Monografia Satului Straja

Lucrare de licență

Monografia satului Straja

Introducere

Satul Straja din comuna Căpușu Mare, județul Cluj, este atestat documentar din anul 1359, fiind un sat de deal, tradițional românesc, cu oameni harnici și creștini-ortodocși. Ca monument istoric întâlnim Biserica de lemn ,,Sf. Mihail și Gavriil”. Acest sat are o bogată istorie care oscilează între legendă si adevăr istoric.

Am ales această lucrare științifică sub titlul ,,Monografia satului Straja” din dorința, curiozitatea de a studia istoria satului, de a-mi afla și studia originile. Lucrarea implică atât partea profesională, care mă pregătește în meseria de arhivist, cât si partea sentimentală, familială. Am reușit cu ajutorul informațiilor oferite de bunicii mei, Costea Ioan și Maria, preotului paroh Dumitru Rodilă si Primăriei Căpușu Mare să aștern pe aceste pagini istoria si viața satului Straja-Gestrade.

Odată cu trecerea secolelor, numeroase documente sunt pierdute în negura timpului, rămănând istorioarele bătrânilor satului și documentele prăfuite din Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Cluj. Cu ajutorul șefului de departament din Arhive, domnul Valentin Dălălău, am găsit Registrele Matricole ale satului Straja în Inventarul ?? . De mare ajutor mi-au fost și documentele oferite de preotul paroh și de Primărie.

Alături de abordarea teoretică bazată pe o bibliografie reală și documente de arhivă , m-am bazat și pe cercetarea pe teren, la monument și pe intervievarea sătenilor.

Lucrarea mea de licență se focalizează asupra unei teme de mare actualitate, pune în valoare starea demografică a satelor mici românești, din cele mai vechi timpuri din zona Căpușului dar și a Bisericilor păstrate până în zilele noastre, dar aflate într-o stare destul de precară datorită ,,neatenției” și ,,uitării” autorităților locale de renovare a monumentelor istorice.

Cercetarea mea poate fi înțeleasă și ca o atenționare, un strigă de alarmă adresat specialiștilor care au datoria morală să intervină, să acționeze în vederea reabilitării și restaurării patrimoniului rural.

Satul este un simbol al societății românești, acel sat care merită mai multă atenție și îngrijire, păstrarea elementelor arhaice dar și modernizarea, ridicarea la standarde moderne, aporpierea satului românesc de cele occidentale, precum : canalizare, apă potabilă, asflatarea străzii, curent electric, etc, fără a altera bogăția spirituală și materială a satului românesc, izvor nesecat de înțelepciune, istorie, cultură și tradiție.

Mulțumesc tutrorcelor care m-au ajutat în redactarea acestei lucrări de licență.

Introducere

Capitolul I

Date generale

Cadrul istoric și geografic al satului Straja, zona Căpușu Mare

Satul Straja în lumina documentelor istorice

Mărturii scrise și orale din Straja – mit și realitate

Capitolul II

2.1 Școala în Straja

2.2 Comunitatea Straja

2.2.1 etnie

2 2.2 confesiune

2.2.3 comportament demografic (interpretarea datelor)

2.2.4 casa –gospodăria –biserica

Capitolul III

Biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil-studiu de caz

3.1 Materiale și tehnici de construcție

3.2 Planul bisericii

3.3 Sistemul de acoperire

3.4 Plastica arhitecturală și programul decorativ

3.5 Pictura interioară a bisericii din Straja

3.6 Alte componente artistice ale bisericii din Straja

3.7 Icoane pe lemn și pe sticlă

3.8 Mobilier și obiecte de cult

3.9 Restaurarea bisericii de lemn

Capitolul IV

4.1 Dumitru Ispas-zugravul bisericilor de lemn din bazinul superior al Someșului Mic

Anexă

Capitolul I

Comuna Căpuș : legendă și istorie

Satul Straja, sat din zona de deal, face parte alături de alte sate (Agârbiciu, Bălcești. Căpușul Mic, Dângăul Mare, Dângăul Mic, Dumbrava și Păniceni) din comuna Căpușu Mare.

Comuna Căpușu Mare situată în partea de N-V a județului Cluj, are o suprafață de 58,04 km și se află la distanțe egale de municipiul Cluj-Napoca și orașul Huedin (25 km).

Deși nu foarte mare ca întindere, relieful este unul deosebit, alternează de la câmpie la deal și de la podiș la munte, ceea ce face o îmbinare spectaculoasă și în același timp armonioasă a formelor de relief pe cuprinsul comunei. Relieful influențează clima temperat-continentală cu veri călduroase și ierni friguroase și lungi, ce țin aproape cinci luni și sunt influențate de curentul de aer rece de pe Muntele Vlădeasa.

Atestarea documentară a localității Căpuș se leagă de secolul al X-lea și de numele lui Gelu, duce de Transilvania, care a încercat împreună cu arcașii săi să-i oprească pe unguri la Porțile Meseșului, pe râul Almaș, dar și pe râul Căpuș, unde a fost ucis. De asemenea localitatea este pomenită în documentele istorice din anul 1402 în descrierea drumului ce traversa Transilvania, un drum mare ce traversa satul Căpuș din apropierea Clujului de la un capăt la altul,

Comuna este atestată documentar în anul 1282 sub denumirea de villa Kapus care în secolul al XIV-lea devine Căpușul Unguresc (Magyarkapus), iar în secolul al XV-lea se va numi Nagykapus.

Despre Căpușu Mare a redactat monografia comunei profesorul de istorie Janos Iosif de la ,,Școala Generală Căpușu Mare”, din anul 1962. Acesta precizează că la sfârșitul secolului al XVII-lea județul Cluj a fost împărțit în două districte: superior și inferior, deoarece în 1720 comuna aparținea districtului superior, împreună cu alte 160 de localități.

În 1870 Căpușu Mare este sediul de notariat a șase sate : Căpușu Mare, Căpușu Mic, Straja, Dumbrava, Agîrbiciu și Dîngăul Mare.

Revenind la satul nostru Straja, probabil în urma unui recensământ, în 1870, se precizează că suprafața satului este de 610 iugări, cu o populație de 207 persoane și 37 de case.

Cadrul istoric și geografic al satului Straja, zona Căpușu Mare

Prima referire documentară a localității este în anul 1219, străjerii-locuitori ai satului erau plătiți pentru a presta serviciul de pază la hotarele Căpușului, de aici se pare că vine și numele satului. Sat de deal, așezat de-a lungul unei mici ape curgătoare ce traversează satul, cu gospodării cu mai multe clădiri în jurul unei curți, locuitorii satului – oameni harnici și pricepuți în creșterea animalelor și cultura plantelor.

Deși foarte greu încercat, satul contemporan nu și-a pierdut personalitatea. Casele vechi, construcțiile anexe, gardurile, fântânile, troițele de la răscruci de drumuri sau de la intrările în sat, stau mărturie că civilizația rurală românească este o realitate contemporană.

Analiza arhitecturii populare, a celor câteva case, care au mai rămas din vechime, permite surprinderea elementelor ce țin de mentalitatea arhaică asupra locuirii. Într-un dialog permanent cu mediul înconjurător oamenii au știut că pot suplini, prin ingeniozitate și dragoste de frumos, lipsa mijloacelor tehnice adecvate.

Satul Straja în lumina documentelor istorice

Cu referire la atestarea documentară a satului Straja, în cursul informării pe teren, la Casa Parohiala Căpușu Mic, am găsit un document redactat de către Sfatul Popular al comunei Căpușul din data de 18.VI.1953. Titlul acestui document este ,,Descrierea a comunei Straja’’ urmat de ,,Prima dată figurează în documentele din anul 1359 cand poarta numele de Geztrag, iar în anul 1370 numele de Gaztrag, mai apoi în anul 1397, Keztreg, în anul 1398, Gezterag, în anul 1500 Geztragh posessio în anul 1767, Geztrag, în anul 1676 Puszta Gesztagy, în care au fost locuitorii omorîți, duși ca prinsioneri a sax ca comuna a ramas fără locuitor, de unde îi ține denumirea de Pus ta Gesztragy adica Gastragiul Pustiu.

Dupa aceasta circa în anul 1767 iarasi ea are locuitori, dintre aceia, cari au scăpat cu viața, sa reintors ui i cand au avut numele de pustiu.

In anul 1790-1800 sa construit biserica din lemn care ca atare se considera de edificiu istoric.

Locuitorii sunt romani, au fost de multe ori haiduiți din partea turcilor și a servit ca iobagi la cetatea în Gilău.”

