Monografia Municipiului Oltenita

CUPRINS

Introducere

Cap. I Istoricul cercetărilor geografice

Cap. II Poziția geografică

2.1. Coordonate matematice și hipsometrice

2.2. Așezarea în cadrul regional

2.3. Așezarea în cadrul administrativ și față de căile de comunicație

Cap. III Caractere fizico – geografice

3.1. Relieful

3.1.1. Geologia

3.1.2. Unitățile de relief

3.1.3. Morfometrie și morfografie

3.1.4. Procese speciale de geomorfologie actuale

3.2. Clima

3.2.1. Factorii genetici ai climei

3.2.1.1. Factorii radiativi

3.2.1.2. Factorii dinamici

3.2.1.3. Factorii antropici

3.2.2. Elementele climei

3.2.2.1. Temperatura aerului

3.2.2.2. Umezeala aerului

3.2.2.3. Nebulozitatea

3.2.2.4. Durata de strălucire a Soarelui

3.2.2.5. Precipitațiile atmosferice

3.2.2.6. Stratul de zăpadă

3.2.2.7. Vânturile

3.2.2.8. Fenomenele meteorologice specifice

3.3. Hidrografia

3.3.1. Factorii care influențează hidrografia

3.3.2. Apele subterane

3.3.3. Apele de suprafață

3.4. Vegetația

3.4.1. Factorii care influențează elementele de vegetație

3.4.2. Biotopurile întâlnite în zonă

3.5. Fauna

3.6. Solurile

3.6.1. Considerații generale și factorii pedogenetici

3.6.2. Tipuri de soluri

3.6.3. Fertilitatea solurilor

Cap. IV Considerații istorico – geografice

4.1. Aspecte și etape istorice

4.2. Evoluția administrativă

4.3. Aspecte toponimice

Cap. V Geografia populației

5.1. Evoluția numerică a populației

5.2. Mișcarea naturală

5.2.1. Natalitatea

5.2.2. Mortalitatea

5.2.3. Soldul mișcării naturale

5.3. Mișcarea migratorie

5.4. Structura populației

5.4.1. Structura populației pe grupe de vârsta și sexe

5.4.2. Structura populației pe etnii

5.4.3. Structura confesională a populației

5.4.4. Structura lingvistică a populației

5.4.5. Structura populației pe ocupații

Cap. VI Economia

6.1. Agricultura

6.1.1. Modul de utilizare a terenurilor

6.1.2. Structura culturilor

6.1.3. Creșterea animalelor

6.2. Industria

6.3. Comerțul

6.4. Transporturile

6.5. Turismul

6.6. Scenarii dezvoltare a economiei

Cap. VII Protecția și calitatea mediului

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Monografia unei localități pare a fi la prima vedere titlul unei lucrări geografice de formă stereotipă. Acest punct de vedere este total greșit pentru că prin condițiile diferențiate legate de așezare, apariție și dezvoltare, fiecare localitate aduce o noutate în felul de abordare a studiului.

Termenul de ,,monografie” presupune o prezentare completă a tuturor aspectelor, atât fizico-geografice cât și economico-sociale.

Prezenta lucrare este rezultatul atât a cercetărilor efectuate pe teren, cât și a consultării unui material bibliografic bogat.

Lucrarea se intitulează ,,Monografia Municipiului Oltenița” și este structurată în 7 capitole, în care am încercat să evidențiez aproximativ toate aspectele istorice, fizico-geografice, demografice, economice și de protecție a mediului din Municipiul Oltenița.

Printr-o analiză SWOT și prin scenarii de evoluție ale economiei Municipiului Oltenița am încercat spre finalul lucrării să arăt unele elemente pozitive pe care această zonă le are, dar care nu sunt valorificate în prezent, dar și unele elemente negative, care în timp ar trebui eliminate.

Suita prezentării diferitelor aspecte este înregistrată și de o serie întreagă de hărți, tabele, grafice și fotografii care încearcă să evidențieze cât mai bine particularitățile zonei în studiu.

În realizarea acestei lucrări am beneficiat de sprijinul domnișoarei Lector universitar Mădălina Teodora Andrei, căreia vreau să îi mulțumesc pe această cale pentru răbdarea, tactul pedagogic, sprijinul moral și științific pe care le-am primit de la dânsa.

Nu în ultimul rând vreau să mulțumesc colectivului de profesori ai Facultății de Geografie din cadrul Universității ,,Spiru Haret” care au contribuit la pregătirea și îndrumarea mea pe parcursul celor 4 ani de studiu.

CAPITOLUL I

ISTORICUL CERCETĂRILOR GEOGRAFICE

Despre orașul Oltenița sunt puține scrieri cu caracter pur geografic, în schimb zona din jurul său a fost studiată în aprofunzime de foarte mulți geografi români și străini.

Începând cu secolul al XVIII lea când documentele cartografice se înmulțesc, apar date din ce în ce mai amănunțite, pe baza cărora se pot urmări evolutiv unele aspecte geografice.

Putem menționa aici harta austriacă întocmită de Specht (1970 – 1971), ,,Militarische Karte der Kleinen oder Oesterreichischen und grossen Walachei” în care sunt menționate localități ca Giurgevo (Giurgiu), Olteniza (Oltenița), Brăila, Hirshova (Hârșova), etc., apoi în 1824 harta lui J. Dirwaldt apărută la Viena, sub numele de ,,Mappa specialis Valachie” care specifică unele aspecte asupra localităților situate la vadurile Dunării.

Cea mai importantă și studiată hartă din această perioadă o constituie harta rusă din 1835 și ediția ulterioară din 1853, ,,Harta teatrului din Europa, în anii 1828 și 1829” (titlul tradus în limba română), care dă detalii și despre numărul gospodăriilor localităților, astfel Oltenița apare aici cu 82 de gospodării.

Înainte de perioada primului război mondial, după ce se înființează în 1875 Societatea Geografică Românească, lucrările științifice vor folosi date ce se înregistrează din 1879 la postul hidrometric de pe Dunăre, de la Oltenița. Probleme complexe asupra cursului Dunării le abordează A. Penck (1891), Emm. de Martonne (1902, 1904), iar pentru terasele acestui fluviu R. Sevastos (1903, 1905), acesta publicând și studii hidrologice în 1906, elaborând prima hartă hidrologică în 1907 și probleme referitoare la terase și la luncă în 1907.

Primele lucrări de paleogeografie ale Câmpiei Române și a cursului Dunării, referitoare la geneza și evoluția acestora, incluzând și zona în studiu, sunt abordate de Dumitrescu Aldem (1910, 1911) și G. Vâlsan (1914, 1915, 1916).

Tot în această perioadă Constantin Murgoci realizează o sinteză a tuturor teraselor Dunării pentru sectorul de la confluența Argeșului, iar Gr. Antipa realizează studii referitoare la Lunca Dunării.

Perioada interbelică abordează lucrări de geomorfologie asupra mișcărilor epirogenetice din bazinul Dunării de jos, cu accent pe terasele dunărene, în studiul lui C. Brătescu din 1921, unde se tratează și limanele fluviatile cât și popinele din Lunca Dunării.

Aspecte de legate de geografia Văii Dunării sunt prezentate și în lucrările publicate în 1924, 1925 de Vintilă Mihăilescu și mai târziu în 1926, 1930, în studiile despre sectorul Câmpiei Mostiștei ale lui S. Atanasiu.

În domeniul geologiei apar lucrări de o remarcabilă valoare, semnate de St. Manolescu (1923, 1924), Pache Protopopescu (1923, 1933), iar în legătură cu răspândirea loessului în lucrările lui P. Enculescu (1924, 1929), și referitor la terase G. Vâlsan (1930, 1935).

Perioada de după cel de al doilea război mondial aduce și noi orientări sub raport teoretic și metodologic, cercetările constituindu-se în numeroase colective de lucru.

Începând cu 1957 când a apărut lucrarea ,,Formarea Câmpiei Române” de M.N. Pop, cercetările geologice, hidrologice, sistematizarea geomorfologică a teraselor se extinde mult în bazinul Argeșului inferior, din care enumerăm lucrările și studiile elaborate de: E. Liteanu (1952, 1953, 1956), colectivul Naum, T. Grumuzescu, H. Niculescu (1954) și cele de geotectonică ale lui F. Crăciun și D. Popescu (1953).

Cercetările pedologice efectuate din 1959, 1966 de N. Florea și I. Munteanu sunt completate în domeniul studierii loessurilor sau al crovurilor, din Lunca Dunării de P. Coteț (1965) și V. Tufescu (1963).

Problemele de geografie complexă sunt analizate în lucrarea ,,Geografia Văii Dunării românești’’, elaborată în 1969 de colectivul de cercetători de la Institutul de Geografie al Academiei Române.

Mai apar și lucrări de climatologie și meteorologie de C. Constantinescu , ce a studiat fenomenele de iarnă pe Dunăre (1964), caracteristicile topoclimatice ale teraselor din Lunca Dunării în sectorul Chirnogi – Oltenița, de O. Seitan, Ghe. Neamu 1965

O lucrare de referință pentru Oltenița este un studiu monografic, care a apărut în 1932 scris de Alex. I. Mărculescu ,,Oltenița – studiu album monografic”.

O altă lucrare de referință pentru Oltenița este ,,Oltenița și împrejurimile sale”, lucrare scrisă de Dinu Mareș, în 1980 ce cuprinde o frumoasă relatare istorică a evenimentelor petrecute la Oltenița, dar și evoluția geografică a orașului.

Date referitoare la geografia zonei în care se află orașul Oltenița mai apar și în lucrările de geografie generală ale marilor noștri geografi, cum ar fii: Monografia R.P.R (1960), Limnologia sectorului romanesc al Dunării (1967), ,,Enciclopedia geografică a României, Gr. Posea (1982),Geografia Romaniei (1983, 1984), De-a lungul Dunării, Popovici (1984), etc.

CAPITOLUL I I

POZIȚIA GEOGRAFICĂ

Analiza poziției spațiale a teritoriului Municipiului Oltenița, prin raportarea sa la diferite repere fizico sau economico-geografice, ne dă posibilitatea înțelegerii depline nu numai a problemelor de ordin calitativ ce privesc mediul natural, dar și a raportului om-natură.

2.1 Coordonatele matematice și hipsometrice

Pentru teritoriul localității, dat fiind dimensiunile sale mici în raport cu suprafața terestră, raportarea la sistemul de coordonate geografice, nu lămurește prea multe probleme legate de elementele cadrului natural.

Municipiul Oltenița se află situat la intersecția meridianului de 26º38’28’’ longitudine estică cu paralela de 44º04’24’’latitudine nordică (Fig.1). Poziția lui pe aceste coordonate matematice explică în mare parte caracteristicile climei și legat de aceasta întregul complex de elemente fizico-geografice, care se află în relații de intercondiționare cu așezarea și elementele climatice.

Din punct de vedere hipsometric pe teritoriul studiat se întâlnesc diferențe altitudinale în funcție de tipul de relief. Aceste diferențe sunt relativ mici ele variind între 13 m, în zona sud-estică a orașului și 18-20 m, în fostul con de dejecție al Argeșului. Altitudinea absolută este de 35,4 m, popina Gumelnița din nord-vestul localității.

2.2 Așezarea în cadrul regional

Municipiul Oltenița este situat la confluența Argeșului cu Dunărea, pe fostul con de dejecție al Argeșului, format din nisipuri și mâl, cărate de râu în Lunca Dunării.

Acest sector din Lunca Dunării situat la est de confluența Dunării cu Argeș a fost numit de către G. Posea în 1982 ,,Lunca Călărași”.

Teritoriul municipiului se află la contactul a două subunități distincte ale Câmpiei Române: Câmpia Burnazului în partea vestică și Câmpia Mostiștei în partea estică.

Poziția la contactul Câmpiei Române cu Lunca Dunării (Fig.2), a influențat foarte mult evoluția geologică, teritoriul studiat purtând amprenta evoluției atât a Luncii Dunării cât și a Câmpiei Române.

Prin poziția sa geografică, în cadrul Luncii Dunării, Municipiul Oltenița, se încadrează în zona climatului temperat – continental de tranziție, caracterizat prin veri calde, chiar toride uneori, cu precipitații reduse și ierni foarte geroase, adesea cu viscole puternice.

Datorită climatului și reliefului specific zonei de luncă și mai ales al tipurilor de soluri, din punct de vedere al vegetației și al faunei, aici s-a dezvoltat biotopul de luncă.

2.3 Așezarea în cadrul administrativ și față de căile de comunicație

Față de capitala țării, Oltenița se află la aproximativ 60 km, spre sud, aproape de malul Dunării.

Poziția acestui ținut într-o zonă sudică a țării, sud – estică față de București, a determinat încrucișarea unor drumuri medievale, cu importante urmări asupra apariției și dezvoltării orașului Oltenița și a vieții social-economice din această zonă.

Față de celelalte orașe, mari și importante centre culturale, economice și industriale, Oltenița se află la aproximativ egală depărtare de Giurgiu și Călărași, cele două orașe dunărene, din vestul și respectiv estul său. Dar o importanță deosebită o reprezintă poziția destul de apropiată față de București, care prezintă o influență deosebită asupra Olteniței, din punct de vedere social cât și din punct de vedere economic.

Din punct de vedere administrativ Municipiul Oltenița face parte din județul Călărași, fiind a doua localitate urbană, ca mărime și importanță economică, după Municipiul Călărași, care este și reședința județului.

Până în anul 1981, Oltenița a aparținut din punct de vedere administrativ, județului Ilfov.

În prezent suprafața teritoriului administrativ al municipiului este de 13,3 km2. Limita vestică a Olteniței se întinde între oraș și localitatea Chirnogi.

În partea de nord se învecinează cu localitățile Mitreni (fostă comună suburbană a Olteniței până în anul 1989), și Ulmeni, iar în partea estică se află localitatea Spanțov.

În partea de sud, limita administrativă a Municipiului se desfășoară de-a lungul Dunării.

Municipiul Oltenița se afla la 60 km față de București, 74 km față de Călărași și 82 km față de Giurgiu. Cu toate aceste orașe Oltenița se leagă prin drumurile naționale: DN4 leagă Oltenița de București, DN31 leagă Oltenița de Călărași, iar DN41 leagă Oltenița de Giurgiu.

Principala arteră rutieră, București – Oltenița se continuă în oraș, în linie dreaptă, până în port pe malurile Dunării, unde se bifurcă în formă de T.

Pe lângă drumurile naționale ce leagă Oltenița de alte localități, mai întâlnim aici și calea ferată București – Oltenița, care are o lungime de aproximativ 60 de m.

CAPITOLUL III

CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE

3.1. Relieful

3.1.1. Geologia

Un rol deosebit de important asupra întregului peisaj geografic al regiunii îl au și formațiunile geologice.

Atât litologia cât și structura își pun amprenta asupra morfologiei reliefului, a rețelei hidrografice, a solurilor și a întregului complex de activități economice.

Forajele efectuate în această zonă au identificat un socul cristalin peneplenizat format din șisturi cristaline și șisturi verzi, ce au avut loc în ciclul baikalian.

Formațiunile ce fac parte din alcătuirea geologică a acestei unități aparțin paleozoicului și neozoicului, când acestea s-au depus pe un fundament cutat, penepleizat. Peste acestea se depune o cuvertură sedimentară mai veche (paleo – mezozoică) și alta mai nouă neogenă.

Soclul împreună cu sedimentarul mai vechi, coboară dinspre Dunăre către nord, în timp ce umplutura neogenă își schimbă înclinarea tot mai mult către suprafață, tinzând spre direcție orizontală sau chiar la o înclinare ușoară către sud.

La nivel macrogeologic, zona studiată este cuprinsă pe amplasamentul unui bazin de sedimentare unitar, așa zisul ,,bazin moesic”, a cărui individualizare s-a menținut cu mici excepții până la sfârșitul cretacicului.

Principalele evenimente survenite în decursul acestei îndelungate ere geologice sunt reflectate în succesiunea stratigrafică, în natura litologică a depozitelor, în resturile viețuitoarelor pe care acestea le conțin și în aranjamentul stratelor.

Din punct de vedere litologic cuvertura sedimentară a Platformei Moesice poate fi divizată în cinci cicluri sau grupuri litofaciale. Dintre acestea doar 3 sunt predominat dentrice – terigene, separate de două grupări predominant carbonatice. Cronologic cele cinci mari grupări pot fi încadrate astfel: grupul dentritic inferior, grupul carbonatic inferior, grupul dentritic terigen, grupul carbonatic superior, grupul dentritic superior ( B. Paraschiv 1975).

Primul ciclu de sedimentare începe în Cambrian având la bază o serie grosieră grezoasă, cuarțitică, alcătuită dintr-un strat psamitic la care se adaugă gresii și cuarțite, iar la suprafață gresii din ce în ce mai argiloase și chiar calcare depuse într-un mediu marin. Apoi urmează o serie de depozite predominant pelitice: argile, argilete, șisturi argiloase, bancuri subțiri de calcare și intercalații de gresii calcaroase și marne.

Ciclul dentritic paleozoic se încheie cu o serie grezoasă formată din gresii, cuarțite silicoase – argiloase, argile, argilite și calcare.

Al doilea ciclu de sedimentare corespunde unui grup de calcare și dolomite a căror depunere a început în Givețian și a durat până la sfârșitul Viseanului, având la bază dolomite și calcare organogene, gresii, argile la care se adaugă straturi subțiri de anhidriți. Peste acestea ciclul se încheie cu o formațiune calcaroasă carboniferă.

Forajul de la Șoldanu, la 18 km de Oltenița, a permis să se identifice în mod sigur aici, depozitele carbonifere enumerate dar și calcare compacte.

Sedimentarea a fost reluata în Permo – Triasic prin succesiunea a trei mari unități litostratigrafice.

Seria inferioară corespunde ca vârstă Permianului, prin natura litologică, stratigraficație și prin corelația depozitelor.

În Triasicul mediu, în Anisian și Ladinian apele marine se instalează în partea centrală a platformei, iar spre sfârșitul Mezotriasicului bazinul se fărâmițează într-o serie de lagune.

Regimul subcontinental se întâlnește în Triasicul superior, iar la sfârșitul lui, teritoriul de la nord de Dunăre se înalță, devenind uscat.

În ciclul Jurasic – Cretacic au loc importante mișcări de ansamblu ale platformei în sensul că procesul de subsidență îmbracă un facies pelagic.

Ciclul Jurasic – Cretacic este reprezentat de calcare uneori organogene, marnocalcare și dolomite.

Platforma Moesică evoluează ca uscat aproape tot timpul Paleogenului și Miocenului inferior.

În ultimul capitol al evoluției Platformei Moesice, începe cu Tortonianul, când apele inundează, iar în Sarmațian întreg spațiu situat la nord de Dunăre constituie flancul extern al avanfosei Carpaților.

Bazinul de sedimentare se menține până la sfârșitul Pliocenului, iar pe alocuri sub forma lacustră până în Cuaternar.

Succesiunea de sedimentare continuă cu al cincilea și ultimul grup de litofacial, respectiv grupul dentritic superior. În acest interval de timp s-a depus o succesiune de depozite aproape exclusiv terigenă constând în nisipuri, gresii, argile, marne și marnocalcare.

Luând în considerare succesiunea completă a depozitelor pliocene și cuaternare până la începutul Pleistocenului superior se poate afirma că întreaga regiune a fost afectată de mișcări negative pe verticală.

Din Pleistocenul superior și până în Holocenul inferior, partea sudică a regiunii începe să se ridice, timp în care s-au format terasele.

La sfârșitul pleistocenului superior începutul holocenului inferior, s-au depus și depozitele loessoide, în straturi cuprinse între 5 și 15 m grosime, pietrișuri aluvionare ale terasei Argeșului și ale terasei inferioare a Dunării.

În holocenul inferior pe lângă depozitele ce aparțin terasei inferioare a Dunării, s-au mai depus și depozite loessoide ce aparțin terasei a III a , aflată pe stânga Argeșului.

Depozitele loessoide din structura terasei a II a, în urma analizelor granulometrice nu se diferențiază litologic de pătura de depozite acoperite de terasa a III a.

Depozitele depuse în holocen inferior – superior sunt depozite loessoide, depozite lutoase și lutoargiloase, la care se adaugă nisipuri și pietrișuri, aparținând terasei inferioare (fig. 3).

Prin efectuarea forajelor s-a constatat că aceste depozite au grosimea cuprinsă între 7 și 12 m.

