benificii: o serie de pământ mai mare decât l populația de rând din obște, era scutit de unele obligații față de puterea centrlă sau de stapoânul feudal; de asemenmea avea dreptul să foloseascăm munca satenilor pentru cultivarea pământului și să țină seama de dreptul de a fi răsplătit de către obște.. răsplata putea condta în ajutor dat la lucrarea pământului, strânsului fânului, adusul lemnului pentru foc etc. Cnezii mai păstrau o parte din dările strânse pentru rege sau feusal.

Cnezii erau conducătorii teritoriali pe întinderi mici și care nu se deosebeau din punct de vedere social de popoulația satului.

Juriosdicția cneazului se întindea de obicei asupra, sau uneori a unui grup de sate; uneori un sat putea să aibă doi cnezi.

Cneziide pe domeniile regale erau supuiși castelanilor.

Toate aceste norme, îndatoriri și drepturi ale cnezatului, erau incluse în normele generale ce reglementau viața populației românești stabilite în decursul vremurilor și denumite : jus valahium”.22

22jus valahium – dreptul cutumiar, tradițional românesc; obiceiul pământului

La început cnezatul nu era ereditar și nici nu se dobândea prin danie regală, ci, de obicei, cnezatul era ales de obște.

Cneazul era considerat proprietar independent asupra bunurilor sale și conducător al oamenilor supuși jurisdicției sale.

Pentru slujbele credincioase, și mai ales pentru vitejia în războaie, cnezii erau răsplătiți cu cnezatul însuși.. cnezatele deveneau astfel proprietate aloidală.

Cnezatul dăruit cneazului era o proprietate feudală transmisă urmașilor pe care regele îl confirma din nou. Ceea ce înseamnă în fapt, drep[t de moștenitor.

Înobilarea cnezilor a început sub Carol Robert (1326), și a continuat sub Ludovic I și Sigismund, luând un mare avânt sub Iancu de Hunedoara, ca voievod al Transilvaniei și regele Ungariei

Voievozii erau refiari cnezilor, aleși de aceștia ca să le reprezinte interesele comune față de puterea centrală.

Între voievozi și cnezi existau multe și mari asemănări. Atât cnezii cât și voievozii îndeplineau atribuții mult asemănătoare judiciare, administrative, fiscale și militare.

Voievozii datorau puterii centrale anumite dări, mai ales quinquagesima (de care deseori erau scutiți).

Unii voievozi obțineau uzufructul unor moșii pe care puterea centrală le dăruia cu drept de proprietate și nobilitare, ca răsplată pentru slugile credincioase. Acești voievozi setransformau astfel în adevărați nobili, scutiți de orice dare de dependență și dregătorii.

5. Localitatea Sat Șugatag în contextul situației generale din Maramureș în sec. XV – XIX

Odată cu moartea lui Bale, în anul 1402, prin dispariția voievodatului, au loc o serie de mutații și transformări importante în viața politico- socială a Maramureșului, care devine comitat, având în frunte un comite străin, numit rege.

În anul 1403, regele Sigismund iese învingător în lupta cu nobilimea care voia să-1 înlocuiască și să ia măsuri împotriva adversarilor săi , care nu s-au prezentat să-l ceară iertare și să depună jurământ de credință . Printre cei pedepsiți se află și câțiva români din Dolha , pe care îi deposedează de averile lor pentru cau luptat împotriva sa . Moșiile confiscate au fost donate altor dolheni care au luptat alături de regele învingător. Tot atunci au fost confiscate și moșiile nepoților lui Dragoș Vodă :Balc, Drag fiul lui loan și cumnatul lui Dragomir .Acestea nu sunt dăruite unor străini, ci revin ulterior foștilor proprietari , iar în parte intră în patrimoniul statului . în acea vreme regele Sigismund se angajase în războiul împotruiva turcilor , la care au participat departea sa un br mare de români maramureșeni .

Tot atunci a fost probabil confiscată și impozanta biserica ortodoxă din centru Zigetului , construită de Bale și Drag și dăruită populației catolice maghiare și germane stabilite între timp în localitate. Biserica dăinuiește și astăzi în serviciul cultulkui reformat maghiar . la care au trecut prin 1550 unio romano- catolici din localitate .

Cornițele ungur , numit rege , întro regiune locuită aproape în întregime de români, nu s-a impus de la început ca o autoritate aabsolută . începuturile comitatului au concis cu o perioadă destul de îndelungată de vremuri tulburi , în care vechile rînduieli bazate "jus valahicum" se destrămau treptat, făcând loc cu greutate noi orânduiri dispuse de legiole statului maghiar care căutau să se impună populației maramureșene . În aceste vremuri tulburi , în care exista uneori o lipsă de autoritate , au fost favorizați cei îndrăzneți care au reușit să acapareze pământurile altora . Astfel alături de cei care au acaparat pământuri în secolul trecut, din bunurile obștei, în baza donațiilor regești , apar acum acaparatori care își câștigă singuri drepturi prin forță .

Secolul al XV-lea înregistrează un nr de peste 20 de famili de nobili români , care au stăpânit vaste suprafețe de pământ și un nr important de sate , în partea de apus a comitatulzui, cum au fost dolheni, bâlceii23 sau cei din familia Tatu . în această parte a maramureșului au fost aduse famili de ruteni cu statut de iobagi . Feniomenul sa petrecut și în partea de răsărit a comitatului, unde de asemenea în vreo șapte sate au fost aduși ruteni ca iobagi; dar nici într-un caz nu se cunoaște ca săteni români să fi fost reduși la starea de iobăgie .

Un documentdin anul 1419 relatează despre mulțumirile aduse de regele Sigismund românului Valentin din leud , care a participat la luptele de la Severin , împotriva turcilor, cu un banderiu propriu și la împrumutat pe rege cu bani . Regele la răsplătit pe Valentin cu cnezatul leud pe care îăl vor stăpâni și strămoși săi.Un număr important de documente dinsecolui al XV -lea atestă participarea numeroasă a maramureșenilor la războaiele anti otomane, adesa alături de munteni și moldoveni și în special împreună cu alți români din Transilvania , mai ales , în campaniile conduse de lancu de Hunedoara în calitate de regent al Ungariei . Pe lângă comportamentul vitejesc al maramureșenilor, aceasta evidențiază faptul că răsplătirea lor constă în dăruirea de pământuri sau cnezate pe care ei le aveau din moș strămoș .Menționăm ca exemplu, în afară de cazul Iui Valentin din Teud, că loan, Sandrin , Crăciun și Hie , fii lui Petru, precum și rudeniile acestora printrun act din 9 septembrie 1439 , primesc moșia Uglea24 cum au avut o

23 Urmașii lui Balc

24 Localitate din dreapta Tisei

și strămoși lor. Printrun dOcument din 31 mai 1453 frați Dan , Șușca și Gostoia fii lui Mihai din Saăcel , primesc cnezatul localitatea lor așa cum I-au avut și strîămoși lor.

La 10 martie 1444 regele dăruiește o avere părăsită la Bocicoiel, luptătorilor Simon și loan și unchiului lor George Mariș , iar la trei iunie 1448 , loan de Hunedoara dăruiește pentru acte de vitejie lui Mihai fiul lui Tatu și lui Bogdan din Ialova, moșiile Crăciunești Bocicoi și Lunca care fuseseră ale lui Ștefan Palcu mort fără moștenitori . Chiar viața regelui Matei Corvin, în lupta de Ia Baia cu Ștefan cel Mare al Moldovei a fost salvată de luptători maramureșeni , pe care drept răsplată , acesta ia scos de sub orice altă jurisdicție în afara de a sa proprie s-au a palatinului25. Iată și câțiva dintre maramureșeni, care după cum menționează documentul amintit, emis de Matei Corvin, " în acea noapte când am avut conflict cu Ștefan domnul Moldovei s-au luptat ca bărbați îndrăsneți , pentru onoarea noastră : nobilul Corui din Oncești, cu fiul său Ion și frații săi. Mihai din Petrova, Mihai Nan din Slatina ,Petru Leucă din Vad;Ioan Miclea din Șugatag, Simion Pop din Uglea".

Se cunosc însă și cazuri de foști luptători care au săvârșit samavolnicii pentru a-și mări averile și a ajunge stăpâni feudali . Printre aceștia menționăm pe Ambrozie din Dolha și pe Tatul, de care am mai amintit.

Ambrozie din Dolha , participase la războaiele din Dolha antiotomane cu cei șase fii ai săi. Pentru faptele lor de arme li se donează satele Cușnița și Verecke din comitatul Bereg. Ca un favor special Matei Corvin îi aprobă lui Ambrozie din Dolha să-și construiască o casă de piatră . El și-a construit însă un castel, pe care a refuzat să-I demoleze, nesupunându-se ordinului regelui. A beneficiat și de alte favoruri regale. Era foarte bogat, dar n-a ezitat să omoare un oștean din Săpânța , pentru a-I lua averea.

25Palatin – vicerege în Ungaria Medievală, DEX – 1975, P. 645

Documentele pomenesc din neamul Tatu trei generații de luptători care au participat în campaniile contra turcilor încă din anul 1419. Ei stăpâneau mai multe sate , unele primite , altele cumpărate, sau ocupate cu forța .

Prin anul 1436 Tatul fiul lui Mihai , îl atacă pe Stancu din Bedeu , jefuindu-I de tot ce avea. I-a luat chiar nasturii de argint de pe haina soției, iar pe el 1-a închis în casă pe care apoi a incendiat-o . Fiul său Mihai, prin anul 1479, atacă moșiile lui Forintvero, din Lunca și Bocicoi, ia tot ce găsește, vite, obiecte etc. inclusiv icoanele din biserică , omoară câțiva iobagi, iar pe proprietar, care locuia în Baia Mare , îl face să nu mai pună piciorul în Maramureș .