Despre denumirile satului amintește și istoricul român Suciu Coriolan în ,,Dicționar istoric al localităților din Transilvania” Volumul II, anul 1967 : ,,Straja, Gastrade, u. Gesztragy, r.Huedin, R.Cluj. 1219 Gnezted (Doc.Rom. C., a I 87), 1359 Geztrag, 1368 Gaztrag, 1372 Goztragh, 1392 Gostrag, 1397 Keztreg, 1398 Gezterag, 1411 Geztrad, 1439 Gestrad, 1440 Gestrag, 1441 Deztragh, Gestragh, 1444 Gezthrygh, 1450 Geztragh, 1460 Gezthragh, 1492 Geztherag, 1496 Gezthrad, Gyeztragh, 1504 Geztheragh (Csanki V 354-5), 1587-1589 Gezteragy (Jako, Adatok 58), 1676 Puszta Gesztragy (Szabo A., Kalotaszeg 147), 1760-1762 Gesztragy (c.B), 1805 Gestragy (c.D), 1850 Gesztragye (st.Tr), 1854 Gesztragy, Gestradiea (Bul.92)

Interesant este faptul că în anul 1372 denumirea satului Goztragh apare într-un document redat în limba latină și tradus în română, în lucrarea ,,Documenta Romaniae Historica C. Transilvania” volumul XIV (1371-1375) :

,, 1372 ianuarie 3, Sântimbru

Religiosis viris et honestis, conventui ecclesie beate Mărie virginis de Clusmonustra, amicis suiș honorandis, Johannes, viceuoyuoda Transsiluanus, amiciciam paratam debito cum honore.

Dicitur nobis in persona nobilis domine, Katherina vocate, consortis Johannis, filie videlicet condam Petri litterati de Sard, quod ipsa in dominium possessionarie porcionis sue, in possessionariis iuribus ipsius Petri litterati, patris sui, ipsam de iure tangentis, in eadem Sard habite, in comitatu de Kulus existentis,per formam iuris vellet introire, si contradiccio cuiuspiam non obviaret eidem in hac parte. Super quo, vestram petimus amiciciam presentibus diligenter quatenus vestrum mittatis hominem pro testimonio fidedignum, quo presente, Ladislaus de Goztragh vel Laurencius de Nadas aut Mychael, filius Ladislai de Anduriashaza, seu Mychael, filius Egidii de Zomurduk, aliis absentibus, homo noster, ad faciem iamdicte possessionis Sard accedendo, vicinis et commetaneis eiusdem undique legittime convocatis et presentibus, eandem nobilem dominam, Katherina'vocatam, in dominium iamdicte possessionarie porcionis in eadem possessione Sard, possessionariis videlicet iuribus ipsius patris sui ipsam tangere debentis, statuat et introducat, eo iure, quo sibi dinoscitur1 pertinere, perpetuo possidendam, si non fuerit contradictum; contradictores vero, si qui fuerint, citeț eosdem in nostram presenciam ad terminum competentem, racionem contradiccionis ipsorum reddituros. Et post hec, seriem omnium premissorum, prout fuerit oportunum nobis în vestris litteris amicabiliter rescribatis.

Datum in Sancto Emerico, tercio die festi Circumcisionis domini, anno eiusdem M"™0 CCC"mo LXX"m0 secundo ”

,,Cuvioșilor și cinstiților bărbați, conventului bisericii fericitei fecioare Măria din Cluj-Mănăștur, prietenilor săi vrednici de cinste, Ioan, vicevoievodul Transilvaniei, cu toată prietenia și cinstea cuvenită.

Ni se spune în numele nobilei doamne numite Ecaterina, soția lui Ioan, adică fiica răposatului Petru diacul de Șard, că ea vrea să intre, după rânduiala legii, în stăpânirea părții sale de moșie, care o privește pe ea de drept din drepturile de moșie ale lui Petru diacul, tatăl ei, avută în aceeași <moșie> Șard, aflătoare în comitatul Cluj, dacă opreliștea cuiva nu se va pune stavilă.în această parte. Drept aceea, cerem prin <scrisoarea> de față, cu stăruință, Prieteniei voastre să trimiteți pe omul vostru de mărturie, vrednic de crezare, înaintea căruia, omul nostru, Ladislau de Găstrade sau Laurențiu de Nădășelu sau Mihail, fiul lui Ladislau de Anduriashaza, sau, în lipsa acestora, Mihail, fiul lui Egidiu de Sumurducu, ducându-se la fața locului pe sus-zisa moșie Șard, chemând acolo în chip legiuit pe vecinii și megieșii ei de pretutindeni, și fiind ei de față, să dea și să pună pe acea nobilă doamnă numită Ecaterina în stăpânirea sus-zisei părți de moșie care i se cuvine din moșia Șard, adică din drepturile de stăpânire ale tatălui ei, spre a o stăpâni pe veci, cu acel drept cu care se știe că ține de ea, dacă nu se va face împotrivire; iar pe împotrivitori, dacă vor fi, să-i cheme înaintea noastră, la un soroc potrivit, ca să dea seamă de temeiul împotrivirii lor. Și după acestea, să aveți bunătatea să ne faceți cunoscut în scris, prin scrisoarea voastră, desfășurarea tuturor celor de mai sus, după cum va fi potrivit.

Dat la Sântimbru, în a treia zi a sărbătorii Tăierii împrejur a Domnului, în anul aceluiași o mie trei sute șaptezeci și doi.”

Mărturii scrise și orale din Straja – mit și realitate

Bătrânii satului povestesc cu privire la modul în care a luat naștere satul, o frumoasă legendă care spune că două familii plecate din Scărioșoara, jud.Alba, cu ciubere prin țară în drum spre casă s-au hotarât să se stabilească în această regiune unde clima era mai blândă decât la munte, iar pădurile bogate din zonă ofereau lemnul necesar pentru făcut ciubere. Cele două familii purtau numele de Costea și Abrudan, nume des întâlnite mai apoi la familiile din sat, până în zilele noastre. (Legendă spusă de Costea Ioan, 76 ani și auzită de la bunicul și străbunicul său).

O alta legendă a satului o reprezintă povestea conform căreia la începuturi satul Straja se afla la poalele dealului, mai aproape de satul Căpușu Mic. Legenda spune că mica comunitate a fost distrusă de năvălirile barbare, satul dispărând în totalitate, ca mai apoi să fie repopulat, iar casele construite mai sus între dealuri, dupa o colină, ceea ce face ca el să nu fie vizibil de pe drumul principal și nici din depărtare (și azi de departe se vede doar turnul Bisericii ,,Sf.Arhangheli Mihail și Gavriil”, așezată pe culmea unui deal , în jurul căruia s-a construit satul.

Analiza celor două hărți , respectiv ,,Straja pe Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773 “și Poziționarea geografică a bisericilor de lemn , confirmă așezarea geografică a micuței localități în arealul geografic indicat ,areal păstrat până în zilele noastre .

Straja pe Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773

Capitolul II

2.1 Școala în Straja

Școala era amplasată într-o poziție centrală a localității nu departe de biserică, fiind o școală confesională, copiii făceau carte îndrumați fiind de diacon , iar mai apoi de învățător.Din analiza documentelor pe care le-am avut la dispoziție atestarea școlii o găsesc într-un inventar din anul 1912.

Analiza documentului ,,Inventar despre averea imobilă și mobilă a parohiei Gesrade , din anul 1912 ” atestă existența unei ,, Școală de zid cu două încăperi , una bucătărie , acoperită cu șindrile- pentru școală și locuința învățătorului la anul 1871.Școala zidită din ,,peatră la anul 1868” . Construcția școlii, la început, era una modestă, planul școlii era următorul: în stânga și dreapta construcției se aflau două săli de clasă, egale ca dimensiuni. În centru, la intrare, era un hol de acces spre cele două săli. Tot din acest hol se pătrundea și în cancelarie, care era amplasată central între cele două săli de clasă. În clădirea școlii exista și o cameră destinată învățătorului, spațiul exclusiv destinat locuirii acestuia.

2.2 Comunitatea Straja

Etnie

Urmărind documentele pe care le-am găsit pentru perioada supusă analizei am aflat că la anul 1850 total populație 192 persoane , români, toți ortodocși , 1857 –total populație 207 persoane, români, toți ortodocși, populația fiind deci una românescă, de religie ortodoxă.

2.2 Confesiune

De menționat este că în anii 1850 și 1857 s-au realizat recensăminte ale populației din Transilvaia.

Tabel nr.1

Dintr-o analiză a tabelului Tabel nr.1 în satul Straja în anul 1850 sunt 192 de credincioși ortodocși, iar în anul 1857, numărul acestora crește cu 15 credincioși ortodocși.

Recensământul din 1857 se referă și la totalul populației, numărul de locuințe, populația după religie, stare civilă, vârstă și ocupație. În satul Straja situația este conform tabelului de mai jos.

