Monografia Parlamentului European

Capitolul I Parlamentul European

Secțiunea I. Considerațiigenerale

IntegrareaEuropeană.Printr-o retrospectivăistorică se poateremarcacă a fostnevoie de douărupturi decisive înordineamondialăpentru ca europeniisăintenționezeunitateamondialăpecalepașnică.Astfel, celedouărazboaiemondialeau pus guverneledemocratice din Occident săechilibrezesituațiamondialășisăasigure un nouînceput. Imagineala sfârșitulcelui de-al doilearăzboimondial se reflectăprinașezăriumanedistruse, milioane de oamenifără loc de muncă sauchiaradăpost.Prinurmare, obiectiveleprimordiale ale Europeiînaceastăperioadăeraureconstrucția, garantareauneipăcidurabileșidezvoltareaeconomică.

La 19 septembrie 1946, încadruldiscursuluisăuistoric de la Universitatea din Zürich,Elveția, primul-ministruenglez Winston Churchill, și-a expusideiile sale desprenecesitateaconstruiriișiexistenței “Statelor Unite ale Europei”. Ideeaunei Europe unite era vehiculată de-a lungulanilorînsămotorul se remarcăînanul 1947 prinpunereaînmișcare a planului Marshall, care era lansatînscopulreconstruiriieconomieieuropene.Astfel, planulprevedeaacordarea de ajutor a stateloreuropeneaflateîn stare de dificultateșidezechilibrupe plan economic și social la sfârșitulrăzboiului. La 16 aprilie1948, înlegătură cu aplicareaplanului Marshalla fostînființatăOrganizația de CooperareEconomicăEuropeană cu scopul de aadministraplanulmenționatși de a promovacooperareaeuropeană, iarînanul 1949 a luatființăConsiliulEuropei.Uniunea vamală dintrețărileBeneluxului (Belgia, Olandași Luxemburg) aintratînvigoareîncă din anul1948, ca o formă de cooperareîntre diverse țări.Demersurileînscopulîndepliniriiuneinoiunitățieuropene au fostîntreprinse de către Jean Monnet care era consideratarhitectulUnitățiiEuropene. Dean Acheson zicecă „Monnet a fost o persoană cu o viziunepragmaticăasupranevoiiEuropei de a scăpa de limitareaistorică.”

La Paris, 9 mai 1950 se poateauziplanul “Schumann“ fiindplanulpentruComunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului (CECA) înprincipiuacestafiind o fazăhotărâtoareîndestinulcomunitățiloreuropene. Robert Schuman, ministru de externe al Franței, a constituitunnouînceputpentru Europa.”Planul Schuman” reflectăîn principal evitareauneiconflagrațiimondialeșiurmareaintroducereabazei de producție de oțelșicărbune sub o ÎnaltăAutoritateîncadruluneiorganizațiideschisealtorțărieuropene.Un număr de șasețări(Franța, Germania, Italia, Luxemburg, BelgiașiOlanda) au sprijinitimediat această ideeși la 18 aprilie 1951 a fostsemnatTratatulprivindComunitatea Europeană a Cărbuneluiși Oțelului(CECO)zisși “Tratatul de la Paris” iar Jean Monnet a devenitprimulPreședinte al Înaltei Autorități a Cărbuneluiși Oțelului.Înstructurainternaționalăaparepunctul de începutînprocesul de construcțiecomunitară.Prinurmare, apareșiunnousubiect de dreptinternațional, șianumeimagineacreată de instituțiimajoritarsupranaționale cu obiectiveclar definite.

a)ÎnaltaAutoritateesteinstituțiade o importanțămajorăși independent din structuraeuropeană, “organism supranaționalchematsăveghezeșisăpunăînvaloareintereselepropriiorganizației”.

b) Consiliul de Miniștri – cuprindefuncțiileprecumcoordonareaacțiunilorstatelor, reprezentareastatelorșiapărareaintereselorțărilormembre.

c) AdunareaComunăredenumităAdunarea Parlamentară Europeanăîn 1958.Adunarea reprezintăintereselepopoarelorstatelormembre.RolulAdunăriiesteexclusivunulconsultativ. Adunarea Comună a fostcondusă de belgianul Paul Henri Spaakși era compusă din deputați delegați de cătreparlamentelenaționale.

d) Curtea de Justiție– asigurărespectareanormelorjuridice ale comunitățiișiprotecțiajuridică a subiecților din ComunitateaEuropeană a Cărbuneluiși a Oțelului.

Acestsisteminstituțional se apropie deun federalism funcționalideea conform căreiaComunitatea Europeană a Cărbuneluiși Oțelului afostorganizată ca fiindprimul pas învederearealizăriiuneifederațiieuropene. C.E.C.O. a pus înmișcaretehnicipentru a lărgiorizontulsectoareloreconomice, prineliminareadrepturilor de vamășiînlăturarealimitărilorcantitativeîntrestatelemembre. Odata cu C.E.C.O. se inițiaun proces de armonizareînsectoareleeconomiceșiîncadrulprincipiilor de funcționare a uniunii.

Roma, 25 martie 1957, are locsemnareatratatelor deceleșase state fondatoare care au pus bazeleComunitățiiEconomiceEuropene (CEE) șiComunitățiiEuropene a EnergieiAtomice(CEEA/EURATOM).Obiectiveleprincipale ale CEE find creareauneipiețe cu caractercomunpentru a asiguraliberacirculație a mărfurilor, capitalurilor,serviciilorși a persoanelorprecumșicreareauneiuniunivamalepeteritoriulstatelormembre. Atribuția de control asupraindustrieinucleareși de a asiguracooperareaînaceastă sferă îiaparțineComunitățiiEuropene a EnergieiAtomice (EURATOM).Noilecomunitățiînstructuraeuropeană au fostdotate cu instituțiiproprii, se poateobserva 2 sistemeinstituționaleinternaționale care funcționeazăînparalel. Aceastăsituație a luatsfârșitîn 1967 prin “Tratatul de la Bruxelles”,tratatul care reflectăinstituireaunuiConsiliuunicși o Comisieunică a ComunitățilorEuropene. Zisși “Tratatul de fuziune” prin care urmează ca noile organe să fie numite: Parlamentul european, Comisia europeană, Consiliul Ministerial și Curtea de Justiție. În urma înființării celor doua Comunități, atribuțiile Adunării Comunenu s-au extins iar Consiliul Miniștrilor a ajuns să fie un organ legislativ principal.

Putem desprinde concluzia că proiectul unei Europe unite a început cu pași fermi prin implementarea mecanismelor internaționale de cooperare și dezvoltare. Comunitățile europene au apărut prin încheierea unor tratate internaționale, care au fost pilonii unei aprofundări orizontale și verticale în comunitatea europeană. Astfel, apar noi pârghii în dreptul internațional public care trasau linii comune între dreptul internațional public, dreptul comerțului internațional și dreptul administrativ intern.

Direcții de dezvoltare.Construcția comunitară creată prin cele trei tratate de baza au pus fundamentul spre evoluția comunitaților europene care s-a dezvoltat în doua direcții principale în jurul unor valori și scopuri comune.

A. Menținerea și dezvoltarea cadrului instituțional comunitar. În direcția de dezvoltare se poate observa existența unor crize și eșecuri dincolo de rezultate. În anul 1965 are loc cea mai importantă criză, care a condus la practicarea de către Franța a politicii ”scaunului gol”. Criza a fostdeclanșată de discuțiile cu privire la politicaprețuriloragricole, care, potrivitobiectivelortratatelorcomunitățiloreuropene, trebuiasă se înscrieînpoliticaagricolăcomună. Au existatșialtecrizeșieșecuri care soluționarealor a dus la o aprofundare a cunoștințelorșipracticilorîndomeniu.

B. Aprofundarea construcției comunitare. Lărgirea Comunităților Europene sau integrarea pe orizontală are drept scop cooperarea cu o linie nouă de state. Comunitățile Europene se extind într-o primă etapă către Nordul continentului, iar ulterior către Sudul acestuia.Extinderea integrării europene reprezintă aderarea de noi state.

