Monografia Geografica a Comunei Valea Doftanei

Monografia Geografică a Comunei

Valea Doftanei

Cuprins:

Introducere

Istoricul cercetărilor

Prezentare generală

Așezare

Toponimie

Limite

Alcătuire geologică

Relieful

Hipsometrie

Tipuri de relief

Relief structural

Relief petrografic

Trepte de nivelare

Relief fluviatil

Terasele

Luncile

Depresiunile

Procese geomorfologice actuale

Procese fluviatile

Procese de șiroire și torențialitate

Procese gravitaționale

Procese crionivale

Procese antropice

Clima

Considerații generale

Factori genetici ai climei

Elemente climatic

Regimul termic

Regimul precipitațiilor

Nebulozitatea

Regimul eolian

Hidrografie

Ape stătătoare (lacurile

Vegetația și fauna

Rezervații Naturale

Solurile

Resurse naturale

Protecția mediului

Poluarea aerului

Poluarea apei

Poluarea solului

Populația

Istoric

Densitatea

Dinamica populației

Structura populației

Așezările omenești

Fisionomia și mărimea demografică

Funcțiile așezării. Zone funcționale

Dezvoltare rurală

Încadrare în teritoriu

Obiective de interes public

Turism

Bibliografie

Anexe

Introducere

Monografie, conform dicționarului de neologisme din 1986, este un cuvânt ce provine prin unirea a două cuvinte grecești la origine și anume monos-unic și graphein- a scrie, și care desemnează un studiu științific care tratează un anumit subiect din toate punctele de vedere. Aceasta este definită de dr. Aurel Vaida, în prefața lucrării Țara Lăpușului, de Floare Butian, ca o lucrare de mare complexitate, ea ocupându-se cu date și cifre ce cuprind toate sferele vieții spirituale și social-economice ale unei localități sau a unei arii geografice mai largi și ale comunităților lor umane. Și aș mai adăuga eu, pentru a deveni o monografie geografică ea trebuie să conțină toate datele cadrului natural ale acelui spațiu (relif, geologie, sol, floră, etc.)

Prin citirea unei monografii geografice se pot afla o multitudine de date despre perimetrului studiat: poziția în cadrul unei regiuni mai mari, relieful, clima, solul, hidrografia, flora și fauna precum și date de ordin demografic, industrial-economic, istoric dar și turistic.

Cu alte cuvinte dintr-o mocografie poți afla aproape orice fel de date despre acel teritoriu.

De ce monografia Comunei Valea Doftanei?

Din mai multe motive atât obiective dar mai ales subiective. Principalele motive subiective sunt faptul ca aici m-am născut și copilărit, devenind astfel foarte atașat de aceste meleaguri, aici cunoscând limba și portul popular, credința și prietenia adevărată. Dorimța de a afla cât mai multe despre comuna natală și de a cunoaște istoricul și frunusețile acesteia.

Motivele obiective sunt: slaba abordare din punct de vedere geografic a acestui teritoriu, conplexitatea reliefului carpatic de aici (comuna fiind situată la contantul Gârbovei cu Grohotișul, munți despărțiți de valea omonimă), lipsa unei lucrări care să trateze din punct de vedere conplex comuna, precum și lecția de demografie post ’89 pe care o oferă.

Lucrarea este structurată în mai multe capitole, printre care relieful, solurile, hidrografia, clima, populația, etc., toate având o importanță egală. Capitolul cel mai complex și cel mai frumos este cel referitor la datele demografice unde se poate vedea o evoluție asemănătoare pentru toate localitățile carpatice, cu o creștere lentă în general, cu unele decelerări, datorate diferitelor războaie și o accelerare acută, resimțită și la nivelul întregii țari, rezultată din aplicarea decretului din 1966 care interzicea avorturile. Iar capitolul cel mai dificil de realizat mi-a fost cel referitor la geologia localității datorită dificultății cu care am găsit puținele date prezentate, în cadrul acestuia rămânând și multe neclarității pe care sper că le voi rezolva în viitor.

Comuna Valea Doftanei este una în întregime montană, beneficiind de un relief tânăr, o rețea hidrografică „deasă” și foarte variată, o vegetație formată predominant din păduri și pajiști, o rețea de soluri puțin diversificată și deși această localitate este foarte bine împădurită are parte de o populație numeroasă în comparație cu media pe țară a comunelor montane.

Aduc sincere mulțumiri profesorului îndrumător, lector univ. dr. Iulian Săndulache pentru interesul, indicațiile și sprijinul acordat, doamnei Daniela Ursuleanu, inginer în cadrul echipei de administrare a apelor române de la barajul Paltinu, fără de care mi-ar fi fost foarte greu sa alcătuiec capitolele referitoare la climă și hidrografie, personalului Institutului de Statistică al Județului Prahova, pentru amabilitate și multitudinea de date oferite și nu în ultimul rând colegului de grupă Simion Andrei care m-a împins de la spate pe tot parcursul realizării acestei lucrării.

În final vreau să cred că lucrarea de față este doar preambulul uneia mult mai complexe pe care doresc să o redactez pe viitor.

Istoricul cercetărilor

Majoritatea studiilor legate de suprafața comunei Valea Doftanei se referă la aspectul geomorfologic și mai puțin sau chiar deloc la celelalte aspectelegate de ordin geologiec sau demografic. Aceste aspecte legate de ordinul geomorfologic apar în lucrări de sinteză sau în lucrării care abordează un subiect mult mai amplu.

Primele date cu privire, tangențială, la acest areal apar în anii 1886 și 1887 în studiile lui Antonescu-Remuș și respectiv Hepites referitoare la bazinul superior al văii Prahovei. Date referitoare la domeniul hidrografic sunt deprinse si în studiile lui Vâlsan, 1925, 1939; Voiculescu, Gașpar, 1966 și într-o lucrare contemporană a domnei Armaș din 1996.

Această suprafață este discutată și în lucrările care privesc evoluția și formarea Curburii Carpaților Orientali: Martonne, 1907; Nordon, 1931, 1932; Rădulescu, 1937; Vâlsan, 1940; Naum, 1961; Lăzărescu, 1970; Ielenicz, 1972, 1973; etc.

Și în cadrul sdudiilor referitoare la întregul ansamblu al Carpatilor de Curbură sunt referiri la spațiul cuprins între M-ții Gârbova și Grohotiș, exemplu lucrările lui Meyer, 1930, 1932; Paucă, 1942; Mihăilescu 1963, 1966; Tufescu, 1966; Popp, 1971; Ielenicz, Iancu, 1972; Niculescu 1974.

Sectorul geologic este găsit descries în lucrări locale cum sunt cele ale lui Filipescu, 1932, 1958; Murgescu, 1934; Oncescu, 1943; Popovici, 1975; dar și în lucrări regionale cum ar fi , Băncilă, 1958; Lăzărescu 1969.

Modelarea proceselor actuale din perimetrul Curburii este studiată în lucrările lui Badea și Niculescu, 1964; Posea, Ielenicz, 1970 și 1976; Armaș, 1992; Armaș, Benea, 1996; Loghin 2002.

Monografia celor două grupe montane importante apar in lucrării de sinteză sau articole astfel munții Baiu sunt analizați în lucrările lui Ielenicz din anul 1981 și Niculescu din acelaș an, iar munții Grohtiș sunt prezentați de Ielenicz și Popescu în 1971 și apoi de Ielenicz în 1982.

Date referitoare la populația din zonă sunt prezentate de Cojocaru, 1978.

1 Prezentare generală

Comuna Valea Doftanei se află situată în partea nordică a județului prahova și este încadrată de paralele de 45°14’ și 45°28’ latitudine nordică și meridianele 25°37’ și 25°52’ longitudine estică. Fiind situată între și pe munții Baiul (la vest) și Grohotiș (în est),beneficiază de o climă montană. Având o suprafață de 286 (fig.1).

1.1 Așezare

Comuna Valea Doftanei se află în partea nordică a județului Prahova, situată în lungul văii cu același nume, cuprinzând depresiunea dintre munții Gârbova și Grohotiș și jumătățile acestora dinspre ea.

Perimetrul comunei Valea Doftanei este de 80 kilometri, iar suprafața de 286 (28637 hectare. din care: 6441 ha. agricol; 20201,6 ha. păduri; 146,5 ha. ape; 135 ha. drumuri; 1607 ha. intravilan; 81 ha. neproductiv) acesta reprezentând 6% din suprafața județului Prahova (4716 kmp) și aproximativ 0,12% din suprafața României.

Situată la o distanță aproximativă de 10 km. de DN1 și de calea ferată București-Brașov și la 25 km. de municipiul Câmpina, beneficiază de legături lesnicioase atât cu vestitele stațiuni montane de pe valea Prahovei cât și cu marile centre comerciale din sud.

În limitele sale administrative cuprinde două mari așezări distincte, și anume două sate: Teșila și Trăisteni, acestea la rândul lor sunt împărțite în mai multe cătune: Negraș, Prislop, Rusu, Ciopârceni, Șețu, Ghimpoasa (fig.2), etc., care îsi răspândesc casele atât de-a lungul râului transversal cât și pe aflurnți acestuia începând de la confluența Doftanei cu Negrașul spre sud.

1.2 Toponimie

Numele comunei Valea Doftanei provine de la valea râului omonim care trece prin centrul localității, nume primit încă din negura timpului, și spun eu nume dat de vechii daci (argumentez acest lucru prin faptul că la nici 30 de km se află muntele lor sacru de pe Bucegi unde iși aveau nenumărate temple și principalul loc de pelerinaj. De altfel numele orașului Sinaia, de la poalele bucegilor, nu vine de la peninsula Sinai, ci așa cum spune Adrian Bucurescu de la ,,Sinoe” care in limba veche insemna trecătoare, pod. De altfel orașul s-a numit o bună perioadă Podul Neagului.), dar lingviștii din ziua de azi duc numele acestei comune intr-o origine slavonă de la substantivul ,,deguti” care denumea un loc cu păcură, sau catran, acest substantiv fiind transformat intr-o formă adjectivală ,,deguteana” care înseamnă însușirea unui loc cu păcură. Fonetica acestui cuvând se spune că a fost modificată de-a lungul vremii, astfel ajungânduse la ,,dohot”, ,,dohteana”, ,,doftana’’. Cuvântul ,,dohot” se află și astăzi în DEX și este explicat printr-un ,,lichid uleios obținut prin distilarea unor materiale vegetale și folosit pentru uns osiile carelor și căruțelor”. De-altfel această argumentare este întărită și de faptul că la începutul sec. XIX vama Câmpina devine cel mai important centru de extragere a păcurii din țară. Numele de ,,Vale” posibil să vină de la faptul că prin Pasul Predeluș se făcea trecerea călare dinspre Transilvania către Țara Românească și invers a comercianților brașoveni și munteni care făceau legătura între imperiile Austro-Ungar și Otoman, și care nu vroiau sa treacă prin vama de la Câpina și mai apoi prin vama de la Predeal.

1.3 Limite

Limitele comunei se desfășoară în general pe culmile înalte ale munților Baiu și Grohotiș care încadrează aproape în întregime bazinul hidrografic al râului Doftana (fig.3).

Limita nordică, spre județul Brașov, are o orientare aproximativă NV-SE cu o lungime de cca. 17 km, se desfașoară spre est de la Șaua Paltinu de la o altitudine de aprox. 1800m coborând apoi tot către est pe Piciorul Predeluș până la o altitudine de 1200m în Pasul omonim, apoi urcă pe muntele Prișcu la o altitudine de aprox. 1550m, după care se deplasează spre sud prin culmile munților Urlățelul, Cioara, Zănoaga Mortului, după care se îndreaptă din nou către est pe culmea muntelui Văii Negre până în muntele Grohotișul la o altitudine de peste 1700m. Ca și vecin îi este comuna brașoveană Săcele.

Limita vestică are o orientare care pleacă mai întâi pe o direcție NE-SV iar apoi aceasta se schimbă pe o direcție NNV-SSE, are o lungime de aprox.35 km, se desfășoară de la Șaua Paltinu spre sud-vest pe șaua Munților Neamțul, prin vârfurile Neamțul (1923m), Pâraie, Șteviei (1907m), Rusu, apoi puțin mai la sud se deplasează pentru doar aprox. 4 km pe o direcție E-V pe culmea munților Petru-Orjogoaia până în apropiere de vf. Cazacu (1753m), aici îsi schimbă din nou direcția deplasându-se de această dată pe direcția NNV-SSE pe culmea munților Baiului pe vârfurile Băiuțul, Baiul mic, Baiul mare (1895m), de aici se îndreaptă pe Culmea Steiasa Mare după care coboară pe pârâiașul omonim ca apoi să urmeze Valea Floreiului până la vărsarea în aceasta a văi M se deplasează spre sud prin culmile munților Urlățelul, Cioara, Zănoaga Mortului, după care se îndreaptă din nou către est pe culmea muntelui Văii Negre până în muntele Grohotișul la o altitudine de peste 1700m. Ca și vecin îi este comuna brașoveană Săcele.

Limita vestică are o orientare care pleacă mai întâi pe o direcție NE-SV iar apoi aceasta se schimbă pe o direcție NNV-SSE, are o lungime de aprox.35 km, se desfășoară de la Șaua Paltinu spre sud-vest pe șaua Munților Neamțul, prin vârfurile Neamțul (1923m), Pâraie, Șteviei (1907m), Rusu, apoi puțin mai la sud se deplasează pentru doar aprox. 4 km pe o direcție E-V pe culmea munților Petru-Orjogoaia până în apropiere de vf. Cazacu (1753m), aici îsi schimbă din nou direcția deplasându-se de această dată pe direcția NNV-SSE pe culmea munților Baiului pe vârfurile Băiuțul, Baiul mic, Baiul mare (1895m), de aici se îndreaptă pe Culmea Steiasa Mare după care coboară pe pârâiașul omonim ca apoi să urmeze Valea Floreiului până la vărsarea în aceasta a văi Mieilor, urmând apoi să treacă la est de vf. Comorilor (1015m) și Munceii Secăriei. Ca și vecini pe această parte vestică avem de la nord la sud: orașele Azuga, Bușteni,Sinaia și comunele Secăria și Șotrile.

Limita sudică are o orientare SV-NE și o lungime de cca. 4 kilometri, aceasta începe la sud de barajul Paltinu la o altitudine de aprox. 600m și pleacă spre nord-est pe la sud de pârâul Păltinoasa, urcând până pe vf. Muntelui Nemernicul la o altitudine de 985 m, aici Valea Doftanei învecinându-se cu comunele Șotrile, Brebu și Bertea.

Limita estică are o orientare SSV-NNE si o lungime de aprox. 24 km, desfășurându-se de la Muntele Nemernicul spre nord trecând pe la vest de Muntele Păltinet, apoi prin Piciorul Moașei, aflat la o altitudine de 1300m, și continuă pe culmile Clăbucetului, Radela Mică, Radela Mare, Cucioaia Mică, Cucioaia Mare, Muntele Ulita, urcând apoi până în muntele Grohotișul. Iar ca vecini pe această parte avem comunele: Bertea, Ștefești, Izvoarele și Măneciu.

Valea Doftanei face parte din categoria stațiunilor montane în curs de dezvoltare, aceasta are o foarte bună legătură rutieră cu marile orașe și municipii (fig. 4), fiind situată la doar 10 km de Comarnic, 25 km de Câmpina, 30 km de Sinaia, 60 km de Ploiești, 75 km de Târgoviște, , 80 km de Brașov, 125 km de București și 135 km de Buzău.

2 Alcătuire geologică

Așezarea comunei în extremitatea vestică a Carpaților Orientali face ca pe teritoriul comunei să se întâlnească două dintre cele patru mari componente ale acestora, și anume flișul și unitatea depresionară. Unitatea vulcanică lipsind, dealtfel aceasta este prezentă doar în nordul și centrul unității orientale, iar unitatea dacidelor fiind prezentă doar în nord-estul și estul grupei.

Unitatea depresionară este prezentă prin depresiunile Teșila și Valea Neagră, acestea fiind formate prin eroziune diferențiată. Prima este prezentă la confluența Doftanei cu Floreiul, Ghimpoasa și Ermeneasa iar ce-a de-a doua la confluența Doftanei cu pârâul Neagra și Mușița.

Flișul este alcătuit din formațiuni sedimentare de tip fliș care au fost acumulate ritmic, aceste formațiuni pot fi prezente de la o adâncime mare (2500m) dar pot apărea și la zi, situație care se întâmplă în munții Baiu.

Pânza de Ceahlău (flișul intern) este prezentă aici prin marnocalcare (strate de Sinaia), gresii și marnocalcare (strate de Comarnic), acestea după ce au fost depuse au fost diversificate în mai multe formațiuni dintre care în această zonă sunt prezente, de la adâncime spre suprafață, trei dintre ele și anume: formaținunea de Bratocea-Bodoc, Comarnic și Bobu. În cadrul acestei pânze se găsește aproape întreg teritoriul comunei.

Stratele de Sinaia(fig.5) care se întâlnesc în mare parte a munților Baiu, de la nord de Porcăreața până la „granița” cu Brașovul. Acestea trec în două locuri și la est de Doftana, și anume în Poiana Crăiței și în sud-estul satului Teșila.

Stratele de Sinaia sunt alcătuite, de la adâncime spre suprafață, așa cum menționează și Iuliana Armaș în Bazinul hidrografic Doftana, astfel: la adâncime dintr-un strat slab metamorfozat de argile roșiatice cu intercalații de roci eruptive bazice (strate de Azuga), iar la suprafață se găsesc strate argilo-marnoase cu intercalații de gresii fine și calcare detritice, fiind dezvoltate pe un strat grezos. Aceste strate sunt cele mai vechi, fiind de vârstă tithonic-neocomiană.

În zona de sud-vest a comunei își fac apariția stratele de Comarnic, care sunt mai noi, fiind de vârstă bremian-apțiană și care sunt alcătuite dintr-un fliș marnocalcaros cu intercalații de microbrecii.

Următorul ca și vârstă este flișul de Bobu (albian) care este, conform lui V. Mutihac (Geologia României, 2004), un fliș argilo-marnos-conglomeratic cu intercalații de gresii și conglomerate masive.

Pe lângă pânza de Ceahlău aici mai este prezentă pânza de Teleajen (fișul median) (fig.6), care este alcătuită din depozite fine cum ar fi argilele și marnele, aceasta este prezentă în sudul extrem al comunei, în zona de vărsare a pârâului Păltinoasa în barajul Paltinu.

3 Relieful

3.1 Hipsometrie

În funcție de distribuția treptelor de relief în cadrul comunei Valea Doftanei și ecartul maxim (de aprox 1325m (aproximat deoarece acesta variază în funcție de nivelul barajului Paltinu)), s-au ales intervale hipsometrice regulate, din două în două sute de metri, în felul următor: sub 800m; 801-1000m; 1001-1200m; 1201-1400m; 1401-1600m; 1601-1800m și peste 1801m, astfel au rezultat șapte trepte hipsometrice.

În urma realizării hărții hipsometrice cu aceste trepte și a calculării suprafeței deținute de fiecare treaptă a rezultat situația prezentată în fig.7.

Din aceasta rezultă că ponderea cea mai mică din cadrul suprafeței comunei Valea Doftanei o are treapta hipsometrică de peste 1801m ocupând numai 1,4km2 (0,4%), acesta deoarece este întâlnită doar în vârful a 3 munți (Rusu, Ștevia și Neamțu).

Urmată de treapta de 1601-1800m care ocupă o suprafață de 8,5km2 (2,9%), această treaptă este întâlnită în mare parte în munții Neamțu și Baiu, o mică parte fiind prezentă și în munții Grohotiș (în jurul vârfurilor Grohotiș și Bobu Mare).

