Monografia Lui Adrian Paunescu

Monografia lui Adrian Paunescu

Adrian Paunescu s-a nascut la data de 20 iulie 1943 si a decedat la data de 5 noiembrie 2010. A fost considerat cel mai mare autor roman al scolului 20.

Ceea ce stie oricine cu siguranta despre marele poet este in primul rand probabil ce fel de om inainte de toate a fost el.

Este considerat fiind unul dintre cei mai mari patrioti nascuti vreoadata, cea mai mare parte a carierei sale invartindu-se in primul rand in jurul patriei.

Adrian Paunescu a incercat de-a lungul vietii sale sa fie un bun roman, care sa convinga prin intreaga sa opera ca Romania este o tara la care cu totii ar trebui sa tinem, in operele sale invocand o serie de motive pentru care ar trebui sa ne iubim tara, sa fim patrioti si sa incercam sa o schimbam cat de mult se poate in bine unde trebiue.

Inteligenta si cultura foarte mare a acestui geniu se poate observa doar prin faptul ca avut o viata care si-a dedicato carierei sale, artistul in parcursul anilor fiind autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducator si om politic.

Adrian Paunesu s-a nascut in Republica Moldova dar cu toate acestea el a copilarit cel mai mult in judetul Dolj .

Marele poet a fost absolvent la " Colegiul National Carol 1 " din Craiova si dupa aceea la " Scoala Centrala ".

Desi a avut o cariera impesionanta, fiind cunoscut pentru foarte multe lucruri, artistul a fost cel mai cunoscut pentru poezia sa.

Adrian Paunescu debuteaza in anul 1960. A scos mai multe volume de poezii, precum " Totusi iubiea", intre anii 1980-1982, care cuprinde poezii ca si " Ruga pentru parinti ", "Steaguri albe ", " Iubiti-va pe tunuri ", " Fat Frumos ", " Poetul ", " Totusi iubirea ", " Dor de Cluj " , " Leagan pentru toata copilaria " , " Pastel de toamna ", " Poetul ", " Dumnezeul salvarii ", " Facatorii de case " si " Castel medieval ".

Urmatorul volum il scoate in anul 1986 si se numeste " Locuri comune ", cuprinzand urmatoarele poezii " Catel emigrant " , " Eu sunt eu ", " Antiprimavara ", "Adevaratul fiu ", " Pacient la final de veac ", " Cine iese ultimul din tara " si " Mugur de nichel ".

Intre anii 1994-1997, realizeaza volumul " Preaplinul sufletului " (1994-1997) ce cuprinde urmatoarele poezii " Prea tarziu la Paris ", " Orfani ", " Batranul cersetor ", " Lume, lume ", " E prea putin ", " Tarziu ", " Caruciorul cu rotile ", " Viata dublu mixt ", " Ce simplu mi-ai fi daca nu te-as iubi ". Alte volume ar fi " Sir de cocori ", " Cantec femeiesc ", " Detalii ", " Descantec de viata si de moarte ", " Basarabia pe cruce ", " O iubesc pe Alba – ca – Zapada ", " A mea ", " Introductibil ", " Dreptul la intrebare ", " Ce frumoasa esti ", " Sara pe deal ", " Imi pasa ", " Oratie de nunta ", " Spune-mi ceva ", " Din nou, Dacii liberi ", " Hipnoza de toamna ".

De asemenea, marele geniu a avut si poezii cenzurate, ca de exemplu volumul " Sunt radical ", scris intre anii 1979 si 1989, care cuprinde poezii ca " Calugar ", " Minciunile", " Sunt radical ", " Analfabetilor ", " Condamnati ", " Regresam ", " Motorul gresit ", " Soferul si nevasta-sa ", " Indragostit de Bucuresti ", " Proba Olimpica ", " Cineva ma asculta ", " Regresam ".

Debutul sau in poezie a avut loc la " Cenaclu Flacara ", care urma sa devina de asemenea un adevarat fenomen cultural condus intre anii 1973 si 1985 de Adrian Paunescu. Aceasta intrunire se desfasura, de obicei, in marile orase ale Romaniei, unde pentru a-si face cunoscute piesele muzicale sau literare se prezentau la acest spectacol artisti promovati de Adrian Paunescu. De asemenea, Adrian Paunescu era de altfel un om caruia ii placea sa incerce mereu ceva nou si era foarte deschis aproape pentru orice gen de public, deoarece in toate lucrarile sale scrise sau muzicale, gasim atat arta veche cat si arta noua.

Marele geniu artisitic, in acest mare spectacol in fata caruia se prezentau mereu un numar enorm de oameni, recita, poezie compusa de el sau versuri din poeziile unor poeti consacrati.

Piesele sale muzicale, de asemenea, erau foarte deosebite, deoarece reusea cu succes sa imbine aproape toate genurile muzicale, desi unele in comparatie cu altele erau diametral opuse. Artistul impreuna cu echipa sa de tineri compuneau muzica unor grupuri sau formatii afirmate.

Acest spectacol, a cuprins orice fel de muzica, de la melodii populare pana la muzica clasica, folk sau rock.

Adrian Paunescu, inca de tanar, la inceput de cariera, a incercat si a reusit sa isi exprime propriile idei, oricarui gen de public dar in mod special publicul tanar.

Marele poet, si-a incurajat mereu publicul sa isi exprime nemultumirile din viata lor sociala, atat in mod direct, zicand public ce avea de zis, cat si indirect prin opera sa, fie ea scrisa sau recitata.

El este inventatorul unor sintagme foarte cunoscute si in ziua de astazi, ca " generatia in blugi ", sau " muzica tanara ". Prin acestea, artistul isi desemna publicul, in special cel tanrar, specatatori amatori a unui stil vestimentar nonconformist, sau fani ai muzicii iubite de acestia rock si folk.

Multi oameni considera ca tocmai acestui mod de a fi, de a face spectacol, de a-si arata nemultumirile fata de regimul politic instaurat atunci sau fata de derapajele sale, cum ar fi cele economice sau sociale, ce tin de lipsa de liberatate sau lipsa de expresie a facut sa devina inconfortabil pentru regimul comunist.

De-a lungul timpului, au existat mai multe incercari de inchidere a acestui spectacol dar fara reusita, pana in anul 1985, cand a fost interzis. De-a lungul acestor doisprezece ani, Cenaclul Flacara a cuprins 1615 manifestari de muzica, poezie si dialog, in fata a peste 6 milioane de spectatori.

Cenaclul Flacara a fost inchis, cu motivul, dat atunci de catre regimul comunist, ca conditiile meteo au oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de alta parte unii oameni ar fi profitat de aceasta ocazie, pentru a creea basculade, soladate cu victime, lucru pe care regimul comunist nu la- spus niciodata.

La data de 7 mai 1990, Adrian Paunescu infiinteaza Cenaclul " Totusi iubirea" pe stadionul Drobeta Turnu Severin.

Noul cenaclu se dovedeste a fi si el de scucces, sustinand concerte atat in Romania cat si in strainatate in mod special in Chisinau.

Totusi Cenaclul Flacara este cel care va ramane cel mai cunoscut si representativ pentru Adrian Paunescu, aici venind in tecut artisti precum Mircea Vintila, Adrian Ivantichi, Florin Pittis, Zoia Alecu, Valeriu Sterian, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Doru Stanculescu, Macela Saftuiuc, Alexandru Zarnescu, Dan Andrei Aldea, Vasile Seicaru, Evandro Rosseti, Anda Calugareanu, Tatian Stepa, Stefan Hrusca.

La varsta de 30 de ani, cand devine conducatorul Cenaclului Flacara, scriitorul devine si publicist, dar este dat afara doisprezece animai tarziu in anul 1985, acelasi an in care ramane si fara Cenaclul Flacara, motivul fiind desigur ca ii era incomod regimului comunist.

Asfel, la varsta de 42 de ani, marele geniu, incepe sa piarda ceea ce cu multa munca ani intregi construise, ramanand si fara cenaclu dar si fara revista.

Motivul inchiderii revistei a fost bineainteles invetat de comunisti, care aveau ordin sa ii inchida gura marelui poet, acesta fiind ceea ca dusese si la inchiderea cenaclului, adica busculada din iunie 1985 de la cenaclu, in Ploiesti.

Oricum, pana atunci Adrian Paunescu, devenise deja, foarte vizibil si insuportabil pentru regim, in de-a lungul anilor, prin scrierile sale, prin mesajele sale adresate publicului.

Ca doar un exemplu, putm da " Analfebetii ", publicata in anul 1980, in revista Flcara.

"V

Analfabeților

V-am spus că sunt un om periculos

Și nu mi-ați luat avertismentu-n seamă.

V-am spus s-aveți pentru persoana mea

Un plus de-ngrijorare și de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât

De sunt călcat puțin pe libertate.

V-am spus ca sunt oșteanul credincios

Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpărați și voi,

Cenzori capricioși ai vremii mele,

C-o să vă coste scump măruntul moft,

De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneți mâna să munciți.

Să nu mai tot pândiți zeloși din umbră,

V-am spus că n-o să placa nimănui

Pornirea voastră, tulbure și sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat

Și că situația e mai complexă,

Nu-i intelectualul – servitor.

Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Și lumea nu se poate cuceri

Umflând la cifre și mimind tumulturi

Cu aroganți și trindavi doctoranzi,

Cu papagali care țin loc de vulturi.

V-am spus și am puterea să mai spun

Ca nu încape muntele în seră

Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad

Și de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetișizați pe Marx,

Să nu-i păstrați în spirt învațătura

Și voi într-una fără să-l cițiti

Îl pomeniți până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om

Nu iartă astăzi nici o dezertare

Și voi v-ați decorat voi între voi

Când lupta este în desfășurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb

Care amenință civilizații

E-a omului pentru a fi mai bun,

V-am spus: ceva care să-i placa dați-i.

V-am spus, concetățeni analfabeți,

Și luați aminte și să țineți minte.

Dar nu știam ca v-ați născut și surzi

Și scoateți arma când vedeți cuvinte.

Cu toate ca aducea foarte multe critici regimului, poetul era considerat de unii romani un admirator al lui Nicolae Ceausescu.

De asemenea, se stie foarte bine ca orientarile sale erau de stanga. De aceea, relatia lui cu regimul comunist este cumva discutabila, ambigua, deoarece mai degraba. el incerca sa arate si sa descurajeze anumite greseli sau derapaje ale puterii politice, care voia sa aiba control cat mai mare asupra cetateanului. De asemenea artistul critica dur neajunsurile economie ale oamenilor.

In concluzie, mai degraba, el vroia mai mult sa crorecteze anumite puncte ale puterii, decat sa darame sistemul, din cauza aceasta nu pate fi considerat un critic radical al sistemului.

Drept dovada ca nu isi renega propriile credinte sau convingeri, dupa anul 1989, cand regimul comunist moare, Adrian Paunescu intra in Partidul Socialist al Muncii al carui creator este Ilie Verdet.

Cu toate acestea, putem spune ca Adrian Paunescu a fost una din cele mai relevante voci la nedreptatile si problemele oamenilor cu regimul politic si mereu a fost obiectiv in discursurile sale, punand in fata problemele pe care le aveau majoritatea oamenilor in vremurile acelea sau oricum o foarte mare parte dintre ei, niciodata nevorbind despre probemele societatii la singular si doar la plural, spunand oriunde, in mod public ce are de spus, asumandu-si riscuri uriase, drept rezultat fiind inchdrea Cenaclului Flacara, pe care la condus, aici fiind locul unde a spus lucrurilor pe nume, prin arta sa, prin operele sale muzicale, odata cu inchiderea lui tanindu-se practic si libertatea de expresie, libertatea de a vorbi, de a fi auzit de ceilalti, in felul acesta i se interzicea dreptul de a avea propriile idei. In acelasi an, 1985, i se inchide si propria revista Flacara, singura revista din perioada comunista care critica derpajele si greselile sistemului, in felul asta libertatea presei care oricum era aproape inexistenta atunci, este calcata in picioare.

Deci, concluzia in final este ca sistemul pe care el incerca sa il indrepte, sa il perfectioneze, dar nu sa il darame, este cel care totusi la doborat pe el, luandu-i tot ce construise pana atunci.

Adrian Paunescu a avut mereu de suferit din cauza acestui regim. Artistul a mai avut rude foarte apropiate care au incercat sa se lupte cu acest regim, tatal lui, fiind membru al Partidului National Liberal a suferit si el de pe urma acestei dictaturi, fiind condamnat la 15 ani de inchisoare, pentru activitati anti comuniste, conducatorii regimului comportandu-se mai degraba ca un regim stalinist, unde propriul cuvant nu il poti avea de frica ca vei fi incarcerat, batut, umilit,sau poate chiar si omorat fiindca nu esti de acord cu oamenii regimului sau nu esti pe pacul lor.

Din aceasta trista intamplare, cu tatal lui Adrian Paunescu condamnat pe nedrept la 15 ani de inchisoare, a avut de suferit si Adrian Paunescu, care a a vut de asteptat trei ani in plus pentru a se putea inscrie la facultate, el studiind filologia la Univesitatea din Bucuresti.

De-a lungul vietii sale, a avut o cariera plina si frumoasa, facandu-se cunoscut in orice domeniu pe care il practica.

Poetul, a scris nu mai putin de cincizeci de carti, marea lor majoritate fiind poezii. Majoritatea lucrarilor sale au fost promovate prin punerea lor in muzica, de catre compozitori ai muzicii rock si folk, dese fiind situatiile in care marele poet a colaborat in mod direct cu muzicienii, in special in cadrul Cenaclului Flacara.

O alta mare performanta a acestui geniu, a fost faptul ca cartile sale au fost editate intr-un tiraj record de un milion de exemplare, un alt semn sau o alta dovada ca a fost foarte iubit de catre compatriotii sai, de catre fanii sai, si ca in ochii lor vedeau un adevarat exemplu.

Prestatia si talentul sau foarte mare a fost la randul lui apreciat nu doar de catre oameni obisnuiti si de majoritatea scriitorilor acelor vremuri si pana acum.

O dovada este faptul ca pana si criticii aveau numai cuvinte bune despre el si mai mult de atat majoritatea il recunosteau drept un geniu literar.

De exemplu un cunoscut critic literar Serban Cioculescu a spus ca Adrian Paunescu este cel mai mae poet social dupa Tudor Arghezi sau Eugen Simion care spune care spune despre marele poet ca il considera " Ultimul mare poet social roman ".

Asadar, criticii literari il compara cu marii scriitori romani ai tuturor timpurilor sau unii vad in el mai mult decat un poet, vazand in el pe langa acest lucru un om care se implica cu toata pronfunzimea in problemele societatii si deci a oamnilor de rand.

Foarte multi alti critici de asemenea, l-au pus intr-o lumina foarte buna pe legendarul poet, prin trei fiind de exmplu Aurel Martin care il descrie pe poet ca Adrian Paunescu ca fiind «un poet de netăgăduit talent, înzestrat cu harul de a transfigura realitatea cotidiană și, într-un fel, de a demistifica, stabilind (ca orice artist autentic) relații noi între fenomene sau între om și lumea înconjurătoare, răsturând, dacă e cazul, înțelesuri vechi, propunând în locu-le altele inedite, și umplând cu eul său omniprezent spațiile Universului.» (MarP, 245).

Un alt critic litrar, Mircea Tomus, spune comentand " Mieii primi", scrisa in anul 1966, ca remarca o «regiune calmă» în creația păunesciană din perioada erupției lirice a generației resurecționale, cu versuri ce «nu forțează originalitatea prin mijloace violente, ci se mulțumește doar cu modesta îndeletnicire a exprimării unui conținut liric, în rând cu atâția alți confrați; aici autorul este sensibil și comunicativ, predispoziția pentru deturnarea în grotesc a imaginii sau pentru un anume spirit burlesc în versificare, venind fără îndoială dintr-un fond original, nu este exagerată peste limitele lirismului; din contră, îl servește luminându-l, fără ostentație, prin contrast: Când toamna-n stele e foc și moarte, / Aici dorm câinii cu boturi calde / Culcate să coacă dovlecii pe câmp / – Doarme băiatul cu trupul cald, / Sus între struguri mari într-o vie, / Ca lângă un arbore foarte înalt, / Doarme băiatul cu trupul cald, / La trupul celui care-o să fie; mai putem întâlni, în cuprinsul volumului […], câteva asemenea oaze liniștite de sensibilitate discretă și lirism în cuprinsul unei poezii în general agitată de mari furtuni.» (TCar, 111 sq.); de asemenea, «cât privește predispoziția spre simboluri», criticul nota că «nu suntem șocați de gradul de absurditate al unor raportări, deși pentru logica obișnuită nu e tocmai cel mai normal lucru să declari că trăim într-o pasăre: Într-o enormă pasăre suntem însămânțați, / Modul nostru de viață / E osul unei aripi zburătoare…» (TCar, 112).

Revolta semnificantului împotriva semnificatului, ori a semnificatului împotriva semnificantului în poezia lui Adrian Păunescu este semnalată de criticul Eugen Simion chiar din „buchetul ultrasentimentelor”: «…pentru Adrian Păunescu lucrurile, ca și cuvintele, sunt prea strâmte. El crește repede și haina logicii normale rămâne prea mică pentru al imaginației sale trup. Energia interioară, condensată, este pe punctul de a arunca în aer structura formală a Ultrasentimentelor. Totuși, poemele rezistă și, la sfârșit, poetul trimite un poruncitor mesaj generației sale: Ridică-te-n picioare, salută, Generație, / Am scris această carte pe care o ador.» (SSra, I, 247).

Criticul Ion Pop apreciază că «de la Ultrasentimente (1965), până la Istoria unei secunde (1971), Adrian Păunescu rămâne poetul care-și clamează patetic sentimentele și ideile, cu prezumția de a se afla mereu în fața unei mulțimi chemate să-l asculte, să-l aprobe sau să nu-l înțeleagă, de unde tonalitățile diverse ale discursului liric, de la jubilația cea mai neîngrădită, alimentată de sentimentul consonanței cu „publicul”, la spectaculoasa lamentație nu lipsită de orgoliu, a celui care se descoperă monologând solitar, și la apostrofa sarcastică, necruțătoare. O fire romantică furtunoasă, greu de stăpânit, din familia de spirite a unui Heliade (mai degrabă, decât a lui Macedonski sau Minulescu, despre care s-a vorbit) întreține suflul liric al mai multor poeți uniți într-o singură voce: un autor de imnuri și ode, altul tentat de dimensiunile epopeice ale poeziei, altul, un pamfletar virulent. În orice caz, indiferent de nuanțele atitudinii, Adrian Păunescu este implicat în evenimente, cu vocație pentru social, întrebându-se (și ca foarte talentat și incisiv publicist) asupra problemelor zilei, forțând auzul colectivității și insinuându-se drept conștiință reprezentativă a epocii. […] Profund implicat în real, eul poetic se afirmă ca factor catalizator, cu dubii față de tiparele impuse, cultivându-și, prin urmare, luciditatea receptării „întâmplărilor din afară”. Existența (esențialmente socială) nu e simplu spectacol, obiect de contemplație detașată, ci spectacol al destinului individual în spectacolul mare al istoriei, prilej al unei permanente confruntări, în care eul poetic își revendică o anume superioritate, întrucât are tocmai acest orgoliu al lucidității intransigente, capabilă să „demaște” inerțiile exterioare, ca de altfel și propriile momente de stagnare.» (PPg, 224 sq.).

O treaptă importantă în evoluția liricii lui Adrian Păunescu se arată în Istoria unei secunde (1972), privită cu încântare de Marin Sorescu, într-o cronică de întâmpinare, apreciind modul păunescian «…în care îmbină liricul cu polemicul; poezia sa este o poezie de atitudine, în primul rând; atitudine fățișă; am putea spune pledoarie – și în focul demonstrației zărești și colții și lacrimile; când Adrian Păunescu își arată colții, e un autor de pradă: inerția, vechi apucături, îndărătnici și sfătuitori de ocazie sunt sfâșiați în largi hiperbole, făcuți cu miere și oțet și puși pe munți la uscat, în priveliștea lumii; dar imediat spectacolul liric e punctat de o ieșire lirică, la fel de grandioasă; multe versuri îți rămân în minte și farmecul lor e greu de explicat: Noi care facem oameni de zăpadă, / noi care sub ninsorile enorme / lăsăm și inimile să ne cadă / noi ce visăm de-a pururi șale demne, / noi care suntem ninși pe ochi de-a dreptul, / noi cărora ne-au spart ghețarii pieptul, / noi care focul nu-l clădim cu lemne / (…) / noi care facem oameni de zăpadă, / fiind și noi tot oameni de zăpadă… Surprinde plasticitatea imaginii: Răceala dintre noi e-a gheții pe care patinează îngeri, sau: O, câmp pe care gâzii provizorii decapitară grâul sfânt al țării…» (SUș, 77 sq.).

Scriind despre Rezervația de zimbri (1982), criticul literar Petru Poantă aruncă o privire și asupra „coordonatelor” poeziei sociale păunesciene: «Declamator și proclamator, desfigurază „sfinții” însă fără a caricaturiza, ci printr-o paradoxală solemnitate a rostirii. Căci Adrian Păunescu este în fond aproape un fanatic îndrăgostit de viață. Trăiește totul cu o frenezie uluitoare, cu un fel de disperare. Iubește sau urăște paroxistic, ingenuitatea de a spune adevărurile îi dă dreptul la revoltă, conștiința unor posibile dezastre cosmice îi dă prilejul jubilației eului. El intră în deceniul opt hotărât să schimbe lumea, de unde această cuprindere „enciclopedică” a tuturor problemelor și evenimentelor ei cotidiene. […] …încă de la Manifest pentru sănătatea pământului începe să apară o anume „oboseală”, liric mai fertilă, venind dintr-o înțelepciune, dacă nu a resemnării definitive în orice caz a nevoii de simplitate. […] Autorul Rezervației de zimbri „trăncănește” formidabil, cuvintele se revarsă puhoaie din dicționare și se alătură extrem de capricios șocând mai mult prin asemenea „întâlniri” exterioare decât prin efectul liric, adeseori minim. […] Și totuși, această invazie, în aparență haotică, nu produce senzația de plenitudine, de corporalitate a lumii, așa cum se întâmplă bunăoară la Ioan Alexandru. De puține ori, în lirica sa mai nouă, Adrian Păunescu este un imaginativ. Și atunci „ticurile” poetului sunt mai greu de sesizat, precum în acest „peisaj” de măreție cosmică: În iarbă sunt furnici, gângănii, broaște. / Și ploaia le-a trezit și le-a stârnit. / Acum un călăreț neobosit / E soarele pe calul care paște / Stă soarele aprins în coama lui / Și razele cu milă îl țesală / Și nici un om până departe nu-i / Și-i bine-n liniștea universală. / Întregul cer e un consens ciudat / Cu cele ce abia se văd în iarbă, / Iar vânturile cosmice când bat / În mări la cal sudoarea stă să fiarbă. / Va fi apoi o liniște de prânz / Și câinii vor hăuli până departe, / În calul singur va urma un mânz / Și gărgărițe vor pleca pe Marte…(„Câmp în univers”)» (PRad, 7 sq.).