Valurile de aderare:

Membriifondatori: 1957 – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg șiOlanda.

Valulunu :1973– Danemarca, Irlanda, Marea Britanie

Valuldoi : 1981 – Grecia

Valultrei : 1986 – Portugalia, Spania

Valulpatru : 1996 – Austria, Finlanda, Suedia

Valulcinci: 2004 –Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

Relansarea procesului de construcție europeană se face prin Actul Unic European( AUE) care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Obiectivul principal de a realiza o piață internă și relansarea procesul de integrare europeană. A.U.E. introduce modificari cu privire la procedura de adaptare a deciziilor în Cadrul Consiliilor, puterile celorlalte instituții precum a Parlamentului European și a Comisiei. Emergența Actului Unic European reunește Comunitățile Europene și Cooperarea politică europeană. Impulsul creat de A.U.E. a condus la evoluția spre crearea unei uniuni politice.

Tratatul de la Maastricht deschide o noua etapă și pune bazele Uniunii Europene, semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992, fiind un prim pas pe calea de a constitui un numitor comun în linia Comunităților Europene. Tratatul incearcă să remedieze carențele politice ale Actului Unic, consolidând rolul Parlamentului European, instituind o cetățenie europeană și o politică externă și de securitate comună. Prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul European a obținut prerogative de control, și anume numirea Comisiei depinde de aprobarea acestuia, fapt ce a dus la lărgirea spectrului de competențe. Un val nou de noutați se pot observa dupa încheierea respectivului tratat.

Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, a adus schimbări semnificative cu privire la Parlamentul european în direcția coparticipării la procesul decizional. În primul rând, s-a simplificat procedura codeciziei, astfel majoritatea domeniilor unde se reflecta procedura cooperării s-au schimbat în sfera codeciziei. De asemenea, se adaugă la funcțiile Parlamentului european, aprobarea în procesul de numire a președintelui Comisiei precum și aprobarea colectivului comisarilor. Prin Tratatul de la Amsterdam se întărește implicarea Parlamentului European în activitățile instituționale. Uniunea este clar fundamentată pe urmatoarele principii: democrația, libertatea, respectarea drepturilor omului și a statului de drept.

Tratatul de la Nisa este tratatul potrivit căruia se modifică segmente cu privire la Tratatul Uniunii Europene, intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Modificările aduse prin respectivul tratat se referă la deciziile luate prin întrunirea majorității calificate,astfel se renunță la unanimitate. În această perioadă, tratatul de constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului ( CECO) și-a încheiat existența, 23 iunie 2002.

La 16 aprilie 2003, are loc o extindere majoră a țărilor în cadrul Uniunii Europene, prin încheierea de tratate de aderare la UE cu zece state: Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria, statele baltice: Estonia , Letonia și Lituania, precum Malta și Cipru. La 1 mai 2004, UE crește considerabil la un număr de 25 de state. O noua alipire la Uniunea Europeana, 1 ianuarie 2007, prin aderarea Bulgariei și României.

De asemenea, trebuie să menționăm printre ultimele mișcari în procesul de dezvoltare al UE este Tratatul de la Lisabona(TL), intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Noul tratat amendeaza Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la Roma. TL consacra expres personalitatea juridică a Uniunii Europene, se modifică modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Tratatul promovează rolul considerabil al UE la nivel internațional. Având personalitatea juridica UE își crește aspectul de transparență și reprezentare în organizații sau conferințe pe plan internațional. Se remarcă o noua trecere în progresul integrării europene.

În concluzie se poate afirma că obiectivele Uniunii Europene au fost mereu direcționate spre uniunea popoarelor, dezvoltarea, menținerea și ameliorarea calității vieții. Valorile, protecția și interesele cetățenilor europeni reprezintă baza.ANEXa 1

Secțiunea a II-a. Evoluția și Rolul Parlamentului European

Parlamentul European, instituția legislativă a Uniunii Europene, actor în procesul de construcție europeană a fost inființat prin Tratatele constitutive ale Comunităților Europene. Organul reprezentativ al celor 450 milioane de cetățeni ai UE este Parlamentul European. Dacă inițial a fost un simplu organ cu funcție consultativă, astazi poate fi privită ca o instituție cu o tot mai mare importanță în sistemul comunitar.Bazele instituției legislative s-au pus în urma extinderii Adunării Comune a Comunității Europene a CECO, care pe parcursul dezvoltării a devenit adunarea comună a celor trei comunități europene supranaționale.Tratatul CECo prevedea ca membrii Adunării să fie aleși prin sufragiu universal direct și după o procedură uniformă în cadrul Statelor Membre. Paul Henri Spaak, 23 iulie 1952, a fost numit președinte al Adunării. Începând cu 30 martie 1962, denumirea de „Adunare” se schimbă în „Parlament European”. La începutul integrării europene, Parlamentul European avea un rol consultativ, însă odată cu „mișcările spre viitor ” domeniul de competențe se lărgește și rolul său se întărește.Rolul PE a crescut pe măsura evoluției construcției comunitare, ajungând, de la un organ consultativ sau de control politic, la implicarea sa în prezent, în adoptarea legislației comunitare, alături de Consiliu, prin intermediul procedurii codeciziei.Primele alegeri parlamentare au avut loc în anul 1979, membrii find aleși în mod direct de cetățenii statelor membre. Alegerile desfășurându-se sistematic din acest an o dată la fiecare 5 ani. Membrii Parlamentului Europena sunt grupați în funcție de partidele politice pe care le reprezintă, și sunt aleși prin vot universal direct. Trebuie să menționăm că înainte de a exista alegerile directe, deputații din Parlamentul European erau desemnați de fiecare dintre parlamentele naționale ale statelor membre. Tratatele de la Maastricht(1992) și Amsterdam (1999) au întărit rolul esențial al Parlamentului, obține puteri de codecizie în domenii specifice precum : piața unică, educație, protecția mediului înconjurător, sănătate, cultură, libertatea de deplasare a lucrărilor, protecția consumatorului etc. Instituția oferă o atenție deosebită implementării politicilor în domenii de interes comun, precum politicile de azil și emigrare, lupta contra fraude, drogurilor și criminalităților internaționale.

Rolul Parlamentului European în cadrul Uniunii Europene :

Dezbate și adoptă bugetul UE, împreună cu Consiliu.

Dezbate și adoptă legislația UE, alături de Consiliu ( directive, ordonanțe, decizii)

Controlul și monitorizarea asupra instutițiilor europene, pentru a se asigura că funcționează în mod democratic.

De asemenea, Parlamentul European numește Ombusdmanul European pentru o durată de cinci ani, prin care se menține legatura cu cetățenii UE.

Încă de la înființarea și până în prezent Parlamentul European a obținut un șir larg de noi competențe ceea ce a dus la punctul de complexitate în direcția de funcționare.

O serie de reforme au fost aduse de Tratatul de la Nisa privind modificarea Tratatului Uniunii Europene, care este ultimul tratat de modificare, intrat în vigoare din 1 februarie 2003. S-a încercat fixarea unui nou număr de locuri de parlamentari în așa fel încât să se realizeze o reprezentare proporțională. Numărul mandatelor parlamentare era de 732 față de 626 înaintea Tratatului.Mai trebuie de precizat că odată cu această reformă Germania a devenit statul cu cele mai multe mandate, 99 la număr. O altă noutate este extinderea procedurii de codecizie la alte domenii cum ar fi : domeniul măsurilor luate împotriva discriminării, domeniul cooperării judiciare în materie civilă. Precum și extinderea rolului de co-legislator, prin acordarea Parlamentului dreptului de a înainta acțiuni Curții de justiție. Astfel, după semnarea Tratatului de la Nisa, principiul coparticipativ capătă o formă în vederea luării de decizii în majoritatea domeniilor politice, unde PE și Consiliul au drepturi egale.

Parlamentul European cuprinde o serie de simboluri care sunt aceleași cu simbolurile unificării europene: Drapelul Uniunii reprezintă un cerc cu douăsprezece stele aurii pe fond albastru; Imnul Uniunii este extras din „Оdă Bucuriei“ din Simfonia a 9-a de Ludwig van Beethoven,Deviza Uniunii este : ,,Uniți în diversitate!“,Moneda Uniunii este euro, Ziua Europei este 9 mai.