În holocenul superior depozitele loessoide acoperă terasa joasă și sunt constituite din nisipuri, nisipuri argiloase, pietrișuri de luncă și prafuri argiloase de culoare cenușie – gălbuie. Aceste depozite au o grosime de 6 – 15 m.

Aluviunile din baza luncilor sunt alcătuite din nisipuri pietrișuri și bolovănișuri, a căror grosime variază în Lunca Dunării între 10 m și 13 m, în cele din lunca Argeșului între 5 m și 10 m.

3.1.2. Unitățile de relief

Municipiul Oltenița așezat la confluența Argeșului cu Dunărea, are un relief format din adevărate câmpuri aluvionare ce se îmbină în marele con de dejecție al Argeșului, la ieșirea acestuia în Lunca Dunării.

Lunca Argeșului este situată în partea de vest a orașului, ce reprezintă și limita dintre Câmpia Burnazului și Câmpia Mostiștei. Ea se prezintă sub forma unui culoar ce se desfășoară la sud de orașul Budești, de la confluența cu Dâmbovița.

Are o primă direcție NV – SE, până la localitatea Curcani, unde se curbează și apoi ia o direcție N – S. Ea prezintă sectoare alternate de îngustări și lărgiri, de la 3,5 km în zona Radovanu și Negoiești până la 5,5 în zona de vărsare.

Lunca Argeșului înconjoară circular extremitatea estica a Câmpiei Burnazului, față de care se delimitează net prin funcțiile de terasă.

Din punct de vedere litologic lunca este constituită din depozite recente, depozite argiloase și nisipoase (holocene), acestea fiind puse în evidență în urma executării unor foraje la Mitreni și Oltenița Nord. Aceste depozite sunt rezultate din acțiunea de transport și depunere a Argeșului.

Altitudinea absolută a luncii coboară de la 30 m de cât măsoară în dreptul satului Crivăț și Radovanu, până la 18 – 19 m la Oltenița.

Aspectul morfohidrografic este destul de variat, reprezentat prin numeroase grinduri ce însoțesc albia minoră ca niște diguri naturale, numeroase meandre și belciuge, foste albii minore.

Panta foarte mică implică o acumulare activă în patul albiei, fenomen vizibil în special în aval de confluența cu Dâmbovița, materializându-se printr-o înălțare a patului aluvial, instabilitate a talvegului care migrează în albie, meandrări, apariții de praguri și grinduri submerse, ostroave și renii.

Albia propriu-zisă a suferit transformări puternice o dată cu începerea construiri Canalului Dunăre – București (fig.4).

Fig. 4 Modificările din albia Argeșului

Lunca Dunării, numită și Lunca Călărași, la est de confluența cu Argeș, reprezintă forma de bază a orașului Oltenița.

Prin forajele executate în luncă, la sud de Oltenița (15 m), indică o continuă creștere a grosimii stratului aluvial, în special la est de confluența cu Argeșul, ce are în bază un pat de eroziune care constituie patul luncii actuale (Gr. Posea 1984). Depozitele de luncă, sunt în special mâluri argiloase și nisipuri de luncă fine ce apar în partea superioară a profilului, acestea trecând în adâncime spre granulație mai mare a nisipurilor grosiere și a pietrișurilor ce vin în contact cu argilele de bază și calcarul cretacic.

Altitudinea luncii variază între 18 și 19 metri în corpul conului de dejecție, larg împrăștiat la ieșirea Argeșului în Lunca Dunării și 13 m în zona sud – estică, în malul fluviului.

Din punct de vedere morfografic deosebim sectorul de Lunca internă, mediană și externă, fiecare cu caracteristicile morfo-hidrografice evidente în peisaj.

Lunca externă, la țâțâna teraselor, prezintă aluviuni foarte fine și linii de izvoare. Ca formă pozitivă se detașază în zonă popina Gumelnița, veche vatră de stabilitate a populației pe acest teritoriu. Aceasta are altitudinea absolută de 35,4 m, ridicându-se la aproximativ 20 de m deasupra luncii, având o formă aproape tronconică. O altă formă pozitivă se evidențiază prin importanța sa, vastul con de dejecție ce începe de la ieșirea Argeșului în Lunca Dunării, și pe care s-a amplasat vatra orașului Oltenița.

Lunca mediană, ocupă mai mult de jumătate din suprafața Luncii Dunării. În cadrul acesteia au existat întinse suprafețe joase, cu contur lobat, reprezentând vechi cuvete lacustre, astăzi desecate, pentru transformarea lor în terenuri agricole, în special pentru culturile de orez (înainte de 1989).

Lunca internă, alcătuită din numeroase grinduri ce însoțesc albia minoră. Acestea au substrat de pietrișuri acoperite cu depozite de nisipuri și argile, depuse la revărsări odată cu scăderea competenței apei la depășirea malurilor albiei minore.

Din punct de vedere geomorfologic, Lunca Dunării, are un caracter foarte evoluat, prezentând sectoare de luncă înaltă, grinduri, ostroave, popine, brațe părăsite.

În cadrul acestui sector al Luncii Dunării, din zona Municipiului Oltenița se desfășoară o serie de terase ce au o dezvoltare la fel ca și lunca (fig. 5).

Terasa Băilești este prezentă în acest sector al Dunării, ea se păstrează între Argeș și Mostișetea, având o mare dezvoltare mai ales între Ulmeni și Valea Mare, unde atinge 10 km lățime, ea pătrunde pe valea Argeșului schițându-se ca o prispă sub nivelul câmpului, la est de localitățile Nana și Valea Stânii.

Altitudinea relativă și-o menține, în jur de 30 m, iar podul ei se prezintă ondulat și cu numeroase denivelări din cauza crovurilor aflate în faze diferite de evoluție. Dimensiunile acestora ating valori de la câțiva zeci de metri până la câțiva kilometri, constituind mici zone endoreice. Terasa este nefragmentată, numai pe alocuri schițându-se câteva vâlcele mici care îi afectează fruntea sau podul.

Terasa Căscioare se menține continuu între Argeș și Călărași și are altitudinea relativă medie de 23 m.

Între localitățile Tăușanca și Chiselet ea se îngustează la mai puțin de 1 km, iar de aici în aval se dezvoltă până la est de localitatea Independența, unde trece în câmp.

În raport cu celelalte terase, aceasta este fragmentată în câteva văi înrămurate și bine conturate între care amintim Valea Roșie, Valea Mare, Mostiștea, Gălățuiul cu sistemul său de văi confluente. Și aici se remarcă prezența crovurilor cu o densitate destul de mare.

În deschiderile de la sud de Nana, sub cuvertura loessoidă, apare un orizont de nisipuri grosiere albicioase.

Între Argeș și Călărași, Lunca Dunării are dezvoltare laterală inegală, prezentând câteva lărgiri ca cele de la Tăușanca, Mânăstirea și la vest de Călărași. Din neuniformitatea repartiției formelor de relief ies în evidență câteva porțiuni mai înalte: la Oltenița, conul de dejecție al Argeșului, la Spanțov și între Mostiștea și Călărași.

În ansamblu, particularitățile morfo – hidrografice ale luncii dintre Oltenița și Călărași, conferă acesteia un evident caracter de tranziție între lunca propriu-zisă și Bălțile Dunării.

3.1.3.Morfometrie și morfografie

Analiza parametrilor cantitativi ai reliefului oferă largi posibilități de cunoaștere a teritoriului în vederea utilizării lui în agricultură, transporturi, construcții, etc.

Harta hipsometrică (fig.6), scoate în evidență treptele hipsometrice corespunzătoare treptelor genetice de relief.

Orașul Oltenița este cuprins între 15 m în partea sudică și 30 de metri în partea nord estică.

Altitudinea absolută a zonei este de 34,5m, cât are popina Gumelnița, ce se ridică impunătoare în relieful de luncă și terase, ce au altitudini cuprinse între 10 m pe malul Dunării și 25 – 30 m în partea nordică a orașului Oltenița.

În concluzie harta hipsometrică pune în evidență predominarea arealului cu altitudine redusă în această zonă, ce este foarte important pentru practicarea agriculturii.

Densitatea fragmentării și adâncimea fragmentării reliefului, caracterul cvasiorizontal al suprafețelor treptelor genetice de relief, lipsa unei rețele hidrografice permanente din zona de studiu, explică valorile mici ale densității fragmentării reliefului, tipică zonelor de câmpie (fig. 7).

Mai mult de jumătate din zona orașului Oltenița este cuprinsă între valorile de 0,50 km/km2 și 2,5 km/km2.

Densitățile cu valori cuprinse între 0,1 și 1 km/km2 se întâlnesc de-a lungul rețelelor hidrografice temporare, în nordul Olteniței, ce pun în evidența frunțile de terasă, afectate de eroziune.

Valorile adâncimii fragmentării reliefului sunt la fel de reduse, mai mult de jumătate au valori de 5m/km2, iar valorile cuprinse între 10 și 15 m/km2 se întâlnesc în nordul și nord vestul zonei studiate.

3.1.4.Procese geomorfologice actuale

Aceste procese sunt în continuarea celor care de-a lungul etapelor anterioare au afectat teritoriul în sine și sunt cele care arată aspectele legate de evoluția actuală a reliefului.

Procese au o dinamică accentuată pe frunțile teraselor, de-a lungul râurilor, iar cele mai puțin vizibile precum tasarea, sufoziunea sunt prezente în tot restul zonei studiate.

Având în vedere suprafața de studiu relativ redusă, așezarea în luncă cu valori ale densității și fragmentării reliefului mici, ori a pantelor reduse se presupune o activitate redusă a acestor procese fără consecințe spectaculoase în relief.

Procesele sunt reprezentate aici prin: pluviodenudarea, eroziunea, ravenarea, alunecări de teren, sau surpări de maluri, sunt mai active în lungul Argeșului și în nord – estul Olteniței, dar fără consecințe negative mari în relief.

Un proces cu o intensitate mai mare și cu consecințe negative ar fi tasarea, datorită structurii geologice.

Depozitele loessoide, cu o mare extindere în zonă, roci neconsolidate, fără stratificarea compoziției granulometrice, prăfoasă, și cu o mare porozitate (>50%), se îmbibă cu apă.

Această caracteristică determină dizolvarea în condiții optime a particulelor de calcar din nisip, creând astfel apariția fenomenelor de tasare și formării crovurilor.

Pluviodenudarea și eroziunea în suprafață sunt puțin vizibile și nici nu dau forme care sa atragă atenția, deci în zona studiată sunt aproape neglijabile.

Ceva mai vizibilă ar fi în partea nordică a Olteniței, cu o panta puțin peste 2º. Prin aplicarea unor măsuri agrotehnice adecvate, aratul în lungul curbelor de nivel, culturi adecvate, ele au fost aproape stopate.

Procesele fluvio – torențiale sunt periodice și cu toate acestea, active. De remarcat procesele de eroziune laterală provocate de Dunăre, în special acolo unde activitatea antropică a dus la despăduriri, tăierea masivă a zăvoaielor ce însoțeau pe tot parcursul, malul românesc al Dunării.

Aceste despăduriri au generat maluri abrupte, active, de retragere mai ales în sectorul de navigație intensă ce produc valuri.

Îndiguirile, acoperirea cu dale de beton armat a malurilor, au protejat împotriva acestor procese. Mai sunt active, totuși mai ales pe timpul viiturilor în special la gura de vărsare a Argeșului.

Tasarea și sufoziunea sunt procese caracteristice zonelor acoperite cu loess. Predominarea frecvenței prăfoase, porozitatea, permit circulația apei pe verticală, spălarea sărurilor și concentrarea lor la baza depozitului.

Clima accentuat uscată vara, înghețurile frecvente iarna și lipsa vegetației în unele zone permit dezvoltarea unor crăpături și fisuri ce favorizează pătrunderea cu ușurință a agenților ce duc la apariția acestor procese.

Grosimea depozitelor loessoide influențează accentuarea proceselor crovurilor și în ultimă fază a proceselor de degradare a solului.

Omul prin activitățile sale, a intervenit și intervine în modificarea peisajului geomorfologic, direct prin construcțiile realizate sau abandonate. Cel mai bun exemplu aici este ,,amenajarea complexă a Argeșului” începută înainte de 1989, care a dus la modificări importante pe valea Argeșului.

3.2. Clima

Localizarea geografică, în partea de sud a țării, împreună cu relieful de luncă constituie unul din factorii importanți care vor trasa nota caracteristică a climatului acestui teritoriu.

Particularitățile climatice și topoclimatice ale Dunării în acest sector se înscriu pe fondul climatului temperat de tranziție în care pendulează influențe de ariditate din partea estică a teritoriului de studiu.

Acest climat se caracterizează prin veri foarte calde, cu precipitații reduse, uneori sub formă de averse, ierni foarte geroase, adesea cu viscole puternice și perioade de încălzire frecvente ce duc la discontinuități în distribuția temporară și teritorială a stratului de zăpadă.

Cercetările valorilor cantitative și calitative a elementelor climatice și reliefarea particularităților specifice climei se bazează pe datele rezultate din observațiile efectuate la Stația meteorologică Oltenița.

3.2.1. Factorii genetici ai climei

3.2.1.1.Factorii radiativi

Factorii radiativi includ toate fluxurile de energie radiantă care străbat atmosfera, dar pot fi reduși la radiația solară, deoarece radiația terestră, radiația atmosferei și celelalte tipuri de radiație nu sunt altceva decât energie solară transformată.

Radiația solară directă ca sursă principală de căldură depinde direct de transparența aerului și de înălțimea Soarelui deasupra orizontului. Valorile maxime ale radiației solare directe se înregistrează în timpul amiezii, când Soarele se află la cea mai mare înălțime. Suma medie anuală a radiației solare din zona orașului Oltenița are valori cuprinse între 70-75 kcal/cm2. Pe timpul verii se înregistrează cele mai ridicate valori de 10-12 kcal/cm2, în timp ce iarna valoarea radiației solare directe scade pană la 1 kcal/cm2.

Radiația difuză provine din radiația reflectată de anumite elemente componente ale atmosferei, intensitatea ei este în funcție de opacitatea atmosferei și de culoarea solului. Astfel iarna în zona teritoriului de studiu, datorită opacității mari a atmosferei, radiația difuză este mai mare decât pe timpul verii. De asemenea ea mai crește iarna și datorită stratului de zăpadă care reflectă intens lumina solară.

Radiația globală provine din suma radiațiilor difuze și solare directe, măsurate pe suprafață orizontală.

În zona Municipiului Oltenița se înregistrează valori relativ mari față de restul țării, media anuală are valori cuprinse între 128-135 kcal/cm2 în timp ce media pe țară este de 120 kcal/cm2. Cele mai ridicate sume medii lunare ale radiației globale se produc în luna iulie, observându-se totodată că sumele zilnice ale radiației globale cresc din decembrie până în iulie.

Radiația reflectată este acea parte din radiația globală care, căzând pe suprafața terestră, este abătută de la direcția inițială fără a suferi vreo modificare. Această reflectare depinde de albedou (este raportul dintre radiația reflectată și radiația globală și se exprimă în procente), ce variază în funcție de caracteristicile suprafeței solului, în special de culoare.

În zona Municipiului Oltenița sumele anuale ale radiației reflectate sunt relativ mici, deoarece aici durata statului de zăpadă este mică față de zona de munte unde durata stratului de zăpadă durează mult mai mult. Zăpada are un albedou foarte ridicat, deci reflectă o mare cantitate de radiație solară.

3.2.1.2.Factorii dinamici

Destul de important în evoluția fenomenelor climatice este rolul jucat de dinamica generală a atmosferei. Pe teritoriul țării noastre principalele centre barice de acțiune ale masei atmosferice sunt reprezentate de ciclonul dinamic al Azorelor, anticiclonul continental siberian, depresiunile barice din Marea Mediterană și cele din nordul Oceanului Atlantic. Acestea generează deplasări ale maselor de aer cu frecvențe și intensități diferite, influențând temperatura și mai ales circulația atmosferică locală.

Deplasările ciclonilor și anticiclonilor pe diferite traiectorii, determină anumite stări de timp în diferite perioade ale anului, cu repercursiuni asupra formelor biofizice.

Masele de aer ce afectează zona de studiu sunt de direcție estică, anticilonul siberian ce aduce aici mase de aer rece ce generează iernii reci și geroase, și masele de aer ce vin din direcția vestică ce aduc slabe influențe submediteraneene, ele generând verii calde și uscate.

3.2.1.3. Factorii antropici

Prin activitățile sale, omul a influențat pozitiv sau negativ procesele și fenomenele atmosferice și probabil o va face și pe viitor, deși se trag numeroase semnale de alarmă prin care oamenii sunt chemații să protejeze spațiul în care trăiesc, să nu-i rupă echilibrul, deteriorându-l .

Omul prin acțiunea sa a modificat în primul rând suprafața activă, ce are un rol esențial în receptarea energiei solare și transformarea ei în energie calorică. Aceasta a determinat modificarea caracteristicilor solului și ale stratului de aer inferior, ce generează schimbarea condițiilor climatice locale.

Importante suprafețe din cadrul Luncii Dunării au devenit terenuri agricole, deci ele constituie acum suprafețe active care influențează evoluția proceselor meteorologice locale. Prin crearea unui alt tip de suprafață activă se modifică albedoul acestor zone, parametru care va fii în funcție de fazele de vegetație ale plantelor. El va avea valori mici când aceste terenuri vor fi descoperite de vegetație, arate și umezite de precipitații (primăvara și toamna).

Lunca Dunării se încadrează într-o zonă cu precipitații destul de reduse din punct de vedere cantitativ. În aceste condiții necesitatea creării unor sisteme de irigații a fost vitală, deci modificări ale suprafeței active. Observațiile meteorologice comparative care s-au făcut deasupra terenurilor irigate și neirigate au scos în evidență diferențieri ale proceselor meteorologice locale. În urma irigării terenurilor se poate observa, ziua scăderea temperaturii aerului cu 4-5ºC datorită proceselor de evaporare a apei.

3.2.2. Elementele climei

3.2.2.1. Temperatura aerului

Temperatura aerului este unul dintre cei mai importanți parametri climatici. Regimul termic al zonei studiate este rezultatul a trei factori :

– așezarea în latitudine a zonei pe paralela de 44º04’24’’ are drept consecință un regim termic variabil în cursul anului

– interferența centrilor barici, față de poziția teritoriului în cadrul unității de relief

– caracterul relativ omogen al morfologiei teritoriului precum și prezența unor suprafețe împădurite sau a unității acvatice, face ca regimul termic să nu sufere decât influențe reduse.

În conformitate cu Atlasul național, teritoriul în studiu se află între izotermele medii anuale cu valori cuprinse între 11-12º C, precum și zonarea în trepte a Luncii Dunării, în partea sa sudică de – 2º, –1 º C , iar în nord între –3º și –2ºC, pentru luna ianuarie. Pentru luna iunie valorile sunt cuprinse între 23º- 24ºC.

Temperatura medie multianuală are valori cuprinse între 11º – 14º C. Media multianuală a lunii ianuarie oscilează între 1,8º C și – 4,5º C, iar media multianuală a lunii iulie între 22,8º și 26,9º C.

Amplitudinea termică multianuală este de 25,4º C, valoare ce reflectă caracterul continental al climei, dar în limite mai puțin excesive, comparativ cu partea de est a Câmpiei Române.

Valorile medii lunare ale temperaturii aerului (º C)

Tabelul nr.1

sursa: Stația meteorologică Oltenița (anul 2000)

Fig. 8 Variația medie lunară a temperaturii aerului în anul 2000

Din analiza datelor din tabelul nr.1 și fig. 8, putem să observăm că valoarea cea mai scăzută a temperaturii medii a aerului în anul 2000 a fost înregistrată în luna decembrie (– 2,8º C), iar valoarea cea mai mare s-a înregistrat în luna iulie (22,0º C).

Temperatura medie anuală a aerului crește treptat din ianuarie până în iulie, apoi începe să scadă ajungând în luna decembrie la valori negative.

În decursul unui an, numărul zilelor cu temperaturi ce scad sub 0º C este de aproximativ 60 – 80, în timp ce numărul zilelor tropicale este de 45 – 49.

Valorile maxime si minime ale temperaturii aerului ( º C)

Tabel nr.2

sursa: Stația meteorologică Oltenița

Fig. 9 Variația temperaturii maxime și minime în anul 1998

Temperatura maximă absolută înregistrată în anul 1998 a fost de 32,4º C, și s-a înregistrat în luna iulie. În restul lunilor aceasta a oscilat între 10,2º C în luna ianuarie și 32,4º C în iulie.

