Monografia Psihologica a Handbalului

CUPRINS

1. Introducere. Scurt istoric al jocului de handbal

2. Monografia psihologică a handbalului

2.1. Caracterizarea generală a sportului

2.2. Manifestările proceselor psihice în activitatea specifică jocului de handbal.

2.3. Caracteristicile unor stări psihice specifice jocului de handbal

2.4. Particularitățile de manifestare ale unor trăsături ale personalității sportivului

care practică handbal

2.5. Caracteristicile psiho-sociale și pedagogice ale jocului de handbal

3. Concluzii

Bibliografie

1. Introducere. Scurt istoric al jocului de handbal

Handbalul este un joc sportiv relativ tânăr, care a apărut în Europa la sfârșitul

secolului al 19-lea și începutul secolului 20. Originile lui sunt însă mult mai departate și

le găsim în unele jocuri cu caracter popular practicate in Evul Mediu și în jocurile

dinamice folosite în școlile din centrul și nordul Europei la începutul secolului al 19-lea.

Toate acestea ca principale surse de origine, au fost contopite și modernizate sub

influența unor jocuri sportive deja cu statut de competiție: baschetul, rugbyul și mai ales

fotbalul.

În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în școli ca material

didactic, rod al imaginației creatoare a unor eminenți profesori de educație fizică.

Povestea adevarată a jocului de handbal începe în anul 1898, cand directorul

școlii Reale din localitatea Ordrup – Danemarca, interzice elevilor practicarea fotbalului

din cauza numeroaselor accidentări care determinau foarte multe absențe de la cursuri.

Pentru a nu renunța la jocul cu mingea, băietii din clasele superioare au început să joace

un altfel de fotbal, lovind mingea cu mâna.

Profesorul lor de educație fizică Holger Nielsen, participând la prima ediție a

Jocurilor Olimpice moderne în anul 1896, la probele de tir și scrimă, este cucerit de

aceasta idee a elevilor săi, dând acestui nou joc un cadru organizat, stabilind și primele

reguli. Îl denumește în mod logic “Haandbolt” în replică la “Football”.

În anul 1904 același profesor redactează și tipărește într-o mică broșură un

regulament al acestui nou joc sportiv practicat în aproape toate școlile din Danemarca, iar

după 1906 și în Suedia. Anul 1904 este data oficială “de naștere” a handbalului ca joc

sportiv deoarece atunci a apărut primul regulament oficial și primele jocuri interșcoli din

diverse orașe.

Handbalul “mare” – pe terenul de fotbal în 11 jucători, este o “invenție nemțească”

și îl are ca autor final pe profesorul Karl Schelenz, șeful catedrei de atletism de la

facultatea de educație fizică din Berlin. Profesorul a experimentat cu studenții lui timp de

doi ani o variantă a unui joc cu mâna inspirat din cateva jocuri dinamice folosite în orele

de educație fizică: Tornball, Folkerball și o variantă denumită chiar Handball pe care

2

profesorul Max Heiser l-a definit și practicat chiar din 1917. A preluat de la fiecare câte

ceva, le-a scos din sala de gimnastică și într-o formă finală le-a transpus pe terenul de

fotbal respectând dimensiunile și marcajul respectiv.

Primele jocuri demonstrative au loc în cadrul serbărilor sportive de sfârșit de an

(1919), iar imediat în toamnă se organizează competiții locale la Berlin dar și în alte

orașe. Răspândirea handbalului în 11 jucători în Germania este extrem de rapidă fiind

socotit sport național, oarecum în opoziție cu fotbalul de origine engleză. Imediat în anul

următor 1920 se organizează la Berlin “Cupa Germaniei” cu 10 echipe masculine, 4

feminine și 4 de juniori, iar din 1921 el se răspândește și în țările vecine, în primul rând în

România, în Ardeal prin intermediul profesorilor de educație fizică, unii chiar absolvenți

ai facultății din Berlin. Nemții l-au socotit ca sport național, “copilul lor de suflet”, și l-

au denumit “Grossfeld Handball” (handbal pe teren mare) spre a-l deosebi categoric de

cel nordic căruia i-au zis “Hallen Handball” (handbalul de sală). Răspândirii lui explozive

în Germania și apoi în Europa îi urmează o perioadă de glorie și dominație. În 1925

primul meci internațional Austria – Germania 6-3 la masculin iar în 1930 primul joc la

feminin Aaustria– Germania 5-4.

În 1936 la Berlin handbalul (în 11 jucatori) este prezent prima oară la Jocurile

Olimpice, locul 1 Germania iar România locul 5.

Handbalul este un joc sportiv de mare atractivitate și spectaculozitate, bazat pe

viteza de deplasare și de execuție a jucătorilor, cărora le pretinde o înaltă pregătire

atletică, forță și rezistență, gândire tactică și o perfectă armonizare în cadrul echipei.

La noi în țară este menționat prin anul 1922 la Sibiu, forma sa inițială de joc fiind

între două echipe a câte 11 jucători, pe un teren ca și cel de fotbal. În 1928, la Reghin se

înființează prima echipă feminină. Din 1926 apar mențiuni despre handbalul în 7, numit

«Hazena», în Cehoslovacia și Iugoslavia; la început, acest handbal redus se practica

numai de femei. După 1930, handbalul în 11 patrunde în Moldova, Banat, Muntenia.

La Jocurile Olimpice din 1936 participă și echipa tării noastre, care se clasează pe

locul V. În același an se constituie Federația Română de Handbal. În 1947-1948 ia ființă

campionatul național de handbal băieți și fete, iar in 1950 se organizează divizia pentru

echipe masculine.