Cu privire la fenomenul poetic Adrian Păunescu, criticul / teoreticianul literar Eugen Negrici notează: «Din marginea unei foarte vechi mentalități estetice, care nu e încă perimată […], i se reproșa lui Adrian Păunescu, pe la începutul carierei, lipsa de frână estetică, imposibilitatea disciplinării materiei poetice, însușirea fanfaronă de forme goale, apocalipsa verbală, răsfățul imagistic etc., pentru ca, imediat, aproape toată lumea, direct sau implicit, să-i recomande tânărului foarte talentat mai multă claritate, ordine și bineînțeles precizie. […] S-a întâmplat că Adrian Păunescu nu a devenit, după prescripțiile criticii, mai limpezit, mai ordonat, iar poezia lui a continuat să șocheze ca un țipăt necontrolat, dar viu. Și A. Păunescu a reușit să convingă, a învins prin perseverență și prin înfricoșarea pe care o răspândește răsuflarea sa ciclopică. Și critica literară a acceptat, copleșită, această prezență bubuitoare, fără să-și modifice substanțial – pentru și din pricina aceasta – vechiul mod normativ de a pricepe poezia. Ea ar fi trebuit să prețuiască de la început, și fără condiții și amânări, grandilocvența, enormitățile de această speță, care sunt, prin tradiție, metafore ale sufletului clocotitor. […] Preferăm aceste enormități, aceste nebunii hohotitoare și excesive fiindcă ele sunt semne ale acelei percepții tur¬mentate, proprie doar marilor posedați și prevestitorilor testamentari, inițiatori, fără voie, ca și ade¬sea Păunescu, de formidabile viziuni deschizătoare de cercuri.» (NegEx, I, 209 sqq.).

Alte opinii

Zecile de volume de poezie ale lui Adrian Păunescu, însumând peste 300.000 de versuri, așadar depășind cea mai întinsă epopee a lumii, Mahabharata (215.000 de versuri), realitate lirică fără asemănare, nu numai în istoria literaturii române, ci și în literatura universală, creează impresia / certitudinea că ne aflăm în fața unei impresionante uzine de poezie, a cărei „producție”, potrivit concepției păunesciene despre misiunea poetului / poeziei, înseamnă „armonie în sălbăticie”: Că omenirea-i un ciudat amestec / De violență și de duioșie, / Răget de leu în ou de ciocârlie, / Dar toată lumea trebuie să știe / Că nu-i poetul animal domestic, / Ci armonie în sălbăticie. Poetul trebuie să fie în stare de orice sacrificiu, pentru Patria sa, pentru semenii săi, să-și uimească mesianic poporul prin biruințele sale: Dacă mi-aș da pentru gloria țării o mână, / Poate chiar mâna dreaptă cu care scriu, / Poate numai atunci v-ar fi limpede într-un târziu / Cine sunt și ce-nsemn în cultura română. // […] // Sunt Poet ce-nvinge, armonie a sălbăticiei spontane, / Mă simt ca o țeavă de tun pregătită-ntre două icoane. («Eu, cel care vă irită» –PTiub, 454). Mai nuanțat decât în alte texte pe aceeași temă, în lungul poem, Poetul ca totalitate, datând din 28 iulie 1989, Adrian Păunescu își exprimă crezul său literar, concepția despre misia / misiunea creatorului de artă a cuvântului. Mai întâi subliniază că Poetul este înzestrat cu un alt tip de privire, amendabilă dinspre ens-ul comun pentru estomparea granițelor, a spațiilor dintre obiecte, ceea ce s-ar tălmăci prin capacitatea de a observa „numitorul comun” al celor ce alcătuiesc universul nostru, conștientizând că respectiva „calitate” este semn al adevăratei poezii: Poetul trece printre lucruri cu o privire imprecisă / și simte-n el vinovăția de-a nu putea deosebi / o stea din cer, de o ulcică, de pe pământ, sau de-o caisă / și află azi că viciul ăsta e semnul marii poezii. (PPcenz, 526); apoi, poetul este totalitate, structură-paradox, în care se îngemănează extremele până „la confuzie”, tot ceea ce ține de sfera binelui și de sfera răului, cum, de altfel, și în ceilalți indivizi umani, numai că îl deosebesc de aceștia mesianismul său, convingerea, credința că este un Iisus Hristos al unei noi Învieri; are înaltul spirit justițiar, fericindu-l «puterea de-a nu nedreptăți pe nimeni», poate, și din perspectiva științei sale de a se face nemuritor, pregătindu-se pentru o viață de dincolo de moarte, chiar dacă în această viață trăiește „strâmb”, cu bacoviene aripi de plumb:Poetul e totalitate cu fiecare gest al său, / e avocatul din oficiu, mereu al cauzelor toate. / Există binele și răul ? Poetul e și bun și rău ! / Poetul nu se cantonează, poetul e totalitate. // […] // Pentru poet nu prea există nici adunări și nici scăderi, / iar împărțirea și-nmulțirea degeaba trag în el cu tunul, / el creditează amănuntul, Hristos al altei învieri… Poetul trebuie înțeles ca totalitate, nu ca sinteză ori ca rest, fiind – la „stricarea” ordinii lumii – «o formă de protest», deoarece fiecare rost adevărat al lumii s-a conservat într-unul dintre versurile sale; este „mereu cinstit cu sine”, fiind de partea lumii în întregul ei; are luciditatea de a se oferi drept jertfă de sânge pentru menținerea părților în sacrul întreg cosmic, ceea ce îl determină să cânte jertfa întru înnobilarea lumii / universului […] Din perspectiva poetului trăind ca om liber, în «hemoragia libertăților inutile», înțelege absoluta necesitate a libertății sale în armonie cu celelalte libertăți, pledând pentru ordine, nu pentru haos, pentru legea ca formă a libertății, deoarece «bronzul fără formă / nu va fi niciodată monument»; libertatea de creație înseamnă și destinație; poetul declină liric raportul libertate – necesitate cu deosebit patos: Nici o libertate / n-are nici un rost / singură, / fără setea de ea, / […] // Bronzul fără formă / nu va fi niciodată monument, / libertatea fără necesitate / nu va fi niciodată creație… («Sunt un om liber» – PS, 5 sqq.). Poetul este „magazinul” lacrimilor / durerilor lumii, poezia fiind transcriere de „stări care dor”, versul – „plâns” al condiției umane: «transcriu doar niște stări care mă dor / și scriu un vers atunci când nu-l pot plânge» (Inevitabila poezie – PS, 311). Trupul poetului nu este barbiana «foșnire mătăsoasă a mărilor cu sare», ci «un port la stranii mări»; poetul nu are «vreo pretenție de a urca / pe scări ierarhice, în veacu-acesta», în vârful piramidei sociale, dar el este mai mare decât împăratul, regele, președintele, decât omenirea toată, pentru că oamenii, poporul sălășluiesc în spațiile poeziei / versurilor sale: Eu pot să mă-ndoiesc, dar nu mă-ndoi, / și ca poet, voi toți luați aminte, / oricum, eu sunt mai mare decât voi / că v-am închis la mine în cuvinte. // În viața tuturor la fel tresar, / de ieși în fața lumii cu trufie, / șef de birou, sau șef de aprozar, / de rangul tău, deloc nu-mi pasă mie. Este conștient de adevărul că fără poeți omenirea „s-ar înanimaliza”, ar recădea în regnul necuvântătoarelor; poezia înseamnă ieșire din regn, calea spre Dumnezeire, spre mirabilele puteri ale Logosului creator de universuri: Fără poeți, pământul ar mugi, / și casele s-ar stinge fără teatre, / și noaptea nu s-ar mai sfârși în zi / și pruncii ar putea atât, să latre. // Desprinderea de regnul animal, / intrarea în limbuta noastră oază, / ca și proiecția în ideal, / prin poezie se realizează ! / Și orice literă pe care-o scriu / la voi adânc în sânge se resimte, / ca un ceresc, nedezmințit pariu / de din¬colo de legi și de cuvinte. // Eu simt că am puterea să vă schimb / cu un poem al meu, fără de moarte… (PS, 312). Poezia înseamnă viață, triumf al omului în fața morții universale; și de aceea o dăruiește semenilor, o lasă testamentar poporului său, omenirii întregi, generațiilor prezente și vii¬toare, chiar sub blestem: Asupra voastră las acest blestem, / ca-n viața voastră, orice-ar fi să fie, / prin orice răni ar fi să-ntârziem, / să nu vă despărțiți de poezie(«27 august 1988, Năsăud-Bistrița» – PS, 313). Poetul Adrian Păunescu a reușit, în anii totalitarismului, „să mobilizeze masele”, îndeosebi noua generație, întru receptarea „poeziei și muzicii tinere”, umplând până la refuz stadioanele României, realitate fără asemănare la scară planetară; căci văzută ca „spital de urgență” al sinelui, poezia devine și „spital de urgență” al ens-ului ce se regăsește în ea, al omenirii întregi […].

«Puterea de a dăinui a unui popor prin istorii – după cum subliniază criticul / istoricul literar Ion Pachia Tatomirescu – nu o constituie „banii”, ci constă în cultivarea „sfintei grădini” a limbii sale, a valorilor poeziei sale și ale tuturor artelor sale, în capodoperele / monumentele sale culturale, pe care le lasă moștenire urmașilor și, astfel, întregii umanități» (TGrp, 443):Și forța ni-i aici, nu nicăierea, / În artă și-n altare, nu-n monede. // Sunt niște maici în jurul turlei sfinte, / Și-n jurul Operei de Artă Pură, / Păzește-le și ține-le, Părinte, / La câte văd și simt și știu și-ndură. // Ca la o limpede răscruce-a soartei, / aflăm aici ce adevăr ia ființă: / credința crește prin puterea artei, / iar Arta izvorăște din Credință. («Credință și artă» –PPcenz, 310).

Începând cu Istoria unei secunde (1972) și continuând cu volumele: Repetabila povară (1974), Pământul deocamdată(1976), Manifest pentru sănătatea pământului (1980), Iubiți-vă pe tunuri (1981), Rezervația de zimbri (1982), Totuși, iubirea (1983), Manifest pentru mileniul trei (1984), Sunt un om liber (1989), Poezii cenzurate (1990), Trilogia căruntă (1994) etc., Adrian Păunescu pune în lumina istoriei literaturii noastre cel mai puternic filon de poezie socială, de poezie politică „la zi”, unde mesianismul cunoaște cea mai incandescentă încărcătură lirică înregistrată vreodată de la Octavian Goga și până în prezent. Nu există problemă socială / politică importantă, din țară, ori de pe planetă, care să nu fie conjugată cu patosul caracteristic, la moduri epico-lirice, în autentice registre stilistice păunesciene, de la problema părinților din perioada socialismului, cărora fiii – cu câștigurile / salariile lor – nu le puteau asigura o bătrânețe liniștită (situația neschimbându-se nici dincoace de 1989), cum, de pildă, în memorabila, în sfâșietoarea elegie, ce poartă titlul „Repetabila povară” – Cine are părinți pe pământ nu în gând, / mai aude și-n somn ochii lumii plângând. // […] // Umiliți de nevoi și cu capul plecat, / Într-un biet orășel, într-o zare de sat, // […] // Cocoșați, cocârjați, într-un ritm infernal, / Te întreabă de știi pe vreun șef de spital… –, până la problema „vânătorii de Români” (…Mareșalii stelei sângerânde / Ies la vânătoare de români. // […] // Circ pe Prut și cimitir pe Nistru, / Sânge nou năzare în fântâni… – «Vânătoarea de români», 26 mai 1993, în vol. «Româniada» / PTC, I, 137 sq.), ori a îngrijirii cimitirelor de eroi-români din străinătate (din poemul «Cimitir de români la Haguenau»: Hei, soldați români fără de rude / Nimeni nu-i așa sărman ca voi, / Dumnezeu din ceruri nu aude / Dorul vostru de-a pleca 'napoi. // Nimeni nu vă face parastasul, / Mulți rămân soldați necunoscuți, / Moartea nu vă-ntreabă cât e ceasul / Nici de rangul marilor virtuți. // Pentru voi istoria e oarbă… // … Cu pământ străin sucit pe oase / Voi de-abia înaintați prin cer / Tragice morminte glorioase / Vameșii nici acte nu vă cer. // […] // Peste neștiuta noastră moarte, / Viața e un cinic paradox, / Auziți și voi cum, de departe, / Bate-același clopot ortodox. – PTC, II, 190 sq.). Nu scapă ochiului cu laser liric nici chestiunea „democrației pe stomacul gol”:Cu noi biografii și alte nume, / Ne-mpleticim grețos în temenea, / Nu-i libertate în această lume, / […] / Nu mai avem nici apă și nici pâine, / Democrație pe stomacul gol. // Se-aude, de aproape, de departe, / Un ordin fără drept la alt apel, / Acest popor e condamnat la moarte, / L-au anesteziat în chip și fel. // Teroare, prostituție și ură, / Corupție, trădare și incest / Și toți se umilesc și se înjură. / Suntem, probabil, cei mai triști din Est. // Partidele se bat în târg cu pietre. / […] // Ne însoțesc tentațiile toate, / Dar nu mai vrem, oricât ne-ar amăgi, / Acest import-export de libertate, / În schimbul ieftinitei Românii.(«Democrație pe stomacul gol», în volumul «Bieți lampagii» / PTC, III, 109 – 113) etc. Galaxia lirică a lui Adrian Păunescu, îndeosebi prin poezia socială / politică, profund reverberatoare de suflet românesc, de conștiință de neam, de etică națională, se relevă într-un veritabil și incendiar „manifest” pentru mileniul al III-lea. (TGrp, 440 – 449).

Acesti critici sunt doar o foarte mica parte din marea lor multime care au incercat sa descrie pe Adrian Paunescu atat ca artist, prin poeziile si operele sale, cat si ca om, toti criticii avand doar cuvinte bune despre marele artist.

Asa acum in secolul 19, marele poet Mihai Eminescu revolutionase din toate punctele de vedere modul de a face poezie si a aratat in tot parcursul carirei si vietii sale ce inseamna sa iti iubesti tara, aceleasi lucru il intalim un secol mai traziu la Adrian Paunescu, in poeziile sale intalnind orice fel de subiect.

Adrian Paunescu a scris aproape pana in ultimile sale zile de viata, ultima sa sciere facnd-o de pe patul de spital cu 6 zile inainte ca marele geniu sa se stinga.

Scrisoare din urgența inimii

Dragii mei compatrioți,

Vă scriu dintr-o situație mai pu țin obișnuită. Nu, nu vă scriu din la găr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aș fi cerut în alte părți. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit și pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăți, de ranchiună. Vă scriu, pur și simplu, din serviciul de reanimare al Secției de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgență – Floreasca, din București. Ani și ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr Ionescu-Târgoviște, dr Mihai Viorel, dr Cristian Sera fin cea nu au tot insistat să mă in ter nez pentru a rezolva în fond du re rile care m-au tot încercat. A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr Mircea Beuran și m-a convins, cu argumente se ri oa se și imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei perfo r man te a momentului. M-am limpe zit și am decis că așa voi face. A doua zi, la 13:30, conform fă gă du ințe lor, a venit Ambulanța, cu medici si guri pe ei înșiși, cu brancardieri ho tă râți, și m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Am bu lanță m-a costat, din punct de ve dere nervos, jumătate de viață. Nu-n că peam pe targă. Îmi erau amenințați ge nunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secția condusă de marele medic Mircea Beuran. Cău tă rile n-au încetat însă. Mi s-au făcut pri mele 15-20 de investigații. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-și împart ace lași spital de urgență, dr Beuran și dr Bră diș teanu. Ei au ajuns la concluzia că pro ble ma mea principală e inima. Au de cis să mă mute în zona dotată electro nic pentru cele mai profunde de te r mi nări ale existenței inimii în piep tul meu și concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.

Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu și îi descriu pe toți cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă amenință moartea. Dar văd, în prea multe ziare și la prea multe televiziuni, așezarea numelui meu între viață și moarte. Și nu pot să nu mă emoționez. Chiar așa?! Da, chiar așa. Și eu sunt unul dintre muritorii care nu-și înțeleg condiția, câtă vreme se mai răsfață cu aerul existenței în care plutește, fără merite și fără permis. Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situația mea e gravă, că inima, că rinichii și că ficatul… Nu era o simplă hachiță a mea cantonarea în casă și refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieții n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască și să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale și mă doare durerea cea mare a nefericitei mele țări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, așa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârșesc drumurile prin iadul realității, ca să nu-mi moară copiii de foame. Mun cesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Bă ieții de bani gata ai anilor noștri și-au băgat cuțitele în cuantumul pensiei mele totale și mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aș face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogați iau măsura de-a ne ciopârți nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea și le dedică nefericiților care ne conduc și ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele față de casa în care trăiesc și de familia mea sunt mult mai mari decât aș obține, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme și organizațiile de șacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.

O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în în mulțire, cât și pentru prețurile lor in fernale. Eu suferințele acestui or-ga nism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în țară. Bolile le-am făcut atunci, me dicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai puterea bănească de a le obține, la prețuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secției de Reanimare de la cardiologia de urgență condusă de prof. dr Șerban Brădișteanu mă în gână din când în când, văzându-și de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuși să mai existe oameni care te înțeleg și te apără. Este nota cea mai înaltă a vie ții ca niște mari specialiști în să nă tate să se aplece asupra ta, să te anali zeze și să-ți spună ce ai de făcut. Ori cât aș fi de trist, oricât aș fi de dispe rat, oricât m-aș simți de captiv în ma și năriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respirația, funcțiile orga nis mului, glicemia, pH-ul și, în ge nere, toate funcțiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesioniști, dedicați vieții.

Mâncarea e fadă în spital. Te le foa nele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă să ră că cioa să și poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mine o femeie operată de dr Șerban Bră dișteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea ne voie să restituie o parte din re cu noș tință celui ce-o salvase. În secția un de sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să la se loc circului sau bășcăliei. Noi vor bim dintre viață și moarte. Și n-avem totdeauna argumente să credem în viață și să refuzăm orice com pli citate cu moartea. Personal, n-am cre zut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de sem ni ficații contrare: viața și moartea. Și, mai ales, nu mi-am închipuit că toa tă această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la nu mă ră toare. Dar mi-a intrat fiscul morții în casă și trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.

Dacă voi reuși – cu ajutorul ma ri lor medici care mă înconjoară – să salvez această pâlpâitoare viață a mea, va trebui să rearanjez pri o ri tă ți le. Suferința retrogradează orgoliile. Pro babil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească nes chimbată, ideea pură, sentimen tele curate, disponibilitatea către omenie.

De-aici, dintr-un pat de spital din Secția de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgență, mi se lim pe zeș te privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugărește de dimineața până seara pe noi toți, să nu cumva să ne găsim unii cu alții și să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascul tă toa re, menite să ne avertizeze și să ne ajute. Și sper să nu fie nevoie și de o operație pe inimă. Oricum, cărțile mele devin – prin suferința mea – tot mai valoroase și mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să po tențeze textele. Iar eu sunt liniștit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea și iubindu-mă mai mult ca niciodată.

Adrian Păunescu – 31 octombrie 2010

Totusi, in ciuda faptului ca a facut fericiti milioane de romani ani de-a randul, prin operele sale unice, in Romania, ca si context, cu un patriotism remarcabil dar si incarcatura emotionala si sufleteasca desavarsita, lucruri care au fost punctate foarte mult chiar si de critici, marele poet pe langa ca a fost unul dintre cei mai mari scriitori si patrioti ai acestei tari, geniul literar a intrat aproape intr-o masura la fl de mare in atentia publicului si ca om de televiziune si om politic.

Cariere sa ca jurnalist si om de televiziune in decursul timpului intai ca o scurta prezentare poate fi eprezentata astfel:

Mai intai poetul a lucrat ca si redactor la revista Amfiteatru , intre anii 1966 si 1968, apoi la Romania literara, intre anii 1967 si 1970, fiind redactor sef adjunct si Luceafarul inte anii 1970 si 1972.

Din 1973 pana in 1985 este redactor sef al revistei Flacara. In aceeasi perioada conducand Cenaclul Flacara, care a reprezentat si punctul culminant al carieirei sale, pana la interzicerea sa, in anul 1985, aici avand loc pe parcursul celor doisprezece ani 1615 manifestari de muzica, poezie si dialog.

In timpul regimului comunist, asadar, a fost un luptator pentru dreptate, pentru drepturi, pentru drepturi egale in societate pentru neajunsurile economice sau sociale ale oamenilor sau pentru lipasa de libertate cu care acest regim stalinist isi impunea forta, cu toate acestea el nefiind un razboinic cotra sistemului, sau un rebel, el incercand meeu sa indrepte greselile inntentionate sau mai putin intentionate ale acestui regim care in cele din urma sa razbunat pe artist luand-i cenaclulu si revista cu intentia de a-i inchide gura.

Totusi marele poet revine si dupa caderea comunismului in viata publica, pastrandu-se ani buni in atentia societatii prin vocea sa prin patriotismul sau, prin operele sale si nu il ultimul rand prin activitatea sa de jurnalist si om de televiziune.

In anul 1990, Adrian Paunescu infiinteaza Cenaclul " Totusi iubirea ", care se dovedeste a fi de mare succes atat in tara cat si dincolo de granite, dar in mod special in Chisinau.

In urmatorii ani, Adrian Paunescu are o activitate extrem de larga ca si juranlist. Daca pana in 1990, poetul deja scriitor pentru faimoase ziare ca si Romania Libera, Scanteia tineretului, Magazin, Saptamana, Luceafaru sau Romania literara, marele poet isiva continua cariera de ziarist si dupa caderea regimului comunist. cand presa devinde libera la urmatoarele tiraje Romanul, Libertatea, Pro Sport Gazeta Sporturilor, Republica, Timpul, Sport Star, 7 zile, Jurnalul National, Sportul Romanesc etc..

De aemenea el va aparea si pe micile ecrane destul de des, in clitate de invitat dar de asemenea a avut si propriile sale emisiuni.

Incepand cu anul 1992, poetul ste invitat le emisiuni pe teme politice si culturale.