Temperatura maximă lunară crește din ianuarie până în iulie când se înregistrează un maxim, iar apoi începe să scadă până în decembrie (tabel 2, fig.9).

Temperatura minimă absolută înregistrată în anul 1998 a fost de – 12,4 și s-a înregistrat în luna februarie.

Temperatura minimă lunară în anul 1998 a înregistrat valori negative pe parcursul lunilor: octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie și martie.

3.2.2.2. Umezeala aerului

Cantitatea de vapori de apă din atmosferă este influențată atât de particularitățile fizice ale maselor de aer în mișcare cât și de caracteristicile locale ale suprafeței active. Astfel, în zona studiată, sursa principală de umezeală o constituie evaporația apei de pe suprafețele acvatice ale Argeșului, ale Dunării și ale terenurilor irigate, alături de evapotranspirația plantelor și a solului.

Față de media pe țară de 86% și față de 77%, media Câmpiei Române, Oltenița depășește aceste medii, înregistrând 86,72% , ca urmare a existenței în această zonă a suprafețelor lacustre mari.

Valorile medii lunare ale umidității relative (%)

Tabelul nr.3

sursa: Stația meteorologică Oltenița (anul 2000)

Fig. 10 Variația mediilor lunare ale umezelii aerului în anul 2000

Din analiza datelor din tabelul nr. 3 și a fig.10, putem constata o creștere a valorilor din luna mai pană în luna decembrie când se înregistrează o valoare maximă (93.6%) și o descreștere până în mai când se înregistrează cea mai scăzută valoare a umidității aerului (77,6%).

O valoare mai mică a umezelii aerului se înregistrează în partea de nord a orașului, spre zonele de terasă învecinate unde sursele de umiditate sunt mai reduse, accentuându-se totodată și amplitudinea umezelii relative între lunile extreme.

3.2.2.3. Nebulozitatea

Nebulozitatea influențează la rândul ei regimul tuturor elementelor climatice, deoarece este direct dependentă de particularitățile generale ale atmosferei, ca și de celelalte suprafețe active. În raport cu aceasta, nebulozitatea totală variază de la o lună la alta înregistrându-se un maxim principal în luna ianuarie și un minim în luna septembrie.

Nebulozitatea medie anuală, în zona Olteniței prezintă valori sub 5, aceste valori scăzute explicându-se prin mișcările descendente ale maselor de aer din apropierea Dunării.

Frecvența medie anuală a zilelor cu cer acoperit este de 95-100 de zile, iar zilele cu cer senin sunt in medie 60-65 zile.

3.2.2.4. Durata de strălucire a Soarelui

Regimul anual al duratei de strălucire a Soarelui și repartiția sa teritorială se află în strânsă corelație cu regimul și distribuția nebulozității, în special a celei inferioare. Norii superiori și cei mijlocii sunt mai puțin dezvoltați pe verticală și din cauza transparenței datorate alcătuirii din particule de gheață, lasă să treacă o parte din razele Soarelui.

În zona de studiu se constată că în general durata anuală depășește valoarea de 2000 de ore, valoarea cea mai mare s-a înregistrat în anul 1990 și a fost de 2423,9 ore, iar cea mai mică valoare s-a înregistrat în anul 1991 (1985 de ore).

Cele mai multe ore de strălucire a Soarelui se înregistrează, cum este și normal, în luna iulie circa 300 de ore, iar în lunile mai, iunie, august, septembrie se înregistrează valori de peste 200 de ore.

Deoarece nebulozitatea este ridicată în sezonul rece, durata de strălucire a Soarelui, luând în considerare și momentul astronomic al solstițiului de iarnă, este minimă în decembrie (59,8 ore) și ianuarie (64,4 ore).

Media lunară a duratei de strălucire a Soarelui este de 177,7 ore (date prelevate la Stația meteorologică Oltenița în anul 2000).

3.2.2.5. Precipitațiile atmosferice

Poziția geografică a României față de principalii centri barici și caracteristicile reliefului, crează mari diferențieri în repartiția precipitațiilor atmosferice.

Zona studiată este așezată într-o regiune favorabilă agriculturii, deci analiza regimului pluviometric se impune de la sine. Pe baza analizei datelor de la Stația meteorologică Oltenița, zona se încadrează într-un regim pluviometric anual cu valori ale izohietelor cuprinse între 500 și 550 mm, mai scăzute decât media pe țară care este de 641mm.

Regimul precipitațiilor este neuniform, existând mari diferențieri de la un an la altul, de la o lună la alta. Astfel la Oltenița, mediile anuale oscilează de la 255mm (în anul 1945), 340 mm (în anul 1985) până la 790 (în anul1991), 849mm (în anul 1966).

În mod normal în decursul unui an cele mai multe precipitații cad în lunile mai, iunie, aproximativ 2/3 din cantitatea anuală. Cele mai puține se înregistrează în perioada rece a anului, în lunile februarie și martie, fiind cele mai secetoase, deci având un minim pluviometric. Se distinge astfel o dispoziție anotimpuală specifică climatului temperat continental.

Iarna precipitațiile sunt sub formă de zăpadă, însumând cantități între 35 și 60 mm, în timp ce primăvara se remarcă o creștere a cantității de precipitații, ca urmare firească a circulației predominant vestice.

Vara se înregistrează o medie de 190 mm și este legată de precipitațiile abundente din luna iunie. Maxima lunară a fost în 1983 când în luna iulie au căzut 158 mm, iar minima de 0,4 mm în august 1985 sau cum este cazul din anul 1996 când de la sfârșitul lui iunie până pe 25 iulie nu a căzut nici o picătură de ploaie.

Toamna înregistrează o medie de 110-120 mm, maxima fiind de 175 mm în octombrie, iar minima în noiembrie 1986 de 1,4 mm.

Cantitatea maximă lunară absolută a fost de 246,3 în 1969, iar minima lunară absolută de 0,0 mm tot în acel an.

Importantă este și cunoașterea cantității maxime căzute în 24 de ore, ea reflectând continentalismul regiunii, aceasta a fost de 114 mm, înregistrată la data de 20 august 1946.

3.2.2.6. Stratul de zăpadă

Stratul de zăpadă prezintă discontinuități în spațiu și timp. Din analiza datelor obținute de la Stația meteorologică Oltenița, rezultă că durata medie a stratului de zăpadă este de 43-44 de zile.

Grosimea medie a stratului de zăpadă înregistrează valori maxime în ianuarie, când acesta ajunge la circa 8-10 cm.

Numărul mediu al zilelor cu strat de zăpadă și repartiția lunară a acestora este diferită de la o lună la alta după cum putem observa în tabelul 4 și în fig. 11. Numărul zilelor cu strat de zăpadă

Tabel nr. 4

sursa Stația meteorologică Oltenița (anul 2000)

Fig. 11. Numărul zilelor cu strat de zăpadă.

Numărul zilelor cu strat de zăpadă totalizează 43, iar cel mai mare număr de zile cu strat de zăpadă se înregistrează în luna februarie (16 zile), iar lunile limită sunt aprilie și octombrie.

3.2.2.7. Vânturile

Așezarea geografică a Municipiului Oltenița explică unele aspecte legate de circulația atmosferică. Aici se interferează masele de aer continentale din est și nord-est, predominante iarna care aduc aer rece, uscat și geruri însoțite de viscole, cu cele din vest și sud-vest predominante vara, uneori umede alteori uscate și secetoase.

Din analiza datelor preluate de la Stația meteorologică Oltenița, rezultă o frecvență mai mare, 27% din sectorul nord-estic. O frecvență relativ ridicată este și cea din sectorul sud-vestic (17%), din nord și vest cu valori de aproximativ 11%.

Frecvența calmului este relativ mică (20.1%), lunile cele mai puțin calme sunt aprilie și au valori cuprinse între 25 și 32%, iar lunile cele mai calme sunt septembrie, august și octombrie cu valori cuprinse între 44 și 48%.

Vitezele dominante ale vântului în această zonă sunt sub 5 m/s, dar se înregistrează și cazuri când viteza poate avea valori cuprinse între 6-10 m/s. Deci putem concluziona că în acest areal viteza vântului se încadrează în limitele caracteristice unității de relief, depășindu-se foarte rar pragul de 20m/s, adică o viteza de 72km/h, poate în timpul iernii când bate Crivățul.

După viteza vântului, cel mai puternic vânt din zonă este vântul de nord-est, Crivățul ce poate atinge viteze mari, urmează vânturile de sud-vest și vest, Austrul, cu viteze medii de 4 – 4,5 m/s, acesta fiind bogat în precipitații.

Regimul nesincron de încălzire și răcire a suprafețelor de terasă și acvatice din Lunca Dunării și Argeșului duce la dezvoltarea unei circulații locale diurne a aerului sub forma de brize. Astfel ziua, când suprafața teraselor se încălzește foarte mult, în timpul verii se formează curenți de convecție termică, dinspre Dunăre spre terase, iar noaptea fenomenul se produce invers decât ziua.

Băltărețul este un vânt local, umed, ce este specific bălților Dunării care bate în zona Municipiului Oltenița. Acest vânt își are originea în ciclonii care se formează pe Marea Mediterană și Marea Neagră. Bate rar, în special toamna și primăvara din sud-est spre nord-vest și este însoțit uneori de nori negrii și groși care produc o ploaie măruntă și caldă, de scurtă durată. Uneori bate și iarna aducând precipitații sub formă de ploaie, iar alteori bate și vara aducând răcoare.

3.2.2.8. Fenomenele meteorologice specifice

Viscolul, poate să apară din noiembrie până în martie, dar de cele mai multe ori, viscolele au loc în luna ianuarie și februarie, cu consecințe negative cunoscute.

Ceața este un fenomen des întâlnit în această zonă de luncă, datorat suprafețelor lacustre. Așa se face că, în lunile ianuarie și decembrie se înregistrează un număr maxim de 9 – 10 zile cu ceață, iar anual se înregistrează 45 – 50 de zile cu ceață.

Bruma, constituie un fenomen de mare interes pentru agricultură. În aceasta zonă, prima brumă apare în perioada 11 – 20 octombrie, iar data medie a ultimei brume aparține perioadei 1 – 11 aprilie. Numărul mediu al zilelor cu brumă este între 150 și 180 zile.

Grindina, cade rar, o dată la câțiva ani, însoțind ploile torențiale. Ea apare datorită proceselor convective intense, la care se alătură o mare instabilitate a maselor de aer, de origine tropicală (mediteraneană).

A fost cazul anului 1993, în iulie când timp de aproximativ 3 minute, a căzut grindină pe un strat de 1 – 2 cm și care a dus la pagube însemnate culturilor agricole.

În concluzie principala trăsătură caracteristică climatică, care definește sectorul studiat, respectiv Municipiul Oltenița, este dată de particularitatea climatului temperat continental de tranziție, cu o dinamică mai moderată a atmosferei, beneficiind de o briză fluvială permanentă, iar apropierea de Lunca Argeșului și a Dunării, favorizează producerea de rouă în timpul zilelor calde de vară.

3.3. Hidrografia

3.3.1. Factorii care influențează hidrografia

Deși în general condițiile de relief și litologice nu sunt prea favorabile procesului de scurgere, totuși această suprafață nu este lipsită de scurgerea de suprafață și nici de existența rețelei hidrografice. Acest element geografic a cărui prezentă este destul de vizibilă în zona noastră, este într-o foarte strânsă legătură cu celelalte elemente ale cadrului natural și chiar cu o serie de aspecte ale activității umane.

Cel mai important factor geografic care influențează atât apele de suprafață, cât și cele subterane îl reprezintă condițiile climatice. Dintre factorii meteo-climatici, un rol important îl au precipitațiile, care asigură posibilitatea completării resurselor de apă, iar evapotranspirația determină pierderile din bilanțul hidrologic. De regimul precipitațiilor este legată și alternanța perioadelor umede cu cele secetoase.

Primăvara căzând o cantitate mai mare de precipitații, favorizează organizarea scurgerii. Același proces se petrece și vara când plouă torențial, cu tot deficitul de umiditate din sol, o parte din apa căzută se va scurge la suprafață.

Influența reliefului asupra aspectelor hidrografice are un caracter dublu, fiind vorba de o influența directă și una indirectă (asupra climei). Înclinarea generală a reliefului elimină și direcția generală de scurgere a apelor.

Configurația reliefului influențează în mare măsură redistribuirea teritorială a zăpezii. În formele negative se observă acumularea și întârzierea maximă a duratei stratului de zăpadă și scurgerea cea mai intensă în timpul ploilor. Crovurile constituie zone de acumulare a apelor, atunci când cantitatea de precipitații este mai mare, fundul lor capătă un aspect mlăștinos.

Vegetația, mai ales cea arborescentă, contribuie la geneza unor structuri de sol mai afânate, prin aceasta mărind permeabilitatea și totodată infiltrarea apei. Rădăcinile copacilor și a altor plante cu rădăcini rezistente duc la creșterea rezistenței solului, la eroziune și la înlesnirea precipitațiilor. Micșorarea procesului de scurgere și mărirea infiltrației pot fi cauzate și de vegetația ierboasă.

Solurile au și ele o influența deosebită în procesul formării scurgerii, în procesul alimentării apelor subterane prin infiltrații, jucând un rol de intermediar între factorii meteorologici și scurgere. În cazul solurilor cu permeabilitate mare, precipitațiile nu asigură mereu apariția unor valori ridicate ale scurgerii din cauza infiltrațiilor rapide.

Cernoziomurile au o capacitate ridicată de infiltrații în perioada caldă și secetoasă, dar au și o capacitate mare de reținere a apei. Din acest motiv iarna și primăvara ele devin slab permeabile, în schimb în perioadele secetoase este nevoie de o cantitate de 5-15 mm de apă pentru saturarea suprafeței lor, necesară apariției momentului scurgerii superficiale.

Structura geologică exercită o influență însemnată în special asupra scurgerii și asupra distribuției apelor subterane. Acestea influențează atât prin structura geologică și directă a straturilor, cât și prin natura petrografică, dezagregarea și solubilitatea rocilor, loessurile fiind roci permeabile, ele permit infiltrarea cu ușurință a unei cantități de apă din precipitații, favorizând creșterea scurgerii subterane în defavoarea celei superficiale.

Prin numeroasele acțiuni pe care le efectuează factorul uman poate influența într-o măsură considerabilă asupra aspectelor hidrologice. Prin măsuri agrotehnice se produce o reducere evidentă a scurgerii.

Reducerea debitelor în timpul verii, ca urmare a folosirii apei din râuri este un fenomen hidrologic destul de frecvent. Construirea de diguri contribuie și ea la transformarea regimului scurgerii.

3.3.2. Apele subterane

Apele freatice sunt situate la adâncimi mari datorită grosimii apreciabile a depozitelor de loess, pietrișuri și nisipuri care ajung până la 80 de m.

S-au identificat mai multe raioane hidrologice cu caracteristici specifice și anume: raionul corespunzător câmpiei piemontane, raionul corespunzător câmpiei cu divagare, raionul corespunzător câmpiei propriu-zisă și raionul corespunzător Luncii Dunării.

Straturile acvifere sunt prezente în depunerile aluvionare ce se formează în albiile majore ale apelor curgătoare, constituite din pietrișuri, nisipuri și mâluri aduse de ape pe timpul marilor viituri. Ele sunt în legătură directă cu apele râurilor, se influențează reciproc și constituie sursele principale ale sistemelor de alimentare cu apă. Acestea sunt deosebit de importante pentru alimentarea cu apă potabilă, în condițiile în care există pericolul poluării apelor Dunării, care este sursa principală de apă pentru consum a Municipiului Oltenița.

O altă categorie de strate acvifere o reprezintă, în zona Olteniței, cele de la baza loessului ce au un nivel care variază în funcție de morfologia terenului.

În Lunca Dunării, zona cu drenaj puternic unde grosimea stratelor aluvionare este mare, stratul freatic se găsește la peste 20 m adâncime, ceea ce alături de viteza de circulație a curentului subteran imprimă caracteristici hidrochimice specifice apelor de la baza loessului, duritate pronunțată și grad mare de mineralizare.

În privința adâncimii apelor freatice, zonele cu hidroizohipse de 1-2 m ocupă cea mai mare parte a sectorului în studiu, excepție făcând zonele mai înalte și grindurile ce sunt cuprinse de hidroizohipsele de 2-5 m. Acestea au o mineralizare mai scăzută față de cele de mică adâncime de 0,471 g/l, deoarece sunt influențate de natura rocii, iar viteza de scurgere către zona de luncă este mai mare.

Calitativ apele sunt potabile, cu o strânsă interdependență cu apele celor doua rețele hidrografice ce limitează orașul: Argeș și Dunărea. Oscilațiile mari sunt între diferite sezoane climatice, aproximativ 1,5 – 2 m și 0,40 – 0,66 m.

3.3.3. Apele de suprafață

Oltenița și împrejurimile ei sunt străbătute de o rețea hidrografica marcată de râul Argeș și fluviul Dunărea în principal (fig. 12).

Argeșul intră pe teritoriul județului Călărași, județ din care face parte și Municipiul Oltenița, în apropierea orașului Budești și se varsă în Dunăre la sud-vest de Oltenița. În acest sector Argeșul se caracterizează printr-o vale largă, căptușită cu depozite nisipoase ce permit o mare mobilitate a albiei minore.

De la intrarea pe teritoriul județului și până la vărsare, acesta primește afluenți doar pe partea stângă cum ar fii: Dâmbovița, Rasa, Luica și Mitreni. Datorită acestui fapt la care se adaugă și evapotranspirația deosebit de mare din timpul verii, adâncimea ajunge să fie foarte mică între 1 și 2 m, rareori în timpul ploilor de primăvara ajungând la 3 m.

Cursul principal al Argeșului are o albie deosebit de largă între frunțile primelor terase, căptușită cu depozite de nisipuri, pietrișuri și argile în pelicule lenticulare ce-i dădeau până la regularizarea albiei o mobilitate destul de mare.

Eroziunea laterală, sedimentele foarte fine duceau la o schimbare a albiei, când spre malul drept, când spre malul stâng, formând numeroase ostroave și meandre. Meandrele în această zonă poartă numele de potcoave, nume rămas și astăzi unui lac ce provine din închiderea unui cot al Argeșului, Lacul Potcoava, aflat în nordul Olteniței ( fig. 13).

Fig. 13 Lacul Potcoava

Factorul determinant al regimului termic al apei Argeșului îl reprezintă temperatura aerului, existând o corelație perfectă între temperatura aerului și cea a apei. Temperatura medie a apei este de 11,5º C, fiind mai ridicată cu 0,36º C decât media multianuală a aerului. Durata medie anuală a perioadei de îngheț (curgeri de sloiuri, gheață la mal, sloiuri de gheață), poate apărea în fiecare an în sezonul rece și are o durată medie de 54 de zile, începând cu sfârșitul lunii decembrie și până la sfârșitul lunii februarie.

Argeșul, prin variațiile climatice, prezintă numeroase unde de viitură însoțite de devărsări în albia minoră, mai ales în partea neîndiguită. Pagubele provocate de viiturile râului sunt foarte mari, fiind inundate suprafețe de sute de hectare de terenuri arabile, în perioada mai – iunie, când culturile agricole sunt în plină dezvoltare. Gura de vărsare a Argeșului în Dunăre se află la 13,5 m față de nivelul Mării Negre, iar lățimea variază între 60 m și 210 m.

După cum putem observa din tabelul 5, debitele Argeșului variază de la o lună la alta și de la un anotimp la altul.

Debitele lunare ale Argeșului (m3/s)

tabel nr.5

sursa: Postul hidrometric Oltenița

Din analiza datelor din tabelul 5 și din fig.14 putem să observăm că debitul maxim s-a produs în luna martie (87,7 m3/s), iar cel minim în septembrie (29,3 m3/s) și că în perioada august – octombrie debitele Argeșului sunt într-o scădere, ca mai apoi să crească până în luna martie, când atinge debitul maxim de 87,7 m3/s.

Fig. 14 Variația debitelor lunare ale Argeșului.

Debitul maxim absolut s-a înregistrat în anul 1975 și a fost de 1650 m3/s, iar debitul minim a fost de 1,10 m3/s în anul 1964.

Debitul mediu solid multianual este de 134 kg/s, iar cea mai mare parte din aluviunile cărate de râu sunt în suspensie.

Din analiza regimului hidrochimic al apelor Argeșului se constată mari cantități de impurități chimice provenind în cea mai mare parte din apele preluate ale Dâmboviței. Din această cauză la care se adaugă și cantitățile mari de pesticide și îngrășăminte duc la imposibilitatea utilizării apelor Argeșului pentru alimentație și nici chiar pentru irigații.

Colectorul Argeșului este Dunărea, fluviu de mare importanță pentru țara noastră, ce udă orașul Oltenița în partea de sud, cu o albie largă ce ajunge la confluența cu râul Argeș la 800 de m lățime.

Dunărea este al doilea fluviu ca mărime din Europa, izvorăște din Munții Pădurea Neagră, culege apele din Alpi și Carpații și este navigabilă de la primul său afluent alpin Iller. În drumul său în lungime de 2857 km, spre vărsarea în Marea Neagra, Dunărea udă 4 capitale și 10 țări, primește numeroși afluenți și are un bazin hidrografic ce măsoară 817.000 km2.

În zona studiată, la Oltenița, Dunărea după un cot larg, întâlnește marginea podișului prebalcanic, iar valea se îngustează, se adâncește și curge repede realizând un vad de trecere și posibilitatea amplasării portului pentru mărfuri și construirea șantierului naval.

Lățimea albiei este aproximativ de 750 m în dreptul stației C.F.R., din port și aproximativ 800 de m îl locul de confluență cu Argeșul. Viteza curentului de apă variază în medie între 4,5 km/h și 6,2 km/h, iar panta de scurgere este în acest sector de 4 cm/km. Debitul mediu multianual este de 5950 m3/s, variind între un maxim de 15900 m3/s și un minim de 1450 m3/s.

Din gradația pe scara hidrometrică rezultă că nivelul Dunării, la Oltenița se află la 10,010 m deasupra nivelului mării. Nivelul maxim înregistrat a fost în anul 1942 de +829 cm iar nivelul minim de –110 cm înregistrat în anul 1942.

Valorile nivelelor medii lunare pe Dunăre la Postul Oltenița (1980 – 1990).

Tabel 6

Sursa: Postul hidrometric Oltenița (1980 – 1990)

Fig. 15 Nivelul mediu al Dunării la Postul Oltenița (1980 –1990)

Din analiza tabelului 6 și a fig. 15 putem observa care sunt perioadele ce depășesc media anuală de 300 cm corespunzând lunilor februarie – iunie cu un maxim în luna mai (455,7 cm), aceasta datorându-se aportului apelor afluenților săi de pe întreg teritoriu țării, râuri ce au un debit deosebit de bogat datorat precipitațiilor de primăvara.

Nivelele minime încep din luna august, iar minimul se înregistrează în luna noiembrie (132,3 cm).

Debitele medii lunare multianuale pe Dunăre la Postul Oltenița (1980 – 1990)

Tabel nr.7

Sursa: Post hidrometric Oltenița

Fig. 16 Variația debitului mediu multianual la Postul Oltenița (1980 – 1990)

După cum putem observa din fig.16 și din tabelul 7 debitele medii ale Dunării cresc ca și nivelele medii lunare, din luna februarie până în iunie, ca apoi să descrească, debitul maxim se înregistrează în luna mai (8917 m3/s), iar cel minim în luna octombrie (3714 m3/s).

Debite maxime ale Dunării au fost înregistrate în 1970, când Dunărea a atins valoarea de 14640 m3/s, iar în iunie 1987 un debit maxim de 15900 m3/s. Debitul minim a fost înregistrat în 1924 și a fost de doar 145 m3/s

În ceea ce privește scurgerea solidă se poate spune ca materialul aluvionar se clasifică după modul în care este transportat, în aluviuni în suspensie și aluviuni târâte, acestea constituind principalele categorii care interesează în calculele practice.

Una dintre cele mai de seamă particularități ale scurgerii de aluviuni o constituie marea variabilitate de-a lungul fluviului. Pe unele porțiuni se pot produce creșteri ale debitelor solide în suspensie, provenite din erodarea patului albiei, dar aluviunile se depun în alte sectoare.

Debitul solid multianual este de 1720 kg/s, respectiv 54,2 mil. t/an, cu o concentrație medie de 286 g/m3.

O comparație făcută între valorile debitelor multianuale de apă și cele de aluviuni rezultă că la Oltenița, la o creștere de 9% a debitului de apă există o creștere de 37% a debitului de aluviuni.

Din datele referitoare la chimismul apelor Dunării reiese o mineralizare cuprinsă între 200 – 500 mg/l, cea mai mare pondere având ioni de calciu și bicarbonici. Acidul bicarbonic reprezintă 0,582% din mineralizarea totală fiind urmat de ionii de calciu, (0,144%), de SO4 (0,081%), de Na+ K (0,07%), de Cl (0,073%) și de Mg (0,048%).

Temperatura apei urmează temperatura aerului, depășind-o pe aceasta în lunile septembrie – ianuarie, și fiind mai mică decât aceasta din februarie până în august.

Datorită acumulării treptate de căldură pe timpul zilei, se înregistrează o creștere continuă a temperaturii apei care atinge valori maxime între orele 1800 – 1900, după care cedează treptat din căldură acumulată în contact cu aerul mai rece din timpul nopții atingând valori minime în cursul dimineții, între orele 800 – 900.

Fenomenele de îngheț apar rar pe Dunăre, atunci când iernile sunt foarte geroase. În cazul în care temperatura aerului se menține 3 – 5 zile cu valori sub 00 C, apar la suprafața apei pojghițe subțiri de gheață care se transformă apoi în sloiuri de gheața . Dacă gerul se menține, sloiurile se unesc în mase compacte de gheață, care cuprind la un moment dat toata lățimea fluviului, la început în locurile înguste ale albiei, apoi în zonele de amonte, până când podul de gheață apare pe mari sectoare ale fluviului.

Podul de gheață apare de obicei în prima decadă a lunii ianuarie până spre sfârșitul lunii februarie, cum s-a întâmplat în anul 1996, când a fost o iarnă foarte geroasă.

Fenomenele de curgere ale sloiurilor se înregistrează în 80% din ierni și au o durată de 35 până la 40 de zile. Podul de gheață se înregistrează doar în 50% din ierni și ține între 5 zile și maxim 30 de zile.

Datorită precipitațiilor bogate, aportului de apa de la ceilalți afluenți ai Dunării și din cauza topirii zăpezilor, au loc inundații.

Pentru prevenirea acestor inundații s-au făcut lucrări de amenajare și de construire de diguri ce protejază lunca desecată și folosită pentru culturile agricole dar și localitățile, cum este cazul Olteniței, ce sunt situate pe malurile Dunării.

La Oltenița au avut loc numeroase inundații prin revărsarea Dunării, dar și a Argeșului, începând din anul 1507, apoi în anii 1774, 1786, 1864, 1876, 1877, 1932, 1942, 1970, 1975. Cea mai devastatoare inundație a fost cea din 1932, ce s-a suprapus crizei economice, când oamenii au avut de suferit foarte mult. ,,Peste mizeria în care se zbate populația săracă, de la orașe și sate, a venit să cresteze adânc o altă pacoste, blestemul apelor “, scria Alexandru Sahia în ,,Veac Nou” în aprilie 1932.

George Vâlsan a făcut un calcul pe o perioadă de 30 de ani și a constatat o fluctuație anuală a apelor Dunării, la Oltenița de 5,71 m, în condițiile în care o creștere de peste 6 m duce la inundarea orașului.

În anul 1942 o mare inundație a provocat pagube tuturor orașelor de pe Dunăre, Oltenița ajungând atunci jumătate sub ape, în special datorită escaladării digului de apele Argeșului în zona sudică a localității.

Cu mult timp în urmă, peste Argeș, între Oltenița și localitatea Chirnogi, exista un ,, pod stătător’’ din lemn. Podul actual a început sa fie construit între anii 1912 – 1913, realizându-se picioarele principale din beton de către inginerul H. Cove.

În 1929, inginerii Pompiliu și Mușat au instalat piesele metalice realizate la Arad și au făcut ca podul peste Argeș sa fie practicabil. De atunci și până în prezent acest pod a suferit unele reamenajări și consolidări pentru a putea fii folosit fără nici un risc de surpare ( fig. 17).

Acesta este singurul pod pe piloni din beton de peste Argeș din județul Călărași, restul podurilor peste Argeș din perimetrul județului, fiind construite din burlane de beton, fixate cu pământ, de exemplul podul între orașul Budești și satul Crivăț care sa dărmat la inundația din august 2005(fig.18) și a fost construit după scurtă vreme tot din burlane.

Fig.17 Podul peste Argeș ce leagă Oltenița de localitatea Chirnogi.

Fig. 18 Podul peste Argeș dintre Budești și Crivăț, dărmat la inundația din 2005

Orașul Oltenița a fost construit inițial pe partea cea mai înaltă a luncii Dunăre – Argeș, dar în timp s-a extins treptat spre sud, apropiindu-se de fluviu și spre vest apropiindu-se de Argeș, ceea ce a determinat încă din 1962 începerea construcțiilor de îndiguire a malurilor, care a durat până în 1981, pentru a apăra zona de inundații. În prezent sistemul hidro-ameliorativ Oltenița cuprinde o zonă îndiguită de peste 40.000 de hectare.

3.4. Vegetația

Analizând datele de până acum, așezarea Municipiului Oltenița în Lunca Dunării și a Argeșului, la confluența celor două văi, închisă între înălțimile Câmpiei Române la nord (45 m) si dealurile Turtucaiei la sud, climatul temperat continental, înconjurat de păduri, ce duc la îndulcirea climei, dau o floră tipică. Astfel, liliacul și cireșii ,,acoperindu-se cu neaua de flori a scurtei primăveri, cu zece zile mai devreme decât Câmpia Bărăganului și dealurile, ne spun că zilele calde sosesc la Oltenița mai devreme cu două săptămâni decât pe câmpie sau coline” (după Al. Mărculescu, 1932).

3.4.1. Factorii care influențează elementele de vegetație

Unul dintre cei mai importanți factori care condiționează și are un rol hotărâtor asupra proceselor vitale ale organismelor, cât și asupra repartiției geografice, este temperatura aerului și a solului. Acestea influențează metabolismul plantelor, acționează asupra diferitelor etape de dezvoltare cum ar fii: încolțirea, înflorirea, fecundația, creșterea, coacerea, etc.

Temperaturile acestei zone favorizează dezvoltarea unei mari varietăți de plante, atât din grupa celor arborescente cât și ierboase.

Temperatura are și un rol important în viața animalelor, accelerând-o până la o anumită limită sau din contră, încetinind-o.

Pe lângă factorii climatici mai sunt și alți factori de natură geologică, edafică dar și antropică care influențează apariția și dezvoltarea plantelor.

Omul a determinat și continuă să determine mari transformări în structurile biogeografice inițiale, transformări determinate de defrișări, desțeleniri, asanări, canalizări, care au făcut ca flora spontană să-și reducă foarte mult arealul, cât și numărul de indivizi.

Locul lor, în arealul de studiu al Municipiului Oltenița, a fost luat de cultura cerealelor, a plantelor tehnice, a legumelor și mai rar a viței de vie.

3.4.2. Biotopurile întâlnite în zonă

În prezent plantele din flora spontană și-au restrâns foarte mult arealul, persistând sub forma unor areale de dimensiuni foarte mici, pe frunțile de terasă necultivate.

Dacă plecăm de la ideea că relieful Olteniței este oarecum uniform, cel de luncă, biotopul caracteristic este cel de luncă.

Biotopul de luncă este tipic zonei studiate, iar în cadrul său distingem mai multe biotopuri caracteristice cum sunt:

Biotopul apelor curgătoare, cuprinde plantele iubitoare de umezeală, cum ar fii: coada calului (Equisetum maximum), podbalul (Tussilago farfara), salcia (Salix reticulata), răchitele (Latix fragila), săgeata apelor (Sagittaria sagitiforia),plopul alb (Populus alba).

Biotopul pădurii de luncă, cuprinde arbori de esența moale, de-a lungul Argeșului, si a Dunării, pe suprafețe înguste, numite zăvoaie. Ca vegetație pionieră ce se instalează pe terenuri noi, neacoperite de vegetație, care poate merge de la simple aglomerări de plante până la structura obișnuită de pădure, cu straturi multiple bine individualizate. Zăvoaiele din Lunca Dunării sunt formate din următoarele specii arborescente: salcia (Salix alba) – fig.19 -, salcia plesnitoare (Salix fagiles), plopul negru (Populus nigra), plopul alb – fig. 20- (Populus alba).

Biotopul bălților și suprafețelor lacustre, cuprinde specii hidrofile cum ar fii: mătasea broaștei (Spyroaira), lintița (Lemna minor), otrățelul de baltă (Urticularia vulgaris), piciorul cocoșului de baltă (Ranunculus aquatilis), broscărița (Potamogeton natans), papura (Typha augustifolia), stuful (Phraqmitis communis), stânjeneii galbeni (Iris pseudocirus), săgeata apelor (Sagitaria sagittifolia), izma broaștei (Mentha aquatica), rogozul (Carex gracilis), trestie (Phragmites communis).

Biotopul grindurilor, cu mai puțina umezeală, puțin răspândite, cu plante ierbacee mici: trifoi (Trifolium repens), firuța de fâneață (Poa pratenis), mohor (Letaria viridis), cosorul (Agrostis alba)

Fig. 19 Salcie Fig.20 Plop alb Fig. 21 Urzica galbena

Lunca, și mai ales lunca Argeșului, a fost supusă unor importante modificări antropice prin transformarea unor terenuri în terenuri cultivate sau prin construcțiile hidrotehnice de mare amploare.

Deasemeni zăvoaiele de luncă cu ritm rapid de creștere s-au transformat în culturi de arbori, în special de plopul negru.

Biotopul pajiștilor de graminee și diverse ierburi xeromezofile, este puternic restrâns datorită activității antropice.

Unele specii, izolate, de ierburi xeromezofile le întâlnim în culturile agricole, pe marginea șanțurilor sau în lungul căilor de comunicație.

Dintre speciile de graminee amintim: păpădia (Tarraxacum aficinalis), golomatul (Dectilis glomerata), firuța (Poa pratenis), iarba câmpului (Agrostis alba), pălămida (Cirsium arvense), neghina (Agrostemma githaga), scânteiuța (Gagea arvensis), traista ciobanului (Capsella bursa), urzica galbenă – fig.21 – (Lemnium purpureum), colilia (Stypa yonnis), pelinul (Artemisa austriaca), negară (Stypa capielata), volbura (Connul vulus arvensis), mușețelul (Matricaria chamomila), bozul (Lambucus ebulus), macul de câmp (Papaver rhoeas), coada șoricelului (Achillea setacecea ), spinul (Carduns ocanthoides), pătlăgina (Patago major), troscot ( Polyogonum aviczlare), rostogolul (Salsola ruthenica).

Biotopul speciilor lemnoase, destul de slab răspândit în această zonă, însă, întâlnim aici specii de: stejar (Quercus rubus), stejarul pufos (Quercus Pubescens), arțarul (Pinus Ebgrifolia ), salcami (Robinia pseudacacia), plopul alb (Populus alba) și plopul negru (Populus nigra). Tot în vegetația lemnoasă se încadrează și subarbuștii: porumbarul (Prunus Spinosa ), trandafirul pitic (Rosa austriaca),  măceșul ( Rosa Canina ), rugul și murul (Rubus idaeus), ce au o extindere mai mare în timpul verii pe terenurile recoltate unde formează tufișuri târâtoare.

Din grupa complexelor de biotopuri dezvoltate pe terenurile cultivate, chiar dacă nu fac parte din flora spontană, le amintesc pentru a arăta câteva din plantele care se au înlocuit flora spontană.

Lunca, fiind o zonă cu soluri mănoase , cu apa din abundența, fie din apele curgătoare fie din pânza freatică, ce este foarte aproape de suprafața solului, este un loc foarte prielnic culturilor agricole, ce sunt răspândite și foarte variate în aceasta zonă.

Dintre plantele ce se cultivă aici amintim: plantele cerealiere (grâu, porumb, ovăz, orz, secară), leguminoasele (roșii, varza, castraveți, cartofi, ceapă, mazăre, fasole, etc.), plantele tehnice (rapița si ricinul), zarzavaturile (pătrunjel, mărar, leuștean), viță de vie, livezile (pruni, caiși, meri, cireși si vișini), dar totuși acestea se cultiva pe suprafețe restrânse.

Valorificarea în ritm susținut a vegetației și a terenurilor au impus mutații importante, atât asupra vegetației și a faunei cu consecințe de ordin climatic, hidrologic, pedologic și geomorfologic. Efectele se vad în teren: prăbușiri, șiroiri si alunecări.

3.5. Fauna

Există o strânsă legătură între fauna și mediul de viață. Din acest punct de vedere, distingem în zona studiată, un mediu de viață terestru și un mediu de viață acvatic. De asemenea o legătură strânsă, există între faună și relief, climă, ape, iar din acest punct de vedere distingem o faună tipică regiunii est–Europene.

În funcție de biotopurile amintite în capitolul anterior, distingem următoarele biocenoze: biocenoza de luncă și acvatică, biocenoza de câmp și biocenoza pădurilor.

Spre deosebire de biotopurile floristice, a căror existentă depinde de o serie de condiții climatice, antropice, iar răspândirea lor este limitată, elementele faunistice se pot deplasa dintr-un loc în altul, în căutarea hranei.

Un număr mare de indivizi trăiesc pe malul Argeșului și al Dunării, specii care se hrănesc fie din apă, fie de pe mal, alcătuind cea mai reprezentativă biocenoza, cea de luncă.

Biocenoza de luncă se întâlnește pe un spațiu relativ restrâns, în care se concentrează un mozaic faunistic, dar în special avifauna.

Avifauna este formată, aici din numeroase specii cum ar fii: rața sălbatică mare (Anas plattyrhynchos), rața cu ciuf (Netta rufins), gâsca de vară (Anser anser), lișița (Fulica atra), pescărușul (Larus ridibundus), găinușa de baltă (Gallina chloropus), gârlița (Anser albifrons).

Pe lângă avifaună mai găsim unele specii de: animale de apă cum sunt: nurca (Mustela lutreola),vidra (Lutra vulgaris) și bizamii (Ondatra zibethica), specii de reptile și amfibieni ce populează zonele limitrofe bălților și lacurilor: broasca țestoasă de baltă ( Emys orbicularis), șarpele de apă (Natrix tesselata), broasca de lac ( Rana lessonae) și buhoiul de baltă (Bambina bambina).

Tot în cadrul biocenozei acvatice o importanță deosebită o reprezintă ihtiofauna formată din numeroase specii cum ar fii: crapul (Cyprinus carpio), plătica (Abranis brana), caracudă (Carassius carassius), somn (Silurus glanis), sabitei (Pelecus cultratus), șalău (Luciopera luciopera), știucă (Esox lucius), iar dintre peștii migratorii doar cega (Acipenser ruthemus) și morunul (Huso huso) sunt întâlniți în zonă în ultima perioadă.

Biocenoza câmpului, cuprinde un număr variat de specii, chiar dacă nu în număr mare de indivizi. În zonele cu stufăriș trăiesc: mistrețul (Sus scrofa), viezurele (Melis melis), vulpea (Vulpes vulpes), iepurele de câmp (Lepus europaeus), dihorul (Puturius puturius), mamifere cu interes cinegetic dar care își reduc de la an la an numărul de indivizi. Zona a fost populată cu cerbul lopătar (Dama dama), care s-a adaptat foarte bine la condițiile climatice de aici, acesta este ocrotit de lege fiind pe cale de dispariție.

Dintre mamiferele caracteristice stepei sunt rozătoarele: popândăul (Citellus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus), orbetele (Spalax leucodon) și șoarecele de câmp (Apodemus agrarius).

Reptilele sunt reprezentate aici prin specii de șerpi (Elaphe quatorlincata) și șopârla de câmp (Lacerta taurica).

Insectele sunt bine reprezentate în această zonă, aici întâlnim numeroase exemplare, cum ar fii: greierul (Grillus desertus), lăcusta (Locusta migratoria), cărăbușul cerealelor (Anisopha austriaca) și unele s-au înmulțit foarte mult, din cauza condițiilor climatice din zonă, țânțarii și muștele.

Păsările reprezentative pentru această zonă sunt potârnichea (Predix predix), prepelița (Coturnix coturnix), ciocârlia de câmp (Melanocorypha calondra).

Dacă numărul speciilor ce alcătuiau flora și fauna acestor locuri a scăzut de la an la an, dacă unele au dispărut și altele s-au înmulțit, de-a lungul timpului este în functie numai de activitatea umană. Dezvoltarea continuă a orașului, extinderea lui in teritoriu, prin amplasarea în afara perimetrului orașului a unor obiective industriale, toate au participat la modificarea florei și faunei spontane. Pe lângă acestea mai sunt și alte cauze cum ar fii: nevoile tot mai mari de terenuri agricole, pescuitul și vânatul în exces (braconajul), ce au dus la dispariția unor specii floristice și faunistice.

3.6. Solurile

3.6.1. Considerații generale și factorii pedogenetici

Prima clasificare a solurilor din România, bazată pe caracteristicile profilului de sol, corelate cu factorii pedogenetici și procesele specifice solificării a fost realizată in 1911 de Gh. Murgoci. De atunci și până astăzi această clasificare a fost îmbunătățită, dezvoltată și diversificată ,, … în scopul folosirii mai eficiente a cunoștințelor despre sol” (Sistemul Român de clasificare a solurilor, 1980).

Solurile reprezintă o rezultantă a interacțiunii factorilor fizico-geografici. Cunoașterea lor în aprofunzime este vitală pentru agricultură și pentru lucrările de ameliorare.

Învelișul pedologic al acestui teritoriu este rezultatul interacțiunii factorilor pedogenetici și fizico-geografici. Astfel roca de solificare o reprezintă depozitele loessoide, loessurile, depozitele deluvio-proluviale, aluviuni nisipo-prăfoase, care în condițiile unei vegetații de luncă, stepă și baltă au favorizat formarea solurilor de câmpuri și solurilor de luncă

Așezat în luncă, Municipiul Oltenița, se caracterizează printr-o uniformitate pedologică. Aici solurile de luncă prezente sunt: aluviunile, solurile aluviale, cernoziomurile de luncă, lăcoviștile de luncă și cernoziomuri levigate (Fig. 22).

3.6.2. Tipuri de soluri

Solurile aluviale, tipic zonei aflate în studiu cuprinde soluri aflate în stadiu incipient de solificare a depozitelor aluviale sau aluvio-proluviale. Ele ocupă grindurile sau suprafețele plane, rar inundabile, și mai rar aluvionate, din cuprinsul luncii.

Îndiguirea totală a Dunării a permis ca aceste soluri să evolueze în direcția solurilor cernozimoide.

Se cunosc trei stadii de evoluție a solurilor aluvionare de luncă:

primul stadiu de evoluție include aluviuni recente, aflate în primele faze de solificare, prezente pe grindurile mai înalte din apropierea albiei (aluviuni stratificate, soluri aluviale stratificate);

în al doilea stadiu de evoluție sunt incluse solurile aluviale înțelenite, cu structură granulară, răspândite în zona centrală a luncii: soluri aluviale înțelenite cu textură grea în părțile plane, soluri aluviale cu textură usoară, în părțile mai înalte, unde nivelul apei freatice este la 2 m adâncime;

al treilea stadiu de evoluție face tranziția spre solurile zonale în care sunt cuprinse solurile zonale aluviale, cernoziomice pe terenurile mai înalte, neinundabile ale luncii.

Caracteristicile solurilor aluviale pot fi concluzionate astfel: textură mijlocie și grea, un orizont superior de 20 – 35 cm grosime, culoare brun – gălbui închis, structură grăunțoasă și instabilă. Suborizontul superior este un orizont de tranziție de 10 – 20 cm grosime, el se rupe în bulgări și agregate neprevăzute.

Conținutul de humus al solurilor aluviale depinde de textura și este în general cuprins între 1,3% și 7%, iar cele argiloase sunt mai bogate în humus. Conținutul de azot este cuprins între 0,07% și 0,33%, iar reacția solului este alcalină cu un pH cuprins între 7,8 și 8,3.

Cernoziomurile levigate se dezvoltă în zonele unde se găsesc anumite condiții climatice, cum ar fii: precipitații relativ slabe 450 – 550 mm, contraste termice mari între iarnă și vară (amplitudinea 25º C) și evapotranspirație accentuată. Roca ,,mamă” a cernoziomurilor levigate este constituită din loess sau depozite loessoide, argile sau nisipuri. Cele formate pe loessuri au o bună permeabilitate și un bogat conținut de humus (2,8% – 4,8%), iar cele formate pe nisipuri mai puțin bogate în humus (sub 2,4%) și slab structurate. Cele formate pe argile, cunoscute și sub numele de cernoziomuri levigate zlotoase, apar în zonele de divalgare și sunt nestructurate.

În general, profilul cernoziomurilor levigare este de tip A – AB – B – C – D. Orizontul A este gros de 40 – 50 cm, negru sau brun, cu structură grăunțoasă. Spre deosebire de cernoziomurile propriu-zise cele levigate au și orizontul B bine dezvoltat, de culoare brun – cenușie, acestea având o structură uniformă până la prizmatică. Orizontul C prezintă pete, vinișoare și concrețiuni de CaCO3.

Lăcoviștile sunt soluri din clasa hidromorfe, ce s-au format și evoluat în condiții de exces de umiditate. Excesul de umiditate poate fi freatic sau pluvial, eventual mixt.

Ele se întâlnesc pe interfluvii, terase, cat și în lunci, cum este cazul zonei de luncă în care se află teritoriul în studiu, unde apa freatică se găsește la adâncime mică, între 1 – 2 m.

S-au format pe materiale parentale foarte diferite și în general, bogate în calciu, de origine fluviatila, fluviolacustră sau eoliana: luturi, argile, nisipuri, loessuri și depozite loessoide. Particularitatea formării lor constă în umezirea freatică excesivă care determină procese caracteristice de gleizare, dar și de bioacumulare.

Lăcoviștile sunt soluri insuficient aerisite, datorită excesului de umiditate, ce conțin humus în cantitate mare între 4% și 12%, sunt slab acide-neutre, adică au un pH cuprins între 7,5 și 8,3 și au un grad de saturație de 70 – 100%.

Protosolurile aluviale cum mai sunt numite aluviunile, sunt răspândite în luncile râurilor și în Delta Dunării.

Formarea lor este mult legată de regimul de scurgere a râurilor, în cazul nostru a râului Argeș. Astfel, în fâșiile de luncă din imediata apropiere a cursurilor de apă, unde sunt ele localizate, procesul de solidificare a aluviunilor este adesea întrerupt, datorită revărsărilor, stratele vechi sunt acoperite cu materiale noi, împiedicând astfel dezvoltarea vegetației, încât abia se conturează un orizont superior, subțire și foarte sărac în materie organică.

Aluviunile au un profil alcătuit dintr-un orizont Ao, dezvoltat pe cel puțin 20 cm, deschis la culoare, variat ca textură ( nisip grosier, până la argilă), și nestructurat. Materialul parental, orizontul C este reprezentat aici prin depozite aluviale. Acestea au un conținut mic de humus și pot fi saturate în baze, cu reacție alcalină până la debazificare și acide.

3.6.3. Fertilitatea solurilor

Prin fertilitatea solurilor se înțelege capacitatea solului de a satisface cerințele de viață ale diferitelor plante. Aceasta poate fi naturală, culturală sau tehnogenă, ultima corespunzând solurilor ameliorate prin lucrări intensive de irigație, drenaj sau fertilizare.

Lăcoviștile au un potențial de fertilizare ridicat, însă acesta nu poate fi valorificat din cauza excesului de umiditate. Pentru a putea deveni fertil se impune eliminarea excesului de apă și lucrarea energică și adâncă a solului. Acestea sunt de obicei sunt acoperite cu fânețe și pășuni.

Protosolurile aluviale (aluviunile), sunt fertile în funcție de textura pe care au, daca au o textura fină, cum este cazul celor din zona Municipiului Oltenița, acestea sunt mult mai fertile decât cele cu textură grosieră. Pentru valorificarea lor se impune o serie de măsuri, printre care cele mai urgente sunt: de îndiguire, îmbunătățirea regimului aerohidric, amenajarea la irigat, eventual lucrări de drenaj, aplicarea de îngrășăminte organice și minerale. Acestea pot fi cultivate cu un sortiment foarte larg de culturi: porumb, grâu, sfeclă de zahăr, orez, cartofi, plante de nutreț și legume.

Solurile aluviale se caracterizează printr-un grad înalt de fertilitate, datorită atât conținutului de substanțe nutritive, cât și de regimul lor hidric.

CAPITOLUL IV

CONSIDERAȚII ISTORICO GEOGRAFICE

4.1. Aspecte și etape istorice

Față de alte orașe ale țării care au o existentă multiseculară, Oltenița este un oraș relativ nou, însa zona în care este amplasată localitatea a fost locuită încă din epoca comunei primitive, iar de atunci, fără întrerupere au trăit aici oameni, care s-au luptat pentru supraviețuire cu alte popoare și cu furia naturii.

Deși nu este atât de bogată în evenimente ca a altor așezări din țară, istoria acestor locuri este totuși marcată de unele episoade importante pentru întreaga ființa națională.

Istoria Olteniței este strâns legată de așezarea sa geografică, pe malul Dunării, la granița de sud a țării, la aproximativ 60 km față de capitală. Toate acestea au făcut ca oamenii să lupte, pe de o parte cu calamitățile naturale, (inundații, cutremure), iar pe de altă parte cu dușmanii țării ce doreau să ne cucerească.

Din punct de vedere cronologic istoria Olteniței se poate rezuma prin anumite perioade importante în evoluția orașului.

Daphnes, cetatea dispărută este atribuită orașului Oltenița, a fost numită Daphnes de Procopius, Constanțiola de Grigore Tocilescu și Alexandru Vlahuța, Constanținiana – Daphnes de V. Parvan.

Localizarea și data construcției sigură a fostei cetăți nu se cunoaște, se presupune că ar fi fost construită pe malul stâng și înalt al văii Dunării, știind că pe timpul zidirii ei Dunărea curgea mult mai la nord decât locul în care ocupa astăzi talvegul ei.

După analiza în amănunt a luncii Dunării, în urma studiului, lui Vladimir Dumitrescu, Alex. I. Mărculescu spunea, în oprea sa ,,Oltenița Studiu album monografic”, din 1932 că cetatea Daphnes ar fi fost construită pe dealul Gumelnița, iar numele cetății aparține ,,religiuni păgâne sau elinului – daphne – laur”.

Gumelnița, o altă așezare, dispărută de pe dealul cu același nume, la 3,5 km depărtare de actualul centru al Municipiului Oltenița. Aici în urma a numeroase săpături arheologice au fost scoase la lumină, o serie de obiecte din silex și piatra ceramică, os și metal, din epoca comunei primitive.

Era o așezare ce domina Dunărea și împrejurimile ei, locuită de pescari, agricultori și lucrători de silex și piatra. Această așezare a fost distrusă, ca și alte așezări relativ vecine, cum ar fii Sultana și Căscioarele, în urma unui incendiu.

Specific culturii Gumelnița erau: locuințele de suprafață, cu pereții pictați sau ornamentați în relief, cu motive spiralate, meandrice. Se mai remarcă aici bogăția și varietatea uneltelor și armelor din piatră șlefuită sau din cupru (topoare, răzuitoare, lance, vârfuri de lance, săgeți), precum și podoabele din cupru sau din aur. Dar nota dominantă a culturii Gumelnița este dată însa de vasele ceramice cu forme elegante.

Locul Culturii Gumelnița, a fost luat de cultura Cernavodă I, căruia îi corespund aproximativ anii 2700 – 2400 înainte de Hristos. Acestei culturi îi este specifice uneltele din os și alamă, vasele și idoli, descoperiți la Oltenița, Ulmeni și Chirnoigi.

Din epoca fierului, începută prin anii 800 înainte de Hristos, au mai ramas o serie de arme, unelte, opaițe, vase, descoperite în jurul localității Oltenița, ce pot fi văzute astăzi la Muzeul de Arheologie Oltenița.

Începutul secolului I a fost marcat de un eveniment foarte important, unirea tuturor triburilor daco – getice și formarea unui stat centralizat, sub conducerea lui Burebista. Așa se face că malul drept al Dunării a fost întărit cu cetăți și garnizoane pentru apărare.

În timpul stăpânirii romane, civilizația s-a dezvoltat continuu și astfel, Dunării i s-a acordat o atenție deosebită, atât pentru navigație, dar mai ales datorită importanței strategice, prin construirea de porturi de război, cetăți și fortificații. De atunci datează și cetatea Daphne, construită de Constantin Cel Mare, probabil în anul 330 e.n. pentru sporirea apărării împotriva sarmaților și goților.

Urme asupra existenței din aceste vremuri, dovezi ale continuității viețuirii populației pe aceste meleaguri au fost aduse la zi prin săpăturile arheologice din toate localitățile din zona Olteniței.

Din evul mediu sunt atestate cele mai multe localități din jurul Olteniței, cea mai veche fiind localitatea Coconi, iar Oltenița este atestată documentar în secolul al XVI lea.

În regiunea Olteniței, fiind așezată la marginea cea mai amenințată a Țării Românești, la hotarul cu Imperiul Otoman, traiul locuitorilor nu era deloc sigur, așezările fiind supuse adeseori jafurilor turcești.

Cea mai veche mențiune documentară despre Oltenița datează din 13 aprilie 1515, într-o porunca scrisă la Oltenița, atunci numită Oltealnița, de Neagoe Basarab.

Un alt document datează din 1 iunie 1526, act de întărire a unor sate din regiune, printre care și Oltenița, dat de Radu de la Afumați.

La 20 iunie 1579, Mihnea Turcitul, dă în grija lui Stoica postelnic ,,Oltenița toata și cu morile”. De acum, referirile la Oltenița sunt din ce în ce mai numeroase.

Revoluția din 1848 a avut ecouri deosebite și la Oltenița. Mulți locuitori au luptat în revoluție și au avut de suferit când aceasta a fost înăbușită.

În 1835 Oltenița număra 85 de case, așezare destul de dezvoltată pe atunci, ce devine din 1842 propietatea lui Alexandru Dimitrie Ghica.

Înființarea orașului, a fost la inițiativa locuitorilor satelor din jur. În 1853, o delegație a locuitorilor, se duce la propietarul moșiei, respectiv la Al. D. Ghica, rugându-l să vândă o parte din moșie pentru a înființa un oraș liber. Acesta le vinde pentru început 660 pogoane, apoi, în 1858 încă 500 pogoane, pentru ,,locuitori ce se vor înmulti”.

Primele case apar încă înainte de 1853, chiar înainte de obținerea formalităților oficiale. La 24 aprilie 1953 ,,Buletinul Oficial” nr.21 publică tranzacția încheiată între Al. D. Ghica și Epitropia cumpărătorilor de locuri de pe moșia Oltenița.

Inițial Oltenița a avut trei străzi, ajungând în 1901 la 12 străzi și cu o populație de 750 de locuitori, respectiv 190 de familii. Populația a crescut treptat ajungând în 1881 la 3500 locuitori, iar în 1890 la 4227 locuitori.

Importanța deosebită a Olteniței s-a datorat faptului că a fost un punct de trecere, o poartă spre Imperiul Otoman. Punctul grăniceresc Oltenița a funcționat continuu tot secolul trecut, și în continuare până în 1913. Vitejia grănicerilor este remarcată, ei au luptat și în războaiele din 1916 – 1919 și în 1944, pentru apărarea patriei.

În tot acest timp oltenițenii au avut de luptat nu numai împotriva celor care au vrut să cucerească țara dar și împotriva apelor. În jurul anului 1900 în orașul Oltenița locuiau 4727 de oameni în 754 de case, o parte din case au fost măturate de furia apelor Dunării și în special ale Argeșului, făcând ca oamenii ulterior să-și mute gospodăriile mai spre est, din cauza Argeșului.

Insurecția armată din august 1944 a cuprins și Oltenița, aici au avut loc multe lupte ce s-au soldat cu numeroase victime omenești. Odată cu victoria insurecției armate, Oltenița a trecut la un nou stadiu de dezvoltare, cel socialist.

Oltenița din punct de vedere administrativ făcea parte din județul Ilfov, până în anul 1981, când în urma unui decret prezidențial va trece în administrarea județului Călărași.

4.2.Evoluția administrativă

În cartografia județului Ilfov, din decembrie 1819, Oltenița era înregistrată ca unul din cele 217 sate ale județului.

Cunoscută din vechime ca loc de trecere pentru oameni și mărfuri, pe celălalt mal, schela Oltenița, s-a dezvoltat ca punct de încărcare a diferitelor produse destinate zonei din sudul Dunării.

Către secolul al XIX lea, satul Oltenița era amplasat pe locul unde se găsește astăzi cartierul Oltenița Veche. Se întindea pe moșia ce cuprindea și pământul din jurul așezării, precum și bălțile, propietate a lui Alex. D. Ghica.

În anul 1852 se ia decizia transformării vechii așezări rurale într-o așezare urbană, la inițiativa locuitorilor satului.

Ca oraș a luat ființă la data de 23 aprilie 1853, când Alex. D. Ghica, aproba cererea unei delegații a locuitorilor de a înființa un oraș ,,slobod”, iar la o zi după aceasta, pe 24 aprilie apare în ,,Buletinul Oficial” în nr.21 tranzacția încheiată între Alex. D. Ghica și delegația locuitorilor ce au cumpărat noul oraș.

La sfârșitul anului 1853, planul de sistematizarea era deja alcătuit, fiind definitivat la începutul anului 1854, când urmau a se construi în piață ,,case cu două caturi și prin mahalale și ulițe cu câte un cat”. La vremea aceea orașul avea o suprafață de aproximativ 3 km2 și avea trei străzi numite: 23 aprilie, Traian și Ghica.

În anuarul statistic din 1900, în cele 754 de case locuiau 4727 de persoane. Din statistica vremii reiese că existau 225 plugari, 73 cârciumari, 83 industriași și 1298 locuitori de diferite profesii.

Fiind un oraș relativ tânăr, Oltenița nu s-a putut bucura de bogate tradiții culturale. Abia după primul război mondial au început să apară instituții care și-au propus intensificarea activității de culturalizare în localitate. Astfel s-a înființat în anul 1920, Centrul cultural ,,Lumina”, care împrumuta cărți membrilor săi în schimbul unor mici taxe, iar în 1925 a luat ființă Societatea cultural – sportivă ,,Paza Dunării”, care deținea o bibliotecă, acestea doua au contribuit la răspândirea culturii în orașul de lângă Dunăre.

În anul 1997 în conformitate cu legea 165/1997 orașul Oltenița a fost declarat municipiu, astfel devenind al doilea municipiu din județul Călărași, după reședința județului, Municipiul Călărași.

În prezent Municipiul Oltenița are o populație de 28.140 de locuitori și o suprafață de 10.955 ha, căruia îi corespunde o densitate a populației de circa 290 loc/km2. Din punctul de vedere al densității se înscrie în media pe țară a municipiilor, care prezintă suprafețe restrânse la acest capitol.

Rețeaua stradală este formată din 59 de străzi ce are o lungime de 52.650 de m și o lățime de 355.200 mp, dintre care 15.810 m cu asfalt, 4540 m cu beton, 32110 m cu bolovăniș și 270 m cu pământ. Străzile modernizate reprezintă 39% din totalul rețelei stradale a localității. Străzile din trama majoră de circulație au partea carosabilă cuprinsă între 6 m si 8 m, iar trotuarele sunt amenajate pe toată lungimea străzilor, pe ambele părți, având o lățime cuprinsă între 1,0 m și 1,7 m. Aceasta se caracterizează printr-o dezvoltare rectangulara, cu străzi paralele între ele și respectiv perpendiculare.

Intravilanul Municipiului Oltenița este de 960,6 ha și este împărțit în mai multe zone funcționale: zona administrativă și culturală, zona comercială, zona de transporturi, zona de agrement, zona de antrepozite și industrie și zona rezidențială (fig. 23). Ponderea cea mai mare o au: zona rezidențială ce ocupa aproximativ 400 de ha, zona industrială cu 350 de ha și zona de transporturi 90 ha.

Zona rezidențială prezintă o tramă stradală ordonată, rectangulară, cu ochiuri mici, agreabile pentru locuire, dar dezavantajate sub aspectul fluenței circulației (intersecții prea apropiate).

Locuințele colective s-au realizat în principal în cadrul centrului civic, perimetrul bulevardelor: Republicii, Mărășești, Tineretului și str. Pescarilor, dar și în lungul căii ferate: bulevardele 1Decembrie și Republicii, incluzând și piața gării. Acestea asigura cazarea a circa 51% din populația Olteniței, în circa 3700 de apartamente.

Cealaltă jumătate a populației este cazată în locuințe individuale, majoritatea pe parter, iar o parte dintre acestea fiind lipsite de alimentarea cu apă în sistem centralizat sau beneficiază de alimentare cu apă prin cișmele în curți.

Zona industrială este puternic evidențiată în cadrul celor două platforme de sud si de est. Cea din sud are în componență Șantierul Naval, turnatoria, centrala termică de zonă, fabrica de oxigen și terenurile aferente depozitării. Cea din est cuprinde majoritatea unităților de depozitare ale Municipiului Oltenița și Fabrica de zahăr.

Alte unități sunt răspândite în cadrul teritoriului administrativ, constituind trupuri izolate cum ar fii: filatura, ferma zootehnică, abatorul, etc.

O caracteristică diferită o are zona de agrement care este deficitară, nu asigură confortul populației. Aceste zone ar putea fii extinse care râul Argeș, dar și spre Dunăre, zone cu mari posibilități de amenajare a suprafețelor cu spații de agrement.

4.3. Aspecte toponimice

Data certă toponimică a Olteniței nu se cunoaște, însa numele apare din cele mai vechi timpuri, dar sub alte forme vechi de: Otelnița și Oltelnița, încă din secolul al XVII lea.

În forma de Otelnița se întâlnește în pronunțarea numelui de către unii bătrâni, aceasta fiind o formă păstrata mai ales de unii ciobani transilvăneni care au trecut peste aceste meleaguri dunărene.

Forma de Oltelnița se găsește, pe lângă pronunțare, în diverse acte și documente, ce se păstrează, în legătură cu orașul. Și astăzi o putem întâlni în pronunția unor persoane bătrâne.

Mai mulți specialiști au avut păreri diferite în ceea ce privește toponimea de Oltenița după cum urmează: A. de Cihac crede ca numele Oltenița ca și Olt, Oltenia, etc., sunt de origine maghiară; Tache Papahagi, folclorist, explică numele Oltenita prin adăugarea terminației slave elnita la rădăcina Olt; I. Iordan afirmă ca Oltelnița vine de la bulgărescul oteljama.

O altă părere din partea filologului O. Densușianu este că cuvântul ar fi de origine bulgară ot+devlnica, mai exact ot+devlnița, deoarece c în slavă se citește ț, reprezintă piatră de hotar (punct de graniță veche), care în timp sa schimbat în Oltelnița și apoi în Oltenița.

În tradiția locală numele orașului este legat de un oarecare Nițu (ă) Olteanu, ce avea un han, înființat în zona cartierului Oltenița Veche din zilele noastre, unde era locul de poposire al tuturor care lucrau la ,,mâglele de sare” precum și al celor care treceau prin zona.

În concluzie numele orașului Oltenița este împrumutat de la satul Oltenița Veche (Rurală), și este de origine bulgară, ca și numele dealului unde a fost construita cetatea Gumelnița.

Se presupune ca numele de Oltenița datează din vremea năvălirii bulgarilor din secolul VII d. Chr, care vedeau in vadul Oltenița un excelent loc de trecere a Dunării, pe unde se putea trece pe celalalt mal, in dorința lor de expansiune.

CAPITOLUL V

GEOGRAFIA POPULATIEI

Municipiul Oltenița, este din punct de vedere al numărului de locuitori, un oraș de mărime mijlocie al văii Dunării, alături de Turnu Măgurele și Fetești.

În prezent el face parte din grupul celor 61 de orașe care dețin o populație cuprinsă între 25.000 – 50.000 de locuitori

5.1. Evoluția numerică a populației

Evoluția numărului de locuitori în spațiul oricărui oraș este influențată în principal de evoluția funcțională și de structura internă funcțională a orașului. De asemenea o influență însemnată o prezintă și factorii sociali, istorici și geografici.

În anul 1853 populația Olteniței era de 750 de locuitori, o valoare destul de mică, dar populația acestei zone a crescut în 40 de ani de la 750 la aproximativ 4200 de locuitori (4227 în anul 1890). Aceasta creștere ar putea fi pusă pe seama dezvoltării economice a orașului și anume în special a comerțului, meșteșugurilor și agriculturii. Cu toate acestea populația Olteniței a crescut în medie cu 100 de locuitori pe an, o valoare mică, față de alte orașe unde s-au identificat creșteri de peste 200 de locuitori pe an, cum este cazul orașului Turnu Severin.

În intervalul 1890 – 1912, populația orașului Oltenița, continuă să crească numeric dar lent, aceasta ajungând în anul 1912 la valori de 6574 locuitori.

Creșterile lente sunt datorate sporului natural foarte redus, cauzat de natalitatea slabă și mortalitatea mare. Tot în această perioadă au existat și numeroase epidemii, care au afectat creșterea numerică a populației.

În perioada următoare numărul populației Olteniței continuă să crească, cu toate că în majoritatea orașelor evoluția numerică a populației este în scădere, datorită războaielor, perioadelor de secetă și foamete.

În orașul Oltenița, s-au înregistrat creșteri ale populației în perioada precedentă încât la recensământul din 1956, avea o populație de 14111 locuitori (tabel 8, fig. 24).

Populația Olteniței la principalele recensăminte.

Tabel nr.8

sursa: INS

Fig.24 Evoluția demografică a Municipiului Oltenița la principalele recensăminte

În perioada 1966 – 1977 populația orașului Oltenița prezintă o creștere (fig.24), datorată dezvoltării industriei în zonă, înființarea Șantierului Naval, a Filaturii Oltenița, a Societății ,,Daphnes S.A.” Oltenița. Populația crește din anul 1966, când înregistrează 18.623 locuitori, ajungând în anul 1977 la 24.424 locuitori.

În anii 80, se înregistrează creșteri ale numărului populației de circa 3000 locuitori în 5 ani, acesta fiind un ritm mai ridicat de creștere, deoarece în perioada aceasta erau interzise întreruperile de sarcina.

După anul 1989 populația înregistrează creșteri foarte mici, ajungând în anul 1992 o populație maximă de 31821 locuitori, ca apoi să scadă, cu aproximativ 100 de persoane pe an și astfel ajungându-se în 2002 la o populație de 27.231 locuitori.

Potrivit datelor de la recensământul din 1992, densitatea medie a județului Călărași a fost de 66,8 loc/km2, mult sub media pe țară, iar pentru Municipiul Oltenița densitatea era de 241 loc/km2, o densitate mare în comparație cu alte orașe ale tării.

La recensământul din 2002, Municipiul Oltenița înregistra o populație de 28.140 de locuitori și o suprafață de 10.955 ha, căruia îi corespunde o densitate a populației de circa 290 loc/km2

5.2. Mișcarea naturală

Mișcarea naturală reprezintă totalitatea modificărilor ce apar în numărul și structura populației, ca urmare a nașterilor și deceselor, căsătoriilor și divorțurilor.

Această mișcare reprezintă principalul factor ce influențează evoluția numerică a populație, iar la rândul său mișcarea naturală este influențată de ritmul de dezvoltare a economiei.

Ea este strâns legată de dinamica bazei producției materiale cu întreaga gamă a elementelor nivelului de trai material și spiritual de civilizație și cultură.

Mișcarea naturală are 3 componente principale: natalitatea, mortalitatea și soldul mișcării naturale.

5.2.1 Natalitatea

Natalitatea, componentă a mișcării naturale, reprezintă numărul de născuți la mia de locuitori, ea se exprimă cantitativ prin rata natalității.

Natalitatea reprezintă și factorul cel mai dinamic al creșterii numerice a populației ce a cunoscut o evoluție ascendentă care a contribuit la creșterea numărului populației.

Natalitatea Municipiului Oltenița a avut valori ridicate înainte de 1989, astfel ca în 1975 erau 563 persoane născute, iar în 1985 607 (tabel 9). În perioadă natalitatea era mare și datorită interzicerii întreruperilor de sarcină, de către conducerea țării.

Evoluția natalității în perioada 1970 – 2002

Tabel nr. 9

sursa: INS

Fig. 25. Evoluția natalității în perioada 1970 – 2002

Evoluția natalității în orașul Oltenița a avut la începutul anilor `70 creșteri, atingând un maxim de 607 persoane în 1985, iar de atunci s-a aflat într-o scădere bruscă, astfel atingând numărul de 235 persoane în anul 1996. Din 1996 și până în prezent aceasta are o creștere relativ lentă (fig.25).

5.2.2. Mortalitatea

Mortalitatea reprezintă totalitatea deceselor care se produc în cadrul unei populații. Aceasta este exprimată prin rata mortalității, care reprezintă un raport între numărul total de decedați și populația medie, redată în promile (‰).

În Municipiul Oltenița indicele mortalității a evoluat astfel: în 1955 era de 8,1‰, în 1965 de 8,9‰, în 1975 de 7,9‰, în 1985 de 8,2‰, iar în 1995 de 8,3‰. Începând cu anul 1995 acest indice începe să crească continuu până în 1998 când atinge valoarea de 9,7‰ , iar apoi în 2003 este de 10,3‰ (tabelul 10, fig. 26).

Evoluția mortalității în perioada 1993 – 2004

Tabel nr.10

sursa: INS

Fig.26 Evoluția mortalității în perioada 1993 – 2004.

Mortalitatea infantilă reprezintă numărul de copii decedați sub vârstă de 1 an, raportat la 1000 de născuți vii.

De-a lungul timpului, în orașul Oltenița, ca și în restul țării, mortalitatea infantilă a scăzut, în 1970 erau 31 de copii decedați, cu vârstă sub un an, în 1975

21, în 1985 14, iar în 2004 s-a ajuns la 7 copii, respectiv 26,8‰

Mortinatalitatea reprezintă numărul de născuți morți la mia de născuți total.

În Municipiul Oltenița în 1994 rata mortinatalității era de 18,3‰, apoi a urmat o scădere a acesteia până în 2000 când a ajuns la 17,8‰. Din anul 2000 până în 2001, în doar un an rata mortinatalității, Olteniței a înregistrat o scădere semnificativă, scăzând la 7,6‰ (tabelul 11, fig.27).

Mortalitatea în Oltenița în perioada 1994 – 2004.

Tabel nr. 11

sursa: INS

Fig. 27. Evoluția mortinatalității în perioada 1994 – 2004

5.2.3. Soldul mișcării naturale

Soldul mișcării naturale reprezintă raportul dintre rata natalității și cea a mortalității generale. Acesta poate avea valori pozitive și atunci rezultă un spor, o creștere de populație, sau valori negative și atunci rezultă o diminuare, o scădere a populației.

Soldul natural în Municipiul Oltenița a avut diferite creșteri sau descreșteri de-a lungul timpului, înregistrând valoare maximă în anul 1965 când a fost de 24,9%. În perioada 1993 – 2004 acesta a oscilat între 1,0% (1993) și -2,3% (2004).(tabel 12, fig. 28).

Soldul natural in perioada 1993 – 1994

Tabel nr. 12

sursa: INS

Fig. 28 Evoluția soldului natural în perioada 1993 – 2004

5.3 Mișcarea migratorie

Municipiul Oltenița a primit un important aflux de populație din mediul rural vecin, care fie s-au stabilit aici definitiv, fie ca au locuit o vreme pe aceste meleaguri dunărene.

Anul cu aport maxim al mișcării migratorie a fost anul 1990, în care mișcarea migratorie a însemnat 76% din creșterea numerică a populației. Acest lucru s-a datorat dorinței populației rurale de a se muta în oraș, fapt ce era oprit până în 1989.

Arealul de proveniența a populației stabilite în Oltenița este format din localitățile aflate în imediata apropiere a acestuia: Mitreni, Ulmeni, Chirnogi, Spanțov, etc.

În afară de cei proveniți din satele vecine, o dată cu deschiderea Filaturii de la Oltenița și crearea de noi locuri de muncă, a fost și un aport de populație din alte județe ale țării care duceau lipsă de locuri de muncă, în special populație feminină.

Mișcarea migratorie a populației în perioada 1960 – 1998

Tabel nr.13

sursa:INS

Fig.29 Mișcarea migratorie a populației în perioada 1960 – 1998

Analizând datele din perioada 1960 – 1998 putem să observam că valoarea maximă a celor sosiți la Oltenița este atinsă în anul 1990, când a fost de 720 de peroane, în timp ce valoarea minima s-a înregistrat în anul 1998 (230 persoane). (Tabel 13, Fig.29).

În ceea ce privește plecările din Oltenița, un maxim s-a înregistrat în anul 1980 de 714 persoane, când s-a înregistrat și un sold migratoriu maxim (470).

Soldul migratoriu minim a fost înregistrat în anul 1998, acesta a avut valoarea negativă de – 91 persoane.

Ultimul recensământ, cel din 2002 arată unele aspecte legate de plecările și sosirile în Municipiul Oltenița, astfel: 251 stabiliri de domiciliu în Oltenița și 454 plecări din Oltenița. Din aceasta rezultă că soldul migratoriu pentru anul 2002 este negativ – 203 persoane

5.4. Structurile populației

5.4.1. Structura populație pe grupe de vârstă și sexe

Echilibrul populației pe grupe de vârstă și mai ales pe sexe este dat în egală măsură atât de comportamentul demografic, potențialul și structura forței de muncă din prezent și viitor.

Dacă dezvoltarea ramurilor industriei grele, metalurgică, constructoare de mașini a căpătat forța de muncă masculină, structura a fost echilibrată prin crearea

de locuri de muncă și pentru femei, în industria alimentară, a texilelor, etc.

Pentru orașul Oltenița, structura populației pe sexe arată o creștere numerică a populației în rândul femeilor, 51,4% în 1930, 51,8% în 1956, 50,6% în 1966, 50,7% în 1977, 51% în 1992. Cu toate aceste mici diferențe ce apar în structura pe sexe a oltenițenilor, putem afirma despre Oltenița că are o structură echilibrată.

Analizând datele de mai sus, ne putem da seama că perioada cu cele mai mari diferențe între sexe, ne putem da seama că această perioadă corespunde cu cele două războaie mondiale, ce au provocat numeroase pierderi omenești, în special în cadrul populației masculine.

În ceea ce privește populația pe grupe de vârstă și sexe din anul 1977, putem să zicem că este o structură a populației relativ echilibrată în care de obicei numărul persoanelor de sex feminin depășește numărul persoanelor de sex masculin, din Oltenița. Numărul persoanelor de sex masculin prezintă o ușoară superioritate în cadrul grupelor de vârstă: 10 – 14 și 30 – 34, în timp ce numărul persoanelor de sex feminin prezintă o pondere mai mare în grupele 20 – 24, 25 – 29 si >75.(fig.30).

Pentru structura populației pe grupe de vârstă și sexe, din anul 2002, procentajul este cam la fel, ca și în 1977, când predomina populația de sex feminin, excepție făcând aici grupele de vârstă: 0 – 4, 5 – 9, 10 – 14, 15 – 19, 20 – 24, și 50 – 54.

Și această structură a populației pe grupe de vârste și sexe, este oarecum echilibrată, deoarece diferențele dintre cele două sexe nu sunt foarte mari în ceea ce privește numărul de persoane (fig. 31).

Analizând piramida în care am ilustrat structura populației pe grupe de vârste și sexe, observăm ca baza piramidei este mai mică decât mijlocul ei, ceea ce înseamnă că avem o populație cu tendință de îmbătrânire peste o perioadă de aproximativ 20 de ani.

5.4.2. Structura populației pe etnii (naționalități)

Din punct de vedere al structurii populației pe etnii, în Municipiul Oltenița populația este foarte omogenă, ea fiind alcătuită aproximativ n totalitate de români, a căror pondere este de 93%, la care se adaugă câteva grupuri etnice reprezentate foarte slab. Din cadrul acestor grupuri, cel care se remarcă cu un procentaj mai mare față de celelalte este cel al rromilor, ce deține aproximativ 5% din populația localității. La acesta se adaugă grupuri foarte restrânse de turci, maghiari, bulgari, ruși, germani, polonezi, sârbi și ucrainieni.

La recensământul din 1992 structura populației în procente se prezintă astfel: 96,37% români, 3,4% rromi și 0,23% alte naționalități (fig. 32).

Fig. 32 Structura populației pe etnii la recensământul din 1992

La recensământul din 2002, din totalul de populație al Municipiului Oltenița de 25.107 persoane sunt români, 1928 sunt rromi, 80 turci, 12 maghiari, iar restul de 31 persoane reprezintă alte etnii (Fig. 33). Din categoria celor 31 de persoane de altă etnie fac parte: bulgari, aromâni, ceangăi, greci, ruși, lipoveni, germani și cehi.

Fig. 33 Structura populației pe etnii la recensământul din 2002

5.4.3. Structura confesională a populației

În anul 1992, din punct de vedere confesional structura populației Olteniței se prezintă astfel: 31.509 religie ortodoxă, 102 religie musulmană, 71 adventistă, 39 romano – catolică, 7 greco – catolica și 33 de alte religii (reformată, unitariană, creștină de rit vechi).

La recensământul din 2002, situația este aproximativ la fel cu cea din anul 1992, diferența este doar numerică, dar religiile sunt aceleași: ortodoxă 27004, musulmană 75, adventistă 51, romano – catolică 16 și restul alte religii, aceleași ca și în 1992.(fig.34)

Fig.34 Structura confesională a populației în anul 2002

5.4.4.Structura lingvistică a populației

Structura lingvistică a populației este strict legată de naționalitatea acesteia. În Municipiul Oltenița, structura lingvistică, conform datelor de la recensământul din 2002 arată astfel: 26258 au limba maternă română, 879 tigănească – romanes,

44 turcă, 12 maghiară, 18 alte limbi (rusă, bulgară, cehă, greacă)(fig. 35).

Fig.35 Structura lingvistică a populației în anul 2002

5.4.5.Structura populației pe ocupații

Raportul dintre structura populației ocupate și cea neocupate, reprezintă cel mai important aspect al acestei structuri, iar pentru ca raportul dintre acestea să fie echilibrat depinde în primul rând de calitatea vieții populației întregului oraș.

Ca orice centru urban, Oltenița deține o mare pondere a populației ocupate.

Aceasta a oscilat în funcție de ritmul de dezvoltare al orașului, sub toate aspectele. În anul 1966, populația ocupată reprezenta 42,6% din totalul populației, aceasta fiind considerată o pondere medie de antrenare a populației în activități productive și neproductive.

După 1966, datorită amplificării și a celorlalte funcții, ponderea populației ocupate a crescut oscilând între valori de 62,1% în 1977 și 65% în 1989.

După anul 1989, ponderea populației ocupate s-a redus foarte mult, aproape la jumătate, înregistrând valori de 36% în 1995. Cauzele scăderii populației ocupate pot fi multiple, dintre care putem menționa scăderea natalității, reducerea locurilor de muncă, ce au determinat apariția ratei șomajului.

În anul 2002, 11.246 de persoane reprezentau populația activa a Olteniței, dintre care 6992 erau de sex masculin și 4254 de sex feminin (fig.36). Dintre aceștia 8280 de persoane făceau parte din populația ocupată, 2966 din populația neocupată, dintre care 2079, șomeri în căutarea unui loc de muncă și 887 șomeri în căutarea primului loc de muncă

Fig. 36 Structura populației active pe grupe de sexe in 2002

Numărul populației inactive din Municipiul Oltenița în anul 2002 era de 15.967, dintre care 6171 bărbați și 9796 femei (Fig. 37).

Fig.37 Structura populației inactive pe grupe de sexe în 2002.

Populația inactivă din Oltenița se structura în anul 2002 în: elevi și studenți 4691 persoane, pensionari 5918 persoane, casnice 3338 persoane, persoane întreținute de alte persoane fizice 1778, persoane întreținute de stat sau de organizații private 46, altă situație economică 196 persoane (fig. 38).

Fig. 38 Structura populației inactive în anul 2002

Populația ocupată în funcție de activitățile economice pe care le desfășoară se împarte în: industria prelucrătoare 2612 pers., agricultură, silvicultură și economia vânatului 873 pers., comerț 1071 pers., administrație publică 742 pers., construcții 537 pers., învățământ 643 pers., activități de servicii colective, sociale și personale 139 pers., sănătate și asistență socială 380 pers., etc., în total populația ocupată însumează 8280 persoane.

Pe sectoare de activitate populația ocupată se prezintă astfel în sectorul primar 1976 persoane (25%), în sectorul secundar 3480 (44%),iar în sectorul terțiar 2481 (31%) (fig. 39).

Fig. 39 Structura populației pe sectoare

de activitate (2002).

Fig. 40 Structura populației în funcție de statutul profesional

În funcție de statutul profesional în Municipiul Oltenița avem următoarea împărțire a populației ocupate: salariați 7237 pers., patroni și întreprinzători privați 337, lucrători pe cont propriu 383, lucrători familiali în gospodăria proprie 88, altă situație 235 (fig. 40).

CAPITOLUL VI

ECONOMIA

6.1. Agricultura

Municipiul Oltenița prin poziția sa geografică, într-un sector dunărean cu un mare potențial agro-productiv, îndeplinește și o însemnata activitate agricolă, care a contribuit la dezvoltarea urbană a localității.

Pe măsură creșterii importanței sale funcționale, Oltenița și-a organizat o producție agricolă în corelație cu cerințele de aprovizionare a populației cu produse agro-alimentare și ale industriei cu materii prime.

La recensământul din 1992, 676 de persoane erau cuprinse în această ramură economică, iar la cel din 2002, 873 de persoane.

6.1.1.Modul de utilizare a terenurilor

Teritoriul Olteniței are o utilizare diversificată, cea mai mare întindere deținându-o terenurile arabile, care aveau în anul 1992, 7338 ha, din suprafața agricolă care era de 7580 ha, iar restul erau terenuri cu livezi, viță de vie, pășuni (tabel nr. 14, fig. 41).

Modul de utilizare a terenurilor arabile în anul 1992

Tabel nr. 14

sursa: INS

Fig. 41 Modul de utilizare a terenurilor arabile (1992).

Conform datelor din 2002, structura suprafeței era puțin mai schimbată față de cea din 1992, suprafața agricolă fiind reprezentată în această perioadă de 7025 ha, din care 6646 erau terenuri arabile, urmate de cele cu viță de vie, pășuni și livezi.(tabel nr. 15, fig. 42).

Modul de utilizare a terenurilor arabile în anul 2002

Tabel nr. 15

Sursa:INS

Fig. 42 Modul de utilizare a terenurilor arabile (2002).

6.1.2. Structura culturilor

Fiind o zonă de luncă, cu soluri fertile și ape freatice aproape de suprafață, este o zonă ideală pentru culturile agricole.

În funcție de gradul de satisfacere a nevoilor complexe ale economiei naționale în ceea ce privește aprovizionarea populației cu produse agroalimentare și a industriei cu materii prime s-a urmărit o structură a culturilor agricole prin extinderea culturilor de cereale în zona de sud a țării, din care face parte și Municipiul Oltenița.

Cele mai importante culturi din această zonă sunt culturile de cereale și cele de legume.

Cultura cerealelor are rădăcini vechi în aceste locuri, urmele arheologice atestă cultura acestor plante cu peste 2000 de ani în urmă.

În timpul evului mediu, alături de creșterea animalelor erau și terenuri însemnate, ocupate de plante cerealiere.

În prima jumătate a secolului al XIX lea se cultiva pe aceste meleaguri dunărene: porumb, grâu, orz, astfel obținându-se cantități destul de mari ,,de ordinul milioanelor de ocale de grâu și porumb”

Dinte cerealele cu o foarte mare importanța pentru alimentarea populației, este grâul. Acesta plantă găsește aici condiții pedoclimatice destul de prielnice, de aceea suprafețele cultivate cu grâu au fost în permanentă extindere, variind între 660 ha (1970) și 2330 ha (2002).

Oscilațiile înregistrate în suprafața culturilor de grâu, precum și cele ale condițiilor climatice s-au reflectat în producția de grâu a localității.(tabel 16, fig.43). Astfel producția a crescut brusc din 1970 până în 1975, cu aproximativ 1300 de tone, iar apoi în 1980 s-a înregistrat o scădere față de anul 1975 de aproximativ 350 tone. După cum observăm din tabelul 12 și fig. 37 producția anuală a grâului este într-o continuă creștere, fapt ce este dat și de mărirea terenurilor arabile.

Producția de grâu în perioada 1970 – 2002 (tone)

Tabel nr.16

Sursa INS

Fig. 43 Producția de grâu în perioada 1970 – 2002.

Porumbul constituie una din plantele de mare eficiență economică de pe teritoriul zonei Oltenița.

Legat de suprafața cultivată se poate observa că în anul 1970 cultura porumbului deținea 585 ha, aceasta fiind în creștere, astfel ajungând în anul 1992 la 2014 ha cultivate, apoi se află într-o descreștere, ajungând în 2002 la 1670 ha cultivate.

Producția de porumb boabe, la fel ca și suprafața cultivată se află într-o creștere din 1970 (1843 tone), până în 1992 (6184 tone), ca apoi să se afle într-o descreștere ajungând astfel în 2002 la 5108 tone (tabel nr.17, fig. 44).

Producția de porumb în perioada 1970 – 2002

Tabel nr. 17

Sursa INS

Fig. 44. Producția de porumb în perioada 1970 – 2002

Dacă comparăm producțiile de grâu cu cele de porumb din perioada 1970 – 2002, putem observa că aproximativ în toată perioada porumbul este pe primul loc în ceea ce privește producția în tone, excepție făcând anul 2002 când situația se schimbă și grâul deține primul loc în producție.

Un loc important în cultura plantelor din aceasta zonă de luncă, îl ocupă legumele. Acestea se dezvoltă aici în condiții favorabile datorită poziției zonei în Lunca Argeșului și a Dunării.

Profilul bazinului legumicol Oltenița a fost și influențat și de cerințele fabricii de conserve, de la Valea Roșie, care în prezent nu mai funcționează.

În ceea ce privește suprafața ocupată de legume se poate spune că de-a lungul anilor aceasta a variat foarte mult. Astfel în perioada 1981 – 1989 a fost cuprinsă între 1000 ha și 1350 ha, iar în perioada 1990 – 1998 a variat între 700 ha și 1100 ha.

Cele mai importante producții s-au înregistrat în anul 1987, 19828 tone legume.

În perioada 1990 – 1994 s-au realizat adevărate scăderi ale producției de legume, astfel în 1992 au fost înregistrate valori de 5005 tone. Această scădere a continuat astfel încât în anul 1998 producția de legume a scăzut la 1654 tone.

Pe lângă legume în zona Municipiului Oltenița, datorită condițiilor pedoclimatice, se mai cultivă floarea soarelui, sfeclă de zahăr, zarzavaturi si plante tehnice.

6.1.3. Creșterea animalelor

Această ramură de activitate constituie o foarte veche ocupație a locuitorilor din această parte a țării.

Creșterea animalelor a înregistrat o dezvoltare favorizată de extinderea culturii cerealelor. Predominanța pășunilor și fânețelor de luncă, din trecut a asigurat caracterul prioritar al creșterii animalelor în structura producției agricole.

În prezent nu se poate vorbi de un parc zootehnic, acesta a fost desfințat după 1989, animalele fiind repartizate locuitorilor orașului, așa că în Oltenița ,,rurală”, cu aproximativ 500 de case, o casă din 5 are o bovină. Astfel la nivelul anului 1998, s-a înregistrat o valoare de 322 de capete bovine, prezente în gospodăriile populației, iar în anul 2002 s-a înregistrat 278 de capete bovine.

Creșterea porcinelor prezintă o mare importanța economică pentru alimentarea populației. Cererile crescânde de carne și preparate din carne de porc, cât și mai ales dezvoltarea culturii porumbului, au determinat creșterea numărului de porcine.(tabel 18, fig. 45).

Evoluția numărului de porcine în perioada 1992 – 2000

Tabel nr.18

sursa: INS

Fig. 45 Evoluția numărului de porcine în perioada 1992 – 2002

Pe lângă bovine și porcine în Oltenița se mai cresc caprine și ovine, dar în număr foarte mic. Astfel în anul 2002 au fost înregistrate 872 de capete, crescute în gospodăriile personale.

Creșterea păsărilor este în strânsă legătură cu caracterul cerealier al zonei. Aceasta favorizează existența unui număr foarte mare de păsări, astfel în perioada

1992 – 1995 s-au înregistrat cele mai mari valori ajungând până la 28.700 de capete, iar după 1995 numărul acestora a început să scadă la aproximativ jumătate (14.138 capete în 1999), toate acestea fiind crescute în gospodăriile personale.

Vegetația acestor teritorii, precum și diferitele culturi de plante favorizează dezvoltarea creșterii albinelor.

În prezent ca urmare a intensității și diversificării chimizării agriculturii se înregistrează creșteri destul de mari ale mortalității albinelor. Trebuie urmărite și aplicate cu mai multă atenție măsurile de apărare a acestei importante surse de venit.

6.2.Industria

Industria, ramura de bază a economiei moderne, asigură o valorificare intensivă și complexă a materii prime și a forței de muncă. Această ramură are rol polarizator și dinamizator asupra celorlalte activități economice și sociale dintr-un teritoriu.

În Municipiul Oltenița, activitatea industrială este diversificată, dar este foarte bine reprezentată prin industria constructoare de nave.

La începutul dezvoltării industriei în Oltenița, aceasta era bazată pe prelucrarea materiilor prime agricole, iar apoi a fost orientată spre dezvoltarea unor ramuri, în corelație cu vechea funcție portuară a orașului și cu poziția sa într-o zona agricola, cu o structură complexă.

Societatea Comerciala ,,NAVOL” S.A. s-a dezvoltat aproape cu orașul.

De la o firmă necunoscută ,, S.A.R.TA.T.”, de fapt de la un atelier de construcție a bărcilor pescărești, unde lucrau doar 100 de oameni, s-a ajuns la o adevărată societate comercială, a cărei producție de bază o reprezintă construcția de nave mari și mici. În lungul drum de la înființare și până în prezent au fost lansate pe apă peste 100 de nave de mare capacitate.

În anul 1946 s-a constituit oficial Șantierul Naval, societate cu capital privat. Primele nave erau construite din lemn, iar în 1948 s-a lansat primul vas pescăresc din lemn și la scurt timp societatea a fost naționalizată.

În 1990 SC ,,Navol” SA s-a înființat în forma actuală prin preluarea integrală a patrimoniului Șantierului Naval Oltenița.

Din 1995 societatea a pus în practică sistemul de asigurare a calității ISO 9000. Obiectul de activitate fiind: proiectarea, producerea, comercializarea și exploatarea navelor, echipamentelor navale; reparații, dezmembrări de nave; operații de comerț exterior, etc.

Suprafața pe care este amplasat Șantierul este de 9,1 ha și cuprinde următoarele construcții: hala construcții corp, hala tubulatură, hala mecanică, hala armare, hala tâmplărie, stație acetilenă, stație compresoare, fabrică de oxigen.

Șantierul este dotat cu instalații tehnologice deosebite: instalații pregătire tablă și profile, instalații sablat, instalații debitat, macarale pentru diferite tonaje (fig. 46), poduri rulante, prese, mașini de alezat și frezat. Unele dintre ele au un grad mare de uzură și de aceea se impune o retehnologizare a șantierului ca acesta să poată funcționa în condiții optime.

Fig. 46 Șantierul Naval Oltenița (SC. NAVOL SA)

Printre proiectele de viitor de la S.C.,,NAVOL”SA, se numără măsuri pentru îmbunătățirea activității de marketing și promovare precum: contracte de brokeraj, asocieri cu firme specializate în vânzări de nave și ambarcațiuni, reclamă în țară și străinătate, alături de îmbunătățirea continuă a calității producției realizate, dar și diversificarea ei.

S.C.,,TUROL” Oltenița SA a apărut ca investiție pe lângă Șantierul Naval ca urmare a unui decret din 1976, ce prevedea realizarea unei platforme industriale în zona Oltenița Sud.

În anul 1977 a început investiția care suplinea necesarul de piese turnate din fontă, oțel, neferoase, pe care întreprinderile bucureștene nu-l reușea să-l mai producă.

Materiile prime folosite în procesul de fabricație sunt alcătuite din nisip de turnătorie, material feros, iar materiile prime de baza sunt: fierul, feroaliajele.

Turnătoria avea un grad mare de mecanizare, iar ponderea producției era realizată pe linii mecanizate, ce erau aduse din import.

S.C. TUROL SA. era organizată în doua secții principale: Secția de turnătorie fontă și Secția turnătorie oțel.

În prezent acestea nu mai funcționează și se afla în paragină, ca și alte societăți din țară și din Municipiul Oltenița care după 1989 au avut un declin continuu (fig.47).

Fig. 47. S.C. TUROL SA. (2006)

Industria textila era reprezentată în Oltenița de SC. OLFIL SA, a cărui obiect de activitate îl reprezenta producerea și comercializarea firelor cadrate și pieptănate din bumbac.

Societatea a fost pusă în funcțiune în 1969, sub denumirea de ,,Filatura Oltenița”, care a creat în Oltenița numeroase locuri de muncă pentru cei din oraș și zonele învecinate dar și pentru forța de muncă, în special cea feminină din anumite județe ale țări, unde industria ușoară nu era bine reprezentată (județele din Moldova).

După 1989 aceasta a mai funcționat până în anul 1996, iar în prezent clădirea este aflată în paragină și este deteliorată. (fig.48)

Fig. 48 Clădirea S.C. OLFIL SA.

Industria energiei electrice și termice era reprezentată în Oltenița, până în 1995 de o centrală de producere a energiei termice, ce a fost desprinsă în anul 1990 din S.C. NAVOL S.A., care era cunoscută sub numele de C.T.Z. Oltenița.

Materia primă în procesul de producție era constituită din cărbune, păcură, energie electrică.

Din anul 1995 a fost construită o nouă centrală a cărei investiție este finanțată de bugetul de stat și care a fost luată în administrație de R.A.G.C.L Oltenița, iar vechea centrală intrând în conservare. Această centrală dispune de un personal salariat în număr de 120 de persoane.

Industria cărnii este reprezentată în Municipiul Oltenița prin I.C. Oltenița. Aceasta este o societate pe acțiuni cu capital privat ce a luat ființă în anul 1991, când s-a desprins din C.I.C.A.S. Călărași. Unitatea este profilată pe achiziționarea de animale, abatorizare și industrializarea lor.

Materia primă folosită în procesul tehnologic este procurată de la I.S.C.I.P. Ulmeni precum și din achiziții realizate în cadrul gospodăriilor populație Municipiului Oltenița si a celor din localitățile vecine.

Producțiile realizate la I.C. Oltenița sunt de mezeluri, precum și specialități din carne.

S.C. Dunărea S.A. Oltenița a fost înființată în martie 1980, prin desprindere din I.M.P Călărași, ca societate pe acțiuni cu capital privat.

Aceasta s-a înființat în clădirea ,, Moara Dunărea”, clădire foarte veche, ce datează aproximativ de la apariția orașului Oltenița (fig. 49).

Profilul unității constă în măcinarea cerealelor, obținerea și comercializarea produselor de panificație și morărit. Produsele rezultate în urma procesului de fabricație sunt: făină de tip 650, făină albă tip 550, griș, tărâțe, precum și pâine ,,neptun”.

Fig. 49 SC. DUNĂREA.. SA Oltenița

O altă unitate industrială a cărei activitate de producție se desfășoară pe teritoriul Municipiului Oltenița este SC. NUTRICOM S.A, care a luat ființă în anul 1963. Această societate are ca obiect de activitate producerea și comercializarea nutrețurilor combinate.

Dezvoltarea acestei societății a fost posibilă, datorită existenței materiei prime din belșug în zona Oltenița (orz, grâu), iar achiziționarea lor nu constituie o problemă, deoarece ea se poate face tot timpul anului, cu o mare flexiabilitate.

Principalii beneficiari ai nutrețurilor sunt S.C. COMSUIN SA Ulmeni, și AVICOLA Mânăstirea. Personalul salariat din această societate este de circa 350 de persoane. Pe lângă livrarea către firme, Nutricom vinde și către populație nutrețuri combinate.

6.3.Comerțul

Cunoscut în trecut ca important târg dezvoltat la unul din principalele vaduri dunărene, Oltenița îndeplinește în prezent și funcții comerciale, prin organizarea unei rețele de unități comerciale, concentrate în mod deosebit în partea centrală a Municipiului, strada Argeșului fiind principala sa arteră comercială.

În anul 1932, populația era servită de 35 de băcanii, 50 de cârciumi, 4 cafenele, 4 librarii, 2 magazine de arme, 6 depozite de tutun, 7 frizerii, o farmacie și un magazin de mobilă. Pentru acea perioadă se poate spune că se realiza un comerț zilnic, în piețele orașului și pe străzi, la marginea nordică a orașului, în obor, unde țăranii își vindeau cerealele.

Exista un târg săptămânal ce avea loc într-o zi stabilită, de obicei duminica, în care oamenii își vindeau vitele și cerealele, mai exista și un târg anual, ținut după Sfânta Maria, la care participau mai mult de jumătate din populația județului Ilfov.

Cel mai extins comerț era cel cu cereale, care erau încărcate pe șlepuri și comercializate și în afara granițelor țării.

Până în 1989, se poate spune că Oltenița era unul dintre cele mai aprovizionate, atât cu produse ale industriei ușoare, dar mai ales ale industriei alimentare, deoarece condițiile din zonă erau favorabile:

zone întinse cu culturi de cereale, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, legume și zarzavaturi

centre de prelucrarea: Fabrica de zahăr, Fabrica de conserve de la Vale Roșie, Moara Dunărea, dar și centre de desfacere a acestor produse,

forța de muncă numeroasă, din populația orașului, dar și din populația activă de la satele învecinate,

cele două abatoare din zonă: unul la Ulmeni, iar celălalt la intrarea în Oltenița, dinspre Giurgiu,

Aceste societăți (fabrici), ce existau până în 1989, chiar și după unele, ofereau o cantitate mai mult decât suficientă de produse alimentare necesare populației din zona Olteniței, astfel că o bună parte din producție se îndrepta spre alte orașe ale țării, dar mai ales spre capitală.

După 1989 comerțul s-a dezvoltat cu pași repezi, cu mărfuri alimentare și nealimentare, din cele mai diverse și aceasta datorită în cea mai mare parte întreprinzătorilor particulari. Comerțul fiind cel mai simplu mod de câștig în Oltenița de după 1989.

În prezent aproximativ 85% din totalul societăților comerciale se ocupă cu comercializarea produselor.

Concomitent cu dezvoltarea economică a orașului și cu sporirea numărului de locuitori, un loc important l-a ocupat organizarea, dezvoltarea și amplasarea în funcție de cerințe, a rețelei de unități comerciale în interiorul orașului.

În cadrul localității, în prezent funcționează 397 unități comerciale cu vânzare cu amănuntul, dintre care 91 de magazine alimentare, 37 magazine nealimentare, 1 magazin universal, 247 magazine mixte și 21 de unități de alimentație publică.

Dintre cele mai importante produse care se desfac în Oltenița prin comerțul de stat sau particular menționam: pâinea, pastele făinoase, carnea, preparatele din carne, laptele proaspăt, brânzeturile, fructele proaspete și vinul. Printre mărfurile industriale se remarcă țesăturile, produsele electronice și electrotehnice.

În cadrul orașului funcționează o piața în care își desfac produsele agricole atât unitățile de stat cât și mici producători. Pentru lunile de la sfârșitul primăverii și începutul verii, ponderea cea mai mare a participanților la piața liberă revine acelora care vând legume, zarzavaturi, fructe timpurii, produse lactate etc. O frecvența mai importantă a producătorilor de legume s-a constatat că vine din satele învecinate cum ar fii: Valea Roșie, Mitreni, Ulmeni, Spanțov, Chiselet, Căscioarele.

Totalitatea unităților comerciale din Oltenița reușesc să satisfacă cerințele populației, atât în produse alimentare cât și industriale.

6.4 Transporturile

Circulația de la un loc la altul, deci comunicația este funcția care dă viată, întreține și dezvoltă o așezare urbană, așa se explică de ce unele orașe se dezvoltă mai mult decât altele.

Oltenița prin poziția sa geografică, loc bun de întâlnire a drumurilor vechii, actual nor de întâlnire a drumurilor noi, șosele modernizate, s-a dezvoltat repede din acest punct de vedere.

În 1884 Oltenița se legă prin drumuri de pământ de satele și comunele din jur, iar în 1929, este pavată cu granit cubic șoseaua cu București și declarată șosea națională.

Trecerea Argeșului s-a făcut până în 1919 pe un por de lemn, asta o dovedesc mulțimea parilor rămași în albia râului, apoi în 1929, Societatea ASTRA din Arad construiește podul peste Argeș, pod care și până astăzi este în stare bună de funcționare. Astfel pentru oltenițeni dar și pentru oamenii ce treceau prin Oltenița s-a deschis un drum spre vest mult mai accesibil, decât să traverseze cu bacul tras pe sârmă de oameni.