3

2. Monografia psihologică a handbalului

2.1. Caracterizarea generală a sportului

Handbalul este un joc sportiv colectiv, cu un pronunțat caracter dinamic și un

mare grad de accesibilitate, datorat faptului că se bazează pe o sinteză a deprinderilor

motrice de bază, alergare, săritură, aruncare și deprinderi specifice relativ simple. Echipa

este alcătuită din 7 jucători (6 jucători de câmp și 1 portar). Pe foaia de arbitraj pot fi

trecuți 12 jucători (7 în joc și 5 rezerve); cei 5 jucători, de rezervă, pot schimba oricând în

timpul jocului, pe cei din teren. Jocul constă în încercarea de a introduce mingea în poarta

echipei adverse și de a apăra în același timp propria poartă împotriva atacurilor adverse.

Mingea se joacă cu mâinile, dar este permisă atingerea ei cu orice parte a corpului (cu

excepția picioarelor de la genunchi în jos). Portarul poate folosi și picioarele pentru a-și

apăra poarta.

Jucătorul, în posesia mingii, are dreptul să se deplaseze maximum 3 pași cu

mingea în mână, după care trebuie să o paseze. Pentru parcurgerea unei distanțe mai

mari, jucătorul trebuie să dribleze ca la baschet. Mingea poate fi ținută în mână maximum

3 secunde. La începutul fiecărei reprize, sau după marcarea unui gol, jocul se reia de la

centrul terenului, de către echipa care a primit golul.

După trecerea timpului de joc a primei reprize, echipele își schimbă terenurile

pentru a se juca repriza a doua.

Meciul este condus de 2 arbitri, ajutați de un secretar și un cronometror. Terenul

cuprinde un câmp de joc având forma unui dreptunghi și două spații de poartă. Poarta

este așezată pe mijiocul fiecărei linii de fund (linia de poartă) și are dimensiunile de 2 m

înălțime și 3 m lățime, fiind prevăzută cu plasă. Spațiul de poartă este zona aflată la 6 m

în fața porții, în care nu poate acționa decât portarul.

Linia de aruncare liberă este marcată întrerupt la distanța de 9 m în fața porții;

linia de aruncare de la 7 m se află în fața fiecărei porți.

4

Mingea este confecționată din piele sau material sintetic, având o circumferință

de 58-60 cm și o greutate de 425-475 gr; pentru femei și juniori mingea este de 54-56 cm

și de 325-400 gr.

Jocul de handbal, permițând o angajare directă între adversari, poate deveni dur și

periculos. Pentru a preveni această deformare nedorită a jocului, regulamentul este foarte

exigent în ceea ce privește acțiunile periculoase ale jucătorilor.

În cazul jocului în apărare, sarcina principală a apărătorului este aceea de a împiedica

prin toate mijloacele permise de regulamentul de joc înscrierea de goluri în poarta proprie.

Pentru aceasta el va trebui să fie preocupat în timpul jocului de marcarea adversarului,

blocarea aruncărilor la poartă, închiderea pătrunderilor spre poartă și colaborarea cu portarul.

Echipa care intră în posesia mingii se consideră echipa în atac și preia inițiativa jocului.

Jucătorii echipei în atac sunt datori să se preocupe de asigurarea mingii. Mingea trebuie

asigurată și păstrată în posesia echipei până la înscrierea unui gol în poarta adversă.

Principiul asigurării mingii a determinat apariția în tactica jocului de atac a unui marc număr

de reguli tactice, a căror aplicare contribuie la obținerea unui randament sporit.

Elementele tehnicii de bază sunt urmatoarele: poziția fundamentală a jucătorului,

mișcarea sa în teren, ținerea, prinderea și aruncarea mingii, driblingul, fentele, aruncarea

la poartă, care poate fi de pe loc, din alergare sau săritura, scoaterea mingii de la adversar,

blocarea de către apărători a aruncătorilor la poartă și tehnica de apărare a portarului.

Măiestria tehnică caracterizează doar jucătorii cu o înaltă capacitate tehnică achiziționată în

decursul timpului. Ea este rezultatul instruirii (colective și individuale) la care se adaugă și

„vocația" pentru joc.

Criteriile după care se poate aprecia înalta măiestrie tehnică sunt:

• numărul de elemente și procedee tehnice de atac și apărare achiziționate și ușurința cu

care sunt aplicate în rezolvarea sarcinilor de joc;

• acuratețea, virtuozitatea , precizia și eficiența cu care se execută în condiții grele de joc;

• stabilitatea cu care se execută în condițiile apariției unor factori perturbatori: opoziția

adversarului, oboseala, stresul, încordarea nervoasă etc;

• priceperea de a alege, regla și schimba fazele de execuție a procedeelor tehnice în

funcție de reacțiile adversarului.

5

Handbalul reclamă tipul de efort neomuscular, efort care implică o stare funcțională

bună a aparatului locomotor, și existența unor indici calitativi ridicați ai activităților

motrice chiar de la începutul activitătii;

Caracteristicile jocului de handbal contemporan, prin tendința intensificării

efortului și prin creșterea vitezei de execuție și deplasare care duc la creșterea solicitării

organismului, atât pe plan somatic (sistem nervos, aparat musculo-ligamentar,

analizator), cât și pe plan vegetativ (circulație, respirație, cheltuielile energetice) este

absolut necesar ca încalzirea să se efectueze în modul cel mai corect înainte de executarea

eforturilor mari. Deoarece mușchii, ligamentele, tendoanele și articulațiile sunt solicitate

în permanență în cadrul jocului cu intensitate variată, în ritm și tempo diferit, exercițiile

efectuate la începutul încălzirii vor avea ca scop îmbunătățirea elasticității și

extensibilității în vederea efectuării în cadrul jocului a mișcărilor specifice cu mai mare

aptitudine și viteză.