Treapta sub 800m este următoarea ca pondere, ocupând 19,4km2 (6,7%), acestă treaptă înfășoară oicumena comunei de parcă locuitorii au știut să construiască numai sub 800m altitudine. Urmează ca pondere treapta de 1401-1600m care ocupă 29,38km2 (10,2%).

Se succed apoi trei trepte apropiate ca pondere, care însumează în total 227,5km2, deci nu mai puțin de 78,4% din suprafața comunei, această treaptă mai mare este cuprinsă între 801 și 1400m și este ocupată aprope în întregime de păduri. Aceste trei trepte sunt reprezentate astfel: treapta de 801-1000m ocupă 67,9km2 (23,7%), treapta de 1201-1400 ocupă 72,4km2 (25,3%), iar ultima treaptă în această ordine crescătoare este treapta de 1001-1200m care ocupă cea mai mare pondere din suprafața comunei și anume 87,1km2 (30,4%).

În ceea ce reprezintă microtreptele de relief (fig.8) (considerate de 100m) (Anexă.1 și Anexă.2) cea mai mare suprafață o ocupă treapta cuprinsă între 1101-1200m, și anume 45,7km2 (15,9%), aceasta este urmată de treptele: 1001-1100m cu 41,3km2 (14,4%), 1201-1300m cu 39,9km2 (13,9%) și 901-1000m cu 39,5 km2 (13,8%). De aici rezultând o treaptă mai mare cuprinsă între 901-1300m care ocupă 166,6km2 (58,1%), deci iată mai mult cu 8 procente de cât jumătate din suprafața comunei.

La polul opus al microtreptelor de relief se află treptele de peste 1701m (1701-1800m; 1801-1900m; peste 1901m) și treapta sub 700m. Acestea ocupă o suprafață după cum urmează: treapta de peste 1901m ocupă 0,07km2 (0,02%), treapta de 1801-1900m ocupă 1,35km2 (0,4%), treapta de 1701-1800m are o suprafața de 3,43km2 (1,1%) și treapta de sub 700m care ocupă doar 4,74km2 (1,6%). Rezultând o treaptă compusă din maximul și minimul comunei (peste 1701m și sub 700m) și care are o pondere din suprafața comunei de doar 9,6km2 (3,3%).

Interesant este faptul că dacă împărțim diferența de nivel a comunei în două părți aproximativ egale obținem două mega-trepte de relief (fig.9) cuprinse sub 1300m și peste 1301m. Dacă la aceste mega-trepte se poate vorbi de o distanță altitudinală aproximativ egală, cu siguranță nu putem afirma acelaș lucru când vine vorba de suprafața ocupată de acestea, acest lucru deoarece mega-treapta sub 1300m ocupă 214,3km2 (74,9%) pe când mega-treapta de peste 1301m ocupă doar 71,7km2 (25,1%). Deci iată că doar 0,1% procente fac, ca prima să nu ocupe din teritoriul comunei iar cea de-a doua din acesta.

3.2 Tipuri de relief

Valea Doftanei este o comună montană, fiind înconjurată apropae în întregime de munți. Astfel în vest „granițele” comunei traversează vârfurile Baiului care în nord prin Pasul Predeluș (1298m) fac trecerea la „granița” estică care trece peste vârfurile Grohotișului. În sud situația devine puțin mai complicată deoarece munții dau să închidă comuna într-un cerc, așa cum o fac zidurile unei cetății, dar nu sunt lăsați de râul Doftana care i-a tăiat formând între Muncei Secăriei (în vest, fiind o prelungire a Baiului) și Muntele Nemernicul (în est, ultimul bastion sudic al Grohotișului) o vale adâncă și îngustă unde a fost amenajat Barajul Paltinu și unde se găsește limita dinte munții curburii și dealurile subcarpatice.

Așadar pe teritoriul comunei se regăsește partea estică a munților Baiu și partea vestică a munților Grohotiș plus depresiunile Teșila și Valea Neagră dintre aceștia.

Munții Baiu se desfășoară așa cum am văzut în capitolul anterior pe un anticlinoriu compus din Strate de Sinaia, în marea lor majoritate și Strate de Comarnic. Aceștia dețin cea mai mare altitudine de pe teritoriul comunei, având, trei vârfuri care depășesc 1900m (vf. Neamțu-1923m, vf. Ștevia-1907m și vf. Rusu-1903m) și tot trei vârfuri de peste 1800m (vf. Baiul Mare-1895m, vf. Baiul Mic-1834 și vf. Băiuțul-1825m) și multe vârfuri mai mici dintre care amintim, de la nord la sud, pe următoarele: vf. Mușița-1520m, vf. Manole-1727m, vf. lui Petru-1591m, vf. Orjogoia-1447m, vf. Cazacu-1753m, vf. Steiasa Mică-1626m, vf. Drăgan 1776m și vf. Mierlei-1660m.

Munții Grohotiș se desfășoară tot pe un anticlinoriu compus din Strate de Bobu. Aceștia sunt mai joși decât cei prezentați anterior, având doar patru vârfuri peste 1700m și doar unul pe teritoriul comunei, și anume vf Grohotiș-1768m, acesta fiind și cel mai înalt din acești munți. Vârfurile de peste 1600m, din acești munți, nu își fac apariția pe teritoriul comunei, iar vârfurile de peste 1500m sunt în număr de trei: vf. Ulita-1565m, vf. Zănoagei-1509m și vf. Urlățelul-1502m. Vârfuri sub valoare de 1500m întâlnim foarte munlte dintre care aici amintim, de la nord la sud: vf. Cioara-1412m, vf. Radila Mare-1490m, vf. Radila Mică-1406m, vf. Clăbucet-1394m, vf. Negraș-1297m și vf. Crăiței-1251m.

Depresiunile de aici sunt depresiuni tectono-fluviatile create de eroziunea râului Doftana și de înălțarea în bloc a întregii regiuni într-un timp foarte îndelungat. Mai multe informații cu referire la depresiuni vor fi prezentate într-un subcapitol de mai jos.

În cadrul comunei Valea Doftanei avem o mare diversitate de forme de relief și o influență mare a diferitelor tipuri de relief de la cel structural până la cel fluviatil.

3.2.1 Relief structural

Comuna Valea Doftanei se află la contactul dintre anticlinoriul Munților Baiu și sinclinoriul munților Grohotiș. Anticlinoriul munților Baiu are cute strânse și faliate care sunt organizate în cadrul a trei mari interfluvii, două mai înalte (peste 1600m),Munții Baiul Mare și Munții Neamțu, orientate Nord-Sud și unul mai jos (sub 1600m), Munții Petru-Orjogoaia, orientat Vest-Est, acesta din urmă face legătura între cele două de mai sus. Din aceste interfluvii se desprind văi secundare care uneori au aspect de cueste (Culmea Steiasa Mare, Muntele Prislopul Mare) sau de văi subsecvente (Porcăreața și Coțofana). Sinclinorul munților Grohotiș este un bloc orientat Nord-Sud din care se desprind cute faliate orientate NE-SV, aici relieful este mai monoton, astfel aspectul cuestic își face apariția doar în vârful omonim.

În ceea ce privește cursul Doftanei, acesta este în amonte de satul Trăisteni, așa cum spune și doamna Armaș, o vale longitudinală și de contanct, care mai apoi în dreptul comunei Valea Doftanei traversează 2 anticlinale și un sinclinal, depresiunea Teșila care corespunde sinclinalului fiind totodată și o depresiune de contact. După ieșirea din depresiune urmează un sector îngust unde traversează mai multe sinclinale și anticlinale (aici rocile au o înclinație de până aproape de 90 de grade (fig.10)).

3.2.2 Relief petrografic

Formele de relief au ca origine diferite tipuri de rocă și moduri de cutare al acestora. Relieful comunei Valea Doftanei este în întregime format pe rocă sedimentară dar formele de relief diferă funcție de climă, vegetație, pânza hidrografică și mai puțin ca vârstă.

Relieful de aici este format într-o majoritate covârșitoare pe conglomerate și gresii, dar alături de acesta apar și forme de relief specifice argilelor dar și zone cu carst și pseudocarst.

Rezistența mai mare a Stratelor de Sinaia față de cea a Stratelor de Bobu a determinat relieful masiv al Munților Baiu și relieful ruiniform al Muntilor Grohotiș. Tot acest lucru determinând și înălțimea mai mare a primilor, peste 1900m față de doar puțin peste 1700m cât întâlnim în cadrul Grohotișului.

Datorită prezenței conglomeratelor și gresiilor dure în marea majoritate a teritoriului, aici avem în mare parte interfluvii rotunjite care sunt mărginite de văi înguste care adesea prezintă chei așa cum se întâmplă pe văile Mușiței, Prislopului, Coceanei, etc.

Așa cum am amintit și mai sus pe lângă relieful conglomeratelor și gresiilor se întâlnește și relieful specific argilelor cu alunecări și prăbușiri. Acestea sunt însă, în marea lor majoritate, superficiale datorită stratului subțire de argile. În ceea ce privește alunecările masive acestea sunt vechi și acoperite de pădure, dar odată cu defrișarea masivă a unor versanți acestea sunt aproape de reînviere.

Un caz aparte îl reprezintă aici alunecările din jurul Barajului Paltinu cauzate de presiunea diferită exercitată de coloana de apă asupra malurilor acestuia, astfel în 2011 după ce primăvara Barajul a crescut mult datorită debitului mare al Doftanei a urmat o perioadă de secetă la începutul verii care a determinat scăderea bruscă a Paltinului, astfel că malurile au rămas saturate în apă dar nu au mai beneficiat de presiunea coloanei de apă din interiorul bazinului, așa că s-au pornit câteva alunecări superficiale și una de amploare (fig.11) în apropiere de poiana numită Popas.

Relieful pe calcare este prezent prin relief carstic, care apare în nord-vestul Munților Grohotiș, în Muntele Urlățelul, dar și în munții Baiu prin răslețe microdepresiuni, și prin relief pseudocarstic acolo unde rocile de calcar, ale Stratelor de Sinaia, apar la zi formânduse microlapiezuri (mai ales în culmea Petru-Orjogoaia).

De menționat aici ar mai fi procesele de sufoziune și tasare care sunt prezente pe terasele de pe partea stângă a râului doftana acolo unde în alcătuirea lor sunt prezente pietrisurile, acestea duc la formarea de microdepresiuni și totodată la ondularea teritoriului.

3.2.3 Trepte de nivelare

Treptele de nivelare sunt trepte netede care au rezultat în urma unei îndelungate etape de nivelare prin procese exercitate de agenții externi asociați diferențiat în funcție de climat (M. Ielenicz, 2009).

În ceea ce privește teritoriul comunei, aici întâlnim patru trepte de nivelare, așa cum le amintește și Doamna Armaș în lucrarea din 1999, și anume:

Prima, Pediplena Carpatică (suprafața Bobul Mare) este prezentă la peste 1750m și apare în Munții Baiul în două aliniamente orientate nord-sud (Munții Baiul Mare și Munții Neamțu) iar în Munții Grohotiș este concentrată în jurul vârfurilor înalte (Grohotiș, Bobul Mare, Bobul Mic, Văi Negre și Piciarele Căprioarei);

A doua, Suprafața Șețu, cu altitudini cuprinse între 1450 și 1650, cuprinde un aliniament continuu în Munții Baiu începând, în sud, cu Muntele Steiasa Mare și terminând, în nord, cu Piciorul Predeluș, iar în munții Grohotiș este prezent pe un aliniament sud-nord începând cu Radila Mare și terminând cu Muntele Prișcu;

A treia este cuprinsă între 1250-1450m și este prezentă ca umeri interfluviali și suprafețe de interfluviu având desfășurare mare atât în munții Baiu cât și în Grohotiș unde este mai extinsă;

ultima, ce-a de-a 4-a, este cuprinsă între 1000-1250m, aceasta este prezentă ca o bordură a carpatilor la contactul acestora cu subcarpații.

3.2.4 Relieful fluviatil

Acesta este relieful format de acțiunea apei într-un anumit interval de timp, astfel într-un timp scurt rezultă un torent cu toate cele patru componente ale sale (ravenă, ogaș, canal de scurgere și con de dejecție), iar într-un timp îndelungat rezultă un râu cu terase și lunci.

Comuna Valea Doftanei fiind așezată în bazinul superior și mijlociu al văi omonime are aproape toate tipurile de relief fluviatil. Mai jos vom trece în revistă terasele și lunca doftanei în timp ce procesele torențialitate vor fi abordate în capitolul modelarea actuală a reliefului.

3.2.4.1 Terasele

„Terasa fluviatilă este o formă de relief creată prin eroziune de apele curgătoarea, cu aspect de treaptă suspendată deasupra albiei minore; a provenit dintr-o fostă luncă în care s-a adâncit râul, aceasta rămânând suspendată; are o suprafață orizontală (pod), una verticală (frunte), iar la intersecție, o linie (muchia); contactul cu formele de relief limitrofe se face prin țâțână, în structura terasei pe lângă roca în loc, există o pătură de aluviuni cu grosime diferită.”(fig.12) (M. Ielenicz; A. Nedelea, 2009).

Terasele din lungul Doftanei sunt în număr de patru:

Prima terasă are o înălțime de 5-10 metri față de lunca Doftanei și o lungime de peste 10 km, aceasta dacă nu ar fi fragmentată de nemumăratle alunecări de teren și conuri de dejencție ale afluenților. În ceea ce privește altitudinea aceasta se desfășoară de la sub 650m (din apropiere de barajul Paltinu) până la aprox. 800m (la confluența Doftanei cu pârâul Valea Seacă). În ceea ce privește stratul de depuneri grosiere acesta poate atinge 5m.

A doua terasă are cea mai mare răspândire atât ca lungime (12 km) cât și ca suprafață. Aceasta are o înălțime cuprinsă între 30-50m, pe ea se găsesc aproape toate așezările omenești, fiind numită, de către Niculescu și Dragomirescu în 1961, terasa așezărilor omenești, aceasta se explică prin podul ei larg și totodată neted. Terasa se desfășoară, pe aprox 12km lungime, din sudul comunei până la confluența cu pârâul Glodeasa, pe o diferență altitudinală de aprox 150m (700m (la baraj) și 840m (la confluența Doftana-Glodeasa)) fiind tăiată doar de conurile de dejecție ale afluenților. Totodată, în , comparație cu celelalte, această terasă are și cea mai mare lătime, care ajunge la aprox. 375m în depresiunea Teșila.

Terasa a 2-a are un depozit de pietriș cuprins între valorile de 10-15m acest lucru este observabil în vaile create de afluenții Doftanei.

Terasa a 3-a apare sub forma unor umeri de eroziune ce înconjoară confluențele principalilor afluenți ai Doftanei, aceasta are înăltimi de peste 50m deasupra albiei. Ea se regăsește cel mai bine individualizată la poalele dealului Rusu cu Lacuri și pe partea dreaptă a Doftanei de la confluența cu Negrașul până la nord de confluența cu Orjogoaia. Aceasta apare de-asemenea foarte bine individualizată la o altitudinde de peste 900m la confluența dintre Doftana și Mușița.

Terasa a 4-a apare doar pe malul drept între confluența Doftanei cu Ermeneasa și Valea lui Vlădișor, și local la nord și la sud de confluența Doftăniței cu Urlățelul.

În ceea ce privește vârsta teraselor acestea sunt: Mindel-Riss-iană pentru T4, Riss-iană pentru T3, Wurm-iană pentru T2 în timp ce T1 este postglaciară. (conform Armaș, 1999).

3.2.4.2. Luncile

Luncile s-au format mai ales în lungul doftanei și pe afluenții perincipali ai acesteia: Prislop, Negraș, Florei, Mușița. Lunca Doftanei este una bine individualizată în teritoriu cu lățimi mari și cu prezență de împletituti ale albiei de ostroave și renii. Celelalte sunt lunci tipic montane cu lățimi ce rar depășesc 50 de metri și mărginite de versanți abrupți.

Lunca Doftanei între Poiana lui Maran și Valea Neagră este destul de îngustă și tinde să aibă un caracter monolateral datorită pânzei mai bogate în ape a Munților Baiu care aduc o cantitate mare de aluviuni. Aici lățimea maximă este de aproape 250m la confluența cu Urlățelul.

Această luncă între Valea Neagră și satul Trăisteni menține caracteristicile de mai sus iar caracterul monolateral devine predominant. Aici lătimea maximă este de aproape 300m la confluența cu Valea Seacă (Armaș, 1999).

Lunca Doftanei în depresiunea Teșila capătă un caracter bilateral și odată cu acest lucru se mărește și lățimea ei care ajunge și depășește 500 de metri în aval de Ermeaneasa și în amonte de Ghimpoasa, tot aici la confluența Doftanei cu Floreiul se întâlnește și maximul care depășește ușor 1000m. După acest sector larg, al luncii, ar trebui să urmeze unul îngust în defileu, dar acesta este acoperit de apele Barajului Paltinu, dar până a se ajunge aici lunca Doftanei dispare complet la Cheile Teșilei (fig.13).

3.2.5 Depresiunile

Depresiunea este o formă de relief negativă cu dimensiuni variate, geneză deosebită și evoluție specifică; acestea sunt încadrate de forme de relief pozitive cu altitudini mari și versanți frecvent abrupți (M. Ielenicz; A. Nedelea, 2009).

Depresiunea Teșila (Anexa.3) este, așa cum spune domnul A. Cristea, o depresiune tipic intra-carpatică cu vatra între 800 și 750m altitudine, fiind înconjurată de înălțimi cu valori ce depășesc 1000m (ex. Vf. Negraș-1297m, vf. Crăiței-1251m, vf. Feței-1350m, vf. Secăria-1153m, vf. Rusu cu Lacuri-1031m, etc).

Limitele deperesiunii sunt ușor observabile, astfel: la limita vestică avem o denivelare continuă cuprinsă între 200 și 300m între culmile Munților Baiu și treptele depresiunii; la limita estică avem o denivelare mai mica cuprinsă între 200 și 250m care este prezentă la contactul dintre Stratele de Sinaia și cele de Bobu; în nord depresiunea se pierde într-o vale îngustă specific montană cu versanți asimetrici; iar spre sud depresiunea se închide în defileu.

Această depresiune are o suprafață de aprox. 25 km2 iar amplitudinea maximă este de 590m între minimul de aprox 660m în albia Doftanei și maximul de 1251 în vf. Crăiței.

Depresiunea Teșila nu a arătat din totdeauna așa cum arată astăzi, astfel la sfârșitul cuaternarului depresiunea era un defileu format de Doftana în gresiile albiene, apoi râul și-a tot lărgit albia prin eroziune liniară și laterală și alături de afluenții săi a început să erodeze Stratele de Sinaia mai puțin dure. La această eroziune se adaugă în principal factori tectonici (în special mișcări de ridicare) și cei pedoclimatici (existența unor precipitații mult mai mari, fără de care eroziunea în masă a rocii nu se putea efectua și deasemenea nici depunerea mare de strate aluviale).

Depresiunea Doftana-Mușița (Valea Neagră-cunoscută de locuitori) are un contur tentacular, fiind prezentă la confluența a trei pârâuri (Doftănița, Mușița și Neagra). Depresiunea are o altitudine medie de 950m. În interiorul ei sunt prezente terasele: T3 și T4 ale Doftanei, T4 având extensiune mai mare iar trecerea de la aceasta la versanți se realizează prin pante, care au aspect de glacis.