Unele din latifundiile feudale românești din secolul al XV-lea s-au realizat în felul acesta . Spre sfârșitul acestui secol își fac apariția , în număr mai mare și străinii care acționează moșii în Maramureș , ca familia Pogany din Cseb . Un membru al acestei familii a deținut și funcția de comite prin anii 1486 și 1491 . Marea majoritate a populației românești, deși teoreti își păstrează calitatea de oameni liberi este supusă unui proces lent, dar continuu, de pauperizare.

Împărțirea puținului teren arabil între copii, face ca generațiile următoare să devină tot mai sărace; familiilor nou întemeiate revenindu-le tot mai puțin pământ.

Cu toate acestea în acest secol în Maramureș se fac primele traduceri ale unor texte bisericești în limba română. Maramureșenii din acea vreme , au făcu ca peste sute de ani în Istoria României, să se scrie următoarele :"în timpul luptei micii nobilimi maramureșene pentru autonomia biserici, deci prin anii 1450-1500, s-au făcut primele traduceri românești, în mănăstirile din Maramureș cărțile traduse aici în românește, înainte de reforma lui Luther, au trecut în veacul al XVT-Iea în Transilvania de sud, unde au fost folosite la tipărituri, apoi și în Moldova și Țara Românească". Aceste fapte de cultură , săvârșite aici, au fost apreciate astfel :" începuturile scrisului în limba română constituie unul din cele mai însemnate acte din istoria culturii din țara noastră".

SECOLUL AL XVI-LEA înregisrează o serie de evenimente importante în istoria Ungariei, cu consecințe pentru Maramureș , unde procesul de pauperizare a populației se adâncește .

Primul eveniment de seamă din acest secol este răscoala condusă de Gheorghe Doja din anul 1514. împrejurările în care a izbucnit acest război al țăranilor sunt cunoscute, în oștirea pentru cruciada anunțată , s-au înrolat foarte mulți iobagi, cărora li s-a promis eliberarea din iobăgie, precum și alți oameni săraci de la sate și orașe.

Țăranii maramureșeni, deși oameniliberi, nobili, n-au ezitat să se înroleze în oastea adunată de Gheoeghe Doja , după ce acesta a ridicat armele împotriva exploatatorilor feudali. Slab înarmată și lipsită de comandanți pricepuți , oastea țărănească a lui Doja a fost înfrântă de mercenarii nobilimii feudale. Represaliile n-au întârziat. Ceidovediți că au făcut paretdin oastea lui Doja , au fost executați fără judecată.

În cazul maramureșenilor nu s-a putut aplica această măsură, datorită calității lor de nobili. Un articol special dinlegea represariilor menționează că "nobili maramureșeni aproape în totalitate lor au fost de partea țăranilor și au participat la luptele criminela și periculoase." Ca urmare s-a dispus o cercetare, însă fiind prea mulți nobili maramureșeni implicați, s-a recurs doar la o măsură generală de confiscare a averilor; fiind confiscate pe lângă averea personală a unora și suprafețe întinse din avare comună a satelor, în acest fel, cea mai mare parte a pădurilor și munților a trecut în proprietatea statului.Este cunoscut numele a trei persoane care au făcut contestație împotriva confiscării. Modul cum au fost rezolvate contestațiile nu se cunoaște ,Cei 32 de contestatari proveneau din 17 sate, de pe Tisei, Marei ,Cosăului,Izei și Vișeului, adică din toată partea de răsărit a Maramureșului.

Acest fapt indică larga participare a țăranilor maramureșeni, din toate așezările românești, la răscoala lui Doja. Desigur că maramureșenii nu s-au înrolat în oastea lui Doja pentru a-și câștiga libertatea cum au făcut iobagii, pentru că ei ca nobili o aveau. Acțiunea lor a fost determinată de motive economice și social-politice de dorința de a rezista presiunii feudalilor străini.

Un alt eveniment important al secolului ai XVI-lea, a fost "dezastrul de la Mohaci "din 29 august 1526, în care armata maghiară, în frunte cu însuși regele a fost nimicită, aproape în întregime, de către turci,care au transformat apoi cea mai mare parte a țării în pașrlâc pentru o perioadă de 150 de ani.

Maramureșul nu a fost ocupat de turci deci ar fi putut avea o situație mai bună , dacă ocupația turcescă a Ungariei și a faptului că partea de nord-est a acesteia rămasă liberă, ca și Transilvania , aceasta însă vasală Turciei, nu ar fi avut implicații și pentru Maramureș. Pentru stăpânirea părții nord – estice a Ungariei , care nu a intrat în componența pașalâcului de la Buda și pentru stăpânirea Transilvaniei s-au purtat lupte continui, între diferiți pretendenți la tronul Ungariei și între aceștia și pretendenții la scaunul de voievod al Transilvaniei.

În desfășurarea acestor lupte Maranureșui a avut un rol important datorită faptului că pe teritoriul său se găsea cetatea inexpugnabilă a Hustului, în care își găseau adeseori refugiu și adăpost familiile unor pretendenți la scaunul Transilvaniei. De aceea cetatea Hustului, care avea vaste domenii și venituri importante din ocnele de sare maramureșene a fost râvnită, Penrtu populația maramureșeană ea a fost cauza multor nenorociri.întreținerea armatei din cetate, a persoanelor adăpostite acolo , cădea în sarcina populației maramueșene.

Dovada ne-o oferă un document din 1458, prin care regele Matei Corvin reînnoiește răsplata dată de tatăl său, privind cnezatul Cuhei, lui Simion și loan Mariș și vărul lui loan, cu condiția ca fiecare din ei să de-a câte

25 de berbeci annual, pentru întreținerea armatei din cetatea Hustului26. Cetatea a atras însă și armate care o asediau și care au jefuit satele maramureșene, m această cetate a fost întemnițat timp de aproape doi am nefericitul^ domn al Țării Românești Petru Cercel, care reușește să evadezeși să plece la Roma și apoi la Constantinopol. In acest veac mai trec prin Maramureș voievozi moldoveni Pătrașcu cel Bun și Alexandru Lăpușneanu.

Legăturile maramureșenilor cu Moldova nu se limitează numai la aceste vizite. Ele au fost mult mai strânse. Mulți maramureșeni mențineau contactecu rudeniile plecate mai demult în Moldova, mai ales în partea de nord a acesteia , în Bucovina. Aceste legături legături vor facilita așezarea, în Bucovina în secolul următor , când greutățile au devenit mai apăsătoare, a unui număr mera de familii maramureșene . Astfel o conscriere27 făcută în anul 1776 La ordinul guvernatorului Bucovinei înregistrează locuitori de proveniență în 72 de sate.

Cu toate că în secolul al XVI-lea starea materială a românilor maramureșeni s-a înrăutățit, iar moșierii feudali români au început să dispară, încă după o evidență din anul 1600, din 22 de proprietăți feudale doar 4 se mai găseau în mâinile românilor.Tot în acest secol , are loc încercarea, fără succes , a calvinismului de a pătrunde în rândurile populației românești din Maramureș.

Pentru a contrabalansa preponderența românilor în congregația comitatensă, principii Transilvaniei au început să acorde titluri de nobilitate unui număr mare de unguri din cele patru sate colonii, precum și din orașul Sighetu Marmației, titluricare le-au permis să aleagă și să fie aleși în consiliul comitatului.

Pătrunderea unor străini ca slujbași ai statului, arendași ai ocnelor de sare, ori ai domeniilor statului , a înrăutățit și mai mult viața economică ,

26 I Mihalyi de Apșa, Diplome Maramureșene, sec XIV –XV, op. cit. p. 413

27 Conscriere -recensământ

îmbogățirea acestora făcându-se prin exploatarea populației prin toate mijloacele.

O ilustrare a acstor stări de lucru prezintă situația minerilor de la ocnele de sare de la Șugatag și coștiui , care în 1535 nemaiputând suporta exploatarea arendași părăsesc locurile de muncă. Acțiunea minerilor întrunea toate apectele unei greve organizate , fiind Ultimul document publicat de I. Mihalyi de Apșaavând nr.366,un act de partaj ,din ziua de 24 mai 1593, este scris în limba română, fapt ce demonstrează că în ciuda greutăților provocate de stăpânire străină maramureșeni își păstrează obiceiurile vechi, își împart pământurile după vrerea lor pe care o exprimă în limba Română.

Secolul al XVII-lea se caracterizează pri intensificarea exploatări populației , armate străine continuă să se perinde pe plaiurile maramureșene și să jefuiască populația . În perioada 1685 -1686 o armată habzburgică stă doua ierni în maramureș cauzând populației cheltuieli evaluate la peste două milioane de florini. Impozitele cresc de la un an la altul . Astfel dacă în anul 1680 darea după o poartă28 era de 350 de florini , în anul 1678 ia seridica la 65 de florini pentru ca în anul viitor să ajungă la 250 de tlonm . i aram trebuia să vândă tot ce aveau pentru a putea plăti aceste dări ruinătoare sau să ia drumul bejeniei. Pe lângă dările legiferate funcționarii fiscului și ai comitatului erau foarte ingenioși în a inventa tot felul de contravenții pentru a stoarce bani în folosul lor. Lăcomia dregătorilor era așa de mare și abuzurile așa de fățișe , încât secretarul congregației comitatense nu sa putut reține să nu consemnze întrun proces verbal din anul 1691 următoarele :"ce valoare are legea când aici guvernează banul ! Banul are dreptul și aurul stabilește legea ".

Legați de plaiurile de care s-au născut maramureșeni nau putut lua cu toții drumul bejeniei și mulți au ales calea codrului , a haiduciei .