Handbalul ca mijloc al educației fizice contribuie la însușirea unor deprinderi

motrice de bază și specifice, a unor cunoștințe speciale de tehnică și tactică sportivă.

Este un joc dinamic și solicită din partea subiecților un efort fizic intens și un mare

angajament psihic. Practicat în mod știintific și metodic contribuie , prin efectele efortului

fizic și psihic, la întărirea sănătății, la dezvoltarea capacităților fizice și intelectuale,

morale și volitive ale practicanților. De aceea, ca mijloc al educației fizice, handbalul este

prezent în lecțiile de educație fizică din școlile de toate gradele, începând de la clasa a V-

a sau chiar mai de timpuriu, când se însușesc elementele tehnico-tactice de bază, prin

jocuri pregătitoare și până la clasele mari și la învățământul superior, în condiții

competiționale.

Selecția jucătorilor de handbal începe cu un control medico-sportiv ce urmărește

să stabilească starea de sănătate, dezvoltarea somato-funcțională a viitorului sportiv și se

realizează prin examen clinic complex, pe aparate. Urmează apoi selecția pe criterii

somatice, cuprinzând următoarele:

– talia (înălțimea corpului), care se ve compara cu valorile medii pe țară

pentru a hnico-tactice de bază, prin

jocuri pregătitoare și până la clasele mari și la învățământul superior, în condiții

competiționale.

Selecția jucătorilor de handbal începe cu un control medico-sportiv ce urmărește

să stabilească starea de sănătate, dezvoltarea somato-funcțională a viitorului sportiv și se

realizează prin examen clinic complex, pe aparate. Urmează apoi selecția pe criterii

somatice, cuprinzând următoarele:

– talia (înălțimea corpului), care se ve compara cu valorile medii pe țară

pentru a se putea preciza dacă viitorul handbalist se încadrează în normal

pentru vârsta sa;

6

– greutatea, de mare importanță, care se va raporta la talie pentru aprecierea

stării de nutriție;

– bustul, reprezentând înălțimea cuprinsă între creștetul capului și suprafața

scaunului, măsurată în poziția așezat;

– lungimea membrelor imferioare, ce rezultă din diferența între talie și bust;

– anvergura, alonja sau deschiderea brațelor la orizontală, ce reprezintă

lungimea ambelor brațe plus lățimea toracelui la nivelul umerilor. La 6 ani,

anvergura este mai mică decât talia, pe care o depășește însă după această

vârstă;

– perimetrul toracic- se măsoară elasticitatea, care rezultă din datele

măsurătorilor acestuia în respirație profundă și expirație forțată;

Selecția pe criterii motrice determină nivelul de dezvoltare al calităților motrice,

precum și volumul și calitatea deprinderilor motrice de bază și specifice:

– viteza- este determinată de mobilitatea proceselor nervoase de la nivelul

scoarței și se materializează în jurul vârstei de 16 ani la băieți și 14 ani la

fete;

– îndemânarea este determinată de aria motrică a scoarței cerebrale și

analizatorii kinestezici. Ea se manifestă de timpuriu și la vârsta de 14 ani se

apropie de valorile adultuluiȘ

– forța are ca substrat morfofuncțional sistemul meuromuscular, ajungând la

valoarea maximă la 30 de ani.

– rezistența ajunge la rezultate maximale la 19 ani. La vârsta de 16 ani

volumul inimii și al consumuui de oxigen reprezintă 80% din vlorile pe

care le are adultul;

– detența prezintă o calitate combinată între viteză și forță. Șa 15-16 ani se

manifestă cel mai puternic, dezvoltarea la această vârstă având un caracter

exploziv.

Selecția pe criterii psihologice- câteva dintre calitîțile psihice care au importanță

pentru jicul de handbal ar fi cele din sfera afectivității sub concretizarea

emotivității, curajului, etc.

7

– afectivitatea- se apreciază la copii după fondul vesel, blând sau închis și

agresiv. Comportamentul la școală, în colectiv, poate indica datele necesare

pentru conturarea afectivității;

– voința- duce la perseverență în pregătire, iar absența ei duce la oboseală

ărematură la orice efort și chiar la abandonarea activității;

– memoria și imaginația- trebuie să fie bogată, vie, capabilă să rezolve

situațiile în diferite momente ale jocului.

Evoluția handbalului a dus din nefericire și la dezvoltarea câtorva aspecte

negative. Jocul neregulamentar al apărătorilor practicat în mod intenționat și premeditat

în scopul întreruperii permanente a cursivității atacului advers constituie o frână în

realizarea vitezei de joc și a spectacolului sportiv.

Jocul pasiv și întârzierea reluării jocului apar destul de frecvent în anumite

situații, ceea ce contravine desigur, spiritului jocului, motiv pentru care trebuie

sancționate de arbitri.

Deasemenea faultul asupra atacantului constituie un capitol extrem de delicat al

handbalului actual, care se cere să fie analizat cu atenție pentru a se găsi măsuri juste de

combatere a lui. Faultul atacantului se întâlnește în forme variate, dificil de depistat și

mai ales de sancționat. Acest aspect solicită din partea arbitrilor cunoștințe tehnico-tactice

avansate, spirit de observație și mult discernământ, pentru ca intervențiile acestora să fie

în spiritul tendințelor de evoluție a jocului de handbal.