3.3 Procese geomorfologice actuale

„Acțiunea complexă a tuturor agenților modelatori determină atât diversitatea mecanismelor de producere a proceselor, intensitatea și frecvența lor în timp cât și modul de asociere. Ele se reflectă în multitudinea formelor rezultate. Unele se produc permanent (fluviatile) altele temporar (gelivația). La unele efectele sunt rapide, iar la altele după o perioadă mai lungă (odată cu însumarea dezechilibrelor minore).” (M. Ielenicz, 2005)

3.3.1 Procesele fluviatile

Procesele fluviatile acționează în luncile și albiile râurilor cu o frecvență și intensitate diferită, determinate de anotimpuri și substrat. Acestea au fost modificate prin procese antropice de îndiguire, dar și prin construirea Barajului Paltinu.

În regiunea înaltă sunt dominante eroziunea lineară și cea regresivă, acestea scad în intensitate odată cu coborârea în altitudine,iar începând cu izohipsa de 1600m cedează tot mai mult teren eroziunii laterale. Tot aici predomină și procesul de transport al aluviunilor prin târâre, saltare și suspensie iar la precipitațiile mai bogate apar și procese de rostogolire, procese care devin dominante odată cu altitudinile mai mici. Dar datorită debitului mic blocurile mai mari de rocă rămân în albie.

La altitudini de sub 1300m încep să-și facă apariția vizibil eroziunea laterală care se exercită mai ales în malurile concave, alături de depunera de material aluvional care se face pe malul concex (fig.14).

3.3.2 Procese de șiroire și torențialitate

Aceste procese se desfășoară în sezoanele cu ploi abundente, pe terenurile a căror pantă depășesc 10o și sunt lipsite de prezența unui strat vegetativ abundent.

La altitudini mari, precipitațiile sunt și ele mai mari, acestea se asociază cu lipsa de păduri și cu o vegetație erbacee slab dezvoltată datorită condițiilor vitrege ale mediului. Aici își fac prezența șiroirea de la topirea zăpezilor, căreia i se adaugă precipitațiile torențiale ale primăvării iar mai apoi aversele verii urmate inevitabil de ploile reci ale toamnei, astfel avem precipitații tot timpul anului, din acțiunea cărora rezultă elemente de șiroire și torențialitate foarte bine dezvoltate care în timp evoluează către văi torențiale.

La altitudini medii și mici torențialitatea și șiroirea încep să scadă în intensitate datorită diminuării pantei și prezența tot mai abundentă a vegetației. Un caz aparte aici îl reprezintă „tăierile la ras” pentru extinderea artificială a pășunilor, potecile animalelor rămase după pășunat și drumurile realizate pentru lucrările forestiere, acestea și nu numai accentuează procesele de torențialitate și șiroire ducând la alterarea solului și chiar a rocii, aceasta după ce solul este îndepărtat.

Spălarea în suprafață are loc în sezoanele cu precipitații bogate acolo unde lipsa vegetației este mare și unde panta este de peste 15o. Aceasta îndepărtează stratul fertil al solului iar uneori când este violentă și/sau pe o perioadă lungă de timp se ajunge la îndepărtarea întregului înveliș de sol.

3.3.3 Procese gravitaționale

Aceste procese sunt prezente aproape pretudindeni dar diferă formele de manifestare și intensitatea.

Alunecările de teren sunt prezente acolo unde se însumează o multitudine de factori cum ar fi: plasticitaea mare a rocilor, lipsa densității vegetației, precipitații bogate, o pantă peste 10o la care se mai poate adăuga folosirea agricolă neadecvată. Când toate aceste condiții sunt întrunite echilibrul general se rupe și apar crăpături în stratul de sol urmate de deplasări ale acestuia.

În comuna noastră nu avem prezente decât câteva alunecări superficiale (fig.15) la altitudinile mari și alte câteva în văile torențiale. Cele profunde au o prezență foarte rară în teritoriu datorită prezenței mari a vegetației. Dar acestea din urmă par să reapară odată cu defrișările haotice care au început să se realizeze după anii ’90, pe de-o parte datorită lipsei unui plan adecvat de împăduriri iar pe de alta datorită scăderii nivelului de trai și a prezenței tot mai mare a șomerilor. Procesele de prăbușire sunt frecvente pe malurile concave ale Doftanei și ai afluenților mari ai acesteia, precum și acolo unde pantele sunt mari (>35o) dar și unde drumurile au fost tăiate în rocă iar aceasta a fost lăsată la zi.

Pe arealul comunei apar și câteva fenomene de sufoziune și tasare care sunt prezente pe terasele mai extinse ale Doftanei și acolo unde pietrisurile și nisipurile sunt foarte fine.

3.3.4 Procese crionivale

Acestea se exercită în sezoanele cu îngheț-dezgheț, care pot acționa de la 9 luni pe vârfurile Baiului la circa 5-6 luni în depresiunile de aici, ca urmare a tensiunilor create prin mărirea volumului apei prins în crăpăturile rocii, care mai întâi măresc crăpătura, apoi fisurează roca urmând ca în timp să o spargă.

În Munții Grohotiș la altitudini de peste 1400m regăsim cu ușurință relief crionival prezent prin acumulări de grohotiș, prin relieful rezidual, dar pe alocuri și prin apariția unui pseudocarst.

În Muntii Baiu nu mai apar grohotișurile și relieful rezidual datorită duritătii mai mari a rocilor și totodată și vegetației mai abundente care nu mai lasă roca să apară la zi, astfel relieful crionival este prezent aici prin microdepresiuni care sunt asemănătoare, așa cum spune si doamna Armaș (1999), nișelor nivale.

3.3.5 Procese antropice

Procesele antropice constau în diverse tipuri de excavați, nivelări, acumulări și construcții, care au devenit tot mai intense în ultimele secole, acestea se realizează într-o majoritate covârșitoare la altitudinea de sub 800m.

Principala acțiune antropică este defrișarea care este efectuată atât pentru extinderea pășunilor (acest lucru se făcea în trecut) cât și pentru valorificarea industrială și comercială a lemnului. Acestea duc la alunecări de teren, torențialitate și spălare în suprafață (acolo unde s-a „tăiat la ras”), astfel suprafața terenurilor degradate este în continuă creștere.

Prin secționările versanților (fig.16), necesare construirii arterelor rutiere, au rezultat dezechilibre în profilul de pantă care au dus la numeroase alunecări, șiroiri, surpări și prăbușiri. De asemenea drumurile forestiero-comunale create mai întâi de eroziunea exercitată de vehiculele cu tracțiune animală și mai apoi de tractoare, ca în prezent sa fie erodate, majoritar, de rusoaice (Camioane de armată GAZ-66), aceste eroziuni ajung uneori la înălțimi de peste 2,5m.

Îndiguirea albiilor Doftanei (fig.17) și ale afluenților acesteia au afectat nivelul de adâncime al pânzei freatice, nivel care a fost afectat și de construirea Barajului Paltinu, dar de această dată în mod invers (nivelul pânzei freatice crescând).

De menționat aici este și o formă pozitivă de relief, rambleul mocăniței pe care înainte de construirea arterei rutiere, ce leagă comuna de orașul Câmpina, se făcea transportul forestier din pădurile din amonte, acesta este situat pe partea stângă a râului Doftana, și „merge” paralel cu acesta pe o distanță de câțiva kilometri.

4. Clima

4.1. Considerații generale

Dată fiind poziția sa geografică, în apropiere de centrul țării, comuna Valea Doftanei se încadrează în climatul temperat montan, mai exact în topoclimatul masivelor Carpaților de Curbură cu precipitații bogate și cu temperaturi moderate. Condițiile locale geografice introduc note distincte în acest climat general continental, creând un topoclimat specific unei mici unități naturale. Aceste elemente care modifică caracterul general al climei și generează topoclimate cu profil local, sau mai restrâns, sunt: relieful fragmentat al munților Baiu și Grohotiș, suprafețele împădurite ale comunei, valea râului Doftana și barajul Paltinu.

Elementele climatice se caracterizează printr-o repartiție relativ neuniformă a principalelor elemente meteorologice (curenți de aer, temperatură și precipitații), aceasta datorită în principal diferenței altitudinale de aproape aprox. 1300m, și prin mari schimbări periodice (anotimpuale) sau neperiodice.

Primăvara anotimp de tranziție între iarnă și vară, este în general capricioasă, alternând zile specifice primăverii cu zile de iarnă și vară. Aceasta apare diferit în funcție de pătrunderea sau staționarea unor diferite mase de aer (Anticiclonul Siberian, Anticiclonul Scandinav, Ciclonul Mediteraneean, Ciclonul Arab, etc.): atunci când apare timpuriu (începutul lui martie) determină topirea rapidă a zăpezii și odată cu aceasta toată pleiada de fenomene (viituri, spălare în suprafață ravenare, etc); atunci când apare târziu sfârșitul lunii martie începutul lui aprilie determină desfășurarea lucrărilor agricole cu întârziere. Precipitațiile cad într-un regim dezechilibrat cu un început domol, iar spre sfârșit acestea devin bogate. De-asemenea aceasta apare mai repede în sud față de nordul comunei, datorită maselor de aer calde care pătrund în lungul văi Doftanei din Câmpia Romană. Tot aceste mase de aer fac ca iarna să apară mai timpuriu în nord decât în sud.

Vara anotimpul maximelor în ceea ce privește precipitațiile și temperaturile, aceasta datorită pe de o parte pătrunderii, pe valea Doftanei, a maselor de aer cald din Câmpie, care sunt de origine din sud-estul continentului și/sau din nordul Africii, iar pe de cealaltă parte precipitațiile sunt foarte bogate datorită altitudinii și totodată maselor de aer vestice și nord-vestice.

Toamna anotimp de tranziție între vară și iarnă, este în general caldă și uscată în prima jumătate, ca urmare a micșorării în intensitate a curentului vestic și rămânerii aici a celui sudic, rece și uscată în a doua jumătate datorită pătrunderii către sud a maselor de aer est-europene. Acest lucru se întâmplă cu unele decalaje, ori a perioadei uscate spre început ori invers.

Iarna anotimpul minimelor, astfel precipitațiile sunt mai puține și într-o majoritate covârșitoare sub formă de zăpadă care este viscolită de pe culmile montane înalte și troienită în vâlcele și văi unde poate atinge și câțiva metri; temperaturile sunt în mare parte negative, determinând astfel un anotim cu o temperatură medie negativă.

În ultimul timp anotimpurile de tranziție au început să dispară astfel primăvara apare mai târziu, începutul lui aprilie dar durează doar până pe la jumătatea lui mai iar toamna temperaturile mari se păstrează până în octombrie îar iarna debutează de la jumătatea lui noembrie, astfel de la un ciclu normal de 3 luni a fiecărui anorimp acum mai au puțin peste 3 luni ambele.

4.2 Factori genetici ai climei

Factorii genetici ai climei sunt acele elemente naturale și uneori chiar antropice care influențează caracteristicele proceselor și fenomenelor meteorologice; factorii care influențează climatul arealului studiat în aceaastă lucrare sunt:

Radiația solară constitue sursa energetică principală în geneza și evoluția diferitelor procese naturale (M. Ielenicz, 2007). Acest parametru variază în funcție de: durata de strălucire a soarelui, astfel vara solul primește aprox. 40% din totalul radiației solare primite într-un an, în timp ce iarna doar aprox. 11%; expunerea versanților, astfel versanții cu expunere nordică primesc aproape 850 cal/cm2/zi în timp ce cei cu expunere sudică peste 1100 cal/cm2/zi; albedoul suprafeței terestre, care spre exemplu este mult mai mare la pădurea de foioase (20-35%) față de cea de conifere (10-18%);etc.

Relieful comunei prin: fragmentarea destul de mare a munților Baiu și Grohotiș, unde vara aerul cald din vale „urcă” pe versant iar iarna aerul rece „coboară” de pe versant în vale; ecartul de altitudine dintre albia Doftanei și vârfurile montane care dau diferențierea elementelor climatice din depresiune față de cele de pe culmile montane, unde vânturile și precipitațiile sunt mai mari iar temperaturile mai mici.

Dinamica atmosferei care este determinată de acțiunea principalilor centri barici ai continentului. Aici își fac simțită prezența: Anticiclonii Azoric și Siberian și Ciclonii Islandei și Mediteranei, iar cu o influență mai redusă, dar uneori destul de însemnată: Anticiclonii Groenlandei, Scandinaviei și Africii de Nord și Ciclonul Arab.

Suprafața comunei este alt factor, aceasta întinzându-se pe 286km2 și la limita Carpaților de Curbură cu Subcarpații omonimi până la Pasul Predeluș ceea ce imprimă o diferențiere a elementelor climatice.

Valea Doftanei cu nenumărații afluenți ai acesteia influențează intensitatea dar mai ales direcția mișcării maselor de aer.

Suprafața lacustră a lacului Paltinu care moderează variațiile de temperatură din zonă;

Și zonele împădurite care creează diferențieri în mișcarea generală a aerului, în distribuția căldurii și a umezelii în procesele de evaporație și evapotranspirație, etc.

4.3 Elemente climatice

Datele climatice analizate mai jos au fost colectate pe o perioadă de aprox.30 de ani la punctul de colectare a datelor meteo Paltinu. Iar regimul eolian a fost obținut din diferite lucrări cu referire la nord-vestul Prahovei.

4.3.1 Regimul termic

Regimul termic (fig.18) este dependent în principal de radiația solară, relieful comunei și de dinamica maselor de aer. Datorită acestora și suprafeței nu chiar restrânse acest element al climei variază atât în timp cât și în spațiu, astfel media sa multianuală (1978-2012) este de aprox. 9,54oC, acest element crește odată cu altitudinea în medie cu 0,5-0,7oC la 100m (Bogdan, 1974), astfel la limita nordică a comunei, lângă Pasul Predeluș, avem puțin sub 4oC iar la peste 1700m, în Munții Baiu, avem valori sub 2oC.

În ceea ce privește diferențierile în timp ale temperaturii, aceasta variează de la medii lunare de -3oC (Anexa.4) în lunile reci (ianuarie, februarie) la puțin peste 21oC, în lunile calde.

Lunile aflate la extreme din punct de vedere al mediilor multianuale sunt: iulie, august (+19 oC) și ianuarie (-0.2 oC) când se întâlnesc cele mai mari temperaturi, și respectiv cele mai mici.

În ceea ce privește evoluția temperaturii medii anuale dintre anii 1978 și 2012 aceasta este prezentată detaliat în Anexa.5. Unde se paote observa cu ușurință că cel mai friguros an a fost anul 1986, cu o medie de 7,05oC, iar cel mai călduros a fost anul 2007, cu o medie de 11,15oC. Interesant este și faptul că dacă se unește t.m.a. din 1978 cu t.m.a. din 2012 se observă o linie ascendentă care are, d.pd.v termic 17 ani sub și 18 ani deasupra liniei medii.

Creșterile cele mai mari de temperatură sunt în lunile martie și aprile, astfel de la o temperatură medie a lunii martie de aprox 3oC la o temp. medie a lunii aprilie de aprox. 8,5oC și la una de 14oC în luna mai. Iar scăderile cele mai mari în lunime octombrie și noiembrie, astfel de la o temperatură de aprox. 10,5oC în luna octombrie se ajunge la una de aprox. 5,5oC în luna noiembrie (Anexa.6). Aceste schimbări decurg din schimbarea maselor de aer care domină acest areal, astfel la începutul primăverii încep să-și facă apariția masele de aer sudice iar în a doua jumătate a toamnei pătrund pe teritoriul comunei Valea Doftanei masele de aer estice.

La peste 1300m sunt peste 4 luni cu temperaturi medii sub 0oC (ianuarie, februarie, martie și decembrie) și doar 3 luni de temperaturi peste 10oC.

Amplitudinea medie anuală este de aprox. 19,5oC, între ianuarie și august, iar în ceea ce privește amplitudinile zilnice cele mai mari sunt în lunile ianuarie și februarie de aprox. 18oC, aceasta datorită vitezei mare a vânturilor de pe culmile montane și staționării aerului rece în văile adânci și în depresiuni, iar cele mai mici amplitudini zilnice sunt în lunile de vară datorită în principal calmului atmosferic.

Minima absolută este determinată de vântul puternic de pe culmile montane, de emisia radiativă a zăpezii și/sau de inversiunea de temperatură în depresiuni, acesta a fost înregistrată pe data de 21.02.2006 și a fost de -30,5oC.

Maxima absolută este determinată de calmul atmosferic și de pătrunderea maselor de aer Nord-Africane, aceasta a fost înregistrată pe data de 05.07.2000 și a fost de 29,5oC.

Numărul zilelor de iarnă (temp. max. mai mică de 0oC) este de aprox. 55 în depresiune și de aprox. 100 pe culmile înalte ale Baiului. Iar numărul nopților geroase (temp. max. mai mică de -10oC) este de aprox 40 în timp ce pe culmile înalte acestea ating aprox. 50 de zile. Se observă astfel o diferență mică între zilele de iarnă și între nopțile geroase aceasta datorită inversiunii de temperatură care se exercită pe timpul zilei în depresiune (astfel aerul rece coboară în depresiune pe timpul nopții, și fiind mai greu nu mai părăsește fundul depresiunii pe timp de zi urmând ca pe timp de noapre să se răcească și mai mult, aceasta se întâmplă până când apare un curent de aer mai puternic care reușește să disloce masa de aer rece din depresiune). Zilele cu îngheț sunt însă mult mai numeroase, aceasta tot datorită fenomenelor menționate și mai sus, ajungând la peste 150 (154 la Sinaia și 175 la Predeal) în depresiune și la aproape 200 pe culmile montane de peste 1700-1800m, de altdel pe vf. montane fenomenul de îngheț poate fi pozibil pe tot parcursul anului.

Apoi zilele călduroase se împart în zile de vară (cu temp. max. peste 25oC) care sunt în jur de 15 (14 la Sinaia) și zile tropicale (cu temp. max. peste 30oC) care nu apar aici.

4.3.2. Regimul precipitațiilor

Precipitațiile atmosferice medii anuale (fig.19) prezintă valori cuprinse între: aproape 800mm/an, în sudul comunei, până la peste 1000mm/an pe culmile înalte ale Baiului. Acestea sunt posibile să cadă între 150-180 de zile în depresiune și peste 200 zile pe culmile montane. O situație mai detaliată pe lunile anului din 1984 până în prezent se găsește în Anexa.7.

Precipitațiile au însă variații neperiodice, ani ploioși și ani secetoși, dar și variații periodice cu luni care sunt în general ploioase și altele secetoase, astfel luna iulie este în general cea mai ploioasă când avem aprox. 140mm iar luna ianuarie este una seccetoasă când e posibil să se atingă 40mm.

Acum putem menționa și faptul că intervalul cel mai ploios, peste 115mm/lună este intervalul mai-iulie când cad în medie aprox. 385mm, iar intervalul cu cele mai puține precipitații este septembrie-octombrie și ianuarie-aprilie când cad sub 70mm/lună, astfel în primul interval cad doar 130mm iar în cel de-al doi-lea puțin peste 170mm.

În ceea ce privește distribuția sezonieră a precipitațiilor, anotimpul cel mai ploios este vara când cad peste 2/5 din totalul precipitațiilor anuale (41%), urmat de toamnă când cad aproape 1/4 (23%) din total, apoi vine primăvara când cad aproape jumătate din precipitațiile verii, adică 1/5 (20%). Ultimul din acest punct de vedere este iarna când cad aproape 1/6 din total (16%).

Lunar cele mai multe precipitații cad, în medie, în luna iunie, aprox. 104mm, dar pe culmile montane cea mai ploioasă lună este decalată cu una, deveniind astfel iulie când cad aproape 150mm (fig.20).