Adoptarea legislației europene

Un rol foarte important îl deține Parlamentul European împreună cu Consiliul Uniunii Europene (instituția reprezentând guvernele naționale) care adoptă legislația europeană ( directive, ordonanțe, decizii). Fiind o coparticipare în direcție legislativă prin care se asigură legitimitatea democratică în procesul de adoptare a textelor de lege. De asemenea, avizul Parlamentului este nevoie pentru o serie de decizii importante, cum ar fi aderarea unor noi state la Uniunea Europeană.

Controlul democratic

În procesul de formare a unei noi Comisii, Parlamentul analizează competența și integritatea comisarilor propuși. Prin urmare, cei 28 de membri ai săi, câte unul pentru fiecare stat membru, își pot exercita atribuțiile doar cu aprobarea Parlamentului. Acesta poate aproba ori să impune retragerea unui candidat prin neacordarea votului de încredere. De asemenea, membrii Parlamentului formează comisii de anchetă pentru a analiza petițiile primite din partea cetățenilor.

Puterea bugetară

Parlamentul adoptă împreună cu Consiliul Uniunii Europene bugetul anual al UE. Acestea fiind organele bugetare ale UE.

Procedurile de decizie la nivel de Parlament:

Procedura de codecizie – Puterea legislative este împărțită și cu Consiliul,

Procedura de cooperare – Parlamentul poate să aibă o influență în direcția de decizii pe care le adoptă Consiliul prin dreptul oferit de a adduce amendamente, însă această procedură a fost limitată, odată cu încheierea Tratatului de la Amsterdam.

Procedura de aviz conform – Parlamentul oferă acordul, obligatoriu, pentru a adopta anumite acte legislative.

Procedura de consultare – opinia Parlamentului contează.

Parlamentul European își desfășoară activitatea la Bruxelles ( Belgia), Luxemburg și Strasbourg (Franța). La Strasbourg este sediul central al Parlamentului European, aici se desfășoară cele 12 ședințe anuale în plen. La Luxemburg se află birourile administrative (,,Secretariatul General”)

Actualitate. Ultimele alegeri europene s-au desfășurat în 2014. Președintele este ales pentru un mandat de doi ani și jumătate, acesta poate fi prelungit. Actualul Președinte este MARTIN SCHULZ, ales de deputații europeni. Au mai ales 14 vicepreședinți și cinci chestori, care sunt responsabili de chestiunile administrative și financiare. Parlamentul întrunește 751 eurodeputați, cei mai mulți membri fac parte din Grupul Partidului Popular European(219).

ETAPELE ÎN CONSTITUIREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

I.ETAPA.1952-1962. ADUNAREA COMUNĂ – PARLAMENT

II. ETAPA.1962( AUTO – PROCLAMARE ) – 1986 ( RECUNOAȘTERE INSTITUȚIONALĂ) – 1992( LĂRGIREA COMPETENȚELOR)

III. ETAPA. PARLAMENTUL – INSTITUȚIA CHEIE PENTRU CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ

Parlamentul European în raport cu celelalte instituții comunitare.

Conform art.7 din Tratatul CE, realizarea misiunilor încredințate Comunităților este asigurată de Parlamentul European, de Consiliu, de Comisie, de Curtea de Justiție și de Curtea de Conturi. Aceste instituții comunitare formează structura instituțională a Comunității Europene, și fiecare acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin Tratatul CE. Raporturile cu Consiliul se referă, în principal, cu privire la procedurile de legiferare și decizionale. Conform art. 197 din Tratatul CE, se poate observă lărgirea competențelor PE, care dobândește competența de a audia Consiliul. Conform art.4 din Tratatul UE, Consiliul are obligația de a afișa un raport după fiecare reuniune a sa. De asemenea, Consiliul european prezintă un raport anual privind dezvoltările și progresele realizate de Uniune. Raporturile cu Comisia. Comisia trebuie să prezinte Parlamentului un raport general anual, care este dezbătut la nivel de Parlament. Comisia trebuie să dedice un capitol în cadrul raportului scris cu privire la evoluția situației sociale în Comunitate. Fiecare trei ani Comisia trimite un raport cu privire la aplicarea prevederilor cetățeniei europene Parlamentului, Consiliului și Comitetului Economic și Social. Conform art. 99 din Tratatul CE, Comisia raportează Parlamentului referitor la starea de evoluție economică a statelor membre și a Comunității, desfășurată în cadrul politicii economice. De asemenea, Comisia prezintă un raport anual cu referință la politica socială, formarea profesională și tineret, educație, precum și situația demografică în Comunitate.

Conform art.143 și art. 145 din Tratatul CE, Parlamentul poate să invite Comisia în vederea întocmirii de rapoarte despre problemele privind situația socială. Parlamentul trebuie să fie informat de către Comisie în legătură cu evoluția politicii externe și de securitate a Uniunii. Din punct de vedere politic Comisia răspunde în fața Parlamentului european, acesta din urmă are posibilitatea să demită Comisia prin procesul de adoptare a unei moțiuni de cenzură. Actul de retragere a mandatului poate fi inițiat de către o zecime din membrii Parlamentului și trebuie să fie motivată.

Raporturile cu Curtea de Justiție a Comunităților Europene. Instituția cu rol jurisdicțional care funcționează într-un mod independent față de Parlament. Acesta nu beneficiază de implicare în numirea judecătorilor pentru Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță. Parlamentul cuprinde o serie de acțiuni în fața Curții de Justiție precum:

Acțiunea în anulare. Instituția cu rol jurisdicțional verifică legalitatea actelor adoptate de Parlament și de Consiliu menite să producă efecte juridice față de terți, altele decât recomandările și avizele.

Acțiunea în constatarea abținerii nejustificate sau recursul în carență. În situația în care, are loc încălcarea prevederilor Tratatului CE și Parlamentul sau altă instituție competentă se abțin să decidă, celelalte instituții sau SM pot sesiza Curtea de Justiție pentru a verifica încălcările.

Acțiunea pentru destituirea Ombudsmanului. La cererea Parlamentului European, Ombudsmanul poate fi destituit doar de către Curtea de Justiție. Ombudsmanul poate fi scos din funcție în cazul în care nu îndeplinește regulile necesare privind exercitarea funcțiilor sale.

Raporturile cu Curtea de Conturi. Mai întâi de toate trebuie să menționăm că organul de control financiar al Comunității este Curtea de Conturi. Sarcinile principale care îi revin sunt verificarea conturilor de venituri și cheltuieli înglobate în Comunitate. Curtea de Conturi trebuie sa ajute Parlamentul în vederea exercitării unei funcții importante de control al exercițiului bugetar. Parlamentul european aprobă desemnarea membrilor pentru activarea și îndeplinirea sacinilor în circumscripția competitivă a controlului financiar. În procedura de control bugetar desfășurată de Parlament, poate interveni președintele Curții de Conturi, pentru a raporta observații în această linie de funcționare, precum și a detalia pragramul de activitate al Curții. De asemenea, Parlamentul obține un raport anual transmis de Curtea de Conturi.

1.3 Asemănări și deosebiri față de un Parlamentu Național

/Parlamentul European și Parlamentul Național.

Capitolul II Componența și Organizarea

Secțiunea I. Alegerea și Statutul membrilor

Odată cu dezvoltarea Comunității se poate observa și creșterea numeroasă de acte normative care duc la o funcționare echilibrată și transparentă. Dintre cele mai importante acte care determină statutul membrilor din Parlamentul european sunt „Protocolul asupra imunităților și privilegiilor Comunităților” din 8 aprilie 1965, „Actul referitor la alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct” din 20 septembrie 1976 precum și Regulamentul intern Parlamentului european. Membrii Parlamentului european sunt reprezentanții unui numar aproximativ de 500 milioane de cetățeni europeni. Ultimele alegeri desfășurate în 2014. Parlamentul European întrunește la momentul actual un număr de 751 de deputați aleși în cele 28 de SM, care sunt repartizați după cum urmează:

Germania – 96, Franța – 74, Italia și Regatul Unit – 73, Spania – 54, Polonia – 51, România – 32, Țările de Jos – 26, Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia și Republica Cehă – 21, Suedia – 20, Austria – 18, Bulgaria – 17, Finlanda, Danemarca și Slovacia – 13, Croația, Irlanda și Lituania – 11, Letonia și Slovenia – 8, Cipru, Estonia, Luxemburg și Malta – 6. De asemenea, trebuie să menționăm că fiecare stat membru trebuie să dețină cel puțin 6locuri și cel mult 96 locuri în Parlamentul European.