Pe lângă întâlnirea în zona Olteniței a unor drumuri vechii cum ar fii: ,,Drumul Bucureștiului”, ,,Drumul Sloboziei”, ,,Drumul Sării”, se întâlnesc astăzi drumurile naționale: DN3 ce leagă Bucureștiul de Oltenița, DN 31 ce leagă Oltenița de Călărași și DN41 ce leagă Oltenița de Giurgiu ( Fig. 50).

,,Drumul Bucureștiului” făcea legătura între București și Dunăre, ajungea pe valea Mostiștei, urmărea cursul acesteia până la sud de Mânăstirea, iar de aici făcea legătura cu Oltenița.

Un alt drum ce ajungea în zonă este ,,Drumul Sării” care făcea legătura între regiunea dealurilor Buzăului și Prahovei cu Oltenița, în lungul Mostiștei. Pe el se transporta atât sare extrasă din zona subcarpatică cât și grânele din partea nordică Câmpiei Române, destinate exportului.

,,Drumul Sloboziei” făcea legătura între inima Bărăganului și Oltenița, pe el fiind transportate cerealele din zona de câmpie din împrejurimile Sloboziei și Urzicenilor, spre Dunăre de unde luau calea exportului. Acest drum se mai păstrează și astăzi ca un drum neamenajat, dar fiind încă cea mai directă legătură între Valea Argovei și orașul Slobozia.

Funcția orașului ca centru de transport rutier, care în decursul timpului, a înlesnit și dezvoltarea sa ca așezare urbană, permite intensificarea legăturilor cu zona sa de influență. Traficul rutier cel mai intens, se desfășoară pe șoseaua București – Oltenița prin care se ia legătura cu Bucureștiul dar și cu comunele și satele aflate pe această arteră de circulație cum ar fi: Mitreni, Curcani, Șoldanu, orașul Budești, etc.

Cu capitala țării, București, Oltenița se leagă și printr-o cale ferată, ce rămâne o legătură importantă atât pentru călători, dar mai ales pentru mărfuri. Calea ferată își continuă drumul spre port, făcând legătura cu S.C. NAVOL SA., primind astfel materii prime și trimițând produse finite.

De asemenea legătura cu orașul Călărași și cu localitățile din partea vestică a Olteniței sunt folosite pentru transportul călătorilor dar și pentru transportul de mărfuri, care este mai mare, din cauza inexistentei căilor ferate.

Calea ferată a contribuit la dezvoltarea orașului Oltenița, la intensificarea traficului de mărfuri și de călători, integrându-se astfel tot mai mult în cadrul zonei de influență a capitalei.

Calea ferata București – Oltenița nu este electrificată, dar cu toate acestea se desfășoară în bune condiții traficul cu marfă.

Favorizat de poziția sa la Dunăre, artera de transport cu interes European, unde navigația organizată începe după anul 1829, de particularitățile structurii producției agricole în spațul geografic în care se află amplasat și favorizat de distanța mică față de capitala țării, Municipiul Oltenița s-a dezvoltat în perioadele anterioare ca schelă de export a cerealelor și ca port.

Grânele destinate exportului proveneau de pe o arie ce se interfera cu cea a porturilor Giurgiu spre vest și Călărași spre est.

Organizarea și dezvoltarea portului actual s-a realizat în ultimele decenii pentru a asigura un transport de mărfuri în cantități sporite, generate de dezvoltarea social-economică de ansamblu a parților sudice ale țării. Portul a fost dotat cu un chei modern, care se desfășoară pe o lungime de 800 de m și unde se realizează activități portuare de încărcare și descărcare.

Traficul portului se axează pe materiale de construcție: nisip, balastru, pietriș, obținute din Valea Dunării, cereale aduse din Câmpia Română, furaje, cherestea, produse ale industriei constructoare de mașini de prelucrare a materialelor, industriei textile și alimentare.

Totodată are și un rol complementar față de funcția industrială a Olteniței, întrucât asigură legăturile de cooperare cu centrele industriei din Brăila și Galați.

În activitatea sa portuară se remarcă cabotajul produselor industriale, materiale de construcție, a lemnului și produselor agricole, intensificându-se și exportul.

Traficul portuar este înlesnit de convergența căilor de comunicație de uscat, reprezentate de axa feroviară București – Oltenița, precum și de șoselele naționale din direcțiile București, Giurgiu și Călărași. Pe aceste căi se produc fluxuri însemnate de mărfuri, cea mai mare parte având-o produsele agricole.

Legat de activitatea portuară, se poate menționa faptul că în acest domeniu își desfășoară activitatea un total de 417 persoane în anul 1997, valoare ce s-a redus la jumătate față de anul 1985, când erau 863 persoane. Acest fapt se datorează puternicelor transformări ce au avut loc după 1989, a intenselor restructurări de personal care s-au înregistrat în toate ramurile de activitate.

6.5 Turismul

Turismul este o activitate slab reprezentată în Municipiul Oltenița, aproape inexistentă deoarece acesta nu este valorificat.

Oraș dunărean, construit după un plan geometric, lângă vechea așezare rurală cu același nume, constituie o localitate de atracție turistică cu perspective mari de dezvoltare în viitor. Generat ca și celelalte orașe porturi de prezența vadurilor de trecere peste Dunăre, Oltenița are importanță în și în tranzitul turistic, iar poziția sa la confluența Argeșului cu Dunărea sporește prin peisajul oferit, atracția turistică.

În această zonă se poate spune ca obiectivul turistic de maximă atracție îl reprezintă Dunărea. De aici se poate admira grandoarea fluviului, pitorescul malului românesc umbrit de crânguri, precum și frumusețea malului bulgăresc (fig. 51), cu portul Turtukan, situat la 3 km amonte de Oltenița.

Fig. 51 Malul bulgăresc Fig. 52. Portul Oltenița

Zona portului turistic ( fig. 52), se află amplasată pe malul Dunării, în dreptul bornei indicatoare „km 430”, la circa 1,5 km de oraș, unde se află amplasate cele două pontoane plutitoare de ancorare a navelor de pasageri (inclusiv a navelor de croaziere). Se întinde pe o distanță de circa 500 m, între clădirea în care actualmente își are sediul Poliția de Frontieră până la platformele de beton de acostare pentru mici ambarcațiuni.

Lățimea zonei este de circa 60 m, între malul Dunării și drumul ce face legătura între șantierul naval – portul comercial și zona portului ce urma să se construiască pe malul canalului București – Dunăre.

În oraș sunt prezente numeroase obiective turistice cu caracter istoric, ce merită să fie vizitate și admirate.

Unul dintre acesta este Muzeul de Arheologie, care este adăpostit într-o clădire ridicată în 1926 (fig.53), având o fațardă în stil neoclasic francez.

Fig. 53 Muzeul de Arheologie

Muzeul prezintă materialele arheologice descoperite în zona, vestigii care au dat posibilitatea cercetărilor să stabilească, că în jurul Olteniței încă din cele mai vechi timpuri a fost locuit încă din comuna primitivă și etapele ei de evoluție istorică până în zilele noastre.

Sunt prezentate aici elemente ale culturii: Dudești, găsite la Vasilați (unelte, obiecte de ceramică), culturii Boianu, aduse la suprafață de arheologi la Oltenița și Spanțov (unelte, obiecte de cult, vase ornamentale). Una din cele mai importante culturi pentru Oltenița este cultura Gumelnița, care este și ea prezentă aici cu numeroase exemplare găsite în urma săpăturilor de pe popina Gumelnița în care s-au descoperit numeroase vase ceramice, unelte și bijuterii. Remarcante pentru unicitatea lor sunt: Statuetă cu vas pe cap, Zeița de la Sultana, sculptura ,,perechea de îndrăgostiți” și tezaurele monetare de argint descoperite în zonă dar și monede grecești. La acestea se mai adaugă monedele autohtone de tip Vârtejul – București, descoperite la Negoiești. Muzeul mai oferă și primele mențiuni documentare despre Oltenița.

Un loc de odihnă și recreare este oferit în Municipiul Oltenița de parcul orașului, care are o suprafață de 7 ha, extremitatea vestică fiind formată din digul râului Argeș, la intrarea în parc, reține atenția un monument simplu, realizat în 1965, care cinstește memoria eroilor căzuți în cel de-al doilea război mondial.(fig. 54). Tot în cadrul parcului se găsește și Biblioteca Municipală (fig. 55).

Fig. 54 Monumentul eroilor din parc. Fig. 55. Biblioteca

Alte monumentele comemorative sau alte clădirii vechii ce ar putea reprezenta o atracție turistică mai sunt:

Monumentul eroilor situat pe bulevardul Republicii, care evocă localnicii căzuți în primul război mondial. A fost ridicat de sculptorul I. Iordănescu și de arhitectul I. Cernescu, în anul 1930. (fig. 56).

Fig. 56. Monumentul eroilor căzuți Fig. 57 Monumentul eroilor din

în Primul Război Mondial curtea Bisericii Eroilor

– Monumentul comemorativ al eroilor căzuți în luptele de la Oltenița – Turtucaia în august 1916, se afla în curtea Bisericii Eroilor, (fig. 57)

– Biserica Sf. Nicolae pe B-dul Republicii, alături de Monumentul ostașilor ruși căzuți în Lupta de la Oltenița în anul 1853, cu turcii.

Clădirea Grădiniței de copii nr. 1 din Str. Argeșului, construită în anul 1930 de arhitectul I. Cernescu (fig. 58)

Clădirea Procuraturii Oltenița, din Str. Argeșului, nr. 120, este o clădire veche (Fig. 59), care în anul 2004 a fost renovată.

Fig. 58 Grădinița nr. 1 Fig. 59 Clădirea Procuraturii

O altă zonă de interes turistic deosebit o are Zona Parc – Argeș, situată în continuarea parcului central al orașului, pe malul râului Argeș (în amonte de podul care traversează râul). Cuprinde atât o zonă liberă, propice unor amenajări pentru sport și agrement, cât și un lac propice pentru agrement și pescuit. Dar din păcate această zonă nu este amenajată pentru activitatea de turism.

Zona Dunărica este o zonă situată pe malul Dunării, în amonte de vărsarea Argeșului în Dunăre și la punctul de confluență cu fluviul al vechiului braț Dunărica, în dreptul bornei indicatoare „km 433”. Cuprinde o plajă de circa 6.000 m2 pe malul stâng al fluviului și pădurea de luncă adiacentă, lată de aproximativ 400 m. Zona este folosită în prezent, pentru plajă, în mod neorganizat, de către locuitorii orașului.

6.6. Scenarii de dezvoltare a economiei

O abordare modernă a dezvoltării în perspectivă a economiei Municipiului Oltenița o presupune scenariile de evoluție, prin care se evidențiază tendințele și se apreciază nivelul economic în viitor. În construirea scenariilor de evoluție trebuie să se țină seama de contextul economic național, de nivelul și de ritmul de creștere economică, al P.I.B.-ului și al altor indicatori care exprimă creșterea calității vieții.

Pentru municipiul Oltenița se pot elabora următoarele scenarii:

Scenariul dezvoltării rapide – este un scenariu optimist. Acesta își asumă dezvoltarea acelor ramuri economice cu mari beneficii, ceea ce ar genera multe locuri de muncă și ar duce la recuperarea pe termen scurt a investițiilor și la un efect de multiplicare al acestora. Acest scenariu este posibil numai în cazul dezvoltării economice aduse de integrarea României în U.E. și de dezvoltarea fluxurilor economice generate de amplificarea importurilor de resurse și exportului de produse.

Scenariul dezvoltării competitive – este realizabil doar în condițiile accelerării schimbării la nivel instituțional și legislativ, corelate cu standardele de viață și utilizarea eficientă a resurselor. Acest scenariu presupune atragerea rapidă a unor investiții preferențiale care ar duce la creșterea competitivității economice a orașului în zonă, inclusiv sub aspect transfrontalier. Acesta este scenariul adecvat pentru evoluția orașului, ținând seama că prin rezultatele obținute până acum, cât și prin potențialul uman existent, Oltenița are suficiente resurse pentru a accelera procesul de schimbare.

Scenariul dezvoltării lente – deși acest tip de dezvoltare nu este de dorit, se poate manifesta dacă se vor păstra constante starea și tendința economică actuală. În Municipiul Oltenița este pe cale să se cronicizeze starea de criză economică și productivitatea scăzută în sectoarele economice cu pondere în economia orașului. Întreprinderile mari și mijlocii nu pot atenua decât parțial acest șoc și nu pot prelua integral resursele umane disponibilizate, iar prin investițiile insuficiente cu capital intern și extern nu se pot valorifica integral resursele materiale disponibile, astfel încât rezultanta este un ritm lent de dezvoltare.

Scenariul pesimist – este posibil dacă și contextul național și internațional este nefavorabil sau dezvoltarea economică la nivel național este lentă. În aceste condiții, municipiul Oltenița este periferizat din diverse motive subiective și obiective, astfel încât criza economică se cumulează cu efecte sociale care fac imposibilă relansarea economică.

Într-o privire de ansamblu, acestea pot constitui principalele scenarii de dezvoltare viitoare ale stării economice din municipiul Oltenița, precum și tendințele de evoluție ale acesteia.

CAPITOLUL VII

PROTECȚIA ȘI CALITATEA MEDIULUI

Pe plan internațional, în ultima perioadă de timp problemele legate de protecția mediului și a biodiversifității, au început să fie tot mai prezente în studiile de specialitate, iar opinia publică din ce în ce mai sensibilă la aceste probleme.

Municipiul Oltenița ca și orice localitate a țării se confruntă cu probleme grave în ceea ce privește protecția mediului.

În ceea ce privește concentrația de noxe din aer, din Oltenița aceasta nu poate fi măsurată deoarece, nu se dispune de o rețea de supraveghere a acestora.

Coeficientul general de poluare al aerului a variat între 0,1589 și 0,2390. Coeficientul mediu de poluare a fost de 0,1896 cu mult mai mic față de cele înregistrate în anii 1997 și 1998 și anume: 0,1950 respectiv 0,2679, ceea ce indică o îmbunătățire a calității aerului deoarece începând cu anul 1996, Centrala termica a trecut pe combustibili lichizi, care au un grad mai mic de poluare față de cei solizi, și datorită închiderii unor societăți comerciale cum ar fii : SC. TROL S.A., S.C. Zahar S.A Oltenița (Fabrica de zahar), SC. OLFIL S.A Oltenița.

Acum principala sursă de poluare a aerului din Oltenița o reprezintă Centrala termica, Intreprinderea de Transporturi Rutiere și mașinile proprietate personală.

Poluarea precipitațiilor, deci ploile acide, în Municipiul Oltenița reprezintă o problemă rara. Ploile acide sunt rezultatul conversiei a doi impurificatori: SO2 și NOX. Aceștia, odată ajunși în atmosferă, în cele mai multe cazuri sunt transportați la distanțe mari față de sursa de impurificare unde, prin intermediul precipitațiilor, se depun pe sol sau in apă.

Principalele surse de poluare care au poluat Municipiul sunt: R.A.G.C.L. Oltenița, și SC. Zahar S.A Oltenița. Acestea deversau în apele râului Argeș și în Dunăre, ape insuficient epurate, încărcate cu substanțe organice, suspensii, detergenți, substanțe alcaline, etc. Astfel apa râului Argeș este acum în afara oricărei categorii de calitate, fiind inclusă în categoria ,,degradat”. Trebuie spus ca la deprecierea apelor Argeșului, contribuie în mod suplimentar, folosințele din amonte, respectiv din capitală, prin aportul de ape poluate ale Dâmboviței.

Apele Dunării, se încadrează în categoria a II a, de calitate, explicabil prin gradul mare de autoepurare a acestora

Principalele surse de poluare ale solului, sunt deșeurile ce au fost depozitate de-a lungul timpului de către societatea R.A.G.C.L. Oltenița, rampa de deșeuri menajere, centrala termică de zonă și Fabrica de zahăr.

O altă sursă de poluare este depozitarea gunoaielor menajere la marginea orașului, chiar la intrarea în localitate, lângă linia de cale ferată, oferind și o impresie negativă, chiar de la primul contat cu Municipiul Oltenița.

Pe lângă că este o sursă de poluare, este inestetic, depozitarea gunoaielor menajere la marginea orașului, și este un real focar de infecție, datorita ,,căutătorilor” de produse refolosibile din gunoi.

CONCLUZII

Municipiul Oltenița, se remarcă printr-o serie de particularități fizico-geografice, se află la confluența dintre râul Argeș și fluviu Dunărea, și totodată la contactul dintre Lunca Dunării cu Câmpia Română.

Față de particularitățile fizico–geografice, în această lucrare am descris și elemente ce fac parte din economie: agricultură, transporturi, comerț, turism, iar pentru a le putea analiza mai bine putem să urmărim o analiză SWOT, ca drept concluzie la ce am încercat să analizez pe tot parcursul acestei lucrări.

Analiza SWOT confirmă problemele identificate în analiza situației actuale și prezintă totodată câteva din oportunitățile și punctele tari pe care Oltenița le poate exploata pentru a crește competitivitatea economică a municipiului.

Analiza SWOT a potențialului geografic a municipiului Oltenița

Tabel nr.19

BIBLIOGRAFIE

Apostol, S. Mercan, N. – 120 de ani de la fundarea orașului Oltenița, Studii – revistă de istorie, Tomul 25, nr.3, 1972.

Călinescu, R. Bunescu, A. Pătroescu, M. – Biogeografie, Editura Didactică și Pedagogică, București 1972.

Cucu, V. – Geografie și urbanizare, Editura Jumimea, Iași 1976.

– Orașele României, Editura Științifică, București 1970.

Coteț, P. – Câmpia Română. Studiu de geomorfologie integrată, Editura Ceres, București 1970.

Florea, N. Munteanu, I. Rapaport, C. Chitu, C. Opris, M. – Geografia solurilor României, Editura Științifică, București 1968.

Ghinea, D. – Enciclopedia geografica a României, ediția a II a, Editura Enciclopedica, București 2000.

Ianoș, I. Orașele si organizarea spațiului geografic, Editura Academiei, București 1987.

Liteanu, E. – Geologia ținutului de câmpie din bazinul inferior al Argeșului și a teraselor Dunării, Studii tehnice si economice, București 1953.

Mareș, D. – Oltenița și împrejurimile sale, Editura Literara, București 1980.

Mărculescu, Alex. – Oltenița – Studiu Album Monografic, Institutul de Arte Geografice E. Mârvan, București 1932.

Mihăilescu, V. – Asupra limitelor și marilor diviziuni ale Câmpiei Române Studii și cercetări de G.G.G., Editura Academiei, Cluj 1957.

Mihăilescu, V. – Dealurile și Câmpiile României, Editura Științifică, București, 1966.

Parichi, M. Pedogeografie cu noțiuni de pedologie, Editura Fundației România de Mâine, București 1999.

Posea, Gr. – Geomorfologie generala, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970.

Posea, Gr. Iordan, I. Îndrumător pentru redactarea lucrărilor de licența, Editura Fundației România de Mâine, București 2004.

Posea G., Popescu N., Ielenicz M. – Relieful României, Editura Științifică, București. 1974.

Roșu, Al. – Geografia fizică a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980.

Ujvari I. – Geografia apelor R.S.R., Editura Științifică, București 1972.

Vlasceanu, Ghe. I. Ianos – Orașele României, Mică enciclopedie, Editura Odeon, București 1998.

*** Clima R.P.R , Institutul Meteorologic București 1962

*** Enciclopedia Geografica a României, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1982.

*** Geografia Văii Dunării Românești, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1969.

*** Geografia României – Câmpia Română, Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre și Platforma Continentală, Vol. V, Editura Academiei Române, București 2005.

*** Plan Urbanistic General – Municipiul Oltenița, Urban Proiect București, 2000.

*** Studiu de circulație pentru fundamentarea P.U.G. – Municipiul Oltenița, Urban Proiect, București 2000.

*** Regiunea Sud 1995 – 2003, Călărași, Institutul Național de Statistică București 2004

*** Situația demografică a Județului Călărași 1992 – 2002, Institutul Național de Statistică București, 2003

*** Agricultura în Județul Călărași 1990 – 2003, Institutul Național de Statistică București, 2004

*** Anuarul Statistic al Județului Călărași 1992, 1994, 2002, Institutul Național de Statistică București