Tabel nr.2

Din cei 207 locuitori ai satului , cu 37 case și 41 locuințe , 35 erau proprietari de pământ , 20 agricultori , 4s slugi , 4 zilieri.

La fel ca pentru românii din Transilvania, pentru mica comunitate din Straja, religia este ceva sacru primit din generație în generație. Aceștia știau să se roage, erau pricepuți la construirea de biserici și aveau sufletele pline de rugăciune.

,,De peste 1000 de ani, viața poporului român este țesută din sate și preoți, având același trai, bucurii și suferințe comune, fapt ce a creat aceeași identitate de trai și gândire, făcând din sate și preoți o singură comunitate socială, românească pe întregul ei teritoriu de formare.”

2.2.3 Comportament demografic (interpretarea datelor)

Fără nicio îndoială cele mai importante informații le datorăm izvoarelor ecleziastice. Registrele bisericești sunt singurele în măsură să ne ofere o imagine asupra familiei în mediul rural, cel puțin pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Înscrisurile bisericești, sursele fundamentale pentru cercetarea mea sunt de două categorii: registrele de stare civilă și rapoartele anuale ale parohiilor; precum și fondurile autorităților bisericești, înscrisurile și procesele verbale consemnate de către aceștia. Cercetarea cuprinde informațiile oferite de către registrele parohiale de stare civilă, iar studiul acestora oferă o imagine completă asupra realității demografice: ritmul natalității, nașterile nelegitime, mortalitatea, cauzele mortalității, vârsta tinerilor la căsătorie, perioadele din an în care erau oficiate căsătoriile, ritmul căsătoriilor.

Sursele de informare trebuie privite și analizate cu mare atenție deoarece informațiile ecleziastice ne oferă o imagine relativ clară asupra familiei și societății. Pe de altă parte, aceste informații trebuie să le analizăm cu mare atenție, dacă este posibil chiar să fie comparate cu informații ce provin din alte surse, deoarece, de cele mai multe ori, aceste informații se referă doar la enoriașii respectivei confesiuni.

Prelucrarea datelor cuprinse în aceste registre ne permit observarea tendințelor ce

s-au manifestat pe termen lung în privința evenimentelor demografice, respectiv: nașterea, căsătoria sau decesul. Aceste registre se prezintă, pentru o lungă perioadă de timp, ca unice surse de documentare în ceea ce privește statutul civil și evenimentele demografice din viața personală a majorității populației.

Dacă la început, aceste registre nu s-au completat regulat, preoții având libertatea de a întocmi înscrisurile așa cum doreau, neexistând un formular de înregistrare, conținutul registrelor de stare civilă s-a îmbunătățit tot mai mult, în primul rând datorită presiunii statului. Începând cu anul 1850 este introdusă în registrul botezaților o rubrică referitoare la născuții-morți, o alta pentru consemnarea legitimității sau nelegitimității nașterii. În registrul cununaților apare o rubrică nouă privitoare la starea cununaților (june, văduvi), iar în registrul morților s-a introdus o rubricatură în care era consemnată cauza morții. În toate registrele o rubrică era rezervată pentru observații și mențiuni speciale pe care preotul le putea face.

După o analiză a trei protocoale din satul Straja (Gestrade) : ,,Protocolu cununaților 1854-1937” , ,,Protocolul botezaților 1855-1891” și ,,Protocolul decedaților 1854-1950” putem analiza viața socială, comportamentul demografic din această mică comunitate.

M-am axat pe o perioadă de mai bine de o jumătate de secol, din 1854 până în anul 1914, deoarece conform Legii Arhivistice din anul 1996, documentele mai noi de 100 de ani nu se dau în cercetare. Înainte de a interpeta datele din registrele matricole, precizez că acestea au fost redactate de preoții Ioan Vereș din Agîrbiciu (1869-1898) și Iosif Stănescu când Straja aparținea de Parohia Ortodoxă Dumbrava. Preotul Ioan Vereș a scris foarte mult în română chirilică.

,,Protocolul cununaților” este structurat în nouă coloane : Nr.curent; anul, luna și ziua cununiei ; Numele, porecla, religia, starea, caracterul, vârsta, locul nașterii și al locuinței mirelui ; Numele, porecla, religia, starea, caracterul, vârsta, locul nașterii și al locuinței mirelui ; Numele si polecra nunului și al nunei ; Numele si porecla parohului cununătoriu; A câta căsătorie este ; Când sau făcut bectirile și Când sau făcut încredințarea sau tocmeala.

Analiza acestui protocol arată că în perioada 1854- 1911 au avut loc 73 de căsătorii, dar au existat și ani când nu au fost cazuri de cununii, de exemplu în anii '91-'94 când ,, nu sau întemplat nici un cas de cununie Iosifu Stanescu paroch rom.gr.or”.

,,Protocolul botezaților” împărțit în 12 coloane cuprinde numărul curent, anul, luna și ziua nașterii, sexul noului născut, dacă este ,, Din patu legiuitu sau nelegiuitu ?”, numele dat la botez, ,, Numele, polecra, relegea, meseria și caracterul părinților” , ,,Locul, subciercul, cercul, și districtul, de unde sînt și unde lucuescu părinții” , numele preotului care a botezat, ,, Numele, polecra, relegea,starea și locul lăcuinței nașului sau nașei” , numele și porecla moașei și ,,Oltuitu-sau? când? prin cine? și care preot au fost fată?”. Între anii 1854-1897 au avut loc 265 de botezuri din care au fost botezati 150 băieți și 117 fete. Din 1898 foile din registrul matricol sunt lipsă.

Ultimul protocol, cel al decedaților, ne arată un număr de 262 cazuri de decese, intr-un interval de 61 de ani. Protocolul are următoarea structură: ,,Nr. curent” , ,,Annul, luna, zioa” , ,,Numele, polecra, relegea, starea, caracterul, vîrsta, locul nașterii și al lăcuinții mortului” , ,,Numele parohului îngropătoriu” , ,,Fostau mortul grigiit sufletește sau nu ?” și ,,Feliul morții”. Felul morții este ,,firească” , ,,naturală” , ,,ordinariă” sau survenită în urma unor boli, dintre care prezente sunt diftiritis, gălbănare, aprindere de plămâni, boala de apă, tifus, scurgere de sânge.

Femeile mureau adesea în naștere de prunci, datorită vârstei fragile. Decese accidentale întâlnim la ,,Simeon Choste a petri ??? rom.gr.or. econom căsătorit de 68 ani născut și locuitoriu in Ghestrade” din anul 1910 căruia ii este scris în ultima rubrica ,,Sau rupt ambele piciore in anul 1908 in a baia de peatra din surd comună pană acum au zăcut tot pe spate nefăcând nici o mișcare, acum i-am devenit corpul in braut și au adormit in suferințe nespuse” și în 1884 Noembrie/Decembrie ,,Ioanu Pirvu roman gr:or: duiaru in etate de 85 de ani nascutu in Garbaulu ungurescu locuitoriu in Gestrade” s-a înecat cu fum. Un număr ridicat de decese îl reprezintă anul 1878, cu 26, dintre care doar una este naturală, restul fiind diftiritis.

Grafic nr.1

Dintr-o altă analiză a protocoalelor ne putem face o imagine a vieții satului văzută prin cele trei evenimente cruciale din viața oamenilor și implicit din viața satului acelor vremuri.

În general cununii nu erau mai mult 0-3 pe an, botezați 0-10 pe an, iar decesele

0-10 pe an.

Viața socială așa cum povestesc bătrânii satului de astăzi din ceea ce stiu de la bunici și străbunici era mai legată de muncile câmpului – sărbători și creșterea animalelor / sărbători ,,împreunatul oilor” și ,,sărbătoarea moșilor” – sărbătoare de toamnă la culesul grâului, dar cele mai importante rămâneau tot cele legate de sărbătorile religioase – Paști, Crăciun, Anul Nou, Bobotează, sărbători religioase care aveau și o componentă socială – erau urmate de ,,jocuri populare” la care participă întreaga comunitate și deseori se puneau la cale ,,viitoarele căsătorii”.

Fiind o comunitate mică, unde populația satului se structura pe doar câteva neamuri (de-a Barzului, de-a Ciubi, de-a Petri) la evenimentele familiare participau de asemenea întreg satul – nunți, înmormântări.

Ritualul de nuntă, ca și cel de înmormântare era unul care respecta canoanele bisericești creștin-ortodoxe, întreaga comunitate se conducea după regulile morale ale bisericii și respecta sărbătorile bisericești.Interesant era asa cum povestesc batrânii satului faptul ca la pomana care urma înmormântării participau doar bărbații din sat , nu și femeile.