Emisiuea care a ramas cel mai mult in memoria oamnelir a fost toutusi cea realizata de Mihai Tatulici, in 17 iulie 1992, de pe Televiziunea Romana 1.

De asemenea a aipartcipat la emisiuni ca Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Mariei Almasan de pe Televiziunea Romana 2, la Milionarii de la miezul noptii, realizator Marius Tuca la Antena 1, la emisiunea Printre randuri al lui Radu Herjeu de pe acelasi post de televiziune, la alte emisiuni de radio sau televziune de pe Tele 7 abc, PRO TV, Tv Sigma Super Nova din Bucuresti, Tele + si Cinemar Baia Mare, TV-Valcea, TV-Deva, TerraSat Craiova, Dags TV Petrosani, TV Slobozia, TV Bacau, TV Lugoj, Terra Sat Resita, Coy Sat Tulcea, alte posturi local de televiziune, la Radio Romania, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Libera etc..

Intre 21 martie 1998 si 2 aprilie 1999 realizează, la Televiziunea Națională Antena 1, emisiunea saptămânala de cultură, civilizație, eveniment și performanță „Schimbul de noapte – Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalități, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări și relansări de talente din muzică, literatură, plastică, știință, sănătate, teatru, expoziții de pictură, fotografie si sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog și civilizație vii. Din 9 aprilie 1999, emisiunea iși schimbă denumirea, respectiv „O șansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediții, până la 25 iunie 1999, iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediție, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul mega-emisiunii „O noapte cu Adrian Paunescu”.

Intre 7 martie si 14 decembrie 1999 este realizator al unei emisiuni de duminica Meciul Meciurilor – Fotbal Club Antena 1.

Din 26 ianuarie 2000 – realizează, la Tele 7 abc, două noi emisiuni saptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk–show, sâmbătă noaptea) și „Cenaclul Totuși iubirea” (duminică seara).

O alta dovada, a faptului ca a fost un geniu, stau si multele premii pe care poetul le-a primit de-a cursul timpului.

Marele nostru patriot a primit distinctii pentru poezie si activitate jurnalistica dintre care Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1968-1971); Ordinul Crucea Germaniei (1973); Meritul Cultural — clasa a doua (1979); Premiul Academiei Române (1983); Premiul pentru literatură decernat de Revista Literatură și Artă de la Chișinău (1994); Premiul pentru poezie al Centrului Internațional Ecumenic și al Băncii Religiilor (1995); Premiul Fundației Damian Ureche pentru poezie (1996); Premiul Fundației ''Niște țărani'' — 1999; Diploma și Trofeul Fundației ''România 2000'', Premiul "Soarele de Aur", în cadrul celei de-a XV-a Gale a Premiilor Revistei "Ambasador" de la Târgu Mureș (2008).

Din 1994, a fost ales, mai mulți ani la rând, președinte al Congresului Spiritualității Românești, desfășurat la Băile Herculane.

La 29 mai 2009, consiliul director al clubului de fotbal Universitatea Craiova, a decis să îi ofere poetului Adrian Păunescu titlul de președinte de onoare, titlu meritat din plin de cel care a apărat fără ezitare echipa-fanion a Olteniei de-a lungul timpului.

La 12 august 2010, a fost ales membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei. Potrivit președintelui acestui for științific, Gheorghe Duca, distincția a fost acordată ''pentru contribuția substanțială la procesul de apropiere a celor două maluri ale Prutului, inclusiv prin organizarea spectacolelor 'Flacăra', de asemenea, pentru promovarea consecventă a adevărului științific privind limba și literatura română în Republica Moldova''.

''Cum aș putea considera decât ca o încununare a întregii mele vieți, decizia Academiei Republicii Moldova de a mi se face onoarea să fiu primit în rândurile sale? Martorii acelor ani nu mai sunt. E doar Basarabia eternă, cu toate suferințele și speranțele ei. Și sunteți dv., memoria neamului. Vă mulțumesc recunoscător, cu atât mai mult cu cât normalitatea, care e pentru toți românii limba română, a fost și — uneori — mai este pentru mulți dintre dv. ocazia unei lupte, a unei jertfe, nu o simplă fatalitate geografică'', spunea poetul, în cuvântul său la ceremonia de la Chișinău.

Omul politic Adrian Paunescu putem spune ca a fost unul controversat, desi extrem de apreciat de catre majoritatea lumii pentru eforturile sale uriase de a schimba ceva, pentru implicare lui cu trup si suflet in vietile oamneilor, in incercarea de ajutorare a lor, in special din punct de vedere economic si social, marele artist a fost destul de cunoscut in acelasi timp ca un apropiat destul de mare al dictatorului comunist Nicolae Ceausescu, acest lucru aducand mereu anumite semne de intebare in mintea oamenilor, intrebari de altfel normale despre orientarile sale politice.

Asadar nu il putem defini ca si om politic decat ca un pesonaj foarte implicat, dedicat dar si controversat sau ambigu.

Adrian Paunescu intra in politica inca din anul 1966, la varstade doar 23 de ani, fiind secreatar al organizatiei U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din Romania, timp de doi ani, pana in august 1968, devenind membru al Partidului Comunist Roman.

Intelectual de stanga, dupa anul 1989, afost membru al Partidului Socialist al Muncii, partidul fiind de orentare socialista, condus de Ilie Verdet, din august 1992.

Din anul 1993 devinne vicepresedinte iar anul viitor devine prim-vicepresedinte si purtator de cuvant.

In perioada 1992-1996 este senator de Dolj din partea acestui partid.

Ca senator, a fost președinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar „Partida Națională”. A fost membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg, și, din această calitate, observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Republica Croația (1995).

În 1994, este ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită.

În februarie 1996 a fost desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale din 1996, la care a obținut, însă, doar 0,69% din voturi, pierzând alegerile în primul tur de scrutin.

Tot la alegerile din 1996, PSM nu a mai intrat în parlament, iar din 1998, Păunescu a devenit membru al Partidului Democrației Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat), partid cu care fosta sa grupare, PSM, avea să fuzioneze ulterior. Ca membru al PSD, a fost ales din nou senator de Dolj, pentru legislatura 2000-2004. În această nouă legislatură, a îndeplinit din nou funcția de Președinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă și Mijloace de Informare în Masă. De asemenea a fost membru al Comisiei Interparlamentare București-Chișinău, precum și al grupurilor parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză (grup al cărui președinte a fost), Turcia și Portugalia.

În legislatura 2004–2008, a fost senator de Hunedoara din partea PSD.

Adrian Paunescu dupa anul 2008 iese de tot din scena publica si din pacate doar 2 ani mai tarziu, in anul 2010, poetul se stinge pe patul de spital dupa cateva zile de internare.

Totusi, marele nostru poet da dovada de o ambitie iesita din comun, dar in acelasi timp si de o dragoste incredibila fata de ceea ce facuse el o viata intrega si anume fata de arta, artistul scriind ultima data chiar pe patul de spital cu sase zile inainte sa moara desi in momentul acela viata lui depindea de aparate.

Marele scriitor a realizat poezii pentru toata lumea, pentru toate gusturile, acestea avand de la tema de dragoste, de suferinta interioara, despre natura pana la teme politice, de dreptate, de dragoste de tara si de revolta contra sistemului.

De asemenea, poetul a scris de la poezii foarte scurte dar indeajuns de clare pentru a o intelege pana la poezi ce au dimensiuni destul de mari.

Cateva exemple de poezi foarte scurte a marelui scriitor ar putea fi "Maini", care nu are decat patru versuri sau "Altoi" care nuare decat trei versuri printre foarte multe altele

"Maini

I-a strans mana

atat de tare

incat a plecat

cu trei maini."

"Altoi

A altoi

nu inseamna a falsifica

radacinile."

Aceste doua poezii fac parte din acelasi volum de poezi a scriitorului, intitulat "Intr-adevar", aparut in anul 1988.

Tot in acest volum apar totusi si poezii lungi, poate una dintre cele mai bune poezii nu doar din acest volum si din toata cariera sa apare aici si se numeste "Indoiti-va de Eminescu, care este o poezie patriota despre poporul roman, in care prezinta in mare parte istoria si semnificatia poporului roman.

Atat dac-ar fi

intr-o singura clipa a istoriei literare

o negatie,

o negatie pluzibila,

nepusa la cale neadusa la forsa nationala,

dar o negatie exprimata,

spre a enerva si spre a provova

noi rodnicii, noi iubiri,

o adoratie de aparare, ca dupa un somn,

cand visezica mori

si-n primele clipe de constienta

duci mana la piept,

o lipesti de inima

sa vezidaca mai bate

si, atunci, nici nu accepti ca ar fi ceva

mai important in viata

decat regasirea inimii;

astfel si Eminescu,

sub forma de inima a unei culturi

ar putea fi regasit

si toti ne-am strange langa el,

cu incrancenare si, eventual,

cu o noua prospetime."

"Nasterea lui Eminescu" este o alta poezie in care poetul isi arata aprecierea fata de Mihai Eminescu.

Ciudata noapte simt ca o sa fie

si-o sa trazneasca în dictionar,

la noapte, în Moldova mijlocie,

se naste Eminescul nostru iar.

A fost sortit sa vina-n cea mai dulce

si-n cea mai sfâsiata dintre tari,

pleca-vor toti ai zilei sa se culce

si-l vor primi stramosii lui calari.

Asa firesc se-ntâmpla nefirescul,

pamântul nostru sufera adânc,

la Ipotesti se naste Eminescu

si-n toata România mame plâng.

La noapte, dintr-un pântec si o slova,

se naste steaua celor ce-au tacut,

îngenunchez, în fata ta, Moldova,

si mâna mult lovita ti-o sarut.

De-atâtea ori, în vremuri, sfâsiata

ai fost, Moldova, cum sa spun nu pot,

dar Eminescu ce se naste, iata,

în Doina lui, o sa cuprinda tot.

Ciudata noapte, noaptea noastra mare,

o noapte cum a fost la început,

si, de la Cernauti si pân’ la Mare,

pâraiele se-aud plângând în Prut.

În el tresare trist Moldova toata,

toti fratii-nstrainati se regasesc,

în el o inima va sti sa bata

acum si vesnic, dorul românesc.

În Voronet s-a rasculat albastrul,

ca dintr-un cer frematator de frati,

la noapte-n tara va urca un astru,

se naste El, Români, va închinati!

O alta poezie foarte cunoscuta este " O iubesc pe Alba- Ca-Zapada"

Mi se-nlacrimeaza rece spada

Când ajung în fata ei si-o vad,

O iubesc pe Alba-ca-Zapada

Si albastrul ochilor prapad.

Uneori ea spune si cuvinte

Cum ar fi ca frigul e frumos,

Dar îmbratisarea mea fierbinte

Ar putea s-o dea din sine jos.

Legea ei e departarea noastra,

Ca sa fie, nu o vom avea.

Fulgera o lacrima albastra

Si ma tem ca se topeste ea.

Îmi pastrez în drob de gheata spada

Nici n-astept sa se mai faca zi,

Si pornesc spre Alba-ca-Zapada

S-o ating, dar fara-a o topi.

Si mi-e frig, dar mult mai drag îmi este

Si înghet pazind-o vinovat,

Si ma tem ca va fugi-n poveste

Si-o sa moara la vreun dezghetat.

Turture înmiresmat mi-e spada,

Sa despice-n jurul ei femei,

o iubesc pe Alba-ca-Zapada

Si-am sa mor în basm de dragul ei.

Poetul isi arata patriotismul si respectul fata de semenii sai de asemena de exemplu in " Nunta de moti ", care se regaseste in acelsai volum.

In aceasta poezie poetul vrea sa demonstreze respectul sau fata de moti, respectul fata de modul lor de a trai, in "saracie si independeta", asa cum ne spune chiar autorul in repetate randuri in aceasta poezie. Aici, este descris modul de viata destul de sarac al acestei regiuni. Adrian Paunescu arata cat de simplii sunt acesti oameni, care desi au o viata lipsita de bunuri materiale, de bucurii materiale, desi au o viata foarte grea, in care si foarte putinul pe care il au se face foarte greu, prin munca grea si multa in fiecare zi. Cu toate acestea motii au o viata fericita, in ciuda acestei privelisti destul de crunte si asta fiindca ei nu pun pret mare pe materialism si pe ceea ce ii leaga pe ei de foarte multi ani pana in prezent si anume oameni sau prieteni. Sunt fericiti si nu pleaca de acolo desi sunt constienti de viata grea pe care o duc din respect fata de propria tara, lucru ce pentru ei este cel mai important. In mica lor comunitate toata lumea se ajuta intre ei, indiferent ca este preot, politist sau primar, nefacand diferenta intre ei pe baza meseriei pe care o ocupa, fiind alaturi la bine si la rau, indifernt de imprejurare.

"Minerul, taietorul de lemne,

taranca batrana, militianul,

profesorul de matematica, preotul

si activistul de partid sunt solidari

si la munca si la chef si la dezastre

si nimeni nu poate intra intre ei

fara a se rani mortal de stanca lor,

de tancul lor orgolios,

de vointa lor inimaginabila

de a supravetui (si de a fi supravetiut!)

dezanationalizarii,

si imbecilizarii,

ei acestia, oricare-ar deveni

raman moti."

Adrian Paunescu incearca sa ne arate ca oamenii pot fi impreuna si la bine si la rau si ca impreuna pot invinge raul, representat aici de catre saracia enorma si viata grea.

Ca un exemplu pentru cat de apropiati sunt unii de altii oameni de aici, poetul ne da exmplul unei nunti, unde vine tot satul, desi probabil nu toti se cunosc intre ei, dar cu toate astea toata umea este acoo fericita, era o nunta cu atat de multa lume incat parea imposibil de inchipuit ca poate sa fie atat de multi oameni in acel sat mic si saracacios.

" Saracie si independenta !

Nici un fel de placere a luxului,

strictul necesar, atat,

pentru ziua de azi,

dar totul pentru istorie,

nu lafairi in speranta,

tot mai putini oameni tineri,

faina pentru paine,

lemnele petru foc,

toate trudnic obtinute

Trenuri – nu,

avioane – nu,

autobuze – inaite de reparatia capitala

motii vin pe jos

d-a pururea

la Marea Unire.

Motii rezista

bolnavi si eroici,

motii rezista."

"In noaptea aceasta la Albac

nu stiu de unde

s-au adunat 300 de oameni la o nunta.

Si nici nu siu de ce.

Il aud cantand,

se aud taraoatele fratilor Pasca.

pana departe

zgomotul barbar al nuntii.

Pana si ploaia a stat

cad s-au dezvoltat

bucuriile nuntii in cer."

Aceasta poezie este doar una dintre seriile de poezii in care geniul liric isi arata respectul si devotamentul pentru patrie si ceteanii ei.

Marele nostru geniu a facut si poezii care arata supararile sau suferintele sale interioare fata de societata si modul in care este privit sau urat de catre o anumita parte a scocietatii. Timpul in care poetul scrie acesta poezi este la cativa ani inainte de prabusirea comunismului care, regim care pare a al fi presat intr-o anumita parte a vietii si o spune si aici. In poezie, scriitorul ne spune ca se simte cumva incoltit, urmarit de catre oameni si are un anumit sentiment de nesiguranta si usoara temere.

Mai mult autorul nu constata o imbunatatie a situatiei, si din contra, ajungand la concluzia ca pe zi ce trece este tot mai rea. Autorul se simte victimizat pentru ca a ales sa fie diferit fata de altii, si se simte izoat.

In finalul poeziei, Adrian Paunescu are o usoara rebufnire, care se stinge imediat, la sfarsit concluzionand ca nu se va schimba dupa cum vor unii si va ramane el insusi, de unde si titlul poeziei " Eu sunt eu ".

Trenuri somnoroase pleacă întrebând

Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,

Plec și eu din gară și tristețea-mi port

Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt triști,

Toți privesc la mine ca la teroriști.

Unde-aș pune pasul liber și corect,

Fără îndoială, aș părea suspect.

Și pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,

Când nu vreau nimica, crede că aș vrea.

Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,

Pe aeroporturi parcă aș da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,

Eu mă simt suspectul care a iubit,

Și cu cât iubirea mi-o arăt firesc,

Cu atât toți ceilalți straniu mă privesc.

Am cocoașă-n spate și am mâini prea mari,

Ștergători de lacrimi am la ochelari,

Cum în lumea asta totul e cum nu-i,

Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă și cu biciu-n cal,

Nu mai sunt patetic și sentimental,

Fug râzând din gară la aeroport,

Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,

Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,

Ruta dumitale este ruta mea,

Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ

Să mă luați cu toții drept ceea ce sunt,

Acum observ cât e de greu,

Să vă arăt că eu sunt eu.

" Indragostit de Bucuresti " este una dintre cele mai frumoase poezii ale lui Adrian Paunescu.

Poezia are ca tema iubirea lui fata de acest oras. In poezie marele scriitor ne arata de ce iubeste Bucuresti mai mult ca pe orice alt loc din lume. Foarte multi cititori probabil ar crede ca autorul e indragostit de felul in care arata marele oras, de arhitectura sa, insa poetul ne povesteste despre Bucuresti nu ca fiind ca cel mai frumos oras din lume "nu este cel mai frumos loc din lume", dar aici ii este cel mai drag loc de pe pamant. Marele artist ne vorbeste de Bucuresti din punctul sau de vedere, subiectiv, zicand ca aici este locul unde si-a petrecut cea mai mare parte din viata sa, si totodata aici este de asemenea locul in care a copilarit, asadar autorul simtindu-se atasat de locul in care sa nascut, dar de asemenea aici fiind si locul unde la randul lor au crescut copiii sai si locul unde si-a desfasurat intreaga si lunga sa cariera artistica.

"Aici m-au sufocat cu dulce teii

și au trecut aiurea anii mei

aici copiii mi-au venit la viață

și am născut și-am îngropat idei."

In urmatoarea storfa autorul este ironic si glumind spune ca tot aici este locul unde in copilarie visa sa vada " caini cu covrigi in coada".

"La București, copilăria toată,

visam s-ajung să pot și eu vedea

celebrii câini ce au covrigi în coadă

și să-ntâlnesc și eu pe mama mea."

Adrian Paunescu ne spune ca chiar aceste locuri din Bucuresti pe care le-a parcurs in decursul anilor sunt speciale si au un farmec anume, ca de exemplu natura, poetul spunand ca toamna este anotimpul sau preferat tocmai datorita frumusetii naturii

"Eu vara aș iubi-o pe orbește,

dar simt că toamna-i anotimpul meu,

când frunze și lumini pe bulevarde

mai dau halou părerilor de rău."

De asemenea, poetul ne spune nu numai ca natura si peisajele sunt deosebite, dar si oamenii, zicand despre ei ca sunt oameni romantici si cu umor.

"Când pe terase se mai bea o bere

și oamenii romanțe triste vor,

și-n curți se face vin din must de struguri

și toți bucureștenii au umor."

In ultimile doua strofe se subintelege faptul ca autorul cand a scris poezia era plecat din tara sau ne arata pur si simplu dorul lui de tara atunci cand este plecat, spunand ca ii este cel mai drag loc si ca de-abia asteapta sa se intoarca in Bucuresti pentru a gusta melancolia toamnei in ficare colt din acest oras.

"L-am părăsit destul, ca azi să-l caut

și să-l găsesc întodeauna treaz,

nu este el cel mai frumos din lume,

dar cel mai drag ne e în orice caz.

Mă pregătesc să fug din nou în țară

și să ciștig aripi dumnezeiești,

să pot gusta melancolia toamnei

în fiecare colț de București."

Îndrăgostit de București

Nu știu de ce, pe cât m-afund în viață

mă simt atras de fleacuri omenești,

și-mi place-n anotimpul de vacanșă

să-ntârzii, să rămân în București.

De el ne-am săturat, dar el ne place,

el e un prag lovit să vezi alt prag,

și-acum, când sunt sătul de locul zilnic

mă simt golit și-mi e deodata drag.

Pe piatra lui am tot bătut cadenșa

și-am s-o mai bat atât cât voi trăi,

spre un Olimp ascuns pe orice stradă

în cautarea marii poezii.

Aici m-au sufocat cu dulce teii

și au trecut aiurea anii mei

aici copiii mi-au venit la viață

și am născut și-am îngropat idei.

La București, copilăria toată,

visam s-ajung să pot și eu vedea

celebrii câini ce au covrigi în coadă

și să-ntâlnesc și eu pe mama mea.

Eu vara aș iubi-o pe orbește,

dar simt că toamna-i anotimpul meu,

când frunze și lumini pe bulevarde

mai dau halou părerilor de rău.

Când pe terase se mai bea o bere

și oamenii romanțe triste vor,

și-n curți se face vin din must de struguri

și toți bucureștenii au umor.

L-am părăsit destul, ca azi să-l caut

și să-l găsesc întodeauna treaz,

nu este el cel mai frumos din lume,

dar cel mai drag ne e în orice caz.

Mă pregătesc să fug din nou în țară

și să ciștig aripi dumnezeiești,

să pot gusta melancolia toamnei

în fiecare colț de București.

" Indragostit de Bucuresti " este o alta poezie in care se vede sensibilitatea si iubirea lui fata de tara. Aici fiind in inima sa un loc special la care tine foarte mult si pe care nu l-ar parasi nicioadat tocmai datorita iubirii lui fata de aceste pamanturi, unde si-a trait intrega viata.

" Tarziu " este o poezie pe cat de trista pe atat din pacate plina de adevar despre cum sunt taratati la noi artistii. Poezia este una trista dar si critica la adresa celor care conduc Romania si nu au aratat nici nu pic de solidaritate sau respect ani intregi din partea lor pentru artisti. Adrian Paunescu ne povesteste in aceasta poezie modul mizerbail in care sunt tratati cei asemena lui in tara, aratandu-i pe cei vinovati, care ar fi trebuit sa arate macar un minim respect pentru valorile tarii, drept neinteresati de tara si ipocriti.

In aceasta poezie, artisti ne sunt prezentati ca avand o viata grea, plina de neajunsuri si in acelasi timp lipsita de respect din partea celor care ar fi trebuit sa il arate.

Artisitii sunt uitati incet-incet de vreme si de catre societate, murind in dizgratie si saracie profunda, aratand destinul tragic al artistilor.

Adrian Paunescu a scris aceasta poezie ca pe un semn de revolta fata de cum sunt tratati artisitii in acesta tara, crezand probabil ca o sa se interseze pe cinceva macar putin mai mult de catre cei asemenea lui.