2.2. Manifestările proceselor psihice în activitatea specifică jocului de handbal

În cadrul jocului de handbal organismul sportivului face eforturi nu numai fizice,

ci și psihice. În general, componenta psihică se consideră a fi motorul întregii activității,

deoarece ea activează și reglementează funcțiile superioare ale organismului,creează un

teren fertil de manifestare superioară a motricității și măiestriei tehnico-tactice. Mai mult

decât atât, sportul este, după cum se știe, o activitate eminamente competitivă. Nu există

meci fără miză, fără învingător și învins. Oricum, condiția competiției sportive este

dublă: fizică și, mai putin evidentă dar certă, psihică.

8

Activitatea psihică a celor care practică jocul de handbal este solicitată integral:

funcțiile cognitive în legătură cu perceperea și sesizarea situațiilor și alegerea celor mai

bune căi de acțiune în atac sau apărare; voința și calitățile ei în legătură cu învingerea

oboselii și a eforturilor negative ale emoțiilor; afectivitatea în strânsă dependență cu

situațiile concrete sau imaginare, atât în ceea ce privește satisfacțiile oferite de jocul în

sine și de succesele înregistrate, cât și teama de insucces sau amărăciunea în fața

superiorității adversarului.

De regulă, sportivii se tem de eșec și aceasta din mai multe motive:

· bărbații se pot teme că eșecul va aduce prejudicii masculinității lor;

· unora eșecul le amintește de sancțiunile primite în copilărie;

· teama familiei și a anturajului se poate transmite sportivului care va fi preocupat

să nu își dezamăgească prietenii și familia;

· multi sportivi nu suportă eșecul deoarece și-au format despre ei înșiși imaginea de

persoană care câștigă întotdeauna.

Antrenorii și cei care își desfășoară activitatea de înaltă performanță știu că uneori

sportivii se tem și de succes. Una dintre explicațiile acestui fenomen ar putea fi aceea că

menținerea titlului de campion mondial, de exemplu, este foarte dificilă și stresantă în

condițiile creșterii performanțelor actuale. Din acest motiv, mulți sportivi preferă să

figureze printre cei mai buni, fără a aspira la primul loc.

Există și sportivi cu teamă de succes (nikefobia) care își imaginează că suporterii

nu-i vor susține cu aceași forță în viitor, fiind preferat pretendentul la titlu și nu cel care îl

deține deja.

Teama de succes reflectă în mare parte teama de răspundere de a apăra și menține

titlul câștigat.

Anxietatea sportivilor poate izvorâ și din ignorarea persoanei lor de către antrenor,

ceea ce le poate reactiva anxietatea din copilărie când au fost neglijați de cei apropiați.

Perceperea antrenorului în rol de părinte provoacă uneori trăiri anxioase legate de

similitudinea reacției acestuia față de sportiv în caz de eșec, cu trăiri din ontogeneză.

Acest efect poate fi contracarat dacă antrenorul îl asigură pe sportiv că, indiferent de

succes sau eșec, atitudinea sa va fi aceeași în cazul în care sportivul a făcut tot posibilul

pentru obținerea victoriei.

9

Complexitatea acțiunilor sau mișcările din joc rezidă în faptul că sportivul trebuie

să îmbine și să înlănțuie, într-o “melodie cinetică” adecvată scopului, acte motrice foarte

diferite ca structură. Acestei complexități de acțiuni, la care se adaugă efectele efortului

propriu-zis, jucătorul trebuie să le facă față cu bagajul său de cunoștințe, priceperi și

deprinderi, să dovedească inițiativă, dar și disciplină, curaj și simț de răspundere,

independență și suplețe, dar și spirit de echipă.

Pentru depistarea factorilor psihici la handbal se pleacă de la ansamblu, adică

tânărul în totalitatea lui. Se au în vedere factorii endogeni (înnăscuți, trăsături

temperamentale, tendințe pozitive și negative); factorii educaționali; factorii ambientali

(mediul sociopolitic); factorii de conducere științifică, pedagogică.

Psihologia jucătorului de performanță și a echipei de handbal sunt probleme de

mare complexitate. Pentru a le cunoaste și soluționa antrenorul cere sprijinul

psihologului. Această colaborare a condus la definirea “Modelului psihologic al

handbalistului” al cărui conținut însumează numeroase partitudini și calități

indispensabile jucătorului de handbal. Acestea sunt:

Aptitudini senzoriale: percepția vizuală (acuitatea, vederea stereotipică, vederea

periferică); percepția auditivă binaurală (indispensabilă pentru identificarea direcției sau

sursei uneui sunet); echilibrul; percepția poziției propriului corp; capacitatea de orientare

spațio-temporală.

Aptitudini neuro și psihomotorii: coordonare motrică; îndemânare deosebită în

manevrarea mingii; viteză de execuție cât mai ridicată; precizie, finețe în execuție; viteză

de reactie optimă; coordonare oculo-manuală și disociere manuală; tenacitate motrică

corespunzătoare.

Aptitudini intelectuale:inteligență generală, claritatea gândirii; inteligență practică;

viteză de analiză-decizie; capacitatea de anticipare.

Structură temperamentală: sistem nervos puternic, echilibrat, mobil, care să asigure

un comportament competitiv, combativ; stabilitate emoțională; tendințe nevrotice

scăzute; anxietate scăzută; adaptare bună; profilul personalității: să fie armonios

dezvoltat, caracterizat prin ambiversie, stabilitate, adaptare; să ilustreze un caracter

puternic, realist, calculat, conștiincios, perseverent, întreprinzător, sociabil, clarvăzător,

lucid, controlat, demn, încrezător în sine și totodată în resursele personale.

10

Pentru aplicarea planului tactic de joc se vor urmări:

– educarea calităților gândirii – rapiditatea, rezistența, caracterul critic;

– educarea afectivă și volitivă – stăpânirea emoțiilor, independența, hotărârea,

curajul;

– formarea deprinderilor tehnico-tactice adecvate.

Va învinge acea echipa care va ști în teren să facă acele mișcări care îi vor dicta

adversarului reacția și astfel ea va ști dinainte ce face adversarul și, la momentul potrivit

va scoate „asul din mânecă”.

Va fi învingătoare echipa care în teren rămâne lucidă și fiecare mișcare (brațe, corp,

picioare) a sa are sens și o pregătește pe următoarea.

Va fi învingătoare echipa care își epuizează adversarul atrăgându-l în acțiuni

ineficiente.

Va fi învingătoare echipa care alături de antrenor este și ea propriul său antrenor.

Sportul de mare performanță este considerat, pe bună dreptate, o activitate de

limită a posibilităților fizice și psihice ale oamenilor. În preajma acestor “limite” cele mai

fine dereglări psihice și fiziologice se repercutează puternic asupra capacității de decizie

sau execuție, diminuând evident performanta.

În ultima vreme atenția specialistilor s-a îndreptat spre căutarea celor mai

eficiente mijloace de optimizare a performanței, prin ameliorarea și stimularea acelor

acelor factori psihici care sunt determinanți în performanță, ceea ce implică influența

permanentă, tratarea individuală și intervenția psihoprofilactică și psihoterapeutică asupra

sportivului ajuns pe treapta cea mai înaltă a măiestriei. Asistența psihologică cuprinde

ansamblul măsurilor destinate ajutorului de care are nevoie sportivul pentru a realiza în

întregime obiectivele propuse în antrenamente și competiții.

Noțiunea de asistență are o sferă foarte largă, întrucât factorii psihici ai

personalității sportivului sunt numeroși, precum sunt – de asemenea – situațiile care-i pot

influența. Analiza conținutului noțiunii de asistență scoate în evidență aspectele de

“management”, care implică prevedere, decizie, organizare, coordonare, control,

protecție, sprijin, îndemn, conducere, supraveghere, ca și formarea mecanismelor de

autoconducere și autocontrol (autoasistență).

11

Factorii responsabili ai asistenței psihologice – antrenorul, psihologul, medicul,

maseorul, conducătorii – au nevoie de cunoștințe temeinice în domeniul psihodiagnozei,

psihopedagogiei și psihoprofilaxiei.

2.3. Caracteristicile unor stări psihice specifice jocului de handbal

Starea de formă sportivă nu este întâmplătoare, ieșirea din formă din cauze

neprevăzute neinfirmând caracterul obiectiv și real al acestui rezultat al pregătirii

sistematice și intenționate.

Antrenamentele și concursurile reclamă o dirijare conștientă a însăși tensiunii

psihice, ca o contra-măsură la variațiile spontane și întâmplătoare. Metodica

antrenamentului sportiv și a pregătirii psihologice pentru concurs cunoaște diferite tehnici

de ridicare intenționată a tensiunii psihologice, cum sunt încălzirea, exercițiile de

angrenare, procedeele psihotone, sugestia, autosugestia ș.a.

Concursul sportiv oferă cea mai spectaculoasă manifestare a variației tensiunii

psihologice. Apropiera lui provoacă în mod reflexiv o modificare a tensiunii, în sens

pozitiv sau negativ, direcția fiind determinată de nivelul de aspirații, modul în care

sportivul consideră că-și va atinge scopul propus și desigur – condițiile concrete ale

organizării acesteia.

Variația stărilor psihice în cursul aceleiași zile – ziua de concurs – sunt

deosebit de manifeste, încordarea maximă fiind întâlnită, de regulă, cu câteva minute

înainte de începerea întrecerii. Datele obiective atestă observațiile curente și indică, în

același timp, aceste variații. Urmărind variația valurilor tensiunii arteriale și frecvența

pulsului la jucătorii echipei naționale de handbal “Steaua”, dr. Manescu Gh. a confirmat

nu numai existența unei diferențe a valurilor între măsurătorile efectuate dimineața și apoi

înaite de începerea jocului, dar și existența unor diferențe la aceiași jucători în raport de

starea de moment și importanța întrecerii.

În vederea creșterii echilibrului afectiv al întregii echipe și mai ales pentru

realizarea unei “imunitați” la factorii externi stresanți sau perturbatori care apar în

concurs, cum este vacarmul făcut de spectatori pentru încurajarea adversarului și

12

reducerea elanului celuilalt, s-a recurs la antrenamente în condiții de zgomot și cu

imitarea publicului (redare prin stația de amplificare a unor înregistrări făcute la

competiții importante).Rezultatele au fost dintre cele mai bune, sportivii obișnuindu-se cu

acest zgomot puternic, dar menținundu-și totuși capacitatea de a distinge glasul

antrenorului care dădea indicații tactice de pe marginea terenului.

De regulă participarea la concurs este prevăzută, iar comportamentul anticipat și

“acordat” corepunzător planului. Prezența adversarilor, spectatorilor, cadru festiv ș.a. sunt

elemente care de regulă stimulează participarea sportivilor, îi dă un plus de elan și

energie, toate reflectate în performanțe superioare.

Sunt însă ramuri de sport în care creșterea tensiunii psihologice se produce cu

deosebire în sfera emotivității, din care cauză performanțele vor fi mai slabe în

comparație cu cele de la antrenamente. Aceste situații – destul de frecvente și cu efecte

neplăcute – au dus la căutarea unor metode de antrenament care să contribuie la

echilibrare, egalizarea dacă putem spune, a comportamentului de concurs cu cel de la

antrenament, la crearea unei mai mari stabilități a performanței din concurs.

Întrucât concursurile crează, în cazurile amintite o depresiune sau o

supraîncărcare a tensiunii psihice, exprimate sugestiv prin termenii de “apatie” și “febră a

startului”, ambele nefavorabile performanței, metodica pregătirii psihologice pentru

concurs a introdus tehnicile angrenării și modelării. Acestea constau din crearea , la

antrenament, a situațiilor și starilor care se presupune că vor apare în concurs. Această

intensificare a efortului psihic cerută de noile condiții restructurează atitudinile

sportivului, îl “călesc” și-i oferă încredere în posibilitățiile proprii. Modificarea

intenționată a tensiunii psihologice, prin “modelarea” concursului, prin introducerea în

antrenamente a unor dificultăți neașteptate, prin modificarea neanunțată a condițiilor, prin

organizarea de probe de control și de întreceri deplin regulamentare s-a dovedit a fi

eficientă, ducând la creșterea performanțelor și îmbunătățirii comportamentului de

concurs.

Pregătirea psihologică cuprinde un ansamblu de măsuri generale și speciale care

urmăresc să dezvolte acele trăsături ale psihicului care sunt solicitate de activitatea

sportivă și-l fac pe acesta capabil să realizeze cele mai însemnate progrese în antrenamnte

și cele mai bune rezultate în competiții.

13

Antrenamentul psihologic are sensul de ansamblu al unor influențe de ordin

psihologic realizate în mod intenționat pe parcursul pregătirii sportivului. Influențele

privesc atât nivelul calităților intelectuale, afective și volitive, cât și capacitatea

sportivului de a se autoregla și adapta la situații deosebite întâlnite în pregătire și concurs.

Jucătorii și antrenorii pot și trebuie să lucreze în direcția pregătirii psihologice,

așa cum lucrează pentru dezvoltarea calităților motrice, pentru însușirea tehnicii și

tacticii. Stadiul necorespunzător al rezolvării pregătirii psihologice nu provine din lipsa

de preocupare a specialiștilor, ci din dificultatea ei obiectivă.

Pregătirea psihologică pentru un turneu sau un joc important cuprinde măsurile

care au drept scop să pună echipa sau jucătorii în stare favorabilă obținerii victoriei în

fața adversarilor. Ea este o continuare a pregătirii generale și speciale în direcția

elementelor definite ale diferitelor calităti și însușiri psihice.

Pregătire psihologică pentru un turneu sau joc important constă în formarea unor

atitudini specifice și stări de preparație pe plan cognitiv sau volitiv.

Atitudinea este o orientare selectivă a personalității, aceasta face ca în aceleași

condiții jucătorii să se comporte diferit (teama de insucces-succes, folsirea oportună a

unor procedee tehnice, comportare “teatrală” față de adversar, arbitru, spectatori).

În activitatea practică cu echipa, de bază este pregătirea motrică, celelalte, care

privesc latura intelectuală sau afectivă, au un rol de susținere, stimulare și reglare a

comportamentului motor.

Eficiența acțiunilor voluntare, nivelul dezvoltării calitățiilor motrice și de voință,

manifestarea efortului, gradul de coordonare și eficiență a mișcărilor depind de atitudinea

(dispunerea) motrică. Se recomandă ca înainte de meci sportivul să aibă o imagine clară a

ceea ce trebuie să facă în joc.

Stările de preparație constau în manifestări psihice specifice jucătorului și echipei

înainte de meci; sunt spontane, provocate sau create în mod special.

Important în pregătirea psihologică pentru un turneu sau meci este de a forma la

jucător sau echipă stări-atitudini care sa le permită cea mai corespunzătoare comportare.

Este inadmisibil să joci cu atâta elan, cu atâta dorință mai bine de jumătate de

meci, să conduci cu șase goluri și apoi dintr-o dată să te blochezi. Să nu mai joci nimic.

Am văzut în jocul lor nu frica de a pierde, ci frica de a câștiga Blocajul psihic al

14

tricolorilor noștri, nu doar în fața echipelor mai bine cotate, ci și în momentul în care iau

conducerea, începe să devină un șablon. Fluctuațiile pe parcursul aceleiași partide se văd

din ce în ce mai des la sportivii noștri din cauza labilității jucătorilor. Iar, din păcate,

antrenorii nu sunt calificați și pentru remedierea acestor defecțiuni.

În cadrul cursurilor pe care le urmează ca să devină antrenori, există doar o singură

disciplină care se învață în trei zile, generalități despre psihologie și personalitate. În

aceste cazuri, handbaliștii noștri devin propriii lor psihologi.

2.4. Particularitățile de manifestare ale unor trăsături ale personalității

sportivului care practică handbal

Activitatea sportivă, ca activitate în același timp individuală și socială este

impulsionată și susținută de factori motivaționali – trebuințe și impulsuri, dorințe,

aspirații, intenții, scopuri, idealuri ș.a. Prezența și intensitatea acestora, implicate în

intreaga unitate psihică a individului , condiționează nivelul de activare și efortul voluntar

al individului.

Dezvoltarea spectaculoasă pe care a luat-o sportul în epoca modernă a evidențiat,

alături de alte elemente, rolul factorilor psihici în organizarea și conducerea lui și în mod

deosebit, în perfecționarea posibilităților de performanță ale omului.

De cele mai multe ori sportul de performanță este o activitate de limită, solicitând

la maximum posibilitățile fizice și psihice ale individului. În fața unui concurs de mare

însemnătate, a unor adversari puternici, animat de dorința de victorie și conștient de

răspunderea sa, sportivul trăiește momente de intens dramatism. Echilibrul său psihic și

capacitatea de autoconducere sunt puse la încercare, succesul depinzând de cele mai

multe ori de “călire”, de pregătirea psihologică realizată în activitatea anterioară.

Antrenamentul fizic și tehnic-tactic constituie principala activitate de pregătire a

sportivului. Peridozarea acestuia, diferitele sarcini ale etapelor – stabilința în raport de

factori organizatorici, metodici și de altă natură – explică posibilitatea unei variații destul

de mari și frecvente pe care o au stările lui psihice. Gradul de mobilizare, de entuziasm,

de dăruire este dependent de foarte mulți factori obiectivi, pe care-i ia în considerare

15

teoria și metodica antrenamentului. O însemnată influență este exercitată, în același timp,

de factorii subiectivi, care nu pot fi nici planificați (prevazuți) și nici integral controlați.

Întâlnirea acestor factori și interinfluențarea lor se obiectivează în atitudinile

caracteristice, în stările de spirit ale sportivilor din timpul antrenamentelor și

concursurilor.

Latură a procesului instructiv specifică domeniului educației fizice, învățarea

motrică este o activitate de restructurare a comportamentelor, care au un caracter

intențional și conștient. Deși în educație fizică și sport, activitatea este preponderent

motrică sau cel puțin aceasta este latura vizibilă a activității, totuși pentru execuția actelor

motrice este necesară formarea unui sistem de cunoștințe specifice, pe baza cărora

exersarea va căpăta eficiența. Caracteristică jucătorilor de handbal este

învățarea inteligent-motrică, unde acțiunile se desfășoară în condiții mereu

schimbătoare, cu adversari activi și agresivi. Apare în sporturile euristice, creative

(sporturi de luptă și jocuri). Prin învățarea inteligent-motrică definim corect procesul

învățării actelor motrice, deoarece pe lângă priceperi, deprinderi, obișnuințe, ea cuprinde

și noțiuni și concepte. Acest tip de învățare complexă, modifică comportamente

preponderent motrice, în baza unor acțiuni inteligente ordonate de conștientizarea

situațiilor.

Calitățiile psihice prin care jucătorii de handbal iși pot pune în valoare calitățiile

motrice, tehnico-tactice și morfofuncționale sunt, în principal, următoarele:

– perseverența și dârzenia ca expresie a voinței cu care ei se pregătesc și participă la

jocurile oficiale;

– capacitatea de a analiza rapid situațiile ivite în joc și de a lua tot atât de repede

deciziile cele mai potrivite;

– combativitate;

– încrederea în forțele proprii și ale coechipierilor;

– echilibrul afectiv în toate împrejurările.

2.5. Caracteristicile psiho-sociale și pedagogice ale jocului de handbal

16

Prin educație se înțelege înfluențarea sistematică și conștientă a dezvoltării

intelectuale, morale sau fizice a copiilor, tineretului și oamenilor, ca și totalitatea

metodelor folosite în vederea acestei activități.

Handbalul este un fapt de viață și din acest motiv el nu trebuie plasat în afara

eticii, în afara pedagogiei și psihologiei generale și sociale.

Factorul educației în pregătirea sportivilor trebuie privit în următoarele direcții:

educație morală; pregătirea ideologică și psihică; pregătirea psihologică (și psihică)

pentru concurs.

În hotărârea Plenarei C.C al P.C.R. cu privire la dezvoltarea continuă a educației

fizice și sportului (1976) se menționează: factorii cu responsabilități în domeniul

sportului vor întrepinde măsuri care să asigure în rândurile sportivilor o disciplină fermă

și o ordine exemplară, ca o condiție de bază pentru dezvoltarea ascedentă a întregii

miscări sportive. În toate unitățile sportive se ve întrona un climat sănătos, se va lua o

atitudine critică față de orice manifestare care contravine normelor de conduită

cetațenească și ale vieții sportive, dezvoltându-se o opinie puternică, combativă care sa

conducă la formarea unor sportivi cu o înaltă ținută morală și cetățenească”.

Sportul trebuie privit ca o școală a voinței, școală de formare a caracterelor, de

închegare a personalității umane. Într-adevăr, disciplină la antrenamente, în regimul de

viață sportivă, învingerea durității pregătirilor și competițiilor constituie elemente de

călire morală, de perfecționare a voinței.

Se poate spune că antrenamentul sportiv contemporan, considerat un proces

pedagogic desfășurat după reguli stricte, acționează asupra tuturor aspectelor care îl

definesc, cu scopul creșterii capacității de efort a indivizilor ce practică sportul de

performnață. Deasemenea practica sportivă folosește rezultatele cercetărilor, din propriul

domeniu sau din cele conexe, în scopul maximizării calităților și capacităților indivizilor,

pentru realizarea de performanțe superioare.

17

3. Concluzii

Handbalul este un sport olimpic încă din anul 1936. Popular pe toată suprafața

globului, acest sport a avut o ascensiune fulgerătoare și este fascinant atât pentru jucători

cât și pentru privitori datorită faptului că e rapid, intens și înscrierea golurilor nu se lasă

așteptată. S-a scris despre handbal ca este un sport ce combină elemente din basket, fotbal

și rugby, în proporții diferite, având însă și o individualitate aparte.

Măiestria tehnică nu mai este considerată o abilitate de salon, unde procedeele

tehnice sunt aplicate în condiții prielnice, ea se materializează în execuții precise și

oportune, realizate într-o permanentă stare de adversitate, pe spații mici, din poziții

dezechilibrate, atât în jocul de atac cât și în cel de apărare.

Tendințele de dezvoltare și evoluție a handbalului pe plan

mondial au fost grupate pe doua principale direcții (Popescu C., 1994;

F.R.Handbal, 1996); cele privind selecția sportivilor și cele privind jocul

echipelor.

Privind selecția sportivilor (Kreisel W., 1989; Popescu C., 1994)

se păstrează la echipele de vârf tendința de creștere a înălțimii medii a

jucătorilor; la feminin media de peste 175 cm, iar la masculin media de

peste 190 cm. Fiecare echipă are în componența cel puțin 2-3 jucători

cu înălțimea ce depășește 200cm la băieți și 180cm la fete.

Totuși, se constată, că pe lângă cei cu înălțime deosebită și au

găsit locul și jucători cu talie mai mică, cu un aport deosebit în jocul

echipelor, în special pe posturile de extreme și centru.

Majoritatea jucătorilor din eșalonul de vârf al handbalului de

mare performanță dau dovadă de o motricitate deosebită, și o creștere

importantă la capitolul puterii jucătorilor. Acestea se manifestă atât în

jocul de atac cât și în jocul de apărare.

18

Tendințele de evoluție privind jocul echipelor de handbal,

manifestă o multitudine de aspecte positive. Specialiștii apreciază că

se constată o creștere a măiestriei tehnico – tactice a jucătorilor, care

permite aplicarea cu exactitate a unor sisteme de joc, în atac și

apărare. Prin aceasta, jocul întâmplător este pe cale de dispariție.

Numărul de greșeli tehnice este în scădere, deși ritmul de joc a crescut

mult.

Îmbunătățirea tehnicii a contribuit la apariția unor combinații de

mare finețe, a jocului acrobatic în apropierea și pe deasupra spațiului

de poartă, ceea ce a dus la

creșterea spectaculozității jocului. Faza de finalizare a atacului se

pregătește în mod gândit cu ajutorul unor circulații de minge și de

jucători care preced de regulă mijloacele tactice de prefinalizare și

finalizare, precum și aruncările la poartă executate prin surprindere.

Acțiunea individuală este subordonată ideii jocului colectiv, de

atragere asupra atacantului respectiv a 2 apărători, ceea ce conduce la

apariția unui raport

supranumeric în alte zone ale atacului.

Mărirea vitezei de joc în toate fazele atacului este evidentă la

majoritatea echipelor de top din handbalul mondial. Alături de

îmbunătățirea tehnicii și tacticii, mărirea vitezei de joc reprezintă unul

din cei mai importanți factori de progres ai handbalului și de mărire a

spectaculozității și atractivității jocului.

19

BIBLIOGRAFIE

1. Cunin, M. (2002), Pregătirea fizică a unui jucător de handball. Cursul

național de perfecționare al profesorilor și antrenorilor din România cu

specializarea handbal, Cluj-Napoca, pp. 66-87.

2. Dragu, A. (2003), Psihologia activității sportive, Editura didactică și

Pedagogică, Bururești, pp. 131-137.

3. Epuran, M., Holdevici, I., Tonița, F. (2001), Psihologia sportului de

performanță. Teorie și practică, București, Editura FEST, 467 p.

4. Kreisel, W. (1989), “Evoluția handbalului în perioada anilor ’80 și

rezultatele Jocurilor Olimpice 1988”, Revista Sportul de performanță –

Handbal – nr.295-296,București, pp. 5-68.

5. Rizescu, C. (2000), Handbal, Constanța, Editura Ovidius University

Press,154 p.

6. Voicu, S. (2003), Handbal. Tehnica și tactica, Timișoara, Editura

Universității de

Vest, 186 p.

20

BIBLIOGRAFIE

1. Cunin, M. (2002), Pregătirea fizică a unui jucător de handball. Cursul

național de perfecționare al profesorilor și antrenorilor din România cu

specializarea handbal, Cluj-Napoca, pp. 66-87.

2. Dragu, A. (2003), Psihologia activității sportive, Editura didactică și

Pedagogică, Bururești, pp. 131-137.

3. Epuran, M., Holdevici, I., Tonița, F. (2001), Psihologia sportului de

performanță. Teorie și practică, București, Editura FEST, 467 p.

4. Kreisel, W. (1989), “Evoluția handbalului în perioada anilor ’80 și

rezultatele Jocurilor Olimpice 1988”, Revista Sportul de performanță –

Handbal – nr.295-296,București, pp. 5-68.

5. Rizescu, C. (2000), Handbal, Constanța, Editura Ovidius University

Press,154 p.

6. Voicu, S. (2003), Handbal. Tehnica și tactica, Timișoara, Editura

Universității de

Vest, 186 p.