În linii mari,statutul parlamentarilor europeni cuprinde un set de asemănări cu cel al parlamentarilor naționali. Dar, există și câteva particularități. În principal, mandatul parlamentarilor europeni prezintă trei mari caracteristici importante:

Reprezentativ;

Neuniform;

Cincinal.

Mandatul reprezentativ semnifică faptul că membrii nu pot să fie îndrumați de instrucțiunile din partea electoratului. Membrii nu pot obține mandat imperativ. Membrii PE votează individual și personal . Totodată, membrii beneficiază de imunitatea parlamentară, interdicția votării prin procură și dreptul la pașaport diplomatic.Statutul membrilor Parlamentului european nu este uniform, aceasta fiind din caracteristica europarlamentarilor ce provenin de la nivel național. Astfel, eteroginitatea se reflectă din originea diferențelor dintre reglementările UE și cele naționale. Odată cu obținerea titlului de eurodeputat, aceștia trebuie să contribuie la misiunile Comunității, folosind optim instrumentele și mijloacele legale oferite de Comunitate.

Conform art.190 alin. (3) din Tratatul CE prin care se reflectă perioada de 5 ani, care constituie durata mandatului în Parlamentul European. Mandatul încetează la expirarea termenului de 5 ani sau, mai înainte de împlinirea acestuia, prin deces, demisie, înlocuire din oficiu în caz de incompatibilitate ori condamnare penală. Cu privire la procedura demisiei se prevad date amănunțite în cuprinsul Regulamentului Parlamentului european.

ȘEDINȚELE PLENARE constituie cadrul în care eurodeputații, reprezentanții cetățenilor UE, își exprimă punctul de vedere asupra subiectelor actuale și participă la procesul decizional, alături de Consiliu și Comisie. În prezent, cetățenii UE sunt reprezentanți de 751 de deputați din cele 28 de state membre ale UE. Ședința se derulează în cele 24 de limbi oficiale, și se axează pe latura de votare și dezbatere. Toți participanții respectă regulile clar stabilite în vederea unei desfășurări eficiente a ședințelor. Deschiderea ședinței este făcută de către Președintele Parlamentului European, asistat de cei 14 vicepreședinți. Problemele ce vor fi dezbătute în plen sunt decise de grupurile politice. Pe lână cele 7 grupuri politice care reprezintă cadrul mișcărilor ideologice, activează și deputați care nu aparțin niciunui grup politic, fiind deputați neafiliați. Pentru a echilibra colaborarea între instituții în cadrul procesului decizional, participă la ședințe Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene, unde reprezentanții prezintă rapoarte de activitate și răspund la întrebări. În fiecare lună (în afară de luna august), Parlamentul se reunește în plen, la Strasbourg, pe durata unei sesiuni de patru zile. De asemenea, se reunește și la Bruxelles, timp de două zile , de șase ori pe an. Astfel, acele texte care în urma dezbaterilor și voturilor, au întrunit semnăturile majorității membrilor, acestea sunt actele Parlamentului European. La propunerea Conferinței președinților grupurilor politice se stabilește calendarul anual al lucrărilor PE, în general în luna iunie. La fiecare ședință se elaborează un proces-verbal, acesta este documentul care reflectă activitățile și inițiativele din cadrul ședinței.

Incompatibilități

În general, incompatibilitatea reprezintă instituția cu scopul de a proteja parlamentarul, care include o alegere între mandatul parlamentar și o funcție publică sau privată care este incompatibilă cu mandatul. Art.6 alin. (1) al Actului din 1976 cuprinde o listă de incompatibilități ale membrilor Parlamentului european, aceasta intervine când apar urmatoarele funcții:

– Membru al Comisiei Europene;

– Membru al Guvernului unui stat membru;

– Avocat general sau grefier al Curții de Justiție a Comunităților Europene sau al Tribunalului de Primă Instanță, judecător;

– Membru al directoratului Băncii Centrale Europene;

– Membru al Curții de Conturi a Comunităților Europene;

– Mediator al Comunităților Europene;

În Marea Britanie, persoanele care nu sunt eligibili pentru a ocupa un loc în Camera Comunelor sunt private și de posibilitatea de a devein reprezentanți ai Londrei în Parlamentul European. Astfel, membrii clerului și ai aristocrației britanice – eligibili pentru Camera Lorzilor – pot devein membri ai Parlamentului European deși nu pot să dobândească mandate în Camera Comunelor. Un fapt de remarcăt, că până în 1976, fiecare dintre parlamentarii europeni făceau parte și din parlamentul național.

În prezent, Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2002/772/CE, EURATOM din 25 iunie și 23 septembrie 2002 a adus modificăru art.6 alin. (2) al Actului din 1976, prevede că odată cu începerea de la alegeile din 2004 pentru PE, funcția de membru al Parlamentului este incompatibilă cu aceea de mebru în cadrul parlamentului național .

Imunități

Instituția imunității are drept scop să asigure o independență parlamentarului în sensul exercitării mandatului său, cât și o protecție față de instrumente abuzive din partea autorităților administrative, judiciare sau ale persoanelor fizice. În altă ordine de idei, calitatea de parlamentar obține un se de privilegii și imunități care sunt reliefate de art. 8-10 din Protocolul cu privire la privilegii și imunități anexat Tratatului de fuziune din 8 aprilie 1965. Conform art. 10 din Protocolul cu privire la imunități și privilegii, parlamentarii beneficiază de imunitate pe durata sesiunilor Parlamentului European.

De asemenea, noii membri obțin și alte privilegii , odată aleși obțin o instruire generală inițială, o cartel de votare pe care o utilizează la votul electronic în cadrul ședințelor plenare, spațiu colectiv de lucru în birouri la Bruxelles sau Strasbourg. De asemnea, obțin un permis de liberă trecere ce le permite să desfășoare calătorii pe teritoriul UE, fără a avea nevoia de documente suplimentare. Nicio restricție de ordin administrative sau de orice natură nu poate fi adusă deplasării membrilor PE la locul reuniunii sau întoarcerii de acolo. În acest sens, președintele Parlamentului va elibera legitimații care asigură deputaților libera circulație în SM, însă numai după ce acesta a primit notificarea privind alegerea acestora. Conform art. 10 al Deciziei Parlamentului europene din 23 octombrie 2002 privind aplicarea Acordului interinstituțional cu referință la accesul Parlamentului European la informații sensibile ale Consiliului din sfera politicii de securitate și de apărare, acei membri care au acces la informațiile sensibile au obligația să păstreze confidențialitatea. O chestiune foarte delicată și discutată o reprezintă indemnizatia acordată de membrii Parlamentului European. Problema cuantumului a fost una sensibilă și intr-un final abandonată în sarcina parlamentelor naționale. Astfel, apar diferențe majore cu privire la indemnizația alocată de membr, acestea fiind stabilite de reglementările naționale. Cu scopul de a ajunge la un numitor comun, a fost instituit un sistem de avantaje cu titlu de “cheltuieli inerente mandatului” :

Alocații zilnice care acoperă cheltuielile de masă și cazare.

Rambursarea cheltuielilor de călătorie din și spre punctul de origine.

Indemnizație pentru alte călătorii în interes de serviciu în străinătate,ce nu trebuie să depășească valoarea de 3.650 euro.

Indemnizație pentru cheltuielile generale precum cele de telefon, cheltuieli poștale, cheltuieli de călătorie în propriul stat membru, cheltuielile de gestionare a biroului.

Alocații pentru cadrul personal.