De menționat, pentru maximul precipitațiilor, sunt anii 2010 atunci când au căzut 1386mm/m2/an față de o medie de 728mm/m2/an, și 2005 când au căzut 1254mm/m2/an. De asemenea, pentru minimul acestora, sunt de menționat anii 2000 când au căzut doar 390mm/m2/an și anul 1992 când au căzut 453mm/m2/an (Anexa.8-Evoluția precipitațiilor).

Maxima căzută în 24 de ore a fost înregistrată în luna iulie 1999 când au căzut 123mm/m2

Conform doamnei Armaș (1999), în depresiune 37% din precipitații sunt sub formă solidă (zăpadă), care cad în intervalul decembrie-martie, deci pe un interval, posibil, de peste 90 de zile (fig.21), în timp ce pe culmile montane acestea ajung să depășească 60% din totalul precipitațiilor fiind posibile de la sfârșitul lui octombrie până în aprile, deci aprox. 160 dintr-un an.

Stratul de zăpadă se poate menține de la 130 de zile în depresiune până la 170 pe culmile montane și chiar mai mult pe versanții cu expunere nordică și în văile acestora. Acesta are o grosime medie în luna februarie de aprox. 35-40cm în depresiune si de peste 50-55cm pe culmile montane.

4.3.3 Nebulozitatea

Nebulozitatea totală este diferită, așa cum spune și doamna Armaș (1999), în depresiune unde se cifrează la 5,9 zecimi față de culmile montane unde este, cu aproape o zecime mai mare, 6,8. Deasemenea nebulozitatea este mai mare pe versanții nordici și nord-estici aceasta datorită intensificării activității frontale, aceasta ajungând la un maxim de 6,7 pe timp de iarnă, iar minima este înregistrată toamna, în septembrie, aceasta datorită intensificării regimului anticiclonic.

Nebulozitatea zilelor cu cer senin se caracterizează printr-o nebulozitate medie cuprinsă între 0- 3,5 zecimi. Numărul mediu anul al acestor zile este de 40- 42, cele mai multe, 4- 7zile, înregistrându-se în intervalul august-octombrie. Zile cu cer parțial noros sunt în număr de 160-190, cu o frecvență mare în lunile mai-august (18-20 zile). Iar zilele noroase sunt în general cuprinse între 125-160, cu o frecvență mai mare în intervalul decembrie-iunie (13-16 zile).

4.3.4 Regimul eolian

Poziția comunei Valea Doftanei în interiorul Carpaților de Curbură explică aspectele generale ale mișcării maselor de aer (fig.22, roza vânturilor). Astfel aici pe culmile montane predomină masele de aer vestice și nord-vestice (69%) urmate de cele estice (21%). Din această dominare clară a vânturilor din N și NV rezultă și coroana modificată a arborilor din apropierea vârfurilor montane, care indică întotdeauna direcția vântului dominant (fig.23). Astfel direcția dominantă pe culmile montane este una NV-SE în timp ce în depresiune și în partea de sud a comunei aceasta se transformă în una N-S, cu alternanță diurnă și sezonieră.

Pe versanți estici ai muntilor Baiu își fac apariția vânturi cu caracter fheon-al rezultate din coborârea, uneori violentă, a maselor de aer vestice și nord-vestice.

Fragmentarea reliefului de aici duce la formarea și acționarea brizelor de zi și de noapte, care circulă datorita încălzirii diferențiate a aerului (Ex: ziua aerul din depresiune se încălzește mai mult, datorită staționării sale, astfel devine mai ușor și se ridică, dând astfel voie aerului mai rece și mai greu de pe culmile montane să coboare în depresiune, acesta este efectul brizei montane (bate dinspre culmile montane către depresiune)).

Brizele de vale sunt importante mai ales datorită transportului de ceață pe care îl realizează, acest lucru se întâmplă mai ales în intervalul decembrie-aprilie când sunt posibile, pe văi, până la 20-25 de zile cețoase.

Vitezele vântului nu au variații mari de la o lună la alta, dar cu toate astea au două creșteri importante: un la începutul primăverii și alta în lunile octombrie-noiembrie. Valori maxime se întâlnesc iarna și primăvara când în depresiune viteza vântului depășește 4m/s iar pe culmile montane 6m/s, dar mai sus pe vârfuri și pe culmile izolate poate atinge chiar 10m/s.

În ceea ce privește calmul atmosferic acesta este unul montan fiind reprezentat de o valoare mică, aprox 15-20%, în timp ce pe culmile montane acesta are o valoare sub 10 %.

5. Hidrografie

Comuna Valea Doftanei aprține teritorial bazinului hidrografic Ialomița. Doftana principalul râu al comunei se varsă în Prahova, la nord de Bănești, iar aceasta în Ialomița, în apropiere de comuna Dridu din județul Ialomița

Două pârâiașe, Predeluș (sau Doftănița) din nord-vest (M-ții Baiul) cu o lungime de aprox. 4,5 km. și Urlățelul din nord-est (M-ții Grohotiș) cu o lungime de aprox. 6 km., se unesc la o altitudine de 980m pentru a forma Doftănița, pârâul coboară pe o direcție nord-sud pe o vale îngustă și zimțată datorită cursurilor mici, dar repezi, de apă care se varsă în ea, după 6 km primește afluenții Mușița și Neagra pentru a forma Doftana propriuzisă (fig. 24 și Anexa 9). Până aici văile pârâiașelor sunt tinere cu un aspect în formă de „V”, acestor văi le este caracteristică o albie minoră îngustă placată cu pietrișuri și o albie majoră care poate lipsi sau care este doar incipietă. Râul nou format coboară printr-o vale împădurită și mult mai largă față de sectorul anterior, până la intrarea în comuna omonimă, pe acest sector eroziunea liniară se menține dar începe să cedeze din intensitate eroziunii laterale, din cauza căreia albia a fost „închisă” de-o parte și de alta cu o înșiruire de diguri (dar mai ales pe partea dreaptă, dearece această parte reprezintă interes antropic legând comuna de „satul” de vacanță nou format la confluență Doftana-Valea Neagră), apoi urmează centrul comunei unde trece printr-o vale îndiguită și nu prea lată, dar care înaintea îndiguirii avea o lățime de până la 500m, în acest sector se manifestă cu intensitate eroziunea laterală, acolo unde nu s-au construit diguri sau acolo unde acestea au fost rupte. În ceea ce privește albiile acestea sunt bine individializate: o alibie minoră care își schimbă mai mereu cursul în urma apelor mari și o albie majoră pavată cu nisipuri pietrișuri dar și bolovani foarte mari, pe acesta s-a creat un adevărat microrelief acumulativ cu ostroave, praguri acumulative, renii. Tot aici râul a creat o luncă bine individializată, pe partea dreaptă și un sistem de cateva (2-3) terase, pe partea stângă. La ieșirea din satul Teșila trece printr-un sector de chei numit de localnici „La cheie” iar de specialiști „Cheile Teșilei”, unde albia majoră lipsește iar alibia minoră este îngustă și înconjurată de versanti abrupți (la aproape 90o). Imediat după acest sector îngust se varsă printr-o deltă sau estuar în barajul artificial Paltinu. Odată cu ieșirea din baraj iese și de pe teritoriul comunei formând un alt sector de chei mult mai spectaculos numit „cheile Brebunuli”, după acestea Doftana continuă să curgă pe un sector îngust până la trecerea pe la estul orașului Câmpina unde își lărgeste albia, albie care nu mai suferă modificări majore până la vărsarea în Prahova.

Tot acest traseu de la confluența pârâiașelor Predeluș și Urlățelul până la confluența cu Prahova măsoară aproape 40 km.

Pe teritoriul comunei noastre Doftana curge pe o distanță de aprox. 27 km. și o diferență de nivel de peste 350m de la formare până la barajul Paltinu’, dar dacă luăm în considerare punctul maxim al bazinului Doftanei și anume vf. Neamțu-1923m această diferență crește la peste 1300m. Aici Doftana primește numeroși afluenți atât pe dreapta, din munții Baiu’, cât și pe stânga, din munții Grohotiș, printre aceștia amintim pe dreapta de la nord la sud: Orjogoaia, Prislop, Florei și Secăria, iar pe stânga: Negrașul, Ermeneasa și Păltinoasa (detalii în fig. 25)

Acești afluenți își au obârșiile formate la altitudini cuprinse între 1200 și 1500m, mai sus solul este distrus de nenumărate ravene și ogașe care curg între 1400 și 1700m, aceasta datorită rocilor moi care permit precipitațiilor să se înfiltreze în ape subterane și să iasă la suprafață, la aceste altitudini, sub formă de izvoare cu ape repezi și volum mare, acestea sapă rocile moi în nenumărate văișoare care sunt înguste și adâncite, urmând apoi ca datorită debitului mai bogat rezultat din confluența lor, văile să se adâncească și mai mult iar din acest proces de adâncire rezultând mici șiroiri și/sau alunecări de teren. Odată cu formarea pârâiașelor acestea își lărgesc albia de curgere prin eroziune de fund, alunecări de versant, „umplerea” albiei și apoi curățarea ei rezultând eroziune laterală. Urmează ca în josul văilor pârâiașelor să le crească albia care este presărată cu nisipuri și pietrișuri, acest lucru duce la apariția prundișurilor de unde se expoatează resurse pentru construcții. De aici debitul apelor devine unul considerabil care în anotimpurile ploiase dar mai ales primăvara, odată cu topirea zăpezilor și căderea ploilor torențiale, și vara, la ploile în aversă devine periculos de mare cărând cu el tot ceea ce găsește în albia sa majoră, bușteni de copaci, mari bolovani și o cantitate foarte mare de sol, pietrișuri, nisipuri și loess, din acestea o parte o părăsește acolo unde digurile au fost rupte și nerefăcute iar o altă parte ajunge la suprafeța sau pe fundul barajului Paltinu, acest lucru se întâmplă când se „umflă” toate apele râului Doftana, dar atunci cand doar unul din afluenți vine „umflat” aluviunile sunt depuse la conflurnța cu acesta formându-se conuri de dejecție foarte mari, conuri care sunt distruse de apele învolburate ale Doftanei atunci când pe aceasta sunt viituri.

În ceea ce privește debitul râului Doftana în perioada 1952-2012 (Anexa.10 și Anexa.11) acesta se încadrează într-o medie multianuală care variază între 2 și 10m3/s cu o frecvență de aproape 50% a debitelor cuprinse între 4 și 6m3/s. Din acest debit aproape 38% curge în timpul primăverii când topirii zăpezilor li se adaugă și numeroase ploi astfel că acum (luna mai) se ating cele mai mari debite (dar aceasta mai mult datorită ploilor, saturației solului și pânzei freatice care urcă spre suprafață). Aprox. 26% din debit curge vara și aceasta datorită ploilor torențiale care aduc un debit foarte mare, aceste perioade sunt urmate de perioade de calm atunci când apa este foarte limpede și cu un debit de pârâu puțin mai mare. Toamna râul Doftana transportă cel mai mic procent din debitul său, aprox.16%, aceasta datorită, pânzei freatice care este coborâtă la sfârșitul verii și fenomenului de înheț care începe să fie resimțit pe culmile înalte și din ce în ce mai joase ale munților, restul de aprox 20% este transportat iarna când fenomenul de îngheț este aproape nelipsit iar pânza freatică se menține la o adâncime „confortabilă”.

Debitele maxime se realizează primăvara, odată ce ploilor li se adaugă și topirea zăpezilor, și în timpul verii, la ploile în aversă, astfel „proveniența debitelor maxime anuale se datorează în proporție de 70% ploilor și 29% topirii zăpezilor și ploilor (mixt)”, (Iuliana Armaș, 1999). Spre exemlu în data de 22 mai 1995 a avut loc debitul maxim al acelui an de 96 m3/s iar doi ani mai târziu acesta s-a înregistrat pe data de 2 august cu o valoare de 114m3/s. Viitura maximă pe Doftana a fost realizată de ploile în aversă din data de 30 mai 1961 când la intrarea în barajul Paltinu, Doftana avea un debit de peste 700 m3/s, tot atunci a „cărat” și cele mai mari blocuri de piatră care se estimează a cântării peste 6,5t.

Debitele minime (Anexa.12) se realizează la sfârșitul tomnei și iarna când temperaturile sunt în mare parte negative iar precipitațiile cad sub formă de zăpadă, acum alimentarea râului se face în mare parte din pânza freatică. Spre exemplu în data de 25 decembrie 1998 s-a înregistrat debitul minim al acelui an care a fost de 0,65 m3/s, iar în 1997 debitul minim a fost de 0,40 m3/s înregistrat pe 28 ianuarie. Debitul minim absolut s-a înregistrat pe data de 3 noiembrie 1989 când pe cursul Doftanei la intrare în barajul Paltinu curgeau aproximativ 0,10 m3/s.

Râul Doftana este un râu montan astfel că transportă un număr mare de aluviuni pe care le adună din versanții munților Baiu și Grohotiș, mai ales în lunile de primăvară și vară când, pe de-o parte, se acumulează o cantitate mare de apă prin topirea zăpezilor și căderea ploilor de lungă durată cu o cantitate nu prea mare de apă dar care datorită timpului îndelungat de cădere duc la saturarea solului și apoi la o scurgere tot mai puternică pe versant, iar pe de altă parte datorită ploilor în aversă care dau o cantitate mare de apă într-un timp scurt, aceasta ne-având timp să se infiltreze în sol duce de-asemenea la o eroziune puternică atât în adâncime, în amonte de confluența Doftana-Valea Neagră, cât și în lateral, din aval de confuența Doftana-Valea Neagră și până la vărsarea în barajul Paltinu. Astfel râul Doftana „cară” în decursul unui an peste 1t/ha de aluviuni în suspensie (Iuliana Armaș, 1999) .

În barajul Paltinu râul Doftana se varsă printr-o „deltă” în lunile de primăvară, toamnă și parțial de vară, iar în rest printr-un „estuar”, aceasta datorită modificarii suprafeței ocupată de apa din „coada” barajului, care în decursul unui an efectuează o mare „maree” cu retragere spre aval iarna și avansare spre amonte vara.

5.1Ape stătătoare (lacurile)

În ceea ce privește apele stătătoare din arealul comunei Valea Doftanei acestea sunt reprezentate de lacul antropic Paltinu’, aceasta deoarece lacurile naturale formate în diferite microforme, negative, de relief sunt mici (de ordinu a câtorva metri atât ca suprafață cât și ca adâncime) și efemere, există cateva care sunt semipemanente și care rămân cu apă dealungul anilor ploioși, dar acestea datorită ultimilor ani mai secetoși au secat, urmând a se reactiva primăvara și la ploile de peste an.

Lacul Paltinu a fost dat în folosință în anul 1971, și este construit pe un fundament de roci stâncoase, de către T.C.H. BC. (Trustul de Construcții Hidrotehnic Bacău) cu ajutorul locuitorilor din comună și de asemenea din comunele apropiate. Acesta este un lac te tip Arc cu dublă curbură și este etanșat de un voal vertical.

Lacul Paltinu este cel mai mare lac din jud. Prahova ocupând o suparfață de aproape 2km2 (197,5 ha), și putând strânge un volum de peste 55 mil. m3 de apă. Este de-asemenea și cel mai adânc din județ cu o adâncime de 108 m.

Acesta are o lungime medie de aproape 2 km și o lungime maximă de peste 3,5 km, iar lătimea maximă la peste 950m.

Anual acesta are un debit mediu afluent de de 4,92m3/s dar care variază în funcție de anii secetoși sau ploioși. Astfel că maximul debitului afluent, în perioada 1971-2012, a fost înregistrat în anul 2005 fiind de 9,5m3/s iar minimul a fost înregistrat în anul 1987 și a fost de doar 2,58 m3/s.

Acest lac este folosit pentru alimentarea cu apă a comunelor și orașelor din aval (orașe: Câmpina, Băicoi și chiar Ploiești (Brazi) și Moreni; comune: Brebu, Șotrile, Telega, Bănești, etc.) și a întreprinderi de anvelope Florești.Dar și pentru atenuarea undelor de viitură de pe Doftana.

Acestuia i s-a „atașat” o centrala hidroelectrică care produce în medie 26,5GWH/an.

Așa cum spunea și doamna Iuliana Armaș, Barajul Paltinu are o rată de colmatare de 0,44%/an, , această rată ar duce la colmatarea completă a acestuia până în anul 2200, așadar dacă rata de colmatare se menține constantă barajul ar trebi să mai „trăiască” aproape 190 de ani.

6. Vegetația și Fauna

Teritoriul României se află la contactul dintre climatul temperat moderat al Europei Centrale, climatul excesiv al Europei de Est și într-o mică măsură a climatului mediteraneean al Europei Sudice. Astfel România se află la interferența pădurilor nemorale (ale Europei centrale), boreale (ale Europei de est) și a zonelor de stepă.

În Carpați datorită altitudinii etajarea se face vertical, astfel: etajul nemoral de la polele munților până la 1000-1300m, aici se gasesc dinspre limita dealurilor până la etajul boreal, pădurile de fag cu întrepătrunderi de gorunete, pădurile de fag pur și păduri de fag cu interferențe de molidișuri și brădet; etajul boreal care se întinde de la 900-1200m până la 1600-1700m altitudine, aici se găsesc păduri de amestec fag-molid, molid pur și ține până la limita pădurilor încheiate de molid; etajul subalpin are limita inferioară „acolo unde pădurea începe să se poienească” (R. Călinescu, 1969) iar cea superioară este dată de ultimele exemplare de jneapăn, acesta este reprezentat de rariștile pădurilor dinspre golurile montane, din subarbuști și ierburi mai înalte; și etajul alpin, care nu are decât limită inferioară acolo unde sunt prezente ultimele exemplare răzlețe de jneapăn, care este reprezentat de ierburile scunde.

Comuna Valea Doftanei este o comună în întregime montană așa cu am văzut și mai sus compusă din jumatățile, dinspre depresiunea Teșila, ale munților Baiu și Grohotiș, aflându-se din punct de vedere biogeografic pe teritoriul provinciei dacice.

Vegetația și fauna este influențată de mai multi factori printre care altitudine, relief, precipitații, temperaturi, viteza și direcția vântului, expunerea versanților, profunzimea stratului de sol, aciditatea sau bazicitatea acestuia și nu în ultimul rând activitățile antropice.

Din punct de vedere al etajelor vegetative și faunistice ar trebui întâlnite aceleași etaje ca și pe teritoriul Carpaților, și anume: etajul alpin, etajul subalpin, etajul boreal și etajul nemoral.

Etajul alpin lipsește de aici datorită altitudinii sub 2000m și a condițiilor climatice blânde cu o circulație a maselor de aer cu viteze mult mai scăzute decât în Bucegi spre exemplu. Etajul alpin se găsește în munții învecinați Baiului la o altitudine de peste 2200-2300m (munții Bucegi), rezultând imposibilitatea prezenței acestui etaj la altitudini sub 1900m în munții Baiu și sub 1700 în munții Grohotiș.

Astfel că pe teritoriul comunei cel mai „înalt” etaj vegetativ și faunistic îl reprezintă etajul subalpin care este regăsit într-o mai mare frecvență în munții Baiu și doar insular în munții Grohotiș.

Limita inferioară a acestui etaj este la 1650-1700m ceea ce face plasarea acestuia doar într-o mică insulă în munții Grohotiș situată în jurul vf. omonim și în două insule mult mai mari în munții Baiu situate una în grupa Baiului care cuprinde, de la sud la nord, culmile: Steisa, Baiul Mare, Baiu, Băiuțul și Cazacu; iar cea de-a doua în grupa Neamțu care cuprinde, de la sud la nord, culmile: Manole, Rusu, Șteviei, Pâraie, Neamțu și Paltinu.