Și școala era una confesională, bătrânii satului povestesc cum bunicii le povesteau despre viața școlii, despre serbările de peste an și importanța școlii în viața comunității.

Portul popular avea influențe maghiare, satul vecin Căpușul Mare fiind unul cu populație majoritar maghiară.

Costumul popular păstrat din vechime se compune din: poale plisate albe, catrințe din stofă neagră cusute cu mătase colorată maro și bej, vestă neagră cusută ca și catrința, năframă neagră cu flori galbene. La mijloc se legau cu un tricolor. Costumul popular era diferit de cel de sărbători și de duminica, acesta fiind alcătuit din fustă lungă creață, cămașă albă și șorțuri cu ,,chituși”. Costumul popular bărbătesc era făcut din cânepă. Iarna purtau cioareci din pânză, cămașă și ,,friș”, iar vara pantaloni albi din pânză țesută și cămașă albă.

Redăm mai jos câteva imagini din portul popular al acelei perioade

.

Port popular

Viața satului era una strâns legată nu numai de importantele sărbători religioase (Paști, Crăciun, Bobotează), ci și una legată de evenimentele de peste an (Împreunatul oilor, stabilirea ciobanului și ciurdarului satului, clacă la ridicatul caselor sau la lucrul cămpului: secerat, coasă, iar iarna se adunau în șezători unde fetele și femeile torceau lâna și cânepa iar băieții le ajutau să lucreze mai cu spor).

Iarna femeile se ocupau cu țesutul la război, își făceau nu numai ,,lepedeauă” și ștergare cu motive populare pentru impodobitul caselor, dar țeseau și pânză de cânepă din care își făceau îmbrăcăminte dar și costume populare pe care le purtau în zilele de sărbătoare. Interesant aici era un obicei al ,,clăcii”, clacă care se realiza nu numai la lucrul câmpului și ridicatul caselor, vara urmate fiind de o masă cu mâncare și băutură pe care gazda o oferea celor care veneau în clacă, dar și claca de iarnă unde fetele se adunau în grupuri la câte o casă și torceau cânepa și lâna necesare țesutului pânzei.

Cânepa a jucat un rol foarte important în viața gospodăriei țărănești fiind un factor de prim rang în confecționarea îmbrăcămintei, lingeriei.

Aceste clăci se desfășuraru de trei ori pe săptămână: luni, miercuri și joi. Fetele torceau iar băieții participau și ei, se spuneau glume și se jucau diverse jocuri: frigeau gâsca, de-a puricele si alte jocuri vesele. Când fetele terminau de tors, în seara următoare fiecare ducea de acasă mâncare și prăjitură, sarmale, plăcinte și claca era urmată de joc popular.

Gospodaria-locuința- biserica

În timp ce satul formează cadrul de viață comunitar, gospodăria este locul de desfășurare a vieții familiale. Casa și curtea, prin puternicele sale rădăcini în sufletul țăranului român, sunt cele care îi asigură legătura cu strămoșii, și în același timp, îi permit practicarea ocupațiilor de zi cu zi.

„Casa are și ea locul ei, ca orice lucru. În bătătura casei toate se fac parcă mai bine. Locul casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune rodește, orice-ai face e mai frumos. Aceasta vine așa, din duhul strămoșilor”.

Accesul în incinta gospodăriei se face pe poartă – „cel dintâi element care solicită atenția vecinului, sătenilor mai departe, dar și a străinilor care străbat uneori satul”. Poarta este cea care asigură permanenta comunicare cu ulița satului, ea este drumul prin care viața familiei își depășește limitele și se integrează (în mod statornic și necesar) în ordinea economică și spirituală a celorlalte gospodării.

Ea simbolizează „locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi, dintre cunoscut și necunoscut, dintre lumină și întuneric, dintre bogăție și sărăcie. Poarta se deschide spre mister (…). Poarta este o invitație spre un alt tărâm”.

Cei trei stâlpi ai porții, chiar dacă susțin sau nu un acoperiș, au siluete antropomorfe. În trecut, astfel de stâlpi apăreau pe toată lungimea gardului. Masivi sau simpli, înalți ori de dimensiuni mici, fasonați sau nu, cu capete rotunde, pătrate sau piramidale acești stâlpi aveau foarte precis conturat chipul uman.

Pășind peste pragul porții, pătrundem din spațiul comunitar – satul – în spațiul familial. Avem, astfel, posibilitatea de a vedea un alt nivel de reprezentare al spațiului în viziunea țăranului român – curtea, frumos orânduită și bine îngrijită, ce are drept „centru” casa.

Locuința Întreaga viață a omului se desfășoară, cel mai adesea, în ambianța unei singure locuințe. Casa este adăpostul momentelor cruciale ale oricărei existențe de la naștere și până la moarte, dar și a micilor evenimente de dimineața și până seara. Sensibilitatea acelora care au trăit între pereții ei a marcat generațiile următoare, după cum aspectul casei reflectă preferințele locatarilor.

Casa țărănească, „fiică a gliei”, a străbătut vremea și vremurile aproape neschimbată, permițându-ne să afirmăm: „actuala locuință rurală, legată de același pământ și recurgând la aceleași materiale trebuie să fie în multe cazuri analogă locuinței datând de la începuturile vieții”.

Orice casă se construiește sau se reconstruiește după modele tradiționale, încercând să păstreze cât mai bine influența strămoșilor în spațiul familial.

Interioarele caselor actuale prezervă tradițiile ancestrale, dotarea acestora fiind puternic influențată de mediul natural. Cuptorul de încălzit, țesăturile de interior sunt nu numai fala gospodinei dar și respectul față de tradiția înaintașilor ,, mama îmi spunea deseori și îmi arăta cum trebuie îmbrăcata casa , masa , și pereții”.

De asemenea, practicarea anumitor ocupații determină modul de organizare al unei locuințe. Oamenii au fost în permanență preocupați de amenajarea spațiului de locuit care trebuia să corespundă criteriilor funcționale și estetice. Interiorul casei țărănești se organizează potrivit unui sistem de amplasare a mobilierului,a patului , a rânduielii lucrurilor în casă.

În Transilvania, din deceniile 7-8 ale secolului al XIX-lea, în „casa dinainte” a țăranului apare fotografia-portret cu membrii familiei, cu imagini din realitatea cotidiană. Ignorate, prea multă vreme, de literatura de specialitate, aceste „icoane” ilustrează lumea fiecărei case.

Trebuie să menționăm că fotografiile nu au venit să înlocuiască icoanele sau să reducă din spațiul afectat acestora și nici să umple golurile de pe pereți, ci au fost aduse ca să depună mărturie despre oameni, despre oamenii acelei case.

În lucrarea ,,Spațiu, timp și cazualitate la poporul român’’ Ernest Bernea afirma ca ,,Casa părintească însemna pentru țăranul român tradiție vie, însemna lege, însemna rudenie, care uneori e de natură spirituală, însemna cuib de lumină și radiație de binefaceri ale unor date venite din adâncimi necunoscute, dar care acționează puternic”

BISERICA ,,Când te apropii de ele parcă simți căldura sufletului poporului dreptcredincios care le-a ridicat și le-a păstrat de-a lungul veacurilor, ca pe cele mai scumpe comori ale lui.” (P. S. Justinian Chira Maramureșanul)

Măreția lor e izvorâtă din autenticitatea trăirii religioase care le-a stat la bază: nimic artificial nu se găsește în aceste monumente. În fiecare bârnă, în fiecare stâlp se simte sufletul și gândul unui om.

Bisericile de lemn din România, tezaure care ocupă un loc de cinste în patrimoniul nostru spiritual și cultural, sunt o mărturie certă a unității poporului român și a dăinuirii neamului nostru, în toate provinciile românești, în ciuda tuturor vitregiilor istoriei. Ele confirmă pe deplin spusele marelui nostru istoric Nicolae Iorga, conform cărora „creațiunea multilaterală a poporului nostru este aceeași peste toate provinciile” și „poporul român s-a aflat pretutindeni acasă în marele spațiu carpatic”. Ele sunt parte organică a identității noastre naționale, definindu-ne ființa în ceea ce are ea unic și profund, dar și inalterabil în fața loviturilor istoriei. 

Bisericile de lemn au și o foarte însemnată valoare istorică, fiind martore ale unor evenimente istorice de cumpăna, care s-au abătut mai ales asupra așezărilor transilvănene. Însă aici ele au fost un simbol viu – reflectat chiar prin forma arhitectonică – al năzuinței de eliberare națională a fraților noștri asupriți în această parte din trupul țării, pe care stăpânitorii străini se străduiau să o deznaționalizeze prin suprimarea credinței strămoșești, prin deposedări sau prin alungarea românilor de pe pământul străbun.