Marele artist se plange de batjocora si ipocrizia celor ce conduc tara, spunand ca artisitii cat sunt in timpul vietii nimeni nu ii baga in seama si pe nimeni ni ii interseaza sa ii ajute cumva, dar abia dupa ce mor artistii incep sa devina apreciati si sa se vorbeasca despre ei si sa li se ofere dupa moarte diferite distinctii sau onoruri, toata lumea avand doar cuvinte bune despre ei. Aici se vede marea lor ipocrizie de a incepe sa respecte artistul de-abia dupa ce a murit si sa inceapa sa spuna ca le pare rau ca nu le-a oferit mai mult.

Marele artist ne spune ca chiar el insusi a repetat in mai multe randuri despre probelma aristilor cu faptul ca nu sunt respectati si bagati in seama, dar i s-a raspus ca este o problema foarte grea.

Când v-am rugat să-i ocrotim,

Când v-am rugat a nu-i uita,

N-ați auzit și mi-ați răspuns

Că-i o problemă foarte grea.

Poetul ajunge la concluzia ca sa stradiut degeaba se le aminteasca aceasta problema mereu fiindca tot el era aratat ca fiind doar un nebun.

Și-am fost ridicol stăruind

Și-am încercat să vă mai spun

Și noi m-ați învinovățit

Și m-ați considerat nebun.

In urmatoarea strofa, poetul arata cum ca intotdeauna, problema sa impins de la unii la altii, incercand sa o evite sau mint tot mai mult spunand ca e va rezolva in ciuda faptului ca timpul se scurge si ca pe zi ce trece artistii mor.

Și eu v-am zis că nu e timp,

Că suntem niște pasageri,

Și voi ați construit minciuni,

Mai multe astăzi decât ieri.

In strofa a patra, artistul ii condamna pe cei care au permis sa se ajunga pana la a isi bate joc de artsiti, mandrindu-se cu ei dupa moarte, acuzandu-i de faptul ca ei au avut o contribuite majora la moartea lor in saracie.

Și-acum de ce vă bucurați

De arta celor ce-au murit,

Când voi i-ați condamnat pe ei

La trai pe muchie de cuțit?

In urmatoarele doua strofe poetul spune ca artistii nu le-au cerut rea mult, doar o locuinta dar pentru ei a fost mult mai important propriile scopuri , propriul interes.

O locuință v-am cerut,

S-o dăm artiștilor pribegi,

Și jaful vostru mi-a răspuns

Cu literele unei legi.

Acum, e gata casa lor

Și v-ați putea și voi mândri

Că dați o casă celor morți,

Deși ei v-au cerut-o, vii.

In ultima strofa autorul remarca ipocrizia si superficialitatea celor ce ne conduc.

Poezia este una reprezentativa nu doar pentru perioada respectiva momentului scrierii poeziei si reprezinta o realitate trista a Romaniei in ultimii zeci de ani de pacrurs a istoriei. Este o poezie care reflecta perfect personalitatea lui Adrian Paunescu, care critica sistemul pentru diferitele nedreptati suportate de catre oameni si inceacra sa ridice un semn de alarma pentru cei care nu vad sau nu vor sa vada realitatea. Lafel ca si pe timpul regimului comunist autorul nu se da la o parte de la a spune ceea ce are pe suflet si spune lucrurilor pe nume.

Târziu

Când v-am rugat să-i ocrotim,

Când v-am rugat a nu-i uita,

N-ați auzit și mi-ați răspuns

Că-i o problemă foarte grea.

Și-am fost ridicol stăruind

Și-am încercat să vă mai spun

Și noi m-ați învinovățit

Și m-ați considerat nebun.

Și eu v-am zis că nu e timp,

Că suntem niște pasageri,

Și voi ați construit minciuni,

Mai multe astăzi decât ieri.

Și-acum de ce vă bucurați

De arta celor ce-au murit,

Când voi i-ați condamnat pe ei

La trai pe muchie de cuțit?

Târziu răspuns și ipocrit,

Artiștii au ajuns pământ,

E gata casa vieții lor,

Dar locatarii nu mai sunt.

" Regresam " este o alta poezie din sirul de poezii cu privire la sistem si tara in genreal.

Aceasta poezie a fost scrisa de catre marele poet in anul 1988, cu un an inainte ca regimul comnunist de a fi dat jos, si cu atat mai mult reprezinta un exemplu de curaj fiindca este una de critica la sistemul cate nu face nimic pentru tara.

Intrega poezie, de la inceput pana la final urmareste sarcasmul.

Autorul arata in aceasta poezie faptul ca Romania este o tara care in nici un caz nu progreseaza, si din contra regreseaza, in timp ce celelalte tari din jurul ei, tarile din estul Europei stau toate mai bine din acest punct de vedere.

Este o poezie care arata realitatea dura a acelor ani in care Romania stagna sau chiar cobora ca si nivel de trai si nimeni nu vroia sa faca nimic. Este o pozie scrisa intr-un ton dur si in acelasi timp sarastic al relitatii tarii in acele vremri.

Poetul, se pare ca cu doar un an inaintea caderei comunismului, nu vedea lucrurile in prea mult roz sau cu prea multa speranta pentru ce va urma, viitorul tarii.

Este o poezie cu referire directa la condcaorii de pe vremurile acelea ai tarii, care nu aratau nici un interes pentru tara, poetul sugerand ca spre deosebire de alte tari, Romania nu doar ca stagneaza, nu doar ca sta pe loc si chiar ar regresa, asa cum este de altfel si titlul poeziei " Regresam ". De asemena, spre finalul poeziei, autorul face critici de asemnena si la adresa poporului, pe care poetul il vede ca pe unul care accepta mereu prea multe, si niciodata nu se revolta cum trebuie si nu isi arata nemultumirile ajungand la concluzia ca probabil le place felul in care "progreseaza" tara.

Poezia incepe asa cum va contiuna pe tot parcursul, intr-un mod sarcastic, spunand ca mai putem astepata inca doua sute de ani, in contiunare, fara sa facem nimic.

Autorul, spre deosebire de zilele noaste, spre deosebire de Romania dupa caderea comunstilor, nu se duce cu comparatia tarii cu cele din Occident, cele vestice.

Adrian Paunescu compara Romania cu tarile apropiate geografic de Romania, cu cele vecine cu noi, din estul Europei, care erau si ele condamate in cea mai mare parte la regim dictatorial, dar tari care mai faceau, cel putin din punctual sau de vedere, unele avansuri fata de Romania, tari ca "Ruisa, Bulgaria, Ungaria sau Polonia".

Merele artist, ajunge la concluzia ca ne victimiazm prea mult, ca mereu vrem sa gasim vinovati din afara pentru faptul ca tara merge rau si chiar si atunci cand nu o facem, tara oricum tot nu progreseaza, fiindca spune autorul ironic "nu vrem noi".

Autorul in ultima parte a poeziei ne sugreaza in felul sau unic, plin de sarcasm, sa mai asteptam in continuare linistiti, fara ca nimeni sa faca nimic, totusi, o minune, sa nu se grabeasca nimeni, sa nu ceara nimeni ajutorul nimanui, fie din tara, fie din afara si sa asistam in continuare la regresul tarii.

Regresăm

Nu-i nimic, e-n regulă,

mai așteptăm două sute de ani,

ce-o să fie, un biet accident istoric,

o socoteală matematică greșită,

suntem în Estul Europei, nu uitați.

Rușii, da, Maghiarii, da,

Polonezii, da, Bulgarii, da,

noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,

că se interpretează,

când nu voiau vecinii,

noi nu puteam, n-aveam voie,

când vor vecinii,

nu vrem noi, n-avem nevoie,

asta e, așa suntem noi, ai dracului,

dați în Paște, asta e, dați în Paște,

nu-i nimic, e-n regulă,

mai vedem noi, mai vedem,

aveți răbdare, nu bateți din picioare,

nu vă pripiți

noi regresăm cu plăcere,

noi regresăm cu talent,

noi nu ne luăm după nimeni

decât când regresează.

Două sute de ani! Atât!

Aveți răbdare, nu chemați salvarea,

nu exagerați, nu cricniți,

regresați cu noi!

Înapoi, marș!

Sensibilitatea lui Adrian Paunescu este vizibila in foarte multe poezii, poetul punand foarte mult suflet in orice capodopera a sa. El reusea cu foarte multa profunzime sa se apropie prin versurile sale de problemele omului in viata de zi cu zi si tocmai din aceasta cauza sa facut foarte remarcat, pentru ca reusea sa intre in interorul oamenilor si incerca sa ii ajute. Adrian Paunescu si-a dorit mereu o societate cat mai buna, fara nedreptate, fara suferinta, fara inegalitate intre oameni in drepturi sau fara oameni lacomi. Tocmai din aceasta cauza, probabil el indraznea sa scrie despre nemultumirile oamenilor chiar si in timpul regimului comunist, fiindca nu suporta nedreptatea.

" Minciunile " este o poezie in care marele poet isi arata revolta cu privire la minciunile fara sfarsit ale conducatorilor tarii. Adrian Paunescu pare ca este satul sa auda mereu celeasi vorba de mult timp incoace fara adevar, prezinta conducatorii Romaniei drept niste mincinosi pe care nu ii intereseaza deloc tara. Poetul incepe prima strofa atragand atentia ca se minte tot mai mult cu lucruri tot mai mari si mai importante, astfel ca se incerca tot mai mult manipularea cat mai multa a poprului, prin vorbe mari care ajung la sufletul oamenilor si sunt oricum defapt toate doar minciuni.

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,

Dar, hai, să ne spunem minciuni și mai mici,

Așa cum amanții le mint pe amante

Și ele îi mint pe pământ pe aici.

In a doua strofa autorul ii provoaca pe cei care mint fara nici o apasare, sa spuna cu argumente cine este defapt mincinosul, cel care minte mai mult, el (Adrian Paunescu) sau ei, cei care conduc tara si care de ani intregi incearca sa il arate cu degetul si ca fiind un mincinos, pentru a distrage atentia. Ii provoaca sa ii asculte versurile din propriile poezii, asa cum el ii asculta in fiecare zi pe ei mintind.

Dar, hai, să ne spunem cu patos brașoave,

Dar, hai, să vedem cine minte mai mult,

Ascultă delirul consoanelor grave,

Cum și eu minciunile tale le-ascult.

In cea de a treia strofa, autorul face o ironie la adresa mincinosilor tarii, fiind sarcastic si spunandu-le ca sunt foarte frumoase minciunile pe care le tot repeta, aici poetul vrand din nou sa arate felul in care se incearca manipularea poporului roman, prin vorbe dulci si frumoase, care ajungeau direct la sufletul omului, astfel incat omul sa inceapa sa creada ca lor chiar le pasa de ei si de problemele lor, luandu-le atentia de la probelemele lor cat se poate de reale, de adanci, de dureroare dar si foarte adevarate.

In urmatoarele doua versuri ale aceleasi strofe autorul isi continua sarcasmul, cerandu-le conducatorilor sa il lase si pe el sa vorbeasca "aiureli", daca chiar ei cei care ar trebui sa apere adevarul faca exact opusul. De asemena, se stie foarte bine tactica comunistilor prin redusul la tacere, fapt ce incepusera sa il faca si cu Adrian Paunescu, tocmai din aceasta cauza poetul cerandu-le sa ia in seama "minciunile" spuse de el.

In urmatoarea strofa, acesta prezinta in continuare felul in care se prezentau invers realitatile sociale de pe atunci, incercandu-se sa se arate cu degetul si ca fiind micinosi tocmai pe cei care spuneau adevarul, in timp ce cei care minteau erau prezentati ca fiind niste eroi.

Concurs de minciuni la echipe și solo

Și ies campioni mincinoșii cei mari,

Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo?

În campionate de ce nu apari?

In a cincea strofa, autorul prezinta din pacate o amplificare tot mai mare, tot mai larga a acestui fenomen, mintindu-se si manipulandu-se tot mai mult de la o zi la alta.

Mai grav, marele geniu prezinta situatia ca fiind iesita complet de sub control, nemaiexistand justitie de mult, prezentand recursurile ca fiind false, fara sa se judece intr-adevar ceva anume, ei executand doar ordine venite mereu din aceeasi parte, ne spune ca balanta dreptatii sa frant si ca nimic din ce este adevarat nu mai este prezentat ca fiind adevarat si invers.

In ultima strofa a poeziei, poetul se intoarce din nou la sarcasmul sa caracterisitic, indemnand lumea sa minta tot mai mult, fara nici o apasare, ca poate in aceste fel, prin minciuna, prin acest rau se va ajunge la bine si poate in cele din urma, minciuna va deveni adevar. Din pacate ultima strofa a avut o doza de realitate in ea, in timpul regimului comunist, oamenii incepand sa creada tot mai mult, pe zi ce trecea, ca minciunile erau defapt adevar, neavand surse de informatii de unde sa caute adevarul, singurele surse , foarte putine la numar prezente pe vremea aceea, fiind oricum si ele la randul lor controlate de carte acest regim.

Dar, hai, să mințim fără nici o rușine,

Dar, hai, să mințim în direct și-n răspăr,

Că poate prin rău vom ajunge la bine,

Minciuna supremă va fi adevăr.

Minciunile

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,

Dar, hai, să ne spunem minciuni și mai mici,

Așa cum amanții le mint pe amante

Și ele îi mint pe pământ pe aici.

Dar, hai, să ne spunem cu patos brașoave,

Dar, hai, să vedem cine minte mai mult,

Ascultă delirul consoanelor grave,

Cum și eu minciunile tale le-ascult.

E foarte frumoasă, e foarte frumoasă

Minciuna aceasta pe care mi-o spui,

Așa că, te rog, și pe mine mă lasă

Să palavrăgesc doar ce nu-i, doar ce nu-i.

Concurs de minciuni la echipe și solo

Și ies campioni mincinoșii cei mari,

Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo?

În campionate de ce nu apari?

Se minte cum nu s-a mințit niciodată,

E multă minciună la noi pe pământ,

Sunt false recursuri și nu-i judecată,

Balanța cea veche-a dreptății s-a frânt.

Dar, hai, să mințim fără nici o rușine,

Dar, hai, să mințim în direct și-n răspăr,

Că poate prin rău vom ajunge la bine,

Minciuna supremă va fi adevăr.

O alta poezie, in care autorul vrea sa imbunatateasca relatiile dintre oameni in societate si sa scoata in evidenta ce este mai rau din pacate in noi, pentru a incerca sa schimbam lucrurile, este poezia " Batranul cersetor ".

Estem o poezie plina de invataminte, care ar fi trebuie sau ar trebuie sa sensibilzeze oameni intr-o oarecare masura, macar putin mai mult, in legatura cu semenii nostri, cu care impartim acelasi pamant. Poetul vrea sa puna in evidenta zgarcenia sau rautatea omului, care ar trebuie ca atunci cand poate sa ajute un om, indifernt de situatia in care sa afla, in modul cel mai simplu macar in care ne permitem, sa il ajutam cat de mult putem.

In aceasta poezie, desi foarte scurta, este plina de invataminte, poetul mai vrea sa traga si un semnal de alarma, cu privire la felul in care au ajuns oamenii in general, adica ignoranti si nepasatori cu cei din jrul nostru, lipsiti de sentimente sau compasiune cu semenii nostri si probabil cel mai important fara mila.

In poezie, nu doar ca marele artist, ne prezinta ignoranta oamenilor si pe langa asta, de asemena si rautatea lor, ca atunci cand vad pe cineva sufernid, in loc macar daca nu il ajuta, sa isi vada mai departe de drum, prefera chiar sa il umileasca, dovedind interorul acestor oameni.

La sfarsitul poeziei, poetul mai trage un semnal de alarma, spunand ca in gesturile noastre pe care le facem fata de semenii nostri, ii dovedim lui Dumnezeu ce fel de oameni suntem si ca orice lucuru pe care il facem il vede si la randul sau trage concluziile.

Prima strofa, ne prezinta un cersetor care sta cu mana intinsa, asteptand orice fel de ajuutor din partea unei lumi complet straine, in care probabil nu stie pe nimeni, dar de la care spera macar la aputin ajutor, dar in loc de asta, el este umilit, lumea razand de el pe strada.

La colțul străzii e un cerșetor

Cu mâna-ntinsă, către-o altă lume

Decât aceea unde, fără nume,

El ispășeste râsul tuturor.

In cea de a doua strofa ne prezinta cum adolescentii se tin chiar si de glume la adresa lui, in loc sa il ajute. Dar cestetorul nu este revoltat, si din contra, este inelegator, in special cu cei de varsta aceasta, fiindca probabil le intelege anumite rabufniri specifice varstei.

Adolescenții se mai țin de glume

Și-i pun în palmă semne de-ale lor,

El e bătrân și înțelegător,

Cu noi, cu toții, dar, cu cei mici, anume.

In ultimile doua strofe, poezie are o intoasatura neasteptata, fiindca ni se prezinta ca cersetorul fiind chiar Dumnezeu deghizat, incercand sa ne testeze umanitatea, prin intelgerea sau darnicia noastra. Ultimile versuri se termina cu concluzia ca Dumnezeu este peste tot si ne are in paza.

Și cine observă, înt-o doară,

Ca el e-aici din vremuri de demult,

Imperturbabil, în acest tumult,

El, cerșetorul, a uitat să moară.

Sub zdreanța lui, minunea se-ntrupează,

În el e Dumnezeu, ce stă de paza.

Bătrânul cerșetor

La colțul străzii e un cerșetor

Cu mâna-ntinsă, către-o altă lume

Decât aceea unde, fără nume,

El ispășeste râsul tuturor.

Adolescenții se mai țin de glume

Și-i pun în palmă semne de-ale lor,

El e bătrân și înțelegător,

Cu noi, cu toții, dar, cu cei mici, anume.

Și cine observă, înt-o doară,

Ca el e-aici din vremuri de demult,

Imperturbabil, în acest tumult,

El, cerșetorul, a uitat să moară.

Sub zdreanța lui, minunea se-ntrupează,

În el e Dumnezeu, ce stă de paza.

Adrian Paunescu, desi de-a lungul carierei sale a avut mereu un psihic ce la ajutat sa infrunte mereu lucrurile in fata, sa treaca peste ele, desi mereu a parut de neoprit, in ceea ce priveste caracterul sau independent,in ceea ce priveste opera lui si mesejele sale clare catre anumite parti ale sociatati de-al lungul vietii, desi parea indistructibil pe din interior, avea si el ca orce om, propriile sale momente de indoiala ca mai poate schimba ceva, uneori si el avea momentele sale de nesiuranta si incertitudine.

O poezie care dovedeste o cu totul alta latura a marelui poet este " Condamnati ".

In aceasta poezie, autorul apare cu totul altfel de cum ne-am obisnuit, apare ca un om rapus, invins, sau care oricum sa declarat invins de catre principalul sau rival si anume sistemul si anumite parti ale societatii. Spre deosebire de marea majoritate a poeziilor sale, aici intalnim momente in care autorul pare dispus sa piarda lupta, sa se retraga sau sa se declare invins. Poezia este foarte trista, fiindca numai vedem acelasi poet plin de ambitie in a schmba in bine, din contra. Este o poezie scrisa cu cativa ani in urma caderii counismului, deci putem trage concluzia ca este o poezie relativ veche in ceea ce priveste cariera sa lunga, tocmai de aceea putem ajunge repede la concluzia ca , lafel ca orice om , trecea printr-o etapa mai rea in viata sa si probabil a simtit nevoia sa isi exprime propriile nemultumiri si suferinte intr-o poezie.

Este una dinte putinele sale poezii, in care problemele despre care vorbeste le spune intr-un mod mai degraba subiecitv, la propria persoana.

Se declara, nu doar pe el insusi in cele din urma invins si si in geneal societatea romaneasca.

Prima strofa incepe intr-un mod extrem de negativ, poetul spunand cum vede pierind tot ce a iubit, si ajunge sa se considere un sclav trist al tristei sale harpe.

Din primele doua versuri, putem trage concluzia, ca poezia este foarte diferita de marea lor majoritate, deoarece el mereu a fost mandru de el insusi si de tot ceea ce cu un scucces formidabil resusea sa constuiasca, aici gasim un cu totul alt om, decat cel cu care ne obisnuiseram.

De asemena marele artist ne spue ca vede pireind tot ca iubit, si se stie foarte bine ca autorul cel mai mult pe lume a tinut la aceasta tara si apoi la ce, jn parcursul timpului reuside usor usor sa constriasca pentru plubicul sau larg.

In urmatoarele doua versuri, autorul spune ca se simte umilit si ca deja este prea mult chiar si pntru el.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,

eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,

mi-ar fi prea mult și-o gaură de șarpe

să merg în ea, tăcut și umilit.

In cea de a doua strofa, poetul simte ca nu mai are pentru ce sa lupte, cand vede cum intreaga tara pleaca la altii si noi incepem cu fiecare zi ce trece sa ramnem cu tot mai putin.

Ce să mai cânt. când au venit pirații

și apele din mătci ni le-au furat,

Si in urmatoaele doua versuri ale aceleasi strofe, putem vedea tristetea si nedanejdea parca de neinchipuit a marelui artist, care da de inteles ca este foarte trist si incepe sa planga.

o lacrimă ființei mele dați-i

și-o s-auziți de omul scufundat.

Cea de a treia strofa, este probabil cea mai semnificativa in legtura cu sentimentele de moment ale autorului, pentru ca in aceasta strofa, se simte probabil cel mai mult faptul ca se simte complet pierdut si resemnat, fara nici un fel de speranta pentru viitor.

Pare la capat de drum, pe punctul sa renunute la tot, putem trage de asemena concluzia ca probabil cand a scris aceasta poezie, era probabil intr-un monment mai depresiv, in care totul parea degeaba si parea sa renunte la tot.

M-aș îneca, m-aș stinge și m-aș duce,

să mă zdrobească ritmuri pe-o șosea,

nici nu mai am nevoie de o cruce,

mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

In urmatoarea strofa, marele criitor ne prezinta unul din motivele pentru care se simte complet piredut, spunand ca incet-incet, totul dispare, ca nimic nu mai rezista si ca asista la o sinucidere in prapad, de asemena, acest prapad il tot vede extinzindu-se mai mult si mai mult si cum asista neputincios la aceasta tragedie, ca si un sclav trist al tharpei sale trsite. In aceasta strofa, putem trage concluzia, ca viziunea autorului fata de ceea ce tinea cel mai mult pe lume, cu toate inima, adica tara, este una foarte sumbra si trista, de unde si tristetea acestuia.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,

prăpădul întinzându-se îl văd

și nu mai e nimic să mai reziste

acestei sinucideri în prăpăd.

In cea de a cincea strofa putem trage concluzia ca marele scriitor nu mai vede nici un viitor pentru aceasta tara, spunand ca totul ca cazut.