Această limită a fost însă coborâtă de activitățile umane, îndeosebi pășunat, prin despăduriri, cu până la 300m astfel că acum limita inferioară a etajului subalpin se situează la 1400-1500m. Dealtfel acești munți reprezintă, așa cum amintește și M. Ielenicz în lucrarea Munții Gârbova, ghid turistic, munți cu cea mai veche activitate pastorală din întreg cuprinsul Carpaților de Curbură.

Vegetația acestui etaj este alcătuită din rariști de arbori care apar în alternanță cu tufărișurile care la rândul lor apar în alternanță cu pajiștile. Astfel se pot delimita trei subetaje și anume: subetajul tufărișurilor, subetajul pajiștilor subalpine și subetajul rariștilor.

Vegetația subetajului de tufărișuri este alcătuită din: specii de arbuști precum: jneapănul (Pinus montana), ienupărul pitic (Juniperus sibirica), arinul (Alnus viridis), afinul (Vaccinium myrtillus), merișorul (V. vitis idaea), iar pe culmea Zamora apar și pâlcuri de smirdar (Rhododendron rohododendron kotschyi)(fig.26), acesta dând și oronimele și hidronimele, „roșu” de aici. La altitudini mai joase se întâlnesc și exemplare de măceși (Rosa canina), gherghini (Crataegus pinnatifida) și muri (Rubus fruticosus).

Odată cu urcarea în altitudine acești arbuști suferă modificări de inălțime și de orientare a coroanei, care este orientată în conformitate cu direcția de deplasare a maselor de aer dominante, și totodată devin din ce în ce mai rari cedând locul pajiștilor subalpine care sunt reprezentatede de ierburi precum: păiușul roșu (Festuca Rubra), țepoșica (Nardus stricta), iarba vântului (Agrostis tenuis), pieptănărița (Cynosurus cristatus), târsa (Deschampsia flexuosa), părușca (Festuca stupina), acestea sunt asociate cu plante frumos înfloritoare precum: cimbrișorul de munte (Thymus montanus), piciorul cocoșului (Ranunculus montanus)(fig.27), marțișorul (Geum montanum), sclipeți de munte (Potentila ternata), etc. Cele de mai sus sunt înlocuite treptat, așa cum amintea și M. Ielenicz în lucrarea „Munții Gârbova, ghid turistic”, în apropierea stânelor cu: hirușor (Poa annua), grăsătoare (Sagina procumbens), trifoi (Trifolium repens), rocoină (Stellaria media), iar pe locurile mai bătătorite apar ștevia (Remex alpinus) și urzica (Urtica dioica), această înlocuire este datorată materiei organice mai abundente și bătătoririi solului de către animale în apropierea strungilor. Pe versanții unde ravenele și eroziunea micilor ape, care la ploi devin adevărate șuvoaie care distrug o mare parte din vegetația autohtonă, se dezvoltă pâlcuri de rogoz (Carex sempervirens), mălaiul cucului (Sesleria rigida), coada calului (Eqisetum arvense) si diferite specii de brusture. În zonele mai umede apar și asociații de mușchi și licheni.

Subetajul rariștilor apare la „confluența” etajului subalpin cu cel boreal și mai spre sud la „confluența” cu cel nemoral, acesta este reprezentat de arbori mici, rari și cu coroane urâte care devin din ce în ce mai mari, mai deci și mai frumoși odată cu scăderea altitudini și apropierea de etajul lor de apartenență. Subetajul rariștilor este reprezentat de arbori ca: molidul (Picea albies), pinul (Pinus sylvestris), bradul (Abies alba), și mai spre sud fagul (Fagus sylvatica)

Fauna acestui etaj este reprezentată de puține specii, aceasta datorită condițiilor aspre de climă și datorită perioadelor lungi de îngheț care încep la jumătatea toamnei și se termină la jumătatea primăverii (deci aproape o jumătate din cuprinsul unui an). Aceasta este reprezentată ca și în etajul alpin de specii psichrostenoterme și specii euriterme (R. Călinescu, 1969).

Aici pe timpul veri ajung numeroase exemplare de urși (Ursus arctos), și lupi (Canis lupus)(fig.28) care urmăresc să atace turmele de oi din jurul stânelor, așa că pentru a fi mai aproape de acestea preferă să „locuiască” în pâlcurile de arbuști situate aproximativ la jumătatea acestui etaj decât în pădurile de mai jos. Uneori aici este întâlnit și porcul mistreț(Sus scrofa).

Lumea păsărilor este reprezentată de cocoșul de munte (Tetrao urogallus), corbul (Corvus corax), pitulicea (Phylloscopus collybita), ciocârlia (Alauda arvensis cantarella), potârnichea (Perdix perdix perdix), etc.

Dintre reptile aici pot fi întâlnite doar șopârla de munte (Lacerta vivipara).

Un lucru aparte îl reprezintă speciile de gasteropode (melci) care ca adaptare la mediul mai arid din etajul subalpin și-au diminuat dimensiunea cochiliei care la aceleași specii este mult mai mare în poienile pădurilor. Printre acestea aici întâlnim specii ca Mastus venerabilis cochlicopa, Zua lubrica, Deroceras agrestis, etc.

Aici se întâlnesc și o mulțime de fluturi, mai ales pe timpul verii, printre care: Aparia Crataegi, Colias croceus(fig.29), Erebia epiphron, Cidaria Infidaria, etc.

Etajul subalpin este urmat de „așa-zisul” etaj al pădurilor care este împărțit și el tot în trei și anume: etajul boreal, etajul nemoral și subetajul de amestec. Dintre acestea cea mai mare răspândire o are etajul etajul făgetelor, în jumătatea sudică, și etajul de amestec, în cea nordică.

Etajul boreal este întâlnit într-un aliniament aproape compact doar în munții Baiu unde începe dinspre sud, de la est de vf. Prislopul Mare și ține în nord până la est de vf. Mușița, aici fiind întrerupt pe unii versanți mai joși cu expunere sudică și pe unele văi care au coborât altitudinea și astfel i-au permis fagului să se amestece cu molidul sau chiar să-l înlăture. În munții Grohotiș acesta apare doar insular pe culmile de la vest de muntele Sețu și în jurul izvoarelor pârâului Neagra, culmi ce depășesc 1200m și au expunere nordică.

Limita superioară din munții Baiu este plasată în jurul altitudinii de 1500m la nord de culmea Petru-Orjogoaia și în jurul altitudini de 1400m la sud de aceasta. Iar în munții Grohotiș această limită este plasată la aproximativ 1350m.

Limita inferioară a etajului boreal este plasată în ambii munți ai Doftanei în jurul altitudinii de 1200-1150m, această limită suferă diferite modificări zonale, așa că poate fi plasată pe linia unde se întâlnesc ultimele molidișuri pure.

Vegetația etajului boreal este alcătuită din specii de molid (Picea albies), pin (Pinus sylvestris), brad (Abies alba) (fig.30), ultimele două devenind mai frecvente spre limita inferioară a etajului, și punctiform pâlcuri de zadă (Larix decidua). Pe văile pârâurilor urcă aninul alb (Alnus incana), salcia, și pâlcuri de fag.

Vegetația arbuștilor este foarte rară și reprezentată în acest etaj, din amonte spre aval, de: afin, cununiță (Spiraea ulmifolia), coacăzul de munte (Ribes alpinum) și socul roșu (Sambucus racemosa).

Vegetația de parter a acestui etaj este reprezentată de măcrișul caprei (Oxalis acetosella), ferigile (Athyrium filix femina, Dryoptelis filix), păiușul roșu, țepoșica, târsa, rogozul, etc. Acestea apar acolo unde razele soarelui ajung până la parterul păduri în rest sunt foarte prezente specii de mușchi verde (Hylocomium splendens, Politrichum commune, P. Juniperinum, Entodon schreberi, etc).

Unde aceste păduri au fost defrișate la ras apar desișuri de muri și zmeurișuri (Rubus ideus) printre care își găsesc locul și mesteacănul (Betula verrucosa), plopul tremurător (Populus tremura) și salcia căprească (Salix capraea). La altitudini mai mari își fac apariția pajiștile de păiuș roșu și țepoșică care pot avea și pâlcuri de ienuperi, iar acolo unde umiditatea este mai mare apare dominantă târsa.

Etajul de amestec este un etaj care nu are limite bine stabilite fiind un etaj tampon între cel boreal și cel nemoral totuși în mare acest etaj cuprinte altitudinile cuprinse între 1000 și 1200m. În ceea ce privește vegetația acestui etaj aceasta este compusă, așa cum îi este și numele, din apecii din cele două etaje mărginașe în amonte și în aval.

Un fenomen foarte interesant, este amintit și de R. Călinescu în Biogeaografia României, și anume alternanța dintre făgete și răsinoase pe aceeași suprafață de-a lungul deceniilor. Această alternanță se produce astfel: sub făgetele bătrâne se acumulează un semințiș bogat în conuri astfel că în timp ce fagii îmbătrânesc tot mai mult uscându-se, locul lor ete luat de rășinoase care cresc și ajung la maturitate, fiind dominante. În tot acest timp la baza rășinoaselor se adună un strat preponderent de jir care va da naștere, odată cu îmbătrânirea și uscarea etajului de rășinoase, unui nou etaj alcătuit dominant din făgete, iar apoi ciclul se repetă cu fiecare nouă generație.

Etajul nemoral înconjoară comuna ca un adevărat „zid de apărare ce înconjoară o cetate”. Dacă zidul oferă cetății siguranță și o bună dezvoltare, etajul nemoral oferă comunei Valea Doftanei protecție în fața vânturilor violente, umiditate, o temperatură lipsită de oscilații foarte mari și o stabilitate ridicată a terenului fără alunecări de teren și fără procese de ravenare.

Limita superioară ete plasată în medie la altitudinea de 1150m dar aceasta poate atinge 1350 în munții Grohotiș cum este cazul în culmile Eforie și în Ulita, și 1400 în munții Baiu în culmile Manole, Petru și Piciorul Predeluș.

Limita inferioară este la 800-900m acolo unde începe arealul locuit, și unde acestea au fost defrișate. În sudul comunei aceste păduri se găsesc și la sub 650m, continuând și la sud de barajul Paltinu, deci putem spune că acest etaj, nemoral, nu are limită inferioară pe teritoriul comunei.

Vegetația acestui etaj este alcătuită preponderent din fag (Fagus sylvatica) (fig. 31) alături de care pe văi apar și anini albi, anini negri (Alnus glutinosa) plopi tremurători și exemplare de stejari și tei.

Vegetația arbuștilor este slab reprezentată fiin prezentă doar în luminișuri prin exemplare de: soc roșu, soc negru (Sambucus nigra) și pâlcuri de alun (Corylus avellana).

În ceea ce privește vegetația de parter aceasta este prezentă foarte abundent primăvara prin exemplare de: viorele (Scilla bifoila), brebenei (Corydalis cava, C. solida), ciapa ciorii (Gagea), ghiocei (Galanthus nivalis), floarea paștilor (Anemone nemorosa), păștița (A. ranunculoides), leurda (Alium ursinum)(fig.32) care acoperă frunzele moarte ale făgetelor ca și un „covor imaculat” de un verde aprins. În restul timpului vegetația de parter este alcătuită din: mierea ursului (Pulmonaria rubra), tătăneasă (Symphytum cordatum), ferigi (Dryopteris filix mas, Athyrium filix femina), rogozuri (Carex pilosa, C. Silvatica, C. colida), firuța (Poa nemoralis), păiușul (Festuca silvatica), rodul pământului (Arum maculatum), etc.

Fauna etajului pădurilor este foarte bogată aici întâlninduse diferite specii de mamifere, rozătoare, reptile, amfibieni, păsări, insecte, etc.

Dintre speciile de mamifere cele mai reprezentative sunt: căprioara (Capreolus capreolus), care drept răsplată a frumuseții sale a primit în anul 1852 un loc de cinste pe stema satului Teșila(fig.33), stemă pe care este gravat capul acestiu mamifer; cerbul (Ceryus elaphus charpaticus); lupul (Canis lupus); ursul (Ursus arctos); mistrețul (Sus scrofa); râsul (Lynx lynx) (fig. 34) vulpea (Vulpes vulpes crucigera); dihorul (Muslela putorius putorius) jderul de pădure (Martes martes).

Dintre speciile de rozătoare specifice etajului pădurilor sunt: iepurele (Lepus europaeus), veverița (Sciurus vulgaris fuscoater) și câțiva șoricei (șoarecele gulerat (Apodemus tauricus), șoarecele scurmător (Clethrionomys glareolus)), și șoarecele de câmp (Microtus arvalis)).

Reptilele sunt slab reprezentate fiind prezente doar specii de șopârle (șopârla de munte (Lacerta vivipaara)) și câțiva șerpi printre care: năpârca (fam. Colubroidea), șerpii de apă și șarpele de casă.

Amfibieni sunt prezenți prin nemumărate specii de broaște dar și prin frumos colorata șulemendriță (Salamandra salamandra)(fig.35).

Păsările sunt o altă ramură foarte bine reprezentată fiind prezente foarte multe specii printre care: Cocoșul de munte, corbul, ciocârlia, ciocănitoarea de munte (Picoides tridactylus alpinus), șorecarul (Buteo buteo)(fig.36), buha (Buba buba), huhurezul (Strix aluco aluco), mierla (Turdus merula), cocoșul de munte, pițigoiul de munte (Parus montanus), Pitulicea (Philloscopus collybita), etc.

Insectele sunt reprezentate prin nenumarate specii de fluturi, albine, viespi, bondari, gâze și musculițe, etc.

7. Rezervații Naturale

Rezervațiile naturale sunt arii în care întregul cadru natural sau anumite exemplare floristice, faunistice sau geologice sunt ocrotite de lege. Sunt protejate pentru conservarea lor, ecosisteme, specii de plante sau animale, elemente geologice, etc. de interes științific sau peisagistic.

În ceea ce privește teritoriul comunei, avem câteva rezervații naturale care sunt ocrotite de lege, acestea sunt amplasate în amonte față de cele două sate și sunt fie dendrologice sau botanice, fie peisagistice sau geologice.

Rezervația naturală și peisagistică Glodeasa (fig.37) de aprox. 534,9ha (5,3km2) situată pe valea pârâului Glodeasa. Aceasta este ce-a mai cunoscută atât la nivel județean cât și la nivelul localnicilor comunei. Rezervația păstrează mărturii ale evoluției florei de pe aceste meleaguri. Aici se găsesc arbori cu vârste seculare cuprinse între 200-300 de ani și cu înălțimi ce depășesc adesea 40-45m, acest lucru certificand virginitatea pădurii și faptul că aici nu se fac intervenții din exterior. Aici întâlnim tipul de habitat al pădurii de fag de tip Luzulo-Fagetum cu tufișuri alpine și boreale, pajiști alpine și subalpine și vegetație pe stânci.

Rezervația dendrologică de anin negru, aceasta ocupă o suprafață de 10ha și este situată pe Valea Corbului. Aninul negru (fig.38) este un arbore ce atinge înălțimi de până la 20 m, frunzele sale sunt rotunde, cu nervuri proeminente, usor dințate pe margini, iar cele tinere sunt lipicioase; la maturitate au culoarea verde închis. Mugurii sunt acoperiți cu o substanță rășinoasă. Mugurii feminini sunt mici și închiși la culoare, oarecum lemnoși, iar cei masculini sunt mățișori gălbui pendulari.

Rezervația geologică și peisagistică Cheile Urlățelului, aceasta se află la o altitudine de aprox 1400-1500m. Urlățelul, pârâu care împreună cu Predelușul formează Doftana, „taie” Stratele dure de Bobu, formate din argile, marne și conglomerate cu intercalații de gresii, pentru a forma sălbatice chei.

Rezervație peisagistică ca zonă tampon între vegetația pădurilor și pajiștilor subalpine la confluența pârâurilor Șețu și Neagra, aceasta are o suprafată de 15ha și este o zonă virgină de tampon între cele două zone, aceasta se datorează și distanței mare de zona locuită a localității dar și datorită iteresului scăzut al zonei: din punct de vedere forestier fiind foarte greu accesibilă iar din cel al pășunii fiind puțin productivă și la o distanță considerabilă de cea mai apropiată stână.

Rezervația botanică de bulbuci de munte (Trollius europaeus), aceasta este situată pe Muntele Negraș și are o suprafață de 30ha. Bulbucul de munte (fig.39) are tulpina simplă și înaltă (10-60 cm) și prezintă la vârf o singură floare. Floarea este mare (pînă la 3 cm în diametru), galbenă, asemănătoare cu bujorul având un periant petaloid din 5-15 petale mari care se acoperă una pe alta, de un galben-verzui pînă la galben-auriu, pe dinafară cu vinișoare verzui, 5 sau mai multe nectarii, androceu cu numeroase stamine, gineceu policarpelar.Frunzele sunt de un verde întunecat, adînc divizate în trei sau cinci, iar cele de la baza tulpinii au codițe lungi. Fructul este o foliculă. Acesta înflorește în mai-iulie.

Valoarea estetică a speciei este însoțită și de aceea științifică, deoarece relativa ei instabilitate morfologică și ecologică ridică încă destule probleme pentru cercetători; la noi prezintă, în acest context, trei varietăți și patru forme, încă în studiu. Planta este protejată pe teritoriul României, fiind trecută în Lista roșie a plantelor superioare din România, alături de: bujorul românesc, garofița Pietrei Craiului, papucul doamnei, floarea de colț, laleaua pestriță, narcisa sălbatică, crinul de pădure, liliacul  carpatin etc.

Rezervația botanică de narcise (Narcissus poeticus), aceasta este situată pe muntele Steiasa Mare și are o suprafață de peste 500ha. Narcisa (fig.40) este e floare cu rădăcina în formă de bulb; tulpină dreaptă, frunzele sunt lat-liniare, puțin canaliculate și ascuțite la vârf; floarea este mică (miniatur) sau mare (circa 10cm), depinde de specie, de formă tubulară, coronată, simplă sau involtă de diferite culori. Floarea este compusă din 6 stamine dispuse în formă de rază farfurie, din centrul lor ridicându-se un tub sau un inel numit coronulă.

8. Solurile

Solul (lat. Solum= supor) este mediul de dezvoltare al plantelor și resursă de bază pentru viața animalelor și a omului (R. Oprea, 2009). Mihai Geanana spunând că el reprezintă „epiderma” regiunilor emerse ale terrei.

Solul se dezvoltă și evoluează în funcție de cei șapte factori majori: climă, vegetație și faună, relief, rocă, apă,timp. De curând, pe scară geologică, în evoluția solului se mai implică un factor, care de-altfel este prezent oriunde, factorul antropic.

În drumul său de la rocă parentală (scoarță) la sol, acesta trece prin mai multe procese de distrugere determinate de cei șapte factori de mai sus. Cele mai importante dintre ele sunt dezagregarea, care poate fi produsă de variații ale temperaturii, fenomenul de gelivație (îngheț-dezgheț), precipitării sărurilor din diferite soluții, biomecanic de către diferite plante radăcinoase și nu în ultimul rând de către apă, zăpadă, gheață, vânt, om.

Dezagregarea rocii parentale duce la formarea stratului de dezagregare care mai apoi va fi alterat chimic prin hidratare, dizolvare, oxidare, etc. Prin această alterare rezultă socoarța de alterare, care nu este sol. Solul apare mai târziu, odată cu apariția pe și în scoarța de alterare a componentei organice.

Solul este considerat un sistem alcătuit din șapte atribute: natural, structural, complex, deschis, polifazic, polifuncțional, polidispers.

Solurile sunt compuse din patru grupe de constituenți : materia minerală si cea organică însumând 50% din volumul solului, iar apa și aerul reprezentând restul de 50 % (T. Demeter, 2009).