Aceste lăcașuri erau nucleele de sacralitate în jurul cărora se structura și se desfășura întreagă viață sătească. Aveau valoare de „axis mundi” („centrul lumii”) în geografia morală și spirituală a spațiului țărănesc, dar și în cea materială a satului, fiind înălțate în cel mai ales loc, de unde dominau așezarea (în zonele de câmpie, erau situate în centrul satului). Suntem îndreptățiți să le considerăm, de asemenea, un simbol al geniului popular românesc, care a modelat cu atâta artă lemnul, aducându-l la o atât de nobilă frumusețe.

După cum arată Ernest Bernea, poporul nostru nu a avut simțul monumentalului și al grandiosului, ci a manifestat cu prisosință un simț al distincției, al fineței și eleganței, care e oglindit desăvârșit în bisericuțele de lemn.

Această măiestrie s-a transims peste veacuri de la strămoșii noștri care au dezvoltat o civilizație a lemnului inconfundabilă, ce atestă identitatea noastră în toate zonele. Lemnul era cel mai la îndemână material oferit din belșug de codrii multiseculari care, se spunea, „cădeau peste sat”. 

În aceste bisericuțe de lemn „s-a făcut toată slujba dumnezeiască în satele și în cele câteva, foarte puține, târguri ale noastre, până în veacul al XIV-lea”. Dacă lăcașurile de cult din piatră și cărămidă, care – ne informează N. Iorga – au început să fie construite abia din secolul al XIV-lea în Țara Românească și din secolul al XV-lea în Moldova, erau ctitorite de către domni și, începând din secolul al XVI-lea, de boieri, și erau legate mai ales de mănăstiri, bisericuțele de lemn au fost ctitorii obștești, colective, fiind, mai ales, inițiativa satelor de răzeși.

O situație aparte a fost în Transilvania, unde românilor li s-a interzis, fie de stăpânirea maghiară, fie de cea austriacă, să ridice biserici ortodoxe de zid, restricție care a rămas în vigoare până în secolul al XIX-lea. Astfel că aici a avut loc dezvoltarea unei arhitecturi a lemnului care a dat naștere, pe acest teritoriu asuprit, celor mai frumoase biserici ortodoxe de lemn din România. Ele sunt o chezășie a continuității românilor din Transilvania, care au plătit însă foarte scump, prin nenumărate jertfe, menținerea credinței, a limbii și identității lor.

Bisericile de lemn din România au multe trăsături comune, printre care planimetria dreptunghiulară, alungită între răsărit și apus, boltirea navei și acoperișul în patru ape [8]. Sunt alcătuite, în general, din patru părți: pronaosul, sau tinda („biserica femeilor”), deasupra căruia este construit un turn cu foișor unde se află clopotnița (în Transilvania, deasupra foișorului se înalta ca o săgeată un impresionant coif), naosul, sau nava („biserica bărbaților”), altarul și, adesea, un pridvor cu stâlpi sculptați (așezat, de multe ori, pe latura de sud, ca în cazul casei țărănești), pridvorul fiind un element provenit din construcția caselor țărănești. Potrivit unor cercetători, naosul, inima lăcașului, era, la sate, singura încăpere care purta cu adevărat numele de biserica.

Acoperișurile de șindrilă ale bisericilor de lemn din Transilvania sunt aparte prin înălțimea lor și pantele repezi. Ele au o valoare practică, în zonele cu precipitații abundente, dar reprezintă și un aspect al frumosului, așa cum îl concepeau strămoșii noștri, conferind bisericii o silueta zveltă și elegantă. Exista părerea că numai acoperișurile înalte sunt frumoase, iar casa cu acoperișul scund se spunea că este „șașă” (urâtă), „nevederoasă”, adică neplăcută la vedere.

Dar ceea ce trezește cel mai tare uimirea sunt turnurile-clopotniță înalte și zvelte, cu coifuri conice sau piramidale, atingând uneori chiar 40 de metri (ca în cazul bisericii din Fildul de Sus), specifice bisericilor de lemn din Transilvania. Ele sunt elementul de greutate care deosebesc monumentele transilvănene de cele din alte părți ale țării. Acest coif ca o săgeata, exprimând tendința spre verticalitate, este însoțit, deseori, de patru turnulețe mici, așezate la bază. În ridicarea grațioaselor turnuri, meșterii țărani au dovedit o extraordinară artă și maiestrie, gasind soluții împotriva pericolului de răsturnare creat de curenții de aer și de tragerea clopotelor. Printre aceste soluții, descrise de Ioan Godea, sunt de remarcat formele aerodinamice ale săgeților, rotunjirile de la colțurile coifurilor, ferestrele sau „străvăzăturile” pe toate laturile de la baza turnului, galeriile deschise, modul de îmbinare a bârnelor orizontale cu cele verticale astfel încât cepurile bârnelor verticale să se poată mișca puțin într-o parte sau alta. De asemenea, cuiele care fixau scheletul turnului permiteau o ușoară elasticitate a acestuia.

Subliniind importanța excepțională a bisericilor de lemn de la noi, marele Nicolae Iorga numea aceste monumente „averea țării”, „averea neamului românesc”, fiindcă „ceea ce s-a păstrat împotriva răutății vremurilor și a lipsei de înțelegere a oamenilor este de așa mare preț încât rostul nostru în istoria civilizației se fixează mai mult de jumătate prin aceasta”. Din nefericire, multe dintre aceste biserici, monumente de patrimoniu neprețuite, au rezistat prin secole, ca mărturii ale existenței spirituale, etnice și istorice a poporului nostru, fiind ocrotite cu multă grijă de strămoșii noștri – chiar în ciuda tuturor ostilităților împotriva românilor ortodocși din zonele ocupate –, pentru ca, ajungând până la noi, să fie „întâmpinate” de „răutatea vremurilor” de azi și de lipsa de înțelegere a celor ce sunt înstrăinați de propriul lor neam [32].

Din fiecare barnă veche a acestor monumente pare a străbate până la noi glasul strămoșilor care le-au ridicat, cu evlavie și dăruire, ca pe niște comori ale neamului, care prin cruce și biserică a rezistat. Un glas care răsună tainic în inima noastră ca un îndemn necontenit la neuitare:

Pentru țăranul român, casa nu avea doar o valoare materială și utilitară, el se simțea profund legat de casă prin calitățile pe care i le conferea ca unui nucleu de stabilitate, în care avea parte de tihnă și armonie, loc rodnic și benefic, generator de sensuri spirituale, nu numai materiale.

Adesea, când vizităm un muzeu dedicat omului tradițional și lumii sale, cum este Muzeul Național al Țăranului Român sau Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, avem impresia că obiectele materiale – de la simple unelte până la casele țărănești – au un „cântec” al lor, care ne vorbește despre frumusețea și noblețea sufletului tradițional, despre o rânduială, o coerență în care acestea se integrau firesc, potrivit unui rost profund pe care lumea contemporană l-a uitat.

Această bucurie de a exista provine din faptul că țăranul român se integra în mod armonios și firesc în fire, nu exista opoziție între el și lumea în care Dumnezeu a sădit rosturi bune. Lumea își păstra armonia câtă vreme rămânea în această rânduială în care a fost întocmită de către Creatorul ei, fiind ca o prelungire a ordinii spirituale

Acestea fiind spuse, e ușor de înțeles de ce locurile cărora aparținea țăranul român și prin care se definea – cele mai importante fiind casa și satul – erau pentru el pline de semnificație. Locul familiar, considerat bun, benefic și ferit era, în primul rând, casa, care se integra organic în alte spații – vecinătatea, satul, ultimul fiind hotarul, adică punctul unde se sfârșea spațiul care îi dădea țăranului un sentiment de siguranță și libertate. Nu întâmplător, hotarele (ca și răspântiile) erau marcate cu troițe sau cruci (din piatră sau din lemn) menite să-l ferească pe cel care trecea dincolo, care ieșea din spațiul cunoscut, unde se simțea apărat.

Locul ales pentru amplasarea casei, modul cum era aceasta orientată, orientarea odăii de locuit, chiar așezarea obiectelor din interior nu erau întâmplătoare, sau pur utilitare, ci aveau și o profundă încărcătură spirituală.

Pentru vechiul țăran român, existau locuri bune, benefice, curate, dar și locuri rele, cum erau cele în care fuseseră comise nelegiuiri sau asupra cărora își exercitau influența forțe necurate. Astfel, măsura la care recurgea țăranul era sfințirea locului unde urma să-și întemeieze gospodăria, pentru a restaura calitățile benefice ale firii și curăția acesteia, însușiri care țineau de rânduiala bună în care Dumnezeu a alcătuit lumea.

Casa avea o valoare spirituală și tradițională puternică. Nu se putea concepe întemeierea unei familii fără ridicarea unei gospodării, a unei case proprii, țăranul nu se simțea întreg, dar nici „în rând cu lumea” dacă nu avea și casă. Așadar, străduința și nevoia de a-și întemeia o casă erau nutrite de un profund sentiment social de angrenare în comunitate, dar și de stabilitate a familiei în fața satului.

CAPITOLUL III

Biserica din lemn ,, Sfinții Arhangheli Milail și Gavriil ”-studiu de caz

Biserică străbună, locaș de închinare

În care s-au rugat în zi de sărbătoare

Bătrânii mei, părinții și toți strămoșii-n șir

Ce odihnesc sub cruce în micul cimitir!

„Biserica străbună” de Nicolae Lungu

3.1 Scurt istoric al bisericii

Trecând de hotarul satului Căpușu Mare, pe drumul ce șerpuieșete printre dealuri, te întâmpină de departe turla bisericii care străjuiește împrejurimile și îți indică faptul că acolo trăiește o comunitate de oameni aflați sub semnul credinței. La ceas de sărbătoare te întâmpină de asemenea chemarea clopotelor și sunetul de toacă, care te invită să urci dealul și să participi alături de săteni la Sfânta Slujbă oficiată în micuța biserică din vârful dealului. De sute de ani mica biserică de lemn stă mărturie credinței neclintite a neamului românesc, fiind locul de bucurie și necaz al locuitorilor acestor ținuturi.

,,Prin biserica de lemn țăranul a putut arăta ce știe: felul de zidire; ce simte: podoaba în lemn; prin ce trăiește: podoaba interioară – lucru de mînă, pictură, obiect de cult etc. Pentru fiecare manifestare meșterii au fost anonimi: omul din popor. Meșterii caselor, bisericilor, erau țăranii din satele de munte mai ales; pentru podoaba zugrăvitului: călugări, dieci sau preoți fără sau cu foarte slabă școală cărturărească sau ,,zograficească”; iar pentru cîntec, port și alte produse sufletești era țăranca care își împodobea casa, familia și pe lîngă acestea și biserica”.

În incita bisericii se găsește un document redactat în 22 februarie 1978 de către preot Nicolae Petru și Paroh preot Nicolae Salvan, mărturie a modului în care s-a făcut biserica.

,,Arhiepiscopia Ortodoxă Română

Protopopiatul Huedin

Parohia Căpușul Mic

Filia Straja

Scurt istoric al Bisericii

Acest sfânt lăcaș de rugăciune cu hramul ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din satul Straja, comuna Căpușul Mare, județul Cluj, a fost ridicat de către credincioșii satului, cu contribuția lor în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Nu se află urme scrise despre data zidirii, dar s-a păstrat amintirea în popor că a fost construită de același meșter, rămas anonim care a zidit și biserica din Agîrbiciu, între anii 1720-1730 unde se află urme precise.

Se spune că o parte din biserică, altarul și naosul au fost construite în jurul anilor 1550-1600, în parohia Finciu și aduse în prima jumătate a secolului al XVII-lea pentru a fi reclădite în Straja.

În anul 1806 biserica a fost mărită, construindu-se pronaosul și prispa dinspre sud. Biserica totuși rămâne mică, numai cu două uși la altar.

Tot în anul 1806 a fost zugrăvit altarul și naosul bisericii de către zugravul Dumitru Ispas din Gilău, sub îngrijirea preotului din Agîrbiciu, epitrop fiind Tănase Abrudan. Este clădită din bârne de brad, pe o fundație de piatră, acoperită cu șindrilă, în formă de navă, cu turn gotic.

În decursul anilor, nu s-au făcut modificări esențiale, așa că biserica rămâne în forma sa inițială. În anii 1959 și 1977 a fost reacoperită cu șindrilă-draniță pe cheltuiala credincioșilor, la stăruința epitropului Costea Vasile.

În această sfântă biserică se păstrează obiecte de valoare artistică și istorică: 4 icoane pe lemn, 3 icoane pe sticlă, 4 cărți vechi precum și un antimis sfințit de Chir.Deominic-Nova episcop al Budei și a tot Ardealului.

Icoana Mântuitorului pe lemn (1700), Icoana Maicii Domnului (1700) Ierarhul Nicolae și Sf.Arhangheli pe lemn (1700) . Pe sticlă, Adormirea Maicii Domnului (1830), Botezul Domnului (1830), cărți vechi – Octoihul Mare (1742) – Mitropolitul Racoviță, Evangheliar (1770), Cazania(1768) și Minologion(1781), toate trei fiind editate de Mitropolia Moldovei. ”

3.2 Materiale și tehnici de construcție

Biserica de lemn Sf.Arhangheli Mihail și Gavriil din Straja datează din secolul al XVII-lea. Aceasta este construită din lemn vechi de stejar, tălpile și căpriorii din lemn nou de stejar, la fel bolțile și șarpantele, mai exact din bârne de stejar, încheiate în cheotori drepte și în coadă de rândunică, având talpa fixată pe fundație de piatră, despre a cărei soartă/istorie nu se cunosc detalii.

Absida altarului vedere sudică

Biserica are plan rectangular alungit formată din pronaos, naos și altar, aceasta din urmă având formă semicirculară.

De pe grinzile din pronaos se înalță una dintre cele mai zvelte turle, având o bază patrulateră. Aici avem bârne cioplite în patru muchii. La exterior, în partea superioară, acestea sunt rotunjite și lăsate mai lungi decât peretele formând așa zisele console (aripi), având un rol constructiv și decorativ. Naosul are formă dreptungiulară. Pereții naosului susțin bolta semicilindrică longitudinală, astfel acestea se sprijină la est pe iconostas, iar la vest pe peretele despărțitor dintre naos și pronaos.

Latura de nord a bisericii

Monotonia fațadei este întreruptă de portalul rectangular, care are o compoziție cu ornamente riguros gândite, geometrice, realizate într-o perfectă geometrie în raport cu axa verticală care împarte portalul în două.

Din primele veacuri bisericile din lemn aveau ferestre mici. Frigul, dar mai ales faptul că sticla era foarte rară și scumpă era factorul care determină dimensiunile reduse ale acestor goluri.

Coriolan Petranu afirmă în legătură cu turnul, care sub influența arhitecturii gotice, în Transilvania, s-a dezvoltat mult in înălțime și ,,plasarea turnului pe latura de vest a bisericii o influență apuseană”. Virgil Vataseanu afirma că ,,singurul element neîndoielnic de împrumut din arhitectura gotică pare sa fi fost turnul… Dar și motivul turnului a găsit o interpretare principală, cu numeroase variante asupra cărora nu e cazul să instistăm”.

Asemeni multor biserici din lemn, observăm prezența prispei sau a târnațului, care are rolul de a ocroti pereții și de a adăposti credincioșii.

Târnațul

Observăm modul elegant de redare a construcției pridvorului, fiind o caracteristică a multor biserici de lemn din Transilvania. Formele simple ale arcadelor se îmbină într-un mod perfect, plăcut, ceea ce sugerează priceperea și atenția pe care o acorda meșterul clădirii.

3.3 Planul bisericii

Biserica este din secolul al XVII-lea, fiind compusă din altar, naos și pronaos. Altarul are un ușor decros. Pe latura sudică are un pridvor pe stâlp prin care este și intrarea. Deasupra pronaosului se află un turn clopotniță. Învelitoarea este din șindrilă. Interiorul are o pictură pe pânză aplicată de înaltă valoare artistică dar în stare medie și proastă de conservare. Prin toate elementele de compoziție, decorare și dimensiuni, biserica se încadrează în tipicul bisericilor de lemn din Câmpia Transilvaniei. Un singur element de construcție particularizează această biserică făcând ca și valoarea ei să se detașeze: altarul are forma circulară. În acest caz ne aflăm în fața unui caz de "imitare" a arhitecturii de zid printr-un material neadaptat. Elementele de realizare a absidei de lemn sunt asemănătore cu cele ale unei roți de car, și nu sunt petrecute sau țesute ca și o zidărie. Închiderea se face chiar în axul de simetrie. La exterior s-a aplicat o sipcă pentru a masca rostul. La interior este mascat de pânza picturii.

3.4 Sistemul de acoperire

Structura de lemn a bisericii se află în stare de conservare medie către proastă, iar învelitoarea este în stare proastă de conservare. Având în vedere posibilitățile financiare limitate ale comunității s-a optat pentru restaurarea monumentului în etape.

În prima fază va fi înlocuită doar învelitoarea. În acest fel se oprește degradarea accelerată a monumentului istoric. Restaurarea picturii interioare și restaurarea bisericii propriu-zise depășește posibilitățile comunității și va trebui făcută pe baza altui tip de investiție (Ministerul Culturii sau autorității județene).

Nu sunt necesare înlocuiri masive la structura de rezistență a acoperișului. Elementele de rezistență ale acoperișului sunt semifasonate, astfel că vor putea fi adaptate în timpul șantierului în funcție de situația rezultată după desfacerea învelitorii. Învelitoarea este compusă din două straturi suprapuse cu manieră de lucru diferită: un strat este realizat din șindrilă cu lambă si uluc iar un altul numai prin suprapunere. Ambele straturi vor fi eliminate.

Se poate opta pentru oricare din variante în funcție de oferta furnizorului și prețuri. În ce privește decizia nu pot fi ridicate probleme de "morală a restaurării" deoarece biserica trebuie să fi avut în decursul existenței sale când o învelitoare când alta, fără a putea preciza care a fost primul tip. Oricum ambele tipuri de învelitoare sunt tradiționale. În prezent biserica este acoperită cu ambele tipuri.

Materialul lemnos va fi tratat respectându-se toate prevederile și recomandările din expertiza biologică.

Prin înlocuirea învelitorii un monument de arhitectură valoros poate fi conservat în așteptarea unei restaurări de anvergură mai mare.

3.5 Pictura interioară a bisericii

Interiorul lăcașului conservă încă pictură murală de factură populară, datând din anul 1806. Rânduiala scenelor religioase respectă Erminia post-bizantină tradițională. Pe boltă apare Sf.Treime și Maria cu Pruncul, Serafimii iar pe pereți se vede teoria Sfinților Ierarhi. Iconostatul reprezintă tradiționalele registre Apostoli,Prooroci, iar în partea superioară Răstignirea, fiind datată prin inscripție în anul 1796. Bolta naosului prezintă în ax imaginile în medalioane a Celui vechi de zile, Pantocratorului, Sfântul Duh și Maica Domnului. De o parte și de alta au fost zugrăvite scene din Ciclul Hristologic și cel Marial (Sf.Maria, Sf.Duh, Bunavestire, Nașterea lui Iisus, Botezul Domnului etc), o atenție deosebită fiind acordată Patimilor.

Pronaosul, adăugat ulterior, nu este decorat. Pictura murală a bisericii o datorăm pictorului Dumitru Ispas din Gilău, care lucrează aici în colaborare cu fiul său Ștefan.

În absida altarului se păstrează parțial următoarea inscripție, scrisă cu chirilice: ,,Cine să vor întâmpla a sluji în această sfântă biserica ca să fie dator a pomeni… Teodor, Iov, Ioan, Dimitrie, Marie, … neamul lor ca și pre dânșii să-i ierte milostivul Dumnezău. Zugrăvitu-s-au acest sfânt altar al doilea … meșterul zugrav Dimitrie Ispas și Ștefan, 1806. Și fiind preot popa Teodor de la Agârbici cu … Petre. Ficurator a fost Tătar Onisie, birăul satului Costea Teodor, sfătul au fost Costea Gheorghe, august în 15”. Icoanele împărătești datează și ele din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.

3.6 Icoane pe lemn și pe sticlă

Icoană împărătească: Arhanghelul Mihai Icoană împărătească: Sf.Nicolae cu Maria și Iisus

Domnul Nostru Iisus Hristos

COMPLETARE

3.7 Mobilier și obiecte de cult

În biserică se păstrează obiecte de mare valoare artistică și istorică: icoane pe lemn, 7 icoane pe sticlă, 4 cărți vechi: Octoihul Mare (1742), Evangheliar (1770), Cazania (1768), Minologion (1781), ultimele trei fiind tipărite de Mitropolia Moldovei.

Preotul paroh Iosif Stănescu a realizat un inventar al bisericii și școalei, un ,, Tablou despre Utenciliile, ornamentele, ?? și Cărțile bisericești aparținătoare Bisericei ortodoxe române din parohia Strajă, ppresb. Huedin, Eparhia Cluj, conform Art.26 din Inștrucțiunea Reg. pentru administrarea afacerilor epitropești în parohii din an 1927”.

Acest inventar este structurat în patru părți : a. În biserică ; b. La casa parohială, oficiul parohial ; c. La casa culturală și d. La școala conf. proprietatea bisericii.

În biserică, din donații benevole avem un clopot mic bis. in greutate de 35 Chgr. din contribuiri benevole din partea poporului din an (scris indescifrabil), Un clopot bis. cu greutate de 36 Chgr.din contribuiri benevole, procurat din partea poporului la anul 1926 și Un clopoțăl triplu de China don. de Catalina Șimon la anul 1901 și Un Iconostas văpsit trei colori, procurat din casa bisericei, anul 1901. Din contribuție benevolă sunt Două cruci din lemn. S-au donat douăzeci de icoane, așa cum ne redă și inventarul repsectiv : un anthimis, patru icoane pictate pe lemn la frontar, o icoană pictată pe pânză a Învierii Domnului, o icoană pictată pe lemn a Mântuitorului și alte trei icoane mici pictate pe lemn, iar pe sticlă s-au donat zece icoane. Din casa bisericei s-au procurat Două Sfeșnice de mănă la Iconostas, coloare alburiă iar din contribuiri benevole Două Sfeșnice mari înaintea Sf.Altar, coloare alburiă. Alte donații sunt Un iconostas din lemn la femei, donat de Iuan Coste 1927 și Un dulap pentru veștmintele preoț. in coloare Castaniă procurat din casa biserici, anul 1910. Candele: Un poliandru de metal înfrumusețat cu sticlă pentru 6 luminări din contrib. benevole la 1885. și Două candele mici de metal don. Simion Coste 1886. Vase și apărate pentru sf. serviciu : Un Potir de metal coloare galbină, aurit, donat de Gheorgiu Tătar la anul 1901 ; Un disc de aramă, una copiă de china coloare argintir, una lingură mică, don.benev. la 190 ; Una cădelniță de china, coloare argintiă donată de Mihaiu Abrudan la anul 1900 și Una cădelniță mică de aramă don.ben. anul nu să știe. Odăjdii, vestminte preoțeșci Un costum întreg de fir, colorat, procurat prin contribuiri benevole, la 1879 ; Două stirhare albe, contribuiri benev. nul nu să știe ; Un epitrafir negru, contrib.benev. anul 1878 ; Un felou negru de cahiot, contrib. benv. anul 1879 ; Doi prapori rosii de păr II 1879 ; Doi prapori negri de păr II 1880 ; Șapte ?? de casă II anul nu să știe ; Două ștergare de casă … ; și Un standard trei colori II 1920. Cărțile bisericești donate sunt următoarele : Una Evanghelia din 1859 contrib. benevole la 1886 ;

Un Mineiu /Monoligiou/ din 1871, de sub Gavril Grigorie Maier, Episc. Făgărașului, procurat de cătră popor ; Un Molitvelnic cu litere cirile an 1764, Chir Grigorie, București, procurat din partea poporului, anul nu să știe ; Cartea Evanghelielor cu litere cirile din 1706, de sub Grigorie Gica Voivod București, procurat de cătră popor ; Un Ciaslov cu litere cirile ; Una Bibliă mare Sibiu procurată de popor și Un apostolier Sibiu 1901, contribuiri benevole.

Această parohie casă parohială nu are. Oficiul parohial Gestrad ca filia la parohia Dumbravă nu a avut separat ??

Acest inventar mai cuprinde Sigilele : Un sigil oficius cu chipul arhangelilor, hramul bisericei. Un sigil nou cu numirea nuauă a parohiei ort.rom.Strajă, aflătoare în Arhiva Parohiei matre Dumbravă; Matriculele botezaților din anul 1855-1927; Matriculele cununaților din anul 1854-192; Matriculele morților din anul 1854-1927; Registrul statistic parohial nu este; Registrul vizitațiunilor canonice nu este; Protocolul bunei învoiri nu este; Condicia parohială nu este; Protocolul parohial din anul 1912 pănă în 1927 și Actele Arhivei parohiale din anul 1920-1927.

Casă culturală nu există, nici biserica, nici comuna nu are.

La școala confesională, care este proprietatea bisericii, mobilierul era alcătuit din : Una masă și un scaun pentru învățător; bănci școlare pentru elevi; tablă neagră; sobă de fer vărsat pentru încălzit; Harta României și a Județului; Bibliotecă școlară Bis. nu are iar Registrele sunt proprietatea statului.

3.8 Restaurarea bisericii de lemn

Valoroasa pictură murală s-a degradat în timp datorită degradării continue a acoperișului.Prin grija credincioșilor și a unor oameni cu suflet mare , precum și un ajutor din partea Ministerului Culturii , s-a reușit în urmă cu câțiva ani reacoperirea cu draniță , de către o echipă de meșteri populari maramureșeni , care au mai ridicat și otroiță și o poartă nouă de intrare .

Capitolul IV

Dumitru Ispas-zugravul bisericilor de lemn din bazinul superior al Someșului Mic

În lucrarea ,, Zugravi și școli de zugravi ai bisericilor de lemn din Transilvania – Dimitrie Ispas din Gilău’’ Atanasie Popa ne relatează despre Bisericile de lemn vechi din Transilvania care descriu ,,umilința unui neam fără drepturi și libertăți, sărăcia iobagului legat de glia stăpînului feudal, fără avere, fără pământ, obidit, lăsat fără cultură”.

Până în secolul al XIX – lea doar trei națiuni au fost recunoscute : maghiară, secuiască și săsească iar cele patru religii erau: catolică, luterană, calvină și unitariană. Neamul românesc are un tablou destul de sărac deoarece nu exista clasa feudală, nobilii nostri s-au desnaționalizat trecând la altă lege, preoții se deosebeau de ??? doar prin taina preoției, școlile erau destul de puține, acestea fiind doar la mănăstiri ,,unde se formau diecii” și viitorii slujitori ai Domnului. Organizarea politico-administrativă era prin voievozi, cneji și legi de drept iar organizarea bisericească se făcea prin episcopi, protopopi care au fost desființate de familiile Arpad si Angevini, iar poporul ducea o viață grea de care a încercat sa scape prin înfăptuirea răscoalelor țărănești din 1436, 1784 și 1848.

Țăranul român se remarca prin hărnicia la lucrul câmpului pentru stăpâni, oaste. Acesta era foarte atașat de ,,simbolul bisericilor de lemn”, de casă și cămin, păstrându-și identitatea, puterea și individualitatea. Țăranul a fost un meșter în cioplitul lemnului, artă care este diferită de la o regiune la alta. Frumoase biserici întâlnim în Maramureș, pe Someș, în jurul Clujului și Hunedoara.

,,Secolul XVIII, secolul marilor frămîntări sociale, politice și religioase este și secolul marilor realizări în arta bisericească.” Pe zugravul Dimitrie Ispas il găsim în această epocă plină de frământări. Avea o muncă bogată în raport cu alți zugravi. Acesta a lucrat la unsprezece biserici de pe valea Someșului Mic și în Munții Gilăului. Amintim următoarele biserici: Sînpaul în 1788, Agîrbiciu în 1801 și 1818, Straja în 1806 și Păniceni în 1809. Despre Dimitrie Ispas știm că este din Gilău din însemnarea de la Someșul Rece. A lucrat între 1788-1835, muncind peste 45 ani. Incepe cu biserica de la Sînpaul și încheie munca sa la Petrindu.

A.Popa relatează despre Dimitrie Ispas care ,,trece peste drumul mare de la Căpuș și urcă la Straja-Gestrade atestată în 1219 (Suciu II, p. 146) cum i s-a zis în vechime și cum i se zice și astăzi de către cei din jur. Aici este zugrăvit altarul și o parte a naosului, bisericuța fiind din secolul XVIII dacă nu și mai veche. A fost mărit naosul și cred că j s-a adaos și tinda (pronaos). Face impresia că a fost bisericuță de schit, un mic paraclis pentru un sihastru sau călugări. Spațiul mic, subiectele puține și mai slab păstrate; bolta a suferit în urma ploilor. Lucrarea de alt fel este în nota celorlalte. Aici lucrează în 1806. Are ajutor pe Ștefan.”

ALTARUL

NAOSUL

În altar există următoarea inscripție ,, Cine să vor întîntîmpla a sluji în această sfîntă biserică ca să fie dator a pomeni… Teodor Iov, Ioan, Dimitrie, Marie și toți… Varvara… neamul lor ca și pre dînșii să-i ierte milostivul Dumnezau. Zugravitu-sau acest sfînt altar al doilea… meșterul zugrav Dimitrie Ispas și Ștefan 1806.

Și fiind preot popa Teodor de la Agîrbici cu… Petre. Ficurator a fost Tătar Onisie, birăul satului Costea Teodor, sfătul au fost Costea Gheorghe , august in 15"

ISPAS, DUMITRU (Zugrav Dimitrie Ispas, Zugrav Ispas Dumitru, Dimitrie Ispas Gilău). Pictor muralist, decorator al unor biserici de lemn din bazinul superior al Someșului Mic sau din părțile sălăjene, activ la sfârșitul sec.18 și în prima jumătate a sec.19. Originar din Gilău (com. Gilău, jud.Cluj), s-a format în ambianța artistică românească de la sfârșitul sec. 18, când în împrejurimile Clujului sunt cunoscuți mai mulți pictori. Activitatea sa relativ bogată îl prezintă ca pe un pictor dotat nativ, dar care nu are o pregătire prea temeinică. Are un simț deosebit pentru decorativ, iar cromatica vioaie a picturilor sale dă o notă sărbătorească ansamblurilor murale. Începând cu primul deceniu al sec.19 a avut colaboratori pe Ștefan și Ursul, iar mai târziu pe fiul său Ioan. În general ansamblurile murale realizate de pictorul din Gilău se înscriu pe linia tradiției, fiind perceptibile uneori chiar și ecouri ale artei brâncovenești. Realizările sale au un pronunțat caracter grafic, linia jucând un rol preponderent. Iconografia ansamblurilor este foarte bogată și ține seamă de erminie. A pictat la următoarele biserici de lemn: cca 1788 – SÂNPAUL (sat,com. Sânpaul, jud. Cluj), biserica de lemn, pictură murală semnată în naos ,,prin mine smeritul zugrav Dimitrie Ispas” ; 1801 – AGÂRBICIU (sat, com. Căpușu Mare, jud.Cluj), biserica de lemn, pictură murală naos semnată ,,și s-au zugrăvit prin mâna mea smeritul zugrav Ispas Dumitru și Ștefan”; 1803 – MUNTELE RECE (sat, com. Măguri Răcătău, jud. Cluj), biserica de lemn, pictură murală absidă și naos semnată ,,smeritul zugrav Dimitrie Ispas”; 1806 – STRAJA ( sat, com. Căpușu Mare, jud. Cluj), biserica de lemn, pictură murală absidă și naos semnată de ,,meșterul zugrav Dimitrie Ispas și Ștefan 1806”; 1807- FINIȘEL (sat, com. Săvădisla, jud. Cluj), biserica de lemn, picutra naosului semnată ,,Dimitrie Ispas ș Ursul”; 1809 – PĂNICENI (sat, com. Căpușu Mare, jud. Cluj), biserica de lemn, pictură murală în absidă și naos, semnată și datată: ,,prin mâna mea smeritul zugrav Dimitrie Ispas și Ștefan și Ioan”; 1829 – TĂUȚI (sat, com. Florești, jud. Cluj), biserica de lemn, pictură pronaos, semnată ,,prin mâna mea Dimitrie Ispas împreună cu fiul meu Ioan”; 1835 – PETRINDU (sat, com.Cuzăplac, jud. Sălaj), biserica de lemn, transferată la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, pictură pronaos, semnată și datată ,,Eu zugravul Dimitrie Ispas”.

Ispas, Dimitrie. Localități în care a activat

STRAJA (sat, com. Căpușu Mare, jud. Cluj). În această localitate, amintită documentar încă din prima jumătate a sec. 13, se păstrează un interesant monument istoric, Biserica de lemn Sf.Arhangheli ridicată în sec. 17.

Straja, localitate menționată documentar din anul 1219 (Gnezted) păstrează un interesant monument istoric (CJ-II-m-B-07768) biserica de lemn Sf.Arhangeli Mihail și Gavriil construită în secolul al XVII-lea. Lăcașul realizat în stejar material durabil, se compune din altar, naos și pronaos. Latura de sud unde a fost practicată și intrarea în biserica este protejată de pridvor, iar deasupra pronaosului se ridică turnul clopotniță. Învelitoarea șarpantei e din șindrilă. Altarul semicircular al bisericii detașează și particularizează acest monument, potențându-i valoarea arhitecturală. În acest caz deslușim aici o încercare de ,,imitare” a arhitecturii medievale de zid printr-un material neadaptat acestei planimetrii.

Pronaosul, adăugat ulterior, nu este decorat. Pictura murală a bisericii se datorează zugravului Dumitru Ispas din Gilău, care lucrează aici în colaborare cu fiul său Ștefan. Maestrului Ispas i se datorează decorul unor biserici din lemn din bazinul superior al Someșului Mic sau din părțile sălăjene.