Ultimile doua versuri ale aceleasi strofe au din nou un puternic impact emotional, deoarece putem trage concluiza ca poetul se simte singur impotriva unui intreg aparat, in fata unui intreg sistem, deoarece mereu cand scrie despre nedrepatile acestui popor, este penalizat si nimeni nu intervine sa il ajute. Din lupta aceasta interioara cu sistemul, fara sa aiba sustinatori asa se inflacarati ca si el pentru a isi aprara tara, putem trage iar concluzia faptului ca se simtea singur si intr-o oarecare masura si tradat.

De n-aș avea puterea diavolească

să înțeleg că totul a căzut,

dar vin heralzii cinici să-mi izbească

scrisorile prăpădului de scut.

Cea de a sasea strofa, confirma, din nou, doar ca mai puternic, concluzia din strofa precedenta si anume ca simte singur si tradat.

Neincrederea in propria persoana este una foarte mare, incepe nu doar sa isi piadra incederea in ceea ce luptase in de-a cursul anilor si si in el insusi.

Incepe sa creada ca oamenii il ocolesc de frica sau pentru ca il considera ciumat, fapt ce arata ca se simte tradat de comunitate, ba chiar in ultimile douar vesuri ale strofei, poetul spune ca se refugiaza si scrie la o lampa mica, pentru a nu il vedea restul oamenilor care pareau tot mai distanti.

Prietenii mă ocolosc de frică,

probabil mă consideră ciumat,

eu însumi scriu acum la lampa mică

să nu mă vadă cei care se bat.

In a spatea strofa, spune in fata, ca se simte tradat si ca nimeni nu vrea sa mai lupte impreuna cu el pentu tara si se semite ambandonat de proprii compatrioti, pe care ii condamna pentru faptul ca nu ii intereseaza de el sau de starile prin care trecea in momentele acelea si ca se simte respins de catre propria comunitate, la care bine se stie, cat de mult tine. Ii condamna ca nu au fost alturi de el, cu cuvinte frumoase, care sa il ajute sa scape din starea aceea si ca nimeni nu ia devedit macar putina iubire.

Iubire? Vis de mâine? Regăsire?

N-au gizii mei un minim interes

povești cu dulci iluzii să-mi înșire

din starea condamnatului să ies.

A opta strofa, este una in care in contiunuare se marginalizeaza si se consiedera, probabil pe buna dreptate, respins, parasit si neascultat.

In primele doua versuri ale strofei putem vedea faptul ca se simte se simte desprins si in neajusns de ascultat fata de semenii lui, marele poet comparandu-se cu Casandra.

Ultimile doua versuri aduc acelasi aer sumbru saupra strofei, poetul spunand ca nu ii mai este frica de moarte.

Se pregătește marele exemplu!

Acela, zic Casandrele, sunt eu!

Ca un berbec am să mă duc în templu.

Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.

Cea de a noua strofa il arata pe poet simtindu-se ca si intr-o gaura sarpe, de unde rosteste un acatist, fapt ce arata in contiunare psihicul foarte scazut, incredibil de scazut, mai ales pentru un artist de talia lui Adrian Paunescu.

Vedem, in continuare, aceasi imagine dezolanta constriuta in de-a cursul poeziei, faptul ca se simte ca intr-o gaura de sarpe, de exemlpu, arata foarte bine acest lucru, insemnand ca nu se mai simte in siguranta si sustinut.

Faptul ca poetul face referire la scrierea unui acatist, arata ca nu vede destinul tarii, al apropiatilor sau chiar pe al sau prea bine.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,

eu, cântărețul soarelui din nord,

de-aicea, dintr-o gaură de șarpe,

rostesc un acatist și-un dezacord.

Urmatoarea strofa, este una in care artistul dovedeste faptul ca nu si-a piredut increderea doar in el si iar dovedeste ca si-a pierdut-o in toata lumea.

Marele geniu, pare ca este complet dezamagit ca nu poate sa scrie lucrari frumoase despre eroi conducatori ai unei tari la momentul respectiv. Nu vede in actualii conducatori niste advarati lideri, asa cum vroia si exact contrariul.

Artistul spune ca ii vina sa planga dar sa si rada ca nu poate da timpul inapoi, in speranta bineainteles ca ar putea schimba ceva.

Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!

Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?

Îmi vine și a plânge și a râde

că nu există cale înapoi.

Strofa unsprezece este una de critica la adresa cetatenilor romani, la adresa celor ca el, care vad realitatea de zi cu zi, dar nu fac nimic sa o schimbe si prefera sa vada cum tara lor dispare cu fiecare zi ce trece.

Marele artist, le cere socoteala pentru inactivitatea lor, pentru faptul ca nu fac nimic sa schimbe ceva si nu se gandesc macar la generatiile urmatoare, daca la ei insusi nu se gandesc, la ce o sa le rezerve lor viitorul.

Totoadata, poetul spune ca ei nu pot fi considerati parinti in adevarata putere a cuvantului si doar niste meditatori pentru copiii lor.

Voi nu vedeți ea nu mai aveți țară

și ca străini vi-s pruncii, cobitori,

învață ei ceva pe dinafară,

dar n-au părinti, ei au meditatori.

Aceeasi critica la adresa cetatenilor se ridica si in urmatoarea strofa, unde poetul pune toata aceasta moarte sociala, toata acesta moarte colectiva, pe seama inconstientei oamenilor. Adrian Paunescu repeta din nou faptul ca toti cei care au putut profita de aceasata dezorganizare intentionata sau mai putin intentionata, au furat tot ce le-a permis timpul din Romania, si ca devenim pe zi ce trece "un pustiu nemuritor".

Voi nu simtiți că nu mai aveți ape?

V-au luat pirații tot pe vasul lor

și iată, din aproape în aproape,

noi suntem un pustiu nemuritor.

Ultima strofa, nu revine asa cum probabil ne astepatam cu o nota cat de mica de optimism si din contra, autorul este gata sa renunte la lupta, chemnad-o langa el pe Casandra si sa ii sarute gatul gata pentru streang.

Din harpa mea ridicolă și tandră

învoluntar un cântec fără rang

te cheamă lângă mine, hai Casandra,

sărută-mi gâtul gata pentru streang.

Condamnați

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,

eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,

mi-ar fi prea mult și-o gaură de șarpe

să merg în ea, tăcut și umilit.

Ce să mai cânt. când au venit pirații

și apele din mătci ni le-au furat,

o lacrimă ființei mele dați-i

și-o s-auziți de omul scufundat.

M-aș îneca, m-aș stinge și m-aș duce,

să mă zdrobească ritmuri pe-o șosea,

nici nu mai am nevoie de o cruce,

mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,

prăpădul întinzându-se îl văd

și nu mai e nimic să mai reziste

acestei sinucideri în prăpăd.

De n-aș avea puterea diavolească

să înțeleg că totul a căzut,

dar vin heralzii cinici să-mi izbească

scrisorile prăpădului de scut.

Prietenii mă ocolosc de frică,

probabil mă consideră ciumat,

eu însumi scriu acum la lampa mică

să nu mă vadă cei care se bat.

Iubire? Vis de mâine? Regăsire?

N-au gizii mei un minim interes

povești cu dulci iluzii să-mi înșire

din starea condamnatului să ies.

Se pregătește marele exemplu!

Acela, zic Casandrele, sunt eu!

Ca un berbec am să mă duc în templu.

Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,

eu, cântărețul soarelui din nord,

de-aicea, dintr-o gaură de șarpe,

rostesc un acatist și-un dezacord.

Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!

Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?

Îmi vine și a plânge și a râde

că nu există cale înapoi.

Voi nu vedeți ea nu mai aveți țară

și ca străini vi-s pruncii, cobitori,

învață ei ceva pe dinafară,

dar n-au părinti, ei au meditatori.

Voi nu simtiți că nu mai aveți ape?

V-au luat pirații tot pe vasul lor

și iată, din aproape în aproape,

noi suntem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicolă și tandră

învoluntar un cântec fără rang

te cheamă lângă mine, hai Casandra,

sărută-mi gâtul gata pentru streang.

Poezia, este fara idoiala, una cu un puternic impact emotional, o poezie scrisa cu toata inima si durerea ce il apasa pe minunatul poet in unele clipe.

Este o poezie ce poate fi un indemn pentru orice generatie de acum incolo, sa nu se lase striviti in propria tara, de catre straini din alte parti, sau chiar de proprii conducatori, insetati de putere.

Adrian Paunescu a fost fara indoiala, un exmplu de ce inseamna sa fi un bun roman, un bun cetatean, un bun compatriot, un patriot pana la ultima suflare, un exemplu de om care isi iubeste tara cu adevarat, si la bine si la rau, si care incearca prin ceea ce face sa schimbe tara in bine.

Din aceasta cauza este considerat de foarte multi oameni, un Eminscu al noilor vremuri, din cauza spiritului sau de necombatut.

De asemenea, se stie cat de mult la pretuit Adrian Paunescu pe Mihai Eminescu scriind mai multe lucrari la adresa sa, prin care isi arata respectul pentru el.

In timpul comunismului, a fost de departe cea mai puternica voce interna in a schimba ceva, orice, dar sa schimbe in bine.

O alta poezie foarte cunoscuta scrisa tot pe vremea regimului comunist, este poezia " " " Cineva ma asculta ", in care autorul poveste politia politica care inconjura tara de la un capat la altul al tarii, militia si securitatea care urmarea orice pas, orice vorba de rau adus regimului dictator. Securitatea a dominat orice pas din aceasta tara zeci de ani, cat a durat regmiul, si cel mai vizat local era bineanteles Bucuresti. Nu aveai voie sa aduci insulte sau calomnii regimului, din cauza pedepselor de tip medieval care stiai ca te asteapta daca erai prins. Romania era un mic Alcatraz, in care daca nu aduceai ode conducatoului riscai mult.

Acest lucru ni-l semnaleaza si Adrian Paunescu, care in aceasta poezie ne spune despre rigorile si felul in care sitemul de supraveghea zi si noapte si iti era frica ca ziua urmatoare sa nu fi ridicat de slugile regimului petru asa numite calomnii la adresa ei.

Prima strofa a poeziei are o semificatie importanta, si asta fiindca arata cu ce teama traiau cea mai mare parte a romanilor, in cele vremuri, de asemena ultimile doua versuri ale strofei, arata foarte bine felul in care reactiona regimul pe atunci si felul in care odata ce denigrau un om, in special o mare personalitate, asa cum a este Adrian Paunescu, cu atat mai mult puterea regimului prindea noi radacini si mai puternice in tara.

În veac cu putere ocultă

din zid cineva mă ascultă.

cu cât mă coboară pe mine.

cu-atât el mai mare devine.

Cea de a doua strofa arata felul in care traiau romanii, in cel regim in propriile case, cu frica si cu teama sa nu fie supravegheati sau interceptati, deoarece securitatea era o arma foarte puternica pe vremea aceea, care te lovea cand te asteptai mai putin, puteai fi receptat in cel mai dubios, straniu, cuidat sau ingenios mod posibil, fara sa iti dai seama, pentru ca securitatea pe vremea aceea era formata din profesionisti, din aceasta cauza se instaurase defapt cel mai mult teama in tara.

Iubirea mi-o suge prin tuburi.

mă simt răstignit pe șuruburi,

ce face cu mine nu-i veghea,

el trage din zid cu urechea.

In cea de a treia strofa, poetul spune despre modul in care aceasta politie politica, securitatea, actiona nu pentru binele cetateanului, asa cum era normal si din contra actiona contra cetateanului, imoptriva drepturilor acestora de orice fel, neavand voie sa ridici probelema drepturilor personale, pentru ca stiai ca daca o faci pedepsele primite erau si mai grele, infernale.

Ai zice că apără, poate,

poporul de rău și păcate,

de cei ce țin arme în liră

de cei care mint și conspiră.

A patra strofa, reprezinta presiunea psihica, pe care cetateanul ero obligat sa o suporte, in fiecare zi, in fiecare moment, oriunde, in orice punct din tara.

Oamenii nu mai puteau avea o viata normala, obisnuita, stiind ca mereu ar putea fi inregistrati, oamenilor le era greu sa aiba discutii normale cu familia, rudele sau cunoscutii, fiindca nu le era usor sa stie ca nu pot avea discutii normale, stiind ca cinceva ar putea sa ii asculte.

Dar nu el ascultă orbește,

pe om când acasă trăieste,

ne întră-n cearceaf și sub piele,

în creier de gânduri săi-l spele.

Cea de a cincea strofa, confirma spusele din strofele anterioare. Securitatea putea fi oriunde si oricand, putea oriunde sa te supravegheze, in ecle mai neastepate locuri sau in locurile pe care cetatenii le gaseau ca fiind cele mai sigure.

Prin mări, electronice unde

în ochi și în tălpi ne pătrunde,

putere zeiască și oarbă

el scris e și-n firul de iarbă.

Penultima strofa, aduce tocmai acest subiect in discutie despre felul in care erai prins in cele mai neasteptate moduri, in cele mai neasteptate momente sau locuri.

De asemenea, destinul victimelor, era unul pe muchie de cutit, deoarece de multe ori securitatea nu te cruta, ducandu-te in inchisorile comuniste, unde erai chinuit in cele mai groaznice feluri, unde uneori bataile foarte drastice te omorau, la propriu, asa cum au fost se stie foarte bine zeci de cazuri sau puteau sa decida pe loc sa te omoare. Nici o varianta nu era mult mai placuta decat alta, pentru ca odata ce erai prins stiai ca urmeaza una dintre cele doua variante. Din cauza acestor intamplari, oameni traiau in fiecare clipa in teroare.

Ascultă fereastra deschisă

și viermii urcând în caisă,

cum gâfâie-n dragoste mirii,

concertul mărunt al pieirii.

Ultima strofa, are doar adoua versuri, insa reprezinta o concluzie la intreaga sa poezie, si anume felul in care traiau oamenii in acele timpuri, felul in care securitatea era la ordinea zilei oriunde si oricand si nesiguranta ca in secunda urmatoare ai putea fi in siguranta fata de oamenii securitatii, care in mod normal trebuia sa vegheze la o societate mai buna.

În veac cu poliție multă,

din zid, cineva mă ascultă.

Cineva mă ascultă

În veac cu putere ocultă

din zid cineva mă ascultă.

cu cât mă coboară pe mine.

cu-atât el mai mare devine.

Iubirea mi-o suge prin tuburi.

mă simt răstignit pe șuruburi,

ce face cu mine nu-i veghea,

el trage din zid cu urechea.

Ai zice că apără, poate,

poporul de rău și păcate,

de cei ce țin arme în liră

de cei care mint și conspiră.

Dar nu el ascultă orbește,

pe om când acasă trăieste,

ne întră-n cearceaf și sub piele,

în creier de gânduri săi-l spele.

Prin mări, electronice unde

în ochi și în tălpi ne pătrunde,

putere zeiască și oarbă

el scris e și-n firul de iarbă.

Ascultă fereastra deschisă

și viermii urcând în caisă,

cum gâfâie-n dragoste mirii,

concertul mărunt al pieirii.

În veac cu poliție multă,

din zid, cineva mă ascultă.

Alta poezie ce au devenit cunoscute din cauza indemnului de trezire a poporului la realitate, este Sunt radical, scrisa cu cateva luni inainte de prabusirea regimului dictatorial, o poezie in care poetul aduce critici de data asta atat cetatenilor, dar si celor care conduc tara, pe primii acuzandu-i de neputinta sau incompetenta de a se impune intr-un fel, in timp ce pe ceilalti ii codamna de jocul parsiv si manipulator de care profita datorita neputintei de a se impune a primei categorii.

Este o poezie scrisa la sfarsitul regimului comunist, in care se descrie perfect societatea din acele vremuri si felul in ca oamenii din pacate se obisnuisera cu manevrele lui si nu faceau chiar nimic in a-l opri.

Adrian Paunescu vede la sfarsitul acestor ani, o societate complet intoarsa pe dos, unde valorile au fost date peste cap, unde adevaratii eroi nationali ai Romaniei au fost stersi si dati la o parte si inlocuiti cu oamenii favorabili comuniostilor, adica sclavii platiti ai regimului, o tara unde legile au fost complet date peste cap, o tara unde justitia te condamna mult mai repede daca vorbesti, daca ai opinii, decat daca faci o crima. Din pacate, cu mare tristete, Adrian Paunescu constata ca in acei ani, oamenilor incepusera sa li se para normal acele legi si nu mai vedeau nimic ciudat legat de ele, din cauza propagandei comuniste, care era prezenta inca din clasele mici de scoala si care te manipula astfel incat sa crezi ca totul este perfect asa cum este si ca un adevarat patriot trebuia sa se supuna legilor tarii.

Ipocrizia si manipularea comunistilor functionase aproape perfect, astfel ca putina lume isi mai dadea seama de faptul ca erau mintiti. Din pacate, desi in continuare traumatizati de catre securitate oamenilor incepusera sa li se para normal a traiasca in acest fel, pentru ca din pacate romanilor fiindu-le interzis sa iasa din tara zeci de ani la rand, mentalitatea la nivelul cetateanului se schimbase total, desi nu isi dadeau seamea, cetatenii nu mai gandeau ca propira minte si erau manipulati de la varste tot mai fragede de catre propagandisti comunismului, care aveau locurile asigurate in cele mai importante puncte ale societatii. De exemplu, Adrian Paunescu spune ca a functionat ideea faptului ca daca cei care conduc "vorbesc in numele poporului, guverneaza in numele poporului, constriesc socialism cu si pentru oameni", atunci ei au voie " sa distruga omului casa, orasul si satulfaa sa il intrebe", fiindca fusesera invatati ca totul se face spre "binele" cetatenilor. In aceasta situatie, poetul vine si cu o paveste comica, in care "zece elevi au fost intrebati la scoala cafapte bune au savarsit, iar copiii au raspuns impreua au ajutat o batrana sa treaca strada, iar profesorul a intrebat de ce a fost nevoie de asa de muti, la cere elevii raspund pentru ca batrana nu vroia sa traverseze strada. Cam asa se manipula populatia cu referire la "vizitele" securitatii. Aproape nimeni nu se mai prindea de scopul acestor "vizite", iar cei care stiau nu indrazneau sa scoata un cuvant de frica. De asemeea, se arata revoltat de istoria falsa la care erau educati la scoala generatiile de copii, dand aici exemplul Maresalului Ion Antonescu. Aproape de sfarsitul poeziei, el ironizeaza omul

Sunt radical,

nu cred să existe

înger mai urât

și demon mai frumos

decât omul,

si, mai mult decât atât,

nu cred să existe

accident mai rodnic

și lege mai contrariata

decât omul.

In ultima parte a poeziei, poetul spune ca tot ceea ce se intampla in societate ne afecteaza direct pe noi si suntem raspunzatori direct de aceste lucruri si ar trebui sa ne implicam mai mult, ca tot ca se intampla, accidental sau mai putin accidental in societate ne afecteaza si noua vietile si ar trebui sa fim mai vizibili in ochii celor care ne conduc.

Sunt radical,

când ploua

și când ninge

știu ca e vorba

despre mine,

despre apa care sunt,

despre apa care sunt.

Sunt radical

Sunt radical

mai precis

sunt pentru păstrarea

unui just raport

între minciună și adevăr,

între eroi și eroi,

între plus și minus,

sunt radical,

mai precis,

mi-e silă de demagogia socialistă

mai tare decât de

demagogia burgheză

pentru că o simt

apăsându-mă cu mult mai de aproape.

Sunt radical,

cred că nu e bună legea

care te condamnă mai grav

dacă ucizi un urs

decât dacă ucizi un om,

ba mai mult,

te condamnă mai grav

dacă vorbești,

dacă ai opinii,

decât dacă ucizi.

Sunt radical

adica îmi închipui

că dacă ecuația

"poporul ne-a ales,

vorbim în numele poporului,

guvernăm în numele poporului,

construim socialismul

cu oamenii și pentru oameni,"

este adevărată,

nu e corect

să-i distrugi omului

casa, orașul sau satul,

fără să-l întrebi pe om;

zece elevi au declarat la școală,

când i-a întrebat dirigintele

ce fapte bune au săvârșit,

în ziua aceea,

ca au ajutat o bătrâna

să treaca strada

dar de ce asa de multi,

s-a mirat dirigintele

pentru ca bătrâna

nu voia să treaca strada

au raspuns ei.

Cam asta ar fi situația

sunt radical

și o privesc în fata,

dacă bătrâna nu vrea să treaca strada

e greu să te lauzi

ca ești cel mai bun dintre oameni

pentru ca o obligi

să traverseze,

și lucrurile stau chiar asa,

bătrâna nu vrea

să treaca strada.

bătrâna nu se afla pe strada

nici nu exista strada,

și bătrâna nici nu e bătrâna.

ci o tara emotionata

ca va trebui să traverseze.

Sunt radical,

adica mi-e groaza

de remuscarile

care nu mai pot salva nimic,

mai ales viata

care și asa se incapațineaza

de câteva generații incoace

să se duca în pastele mă-sii.

Sunt radical,

îmi plac prunele, piersicile,

marele verațice, libertatea,

femeia, granitele istorice,

și strugurii tamiiosi.

Sunt radical,

as putea dicta un poem

și de la un telefon public,

dar tot radical sunt

și mentionind

ca n-aș putea face aceasta

decât dacă și cea

careia îi dictez

ar avea telefon.

Sunt radical,

cred ca Maresalul Ion Antonescu,

dacă ar fi rejudecat

de un tribunal impartial,

ar putea fi declarat

fără rezerve,

erou al Romaniei post-mortem

și martir universal,

măcar după lectura

Pactului Ribbentrop-Molotov.

Sunt radical,

cred în valoarea frunzei de varza

aplicata pe lucrurile dureroase

ale corpului.

Sunt radical,

nu cred să existe

înger mai urât

și demon mai frumos

decât omul,

si, mai mult decât atât,

nu cred să existe

accident mai rodnic

și lege mai contrariata

decât omul.

Din mine insumi

și din ceilalti

extrag radacina patrata

și observ ca nu e decât apa,

apa în stare de gândire,

apa cu suflet și cu virtejuri,

apa într-o nevindecabila

formula chimica.

Sunt radical,

când ploua

și când ninge

știu ca e vorba

despre mine,

despre apa care sunt,

despre apa care sunt.

Soferul si nevasta-sa este o alta poezie scrisa cu mult cinism si sarcasm adresat conducatorilor tarii.

Aceasta poezie la prima vedere poate parea ca nu are nici o legatura cu tara si liderii sai, insa pe parcursul ei, ne dam seama de faptul ca totul incet-incet incepe sa capete contur si logica, deoarece in special in inceputul poeziei nu ne dam seama de ironia autorului si de faptul ca totul, de la autobuz pana la soferii lui incep sa capete sens si sa isi arate adevarata lor fata, defapt putem trage concluzia ca autobuzul nu este defapt un autobuz, si este tara, ca pasagerii nu sunt doar niste pasageri, si cetatenii tarii, populatia, iar soferii nu sunt doar niste soferi si conducatorii acestei tari, Elena si Nicolae Ceausescu.

Poezia urmareste aceeasi nota cinica si plina de sarcasm pe tot parcursul poeziei, fiind o poezie ce reprezinta la sfarasitul ei din nou naivitatea poporului roman si batjocura si neinterseul conducatorilor ei.

Este o poezie care spune practic pe scurt istoria neagra a Romaniei pe vremea comunistilor, despre cum cetatenii le tot permitea si le tot permitea conducatorilor sa aiba acelasi dispret si nepretuire legata de tara care ar fi trebuie sa o conduca cu adevarat, putem spune ca poezia ar putea intra usor la cateoria pamflet, doar ca un pamflet cat se poate de trist, dureros si realist.

Pe masura ce comunismul isi extindea durata in tara, cu atat romanii erau tot mai spalati pe creier si fara sa isi de-a macar seama laudau, aplaudau, idolatrizau, ba si chiar ridicau in slavi pe cei care din nou fara sa isi de-a seama ii tortura, ii saracea, le taia drepturile, ii spiona, ii infometa si multe alte atrocitati.

Este o poezie care din nou arata realitatea acestei tari in vremea regimului comnist.

In inceputul poeziei ni se prezinta ca a venit in sfrasit primavara in tara, vremea se incalzeste si acum tot mai multa lume vroia sa se plimbe prin diferite colturi ale tarii.

Asa ca intr-un oarecare autobuz, cu destinatia spre munte, incepusera sa se urce tot mai multa lume. Lumea era fericita si bucuroasa de calatoria pe care o vor face.

Incepe un pasager sa il laude pentru felul in care conduce autobuzul pe sofer, la care mai multi pasageri incepe sa il aprobe striganu-i soferului aceleasi laude si vorbe dulci despre felul unic si foarte frumos in care conduce el autobuzul.

Soferul parea a fi unul foarte modest, ce nu ii facea placere sau nu se simtea bine sa i se aduca laude sau sa i se vorbeasca prea mult despre el, fiind in centrul atentiei, de aceea el doar ii aproba pe soferi dand usor plin de modestie din mana.

Pe parcursul calatoriei, in autobuz incepea sa vina tot mai multa lume, iar lumea era lafel de vesela si fericita si lafel ca si ceilalti pasageri incepeau sa ii ridice ode soferului, laudandu-l pentru felul minunat in care conduce autobuzul, iar soferul avea din nou ca si inainte aceeasi nota de modestie, aprobandu-i usor cu mana.

In autobuz incepea sa vina tot mai multa lume, si incepea usor-usor sa devina aglomearat si neincapator, iar din nou aceeasi poveste cu soferul, ofense si ridicari in slavi pentru felul minunat in care isi face treaba, si anume felul in cae conduce autobuzul si din nou modestia nemarginita a soferului.

Totusi, incet-incet autobuzul devenise mult prea plin, cu un aer inespirabil si nimeni nu mai avea loc de ceilalti, incepand la propriu sa se clace in picioare, dar ce sa vezi, autobuzul devenea tot mai plin si mai infernal si ca sa fie totul cat mai ciudat desi foarte inghesuiti si incomfortabili, pasagerii continuau ce stiau mai bine si anume sa il laude pe sofer pentru felul sau inimaginabil in care conduce autobuzul.

Deja lumea incepea sa devina agitata, pasagerilor inghesuiti, unul peste altul in autobuz incepusera sa devina infometati, sa le fie sete si sa se simta obositi, dar continua ritualul ridicarii in slavi, desi situatia devine tot mai inconfortabila.

Din cauza numaului urias de pasageri, care il mai si ridicau in slavi fara incetare, soferul incepe sa devina tot mai iritat, lumea incepea sa ii de-a din cauza aglomeratiei peste o mana, peste un picior, astfel incat situatia incepea sa devina inconfortabila si pentru el.

La un moment dat, l-au oprit niste meseriasi pentru a ii face o cusca de protectie, pentru a nu mai suporta multimrea de pasageri pe care avea responsabilitatea sa o conduca in linsite si siguranta la destiatie.

Pasagerii, probabil masochisti, l-au indemnat sa isi ia si sotia cu el, ca sa nu se plictiseasca pe parcursul drumului, ceea ce sa si intamplat.

Mai departe, situatia incepe sa devina tot mai tensionata, lumea desi continuand sa il laude petru felul minuntat in care conduce, incepea sa aiba si nevoi, le era foame, sete erau obositi, dar soferul tot mai nervos, isi vedea mai departe de drum, tot mai nervos si nepasator de parca cei care incepusera sa se planga erau niste nimicuri, nu pasagerii lui.

Autobuzul, pe parcursul drumului a inceput sa ramana fara geamuri, din cauza celor care sarisera pe ele pentru ca nu mai suporatau, usile ii erau ruginite si blocate iar starea autobuzului desi se degrada, incepuse sa ramana fara benzina, din cuaza nervilor soferului, care calcase in tot felul de gropi din cauza carora cauciucurile incepusera sa se sparga pe rand, autobuzul incepea sa se contrabalanseze dintr-o parte in alta, astfel ca distrugea tot ce ii iesea in cale, orase, sate, case, biserici si tot ce tintea.

Lumea incepe sa coboare, si bineinteles ca autobuzul incepe sa prinda din nou mai multa viteza, incepsuse sa fie tot mai putina lume in autobuz, pentru ca pe parcusrsul drumului, unii murisera, alti cazusera, alti ingetase-ra de frig, numai soferul conducea cu sotia lui nepasatori uitandu-se drept inainte fara nici un fel de reactie, autobuzul mai departe, fara sa ii pese, sau macar daca nu, sa observe ce se intamplase in timp cu proprii pasageri.

La sfarsitul calatoriei, era o liniste asurzitoare in autobuz, nici macar o voce nu se mai auzea, probabil, din cauza fapatului ca in autobuz ori nu mai era nimeni, ori muriserea cei ce se mai aflasera in el.

O excursie care incepuse plin de optinism, veselie si fericire din partea pasagerilor se termina cum nu sa poate mai dramatic.

Poezia scrisa cu doi ani in urma prabusirii comunismului, este inca una din marea categorie care arata destinul negru al tarii pe care la parcurs in timpul regimului dictatorial.

Este o poezie cu final tragic, asa cum a fost tregica si istoria Romaniei timp de zeci de ani sub acest regim ocult.

Șoferul și nevastă-sa

Ne urcasem cu toții în autobuz

Care nu era confortabil, dar era independent,

N-avea fiecare locul său,

Dar ne gândeam că o să aibă,

Era primăvară,

Venea vara,

Se dezghețau drumurile,

Puteai să mergi cu gulerul cămășii descheiat,

Se dezghețau drumurile,

Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,

Pe care nu le mai cântasem de multă vreme

Și unii din cauza vitezei,

Care-i îmbăta,

Alții cu o tandră ironie,

Am început să zicem, să cântăm

Că autobuzul nostru

E cel care dezgheață

Drumul pe care mergem.

Pe direcția aceea spre munte,

Spre marele munte,

Nu mai mersese niciodată un autobuz,

Numai turiști particulari,

Numai nebuni ocazionali.

Așa că nu ne interesa destinația,

Ne ajungea bucuria

Că mergem cu toții spre marele munte.

Șoferul era tânăr,

Conducea pentru prima oară

Un asemenea autobuz.

Fusese ajutor de șofer,

Lucrase mult și cinstit,

După cum mergea, după cum frâna,

Era fără îndoială cel mai bun șofer

Dintre toți șoferii noștri,

Ăsta conduce exceptional, strigăm noi,

Ăsta-i omul care ne trebuie

Și el dădea din mână cu modestie

Rugându-ne să nu-l mai lăudăm,

Cal încurcăm la condus.

În fond e autobuzul dvs.,

Eu sunt al dvs.,

M-ați ales să conduc autobuzul,

Asta-i treaba mea.

Noi am aplaudat, chiar și aceasta lepădare, a lui,

De laudele noastre.

Și autobuzul mergea mai departe

Și-n diverse localități, în care ne opream,

Mulți urcau

Și nimeni nu mai voia să coboare.

Era un autobuz unic

Nu mai exista așa ceva în imprejurimi.

Rămăseseră-n urmă troleibuzele agățate

De rețeaua electrică

Și lipsite de orice independență,

Tramvaiele înghesuite între sine

Și aceeași rețea.

Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,

Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,

Șoferul conducea exceptional,

Nimeni nu conduce mai bine ca el,

Strigam noi

Și el dădea moale din mână,

Și noi strigam iarăși,

Lasă frate, lasa modestia la o parte,

Da-o dracului de modestie

Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea

Unui asemenea drum,

Știm valoarea lui adevărată,

Ești al nostru,

Ești dintre ai noștri,

Rămâi între noi,

Bravo,

Ura,

Și el nu mai putea să ne oprească,

Trebuia să fie atent la drum,

Iar noi eram prea mulți

Și începusem să-l încomodăm,

Stăteam claie peste grămadă în autobuz,

Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,

Până când câțiva meseriași

L-au rugat să oprească pentru câteva minute

Ca să-i faca o cușca de protecție,

Să nu-l mai încomodăm la condus,

Dar să-și ia și nevasta lângă el,

Au zis alții,

Că drumul e lung și se plictisește omul.

Și uite-l acum în cușca lui de protecție,

În cabina lui blindată!

Ce hotărât conduce,

A dat drumul și la muzică,

Se aude în toată mașina o muzică eroica,

Pe care o întrerupem noi din când în când

Cu cântece despre el și de drumul nostru,

Și hai, mă, să fim atenți și cu nevastă-sa,

Ca și el e om.

În autribuz vara e cald

Iarna e frig,

Drumul continua,

Am început să obosim,

Nene șoferule, oprește,

Să ne odihnim și noi.

Să te odihnești și dumneata,

Că n-o fi foc,

Dar el nu mai aude,

El conduce,

Și-ntr-adevăr, conduce exceptional,

E cel mai bun, strigam toți,

Dar ne e foame,

Pentru că n-am mai oprit demult,

Și-avem nevoie și noi

De pâine, de apă, de un răgaz,

Probabil c-am început să-l și enervăm

Cu mofturile noastre

Setea, foamea, somnul,

Geamurile autobuzului nu mai există demult,

Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,

Ușile au ruginit și nu se mai deschid,

Și șoferul conduce autobuzul

Din ce în ce mai nervos,

A început să facă și accidente,

Stau și el și nevastă-sa cu mâinile pe volan,

Marile piscuri îi cheamă,

Mai e puțin combustibil,

Am intrat pe un fel de linie ferată,

Vecină cu drumul,

După ce ni s-au spart cauciucurile

Și după ce șoferul a dărâmat

Cu lovituri de autobuz

Case și biserici,

Sate și orașe,

Începem să coborâm,

Și bineînțeles că viteza crește,

Așa e la orice coborâre,

Viteza crește,

Nu mai e nimeni în autobuz,

Unii au murit,

Alții au fugit,

Alii ne-am uscat de foame și de sete,

Alții am înghețat de frig,

Muntele e tot mai departe,

Dar autobuzul coboară

Halucinând pe linia moartă

De cale ferată,

Și numai ei doi,

Șoferul și nevastă-sa,

În cabina blindată,

Se uită doar înainte,

Nu mai știu pe cine conduc și unde se duc,

Și de ce tac toți pasagerii

Și de ce se merge cu viteza prăbușirii,

Când excursia începuse atât de frumos

Către marele munte.

Adrian Paunescu a incercat mreu sa povesteasca si sa impartaseasca in sperata ca se va indrepta macar cate ceva, propriile opinii si pareri foarte bine argumentate cu cat mai multa lume, adresandu-se publicului sau foarte larg si nu numai.

Printre multele sale capodopere lirice, gasim si poezia " Calugar ", care este o poezie in care mesagerul este care cel care destinatorul mesajelor sale este aici, nimeni altcineva decat Dumneazeu.

Este o poezieca un fel de rugaciune, in care autorul ii povesteste lui Dumnezeu despre nezaurile si nedreptatile ce sa afla in momentul respectiv pe planeta.

In poezie, poetul se planfe lui Dumnezeu despre nedreptatile traite zilnic de catre oameni pe pamant, unde majoritatea oamenilor muncesc dingreu dar nu se aleg cu absolut nimic si ajung sa se intrebe de ce o mai fac, mai ales pentru ca pe langa nu castiga bunuri materiale drept rasplata pentru munca lor, nu sunt nici macar respectati petru munca lor si totul in acest fel lis se pare in zadar, deoarece cei care ii pun pe subordonati sa munceasca munci grele si inutile, dua ce isi termina treaba, ca o batjocura la adresa lor, iin intreaba de ce s-au chiuniu sa faca o munca inutila, dar pe care chiar ei iau pus sa o faca.

În rest muncim până ne cad mâinile din umeri

Și nu mai știm pentru cine muncim

Mai ales că ei ne dau să facem

Lucruri pe care tot ei le considera inutile

Și ne reproșează nouă

Că facem lucruri inutile.

In prima parte a poeziei, marele poet ii spune lui Dumnezeu ca ar vrea sa ajuga intr-u fel anum pana la el, nu conteaza in cum , dar sa ajunga si sa ii vorbeasca despre toate problemele ce ii macina pe oameni in fata.

Undeva, la Cheia,

Am auzit eu că există

O scară de rășină de brad

Care ajunge până la tine, Doamne,

Lasă-mă să urc și să-ți spun.

Voi gasi-o chiar dacă

Nu e în evidența primăriei din Mîneciu

O voi gasi-o după miros,

După mirosul morților

După mirosul viilor,

După mirosul de tămâie.

O voi gasi-o și voi veni

Să-ți spun ce rău e pe pământ

Să-ți spun că-n luptele pentru dreptate

Dreptate a ieșit

Atât de zdrobitor victorioasă

Încât a devenit idee,

Nu mai are nici o realitate.

Marele artist ii mai spune lui Dumnezeu despre edreptatile intentinate cu care sunt tratati anumit categorii de oameni, ca de exemplu bastranii, care duoa o viata de muca sunt tratati ca niste sclavi, avand o pensie jalnica, cu care nu poti face nimic.

Bătrânii sunt puși la zid

Sub niște taloane de pensii

Care sunt trase din tunuri

Ale binevoinței generale.

In finalul poeziei, poetul se roaga la Dumnezeu sa il lase sa urca pana le el paa nu e prea tarziu si sa ii spuna ce are pe suflet, fiindca cu fiecare moment ce trece foamea pe pamnant este tot mai mare.

Dar, în fine Doamne, primește-mă în audiență

Pe mine, călugărul cel mai limbut,

Al mânăstirii tale cu 5 continente.

Hai, Doamne, fi bun și primește-mă

Că, alttel, dacă întârzii,

Nu mai am pe unde urca

Vine omenirea flămândă

Să mănânce scara de rășină

Care duce la tine,

Doamne, fă-mă călugăr,

Fă-mă și ascultă-mă

La ora când mânăstirea ta

Cu 5 continente

Și cu 4 miliarde de prăpădiți

Instalează ultimele arme

În clopotniță!

Călugăr

Doamne, fă-mă călugăr

Și cheamă-mă până la tine

Să-ți spun adevarul

Despre marele dezastru pământesc.

Doamne, fă-mă călugăr.

Au fost haituiți,

Au fost ofensați,

Dar călugării au totuși

O oarecare liberă trecere

La vamile cerului.

Undeva, la Cheia,

Am auzit eu că există

O scară de rășină de brad

Care ajunge până la tine, Doamne,

Lasă-mă să urc și să-ți spun.

Voi gasi-o chiar dacă

Nu e în evidența primăriei din Mîneciu

O voi gasi-o după miros,

După mirosul morților

După mirosul viilor,

După mirosul de tămâie.

O voi gasi-o și voi veni

Să-ți spun ce rău e pe pământ

Să-ți spun că-n luptele pentru dreptate

Dreptate a ieșit

Atât de zdrobitor victorioasă

Încât a devenit idee,

Nu mai are nici o realitate.

Doamne e nedrept totul,

Copiii nu mai au decât recreații și examene,

Ore de clasă nu mai sunt,

Bătrânii sunt puși la zid

Sub niște taloane de pensii

Care sunt trase din tunuri

Ale binevoinței generale.

În rest muncim până ne cad mâinile din umeri

Și nu mai știm pentru cine muncim

Mai ales că ei ne dau să facem

Lucruri pe care tot ei le considera inutile

Și ne reproșează nouă

Că facem lucruri inutile.

Dar, în fine Doamne, primește-mă în audiență

Pe mine, călugărul cel mai limbut,

Al mânăstirii tale cu 5 continente.

Hai, Doamne, fi bun și primește-mă

Că, alttel, dacă întârzii,

Nu mai am pe unde urca

Vine omenirea flămândă

Să mănânce scara de rășină

Care duce la tine,

Doamne, fă-mă călugăr,

Fă-mă și ascultă-mă

La ora când mânăstirea ta

Cu 5 continente

Și cu 4 miliarde de prăpădiți

Instalează ultimele arme

În clopotniță!

" Ruga pentru neam ", desi este o poezie foarte scurta, i ea gasim foarte mult adevar, care desi nu este unul placut, este car se poate de real.

Din pacate, Adrian Paunescu remarca in aceasta poezie ca noi romanii ramnem pe zi ce trece tot mai mult fara tara. Totul se duce altundeva, poetul nu ne da nici un indiciu, dar indica faptul ca tara noastra este cu totul altundeva si din pacate nu mai este aici, pentru ca am reusit performanta de a da aproape totul altora, noi ramanand cu aproape nimic

In prima strofa, poetul se roaga la Dumnezeu sa le de-a inima si suflet iar conducatorilor nostri tirani, care isi vad propriul interes, care pare nu au macar putina mila fata propria tara.

Doamne, Dumnezeul nostru,

Da-ne noua iarasi rostul,

Da-ne liniste si mila,

Duh în trupul de argila.

In a doua strofa, putem remarca faptul ca Adrian Paunescu est intr-unul din moentele lipsite de speranta, vazand doar in Dumnezeu ultima sansa de salvare a tarii.

Marele poet ii cere lui Dumnezeu ca macar El sa le de-a tara inapoi romanilor, de u

Da-ne tara iar în tara,

Da-ne dreptul sa ne doara,

Da-ne mama, da-ne tata,

Ca ni s-au furat odata.nde remarcam ca sperantele sale in conducatorii Romaniei au apus.

In cea de a treia strofa, poetul arata o tara la momentul actual care sufera ca nu mai este la ea acasa si este prin alte parti ale lumii.

La final, poetul ii cere lui Dumezeu ca macar viata noastra sa ne-o s\da inapoi noua din mainile celui care a avenit si luat-o pentru ca conducatorii nostrii au avut mai presus de totul propriul interes.

Da-ne frate, da-ne sora,

Ce din lanturi Te implora

Si, într-o blîndete noua,

Viata noastra da-ne-o noua.

Ruga pentru neam

Doamne, Dumnezeul nostru,

Da-ne noua iarasi rostul,

Da-ne liniste si mila,

Duh în trupul de argila.

Da-ne tara iar în tara,

Da-ne dreptul sa ne doara,

Da-ne mama, da-ne tata,

Ca ni s-au furat odata.

Da-ne frate, da-ne sora,

Ce din lanturi Te implora

Si, într-o blîndete noua,

Viata noastra da-ne-o noua.

Marele artist era un om pacifist, ce mereu a cautat perfectiunea, mereu a vrut sa elimine rautatea din lume, rauteatea din oameni, mereu a cautat o cale cat mai putin violenta de a rezolva problemele lumii, problemele unei societati. Nu a inteles niciodata zgarcenia sau rautatea oamenilor si nu le-a vazut rostul, mereu a cautat caile cat mai simple si lipsite de conflicte de a rezolva o problema, de orice fel ar fi fost ea.

De aceea, cand ne gandim la Adrian Pauescu, ar trebui sa ne concentram mai mult pe personajul Paunescu, pe om, pe Paunescu, persoana aceea sensibila si dupa aceea pe artistul Adrian Paunescu.

A fost printre putinii pacifisti ai lumii care pe langa care nu a evitat sa intre in conflicte cu cei pe care el ii considera ca fiid dusmani ai tarii sau ai poporului, a vrut sa se implice si sa implicat toata viata cat se poate de adanc in incecarea de a ajuta oamenii, nu a dat nici o data inapoi si pe langa ca tragea semnale de alarma in legatura cu anumite decline ale societatii, a venit de nenumarate ori si cu solutii, dar pe care ceilalti, cei care trebuia sa bage de seama, le-au ignorat mereu in mod intentionat sa mai putin intentionat.

Doar ideea ca pe patul de spital, artistul a scris ultima lucrare cu gandul tot la tara arata doar ce om era.

Poezia " Sa fie pace in lume ", este inca o dovada, care atesta cele spuse anterior cu referire la poet.

Poezia are ca subiect, asa cum se poate observa chiar din titlu pacea.

Este o poezie in care marele artist, isi inchipuie asa cum vrea el, o lume pe care si-o inchipuie perfecta, o lume fara razboi, o lume fara conflicte, o lume fara lacomie, o lume fara interes propriu, o lume fara oameni pasivi, o lume fara oameni mincinosi, o lume care este ferita de necazuri si de dureri, o lume pasnica, intr-un cuvant o lume a lui si in acelasi timp a tuturor.

Prima strofa a poeziei ilustreaza o masa de unde nu lipseste nimic de pe masa si toata famiia este adunata fricita la masa, fara gria ca nuau ce sa manance.

Sa fie pâine pe masa

Si toti ai casei acasa

Si grâu-n brazda sa iasa

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

De asemenea, in a doua strofa, poetul se adreseaza guvernelor lumii, cu faptul de a lasa propriile interese in pace si sa se concentreze pe ce au cu adevarat de facut, adica nevoile oamenilor de zi cu zi. Este o strofa in care se sugereaza renuntarea la propriile previlegii, prin saracirea altora.

Si ale lumii guverne

Sa stie bine-a discerne,

Nevoia vietii eterne,

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Cea de treia strofa, este una care face referire dircta la oprirea razboaielor in lume, sa nu mai fie "reachete in gradina" si " o blada lumina ", sa circule doar vesti bune.

Este o strofa care ar trebui sa fi fost in mintea tuturor conducatorilor lumii de cand s-au urcat pe tron, o prioroitate, asiguarea pacii in lume.