Acestea au diferite legi de răspândire pe suprafața terrei: legea zonalității, azonalității, interzonalității și etajării.

Astfel România, conform legii zonalității, face parte din zona claselor luvisolurilor și cernisolurilor.

Carpații datorită legii etajării fac parte din clasele solurilor cambice și spodice.

În cadrul comunei Valea Doftanei, prezentăm un teritoriu montan mic la nivel global și de aceea nu putem vorbi decât de legea etajării, lege care face ca de la albia râului Doftana către înăltimea munților înconjurători să fie prezente mai multe clase de sol, lege care nici ea nu este respectată întocmai.

În ceea ce privește clasele și tipurile de sol de aici, apar unele greutăți de înțelegere datorită schimbării denumirii lor în anul 2003, așa că pentru o mai bună înțelegere voi reda și denumirile mai vechi (1980) în paranteză.

Pe teritoriul comunei Valea Doftanei înțâlnim, aproximativ dinspre albuia râului omonim spre vârfurile munților, următoarele tipuri de sol: aluviosol (sol aluvial) și regosol (regosol) din clasa protisoliri (neevoluate), preluvosol (brun roșcat și brun argiloiluvial), luvosol (brun roșcat luvic, brun luvic, luvisol albic), planosol (planosol) din clasa luvisoluri (argiluvisoluri), eutricambosol (sol brun eu-mezobazic) și districambosol (sol brun acid) din clasa cambisoluri (cambisoluri), prepodzol (feriiluvial) și podzol (podzol) din clasa spodisoluri (spodisoluri) (fig.41).

Clasa protisolurilor (sol neevoluat) însumează soluri neevoluate care au doar un orizont A subțire (aprox. 20 cm) și eventual un orizont C format din scoarța de alterare, este posibil ca acest orizont C să nu apară și imediat sub orizontul A să fie roca parentală. Din această clasă sunt prezente două tipuri de sol:

Aluviosolul sau solul aluvial este definit ca fiind un sol neevoluat cu orizont Ao de peste 20 cm grosime, urmat de material parental de cel puțin 50 cm grosime, format din depozite recent fluviatile de orice textură, inclusiv pietrișuri (Mihai Geanana, 2001).

Aluviosolurile sunt soluri cu un regim de solificare slab dezvoltat care poate fi inundat și care conține pietrișuri aluviale și puține substanțe organice.

Acesta așa cum vedem în figura de mai sus apar în lunca râului Doftana până la o altitudine de aprox. 1000m.

Solul de aici are deasupra un orizont A umbric acid și slab humificat, care este urmat de un orizont C cu o grosime de peste 50 cm care are textură grosieră.

Acesta are o fertilitate redusă spre albie, dar care crește câte puțin odată cu îndepărtarea de aceasta datorită vechimii mai mari și lipsa inundațiilor. Sunt folosite în majoritate ca fânețe, dar punctiform apar și utilizări agricole care sunt mai răspândite pe partea dreaptă a râului. Dacă în utilizarea ca fânețe dau un randament bun, în utilizarea agricolă, deși săteni le aplică îngrășământ natural, în mare parte, și mineral, randamentul este modest.

Regosolul este definit ca sol mineral slab dezvoltat, format pe materiale neconsolidate (din grecescul rhegos-pătură), exceptând nisipurile și aluviunile (Răzvan Oprea, 2009).

Acesta se formează în regiuni cu precipitații între 600-1000mm/an și o temperatură medie a aerului de aprox. 7grade C având ca material parental luturi, nisipuri, depozite loessoide, în general excesiv permeabile.

Pe teritoriul comunei Valea Doftanei regosolul apare la izvoarele Pâraielor, pe Piciorul Orjogoaiei și în partea dreaptă a râului omonim la confluența cu Doftana, pe partea dreaptă a pârâului Valea Seacă, la est și sud de muntele Steiasa Mare și în Plaiul Hoților.

Regosolul are două orizonturi: unul Ao care are aprox. 5-10cm și o textură grosieră și unul C care este compus din material parental.

Acest tip de sol este utilizat de către săteni doar ca pajiști secundare, aceasta datorită subțirimi orizontului Ao. În rest pe acesta se dezvoltă păduri de fag și molid pure sau în amestec , răsleț apar și sălcii, mesteceni, plopi, gorun și stejar.

Clasa Luvisolurilor (argiluvisoluri) sunt soluri cu orizont argic bogat în baze (peste 50%) și cu argilă care are capacitate ridicată de schimb cationic (Răzvan Oprea, 2009).

Această clasă apare de la peste 650m pe pârâul Păltinoasa până la nord-vest de vârful Craiței, la sud-vest de Rusu cu Lacuri, pe o porțiune mai mare de la nord de Plaiul Hoților până în plaiul Valea Seacă și de pe muntele Steiasa Mare până la vest de muntele Prislopul Mare.

Din această clasă este prezent mai des luvosolul (sol brun luvic, brun roșcat luvic și luvisol albic). Cum până nu demult acest tip de sol era împărțit în trei tipuri vom prezenta în continuare două tipuri mai vechi și anume pe cel brun luvic și pe cel albic.

Solul brun luvic este definit având ca orizonturi principale, orizonturile El și Bt și o culoare brun-gălbuie. Acesta se dezvoltă într-o zonă cu precipitații cuprinse între 600-1000 mm/an și pe un material parental asemănător regosolurilor dar din care mai fac parte și gresiile.

Solurile brun-luvice au o succesiune de patru orizonturi și anume: Ao care are o grosime medie cuprinsă între 15-20 cm grosime, este slab-moderat humificat și are o culoare brună-cenușie, El a cărei grosime este de aprox. 15 cm și care are o culoare mai deschisă în comparație cu orizontul Ao, Bt cu diferite nuanțe de gălbui-ruginiu și o grosime medie de 70 cm și orizontul C care este reprezentat de materialul parental cu un conținut mai mare sau mai mic de schelet.

Pe acest sol săteni au fânețe, dar îl folosesc și în agricultură unde opțin randamente mai bune decât de pe cel aluvial. În mod natural pe acest tip de sol cresc păduri de fag, carpen, tei și pal, predominante aici fiind cele de fag.

Luvisolul albic (fig.42) are o culoare gălbuie și este definit de orizonturile Ea, care este albicios datorită continutului ridicat de silice, și Bt. Condițiile pentru formarea sa sunt asemănătoare cu cele ale solului brun luvic cu mențiunea că acestea se dezvoltă pe suprafețe plane și ușor înclinate.

Acest tip de sol are o succesiune de șase orizonturi: O este primul dintre ele, acesta este un orizont organic de aprox. 5 cm care se formează deasupra orizontului Ao deoarece datorită condițiilor aspre de mediu microorganismele nu pot descompune întreaga materie organică strânsă pe sol. Orizontul Ao are o grosime medie de 15 cm, o textură luto-prăfoasă si o culoare brun-cenușie, este urmat de orizontul Ea care menține aceeași textură dar îsi schimbă culoarea spre cenușiu albicios, acesta pătrunde în orisontul subiacent formând un orizont de tranziție EB. Penultimul orizont, Bt, este și cel mai gros având grosimi cuprinse între 50 și 120 cm, acesta are o culoare gălbuie și este greu permeabil. Materialul parental lipsit de carbonați formează ultimul orizont, C.

Acest tip de sol dă randamente mai slabe decât cel brun-luvic, iar pădurile care îl acoperă suferă de uscăciune din cauza orizontului Bt care este greu permeabil.

Clasa cambisolurilor (Cambisoluri) sunt soluri caracterizate de un procent în baze de peste 55% și cu orizontul Bv ca orizont de diagnostic (Mihai Geanana, 2001).

De aici fac parte eutricambosolurile (solurile eu-mezobazice) și districambosolurile (solurile brun acide și terra rossa).

Eutricambosolurile prezintă o nuanță galbenă pe mai mult de 50% din vol. orizontului Bv.

Acesta este prezent în proporție mai mare pe partea dreaptă a râului Doftana, astfel: pe Rusu cu Lacuri cât și la sud și la vest de acesta, pe o mică suprafață la vest și sud de Plaiul Hoților, pe dreapta pârâului Valea Seacă, pe o suprafața mare care începe la confluența dintre Glodeasa și Doftana în sud și continuă spre nord îmbinându-se cu aluviosolul la est și districambosolul la vest și nerd-est până în nord la „granița” cu jud. Brașov. Iar pe partea stângă o porțiune începe din drept cu Tifla Mică și urcă pe valea Negrașului până la aprox. 950 m după care se îndreaptă spre nord, până la sud de confluența pârâului Neagra cu Doftana, iar cea de-a doua porțiune se desfășoară de la nord de această confluență până la nord-vest de vf. Zănoagei.

Condițiile de formare ale acestor soluri sunt asemănătoare cu cele ale regosolurilor cu temperaturi puțin mai scăzute (1-20 C) și precipitații mai bogate iar ca roci parentale, au roci cu conținut mineral ușor de alterat.

Acesta are în componență trei orizonturi de sol așezate astfel: Ao este deasupra cu o grosime de 13-14 cm, este brun gălbui, afânat de unde și un orizont bun permeabil, Bv este la jumătate cu o grosime cuprinsă in general între 20-50 cm, este mai compact decât Ao dar cu toate acestea permeabil, C este orizontul parental provenit din alterarea rocii minerale de dedesupt.

Acest tip de sol este folosit în agricultură și fânețe cu cele mai bune rezultate. Iar în ceea ce privește vegetația naturală pe acesta se dezvoltă păduri de fag în amestec cu alte foioase.

Districambosolul ( solul brun acid) are o culoare brun-gălbuie și un orizont Bv cu o grosime de aprox. 40 cm.

Acest tip este prezent în teritoriul comunei pe un areal destul de mare atât pe partea dreaptă cât și pe cea stângă a râului central, cu o pondere mai mare în munții Grohotiș. Astfel districambosolurile sunt prezente pe stânga Doftanei de la barajul Paltinu până la confluența dintre Ermeneasa și Doftana continuând apoi pe valea Ermenesei până la peste 1100m altitudine, de la sud de pârâul Urșilor, îmbinându-se pe partea estică și sudică cu podzolul iar pe partea vestică cu eutricambosolul, până la culmea Pietrele Dinților și de la nord de muntele Zănoaga Moritului până la Piciorul lui Târcă în nord-vest și până la „granița” cu județul Brașov în nord. Iar pe partea dreaptă a râului Doftana apar două porțiuni mici la est de vf. Rusu cu Lacuri și în Plaiul Hoților plus o mare porțiune care începe în nordul muntelui Steiasa Mare și continuă spre nord îmbinându-se cu luvosolul, eutricambisolul și podzolul până la nord de vf. Mușița.

Condițiile de formare ale districambosolurilor sunt: temperaturi de 3-40 C, precipitații între 800 și 1000 mm/an chiar si peste această valoare, materialul parental este format din depozite de pantă care sunt rezutate din dezagregarea rocilor sedimentare (conglomerate, gresii, etc) și metamorfice (șisturi și micașisturi). Ele formându-se pe suprafețe în pantă.

Acest tip de sol este caracterizat de patru orizinturi: O-Ao-Bv-C. Orizontul O are o grosime de 3-4 centimetri și este de tip mull-moder sau moder (Mihai Geanana, 2001), orizontul Ao are o grosime aproximativă de 10 cm și o culoare gălbuie, orizontul Bv are o grosime ce variază între 20 și 60 cm o culoare ca și a orizontului superior și un conținut scheletic ridicat, orizontul C este format din rocă parentală dezintegrată, acesta poate lipsi uneori.

Pe acest sol se dezvoltă păduri de fag în amestec cu brădet și molid, iar sătenii îl folosesc ca și pajiști și fânețe.

Clasa Spodisolurilor (Spodosoluri) cuprinde soluri care au ca orizont de diagnostic orizontul B spodic (Bs sau Bsh) cu sau fără orizont eluvial spodic (Es) (Mihai Geanana, 2001).

Din această grupă face parte prepodzolul (solul brun feriiluvial) și podzolul (podzol).

Prepodzolul este așa cum spune și Mihai Geanana un sol al cărui orizont Es lipsește iar orizontul Bs este orizont de diagnostic, și are o culoare ruginie.

Acesta este prezent pe arealul conmunei Valea Doftanei de la vest de vf. Gâlma Crăiței până la izvoarele Păltinoasei și de la sud de izvoarele Ermenesei până la sud de izvoarele pârâului Urșilor.

În medie temperatura aerului este puțin mai scăzută ca cea din zona districambosolurilor, precipitațiile de aici sunt de peste 1100 mm/an, rocile parentale ale prepodzolurilor sunt în general acide (șisturi cristaline, gresii, conglomerate, andezite, granite). Versanții de aici au altitudini sub 1250 metri și înclinări diferite.

Are o succesiune de patru orizonturi: primul fiind O care este de tip moder și are o grosime de aproximativ 4 cm, urmat de Au a cărei grosime variază în jurul valorii de 10 cm cu o culoare brună-închisă, sub acesta se găsește orizontul Bs cu o grosime cuprinsă între 20-60 cm și care datorită compușilor de oxid de Fe și Al capătă o culoare gălbuie-ruginie sau bruno-ruginie, ultimul orizont este cel format din rocile aride dezagregate care alcătuiesc materialul parental și sunt denumite C sau R.

Pe acest tip de soluri se dezvoltă o vegetație de pădure formată din faget și pâlcuri de brad, de-asemenea este folosit de către săteni și ca pajiști secundare și fânețe cu un randament bun spre foarte bun.

Podzolurile (podzol, din rusescul pod-sub și zola-cenușă) (fig.43) sunt soluri cu un orizont B spodic de acumulare a oxizilor de fier și aluminiu și/sau a humusului, situat sub un orizont eluvial, cenușiu (Răzvan Oprea, 2009).

Acesta este prezent pe și în nordul Gâlmeiei Crăiței, la sud-est de izvoarele Păltinoasei, în bazinul hidrografic al văi Mogoșoaia, în partea nordică a izvoarelor Orjogoaiei întinzându-se pe extremitatea estică a comunei, cu câteva intrânduri înspre interior, până aproape de izvoarele pârâului Neagra, în nordul extrem al munților Baiul, în vestul culmii Petru-Orjogoaia și în nordul, estul și sud-vestul izvoarelor pârâului Pâraie.

Condițiile de formare sunt aceleași ca la prepodzoluri diferențiinduse doar în ceea ce privește pantele suprafeței pe care se formează, acestea preferând locurile ușor înclinate sau plate.

În componența lor intră un număr de cinci orizonturi și anume: orizontul O care are o grosime de 5-10 cm și este compus din humus brut, orizontul Au de nuanțe negriciase și o grosime mai mare sau egală cu 10 cm, orizontul Es care este mai gros de 20 de centimetri și care are o culoare cenușiu deschisă, de culoare brun închis și cu o grosime de 20-35 centimetri este orizontul Bhs, acestea sunt urmate de orizontul C care este compus din depozite de roci sau de orizontul R format din roci dure. La acest sol conținutul de humus scade treptat de la primul până la ultimul orizont.

Pe acest tip de sol cresc în majoritate rășinoase dar uneori apar și făgetele.

9 Resurse naturale

Resursele naturale ale comunei Valea Doftanei sunt cele specifice unei commune montane și anume: lemn, ape, piatră, nisip, animale sălbatice, fructe de pădure, pește, ciuperci și bureți dar și piatră de var.

Resursele forestiere sunt foarte numeroase datorită situării comunei în spațiul Carpaților de Curbură. Pădurile comunei aparțin de unitatea de producție a Ocolului Silvic Câmpina (fig.44) care se învecinează cu: Ocolului Silvic Sinaia în V, Ocolului Silvic Săcele la N, Ocolului Silvic Măneciu la NE, Ocolului Silvic Vălenii de Munte la E și SE, iar la sud cu unitățile de producție Cheile Brebu și Brebu.

Suprafața totală a pădurilor este de aprox. 23000 ha din care cea mai mare parte sunt păduri de fag, care la altitudini mai mari se amestecă cu bradul și molidul până dispare din rândul coniferelor, iar pe văile importante se găsește și lemn de esență moale precum aninul și salcia.

Aceste resurse sunt cele mai importante de pe teritoriul comunei, fiind folosite atât în construirea de locuințe, unde chiar dacă au început să fie folosite materiale și tehnologii noi, lemnul alături de piatră rămân principalele materiale utilizate. Lemnul mai ales pentru nivelurile superioare pe când piatra este utilizată în fundații și zidării. Lemnul este folosit, din ce în ce mai puțin, și în meșteșugul local precum și în construcția de mobilier.

Resursa hidrologică este una foarte bogată și importantă atât pentru Valea Doftanei cât și pentru localitățile de la sud de aceasta, datorită Barajului Paltinu de unde sunt alimentate cu apă.

De remarcat că indicele D.F.R. este cuprins între 3-6km/km2 în peste 65% din întreg bazinul Doftanei (Armaș, 1999).

Locuințele comunei sunt alimentate cu apă din bazine amenajate în amonte de fiecare cătun (Ermeneasa pentru Ciopârceni, Centru și Șețu; Florei pentru Florei și Lunca).

Apele adunate în Barajul Paltinu sunt foarte importante pentru întreg Județul Prahova, deoarece de aici sunt alimentate localitățile Câmpina, Breaza, Brebu, etc precum și o multitudine de puncte industriale: Băicoi, Florești precum și Rafinaria de la Brazi (fig.45), aflată la sud de Ploiești la o distanță de aprox 45km, în linie dreaptă.

Resursele de piatră și nisip generate de albiile principalelor cursuri de apă sunt folosite în diferite construcții. Acestea sunt exploatate de localnici atât pentru uz propriu cât și pentru comercializare (fig.46) pentru a fi folosite, mai ales, în diferite pavaje.

Piatra de Teșila, exploatată dintr-o fostă carieră care se afla la Cheia Teșilei, era foarte vestită în întreg județul, astfel cu piatră de aici s-a construit podul de la Orății (Posada), tot piatră de aici s-a folosit și la pavarea cartierelor mărginașe ale Bucureștiului, în anul 1894.

Piatra de var, este exploatată din nordul localității, din cele mai vechi timpuri. Varul rezultat era și încă mai este folosit la văruitul locuințelor într-un alb imaculat, acesta este însă și un bun dezimfectant atât pentru locuințe cât și pentru gospodării.

Peștele se găsește în râul Doftana, în afluenții acestuia precum și în Barajul Paltinu, unde este practicată piscicultura în regim natural, aceasta fiind destinată pescuitului sportiv, agrementului și turismului.

Pe lângă lemn pădurea mai oferă și vânat, fructe de pădure și ciuperci. Vânatul a rămas puțin datorită practicării sale abusive din trecut, astfel o multitudine de specii devenind protejate (cerb, urs, râs, etc), iar la celelalte (porc mistreț, iepure, căprior) sezonul de vânătoare a fost reglementat prin lege. Fructele de pădure sunt numeroase (fragi, mure, afine, gherghin), fiind folosite de gospodine în pregătirea de dulcețuri și compoturi. Ciupercile (fig. 47) se găsesc de la mijlocul verii până toamna târziu în litiera pădurilor de fag, aceștia cât și fructele de pădure sunt foarte puțin valorificate în prezent, față de perioada de dinainte de ’90 când erau colectate cantități importande fiind destinate industriei alimentare și farmaceutice dar și exportului.