28 Poartă – gospodărie poziție de impunere financiară

Egzistența haiducilor este atestată încă din prima jumătate a secolului XVII-lea. Haiducii nu erau altceva decât țărani năpăstuiți hotărâții să-și facă singuri dreptate. Ei și-au găsit adăpost în codriale căror poteci numai ei le cunoșteau și de unde atacau convoaiele negustorilor de pe drumurile dintre Sighet și Bistrița sau hambarele celor bogații, împărțind bunurile luate săracilor. Erau mulți și destul de bine organizați încât au reușit în mare măsură să stăvilească jafurile soldaților mercenari și să protejeze populația. Buna organizare a haiducilor maramureșeni este exemplificată și de faptul că unul din conducători feudali români din comitat Gheorghe de Dolha care era comandant a cetăți hus a fost acuzatcă avea legături cu haiduci , pe care iau organizați. Nobili maramureșeni întruniți în congregația comitatesa ia luat apărare suaținând nevinovăția lui și salvându-l .

Cel care a reușit să organizeze haiduci maramureșeni într-o oaste impunătoare și temută dând și un sens politic alături de cel social acțiunea acestor oameni curajoși și disperați a fost Grigore Pintea supranumit Viteazul care a apărut în fruntea cetelo de haiduci spre sfârșitul sexcolului al XII-lea și a fost asasinat la începutul secolului următor în anul 1703 .

Cu toată vitregia și nestatornicia acestor vremuri populația românească din maramureș s-a luptat pentru menținerea ființei etnice și păstrarea tradițiilor sale culturale Mulți țărani maramureșeni merg la târgurile din Moldova de unde aduc cărți pentru, bisericile din satele lor : la Budești este adusă "Cazania"de la iași din anul 1643 la Cuhea29 Biblia lui Ștefan Cantacuzino. Alți aduc în satele Inafâtnuresene pieoți din moT3ova pentru ai învăța carete pe copii. În acest secol se întețește și penetrația calvină fiind numiți în acest scopși episcopi .

29 Cuhea – localitae situată pe Valea Izei între Rozavlea și Dragomirești , numită în prezent Bogdan – Vodă

Țărani preferau însă episcopi necanonici cum a fost popa loan din Vișeu. Aceași rezistență o opun maramureșenii și față de episcopii

ruteni de la Munkacs care cu ajutorul statului căutau să-și extindă jurizdicția și asupra maramureșului reușind să rutenieze o serie de sate din dreapta Tisei.

Cu toată opresiunea comițiilor străini maramureșeni au reușit să-și păstreze limba chiar și în scrisorile oficiale ale unor pretori adresate orașelor vecine. Din această perioadă datează și "Codicele de Petrova" din 1671

Secolul al XVIII-lea înregistrează două măsuri cu implicații pentru Maramureș ale noului stăpân al Transilvaniei , împăratul Habzburgic . În anul 1701 la 23 aprilie se stabilește un premiu pentru acela care îl va preda viu s-au mort pe comandantul de oști Grigore Pintea pentru-că acesta ațâța populația .

În luna noiembrie al acelui aș an împăratul institue un premiu pentru prinderea și predarea lui Francisc Rakoczi II care evadase din închisoare unde iusese ținut pentru complot politic.

Peste doi ani încep luptele dintre curuți partizani lui Rakoczi și lobonți partizani împăratului și amarilui latifundari. În 1703 Rakoczi și Pintea vor lupta împreună împotriva forțelor imperiale . Primele lupte au început la dolha maramureșului și vor lua sfârșit în 1711 :

Francisc Rakoczi a pornit lupta pentru eliberarea ungariei de sub dominația habzburgică. Nobilimea maghiară urmărea eliberarea Ungariei de sub dominația habzburgică și dreptul de ași exploata în continuare iobagii , pe când aceștia din urmă și populația oprimată de la sate și orașe dorea să scape de iobăgie și exploatare .

Din Maramureș s-au înrolat în oastea lui Rakoczi pe lângă iobagi ruteni și români liberi și timp de aproape 9 ani satele maramureșene au susținut cu bani și provizi pe curuți,.

Lupta lui Rakoczi s-a încheiat prin pacea de la Satu-Mare din 10 aprilie 1711 încheiată ca urmare a trădării cauzei revoluției de cvătre locțiitorul său contele Al.Karoly în timp ce racoczi a fost plecat în polonia pentru a certe ajutorul țarului rusiei. Al Karoly a fost acela care a condus lupta lobonților contra curuților în prima bătălie care sa dat la Dolha și care nefiind luat în seamă de nobilimea din Viena unde s-a dus să se mândrească pentru succesul repurtat și a trecut de partea lui Rakoczi.

După pacea de la Satu-Mare iobagi și săraci au rămas în aceași situație de exploatare în continuare .

În anul 1717 are loc ultima năvălire tătară. Tătari trecând din bucovina în Vale Someșului au ajuns până la Satu-Mare, întâmpinând o slabă rezistență. Doar minerii de la Cavnic le-au barat trecerea spre valea Cosăului și a Marei. De la Satu-Mare, tătariI s-au îndreptat spre nord apoi spre est, făcând cale întoarsă pe valea Tisei și apoi pe cea a Izei și Vișeului . În drum oastea tătară ducând cu iei un număr egal de prizoneri, au fost hărțuiți de maramureșeni între Bârsana și Srrâmtura.

Borșenii conduși de Popa Lupu Sandrin au reuăit să nimicească mai mult de jumătate din oastea tătară , cealaltă jumătate risipindu-se în derută prin codri Prislopului.

În secolul al XVIII-lea se intensifică acapararea de domenii și pământuri de către latifungarii străini . Astfel familia Teleki intră cu forța în proprietatea averilor de Gheorghe de Dolha .

În anul 1720 numele vechi Zigeth al capitalei comitatuluise scrie pentru prima oară sub forma maghiară de Sziget. In 1733 Maramureșul este smuls din componența principatului transilvanuei și atașat Ungariei.în 1777 este lăsată în paragină cetaea Mustului .

Tot în această preioadă se deschid noi exploatări de sare la Ocna Slatina și Ocna Șugatag, aici sunt aduși muncitori străini, creându-se condiții pentru maghiarizarea muncitorilor români. Pauperizarea și exploatarea declanșează noi emigrări.

În anii 1700 -1731 peste 1oo de familii de români maramureșeni emigrează în Transilvania, iar în anul 1789 se înregistrează emigrarea în Moldova a 1990 de familii30.

Continuă legăturile strânse ale români lormaramureșeni cu Moldova și se intentifică cele cu Țara Românească. Constantin Brâncoveanu dăruiește un potir mănăstiri din Biserica Albă, iar în anul 1710 Ștefan Cantacuzino dăruiește tot un potir, cu inscripție , bisericii mănăstiri din Săcel.

La Sighet pe lângă școala calvină, în anul 1731, se înființează și una catolică, având ciclu gimnazial. La aceste școli unde s-a predat în limba latină numărul elevilor crește în continuare. Unul dintre aceștia Atanasie Rednic, născut la 1 722, va ajunge, în 1 764 episcop la Blaj, iar Mihai Balea va iniția în anul 1 762 tentativa de alipire a românilor năsăudeni la maramureș, spre a-I scăpa de dominația sașilor.

Ca urmare a Unirii din anul 1701, a nuei părți a românilor din Transilvania printre care și a tuturor satelor românești din Maramureș, cu Biserica Romei, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea încep să se înființeze școli confesionale românești în satele maramureșene. Acest secol se încheie astfel cu întărirea conștiinței naționale și a rezistenței populației românești din Maramureș la presiunile de deznaționalizare.

SECOLUL AL XIX-LEA cu înnoirile și progresele sale a influențat mult viața maramureșenilor, în acest secol, în care conștiința națională a popoarelor se afirmă pretutindeni, iar ideile de libertate și egalitate ale revoluției franceze străba întreaga Europă, societatea românească maramureșeană apare înghețată și stabilizată.

Procesul de pauperizare, început în secolul al XV-lea ,s-a încetinit cu timpul , în urma emigrărilor și a creării de noi terenuri agricole prin defrișarea unor păduri din apropierea satelor, în cadrul societății țărănești maramureșene, prin dispariția, cu câteva excepții nesemnificative a marii

30 Al Filipașcu, op. Cit.pp. 174-176

proprietăți individuale, începe să se afirme o pătură de intelectuali români, reprezentată prin funcționari în administrația comitetului și în special preoți. Această intelectualitate se dezvoltă sub influența curentului latinist și al Școlii Ardelene, care le-a stimulat mândria națională și le-a fundamentat științific lupta pentru afinnarea drepturilor sociale și naționale ale românilor, (CC. Giurescu,- 1967 P. 112).

Preotii care citeau scrierile lui Samuil Micu, Petru Maior , Gheorghe Șincai și ale altoFcoliferi ai Școlii Ardelene și care cunoșteau mișcările naționale din Muntenia și Moldova, împărtășeau cunoștințele lor ș credincioșilor lor. De astfel chiar după maramureșeni apar oameni ca Vasile Gherghel dir Ciocotiș, sau Gherman Vida de Iapa, care prin activitate lor culturală contribuie la lupți pentru unitatea națională a românilor.

Problema egalei îndreptățiri nu îi preocupă pe maramureșeni, în măsura în care îi preocupa pe românii din Transilvania, întrucât ei, ca oameni liberi și nobili, aveau acce ia o serie de funcții elective, până Ia nivelul de vice- comite. Astfel ei aveau calitatea di electori și puteau fi aleși pentru funcțiile de pretori , sau chiar de vice-comiți. Numai așa se explică faptul că de la începutul secolului la XV-lea și până la 1848 din cei 462 d pretori, adică de șefi administrativi ai celor patru "ierașe" (plase ), un număr de 409 a fost români. Numărul vice-comiților , a căror alegere necesita și confirmarea regelui fost mai mic; abia 39 de români din totalul celor 110. Dintre comiți, care erau numiți d rege, doar trei au fost români, din cei 69 menționați de documente.

Populația satelor , ale cărei interese se rezolvau în mare parte până la nivelul pretorilor, se putea folosi nestingherită de limba română, în contactul ei cu autoritățile. ColaborareA menționată nu a apărut dăunătoare sub raport național , atâta timp cât reprezentanții statului se limitau doar la exploatarea domeniilor statului și la încasarea dărilor .

Începând cu secolul al XIX-lea , reprezentanții statului maghiar și-au propus însă un nou obiectiv: maghiarizarea și ca urmare raporturile vechi au început să se deterioreze. Fenomenul de maghiarizare , impus de reprezentanții statului, s-a desfășurat în două etape . Una de mai mică intensitate până la revoluția de la î 848 șialta mai agresivă și directă după impunerea dualismului austro-ungar lai 867 , despărțite între ele de o pauză , în perioada absolutismului . în prima etapă de maghiarizare obiectivul urmărit a fost înființarea de școli în limba maghiară de societăți culturale și cu caracter social precum și crearea de avantaje personale pentru cei carede alte naționalități fiind se atașau acestora acceptând cultura maghiară . această perioadă a afectat mai puțin pe intelectuali maramureșeni care nobili fiind erau pe picior de egalitate cu maghiari , dacă nu chiar cu o treaptă mai sus față de cei fără titluri de noblețe. În schimb, intelectualii proveniți din sânul populației rutene în totalitate iobagă pentru a promova la o poziție mai avansată celei de preot trebuiau sa se maghiarizeze schimbându-și frecvent și numele .

6. Biserica și școala

Satul Șugatag este o veche așezare a Maramureșului istoric, pe Valea Marei, atestată documentar pentru prima oară într-un act din martie 1360, fiind întâlnită în proprietatea lui Dragoș de Giulești, alături de alte cinci „villas nostras dachales”.

Biserica din lemn cu hramul Cuvioasa Paraschiva, s-a construit în anul 1642 din lemn de stejar pe temelia unei alte vechi biserici. Ea a fost pictată mult mai târziu, probabil în 1753, an însemnat în pronaus de popa Ioan

Monumentul se încadrează în tipologia bisericii din lemn maramureșene, prezentând elementele sale caracteristice: cu aceea strașină dublă în dreptul naosului și pronaosului, cu turnul dotat cu foișorul scos în afara profilului de bază și cu un coif prelungit în 8 ape.

Motivul tordasei „ funie răsucită”, ce încinge mijlocul pereților bisericii la exterior, îl găsim și la ancadramentul ușii, decor specific construcțiilor din lemn și poate fi găsit frecvent și în alte genuri practicate în creația populară a lemnului.

Se poate stabili o apropiere între profilul cadrelor din lemn al ușilor de la aceste biserici, profilul cadrelor de piatră, de origine gotică.

Ca element oarecum deosebit, semnalăm forma pronunțată a acelei de a doua strașini.

Proporțiile generale ale ansamblului, verticabilitatea impusă, și silueta turnului, constituind alături din elemente enumerate mai sus, tot atâtea argumente ale specifității estetice ce indivilizează civilizația lemnului din Maramureș.

Interiorul are ancandramentul ușii naosului bogat decorat, iar iconostasul se distinge prin ușile sale deosebite.

Fragmente ale picturii interioare parietale, se păstrează fragmentar în naos, respectiv în altar (Sfinții Părinți).

Dintre icoanele păstrate, menționăm cea a hramululi Cuvioasa Paraschiva, realizată, semnată și datată de către zugravul Vișovan Gheorghe în anul 1785, respectiv pe cea a sf. Nicolae, realizată în anul 1785 (1786?).

Între anii 1969 –1970, monumentul a fost reparat prin grija Direcției Monumentelor Istorice, iar în anul 1994, a fost reacoperit cu draniță de stajar de către o echipă de meșteri locali.(anexa 1)

În cimitirul din Sat Șugatag se găsește o cruce celtică veche, împreună cu o altă cruce puțin mai recentă ambele de o inestimabilă valoare (anexa 2)

În prezent aici slujește preotul Danci Vasile (din 1985 până în prezent)

Din anul 2002 a început construcția unei noi biserici mai mari din carămidă.

Dintre harnicii și merituoșii maramureșeni grupați în jurul "Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș" în cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea, ultimul care a părăsit arena înainte de Unire, a fost cronicarul ei, Tit Bud.

A fost omul acțiunii, omul înfăptuirilor. Timp de trei decenii activitatea culturală românească din Maramureș va purta, tăcut dar eficientă amprenta personalității acestui om.

Ca activitate literară este de menționat: „ Dizertațiunea despre episcopii Maramurășului”, „Tipicul”, „ Îndreptarial practic”, „ Cuvântări funeralii”, „ Catecheze”, „Analele Asociațiunei”, „ Istoria parohiei din Sighet”; aceste sunt numai o parte din opera care l-a așezat pe Tit Bud între scriitorii cei mai de seamă bisericești.

Din 1887 până în 1917 Tit Bud este vicepreședinte al "Asociațiunii" și vicarul românilor maramureșeni, funcție care-i permite și-l obligă să-și extindă activitatea în domenii diverse și vaste, dar mai ales învățământul și educarea noilor generații, vor forma preocuparea sa de temelie, în formarea și cimentarea conștiinței românești cu care maramureșenii, țărani și intelectuali, au întâmpinat marele eveniment al Unirii din 1918, pe care Tit Bud n-a avut fericirea să-l trăiască, activitatea sa rodnică a avut contribuții importante.

Născut la 24 decembrie 1846 în comuna Sat Șugatag, primul contact cu cartea îl ia în comuna natală. Face apoi școala secundară la Sighet și Beiuș. între drept și teologie, o alege pe cea de-a doua.

După terminarea studiilor de la Gherla, timp de trei ani funcționează ca ajutor de preot și învățător în comuna leud. Remarcat de Mihail Pavel, este chemat la Gherla ca secretar al său, unde-și îmbogățește cunoștințele prin lecturi asidui și se familiarizează cu problemele conducerii unei instituții, ceea ce îi va folosi în viitoarea sa activitate.

Se pare că odată cu plecarea episcopului Mihail Pavel din Gherla, Tit Bud se reîntoarce în comuna natală, (Sat Șugatag), unde păstorește și ca protopop al Cosăului, până în anul 1887, când este numit vicar.

Ca vicepreședinte al "Asociațiunii" (1887-1917ASTRA), îi revenea dirijarea vieții culturale și educarea generației tinere românești, care studia la școlile secundare ungurești, din Sighetul Marmației.

Bud are meritul de a fi făcut din cercetarea folclorică un mijlocde afirmare națională și de a fi inițiat în 1889, prin Reuniunea Docenților români din vicariatul Maramureșului, culegerea din tot această parte a țării, lăsând în acest sens apelul către „ domnii docenți din vicariatul Maramureș” (în Gutinul, Baia Mare, an I , nr. 2, 1889, p. 4). În urma acestui apel Bud, adună cca 800 de piese, poezii și povești pe baza cărora întocmește volumul „ Poezii Populare din Maramureș” (Buc. EAR, col. DVPR, 1908, 86 pp). Conținând 362 poezii, balade, doiene de jale, de dragoste, ostășești și voinicești, chiuituri și colinde, culese în bună parte de învățătorul maramureșean P. Bilțiu – Dăncuș.

Este util să menționăm că din acest cumul de funcții, singură slujba de vicar era retribuită.

Preoții aveau un rol important în menținerea și progresul școlii românești din comune, întrucât ei trebuiau să asigure întreaga bază materială a școlii, săli de clasă, mobilier, întreținere etc. și salariile învățătorilor. Unii, mai harnici, căutau să sigure o sursă permanentă de venit, din bunurile comune, sau ale bisericilor, cum a procedat în comuna leud loan Mihalyi de Apșa. Alții, mai slabi, treceau toată sarcina în grija populației, de la care încasau banii de trebuință. Tit Bud a avut o deosebită grijă de acest capitol și el judeca și aprecia preoții mai puțin după activitatea ecleziastică și mai mult după cum se desfășura munca școlară în comună. Opera sa se concretizează prin 20 de școli primare construite în comunele din Maramureș în timpul cât a fost vicar.

Înțelepciunea, priceperea și tactul pedagogic ale lui Tit Bud s-au manifestat din plin în cadrele acestei reuniuni, al cărei președinte a fost până în anul 1917.

Vicepreședinte al "Asociațiunii" timp de peste 30 de ani, Tit Bud a avut parte de o muncă la fel de grea și de fructuoasă, prestată de asemenea pe două planuri.

În primul rând în cadrul "Asociațiunii"; președintele Petre Mihalyi, cu tot interesul și grija pe care le purta instituției – elogiate chiar de Tit Bud, care-i cunoștea activitatea -, fiind și deputat, lipsea din județ. Opera căreia însă – cum s-a mai arătat – "Asociațiunea" îi acorda cea mai mare atenție era "conviețui", adică internatul. Organizarea internă a internatului este legată de numele lui Tit Bud, care în tot acest timp i-a fost director.

Directorul internatului, Tit Bud, se preocupa nu numai de necesitățile materiale, care, de altfel, erau asigurate prin strădania și clarviziunea lui loan Mihalyi, dar în special de educația elevilor în spirit național, în internat, conform regulamentului aprobat cu mare greutate de autoritatea de stat, limba de conversație era româna și maghiara, în realitate, însă, "prefecții" (pedagogii) internatului, nu admiteau altă limbă decât cea românească. Acești prefecți erau recrutați dintre tinerii români absolvenți de teologie, sau studenți la Academia de drept din Sighet, după o prealabilă aplicare a aptitudinilor și în special a ținutei lor românești. Pe lângă asigurarea disciplinei interne – fiind locatari ai internatului – prefecții asigurau și progresul la învățătură al elevilor, explicând lecțiile. Silința la carte era o regulă.

Cu toate multiplele sale preocupări, cu toată omniprezența sa la acțiunile pozitive ale vieții culturale românești din Maramureș, Tit Bud a găsit timpul necesar și pentru scris. A publicat 15 cărți, între care și traducerea unui roman al lui Gabriellyi Adrien – De unde nu este reîntoarcere -, apărut în anul 1872, ca supliment al revistei "Familia".

Dacă majoritatea lucrărilor sale sunt cu conținut bisericesc ca tipicuri, îndreptare practice pentru preoți, vieți ale sfinților, ori predici pentru diferite prilejuri, sunt însă și unele care prezintă valoare documentară pentru trecutul Maramureșului.

Vom aminti în primul rând valoroasele: Anale ale "Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș", 1860-1905, tipărite la Gherla în anul 1906. Cele 260 de pagini ale acestei cărți dezvăluie un fragment important din istoria Maramureșului: anii plini de avânt și de zbucium ai luptei de rezistență activă împotriva ofensivei de înstrăinare și a realizărilor legate de regenerarea conștiinței naționale.

Deosebit de meritorie este culegerea de Poezii populare din Maramureș, tipărită la București în anul 1908. Este a doua lucrare de acest fel consacrată folclorului românesc maramureșean44, prima fiind a lui Alexandru Ciplea, apărută tot în București, în anul 1906.

Activitatea rodnică și importantă pe care a dezvoltat-o, preocupările multiple în slujba neamului său nu l-au împiedicat pe acest om voinic, înzestrat cu o putere de muncă deosebită și cu un dar ascuțit de a înțelege vremurile pe care le trăia, să fie o fire vioaie și deschisă. Nu s-a izolat în cochilia preocupărilor sale, ci a frecventat societatea românească, a participat la festivități si întruniri, pe care adesea le iniția și la mesele de familie. Statura sa atletică, plăcută, cuvântările sale de înaltă ținută românească, vorbele sale de spirit făceau o deosebită impresie, erau savurate, comentate.

O întâmplare veche, care s-a transmis verbal mai bine de o jumătate de secol în legătură cu fizicul său si cu vorbele sale cu tâlc, o redăm pentru păstrare: "într-o zi de târg săptămânal își făcea plimbarea zilnică, în tovărășia obișnuită a bunului său prieten, judecătorul Sigismund Ciplea, tot român și tot așa de voinic ca și el. Un țăran mai pricăjit se ținea după dânșii. Când se întorceau, țăranul stătea pe loc, îi privea cu admirație și se întorcea și el, urmărindu-i în continuare. La un moment dat Sigismund Ciplea îl întreabă: "De ce tot umbli după noi, frate?" Țăranul îi răspunde: "D'apoi să fie cu iertare, mă tot uit la Dvoastră și mă minunez cât sunteți de faini și de harnici (voinici n.a.) și mă tot gândesc că dacă mi-ar da Dumnezeu doi boi așa de minunați aș scăpa de sărăcie si eu și coconii".45 Tit Bud se uită zâmbind la el și îi spuse: "Nu cred că te-ai procopsi cu doi boi ca noi. De mult încearcă alții mai puternici ca dumneata să ne pună la jug și nu au putut și nici nu vor putea vreodată. Până-ți va da Dumnezeu ce dorești, ia florinul acesta și cumpără cele de trebuință pentru prunci."

Cu toate luptele, cu tot zbuciumul în vâltoarea evenimentelor în care trăia Tit Bud, se pare că a avut o singură supărare, și aceasta în ziua de 18 august 1917. în această zi și-au făcut apariția la biserica românească din Sighet reprezentanții armatei și ai autorității de stat pentru a ridica clopotele confiscate în vederea transformării lor în tunuri. Tit Bud, care era parohul, a asistat la coborârea clopotului mare din turnul bisericii. După ce a fost desfăcut din așezarea sa, clopotul a fost rostogolit până la ușa turnului și apoi aruncat pe caldarâm, clopotul s-a sfărâmat, în acel moment a căzut și vicarul Tit Bud. Medicul chemat a constatat moartea în cel deal 72-lea an al său de viață.n acea zi de 19 august 1917 a încetat să mai sune glasul clopotelor bisericești românești din Sighet, dar și glasul lui Tit Bud.

Dorința de a cunoaște trecutul patriei și a altor popoare, cât și dorința de cultivare a populației maramureșene, a determinat gânditorii maramureșeni să pună baza primelor școli în satele și orașele maramureșene.

La începutul Evului Mediu, până în a doua jumătate al sec. al XIX- lea, acestea funcționau între zidurile mănăstirilor, unde se studia în limba slavonă, greacă și latină.

Un rol deosebit de important pentru pătrunderea și păstrarea caracterului cultural în Maramureș l-a avut mănăstirea din Peri unde s-au realizat primele traduceri religioase în limba română31.

În secolul al XVIII –lea în timpul împăraților Maria Tereza și Iosif al II-lea se înființează școli sătești încadrate cu învățători-cantori. Aceste școli erau școli confesionale greco-catolice creeate pe lângă biserici32.

Un rol important în pregătirea învățătorilor necesari școlilor maramureșene l-a avut Școala de Preparandie din Sighet înființată din inițiativa Astrei în 1862. Profesor în această școală a fost Ioan Bușița.

Prima școală construită în incinta actuală a fost ridicată în 1928 – și dărâmată în mai 2003. O altă școală care încă funcționează a fost ridicată în 1974.(anexa 3).

7. Revoluția de la 1848 în Transilvania

Anul 1848 a fost anul revoluționar pentru întreaga Europă. Izbucnirea revoluției în Țările Române a fost determinată de mai multe cauze.Ca și Ungaria, Transilvania era sub stăpânire austriacă.

Revoluționarii unguri, profitând de farmaturile ce erau în anul 1848 înțările ce făceau parte din Imperiul austriac, au declarat Ungariei independența, dar au considerat că din Ungaria făceau parte și Transilvania și Croația. Românii ardeleni n-au fost de acord cu acest lucru și au cerut drepturi pentru națiunea română din Transilvania.

ecourile ei în Maramureș

Printre cei care au participat la adunarea de pe Câmpia Libertății de la Blaj, la 3 mai 1848, au fost mulți români din satele maramureșene.

Printr-un document datat din mai 1848, este menționată răzvrărirea țăranilor din Poienile de sub Munte.

Cei ce conduceau comitatul , au luat măsuri de pedepsire a lor.

Cu toate masurile de paza ce și le-au luat autoritatile, nu s-au putut evita ciocnirile sângeroase ce au lăsat mulți morți și răniți. Ciocnirile au fost între revoluționarii români pe de o parte și trupele de honvezi si gărzi naționale maghiare pe de alta parte. Luptele au fost deosebit de dure pe văile Izei si Vișeului și mai ales la Borșa, unde populația înarmata, încurajată și sprijinită de căpitanul; năsăudean Binder, s-a opus ferm ocupării localităților de forțele revoluționare maghiare. Romanii au spus că sunt alături de frații lor din Năsăud și "nu recunosc unirea cu Ungaria, care nici nu exista de fapt, deoarece nu este aprobată nici de romani nici de sași."

În ajutorul borșenilor s-au pornit budeștenii în mare fortă, alături de sălișteni, dragomireșten. după cum dovedesc documentele vremii.

Aceeași rezistență dârza a fost pusă și în alte zone ale Transilvaniei

O rezistență deosebită a realizat armata de voluntari români

(studenți, preoti, functionari, țărani) în Munții Apuseni, sub conducerea lui Avram Tancu . Acesta,dovedind talente militare deosebite, a reușit cu oastea lui să transforme Apusenii într-o cetate de nepătruns. De aceea lui Avram lancu oamenii 1-au spus "Craisorul rnuntilor"sau "Regele munților".

Alături de Avram Iancu, pe lângă alți prefecți și tribuni, un rol deosebit 1-a avut Ion Buteanu ,originar din Maramureș, tatăl lui a fost funcționar la Sighet.

Alecu Russo, scriitor și revoluționar moldovean, scria că "Avram lancu și Ion Buteanu sunt cei mai populari conducători ai romanilor din Transilvania".

Ion Buteanu a fost numit prefect al Țării Zarandului și comandant al regiunii.

Încercând să împace revoluționarii români cu cei maghiari, Nicolae Balcescu a propus ca aceștia să se întâlneasca și să se înțeleagă.

În timp ce se discutau condițiile ințelegerii, soldati unguri 1-au prins și arestat pe Ion Buteanu apoi 1-au spânzurat.

Cu toate că revoluția a fost înfranta în urma intervenției armatelor austriece și rusești, un lucru important s-a obținut :desfintarea iobagiei.S-a dat posibilitatea totodată burgheziei sa participe la conducerea treburilor statului,dandu-se libertatea dezvoltării comertului,industriei,băncilor.

Aceasta revoluția a făcut ca speranța romanilor de a fi uniți,chiar în cadrul Imperiului austriae.

Apelul deputaților romani din monarhia hapsburgica adresata romanilor din Transilvania,Banat,Crisana,Maramures, si Bucovina pentru unirea lor" (febr.-martie 1849-Viena) sa arate necesitatea unirii tuturor romanilor pentru a nu fi in continuare dezbinati,invrajbiti atât in cea ce privește drepturile lor politice,cat si in cea ce privește religia impusa fie de unguri fie de austrieci. După părerea deputaților, numai unirea era soluția rezistentei romanilor din Ardeal.

b. Unirea principatelor.Sperante noi pentru romanii din Transilvania si Maramureș

Revoluționarii romani exilați din tarile lor de către noile autorități, au fost siliți sa pribegească prin Europa. În drumurile lor,au încercat sa convingă marile puteri (Franta,Anglia) de necesitatea unirii romanilor,cu toate ca Imperiul otoman,habsburgic si țarist se opuneau cu vehementa acestui lucru. Acestea susțineau ca romanii nu vor sa se unească.

În urma discuțiilor din adunări la ad-hoc ce sau organizat în cele doua țări la care au participat boierimea, burghezia, țăranii s- ahotărâ tUnirea Moldovei cu Țara Romaneasca și alegerea ca domn al României a colonelului Alexandru loan Cuza, la 24 ianuarie 1859. Astfel se realizase primul pas al împlinirii visului de secole al românilor: de a fi uniți într-o singura tara.

Chiar dacă imperiilor puternice vecine nu le-a convenit aceasta unire, ea se năștea ca sa se desăvârșească mai apoi.

Acest act important a dat mari speranțe romanilor din Transilvania, mai ales ca, dupa ce revoluția a fost inabusita,habsburgii au incercat sa-si intareasca puterea prin mai multe mijloace.

Speranțele maramureșenilor legate de înfaptuirea unirii cu țara apar clar în documentele vremii. O scrisoare din 10 august 1863 arăta îngrijorarea autorităților în legătura cu ".. .trecerea clandestina prin Bucovina a documentelor lui Cuza adresate romanilor maramureșeni' chemați sa sprijine eventualele răscoale și "întemeierea unei Romanii Mari"

c) Războiul pentru câștigarea independentei României

Unirea și prefacerile ce s-au realizat sub domnia lui Cuza-Voda,au întărit mult statul roman,puterea sa economica si militară.

Aceasta cale a prefacerilor spre a se ajunge ca tanurul stat sa fie modern a continuat si sub domnia principelui Carol I.

Cu toate acestea, Roman i a era supusa sultanului,iar plata tributului către Poarta Otomana era o umilința..

Momentul prielnic pentru obținerea independentei de stat s-a ivit odată cu declarația de război a Rusiei fata de Turcia.

La 9 mai 1877 România s-a declarat independenta si odată cu acestea s-a pregătit de lupta pentru a pecetlui prin jertfa independență dorita de atâta timp.

Trupele române au trecut Dunărea și au intrat în lupta cu mult entuziasm. Au mers sa lupte mulți tineri voluntari din Transilvania, Basarabia, Bucovina, dornici ca și prin contribuția lor să se întăreascaă declarația de independență.

d) Participarea maramureșenilor si contribuțiile lor

Romănii maramureșeni și-au adus "o contribuție prețioasă la înfaptuirea independenței, fie luptând cu aRma-n mana pe câmpul de batalie, fie strângând bani și ofrande pentru armata româna". Ziarele din Transilvania făcea apel la populație pentru sprijinirea armatei.

În urma acestor apeluri s-au organizat colecte de bani și obiecte necesare susținerii armatei și alinării suferințelor ostașilor răniți. Pe aceste liste apăreau și locuitori maghiari, germani sau evrei de pe meleaguri maramureșene.

S-au organizat astfel comitete de colectare și-n Sighet, Văleni și alte localități.

Ajutoarele bănești oferite de maramureșeni proveneau, potrivit datelor, de la 420 persoane și insumau peste 1396 lei (întreținerea unui ostaș într-o zi era de 0,40 lei).

S-a remarcat pe câmpul de bătălie, fiind decorat cu medaliile "Steaua României" și Virtutea militară" pentru vitejia sa ,căpitanul Titus Dunca din Șieu.

Acest luptător s-a distins, înainte de aceasta, în Italia în armata lui Garibaldi-cel ce-a reușit prin lupta,să obțină independența Italiei.

Ajutorul de farmacist din Viseu, Filip Mihalca, a plecat în România pentru îngrijirea ostașilor români, răniți pe câmpul de bătălie.

Prin contribuția lor și multele jertfe și fapte de vitejie a rămas consființită pentru totdeauna independența României.

Găvrilă Mihaly, a fost prefect al Maramuresului, definea aceea perioadă înrr-o scrisoare adresata lui Artur Coman la 1937, ca fiind "timpul atât de obscur și greu pentru înaintașii nostrii".

Cu toate acestea tot ei arăta că documentele acelei epoci trebuie cunoscute și interpretate prin prisma adevărului trecând peste patimi aprinse.

"Trecutul și oamenii trecutului pot fi judecați obiectiv în mediu în care au trăit. Ei pot fi judecați și subiectiv după principiile zilelor noastre". La clarificarea interpretării acelor evenimente, "trebuie să contribuie la cât mai mulți fii ai Maramureșului, la iubirea acestui coltțde țara atât de puțin înțeles de cei mai mulți".

e) Mișcarea Memorandista. Contribuții maramureșene

Regimul dualist austro-ungar ce s-a proclamat la 1867 făcea ca, odata
cu instaurarea lui, Transiivania să nu mai fie principat autonom ci să fie incomponența Ungariei, acesta contrar voinței populației romanești.:

Lupta pentru apărarea drepturilor și libertăților naționale a luat noi forme și o solutie, ce se contura tot mai mult, era unirea tuturor romanilor într-o singura țară.

Această luptă s-a dat atât pe plan politic cât și economic și cultural, prin mișcări realizate de burghezia româna prin intelectuali și preoți și sprijinite de populația românească.

Cauza care a dus la înființarea acestor mișcări a pornit de la legile ce le-a votat parlamentul ungar (pe perioada de 50 de ani), prin care se luau noi măsuri pentru interzicerea limbii române și scolii confesionale.

La acestea se adăugau intențiile de supunere a bisericii romanești, de amestec în activitatea ziarelor romanesti, a bancilor,etc.

Cu toate aceste oprelisti, în urma hotărâri din ianuarie 1869, de la Sighet, în mai multe sate maramuresene, trebuiau să aibă loc adunările oficiale. Acestea s-au organizat în fiecare sat în aprilie și mai 1869 și au hotărât ca limba lor oficiala să fie limba româna, excepție făcând Ocna Sugatag și Coștiui.

Stau mărturie a acestui fapt documentele redactate în aceea perioadă.

Cercurile conducătoare maghiare ,prin politica dusă încercau să înlăture de la conducerea treburilor în stat a burgheziei romanești și să limiteze puterea ei economiăa.

Acest lucru a atras mai mult nemulțumirea românilor și nu a întârziat să se manifeste prin "Protestul" lui Gh.Baritiu și I.Ratiu înaintat împăratului în 1866 apoi "Pronuciamentul de la Blaj" 1868 ce avea ca prim punct autonomia Transilvaniei.

Un rol deosebit în acțiunile romanilor la avut constituirea Partidului National Roman 188 3-partid în ale cărui rânduri erau reprezentanți ai burgheziei române ardelene, ai intelectualității și ai cierului.

Fruntașii politicii Vasile Lucaciu; Gh.Pop de Basesti din părțile Baimarene si Sătmărene și Dr.Ioan Mihali de Apșa au fost cei care au dus spiritul românismului și dorința de a obține drepturi în propria țară, în rândurile poporului.

Plângerile romanilor din Ardeal împotriva asupririi maghiare au fost formulate, de un grup de intelectuali în frunte cu Dr.Ioan Ratiu și Dr. Vasile Lucaciu,, Gheorghe Pop de Basești, într-un document numit Memorandum . Aceasta la 1892 a fost inaintat împăratului la Viena.

Fără ca măcar să fie citit de Împarat, autorii memorandumului au fost dați în judecată și condamnați, din Ardeal.

8. Maramurșenii concentrați în armata austr-o ungară

Pentru românii din Maramureș războiul fusese deosebit de greu. Cu toate acestea, sperau ca prin participarea României să se infăptuiasca dorința lor de atâtea veacuri "Unirea". Unde erau bătăliile mai grele în regimentele de asalt, de "sturm" erau trimiși români să lupte de către imperilisti. Aveau dreptul ca în timpul luptelor să poarte drapelul nationalj'ar când porneau la atac, li se dădea voie sa cânte "Desteaptate Romane". Ceei ce trimiteau acasă scrisori nu-și pierdeau nădejdea de pace și bine.

Mulți români au evadat din armata austro-ungară și au trecut de partea armatei române. Nu puteau să lupte impotriva fraților lor din România.

Din prinzonierii români de pe frontul Galitian s-au constituit 4 legiuni de voluntari (30.000 ostași) .Din Maramureș au fost peste 10.000 . Ei au luptat vitejește la Mărășești; Mărăsti și Oituz, dându-și jertfa lor de sânge.

Cei ce erau prinși în timp ce încercau să treacă la frații lor erau condamnați la moarte.

Sute de maramureșeni, tineri în special, au căzut răpuși de gloanțe pe fronturile din Galitia și Italia. Din cei 10.000 de maramureșeni plecați au căzut l .037 pe câmpul de luptă, au fost peste 1500 răniți și 1040 dispăruți.

În urma războiului au rămas 1039 de văduve si 2556 de orfani.

Lipsurile mari și pagubele, foametea ce le-a lăsat în urma razboiul, s-au determinat pe Episcopul Victor Mihaly de Apșa să se adreseze primului ministru al Ungariei pentru ajutor dar fără nici un rezultat.

9.Unirea cea mare – 1 Decembrie 1918 participarea maramurșenilor la marea adunare

Revoluția din 1917 din Rusia a adus la destrămarea marelui imperiu țarist si venirea bolșevicilor la putere.

Aceste fapte au lăsat românii descoperiți în calea armatelor germano-austriece și totodată a dat posibilitatea popoarelor din fostul imperiu țarist să câștige libertatea.

Profitând de acest lucru, Basarabia ce fusese sub dominația rusească peste 100 de ani s-a declarat la început stat independent pentru ca la 27 martie 1918 "Sfatul Țării" să declare Unirea cu România patria mamă.

Venea rândul celuilat imperiu să se destrame, și odată ca aceasta popoarele de sub dominația lui să-și recapete libertatea.

Înfrângerea suferită de austro-ungaria și aliații ei, marile lipsuri și multele victime căzute din rândul popoarelor subjugate, redeșteptarea unor dorințe de libertate au dus la apariția de mari tensiuni în cadrul imperiului. Aceste tensiuni vor duce la sfârșitul anului 1918, odata cu terminarea războiului, la destrămarea celui cea fost imperiul Austro-Ungar.

Reîntorși de pe front români au format consilii naționale și gărzi naționale romanești, introducând formele de conducere noi democratice în locul vechilor instituții.

Chiar în ziua în care se semnase terminarea primului război mondial 11 noiembrie 1918 a fost lansat la Sighet apelul pentru constituirea Consiliului National Roman al Comitatului Maramureș.

După alegerea organelor și constituirea Gărzii Naționale Romane "începand a cânta" Hai să Dăm Mănă cu Mănă cei cu inima Româna" și "Deșteaptate Romane",imnul național român între lacrimi și bucurie și mare însuflețire declara adunarea închisâ". Astfel de adunări s-au ținut in întreg Maramureșul.

La 22 noiembrie 1918 au avut loc la Sighet adunarea care si-a ales reprezentanții la Marea Adunare de la Alba lulia într-o mare însuflețire după cum spunea ziarul "Sfatul". La această adunare populară a fost constituit Consiliul National Roman din Comitetul Maramureș.

Au participat circa 6000 de oameni din satele maramureșene

Presedintele Consiliului a fost ales Dr.VasileChindrisdin Ieud, iar când acesta ajurat pe tricolor ,cu lacrimi în ochi, oameni vedeau ca "se împlinește visul neîmplinit al moșilor, strămoși lor noștri".

Tricolorul pe care jurase Dr. Vasile Chindris care a ajuns apoi la Alba lulia cu delegația din Maramureș fusese confecționat de fiicele Academicianului Dr.Mihaly de Apșa la propunerea lui Titu Doros.

La 28 noiembrie 1918 congresul general al populației din Bucovina a hotărât unirea cu România.

Cei 7 delegați Sigheteni au plecat la 28 noiembrie 1918 la ora 8 dimineața cu carele, fiind conduși de populația Sighetului până la podul Vadului.

La Berbești au fost așteptați de delegații de pe Mara.Giulestenii cu 10 care i-au dus până la poalele Gutinului. La fântâna lui Pintea s-au Berbeștenii si împreună au plecat pe jos prin pădure la Baia Sprie unde au fost întâmpinați de populație multă. Ajunși la Baia Mare au mers la Hotelul Central. Datorită acestui fapt s-a instituit o formă de colaborare originală între fruntaș români și reprezentanții maghiari ai puterii de stat. Această colaborare și calitatea d oameni liberi a românilor s-a reflectat și în atitudinea fruntașilor maramureșeni cu ocazi evenimentelor Central,unde spre seara au venit și sapantenii conduși de Simion Balea, A doua zi maramureșenii au urcat in vagonul pe care scria "Marmația" și "Trăiască România Mare". S-au oprit in fiacare gara unde insufietirea populației era nespusa.La Cluj s-au intalnit cu cei din Viseu conduși de Alexandru Anderco.

La Alba lulia orașul era într-o sărbătoare cum nu mai fusese de pe vremea lui Mihai Viteazu.

Peste 1228 de delegați ce reprezentau peste 4.000.000 de români au semnat atunci Unirea pe veci a Transilvaniei; Banatului; Crișanei și Maramureșului cu România.33

Dupăl adoptarea istoricelor hotărâri la tribune, membrii Consiliului Diligente , alți fruntași au prezentat poporului Hotărârile luate.

Întorși acasă participanții maramureșeni la Aibă lulia au fost primiți într-o admosfera de mare entuziasm patriotic.

În mari adunări populare, delegatii au explicat celor rămași acasă istoricele hotărâri de la Alba lulia.

Ultimele zvâcnituri ale războiului s-au manifestat în Maramureș după importantul eveniment de la l Decembrie 1918. Unitati militate secuiești și ucrainene doreau să mențină Maramureșul sub autoritatea lor. În sprijinul lor a venit armata română formată din moldoveni, Regimentul 14 Infanterie de la Roman si Regimentul 7 Roșiori si Gărzile Naționale înființate și conduse de avocați români Dr. Vasile Filipciuc; Dr.Ilie Lazar; notarul Mihai Pop din Barsana, și alti, învatatori loan și Florentin Biltiu Dancus.

S-au dat lupte grele în Ianuarie 1919 la podul de peste Iza de la Vad la periferia Sighetului ,apoi la Cămara pentru a curața Maramureșul de trupele invadatoare.

33Maramureșenii în lupta pentru libertate națională. Documente 1848 – 1918, Buc. 1981

10. Maramureșul între cele două războaie mondiale

Viața politică și Etnografică Ocupații ale locuitorilor

Sfârșitul războiului a lăsat și în Maramureș multe lipsuri materiale și multe victime pe fronturi.

Cu toate acestea aici se desfășurau activități politice și culturale ce aveau legaturi cu celelalte regiuni invecinate, relatii care de altfel existau și înainte.

Întregul Maramureș avea să fie parte integrantă din trupul României mari până în 1920, când, în urma tratatelor semnate de război, doua părți din el să fie cedate Cehoslovaciei

În ceea ce privește etnografia, daca între români și unguri nu existau deosebiri ca înfățișare fizică, existau deosebiri în ceea ce privește ocupația și portul înfățișarea fizică a romanilor, față de ruteni era diferită dar se asemăna în multe privințe la port.

În general se vorbea limba română mai ales că după unire intreaga administratie, precum și Gărzile Naționale utilizau limba română.

Ocupațiile continuau să fie în general tot aceleași, baza Maramureșului fiind agricultura în special creșterea animalelor. Cei ce locuiau în apropierea marilor păduri se ocupau cu lemnaritul ,Budeștenii cu mineritul. La Jireapan se valorificau anual argintul, arama, plumbul etc.În fiecare sat modul cum se utilizau culorile sau se făcea țesătura era diferit, femeile dovedind multă imaginație

De aceea populația de Valea Marei ,Cosăului și Valea Izei dovedesc și astăzi prin costumația populară o deosebită originalitate, prin multitudinea coloristica și stilul propriu de confecționare și împodobire a hainelor de sărbătoare.

În perioada dintre războaie în Maramureș se cunoaște o deosebită dezvoltare în special creșterea animalelor

Dacă legaturile cu restul țării erau intense atunci activitatea oamenilor de aici privind comerțul cu animale, chereste, fructe ar fi dus la o mare înflorire a Maramureșului.

Întreaga activitate economică a satelor (pravalii,măcelarii, croitorii, ferastraie pentru cherestea,etc.) este acaparată de populația evreiască. Casele lor erau întotdeauna situate pe lângă șoseaua principală a satelor, cu toate acestea trăiau și ei în aceleași condiții ca și români.

Între țăranii maramureșeni existau în acea vreme o distincție: țăranul de jos și nemeșul. Aceasta distincție nu se făcea pe criteriul mărimii averii ci după numele de noblețe familiara moștenite din generație in generatie.Chiar daca cu toți se intelegeau bine , ei nu erau permise căsătoriile între familii de nemeși si familiile țăranilor de rând. Singura diferențiere ce apărea in ochii maramuresanului este diferența dintre el și "domn".

11. Activitățile culturale și instituții de cultură și învățământ Publicații

Încă de la înființarea lor, conducătorii societății de lectura cat si ai "Asociației pentru Cultura Poporului Roman din Maramureș" au făcut apel la toți intelectuali satelor pentru înscrierea de membrii , de a dona cârti pentru biblioteca si pentru susținerea acestora.

"Asociatiunea pentru cultura poporului roman din Maramureș" avea tipografie si librarii proprii.

Societatea de lectura a romanilor din Maramureș a avut legaturi strânse cu Academia Romana.

După Unire "Asociatiunea pentru cultura a poporului roman din Maramureș" sa organizat in aprilie 1919 ca si vechea Societate de Cultura sub forma unui " Cazinou", director fiind Dr. Alexandru Lazar.Acesta si-a ajuns scopul dorit: răspândirea culturii si literaturii romane în Maramures. În anii 1922-1934 distinsul pictor maramureșean Traian Biltiu Dancus a pictat interiorul bisericii romanești din Sighet, iar Francisc Nistor , pasionat fotograf, turist, a înfiintat prima școală de schiori din România.

La sate "Astra" a organizat cămine culturale și biblioteci publice. Asociația culturala "Graiul Maramureșului”34 grupat în jurul ei tineretul intelectual, iar populația sa cu același nume era răspindită până în cele mai ascunse cătune.

34Începând cu data de 23 Dec 1989 „ Graiul Maramureșului” este numele unui cotidian care apare la Baia Mare

Dintre entuziaști care au sprijinit direct aceasta gazetă menționăm în mod deosebit: pe Dr.Mihai Marina; Dr.Artur Anderco; Ion Berinde;Traian Biltiu Dancus si Gheorghe Dancus.

Între anii 1923-1926 a apărut ziarul "Maramureșul ". Imediat după unire apare publicația democrată "Munca-A Munka" (în limba română și maghiară).

Președintele "Asociației ziariștilor din Maramureș" în anii 1940 era învățătorul Ion Berinde.

12. Maramureșul sub ocupația Horthystă

Perioada grea ce se arăta pentru Europa si amenințarea directa asupra integrității tarii na lăsat din diferente intelectualitatea Maramureșeană.

În anul 1931 ,Dr.Ârtur Ânderco membru al "Asociației presei din Maramureș" a participat ca delegat al Maramureșului la Congresul Modial de pace de la Bruxeless.

La Sighetul Marmației a luat naștere pentru început Liga

Antirevizionistă din Maramureș. Adunarea de constituire a avut loc la 26 noiembrie 1934 în sala festivă a Prefecturii Județului Maramureș. Din comitetul de inițiativă au făcut parte: Gavrila Mihaly -prefect; Dr.Ilie Chindris; Mihai Serban; și Mihail Bologa.

În "Graiul Maramureșului "ce apărea în Sighet ,se arăta în mai multe articole, necesitatea luptei împotriva fascismului din interior și exterior precum și întărirea legaturilor cu țările ce nu erau de acord cu revizuirea granițelor. Cei ce semnau aceste articole erau Artur Anderco, Ion Clopoțel și alții.

La 13 August 1936 a fost ales la Sighet un comitet pentru pace ,democrație si antirevizionism ,comitet ce a atras in rândurile sale tineri intelectuali,muncitori ceferiști ce activau si-n mișcarea sindicala.

Patru ani mai târziu aflați in refugiu, maramureșenii si nasaudenii au scos un ziar numit "Plaiuri nasaudene'Mn rândurile acelui ziar scriau necesitatea ca romanii sa nu-si piardă nădejdea in vremuri mai bune.

Ion Berinde președintele Asociației ziariștilor din Maramureș scrie in acel ziar ca"dreptatea unui neam nu se creste ci se cucerește… . Vom învinge pentru ca suntem hotărâți sa învingem"

Cu toate ca aceste acțiuni ale intelectualilor maramureșeni conștienți de ce vremuri tulburi se apropiau'in August 1940,in urma dictatului semnat de Germania si Stalin la Viena , s-au dat Ungariei fasciste conduse de Horty Miklos o parte din trupul tarii.

In ziua de 6 septembrie 1940 când au intrat in Sighet trupele hortiste ,pe podul de la Slatina Dr. Gheorghe Tite era primar al Sighetului

Tnca din ziua următoare invadatorii au început arestările in masa, de romani si evrei. Mulți intelectuali au fost siliți sa părăsească Maramureșul. Unii dintre ei au rămas si au fost arestați mai târziu si trimiși in lagărul de concentrare de la Cărei. Printre cei trimiși in lagăr au fost dr. G. Tite, dr. Artur Anderco,prof. Ion Biltiu-Dancus, avocat Gh. Bota si mulți alții. Aceștia au fost cei care n-au acceptat sa depună jurământ de credința statului maghiar hortist (in total 40 de persoane).

Venit din lagar,avocatului G. Tite î s-a refuzat profesarea meseriei de avocat ca si altor avocați romani. Nici măcar sa predea in scoală, ca învățător, nu s-a acceptat cu toate ca avea studii superioare. In aceste condiții a părăsit Maramuresul,lucrand pentru inceput la consulatul roman din Oradea (Consilier Juridic), apoi la Ministerul de Externe al Romaniei( consilier tehnic).

A încercat sa vina in Maramureș dar autoritățile au refuzat sa-I elibereze pașaport.

In primăvara anului 1942 in condițiile grele, dr. G. Tite este trimis Ia Ankara in Turcia in misiune secreta pentru a încerca sa se apropie de marile puteri in vederea obținerii păcii. Aceleași acțiuni diplomatice le va face doi ani mai tarziu,impreuna cu Marta Bibescupentru a incerca sa angajeze România de partea aliaților.

Trimis in iulie 1944 in Maramureș pentru a anunța maramureșenii ca in scurt timp Maramureșul va fi eliberat, este urmărit de Gestapo. Reușește sa plece clandestin la Băile Herculane unde aude deactul de la 23 august.

In perioada guvernului lui dr. Petru Groza, dr. George Tite a fost consul general ai României la Budapesta pana in 1947.

Si-a adus contribuția alături de alți oameni politici in a concepe dorințele României la Conferința de pace de la Paris , din 1946, in ceea ce privește trasarea corecta a graniței cu U.R.S.S. .Nu s-a ținut seama la acea conferința ca dincolo de Tisa erau peste 42.000 de romani așa ca s-a trasat granița nu pe Carpati cum fusese in 1919, ci pe Tisa.

S-a incercat o maghiarizare forțată a populației prin desființarea confesiunilor religioase romane si trecerea silita a multor romani in registrele confesiunii reformate.

In satele romanești precum Berbesti,Mara, Petrova, Borsa,Sighet au fost infiintate colonii cu populație maghiara ori s-a incercat crearea si organizarea unei asociații pro-maghiare pentru atragerea populației romanești, toate insa fără rezultat.

O rezistenta mare impotriva hitleristo – hortisti au dus-o in munți partizanii.

Din mărturiile unor martori la acele momente aflam ca populația ii ajuta si-I sprijinea cu hrana si cele necesare, cei ce erau suspectați ca ar avea legaturi cu partizanii erau anchetați si uciși mai apoi.

13. Cadrul Etnografic

Valea Marei are o lungime de 40 km, de la izvoare până la confluența cu râul Iza. Râul Mare udă satul pe o lungime de 3 km, traversându-l.

Satul face parte din categoria satelor indigene, fiind un sat răsfirat, ulițele sunt lungi cotite.în zona de pe langă șoseaua națională și uluițele „ Susani”, „Morii”, „Tinoc” , „ a Bledenilor”, „ caseloe sunt dese una lângă alta , expuse lângă drum, iar spre periferia satului, casele devin mai rare, cu grădini mari în jurul lor. În general marea majoritate a gospodăriilor se află la o distanță de sub 1 km de centrul satului, dar există gospodării la o distanță de peste 2-3 km de centrul satului.

Trebuie remarcat că zona Mara nu este o zonă de sate cu trăsături specifice, deoarece în Maramureș, satul răsfirat predomină exclusiv. Acest fapt are în vedere în primul rând, vechimea și continuitatea românilor pe aceste meleaguri (sate răsfirate – tipice românești), iar în al doilea rând, configurațiile geografice „preferate” de satul răsfirat, sunt regiunile de coline ca forme ale naturii.

Pretutindeni, în Maramureș, primăvara este considerată anotimpul începerii lucrarilor agricole, a aratului ogoarelor – ocupație de bază a daco-romană, nu întâmplător acest moment important este însițit peste tot de obiceiuri specifice, transmise de peste veacuri, până în zilele noastre.

Până odinioară, obiceiul tânjelei se practica și în Sat Șugatag – alături de cel al stropitului fetelor cu apă de Sângiorz (23 aprilie – sărbătoare Sf. Gheorghe). În prezent se mai practică doar în Hoteni.

În preziua sau dimineața sărbătorii feciorii își împodobesc tânjelele și jugurile cu ramuri de mesteacăn și panglici colorateși la timpul stabilt se adună la casa sărbătoritului, unde leagă de ultimul proțap „tileguța” (Partea din fața a calului sau cea de care se leagă plugul), pe carew va sta sărbătoritul. (Anexa 4).

Este plimbat până la ogor, apoi adus la valea Dărasca, unde este spălat cu apă. Aici unul dintre „boi” rostește invocația.

Tânjaua

Asta-i obiceiul în sat

Tăt de la străbun lăsat

La Sânjeorz deminata

Noi ducem a scălda

Pe cel ce lasă a ară

Mai întâiu primăvara

De lasă un bun gospodar

Și roadele le avem mari

De lasă un mișel

Și roadele-s ca el

Dimineața în zori de zi

S-adună tăți feciorii

Și țin împreună un sfat

Cum să meargă la scăldat

Merg prin toate cășile

Să scalde drăguțele

După ce a terinat

S-a adună într-un loc în sat

Și-și gată tânjelele

35 Găzdoaie – gospodină

Portul popular maramureșean, are un caracter cu totul original cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone.

Ca elemente de bază ale costumului popular femeiesc amintim: o pânzătură (batic) înflorată sau neagră în raport cu vârsta celei care o poartă, o cămașă cu gura dreptunghiulară, un brâu sumnă, (fustă) sau doar poale și două zadii în dungi orizontale alternante în roșu sau galben, și negru – la fel în raport cu vârsta, la gât poartă un barșon (zgărdan) cu mărgele viu colorate.

Portul bărbătesc are ca element de bază o cămașă albă scurtă, până la talie, vara poartă gatii și iarna cioareci, se mai poartă în raport cu anotimpul pieptar, sfetăr din lână, vâlturat, sau gubă. Încălțămintea era opinca, acum purtându-se cizme sau pantofi, pe cap se poartă o pălărie de paie cu boruri mici gătită cu barșoane (zgărdane), cu mărgele și ciucalăi (ciucuri din lână colorată), se mai poartă o traistă feciorească bogat ornamentată și mânecări .

Cămășile sunt ornamentate cu ornamente florale și geometrice.

Cojoacele sau pieptarele sunt despicate în față, scurte, fără mâneci, cel bărbătesc până la șolduri, iar cel femeiesc depășind talia. Confecționat din blană de miel și ornamentat cu broderie de lână, polipromă, cu ciucălăi colorați în roșu, albastru și verde și cu mici bucăți rotunde de oglinzi aplicate.

Vechiul costum popular era aproximativ la fel cu cel de azi, diferențele constând în faptul că bărbații purtau o pălărie mai mare cu boruri mai late, iar femeile purtau sumnă colorată, iar fetele purtau cunună.

Bibliografie

Arhivele Statului, Baia Mare

Cnezatul Marei, Radu Popa, Baia Mare, 1969

Diplome maramureșene sec XIV-XV, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, Sighet 1900

Istoria Maramureșului, Alexandru Filipașcu, Baia Mare 1997

Maramureșeni, portrete și medalioane, Dr. Mihai Marina, Cluj-Napoca 1998

Maramureșenii în lupta pentru libertate și unitate națională, Documente 1848-1918, București 1981

Maramureș, Vatră de istorie națională, Cluj Napoca 1997

Muzeul etnografic al Maramureșului, Valori ale culturii populare maramureșene, Dr Mihai Dăncuș, Sighetul Marmației 2000

Nord-Vestul Transilvaniei. Cultură națională, finalitate politică 1848-1918, Valeriu Achim, Baia Mare 1998

Ornamentele și croiul costumului popular din județul Maramureș, Ortansa Dogaru, București 1984

Județele Patriei, Maramureș, Monografie, București 1980

Unirea Transilvaniei cu România 1 Decembrie 1918, ediția a II-a , București 1972

Hartă topografică militară maghiară, pe porțiuni mici

Biserica monument istoric din localitatea Sat Șugatag

Biserica monument istoric din localitatea Sat Șugatag

Cruce celtică veche din cimitrul bisericii din Sat Șugatag

Cruce veche din cimitirul satului Sat Șugatag

Școala veche construită în anul 1928 în prezent dărâmată (2003)

Școala nouă construită în 1974

Poartă maramureșană din Sat Șugatag

Cojoc de femeie

Tânjaua de pe Mara (Hoteni)

Portul popular vechi din Sat Șugatag

Port popular de iarnă