Sa fie-o blânda lumina,

Si nu rachete-n gradina,

Doar vesti frumoase sa vina,

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Cea de a partra strofa vine de aceasta data cu un mesaj adresat cetatenilor, de a incerca sa ia masuri, atunci cand vad ca ceva nu merge bine, atunci cand observa ca ceva nu este pe placul lor, sa nu astepte sa aiba loc o tragedie pentru ca apoi sa se revolte si sa incerce sa o evite.

Ca focul rau sa nu arda,

Cât viata-n noi nu e moarta,

Sa stam cu totii de garda

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

A cincea strofa scoate in evidenta, oboseala poetului, care pare epuizat, vrea sa se termine odata cu orice fel de dezastre fiindca stie deja de foarte mult timp ce este suferinta si cum se manifesta.

Sub zbuciumatele astre,

Destul cu-atâtea dezastre,

O cer durerile noastre,

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Urmatoarea strofa face referire la lipsurile oamenior, la saracia de zi cu zi ce ii apasa pe oameni, spunand ca este satul cu "traiul de caine " si sa nu aibe sa manance decat paine si isi spune sperantele, de alfel, ca in celelalte sfarsituri ale strofelor anterioare ca de maine lucrurile se vor schimba.

Destul cu traiul de câine,

Spre dezvoltare Si pâine

Si pentru ziua de mâine

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Cea de saptea strofa vine cu dorinta de pace, poetul spunand metaforic ca ii este sete de o pace dreapta. Totusi prin acesta expresie folosita, spunand sete dreapta, arata faptul ca autorul pe langa ca mereu a visat la pace in lume, a avut de-a lungul timpului si multe dezamagiri din acest punct de vedere, crezand in diferite momente ale vietii ca pacea in sfarsit a venit in lume, dar se inselase. Tocmai de aceea asteapta, venirea nu oricarei forme de pace, care s-a tot promis in istorie si nu a venit, acum asteapta o pace adevarata si permanenta numind-o "pace dreapta".

De-o pace dreapta mi-e sete,

Plenara-ntregii planete,

A hotarât ce se vede,

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt

Ultima strofa le reaminteste ministrilor si implicit totodata politcienilor, sa uite de interesele oculte, cele care le creeaza beneficii personale prin impinsul in prapastie a altora si sa lucreze in vointa cui trebuie si anume a poporului, fiindca doar facand aceste lucruri va fi pace pe pamant.

Ministrii lumii sa n-asculte

De interese oculte,

Ci de vointele multe,

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt

Sa fie pace in lume !

Sa fie pâine pe masa

Si toti ai casei acasa

Si grâu-n brazda sa iasa

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Si ale lumii guverne

Sa stie bine-a discerne,

Nevoia vietii eterne,

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Sa fie-o blânda lumina,

Si nu rachete-n gradina,

Doar vesti frumoase sa vina,

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Ca focul rau sa nu arda,

Cât viata-n noi nu e moarta,

Sa stam cu totii de garda

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Sub zbuciumatele astre,

Destul cu-atâtea dezastre,

O cer durerile noastre,

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Destul cu traiul de câine,

Spre dezvoltare Si pâine

Si pentru ziua de mâine

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

De-o pace dreapta mi-e sete,

Plenara-ntregii planete,

A hotarât ce se vede,

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt

Ministrii lumii sa n-asculte

De interese oculte,

Ci de vointele multe,

Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt

Marele poet a criticat mereu sistemele ce fac rau, nu doar aici in tara si in general in lume, pentru aceste dezastre a gasit mereu, doi principali vinovati, conducatorii ce se comporta ca niste dictatori, care vor sa bage frica in oameni si vazand ca functioneaza, accentueaza acest lucru, iar pe de cealalta parte cetatenii, care accepta mult prea usor orice, se lasa infranti si se considerea invinsi, fiindu-le frica sa riposteze. De aceea, in nenumarate cazuri, incearca sa trezeasca spiritul civic, spiritiul datoriei lor de cetatean la realitate, ii invata sa spuna ce au de spus, sa nu taca si sa isi prezinte propriile nemultumiri, propriile opinii si sa nu se lase intimidati, asa cum se si doreste, fiindca odata facand aceste lucruri sunt condamnati.

O poezie care arata din nou rivalitatea dintre conducatori si propriul popor este poezia

" Suntem aroganti ".

Prima strofa incepe cu unul din stirile ce l-a facut cunoscut pe marele artist si anume ironia si sarcasmul sau caracteristic. Poetul este ironic la adresa conducatorilor, spunand ca totusi cetatenii sunt niste ticalosi, care vor niste lucruri elementare pentru o viata cat de cat decenta, ca cetatenii au niste pretentii exagerate si ca ei sunt niste oameni rai si nu vor sa ii inteleaga pe cei care ii supun la o viata grea. Cetatenii vor prea mult, daca cer doar mancare sau o viata destul de buna incat sa isi creasca copiii decent.

Suntem rai si aroganti,

I-ncurcam pe guvernanti,

Vrem mâncare si copii

Si ne place sa fim vii,

Mama noastra de zbanghii!

Poetul vede ca din pacate saracia ii indeparteaza pe oameni de Dumnezeu si incep sa creada ca nu este nimeni acolo sus, totusi, poetul intelege acest lucru, pentru ca spune el, ca atunci cand totul megre numai rau pe pamant, oamenii incep sa isi piarda increderea ca acolo sus este mai bine si ca ii vede cineva.

Degeaba va mirati mereu

Ca nu e-n ceruri nici un sfânt,

Nu poate fi lumina sus,

Când nu-i dreptate pe pamânt.

A treia strofa, prezinta o lume nedrepata, in care desi foarte putini, in comparttie cu cei foarte saraci, cei foarte bogati au mult prea mult, au bogatii pe care nu le-ar putea cheltui niciodata, in timp ce marea majoritate a lumii nu are din ce sa traiasca si sunt la limita saraciei. Vede o lume falsa, stangace, in care cei bogati, ajunsi asa luand de la cei saraci, nu au nici un fel de apasare, nu au nici un fel de sentiment de vina sau omenie in legatura cu ceilalti oameni.

Ce fel de lume ni s-a dat,

S-o tot falsificam, stângaci,

Cu milioane de bogati

Si miliarde de saraci!?

A patra strofa pune in evidenta cruzimea conducatorilor, care nu au nici un fel de mila nici macar pentru copii, care nu au nici macar ei o copilarie fericita si implinita, lipsita de neajunsuri si sunt obligati inca de mici sa se obisnuiasca cu condamnarea la o viata grea, statul nu vrea sa le ofere nimic, nici macar o educatie minima, din motive cat se poate de evidente si anume ca un om educat nu se lasa manipulat asa de usor si invata sa se opuna conducatorilor.

Macar pentru acesti copii

Un alt noroc sa fi adus,

Dar, vai, sub cinice poveri,

Ei trec prin scoli cu pret redus.

A cincea strofa, scoate in evidenta, din nou, dispretul fata de o alta categorie de oameni si anume batranii, care in loc sa aiba parte de respect din partea statului, au parte doar de dispret si ignoranta, nimeni nearatandu-le macar putina intelegere si ca din contra, mor uitati in aceeasi mizerie si saracie.

Batrânii nostri mor uitati,

Pe-acelasi tragic aisberg,

Ca, la bolnavi de vârsta lor,

Salvarile nici nu mai merg.

A sasea strofa arata destinul parca negru si permanent al popoarelor din est.

Aduce din nou in imgaine poparele din est, care mereu sunt lasate deoparte si chiar uneori se mai si profita de slabiciunea lor, iar cei din lumea civilizata dau cu piciorul in ele si in loc sa le ajute mai ia putin din putinul ce a mai ramas acolo, fiind in permanneta sclavul ciuva.

Si, dupa tot ce-am îndurat,

Când mai umili si când mai bravi,

Tot noi, cei pedepsiti din Est,

Mai devenim o data sclavi.

A sasea strofa continua cu nedreptatea ce o suporta popoarele din est, care dupa ce au suportat zeci de ani rigorile si nedrepatile venite dintr-o anumta parte a lumii, acum sunt din nou condamnati sa fie iarasi sclavi, arata lacomia popoarelor lumii, ca in loc sa ajute pe cineva la nevoie, fac tocmai inversul. Asadar, din pacate, marele poet, se pare, ca in contuinuare, nu vede cu ochi buni viitorul acestor popoare.

Si dupa ce c-am suportat

Al rinocerilor arest,

Tot noi platim impozit nou,

Pe toate ranile din Est.

A saptea strofa, arata ca dupa caderea groaznicului regim, Romania cel putin nu a castigat prea mult, si in continuare suntem vizati si aratati cu degetul de cate marile puteri ale lumi, fiind vazuti ca fiind aproape o ciuma, lumea incercand parca sa ne evite.

De libertate amagiti,

În fostul nostru lagar mort,

Azi, nu ne duce nicaieri

Umilul nostru pasaport.

A opta strofa, prezinta cum alte popare, care au suportat acelasi regim odios, au inceput sa fie unite si sa isi revina, in timp ce la noi continua aceasi dezorganizare, neantelegend cum de la altii se poate, iar la noi nu.

Iar, daca nemtii s-au unit,

Sfidându-si ultimul infarct,

De ce aceiasi papusari

Pe noi, românii, ne despart?

A noua strofa prezinta din nou realitatea trista a tarii, spunand ca nu a venit nimeni nicioadata in tara in ultimii zeci de ani, la conducere cu gandul sa faca ceva pentru tara, vazandu-si propriul interes, uitand iar de proprii cetateni fata de care isi asumasera anumite lucruri.

Deocamdata n-am aflat

Un singur sef sa fi venit,

Sa faca bine pe pamânt

De dragul omului cinstit.

In ultima strofa, trage aceasi concluzie dureroasa ca si in alte poezii, spunand ca nicioadata nimic nicioadata, pentru ca totul se face numai cu interes, politicienii vazandu-si intersul lor personal inaintea intersului tarii. Poetul, mai da vina si pe moralitate, pentru ceea ce se intampla, concluzionand ca sunt oameni lipsiti de Dumnezeu.

E totul numai interes

Si tot asa va fi mereu,

O lume fara sens moral,

Ce l-a ucis pe Dumnezeu.

" Manifest pentru sanatatea pamnantului ", este o poezie in care poetul face o retrosprectiva a tarii, o concluzie proprie despre modul in care au ajuns sa traiasca oamenii din Romania in prezent, despre cum astepatarile cetatenilor scad pe zi ce trece tot mai mult si nici macar nu mai indraznesc sa spere la mai bine.

Despre cum oamenii dupa o viata intreaga de munca, mor in saracie si despre cum bolnavii de care trebuia sa aiba grjia conducatorii, nu le-a pasat decat propria persoana, despre suferintele oamenilor, din punct de vedere economic, social sau din sistemul de santate.

Oamenii in fiecare zi mor, bolnavi saraci, dupa o intreaga viata de munca si nici o rasplata. Despre felul negru in care arata societatea in prezent, o societate dezbinata, bolnava, nepasatoare cu proprii semeni.

Nedreptatea este un lucru ce il apasa profund in acesta poeize pe marele liric, il doare sa vada societatea pe prapastie, fara nici o speranta pentru viitor.

Prima strofa a poeziei incepe cu clasica sa ironie la adresa societatii, la faptul ca nu mai avem cu ce sa ne mai mandrim, pentru ca nu mai avem nimic si ca am ajuns aproape in punctul de a ne mandri ca totusi suntem in frunte la boli si la moartea tot mai devreme venita, la faptul ca daca tot nu mai avem si nu mai gasim lucruri bune de spus pentru aceasta tara, macar putem sa ne mandrim cu ea, cu fapatul ca suntem printre primii, macar, la lucrurile negative, ca si cum intorci o lista, o ti invers si vezi aproape la toate punctele Romania in frunte.

Aproape am ajuns sa ne mândrim

Ca mai rapid în acest veac se moare,

Ca noi ne-mbolnavim si suferim

De boala bolilor fara scapare.

In a doua strofa, poetul face referire la politcieni, la cei care din punctul sau de vedere , sunt principalii vizati, principalii vinovati sau responsabili, de felul in care a ajuns sa arate societatea descrisa putin mai sus, descriindu-i ca pe niste " stupizi actori ai traicului rol ". Descierea pe care le-o face poetul, arata felul in care din pacate chiar si ochii sai a ajuns omul politic sa il priveasca, adica total negativ, mai degraba niste tepe in coate decat ca pe niste salvatori, care odata ajunsi la putere, uita de restul oamenilor, dar reusesc sa ajunga acolo jucandu-si rolul de victima si totodata salvator si mare patriot al tarii, dar jucand toata acesata mascarada pe spinarea romanilor, care in continuare, sut lafel de naivi si cad in plasa lor.

Stupizi actori ai tragicului rol,

Mai si avem puterea inumana

De a vorbi despre acesta rana

Ce va lasa pamântul strep si gol.

In a treia strofa, marele scriitor se identifica cu victimile directe ale nepasarii celor pe care i-au ales, transmisandu-le ca ei sunt rezultatul lor, al intereselor lor meschine, ca poporul si-a piredut increderea in toti politicienii si ca nu isi mai pune speranta in nimeni, in nici un om care vine la conducarea tarii cu ce a mai ramas din ea.

Noi sântem fiii veacului bolnav,

Noi sântem cancerosii de elita.

Nu ne mai vindecam cu niciun praf,

Bieti iovi pe o planeta parasita.

In urmatoarea strofa, poetul arata ca romanii simt ca sunt ai nimanui si ca nici santatea de alta data nu o mai au, simtindu-se vecini doar cu moartea, asistand in fiecare zi la moartea inceta a tarii.

Si mai avem si straniul obicei

De-a spune, si-n piept a ne si bate

Ca moartea ne-a facut averea ei

Vânzând înstrainata sanatate.

A cincea strofa este una de o tristete profunda, deoarece il vedem pe marele artist complet daramat, lipsit de speranta, spunand ca chiar in clipele in care scria acele versuri, plangea, gandindu-se ca timpul trece si lucrurile nu se schimba, ba din contra, si ca odata cu timpul chiar in acele clipe in care scria poezi, probabil ca se mai stingeau cativa oameni pe pamant, constata ca timpul trece si ca trebuie urgent ceva facut pana nu este prea tarziu, pentru ca toti suntem tracatori.

Si chiar acum, când eu acestea scriu,

Când va vorbesc plângând la fiecare,

Pentru un om sub cer e prea târziu…

Un om macar ireversibil moare.

In a sasea strofa, poetul ii ideamna pe cei responabili sa se uite la ce lasa in urma lor, in speranta ca o ii readuca la umanitate, sa observe pamanatul care este plin de cancer, bolnav da saracie si neajunsuri, furat si manjit de catre cei care aveau datoria sa il apere.

Oameni politici înca sanatosi,

Barbati puternici situati la cârma,

Priviti acest pamânt de cancerosi!

Uitati-va voi însiva în urma!

In cea de a saptea strofa, poetul le reaminteste dictatorilor lumii, ca nici ei nu sunt vesnici, ca si ei vor muri la un moment dat si tot raul pe care l-au facut nu va avea nici un rost si din contra vor da socoteala pentru el.

De nu cumva sunteti si voi pânditi

Si de sfârsitul nu va e departe,

De nu v-a pus în drum ca sa-i stârniti

Ogoare de cenusa muma moarte.

Urmatoarea strofa, poetul incearca cu ultimile sperante sa ii faca sa inteleaga sau macar sa ia in seama cuvintele sale, reamintindu-le in continuare ca nu sunt vesnici, ca orice om din pacate este urmarit de moarte, chiar daca probabil in mintea lor s-ar putea crede zei.

Si daca va convingeti ca-i real,

Ca omul haituit de moarte este,

Ca zeul lumii cade de pe cal

Strapuns ca de leucemii celeste,

Urmatoarea strofa continua critica la adresa politicienilor din ultimile strofe, descriindu-le in sens metaforic situatia tarii la momentul respectiv, aratand o imagine dezolanta, cumplita, ce descrie parca chiar moartea, unde nimeni nu mai este fericita si toata lumea se chinuie sa supravetuiasca. Poetul ii indeamna sa renunte din nou la propriile scopuri, fiindca din pacate in viitor lucrurile ar putea fi exact asa cum le-a descris el.

Daca nevasta unuia sta sub

Puterea bolii mari ca într-o cusca,

Daca e cancer într-al lumii trup

Si-n nervii ei miros de praf de pusca,

A zecea strofa, vine cu inca un indemn din partea poetului si anume de a da inapoi tot ce au luat si macar pe ultima suta de metri, sa incerce sa repare ceva din terifianta multime de lucruri, care s-au stricat in timp, sa renunte la orice fel de violente, sa renunte la ideea ca omorand oameni prin deciziile lor, prin faptele lor, prin dictatura lor, prin razboaie sau orice alta tactica, este un lucru bun care rezolva lucrurile.

De ce luptati cu armele de foc

Si-ati dus mortea la perfectiune?

De ce nu puneti banii la un loc

Pentru aflarea leacurilor bune?

Marele poet, isi continua critica la adresa lor si in strofa unsprezece, spunand ca nu pe oamenii cinstiti care au muncit si au bani, cei foarte putini care au reusit prin propria munca ii invinovateste, dand exemplul unui doctor, si banii dati de catre cei insetati de putere, care cu banii oamenilor corecti i-au luat in scop propriu, sau pe alti lideri ai lumii care pentru a baga frica in propriul popor, a pornit razboiul, rezultatul fiind in ambele situatii aceeasi, adica oameni morti sau chinuiti de soarta.

Ca nu atât un ne-nsemnat câstig

Al vreunui doctor sa ne enerveze,

Ci banii dati pe moarte si pe frig

Sa puna omenirea-n paranteze.

Urmatoarea strofa, scoate in evidenta difrentele sociale care se fac, sistemul vrand sa ia in continuare de la cei care muncesc din greu si sa puna tot la ei, cei care nu ocupa un scaun important in lantul puterii si care nu au o functie importanta pot fi calcati in picioare si sa li se ia banii facuti din greu.

Nu-i numarati ilustrului chirurg

Banii luati pe grave operatii

Daca nu stiti si banii care curg

Ca sa distruga rase, neamuri, natii!

In strofa a treisprezecea, da exemplul propriei sale matusi, despre care spune ca face tot ca ii spune statul sa faca pentru a avea un trai mai bun, dar cu toate acestea lucrurile raman lafel, nimic nu se schimba, fiindca in mod intentionat se vrea acest lucru, biata sa matusa fara sa isi de-a seama de jocurile care se fac in spatele ei.

Matusa mea face economii

La gaz, lumina si ades la carne

Fara a-ntelege si a sti

Ca-n spate omenirea-i pune coarne.

In a paisprezecea strofa, poetul ne spune ca cei saraci au fost pusi mereu sa stranga cureaua si sa renunte la a avea mai mult, din diferitele motive care li se spun de fiecare data, in sensul ca pentru viitor economiile acstea se vor transorma in beneficii, care niciodata nu apareau, dar fara ca cei care au tot propus acest lucru sa faca ceva ca econiomia pe care au facut-o,procedand lafel ca si generatiile anterioare de politicieni si ca de obicei a fost din nou o cale pentru a se imbogati pe sine insusi. Din pacate conducatorii chiar daca se schimba, comportamentul in raport cu proprii cetateni ramane lafel, adica batjocoritor.

Degeaba sânt chemati marii sarmani

Cureaua sa o strânga cu credinta,

Când voi zvârliti fara vreo trebuinta

Sudoarea lor si-a sutelor de ani.

A paisprezecea strofa, continua in acelasi stil dramatic al poeziei, marele poet transmitindu-le ca cunostinte, prieteni, rude sau apropiati, mor in fiecare zi, generatiile se schimba, dar nu si mentalitatea celor care ne conduc.

Ne mor parinti de cancer si ne mor

Copii si frati, si cunoscuti si rude

Nimic n-amâna ora mortii lor,

Urechea cerului nu-i mai aude.

In a cinsprezecea strofa, scriitorul le cere din nou sa le de-a inapoi banii furati sa le de-a banii pentru sanatate inapoi, ca sa nu mai fim in continuare primii la boli si ca au si cetatenii dreptul ca si ei la viata.

Am merita si noi sa mai traim.

Dati banii nostri pentru sanatate,

Ca astazi am ajuns sa ne mândrim

Cu boala nostra, prima între toate.

In a saisprezecea strofa, poetul ii indeama sa se gandasca la copiii lor, ai oamenilor obisnuiti, ca vor pentru ei o viata adevarata, o viata decenta, normala si mai buna pentru, nu vor sa fie tratati cum i-au tratat pe ei ani in sir, ca vor o viata adevarata si demna pentru ei insusi, pentru ca cu ficeare zi care trece moartea este tot mai aproape.

Vrem viata pentru cei ce i-am nascut.

Vrem viata pentru noi, aflati în viata,

Ca moartea chiar în noi lucreaza mut

Acum, când noi vorbim despre viata.

A saptesprezeea strofa, arata felul in care oamenii din pacate ajunsi la disperare, cer dreptul macar la sanatate, daca altceva politicieni nu vor sa le dea, sa opreasca acest parcurs, in care singurul lucru asigurat este moartea si lipsurile de orice fel, aratand din nou disperarea oamenilor care nu stiu cum este sa traiasca demn si normal ca niste oameni.

Vrem sa traim! Putem sa dam si spert

Pentru macar un an de sanatate.

Opriti va imploram acest comert

De moarte si de tot ce nu se poate.

Ultima strofa, este una in care li se adreseaza din nou politicienilor, in care catatenii le spun ca au dat tot ce se poate dat din tara si acum nici macar nu ar mai avea ce sa dea, iar oamenii politici ar trebui sa puna piciorul in prag si sa opreasca aceasta mafie care doar te condamna la moarte.

Oameni politici, bunii nostri frati,

Noi v-am cedat si ranguri si proportii.

Dar nu putem continua.

Stopati aceasta competitie a mortii…

Aceasta poezie este una care din pacate are chiar si acum unele insusiri, daca nu marea lor majoritate, care din pacate se potrivesc si la momentul actual cu realitatea politicii, nu doar din Romania si din foarte multe tari din lume, in care politicieni care odata ajunsi la putere prin buna credinta a oamenilor, au uitat de ce au fost pusi in fruntea tarii si s-au transformat doar in niste dictatori nemilosi, care au uitat de semenii lor. Aceata poezie, lafel ca si multe altele din seria lunga de poezii a marelui artist, arata din nou ca trebuie sa fim atenti cand ne alegem oamenii la conducere, fiindca foarte multi oameni dintre cei care ajung la putere, odata pusi, uita de promisiunile facute si din cauza naturii functiei pe care o au, multi dintre ei uita de ei insusi, crezand ca puterea pe care au castigato, le permite sa faca acum orice si sa isi considere colegii de pana ieri, adica poporul, doar un praf in ochi, care nu are importanta. Este o alta dovada ca exista, din pacate, o mare categorie de oameni, pe care puterea, pe care natura functiei ii distruge, mai intai distrugand-si poporul iar apoi incet-incet pe ei insusi. In aceata poezie, poetul ne indeamna sa ne cerem drepturile, sa nu suportam dictatura unui conducator lacom, inuman si nebun, pentru ca odata acceptata, tara nu mare nici un viitor.