10. Protecția mediului

Poluarea reprezintă modificarea componentelor naturale prin prezența unor componente străine, numite poluanți, ca urmare a activității omului, și care provoacă prin natura lor, prin concentrația în care se găsesc și prin timpul cât acționează, efecte nocive asupra sănătății, creează disconfort sau împiedică folosirea unor componente ale mediului esențiale vieții. (Conferința Mondială a O.N.U., Stockholm, 1972)

Calitatea globală a factorilor de mediu din comuna Valea Doftanei este apreciată ca fiind una bună, pe teritoriul comunei neexistând factori poluanți majori. Acest lucru este „ajutat” și de traiul, încă, tradițional al populației (6732, la 1 ianuarie 2012), care prezintă un caracter liniștit, față de marile agomerații ale orașelor.

Aici sunt câteva unități agrozootehnice și câteva forestiere dar care nu sunt surse de poluare majoră astfel încât nu există probleme de afectare a mediului.

„Pe teritoriul comunei nu există în prezent surse importante de poluare datorate activităților industriale, agrozootehnice sau de construcție. Principalele surse de poluare se datorează activității umane, dejecții menajere și animale, lipsa rampei de gunoi amenajate și amplasate corespunzător.” Din această cauză pe văile pârâiașelor și adesea și pe valea Doftanei sunt depozitate resturi menajere (fig.48) care în zilele foarte călduroase emană un miros neplacut în împrejurimi.

10.1 Poluarea aerului

Aerul atmosferic este, așa cum spune și doamna Clius Mioara, un amestec de gaze (Azot – 78, 09%, Oxigen 20,95%, Argon 0,93, CO2 – 0,03, Heliu, Hidrogen, Xenon, Ozon, Radon, Metan – CH4, Oxid de azot, Dioxid de Azot, Amoniac). Iar pe lângă acestea se mai găsesc așa cum bine știm praf, microorganisme, polen, vapori de apă, etc.

Calitatea aerului, reprezintă conform SR-9081 – 1994, starea aerului definită de ansamblul caracteristicilor sale cantitative și calitative.

Controlul calității aerului se realizează prin masurători efectuate asupra diferitelor tipuri de concentrații ale compușilor aerului, iar apoi rezultatele obținute sunt comparate cu standardele de calitate a aerului.

Aerul curat reprezintă aerul lipsit de substanțe ce manifestă acțiune agresivă asupra omului și/sau a mediului.

Aerul poluat este aerul care conține poluanții intr-o concentrație care afectează organismele vii și odată cu acestea și mediul înconjurător.

,,Gradul de poluare reprezintă concentrația poluanților în aer, într-un punct sau într-o zonă evaluată în raport cu anumite criterii (concentrații maxime admise, risc pentru sănătate).”

Aerul de pe teritoriul comunei Valea Doftanei este unul de o calitate excelentă, aceasta în mare parte datorită celor 230 km2 de padure, exceptând zn industrială și zona drumuli județean DJ102I, care este poluat de traficul autoturismelor mici dar și al tirurilor de mare tonaj. De asemenea efectul poluanților mai este simțit și în apropierea albiilor pârâurilor de la marginea cătunelor , care au fost transformate, ad-hoc, în gropi de gunoi.

În perioada de iarnă aerul este poluat și de emisiile de fum ale sobelor din locuințele sătenilor (fig.49) care functionează pe bază de lemn. În perioada verii aceștia folosesc la gatit aragaze pe bază de buteli și mult mai puțin sobele, rezultând astfel o poluare mai mare a aerului datorată acestui factor (sobelor) mai mare în lunile friguroase (octombrie-martie).

Acești poluanți enumerați mai sus nu poluează aerul într-o măsură în care să fie nevoie să se ia măsuri de prevenire.

Având în vedere numărul mic de locuitori, unitățile industrial aproape inexistente și suprafața mare a comunei putem concluziona că localnicii de aici se bucură de un aer foarte curat față de locuitori din zonele urbane.

10.2 Poluarea apei

Apa potabilă (nepoluată) este apa ce poate fi consumată de către oameni fără a determina efecte adverse pe termen lung. Aceasta este o apă ai cărei parametri sunt în conformitate cu legislația în vigoare.

Apa poate fi poluată ca orice componentă a mediului atât natural (care, defapt, nu poate fi numită poluare, fiind generată de natură pentru natură; de altfel natura este recunoscută pentru lucrul cu “cercuri închise” astfel că poluarea naturală, cel puțin pentru mine, nu este poluare; astfel în cadrul acestei lucrări voi vorbi doar de poluarea antropică) cât și antropic prin nenumărate procese: de la reacții vulcanice până la ape menajere și industriale.

Apele poluate se impart în trei mari categorii: ape menajere- rezultate prin folosirea apei în gospodării, servicii și instituții publice care conțin resturi de săpun, detergenți, resturi alimentare, microorganisme, ouă de paraziți; ape zootehnice- rezultate prin folosirea apei în grajdurile individuale și a fermelor care conțin resturi de furaje, așternut de grajd, dejecții,substanțe provenite de la spălare și dezimfectare, microorganisme și ape industriale- care provin din spațiul economico-industrial și care conțin diverse modificări ale structurii fizice (ape folosite pentru răcire) dar și chimice (folosite în procesele de prelucrare).

Pe suprafața celor două sate nu se poate vorbi decât de ape menajere și de ape zootehnice, deoarece sectorul industrial, este reprezentat doar de industria forestieră, în a cărei activitate nu este nevoie de apă.

Apele menajere cât și cele zootehnice provin de la apele folosite în uzul zilnic al sătenilor. Din păcate pentru mediu, localnicii nu beneficiază de o canalizare extinsă și astfel apele uzate ajung în pânza freatică a localității și/sau direct în albiile micilor pârâiașe și a râului Doftana.

10.3 Poluarea solului

Solul, conform dex’98, este stratul afânat, moale și fertil de la suprafața scoarței pământului, care (împreună cu atmosfera din jur), constitue mediul de viață al plantelor.

Solul este cel mai important element și cel care ar trebui să fie cel mai protejat,pentru că de aici pleacă toate problemele care generează un întreg lanț. Solul poate fi poluat: fie direct prin deversări de deșeuri și aruncare de îngrășăminte chimice pe terenuri agricole; fie indirect prin ploile acide care spală atmosfera de diferite gaze cu efect nociv sau prin transportul de către vânt a poluanților dintr-un loc în altul.

Solul din comuna Valea Doftanei este unul de o calitate bună nefiind poluat, prin îngrășământ chimic, decât de puțini localnici, marea majoritate a lor folosind îngrășămintele naturale, și pe acestea sezonier, primavera sau toamna, și o dată la câțiva ani.

Poluat industrial solul este doar foarte punțin, aceasta în perimetrul de lângă confluența Doftana-Negraș-Prislop (fig.50), unde se află amenajat un perimetru pentru industria forestieră. Dar având în vedere că acest perimetru este în apropierea albiei Doftanei, unde stratul de sol este unul incipient, peste pietrișul deja existent, este poluată mai degrabă apa decât solul.

Solul mai este poluat de asemenea prin aruncarea ambalajelor ,,la întâmplare” în locul unde sunt desfăcute produsele alimentare sau răcoritoare. În acest sens se observă în teritoriu poluarea tot mai acută rezultată din turismul de week-end. Astfel această ,,oază”, de liniște și aer curat, comuna Valea Doftanei devine și ea agresată de nebunia marilor orașe.

În ceea ce privește calitatea solului, își fac simțită prezența, în afara intravilanului, defrișările și suprapășunatul (fig.51), astfel că prin defrișări efectul torențialități și al spălării în suprafață este mult mai profund iar tasarea și formarea de ,,poteci” duce la degradarea pășunii, care cu timpul devine aproape inpracticabilă.

11 Populația

Carpații, locul unde se desfășoară comuna Valea Doftanei și de asemenea locul unde dacii își clădiseră cele mai durabile cetății. Albia Doftanei se află nu departe de albia Ialomiței, râul sfânt al dacilor, și la aproximativ 25 km de Bucegi, muntele lor sfânt, așa cum spun unii istorici. Astfel tind să cred zvonurile conform cărora în satul Trăisteni a existat în vechime o cetate dacică, dată fiind distanța mica față de centrul laicității lor.

11.1 Istoric

Prima menționare documentară a celor două sate ale localității este făcută în timpul domnitorului Radu Paisie, astfel la 16 iulie 1538 se dăruiește fraților Drăghici mai multe moșii printre care și satele Negrașu și toată Teșila. Deci iată la doar două secole distanță de la bătălia de la Posada, aici, la poalele Carpaților existau două sate alăturate altor localități precum: Breaza, Câmpina, Brebu, etc., deci asta nu poate fi „de ieri de azi”, aceste sate sunt cu mult mai vechi.

În 1574 banului Drăghici îi este reconfirmata stăpânirea peste satul Teșila printr-un act emis de la București de un anumea Badea din dregătoria lui Alexandru al II-lea Mircea.

Apoi în anii 1580-1581 domnitorul Mihnea Turcitul trece Teșila și Crăițele, fânețe care există și astăzi, în stăpânirea mănăstiri Mărgineni (act domnesc prezent în fig. 52).

Mai târziu în sec. XVII sunt menționați în documentele mănăstirii Sinaia salahori și meșteri ai sculpturii în lemn din satele Teșila și Trăisteni care lucrau alături de zidari de la Spitalul Colțea.

În secolul următor satele acestor locuri sunt menționate de mai multe ori ca și componente ale moșiei mănăstirii Mărgineni sau mănăstirii Sinaia.

La începutul secolului XIX într-un act bisericesc al mănăstirii Mărgineni găsim că satul Teșila număra 264 de suflete.

În anii din-naintea războiului ruso-turc (1828-1829) satul Teșila apare având 76 de gospodării și 87 de familii iar satul Trăisteni avea 24 gospodării și 19 familii.

De acum populația satelor este în continuă creștere pâna la începutul anilor ’90, astfel în anul 1861 se publică la București, așa cum spune și I. Cojocaru în lucrarea Monografia Comunei Valea Doftanei, Indicele Comunelor din Muntenia, unde sunt trecute separat satele Teșila (cu un număr de patru cătune: Lunca, Șesu, Prislopul și Ciopârceni) cu un număr de 203 familii și 180 de case și satul Trăisteni (cu un singur cătun: Negraș) cu un număr de 64 familii și 67 case.

În anul 1872 este menționat, pentru comuna Teșila care de acum conținea și satul Trăisteni, un mumăr de 1480 locuitori.

În anul 1890 populația comunei Teșila era de 1777 locuitori , aceștia formând 435 familii.

7 ani mai târziu comuna Teșila avea 2816 locuitori, aceasta datorită extinderii exploatărilor de calcar de la cheia Teșilei și avântului pe care –l iau exploatările silvice. Dintre aceștia 15 familii eara de italieni și 7 de țigani.

La 1 iulie 1959 populația comunei Valea Doftanei era de 6167 locuitori dintre care 3091 bărbați și 3076 femei (fig.53), deci iată în numai șase decenii populația comunei s-a dublat.

Apoi în anul 1985, conform fișei localității de la Institutul de Statistică Județean Prahova, Valea Doftanei avea un număr de 6954 locuitori dintre care 3494 erau bărbați.

La recensământul din 1992 populația comunei Valea Doftanei era de 7067 locuitori din care 3513 erau bărbați. 10 ani mai târziu populația localității era de 6896 din care 3444 erau bărbați, deci iată ca la al doi-lea recensământ de după evenimentele din ’89 efectul scăderii nivelului de trai al întregii Românii se face simțit și aici.

La 1 ianuarie 2012 pe teritoriul localității erau 6766 locuitori din care 3373 erau bărbați.

11.2 Densitatea populației

Comparativ cu densitatea județului Prahova, cea a comunei Valea Doftanei este mult mai mică. Dacă în județul Prahova se înregistrează o densitate a populației de 171,35 loc/km2,la nivelul comunei Valea Doftanei aceasta este de doar 23,65 loc/km2.

11.3 Dinamica populației

Componentele importante care determină numărul de locuitori dintr-o anumită zonă a globului sunt mișcarea migratorie si mișcarea naturală care la rândul ei are două componente, și anume natalitatea și mortalitatea.

Mișcarea naturală

Natalitatea arată frecvența sau intensitatea nașterilor în interiorul unei populații. Aceasta se măsoară prin rata natalității, indicator calculat prin raportarea numărului total de nascuți vii la populația medie (populația înregistrată la 1 iulie a fiecărui an) și se exprimă în promile (‰) (G. Erdeli și Liliana Dumitrache, 2009).

În anul 2011, conform datelor furnizate de INSSE (fișa localității), în comuna Valea Doftanei rata natalității avea valoarea de 5,9‰, fiind inferioară celei înregistrate la nivelul rural al județului Prahova care se afla la 8,1‰. Această rată este cu mult inferioară celei din anul 1985 care era de 15,9‰(fig.54).

Mortalitatea reflectă totalitatea deceselor care se produc în cadrul unei populații. Aceasta se exprimă prin rata mortalității, indicator demographic care reprezintă un raport între numărul total de decedați și populația medie, redat în promile (‰)(G. Erdeli și Liliana Dumitrache, 2009).

Rata mortalității în comuna Valea Doftanei avea în anul 2011 valoarea de 12,6‰ (valoare mult inferioară celei din ’85 care era de 8,6‰) și aceasta fiind superioară celei din mediul rural județen care era de 13,2‰.

Sporul natural reprezintă diferența dintre rata natalității și rata mortalității, acesta arătând rata creșterii naturale. Acesta avea valoarea de 7,3‰ în 1985 pentru ca până în 2011 să tot scadă ajungând la o cifră mult negativă de -6,7‰ , fiind cu peste 1,5 promile inferioră valorii județene care era cotată la -5,1‰.

Mișcarea migratore

Evoluția numărului populației este influențat nu doar de mișcarea naturală a acesteia, ci și de cea migratorie. Migrația reprezintă totalitatea stabilirilor și plecărilor de personae dintr-o unitate territorial-administrativă. Înainte de ’89 migrația se făcea în linii mari de la sate la orașe astfel ca satele aveau un deficit de populație din punct de vedere migratoriu, spre exemplu în anul 1985 soldul migratoriu era unul negativ, cifrându-se la valoarea de -1‰. Cinci ani mai târziu soldul migratoriu era de -6,7‰. Pentru ca să se ajungă în 2011 (fig.55) la un spor migratoriu de -11,1‰, aceasta cu toate că la nivel județean sporul migratoriu este direcționat spre sate, dar aici se face simțită absența ofertei de muncă astfel că localnici se deplasează către alte zone (din județ, țară, sau chiar străinătate).

Coroborând mișcarea naturală cu cea migratorie se poate observa cu ușurință scăderea populației de după ’90.

11.4 Structura populației

Structura pe grupe de vârstă

Datele obținute de la INSSE evidențiază pentru comuna Valea Doftanei, la 1 ianuarie 2012, următoarea distribuție pe principalele grupe de vârstă (fig.56), dintr-un total al populației de 6732: populația cu vârstă cuprinsă între 0-14 ani reprezintă 12,59% (848 persoane) din total, proporția celor cu vârsta de muncă era de 63,32% (4263 persoane), iar cei cu vârsta de peste 60 de ani reprezentau 24,09% (1621 persoane)

Ponderea populației tinere, cu vârste cuprinse între 0-14ani, a înregistrat o continuă scădere de la recensământul din 1992 și până în 2012, astfel în ’92 era de 22,55% (1594), în ’02 era de 16,42%, ca în prezent sa fie sub 13 procente. În acelaș timp, ponderea populației vârstnice a inregistrat o creștere majoră în acest interval de 20 de ani, astfel dacă în ’92 ponderea populației

de peste 60 de ani era de 10,07% (712 persoane) în 2002 a crescut cu peste 5 procente ajungând la 15,74% (1086 persoane) din total, ca până în 2012 să mai adauge aproape 10 procente, ajungând la 24,09% (1621 persoane) ceea ce reprezintă aproape un sfert din numărul populației.

Examinând grupele principale de vârstă se observă o îmbătrânire majoră a populației și practic o inversare a ponderii celor două grupe extreme, astfel de la 1594 tineri în ’92 s-a ajuns la 848 tineri în 2012 și respectiv de la 712 vârstnici în ’92 s-a ajuns la 1621 în 2012 (fig.57).

Piramida vârstelor (fig.58) scoate în evidență și efectivul mare de populație activă cuprins între 30-59 ani, care reprezintă 44,63% din total.

Segmentul cu cea mai mare amplitudine este cel corespunzător anilor 1968-1972 (celor în vârstă de 40-44 ani), cu 9,62% (684 persoane), situație care este similară si la nivelul județului.

Raportul de dependență după vârstă calculat ca raport între populația cu vârste sub 14 ani și peste 60 de ani și populația activă cu vârste cuprinse între 15-59 de ani, pe baza datelor de la 1 ianuarie 2012, stabilea la nivelul comunei un număr de 579 dependenți minori și/sau vârstnici la 1000 de persoane cu vârsta aptă de muncă.

Structura pe sexe

Distribuția pe sexe a populației comunei Valea Doftanei reflectă un echilibru mai mare între ponderea populației feminine (50,06% adică 3370 femei) și cea masculină (49,94% adică 3362 bărbați) față de cel județean unde ponderea populației feminine (51,57% adică 416726 femei) este cu peste 3 procente mai mare decât ponderea populației masculine (48,43% adică 391378 bărbați).

Raportul de masculinitate calculat, la 1 ianuarie 2012, la o sută de femei este de 99,76% la nivelul comunei.

Structura etnică și confesională

După etnie, populația comunei Valea Doftanei este omogenă: conform datelor furnizate de Recensământul din 2002 se arată că 99,94% din locuitorii comunei s-au declarat ca fiind români și numai 0,06% de altă etnie (3 maghiari și 1 evreu).

După apartenența religioasă 99,49% (6861) s-au declarat creștini ortodoxi, în timp ce restul de 0,51% sunt de alte religii (0,27% (19) adventiști, 0,05% (4) creștini după evanghelie, 0,02% (2 baptiști) 0,01% (1romano-catolic) și 0,16% (9 alte religii)).

Structura după starea civilă

În cadrul comunei Valea Doftanei, ca de altfel în întreaga românie, forma de existență a familiei s-a făcut și se face prin căsătorie, care este uniunea legală, liber- consimțită între un bărbat și o femeie. Când între cei uniți prin căsătorie apar neînțelegeri poate interveni divorțul, iar cand unul dintre parteneri decedează, cel rămas in viață devine văduv.

Aceste fiind zise putem spune și datele statistice consemnate de recensământul din 2002, astfel 2510 persoane erau necăsătorite, 3583 căsătorite, 239 divorțate și 564 văduve (fig.59).

Resurse umane și forța de muncă

Conform datelor puse la dispoziție de Recensământul Populației și Locuințelor din 2002 privind distribuția populației pe grupe de vârstă arătau că în comuna Valea Doftanei proporția populației aptă de muncă (15-59 ani) era de 67.82%. Și totuși populația activă (2305 de persoane) reprezintă doar 33,42% din populația totală a comunei din care 76,39% populație ocupată, 13,23% (305 persoane) șomeri în căutarea altui loc de muncă și 10,38 șomeri în căutarea unui prim loc de muncă.

Din totalul persoanelor ocupate (1761 de persoane) 31,28% (551) lucrează în industrie; 16,63% (293) lucrează în agricultură sau silvicultură; 14,93% (263) sunt ocupate în construcții; 12,66% (223) sunt ocupate în comerț; 5,96% (105) lucrează în tranporturi, depozitare și comunicații; 5,56% (98) lucrează în administrație publică; 5,05% (89) sunt ocupate în învățământ; 1,87% sunt ocupare în sănătate și asistență socială; iar restul de 6,06% (106) lucrează în alte ramuri (fig.60).