Potrivit art.8 din Regulament, plata cheltuielilor și indemnizațiilor membrilor este prevăzută de către Biroul Parlamentului. În aceste condiții, europarlamentarii obțin două categorii de indemnizați: cele acordate de statele member și altele acordate de Parlamentul European.

Ultimele alegeri europene din 2014. Procesul electoral oferă șansa alegătorilor de a contribui și influența viitorul în orientarea politică a Uniunii Europene. Aceștia au votat un număr de 751 de deputați în Parlamentul Europena. Funcția primordială a deputaților este de a reprezenta interesele alegătorilor în urmatorii cinci ani. Alegerile europene se desfășoară pe baza legilor electorale din fiecare stat membru, fiecare decide data la care se vor prezenta cetățenii la vot. Numărul locurilor în Parlamentul European sunt distribuite între diferitele stat, conform tratelor UE. Pe baza principiului „proporționalității degresive” se repartizează numărul de mandate.

În altă ordine de idei, statele care au o populație mai numeroasă dețin mai multe locuri în comparație cu statele cu o populație mai mica. Orientările Uniunii Europene se îndreaptă spre actuala situație și anume spre criza economică, astfel liderii UE implementează politici și stabilesc mecanimse pentru un viitor stabil. Prin urmare, alegerile parlamentare reprezintă un eveniment semnificativ de până acum. Alegerile din 2014, au fost primele alegeri desfășurate după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,în 2009, prin care Parlamentul European a obținut o set noi de competențe. După ce se obțin rezultatele, pentru a îndeplini misiunea de către deputați, aceștia se vor afilia unui „ grup politic” la care se alătură și alți deputați care împărtășesc o direcție politică asemănătoare. După cum am precizat și mai sus, alegerile europene se desfășoară în conformitate cu legislaâția națională din statele mele, dar există o serie de norme comune ale UE și anume:Alegerile trebuie să se desfășoare prin vot universal direct, în mod liber și confidențial.Dacă se folosește un sistem de liste deschise, cetățenii aleg unul sau mai mulți cadidați de pe listă. În cazul sistemului de liste închise , alegătorii își pot exprima votul doar pentru un partid. Un al treilea sistem de vot este sistemul de vot unic transferabil folosit în: Irlanda, Malta, precum și în Irlanda de Nord. Perioada alegerilor se hotărăște la nivel national. De asemenea, trebuei să menționăm despre vârsta minima pentru a participa la vot, precum și vârsta minima pentru a fi ales. Vârsta de a putea vota și de a candida este de 18 ani în mai multe state membre(Danemarca, Finlanda, Luxemburg, Germania, Portugalia, Slovenia și Suedia). În Austria vârsta minimă de vot este de 16 ani, și de 18 ani pentru a candida. Iar în Italia, Cipru și Grecia vârsta minimă de vot este 18, și de 25 de ani pentru a candida.

Legea electorală în România – Legea 33 din 16 ianuarie 2007, republicată.

În România, desfășurarea alegerilor europene se bazează pe liste închise, reprezentare proporțională. Din 2007, numărul deputaților a variatîn fiecare an. Cetățenii români care doresc să-și depună candidature, trebuie să țină cont de termenul limită pentru înregistrarea candidaturilor. La Biroul Electoral Central – cu cel puțin 60 de zile înainte de data alegerilor. Urmatoarele categorii nu pot să-și depună candidature ca deputat la Prlamentul European : magistrași, ofițeri activi în armată, avocatul poporului, polițiștii și alți funcționari publici.

Dreptul de vot.Cetățenii care au împlinit vârsta de 18 ani au dreptul de vot. Cetățenii UE care domiciliază sau au rezidența în România trebuie să se înregistreze pe o listă specială, se face validă înregistrarea de Autoritatea Electorală Permanentă. Dreptul de a candida la alegeri europene.Cetățenii români cu vârsta de cel puțin 23 de ani, precum și toți cetățenii UE domiciliați sau rezidenți în Statul Român, beneficiază de dreptul de a candida în cadrul alegerilor europene. Votarea în România nu este obligatoie,astfel nu se aplică penalități.

Rezultatele din 2014

S-au situat deasupra pragului electoral de 5 % următoarele partide:

Aliața Electorală PSD-UNPr- PC -37,40%

Partidul Național Liberal – 14,86%

Partidul Democrat Liberal – 12,23%

Uniunea Democrată Maghiară din România- 6,47%

Partidul Mișcarea Populară – 6,21%

Independent – 6,92% ( Mircea Diaconu)

Cum am menționat și mai devreme pe lângă setul de norme comune respectate de toate statele membre, în cadrul procesului electoral intervin dispoziții naționale aplicate de fiecare stat membru în parte. Conform deciziei Consiliului din 2002, fiecare stat membru are obligația să folosească sistemul pe principiul reprezentării proporționale. Pragul minim stabilit de un stat nu trebuie să depășească 5 % în procesul de repartiție a locurilor. România, Ungaria, Slovacia, Republica Cehă, Polonia, Lituania, Franța aplică un prag de 5 %. Austria, Italia și Suedia aplică un prag de 4% și de 3 % în Grecia, în Cipru se aplică 1,8%.

Secțiunea II. Structurile de conducere

Parlamentul își alege funcționarii oficiali, la început, dar și la jumatatea fiecărui mandat : președintele, 14 vicepreședinți și 5 chestori. Instituția europeană are o conducere cu două paliere: palierul răspunderilor colective și celor directe. Există trei organisme principale în cadrul Parlamentului European:

– Conferința președinților (președintele Parlamentului și pe cei ai grupurilor politice)

– Biroul (președinte și cei 14 vicepreședinți)

– Colegiul Chestorilor. Cinci chestori, gestionează lucrările care cuprind direct interesele conducerii. Sunt responsabili, în dependență de orientările programte de către Birou. PE alege Colegiul Chestorilor după ce este ales Președintele și cei 14 vicepreședinți. Mandatul chestorilor durează doi ani și jumătate și sunt aleși prin vot secret majoritar.

Președintele Parlamentului European. Președintele este ales cu majoritatea absolută pe o perioadă de doi ani și jumătate. Conform art. 19 din Regulamentul de procedură, Președintele Parlamentului European are următoarele îndatoriri oficiale:

“să dirijeze toate activitățile Parlamentului și ale organelor sale, să deschidă, să suspende și să închidă ședințele Parlamentului, să asigure respectarea regulamentului, să păstreze ordinea, să închidă dezbateri, să supună la vot diferite chestiuni, și să comunice comisiilor chestiunile care le privesc“, „să reprezinte Parlamentul, și pe plan extern”. De asemenea, Președintele semnează Legea Bugetului Uniunii, și este coauthor, alături de președintele în exercițiu al Consiliului, cu privire la adoptarea legilor prin procedura de codecizie. Ședințele Conferinței președinților și ale Biroului sunt prezidate de președinte. Odată cu președinția lui Lord Plumb, la sfârșitul anilor ’80, obține dreptul de a lua cuvântul în cadrul reuniunilor Consiliului European. Simone Veil (1979- 1982), este primul președinte al PE ales după 1979, și primul președinte femeie, din Franța.

Cei 28 de Președinți ai Parlamentului European de la înființare

Comisiile și intergrupurile parlamentare. În cadrul Parlamentului există 20 de comisii care efectuează lucrările de pregătire a ședințelor plenare ale Parlamentului. Fiecare comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputați, de asemenea are un preșesinte, un birou și un secretariat. Procedura de alegere a membrilor se desfășoară în timpul primei perioade de sesiune a Parlamentului nou ales. La Bruxelles, comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună. În cadrul comisiilor parlamentare, membrii elaborează, modifică și adoptă propuneri legislative. De asemenea, pot întocmi rapoarte care sunt prezentate în cadrul ședințelor plenare.Totodată, Parlamentul poate înființa subcomisii și comisii speciale pentru monitorizarea și gestionarea unor probleme specifice :

Subcomisia pentru Drepturile Omului

Subcomisia pentru securitate și apărare

Schimbările Climatice

COMISIILE PERMANENTE ale PE:

Comisia pentru afaceri externe 

Subcomisia pentru drepturile omului 

Subcomisia pentru securitate și apărare 

Comisia pentru dezvoltare 

Comisia pentru comerț internațional 

Comisia pentru bugete 

Comisia pentru control bugetar 

Comisia pentru afaceri economice și monetare 

Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale 

Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară 

Comisia pentru industrie, cercetare și energie 

Comisia pentru piața internă și protecția consumatorilor 

Comisia pentru transporturi și turism 

Comisia pentru dezvoltare regională 

Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală 

Comisia pentru pescuit 

Comisia pentru cultură și educație 

Comisia pentru afaceri juridice 

Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne 

Comisia pentru afaceri constituționale 

Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen 

Comisia pentru petiții 

La inițiativa Conferinței președinților, Parlamentul poate înființa și comisii temporare, mandatul comisii este de cel mult 12 luni, cu posibilitatea de prelungire. Constituirea acestora se face strict în domeniile necesare: resurse bugetare (1984), unificarea Germaniei(1990), viitoarea ființare(1992), ocuparea forței de muncă(1994-1995), siguranța pe mare(2003-2004). De asemenea, Parlamentul poate constitui comisii de anchetă, pentru a analiza presupusele încălcări ale dreptului comunitar sau administrări defectuoase în procesul de aplicare de către organele comunitare sau de organele administrației publice dintr-un SM.

Conferința președinților de comisie reprezintă organul politic care are drept scop asigurarea și îmbunătățirea unei cooperări între diferitele comisii parlamentare. Se reunește o dată pe lună, la Strasbourg. În seria de atribuții intră urmatoarele: face recomandări Conferinței președinților în legătură cu lucrările comisiilor,oferă consiliere Conferinței președinților în situația unui dezacord în legătură cu repartizarea competențelor între comisii. A nu se face asemănare dintre Conferința președințelor de comisie și Conferința președinților de delegație, acesta din urma are rolul de a examina periodic toate dificultățile legate de o funcționare bună a delegațiilor interpalamentare și a delagațiilor la comisiile parlamentare mixte.

Secretariatul General. SG este numit de Birou, și își desfășoară activitatea la Luxemburg și la Bruxelles. Activitățile sunt desfășurate și monitorizate sub autoritatea unui Secretar General. În cadrul SG funcționează circa 5000 de funționari care fac parte din toate statele UE, selectați prin concurs. Misiunea principala a SG este de a coordona lucrările legislative și de a organiza ședințele plenare și celelalte întâlniri. Totodată, asigură asistența tehnică și consultanță organelor parlamentare în cadrul desfășurării de lucrări.

Ombudsmanul european. Mandatul instituției este de 5 ani, ales de Parlament. Funcția principală este de a cerceta plângerile cetățenilor, născute din abuzurile instituțiilor și organelor comunitare. Plângerea se formulează într-o formă scrisă, în una dintre cele 24 de limbi oficiale și într-o perioadă de maximum 2 ani de la data luării la cunoștința a abuzului comis. Ombudsmanul, în fiecare an acumulează un număr major de petiții, pe care urmează să le cerceteze. Rezultatul poate fi pozitiv (o soluție amiabilă), sau negativ (respingerea petiției). În urma unui proces de cercetare, prin care se urmărește soluționarea petiției, și organul sesizat nu rezolvă problema într-o perioadă de 3 luni, Ombudsmanul va raporta cazul la Parlamentul european. Ca urmare, comisia competentă din cadrul Parlamentului european, întocmește rapoarte în vederea soluționării cazurilor defectuase. De asemenea, Ombudsmanul trebuie să prezinte, la sfârșitul fiecărei sesiuni anuale, un raport în legătură cu rezultatelor anchetelor desfășurate. Abuzurile organelor comunitare pot fi: refuzul ilegal de informație, abuzul de putere, discriminarea, neglijența,amânarea abuzivă, inechitatea, abținerile nejustificate. Pentru o rezolvare eficientă a anchetelor, Ombudsmanul european poate colabora cu organele similare cu titlu de ombudsmani din statele membre.

Secțiunea III. Grupurile Politice

În cadrul societăților democratice, un rol important care face conexiunea între cetățeni și instituțiile statului sunt partidele politice. Partidele politice îndeplinesc o funție de mediere în societatea de azi prin obiectivele, ideologiile sale stabilite. Acestea pot fi definite ca fiind un grup liber organizat, prin care se urmărește, exprimarea voinței politice a cetățenilor, pe baza unui program clar determinat. Pârghiile prin care se evidențiază și se promovează conceptul de competiție în realitatea vieții politice moderne sunt partidele politice. La nivelul Uniunii Europene, în cadrul procesului decizional, partidele parlamentare europene constituie actori semnificativi. În desfășurarea lucrărilor Parlamentului european,un rol însemnat este atribuit grupurilor politice. Acestea participă în alegerea președinților, viceprieședinților și a președinților de comisii parlamentare, de asemenea au posibilitatea de a suspenda sau ridica o ședință, iniția o dezbatere pe marginea unui subiect curent.

Secțiunea I. Alcătuirea și Structura Grupurilor politice

Tratatul de la Maastricht de înființare a Uniunii Europene a promovat formarea grupurilor politice la nivelul Parlamentului european proclamând că: “Partidele politice la nivel european sunt importante ca factori de integrare în cadrul Uniunii. Ele contribuie la formarea unei conștiințe europene și la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii”. În baza alin. (2) al art. 191 din Tratatul CE a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 2004/2003 al Parlamentului european și al Consiliului din 4 noiembrie 2003 cu privire la statutul și finanțarea partidelor politice la nivel european. “Partid politic înseamnă o asociație de cetățeni care urmarește obiective politice și care fie că este recunoscută în conformitate cu ordinea juridică din cel puțin un stat membru, fie că este înființată în conformitate cu ordinea juridică respectivă” . Art.3 din Regulamentul ( CE) nr. 2004/2003 definește partidul politic sau alianța de partide politice care îndeplinește următoarele patru condiții.

(a) trebuie să aibă personalitate juridică în statul membru în care își are sediul;

(b) trebuie să fie reprezentat, în cel puțin o pătrime din statele membre, de membri ai Parlamentului European sau în parlamentele naționale ori în parlamentele regionale ori în adunările regionale sau trebuie să fi obținut, în cel puțin o pătrime din statele membre, cel puțin trei la sută din voturile exprimate în fiecare din statele membre respective la ultimele alegeri pentru Parlamentul European;

(c) trebuie să respecte, în special în programul său și în cadrul activităților sale, principiile pe care se întemeiază Uniunea Europeană, și anume principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și principiul statului de drept;

(d) trebuie să fi participat la alegerile pentru Parlamentul European ori să-și fi exprimat intenția în acest sens.

Procedura de recunoașterea a grupurilor politice se menționează în Regulamentul intern al Parlamentului european. Primul pas în vederea formării grupurilor politice se face printr-o declarație recunoscută de la un număr minim de deputați. Conform art. 32 alin. (2) din Regulamentul de procedură al PE “ .Un grup politic este format din deputați aleși în cel puțin un sfert din statele membre. Numărul minim de deputați pentru a constitui un grup politic este de 25”. De asemenea, trebuie să menționăm că în situația în care numărul de membri ai unui grup se situează sub pragul necesar, există posibilitatea de a continua funcționarea până la următoarea ședință constitutivă a Parlamentului, la inițiativa Președintelui, cu acordul Conferinței președinților. Totodată, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: grupul există de cel puțin un an și membrii reprezintă în continuare cel puțin o cincime din statele member. Pe baza afinităților politice, deputații, se pot organiza în grupuri. Se poate observa că art. 32 alin. (4) din Regulament menționează faptul că un deputat poate să aparțină unui singur grup politic. Există și deputați neafiliați în cadrul Parlamentului, cei care nu doresc să adere la nici un grup politic.

Organizarea grupurilor politice. În prezent, în Parlament există un număr de șapte formațiuni recunoscute ca partide politice.

    Grupul Partidului Popular European (219)

     Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților (191)

     Conservatorii și Reformiștii Europeni (72)

     Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa (68)

     Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică (52)

     Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană (50)

     Grupul Europa Libertății și Democrației Directe (47)

     Deputați neafiliți (51)

Partidul Popular European (PPE)

PPE reprezintă formațiunea politică de centru-dreapta a Europei. Orientările sale politice sunt îndreptate spre o Europă a valorilor lângă cetățenii UE, eforturile sale sunt bazate pe un sistem democratic și transparent. PPE reprezintă cel mai numeros grup din PE, precum și cel mai mare număr de șefi de stat și de guverne în Consiliul European.

Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților (S&D sau S-D)

Din 2012 până în prezent, Președintele partidului este Hannes Swoboda. Menționăm faptul că din 2004- 2012, Președintele partidului a fost Martin Schulz ( actualul președintele al PE). Alianța a luat naștere încă de la înființarea PE în 1953.

Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE)

ALDE este partidul care numără peste 55 de partide liberale membre, și are drept scop pronunțarea principiului libertății în politică, economie și în toată sfera societății. Promovează valorile liberal-democrate în Europa. Partidul a fost fondat în 1976, și promovează legătura strânsă între cetățeni și instituțiile UE.

Grupul verzilor

Partidul European al Verzilor reprezintă o putere politică cu obiective clar definite și îndreptate spre responsabilitatea ecologică, diversitate, egalitate de gen. dezvoltarea durabilă atât la nivel mondial cât și național.

Grupul Europa Libertății și Democrației Directe

Mișcarea pentru o Europă a Libertăților și Democrației funcționează pe baza principiilor democrației și cooperării între statele suverane. Activează în vederea împiedicării procesului birocratic în Europa. De asemenea, Partidul crede în respectul față de istorie, valori culturale și tradiții ale Europei, în libertatea votului și voința cetățenilor.

Conservatorii și Reformiștii Europeni

Alianța crede în libertatea personală, democrația parlamentară, suveranitatea națională, cuvântul legii.

Partidul Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică

Partidul Stângii Europene a fost fondat la 9 mai 2004, cu un număr de 26 de partide membre și 7 partide observatoare din întreaga Europă. Depune eforturi în vederea promovării conceptului de pace și dreptate socială, strategiile sale sunt bazate pe valorile comune și istoria.

Finanțarea. Baza legală cu privire la finanțarea partidelor este dată de art. 10 din Tratatul UE, art. 224 din Tratatul de funcționare a UE, Regulamentul 1524/2007, Regulamentul (CE) 2004/2003. Partidele politice, prin Decizia Biroului Parlamentului european din 29 martie 2004, au obținut posibilitatea de a fi finanțați prin fondurile anuale , sub forma de subvenții, din partea Parlamentului European. Fondurile pot acoperi aproximativ 85% din cheltuielile partidului, pe când cealaltă parte trebuie să fie acoperită din propriile resurse (donații sau cotizația membrilor). Subvențiile oferite acoperă cheltuielile efectuate în programul partidului politi și anume:

Conferințe și reuniuni

Cheltuieli administrative, de deplasare

Cheltuieli de campanie pentru alegerile europene

Publicații, publicitate și studii

Secțiunea II. Activitățile specifice

De regulă, reuniunile partidului politic au loc la Bruxelles, în săptămâna preconizată activității partidelor politice. PE parcursul acestor reuniuni se discuta în vederea organizării unor conferințe sau campanii, precum au loc și întâlniri cu personalități politice din parlamentele naționale. În perioada săptămânii dedicată sesiunilor plenare, la Strasbourg, grupurile organizează reuniuni. Grupurile politice din Parlament fixează conexiuni strânse cu partidele naționale prin organizarea vizitelor, întâlnirilor, seminarilor și a conferințelor. Există așa numite “reunini de vârf”, organizate de federațiile partidelor, unde participă președintele grupului , liderii partidelor naționale, membri ai Comisiei și miniștrii statelor. În general există trei tipuri de actori politici la nivel european, fiecare își desfășoară activitățile în direcția sa stabilită, dar totodată sunt strânși legați unul față de altu. Federațiile transnaționale de partide constituie organizații ale partidelor naționale din cele 28 de state membre ale UE, de asemenea mai sunt numite organizații de tip umbrelă. Printre scopurile principale ale acestor federații se enumeră cele de coordonare, electorale și propagandă la nivel european și nu național. Menționăm că aceste federații sunt evidențioate în afara Parlamentului european. Confederația Partidelor Socialeste din Comunitatea europeană a fost prima din această structură, înființată în 1974. Peste doi ani, a fost fondată Federația Partidelor Liberale și Democratice din Comunitatea europeană, tot în acest an, a fost fondat Partidul Popular European Creștin Democratic. Odată cu Tratatul de la Maastricht, 1992, pe baza celor trei federații existente, s-a constituit Partidul Socialiștilor Europeni, însă Partidul Popular European a adoptat o serie de noi statetu. Federațiile organizează diverse congrese, în cadrul cărora se elaborează strategii, politici comune în legătură cu alegerile europene, unde participă delegați ai partidelor delegate.

* relația între cei trei actori de pe arena europeană

Partidele naționale și grupurile politice din Parlamentul european. O legătură mai puțin strânsă se poate observa la prima vedere între partidele naționale și grupurile politice, dar când se ajunge în perioada votului situația se aranjează în altă ordine de idei. În momentul votului, partidele naționale dețin puterea și controlul în vederea selecției candidațilorcare vor activa în cadrul Parlamentului european. Acestea influențează intr-o măsură semnificativă șansele viitorilor deputați europeni. Odată aleși în cadrul PE, deputații care aparțin aceluiași grup politic, care împart aceeași naționalitate, organizează într-un mod regulat întruniri, zis și “delegații naționale”. De regulă, se reunesc în fiecare lună o dată pe săptămână, precum și în săptămâna ședințelor plenare, cu scopul de a stabili poziția partidului național pe arena politică parlamentară. Astfel, se poate observa că felul de exercitare a voturilor din partea membrilor PE este influențat sub acoperirea partidelor naționale.

ADAUGAT DESPRE PARTIDE POLITICE.

Capitolul III. Competențe

De-a lungul timpului, funcțiile Parlamentului European au fost extinse odată cu modificările aduse tratatelor constitutive. De la constituirea acestei instituții care a trecut de la statutul de adunare consultativă, la un organ reprezentativ, cu o sferă extinsă de competențe . În prezent, Parlamentul deține trei funcții esențiale:

Atribuții legislative (alături de Consiliul UE, adoptă un șir de acte cum ar fi regulamente, directive, decizii)

Atribuții în domeniul bugetar (alături de Consiliul UE, decid asupra bugetului Uniunii Europene)

Atribuții de supraveghere și control (exercită un control democratic cu privire la activitățile europene)

Secțiunea I. În materie legislativă

În cadrul Comunităților Europene, funcția legislativă îi aparține, în primul rând, Consiliului. Chiar dacă, s-au adus o serie de modificări prin Tratatele de la Maastricht, Amsterdam și Nisa, Parlamentul European nu deține drepturile depline în această materie. Astfel, Parlamentul European este organul legislativ secundar, după Consiliu. În general, procesul legislativ la nivel comunitar presupune cooperarea mai multor instituții comunitare. Pe lângă organele comunitare principale, participă și Comisia, Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și Social. Pe arena Uniunii Europene, rolul de a deține monopolul îi revine Comisiei. Prin Tratatul de la Maastricht (1992), Parlamentul obține posibilitatea de a solicita comisiei inițierea unui proiect de act normativ în fața Consiliului. Însă, Comisia nu are obligația de a recurge la inițiativa propusă. Există mai multe proceduri legislative aplicabile în vederea adoptării actelor comunitare (consultarea, avizul conform, codecizia, cooperarea). Există și alte proceduri de legiferare, dar care sunt mai puțin utilizate , cum ar fi: procedura informării sau procedura delegării. Fiecare procedură se aplică în dependență de tipul actelor normative comunitare supuse spre adoptare. La definirea programării legislative a UE, participă Parlamentul alături de Consiuliu și Comisie. În cazuri de urgență, una dintre instituții poate din propria inițiativă să adauge anumite măsuri legislative, dacă respectă procedurile stabilite de tratate. Când Parlamentul ajunge în procesul de examinare a propunerilor legislative, acesta oferă o deosebită atenție conformității cu drepturile fundamentale, legătura cu Carta drepturilor fundamentale a UE. De asemenea, PE ia măsuri pentru ca actul legislativ să fie în strânsă relație cu principiile subsidiarității și proporționalității, precum și cu statul de drept. Procedura de codecizie, pune de fapt Parlamentul European pe picior de egalitate cu Consiliul. Această procedură reprezintă procedura ordinară de adoptare a legislației europene, care a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht, și apoi discutată și extinsă prin Tratatul de la Amsterdam (1999). În situația în care Consiliul și Parlamentul sunt de acord, actul este adoptat. Aproximativ doua treimi din legile comunitare sunt adoptate în comun de Consiliu și Parlament. Astfel, datorită competențelor legislative veritabile, votul negativ al Parlamentului duce direct la neadoptarea actului supus. Conform art. 251 din Tratatul CE, procedura de codecizie presupune două lecturi în cadrul Parlamentului. O trăsătură importantă a procedurii de codecizie, presupune faptul că, dacă a avut loc a doua lectură, și Parlamentul a emis un vot negativ, Consiliul nu mai poate adopta actul respins. O altă caracteristică a acestei proceduri, este comitetul de conciliere, apare cu scopul de a ajunge la o formă comună a textului legislativ.

Comitetul de conciliere este alcătuit dintr-un număr egal de membri ce reprezintă ambele instituții. Conform art.251 alin.(5) În situația în care, într-o perioadă de șase săptămâni de la convocare, se ajunge la un proiect comun datorită comitetului de conciliere, cele doua instituții implicate dispun fiecare de un termen de șase săptămâni pentru a adopta actul supus în legătură cu proiectul comun. Dacă în termenul prevăzut nu se acordă aprobarea din partea instituțiilor, actul propus se consideră neadoptat. De asemenea, dacă comitetul de conciliere nu ajunge la aprobarea unui proiect comun, actul propus se consideră neadoptat.

Propune

Art.251- reprezentare simplificată

Consultarea, avizul conform și cooperarea reprezintă proceduri legislative speciale, care se vor aplica în situațiile în care Parlamentul deține un rol consultativ. Aceste proceduri se aplică în domeniile precum: politica în domeniul concurenței, politica fiscală, politica agricolă comună, securitatea și justiția (regimul vizelor, imigrarea).

Procedura cooperării (art. 252 din Tratatul CE)a fost introdusă de către Actul Unic European (1986), aceasta a fost menționată și extinsă prin Tratatul de la Maastricht . Această procedură impune Consiliului să țină cont de amendamentele Parlamentului care au fost adoptate cu majoritatea absolută, în cadrul celei de a doua lectură, atunci când acestea au fost preluate și de către Comisie. Procedura cooperării are sașe nivele.

Comisia deține inițiativa.

Consultarea, Parlamentul European, precum și Comitetul Economic și Social ori Comitetul Regiunilor emit propriile opinii cu privire la inițiativă.

Poziția Comună, emisă de Consiliu prin majoritate calificată, instituția ține cont de opiniile emise de la consultare.

A doua citire din partea Parlamentului European. La această etapă apar trei scenarii:

Consiliul recurge la adoptarea actului normativ, atunci când Parlamentul nu își exprimă poziția într-o perioadă de 3 luni, sau dacă PE adoptă poziția comună.

Consiliul poate adopta actul normativ cu unanimitate, în cazul în care PE respinge inițiativa cu o majoritate absolută.

Parlamentul poate să modifice proiectul , doar cu o majoritate absolută. În această situație se naște o nouă etapă, asemănătoare cu procedura consultării.

Se trimite proiectul modificat la instituția care a inițiat procedura, Comisia.

Se adoptă actul.

Actul modificat de către Parlamentu, apoi aprobat de Comisie, se adoptă de Consiliu.

Cu unanimitate se modifică și adoptă de Consiliu, proiectul modificat de Parlament și recepționat de Comisie.

Dacă Comisia nu a preluat modificările, se votează cu unanimitate proiectul de către Consiliu.

Acolo unde tratatele prevăd votul prin majoritatea calificată, procedura cooperării, de regulă, se aplică. Procedura cooperării, se aplică, mai exact în următoarele domenii:

Acolo unde se aplică și se stabilesc regulile privind procedura multilaterală de control

Acolo unde se pune interdicția accesului privilegiat în direcția serviciilor instituțiilor financiare

Acolo unde se aplică art. 101 și art. 104 din Tratatul CE, răspunderea comunitară

Acolo unde are loc armonizarea și echilibrarea emisiei monetare comune

Odată cu reliefarea procedurii de codecizie prin Tratatul de la Amsterdam, procedura cooperării își reduce din materiile de aplicare. În prezent, procedura subzistă în materiile politicii economice și monetare sub umbrela articolelor 120 TFUE și următoarele.

Procedura consultării reprezintă procedura prin care Parlamentul are un simplu rol consultativ, și nu unul decizional. Astfel, procedura presupune participarea Parlamentului cu atribuții legislative foarte restrânse. Procedura consultării este aplicată în domeniile precum impozitare, agricultură, aspecte ale politicii sociale și de mediu, concurența, securitate și justiție, materiile cu privire la spațiul de libertate. Aceasta presupune cea mai simplă formă de participare a Parlamentului European și încă continue să se aplice. Trebuie de menționat că până la adoptarea AUE, procedura consultării a fost singura modalitate de participare a Parlamentului European în cadrul procesului legislativ comunitar. Aceasta este numită și procedura generală sau clasică, procedura aplicată aproape în toate direcțiile,

Procedura consultării presupune trei etape:

Inițiativa. Aceasta aparține Comisiei.

Consultarea. În această etapă se trimite proiectul de act normativ la Parlament( unde este cazul , se trimite la Comitetul Economic și Social sau Comitetul Regiunilor). Aceste instituții își exprimă opinia, care este facultativă, pentru Consiliu. Această etapă de consultare este obligatorie, în cazul nerespectării duce la apariția unui viciu de formă, prin urmare se ajunge la anularea actului normativ.

Decizia. Ultimul cuvânt aparține Consiliului. Prin urmare, actul va fi adoptat de Consiliu, respectiva instituție poate ține sau nu cont de opiniile facultative emise de Parlament, sau alte instituții precum Comitetul Economic și Social sau Comitetul Regiunilor.

Respectiva procedură se aplică în următoarele domenii:

Art. 11 alin. (2) din Tratatul CE privind împuternicirea în vederea unei cooperări intensificate;

Art. 13 din Tratatul CE, interzicerea discriminării;

Art. 19 din Tratatul CE, modul de a vota la alegerile europene și locale;

Art. 22 din Tratatul CE, extinderea și exercitarea drepturilor cetățenești;

Art. 48 din Tratatul CE privind organizarea conferinței interguvernamentale pentru modificarea Tratatul CE;

Art. 52 din Tratatul CE, abolirea restricțiilor cu privire la libertatea de stabilire;

Art. 61- 67 din Tratatul CE, azil, vize, imigrație;

Art. 94 din Tratatul CE privind armonizarea legislativă;

Procedura avizării sau avizul conform

Cuprins:

Introducere………………………………………………………

Capitolul I . Parlamentul

1.1 Considerații generale …………………………………………

1.2 Evoluția și Rolul Parlamentului European…………………

1.3 Asemănări și deosebiri față de Parlamentul național……….

Capitolul II. Componența și Organizarea

2.1 Alegerile și statutul membrilor…………………………………

2.2 Structurile de conducere………………………………………..

2.3 Grupurile Politice ………………………………………………

2.2.1 Alcătuirea și Structura grupurilor politice………………………..

2.2.2 Activități specifice…………………………………………………..

Capitolul III. Competențe

3.1 În materia legislativă………………………………………….

3.2 Control Politic………………………………………………….

3.3 Relații externe și alte competențe…………………………….

Concluzii……………………………………………………………

Anexe………………………………………………………………

Bibliografie…………………………………………………