Manifest pentru santatea pamantului

Aproape am ajuns sa ne mândrim

Ca mai rapid în acest veac se moare,

Ca noi ne-mbolnavim si suferim

De boala bolilor fara scapare.

Stupizi actori ai tragicului rol,

Mai si avem puterea inumana

De a vorbi despre acesta rana

Ce va lasa pamântul strep si gol.

Noi sântem fiii veacului bolnav,

Noi sântem cancerosii de elita.

Nu ne mai vindecam cu niciun praf,

Bieti iovi pe o planeta parasita.

Si mai avem si straniul obicei

De-a spune, si-n piept a ne si bate

Ca moartea ne-a facut averea ei

Vânzând înstrainata sanatate.

Si chiar acum, când eu acestea scriu,

Când va vorbesc plângând la fiecare,

Pentru un om sub cer e prea târziu…

Un om macar ireversibil moare.

Oameni politici înca sanatosi,

Barbati puternici situati la cârma,

Priviti acest pamânt de cancerosi!

Uitati-va voi însiva în urma!

De nu cumva sunteti si voi pânditi

Si de sfârsitul nu va e departe,

De nu v-a pus în drum ca sa-i stârniti

Ogoare de cenusa muma moarte.

Si daca va convingeti ca-i real,

Ca omul haituit de moarte este,

Ca zeul lumii cade de pe cal

Strapuns ca de leucemii celeste,

Daca nevasta unuia sta sub

Puterea bolii mari ca într-o cusca,

Daca e cancer într-al lumii trup

Si-n nervii ei miros de praf de pusca,

De ce luptati cu armele de foc

Si-ati dus mortea la perfectiune?

De ce nu puneti banii la un loc

Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câstig

Al vreunui doctor sa ne enerveze,

Ci banii dati pe moarte si pe frig

Sa puna omenirea-n paranteze.

Nu-i numarati ilustrului chirurg

Banii luati pe grave operatii

Daca nu stiti si banii care curg

Ca sa distruga rase, neamuri, natii!

Matusa mea face economii

La gaz, lumina si ades la carne

Fara a-ntelege si a sti

Ca-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sânt chemati marii sarmani

Cureaua sa o strânga cu credinta,

Când voi zvârliti fara vreo trebuinta

Sudoarea lor si-a sutelor de ani.

Ne mor parinti de cancer si ne mor

Copii si frati, si cunoscuti si rude

Nimic n-amâna ora mortii lor,

Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita si noi sa mai traim.

Dati banii nostri pentru sanatate,

Ca astazi am ajuns sa ne mândrim

Cu boala nostra, prima între toate.

Vrem viata pentru cei ce i-am nascut.

Vrem viata pentru noi, aflati în viata,

Ca moartea chiar în noi lucreaza mut

Acum, când noi vorbim despre viata.

Vrem sa traim! Putem sa dam si spert

Pentru macar un an de sanatate.

Opriti va imploram acest comert

De moarte si de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii nostri frati,

Noi v-am cedat si ranguri si proportii.

Dar nu putem continua.

Stopati aceasta competitie a mortii…

O alta poezie care arata stupizeniile, ridicolul, lipsa dreptului oamenilor de a avea propria personalitate, lipsa dreptului a fiecarei pesonane de a-si arata propria personalitate, de a se manifesta asa cum vroia el si de a-si arata propriile valori, intr-un regim dictatorial in care toti trebuiau sa fie lafel, asa cum de altfel se si numea regimul si anume comunism, care denota ca oamenii sa fie toti lafel, fara nici un fel de diferente, ceea ce nu este normal, deoarece intr-o tara normala, catatenii trebuie sa se prezinte lafel in fata legii, sa aiba toti aceleasi drepturi si obligatii dar in acelasi timp, intr-o societate normala, care respecta cu adevarat drepturile omului, fiecare cetatean poate sa faca ce crede de cuviinta cu propria viata si nimeni nu ar trebui sa ii puna piedici, sa isi urmeze propriul drum, cum a crezut el ca este bine pentru el, atata timp cat nu incalca legea, sa se exprime cum vrea si sa faca ce vrea atata timp cat nu incalca drepturile altora.

Poezie se numeste " Masina de tuns " si arata feul in care regimul comunist incalca dreptul ca fiecare om sa aiba propria personalitate.

In aceasta poezie, Adrian Pauescu ne povesteste propria sa experienta traumatizanta, de pe vrema copilariei sale, cand desi vroia sa isi poarte foarte mult parul lung, regimul le impunea anumite conditii inumane, deoarece pe vremea aceea li se impunea oamenilor o anumita lungime maxima a parului si in acst fel nu avea dreptul de a se purta cum vrea el, stingandu-i incederea in el.

Din pacate, acesti ani intunecati au dus la schimbarea mentalitatii foarte multor romani, unii dintre ei lasandu-se indroctrinati de catre acest regim si avand creierul spalat de catre ei.

Adrian Paunescu ne spune ca in vremea copilariei, trecea prin aceeasi experienta oribila la un interval de timp, cand fara voia sa, era tuns si nimeni nu sa gandea la faptul ca fiecare om trebuie sa fie in felul sau. Aproape nimeni nu il intelegea si cu forta era trimis la tuns, de unde mereu se intorcea suparat, asteptand ca parul sa ii creasca din nou. De amemenea, ne arata dispretul pe care si la construit pentru frizerii care fara sa il asculte, il tundeau cat mai scurt.

Este o poezie ce arata din nou, cum Romania a stagnat timp de zeci de ani, schimband felul normal de a gandi a oamenilor cu propriul cap fara sa le zica cineva cum trebuie sa o faca.

Cine-ar fi putut sa stie

Nimeni nu mi-a dat raspuns,

Despre marea energie

A masinilor de tuns.

Prea mi se parea urata

Si-as fi vrut de ea sa scap

Cand scotea un fel de bata

Din frumos, pletosul cap.

Nu ma mai tundeau parintii

Ci frizerul pomadat

Care mai scotea si dintii

Suferinzilor din sat.

Iarba mea cu zbenghi in crestet

Ce cu truda a crescut

Va mai da un sclipet vested,

Va cadea intr-un minut.

Nu am sa mai dau din plete,

Voi fi trist si mic si chel

Si dispretuit de fete:

"Lasa-l, lasa-l, vai de el".

Noaptea stam cu capu-n perna

Si plangeam si eu in gand

Si problema mea eterna

Ar fi fost sa il vad crescand.

Doamne, unde-i adevarul

Intr-o lume cu frizeri,

Daca mie-mi creste parul

Si se duce nicaieri ?

Si uitam incet de dansul,

Aveam treburi fel de fel,

Pana cand plateam cu plansul

Faptul ca eram iar chel.

Simt si-acum ca ma mai doare

Orice punct unde-au ajuns

Foarfecele muscatoare

Si masinile de tuns.

O masina infernala

Ca un soarece subtil

In toti anii mei de scoala

Mi-a ras parul de copil.

Tunde-l zero, tunde-l bine!

Cei de-acasa iarasi spun,

Si porunca lor revine

Si frizerul e nebun.

Ma aseaza la oglinda

Tanar, liber si frumos

Si-mi vad fata suferinda

Cand mi-arunca parul jos.

Stiu ca totul chiar asa e,

Cum a fost sa simt atunci,

Cand se hotarau sa imi taie

Darul pletelor prea lungi.

Totul e normal pe lume,

In conventii merg si eu,

Un frizer va sti sa-ndrume

Forma capului, mereu.

Dar din vremuri, de departe,

Dintr-un sat tacut din sud,

Un frizer imi scrie carte,

Foarfecele i le-aud.

Si inchid cu forta ochii

Si-as voi sa uit acum

Pe frizerii mediocri

Care mi-au scurtat din drum.

Iar m-aseaza la oglinda,

Iar ma vad precum am fost,

Iar, cu fata suferinda

Caut faptei lor un rost.

Dar o mana tremuranda

Imi mai da si azi raspuns

Prin tic-tacul de osanda

Al masinilor de tuns.

Afla totusi adevarul

Cautat de-atatea ori,

O sa-ti creasca liber parul

Numai dupa ce-ai sa mori.

Adrian Paunescu a fost un om care si-a folosit inteligenta si talentul sau inascut si remaracabil in intrebuintarea societatii si nu pentru el insusi. A fost un om care si-a dedicat viata si cariera pentru oameni. Nu a fost un om care a umblat sa faca bani si sa aiba o viata cat mai buna, cantand in struna conducatorilor, celor care sunt la putere si conduc tara si din contra a fost un om cat se poate de modest, de corect si cinstit, ce a cautat nu sa se ajute doar pe el, si pe ceilalti. A fost un om care a pus interesul national inaintea intersului propriu, care a criticat mereu cand vedea ca trebuie sa o faca, facandu-si multi dusmani intre oamenii de sus, intre cei care au condus tara, riscand foarte mult, sa nu uitam ca foarte multi artisiti ai lumii au cautat mereu o cale de a ajunge la previlegiile conducatorilor, cautand moduri de a le canta in struna, pe cand Adrian Paunescu, cu toata inteligenta pe care o avea si de care putea din plin sa profite, a ales mereu propria cale de la care nu s-a abatut, nici atunci cand a trebuit sa suporte diferite consecinte destul de dure si a contiunat sa puna la punct ce nu i se parea in regula in societate. Asadar, marele poet a ramas putem spune om pana in ultima sa zi de viata.

Alte poezii care arata faptul ca mereu se gandea la semenii sai, este si poezia " Moartea batranilor ", unde din nou pune in evidenta modul in care sunt tratati de catre stat batranii acestei tari, modul revoltator in care isi traiesc probabil ultimile zile de viata, dupa o viata de munca cinstita si grea, unde banii lor nu ajung pentru pensia lor la batranete si s-au dus ca de obicei altundeva.

Prima strofa prezinta din start problema acestor oameni, care muncesc dupa poet, doar ca sa aiba bani de inmormnatare si de nimic altceva. Poetul spune ca chiar statul le grabeste moartea prin nepasarea lor si modul in care au inteles sa-i respecte pe cei mai batrani.

Mai muncim o vreme, tata-mare,

Ca sa strîngem bani de-nmormîntare,

Mai muncim o vreme, mama buna,

Si-or sa ne îngroape împreuna.

In a doua strofa, ne prezinta in contiuare situatia precara a acesor sarmani batrani,care mereu au avut grija de fiecare leu pe care il cheltuie, sa nu faca nici un pic de exces si mereu sa economiseasca fiecare gram de ban pe care puteau sa il economiseasca facut din munca cinstita, dar degeaba, pentru ca la batranete situatia lor sa fie mult mai rea decat la tinerete, pana si inmorantarile fiind ceva scump in zilele respective, multi oameni nepermitandu-si un sicriu unde avea sa se odihneasca pe veci cei cunoscuti.

Leu cu leu ati adunat o viata,

Ati facut economii de piata

Si acum asa a fost sa fie,

Sa n-aveti bani pentru sicrie.

A treia strofa prezinta o noua critica adusa sistemului, care mereu se refromeaza, promitand de fiecare data o imbunatatire, ca vin vremuri mari, cu importante schimbari in tara, dar totul mereu la sfarsit are acelasi dezonomant cu care toate lumea s-a obisniuit.

Vremuri mari, puternice reforme,

Toate cheltuielile-s enorme,

Pune, tata, capul pe o perna,

Viata ta a devenit eterna.

A patra strofa vine cu ironia specifica poetului, carandu-le batranilor, sa asculte totusi statul si sa munceasca pana in ultima clipa a lor de viata, nu au dreptul la o viata linistita nici la batranete si pe langa acestea nici la moarte nu mai au voie, fiindca statul daca ii vede bolnavi si suferinzi le intoarce spatele, ca si cum bietii oamenii au ales ei insusi sa imbatranesca si sa se imbolnaceasca, vrand sa devina o povara pentru ceilalti.

Nu mai ai nici dreptul la o moarte,

Trage-te, batrîne, într-o parte

Si ramîi, pîn-la sfîrsit, de paza,

Ca altfel te devalorizeaza.

A cincea strofa ne prezinta timpul, care trece si tot trece si lucrurile raman si raman lafel, de parca cineva are un plan exact cu aceasta tara. Poetul sta sa le reaminteasca poilitcienilor, ca nu vor sa li se ridice statui sau sa fie tratati regeste batranii, vor macar un minim respect, macar o mica dovada de umanitate sau dragoste si sa le de-a macar strictul necesar pentru o viata cat de cat decenta.

Mai muncim un an, în saracie,

Poate, pîn-la urma, cine stie,

N-avem dreptul de a fi statuie,

Dar macar un lemn si niste cuie.

In a sasea strofa, poetul practic din nou isi arata dispretul fata de cei care isi bat joc de bietii batrani, demonstrand ca nu mai are incredere in ei, concluzionand ca trebuie sa se descurce atat cu pot fara ajutorul lor in incercarea de a face o inmormantare decenta si fara lipsuri mari pentru batranii tarii, poetul cerandu-i mamei sale sa puna o masa cu cele neceasre, macar un colac si o coliva.

Pune, mama, masa mai saraca,

Sa le dam si alor care pleaca,

Sa la stam cu mila împotriva,

Printr-un biet colac si o coliva.

In urmatoarea strofa, poetul ne pune ca poate prin puterea exemplului, in acest caz al mamei sale, poate vor invata si altii sa procedeze ca ea, tot mai multa lume sa ii ea exemplul, bineanteles in special institutiile care ar fi tebuit sa procedeze normal fata de semenii sai si sa nu isi faca treaba doar cand oamenii se revolta.

Lasa-ti, mama, ochii peste tara,

Sa o faci din moarte sa tresara,

Ca pe noi din nou sa nu ne nasca,

Fara-o-nmormîntare crestineasca.

In a opta strofa, poetul se plange de faptul ca oamenii nu au banii nici macar de cele strict necesare petrnu o inmormantae decenta, aratand din nou modul in care au fost tratati ani de-a randul de catre restul lumii si faptul ca acum rezultatele sunt tot mai vizibile, in sens negativ, ducandu-si viata de pe o zi pe alta.

Groapa ne-a urcat pîn-la calcîie,

Dar n-avem nici bani pentru tamîie,

Si lumînararii ne despoaie,

Si ce scump si drumul pîn-la rai e!

Urmatoarele doua strofe aduc in continuare in vedere lipsa de care care duc loc batranii tarii, cum dupa o viata intrega in care au platit la stat pentru sanatatea lor, pentru o viata buna dupa o viata de munca cinstita si grea, statul ii trateaza in continuare cu acelasi dispret, aratad in continuare faptul ca aici o inmormantare costa o avere si este un lucru tot mai greu de permis, in acest fel aratand lacomia celor raspunzatori pentru aceste lucruri care nu au facut nimic niciodata pentru acesti oameni.

T;ine, mama, tine, tata, usa,

Sa nu intre peste noi cenusa,

Hornurile gri sa nu-si reverse,

Peste noi cenusile perverse.

Ce impozit fiecare boala,

Ce exploatare ireala!

Scîndura sicriului ne costa

Mult mai mult ca viata noastra, fosta.

A unsprezecea strofa continua in aceeasi linie, sugerandu-le oamenilor intr-un mod ironic dar trist, sa isi pregateasca chiar ei insusi cat mai sunt in viata, propria inmormantare stiind faptul ca probabil daca nu ar face-o ei, probabil nu ar face-o nimeni, cerandu-i in primele doua versuri tatalui sau sa aduca el insusi lemne din padure pentru sicriu, iar mamei sa le aduca paine fiindca nu stiu cat timp vor mai avea de trait.

Pune, tata, mîna pe-o secure,

Sa luam sicrie din padure,

Pune, mama, mîna pe o pîine

Si împarte-o, ca murim chiar mîine.

In a douasprezecea strofa, se repezinta din nou nesimtirea conducatorilor, care mereu anunta ca se afla in criza, in saracie si ca nu pot face nimic pentru oameni iar si iar si oamenii sunt tot mai scarbiti de ei, nemaisateptand nimic de la ei, pentru ca s-au convins de-a lugul anilor de interesele lor si sigurul lucu care stiu sigur ca o sa vina in curand este moartea.

Vremuri de inflatie si sila,

Moartea însasi a ajuns umila

Si, în fond, pe noi ce ne asteapta?

Doar o sinucidere-nteleapta.

Moarte batranilor

Mai muncim o vreme, tata-mare,

Ca sa strîngem bani de-nmormîntare,

Mai muncim o vreme, mama buna,

Si-or sa ne îngroape împreuna.

Leu cu leu ati adunat o viata,

Ati facut economii de piata

Si acum asa a fost sa fie,

Sa n-aveti bani pentru sicrie.

Vremuri mari, puternice reforme,

Toate cheltuielile-s enorme,

Pune, tata, capul pe o perna,

Viata ta a devenit eterna.

Nu mai ai nici dreptul la o moarte,

Trage-te, batrîne, într-o parte

Si ramîi, pîn-la sfîrsit, de paza,

Ca altfel te devalorizeaza.

Mai muncim un an, în saracie,

Poate, pîn-la urma, cine stie,

N-avem dreptul de a fi statuie,

Dar macar un lemn si niste cuie.

Pune, mama, masa mai saraca,

Sa le dam si alor care pleaca,

Sa la stam cu mila împotriva,

Printr-un biet colac si o coliva.

Lasa-ti, mama, ochii peste tara,

Sa o faci din moarte sa tresara,

Ca pe noi din nou sa nu ne nasca,

Fara-o-nmormîntare crestineasca.

Groapa ne-a urcat pîn-la calcîie,

Dar n-avem nici bani pentru tamîie,

Si lumînararii ne despoaie,

Si ce scump si drumul pîn-la rai e!

T;ine, mama, tine, tata, usa,

Sa nu intre peste noi cenusa,

Hornurile gri sa nu-si reverse,

Peste noi cenusile perverse.

Ce impozit fiecare boala,

Ce exploatare ireala!

Scîndura sicriului ne costa

Mult mai mult ca viata noastra, fosta.

Pune, tata, mîna pe-o secure,

Sa luam sicrie din padure,

Pune, mama, mîna pe o pîine

Si împarte-o, ca murim chiar mîine.

Vremuri de inflatie si sila,

Moartea însasi a ajuns umila

Si, în fond, pe noi ce ne asteapta?

Doar o sinucidere-nteleapta.

Noi, batrînii, am ramas pe drumuri,

Într-un crematoriu numai fumuri,

Si murim, ajunsi pe înnoptate,

Marfa cea mai ieftina din toate.

A treisprezecea strofa, arata faptul ca tot mai muti batrani raman pe strada si nu la foarte mult timp mor, uita-ti de cei care ar fi trebuie sa aiba grija de ei ca de ochii din cap, poezia incheindu-dse cu trista concluzie a faptului ca odata cu moartea inca unui batran, statul, crede poetul, simte ca a mai scapat de o povara, de o responsabilitate, pentru ca statul i-a tratat ca pe cea mai ieftina marfa.

Adrian Paunescu s-a implicat mereru in viata societatii, in indrepatarea ei, in imbunatatirea ei, a crtiticat oamenii de la putere, oamenii de la conducere, politicieni sau dictatori, regim democrat sau dictatorial, oameni din orice categorie politica, oameni de orice inclinatie, fie de stanga, fie de drepata, oameni politici din orice partid, a criticat institutiile acestuia, care s-a demonstrat pe parcurs ca fac acelasi joc cu cei de sus, tineri sau batrani, bogati sau saraci, cetatenii obisnuiti ai tarii si orice alta categoriacae i se parea lui ca merita sa i se aminteasca niste lucuri.

Cu oamenii politici, a fost mereu constient ca se asuma singur anumitor riscuri, fiindca sa nu uitam faptul ca desi foarte multa lume il iubea, foarte putini dintre acestia au avut curajul sau nebun, de a critica in orice mooment, oriunde, in special in timpul regimului dictatorial.

Oamenii au apreciat mereu la poet, tot ceea ce il construia pe el ca om, inteligenta sa remarcabila, talentul sau artistic, patriotismul sau desavarsit, curajul sau nebun sau dragostea sa infinita si neconditinata pentru tara si oameni.

A fost un om cu totul special, un aritst in adevaratul sens al cuvantului, un om ce se implica in societate si in problemele oamenilor de zic cu zi, un om ar s-a dedicat trup si suflet tarii, un om drept si cinstit, care desi avea o inima mare, care iubea oamenii, in acelasi timp era un om care ura mincinosii, hotii, prefacutii si aceste genuri de oameni.

Cee ce facea, arta, o facea din pura sa dragoste si iubire fata de ea si fata de celor calora le-o adresa, niciodata nu a pus mai sus banii decat aceste lucruri, dar putem observa noi singuri din poeziile sale si nu numai faptul ca nu era un om care vroia sa faca avere.

A fost un om foarte modest, mai ales cand ne gandim la ce a reprezentat,totusi, pentru aceasta tara, marea lui placere era sa ii ajute pe ceilaliti cu ce se poate, poetul avand pretentia sa aiba decat strictul necesar pentru un trai decent.

A pus problemele oamenilor inaintea problemelor personale, reprezentand inca un lucu cu care s-a facut remarcat si totoadta iubit.

A vrut sa vada o atara, si in general o lume cat mai perfecta, fara saracie, fara razboaie, fara interese, fara hotie si alte lucruri de acest gen.

Putem spune ca avut viziunea despre lume a unui om pacifist, in care nu exista rau si doar bine.

Adrian Paunescu stia bine riscurile care si le asuma atunci cand critica puterea si desi a si trebuit in repetate randuri sa plateasca pentru acest curaj, prin doua exemple, inchiderea Cenaclului Flacara si a revistei, a continuat in acelasi stil, poate chiar mai critic decat inainte.

A fost un om ce si-a dedicat viata celorlalti semeni, desi ocupatia sa nu impunea neaparat acest lucru.

Adrian Paunescu a fost de departe cel mai iubit poet roman al secolului douazeci si probabil cel mai iubit din intrega istorie litarara a Romaniei.

A fost un om cum foarte rar, oameni din pacate se nasc sau reusec sa se afirme asa cum a reusit sa se afirme el insusi, prin propriile puteri si talent.

Adrian Paunescu a fost, este si va ramane mereu un om special, un artist desavarstit, un exemplu de patriotism si omenie, un om curajos si deosebit.