În schimb populația inactivă este mult mai mare reprezentând la nivelul anului 2002 66,58 % (4591) din totalul populației comunei Valea Doftanei. Dintre aceștia 38,16% (1752) sunt pensionari; 23,37% (1073) sunt elevi sau studenți; 23,13% (1062) sunt persoane casnice; 11,08% (509) sunt persoane întreținnute de alte persoane; 1,13% (52) sunt întreținuți de stat; iar 3,23% (143) au altă situație.

Rata de dependență economică în comuna Valea Doftanei este de 1,99 și reprezintă numărul de persoane inactive pe care trebuie să le susțină o persoană activă economic.

După nivelul de școlarizare al populației de peste 10 ani (fig.61), care în 2002 era în număr de 6272 persoane, 399 persoane (6,36%) sunt fără școală absolvită, 1728 (27,55%) au absolvit învățământul primar, 1982 (31,60%) au absolvit

învățământul gimnazial, 873 (13,91%) au terminat o școală liceală, 1151 (18,35%) au terminat o școală profesională, de ucenici sau complementară, 51 (0,81%) au absolvit învățământul de tehnicieni de maiștri sau postliceal, 88 (1,42%) au absolvit invățământul superior de scurtă sau lungă durată.

În ceea ce privește statutul profesional al persoanelor ocupate din comuna Valea Doftanei se poate observa din tabelul alăturat (fig.62) că din totalul de 1761 persoane; 84,38% sunt salariați, 2,15% sunt patroni, 10,10% sunt lucrători pe cont propriu, 3,06% sunt lucrători familiali în gospodării, 0,11% sunt membri ai societătilor agricole, 0.2% sunt în altă situație.

12 Așezările omenești

12.1 Fizionomia și mărimea demografică

Comuna Valea Doftanei cu o populație de 6896 este compusă din două sate: Teșila, în aval, și Trăisteni, în amonte.

După numărul de locuitori comuna se încadrează în categoria celor sub 10000 de locuitori, categorie superioară mediei pe țară care este de 3875 locuitori/localitate. Satele, au și ele la rândul lor, o populație superioară mediei pe țară care este de 800 loc./sat.

Fizionomia satelor este una liniară (fig.63), casele satelor fiind așezate în lungul albiei Doftanei și parțial în lungul celorlalte pârâuri.

12.2 Funcțiile așezării. Zonele funcționale

Din punct de vedere al tipologiei funcționale, satele comunei au funcții predominant agricole (agro-zootehnice).

Funcția agricolă a localității, este dominantă ocupând 60,07% (927ha) din totalul terenului intravilan (1543ha), aceasta se materializează în producția de origine vegetală și legumicolă precrum și în prelucrarea primară a produselor din lapte ( diferite brânzeturi).

Zona de locuințe este a doua ca mărime, ocupând 22,74% (351ha) din terenul intravilan al localității. Locuințele din comună sunt în mare parte în stare bună și foarte bună, doar cele foarte vechii fiind într-o stare degradantă. Acestea sunt în număr de 2356 cu un total de 7426 de camere și ocupând o suprafață totală de 103106 m2. Dintre cele 2356 case 1422 au alimentare cu apă în locuințe, 1403 au aces la rețeaua publică de canalizare sau au canalizare în regim propriu, 2303 au instalat accesul la instalația electrică, iar 931 au baie.

În ceea ce privește materialul folosit la construirea clădirilor de locuit, acestea sunt construite în cea mai mare proporție din lemn- 1531 locuințe, acesta este urmat de clădirile construite din zidărie din cărămidă și piatră cu planșee din lemn în număr de 446, apoi sunt cele construite cu zidărie tot din cărămidă și piatră dar cu planșee din beton armat, cifrate la 208 locuințe, iar în final 188 sunt construite din beton armat și/sau prefabricate din beton, și în sfârșit doar 19 case sunt construite din piatră și/sau chirpici.

Din punct de vedere al vechimii (anului de construcție) (fig.64), conform recensământului din 2002, 20 de case erau construite înainte de 1920, 127 case erau construite în perioada interbelică (1921-1940), 600 de case sunt construite între anii 1941-1960, 923 de locuințe au fost construite în perioada 1961-1980, iar după 1981 s-au construit 542 case.

Funcția instituțiilor publice și serviciilor reprezintă 0,14% (2,3ha) din totalul terenului intravilan, aceasta este compusa din clădirile primăriei, poștei, dispensarelor, poliție.

Zona pădurilor intravilane ocupă 10,43% (161ha) iar funcția de transport ocupă 5,31% (81ha) din terenul intravilan al comunei.

Restul de 1,37% (21,15ha) sunt ocupate de unnitățile agro-industriale, teren neproductiv, gospodărire comunală, rezervor apă, etc.

13 Dezvoltare rurală

Din punct de vedere rural dezvoltarea comunei Valea Doftanei este strâns legată de structura orohidrografică. Vatra localității are un aspect liniar, în lungul râului Doftana și a arterei rutiere DJ102I din care se desprind zeci de străzi în lateral, de cele mai multe ori în lungul văilor secundare, dar și pe terasele 2 și 3 ale Doftanei.

Regimul și arealul de construire au fost îngrădite de-a lungul timpului de mai mulți factori printre care: modificările de albie ale râului, factor care a dispărut în secolul XIX odată cu îndiguirea acesteia, panta reliefului montan, fragmentarea mare a acestuia, distanța mare de centru și de principalele artere de comunicație.

13.1 Încadrare în teritoriu

Ca ordin de mărime comuna Valea Doftanei se situează pe locul 1 din cele 90 de localități rurale ale județului.

Comuna este deservită de mai multe drumuri județene: DJ102I care face legătura între DN1, de lângă Câmpina, și DN1A, din comuna Săcele jud. Brașov; DJ101S care leagă DN1, de lângă orașul Comarnic de DJ102I aproape de centrul satului Teșila și DJ101T care leagă DJ102I de DJ102, care trece prin Vărbilău.

Intravilanul existent conține comuna Valea Doftanei care este compusă din două sate, care la rândul lor sunt împărțite în 18 de zone, care însumează o suprafață toatală de 1543,5 ha

13.2 Obiective de interes public

Acestea sunt dispersate în teritoriu (Anexa 13), dar cu preponderență în central comunei, satul Teșila. Obiectivele de interes public se impart în diferite categorii:

Cultură

a.1 Două cămine culturale; unul situat central în satul Teșila de 490 locuri iar cel de-al doilea pe DJ102I de doar 130 locuri, în satul Trăisteni;

a.2 Două biblioteci școlare și una comunală, acestea însumează 33871 volume și un număr de 1642 de cititori activi;

a.3 Două muzee: primul de Etnografie și Folclor (fig.65) aflat în incinta Căminului Cultural Trăisteni unde sunt prezentate elemente ale folclorului și meșteșugului local și ce-l de-al doilea de Arte Plastice amplasat în cadrul Căminului Cultural Teșila, aici sunt reunite peste 300 de opere ale unor artiști consacrați, această reunire a fost posibilă datorită taberei internaționale de Creație Plastică Valea Neagră, care este cunoscută pictorilor naționali dar și câtorva artiști din afară.

Învățământ

b.1 Un liceu, Liceul Tehnologic Carol I care unește peste 150 de elevi (fig.66);

b.2 Două școli generale, câte una pentru fiecare sat, acestea unesc un număr de aprox. 700 elevi și 24 de cadre didactice, cadre care predau și la liceul de mai sus;

b.3 Patru grădinițe, dintre care trei în satul Teșila și doar una în Trăisteni. Cele din Teșila sunt amplasate astfel: una în sud (nr.2) care beneficiază de o sală de clasă și o singură educatoare care învață simultan toate grupele de vârstă; una în centru (nr.1) care beneficiază de două săli de clasă și două educatoare, care învață patru grupe de copii (una mică, una mijlocie și două mari) și una în nord (nr.3) care are aceeași alcătuire ca și prima. Iar cea din Trăisteni beneficiază de două săli de clasă, două educatoare care educă trei grupe de copii;

b.4 Un club al copiilor condus de prof. Richea Georgeta.

Sănătate

c.1 Două dispensare, câte unul pentru fiecare sat, aici își depun activitatea 3 medici de medicină generală (doi în satul Teșila și unul în Trăisteni) și 4 cadre medicale (asistenți);

c.2 Trei farmacii, două în Teșila și una în Trăisteni.

Servicii administrative

d.1 Primăria comunei Valea Doftanei situată în aceeași clădire cu dispensarul Teșila, și unde se află și sediul consiliului local;

d.2 Poliția, este amplasată în afara centrului, într-o clădire aflată într-o stare deplorabilă pentru o asemenea instituție;

d.3 Pompierii, cu sediul în spatele primăriei și deserviți de o singură autospecială veche;

d.4 Ocolul Silvic, situat și el în afara centrului comunei.

Sport

e.1 O sală sportivă modernă care aparține de Liceul Carol I, dotată cu tot ce îi este necesar unui viitor sportiv (fie el gimnast sau handbalist), astfel are de la coșuri de baschet la mese de tenis, gantere, cai cu mânere, saltele, etc;

e.2 Un stadion de fotbal, unde își desfășoară activitatea “A.S. Montana” cu două secții: una de fotbal și una de schi;

e.3 Un teren sportiv sintetic, ce poate fi utilizat pentru fotbal, handbal și baschet;

e.4 Două terenuri de sport, câte unul pentru fiecare școală generală.

O unitate financiar bancară. Un bancomat RaiffaisenBank.

Culte

g.1 Trei biserici ortodoxe: Sfinții Voievozi din Trăisteni (fig.67), asemănătoare cu vestita mănăstire de la Curtea de Argeș, aceasta a fost construită în anii 1926-1942, fiind sființită în data de 4 nov.1942; Adormirea Maicii Domnului construită, încă de la finele secolului

XIX, între anii 1971-1975 de către locuitorii comunei; Constantin și Elena construită după anul 2000;

g.2 O biserică evanghelistă construită în anii 2008-2011.

Comunicații

h.1 Un oficiu poștal situat în partea central-sudică a centrului comunei;

h.2 O agenție poștală sitută în satul Trăisteni;

h.3 O firmă de televiziune și internet prin cablu. Deasemenea comuna beneficiază de acces la telefonia mobilă și la televiziunea satelitară.

Alimentarea cu apă se face printr-un sistem de cădere liberă, printr-o rețea de pexal ce are o lungime de aprox 29,5km.

Alimentarea cu energie electrică se face din sistemul național prin stația de transformare 110-20 kw, amplasată în orașul Comarnic. Rețeaua de distribuție a energiei de joasă și medie tensiune are un total aproximativ de 37km.

14 Turism

Prin poziția sa geografică, între munții Baiu și munții Grohotiș, comuna Valea Doftanei este o destinație excelentă pentru turismul de recreere și agrement, dar la fel de bine se practică și turismul de week-end, de picnic, de odihnă, de recreere, montan și de drumeție.

Aici se poate ajunge doar cu autovehiculul, cea mai apropiată gara a C.F.R. fiind gara Comarnic, aflată la aprox. 15km distanță. De aici până în Valea Doftanei se ajunge, pe DJ101S, în aprox. 18 minute circulând cu o viteză constantă de 50km/h. Din Câmpina fiind celălalt drum de acces spre comuna noastră se ajunge, pe DJ102I, în aprox. 30 minute circulând cu o viteză constantă de 50km/h.

Valea Doftanei este un extraordinar refugiu de aglomerația urbană, aici fiind o liniște demnă de invidiat și un aer și-o apă foarte curat.

Ca și obiective naturale demne de vizitat sunt Barajul Paltinu (fig.68), Rezervația Glodeasa și Cheile Doftanei, ultima destinație ne-aflânduse pe teritoriul comunei. Și de-asemenea vârful oricărui muncel din apropierea celor două sate, care dă o perspectivă extraordinară asupra comunei.

Aici se pot vizita și monumente antropice cum ar fi: cele două muzee: Muzeul de Arte Plastice și Muzeul de Etnografie și Folclor, bisericile satului, fiecare fiind unică în felul ei, astfel: Biserica Adormirea Maicii Domnului este cea mai vechie, Biserica Sfinții Voievozi este asemănătoare Mănăstirii Curtea de Argeș iar Biserica Constantin și Elena este construită integral din lemn, fiind foarte frumoasă, de asemenea monumentul eroilor din centrul comunei (fig.69).

În comuna Valea Doftanei se pot practica pescuitul și vânătoarea în parametri legislației române, și de asemenea se pot face și minunate drumeții.

La 31 iulie 2012 pe teritoriul comunei Valea Doftanei existau, conform site-urilor turistinfo.ro și turismromanesc.ro, 30 unități de cazare dintre care: 3 cabane cu 17 camere în total, 6 pensiuni cu 58 camere în total, 7 vile cu 44 camere în total și o casa de vacanță cu 6 camere.

Numărul celor cazați de-a lungul ultimilor 10 ani este de peste 8600 turiști din care peste 125 au fost străini. În 2012 aici s-au cazat 2490 de turiști din care 25 au fost străini.

Bibliografie:

Armaș, Iuliana (1999), Bazinul hidrografic Doftana, Edit. Enciclopedică, București;

Atineu, A. (1981), Prahova: Monografie, Edit. Sport-Turism, București;

Călinescu, R. (1969), Biogeografia României, Edit. Științifică, București;

Ciulache, S. (2004), Meteorologie și Climatologie, Edit. Universitară, București;

Cojocaru, I.V. (1980), Monografia comunei Valea Doftanei, Edit. Sport-Turism, București;

Cojocaru, I.V. (1989), Monografia comunei Valea Doftanei, Tipografia Ploiești, Ploiești;

Coteț, P. (1973), Geomorfologia României, Edit. Tehnică, București;

Cratochvil, S. (2002), Monografia municipiului Câmpina, Edit. Premier, Ploiești;

Diaconu, D., Marin, M., Grigorescu, Ș. (2012), Dicționar de termeni hidro-geografici, Edit. Universității din București, București;

Ene, M. (2012), Geomorfologie tectono-structurală, Edit. Universitară, București;

Frăsineanu, Mihaela, (2012), Fenomene geografice de risc în Carpații Curburii, Edit. Universitară, București;

Geanana, M., Demeter, T. (2001), Cartografie Pedologică, Edit. Universității din București, București;

Giurcăneanu, C. (1988), Populația și așezările din Carpații românești, Edit. Științifică și Enciclopedică, București;

Ielenicz, M. (1984), Munții Baiului (Gârbova): ghid turistic, Edit. Sport-Turism, București;

Ielenicz, M., Pătru, Ileana, (2005), Geografia fizică a României, Edit. Universitară, București;

Ielenicz, M., Nedelea, M, (2009), Dicționar de geomorfologie, Edit. Universitară, București;

Ielenicz, M. Comănescu, Laura, (2009), Geografie fizică generală cu elemente de cosmologie, Edit. Universitară, București;

Ielenicz, M. (2010), Geomorfologie, Edit. Universitară, București;

Ielenicz, M., Oprea, R. (2011), România Carpații (Caracteristici generale), Edit. Universitară, București;

Niculescu, Gh. și Velcea, I. (1973), Județul Prahova, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, București;

Niculescu, Gh. și Velcea, I. (1979), Prahova, ghid turistic al județului, Edit. Sport-Turism, București;

Oprea, R. (2009), Compendiu de pedologie, Edit. Universitară, București;

Păun, C. (1966), Carpații dintre Dâmbovița și Buzău, Universitatea București, București;

Pop, G. (2000), Carpații și subcarpații României, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

Pop, G. (2006), Carpații și subcarpații României, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

Săndulache, I. (2005), Bazinul morfohidrografic Bistricoara, Universitatea București, București;

Săndulache, I. (2009), Tehnica fotografierii: aplicații în domeniul geografiei, Edit. Universitară, București;

Stănceascu, I. (1983), Carpatii, factori modificatori ai alimei, Edit. Științifică și Enciclopedică, București;

Teodorescu, S. (1924), Monografia orașului Câmpina, Tipografia "Gutenberg", Câmpina;

***, (1978), Județul Brașov, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, București;

***, (1981), Prahova Monografie, Edit. Sport-Turism, București;

***, (1987), Geografia României, vol. 3, Geografia Carpaților și Depresiunii Transilvaniei, Edit. Academiei Române, București;

http://www.valeadoftanei.ro/flora.html

Home

http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/baiului-3/prezentare/

ANEXE:

Bibliografie:

Armaș, Iuliana (1999), Bazinul hidrografic Doftana, Edit. Enciclopedică, București;

Atineu, A. (1981), Prahova: Monografie, Edit. Sport-Turism, București;

Călinescu, R. (1969), Biogeografia României, Edit. Științifică, București;

Ciulache, S. (2004), Meteorologie și Climatologie, Edit. Universitară, București;

Cojocaru, I.V. (1980), Monografia comunei Valea Doftanei, Edit. Sport-Turism, București;

Cojocaru, I.V. (1989), Monografia comunei Valea Doftanei, Tipografia Ploiești, Ploiești;

Coteț, P. (1973), Geomorfologia României, Edit. Tehnică, București;

Cratochvil, S. (2002), Monografia municipiului Câmpina, Edit. Premier, Ploiești;

Diaconu, D., Marin, M., Grigorescu, Ș. (2012), Dicționar de termeni hidro-geografici, Edit. Universității din București, București;

Ene, M. (2012), Geomorfologie tectono-structurală, Edit. Universitară, București;

Frăsineanu, Mihaela, (2012), Fenomene geografice de risc în Carpații Curburii, Edit. Universitară, București;

Geanana, M., Demeter, T. (2001), Cartografie Pedologică, Edit. Universității din București, București;

Giurcăneanu, C. (1988), Populația și așezările din Carpații românești, Edit. Științifică și Enciclopedică, București;

Ielenicz, M. (1984), Munții Baiului (Gârbova): ghid turistic, Edit. Sport-Turism, București;

Ielenicz, M., Pătru, Ileana, (2005), Geografia fizică a României, Edit. Universitară, București;

Ielenicz, M., Nedelea, M, (2009), Dicționar de geomorfologie, Edit. Universitară, București;

Ielenicz, M. Comănescu, Laura, (2009), Geografie fizică generală cu elemente de cosmologie, Edit. Universitară, București;

Ielenicz, M. (2010), Geomorfologie, Edit. Universitară, București;

Ielenicz, M., Oprea, R. (2011), România Carpații (Caracteristici generale), Edit. Universitară, București;

Niculescu, Gh. și Velcea, I. (1973), Județul Prahova, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, București;

Niculescu, Gh. și Velcea, I. (1979), Prahova, ghid turistic al județului, Edit. Sport-Turism, București;

Oprea, R. (2009), Compendiu de pedologie, Edit. Universitară, București;

Păun, C. (1966), Carpații dintre Dâmbovița și Buzău, Universitatea București, București;

Pop, G. (2000), Carpații și subcarpații României, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

Pop, G. (2006), Carpații și subcarpații României, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

Săndulache, I. (2005), Bazinul morfohidrografic Bistricoara, Universitatea București, București;

Săndulache, I. (2009), Tehnica fotografierii: aplicații în domeniul geografiei, Edit. Universitară, București;

Stănceascu, I. (1983), Carpatii, factori modificatori ai alimei, Edit. Științifică și Enciclopedică, București;

Teodorescu, S. (1924), Monografia orașului Câmpina, Tipografia "Gutenberg", Câmpina;

***, (1978), Județul Brașov, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, București;

***, (1981), Prahova Monografie, Edit. Sport-Turism, București;

***, (1987), Geografia României, vol. 3, Geografia Carpaților și Depresiunii Transilvaniei, Edit. Academiei Române, București;

http://www.valeadoftanei.ro/flora.html

Home

http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/baiului-3/prezentare/

ANEXE: